Cursul de Introducere în semiotică se adresează studenţilor de la specializarea

Jurnalistică anul I-îi. Această disciplină este obligatorie şi complementară şi se predă pe

parcursul unui semestru.

Conţinutul tematic al cursului vizează o problematică bine structurată şi

închegată, care să permită realizarea obiectivelor propuse. În acest sens, vor fi abordate

zece teme, anume: 1. Ce este semiotica? Definiţii ale semioticii; 2. Semiotica în

contemporaneitate; 3. Semiotica – teoria generală a semnelor. Semn şi semioză; 4.

Metodologia semiotică, instrument de optimizare a comunicării publice; 5. Modelul

diadic al semnului - Ferdinand de Saussure; 6. Modelul triadic al semnului – Charles

Sanders Peirce; 7. Semiotica publicităţii; 8. Semiotica gestuală; 9. Poxemica; 10.

Semiotică şi jurnalism. Rolul semioticii în comunicare şi în mass-media.

I. Ce este semiotica? Definiţii ale semioticii

Obiectul investigaţiei semiotice îl constituie semnele şi acţiunea acestora.

Semiotica sau semiologia ( semeion = semn, logos = ştiinţă) este teoria generală a

sistemelor de semne şi a legilor lor de funcţionare. Semiotica modernă s-a născut la

interferenţa dintre filosofie (logică, prin Charles Peirce) şi filologie (lingvistică, prin

Ferdinand de Saussure).

Întemeietorul acestei discipline este considerat a fi Ferdinand de Saussure, care în

cursurile sale de lingvistică generală şi-a pus problema specificităţii lingvisticii în cadrul

unei discipline care să studieze sistemele de semne, cum ar fi: limbajul vorbit, scrierea,

alfabetul surdo-muţilor, eticheta ş.a. – o disciplină care să integreze semnele în viaţa

socială.

Printr-o sugestivă nuanţare, am putea spune că semiotica este ştiinţa prin care

omul recunoaşte şi asociază sensuri adecvate imaginilor lumii, ale semenului său şi chiar

ale propriului său chip. Aceste imagini se reflectă în "oglinda magică" a înţelegerii şi

(re)semnificării lumii, omul devenind cu adevărat capabil să înţeleagă lumea care-l

înconjoară şi rolul lui în aceasta, prin intermediul a două procese, expresie a logicii minţii

sau a logicii inimii, care pot fi exprimate prin intermediul a două mituri construite de el

însuşi: mitul peşterii (Platon) şi mitul oglinzilor paralele (Dante).

O importantă contribuţie la apariţia semioticii a reprezentat-o mecanismele de

gândire şi limbaj din Orient (în special China şi India). Cea mai veche formă a conştiinţei

semiotice s-a născut în China; cercetările limbajului chinez au relevat faptul că acesta nu

este abstract sau arbitrar precum limbajul modern, ci este motivat, păstrând o anume

legătură cu realitatea de referinţă. Astfel, contribuţiile ulterioare la conturarea semioticii,

fie ele din antichitate (de exemplu: Platon în Cratylos), fie ele din Evul Mediu (de

exemplu: Sfântul Augustin în De Dialectica), fie ele din modernitate (precum cea a lui

Fr. Bacon, G. Leibniz sau J. Poinsot) au fost impregnate de problema duală arbitrarietate

– motivaţie a semnelor.

Semiotica ocupă un spaţiu al răspântiilor în care interferează lingvistica,

antropologia, sociologia, psihologia socială, filosofia şi disciplinele comunicării. Se

vizează domenii şi aplicaţii dintre cele mai diverse, de la mitologia lui Circe şi Proteu, la

modelarea pasiunii (A. J. Greimas şi semiotica pasiunii), la lectura modei fotografice sau

a spaţiului citadin (Roland Barthes şi sistemul modei sau şi problema urbanismului). Şi

acestea nu sunt decât câteva dintre multiplele aplicaţii ale sale.

II. Semiotica în contemporaneitate

Ştiinţa contemporană este martora unei modificări de perspectivă în abordarea

lumii, modificare denumită pragmatic turn (pragmatische Wende) şi care se

caracterizează prin impactul socialului în producţia ştiinţifică, prin integrarea dimensiunii

istorice şi personale în ştiinţă.

Noua paradigmă presupune o serie de transformări: se trece de la perceptul

cartezian de evidenţă la un „context senzitive” al pertinenţei; se trece de la principiul

reducţionist, care presupunea investigarea structurii interne, atomice a părţilor care

reglează comportamentul întregului la un principiu globalist, în care se pune accent pe

integrarea obiectului în întregul din care face parte; se trece de la principiul cauzalităţii la

cel al finalităţii; are loc, de asemenea, substituirea perceptului exhaustivităţii de către cel

al agregării, ceea ce implică faptul că enumerarea tuturor părţilor e înlocuită cu

introducerea unor simplificări selective.

Ca disciplină autonomă, semiotica are un câmp precis de investigare: limbajul şi

practicile sociale de semnificare şi comunicare. Demersul semiotic vizează descrierea

condiţiilor de producere şi înţelegere a sensului. În acest sens, în studiul Sémiotique,

marketing, communication J. M. Floch nota: „Semiotica este evident studiul semnelor cu

condiţia de a depăşi aceste semne şi a vedea ce se produce sub semne”.

Evoluţia acestei discipline a sfidat cultura clasică, ea inserându-se în aria unor

departamente precum comunicarea, jurnalismul, dreptul, teatru sau literatura şi

corelându-se cu practici sociale dintre cele mai diverse precum: marchetingul,

publicitatea, educaţia, spectacolul.

În viziunea lui Umberto Eco, semiotica reprezintă corelarea a două domenii:

teoria codurilor şi teoria producţiei de semne; este vorba aşadar de semiotica semnificării

şi semiotica comunicării. O semiotică a semnificării se poate institui şi independent de o

semiotică a comunicării, în timp ce situaţia inversă este imposibilă.

O importantă distincţie care trebuie avută în vedere este aceea dintre semiotica

generală şi semioticile regionale. O semiotică generală reprezintă o teorie globală a

semnelor, pe când semiotica regională e una descriptivă şi aplicată unui anumit domeniu.

Semiotica generală (pură) reprezintă ştiinţa universală a semnelor şi are la bază

limbajul uman ca instrument de modelare. Semioticile regionale sau specifice se

caracterizează prin aceea că adaptează teoria semnului la domenii strict circumscrise.

Simultan însă apare şi tendinţa de grupare a diverselor regiuni în clase înglobante:

semiotica imaginii reuneşte fotografia, afişul, mesajul publicitar; sau semiotica spaţiului

înglobează semiotica oraşului, a străzii, a cartierului, a locuinţei; sau: semiotica trupului

(body language) cuprinde studiul gestualităţii, al mimicii, pantomimei sau proxemicii.

III. Semiotica – teoria generală a semnelor. Semn şi semioză

Etimologic, cuvântul semn, rădăcina termenului semiotică derivă din grecescul

seméion. În scrierile greceşti, trăsătura dominantă în această privinţă este separaţia între

Seméion şi Natura, pe de o parte şi Symbolon şi Cultura, pe de altă parte.

Trecerea de la cultură la natură presupune înţelegerea unor paradigme şi a unor

concepte cheie, precum: rezonanţă, iconicitate, semn-cuvânt, exprimând izomorfismul

dintre realitatea naturală şi cea culturală. În plus, complexul natură – cultură presupune o

opoziţie, în sensul că limba cosmică creează nu numai cuvintele şi combinaţiile lor, ci

chiar şi pe locutor.

Atunci când se pune problema genezei limbajului şi a semnului reţine atenţia

existenţa unui nucleu dur înnăscut al competenţei lingvistice, genetic transmis individului

uman, dar câştigat (dobândit, construit) de specia umană în contextul socio-cultural pe

care l-a generat în timp.

Trecerea de la cultură la natură presupune înţelegerea unor paradigme şi a unor

concepte cheie, precum: rezonanţă, iconicitate, semn-cuvânt, exprimând izomorfismul

dintre realitatea naturală şi cea culturală. În plus, complexul natură – cultură presupune o

opoziţie, în sensul că limba cosmică creează nu numai cuvintele şi combinaţiile lor, ci

chiar şi pe locutor.

Analitic, orice situaţie semiotică presupune activarea a cel puţin un semn. Semnul

reprezintă conceptul central al semiozei şi, de asemenea, concept de referinţă pentru

semiotica însăşi.

Termenul de semioză a fost folosit pentru prima dată de Ch. S. Peirce (gr.

semeiosy- semeiosis) şi desemnează o acţiune sau o influenţă care constituie sau implică

o cooperare între trei subiecte: un semn, obiectul său şi interpretantul său. Pentru

sociologia comunicării, semioza reprezintă o transmitere de semnificaţii prin intermediul

unor simboluri. Astfel, o situaţie semiotică se identifică cu o situaţie de comunicare,

semioza desemnând procesul prin care un individ comunică, procesul de comunicare

devenind posibil datorită sistemelor de semnificare.

Conştiinţa că la început a fost semnul (Hilbert) se regăseşte în toate consideraţiile

gândirii mitice; lumea este văzută ca o creaţie prin semn a Zeului (râs, plâns, dans,

cuvânt). Pe fundamentul acestei concepţii, importante sunt contribuţii ale semioticii

orientale, care interpretau semnul ca pe o entitate deopotrivă fizică şi metafizică, sau

contribuţiile semioticii occidentale, precum cea a lui Aristotel, care asocia semnul cu trei

moduri de a fi (verosimilul sau eikos, semnul ambiguu sau semeyonul şi indiciul sau

tekmerion), sau cea a Sfântului Augustin pentru care semnul este noţiunea de bază a

ştiinţei limbajului care „se arată pe sine însuşi simţurilor şi în afară de sine mai indică

spiritului şi altceva”. De asemenea, sub semnul gândirii occidentale reţinem concepţia lui

J. Poinsot, pentru care există un semn natural şi altul social, ambele trebuind subordonate

relaţiei pe care acestea o definesc cu obiectul semnificat (referenţialul sau denominatul),

cu interpretantul sau subiectul uman cunoscător; relaţia între realitatea semnificată şi

acţiunea semnificatoare fiind indirect mediată de prezenţa semnului.

Ferdinand de Saussure, părintele semioticii, va propune o dimensiune lingvistică a

semnului. Pentru acesta, semnul presupune îmbinarea unui concept cu o „imagine

acustică”, adică a unui semnificat cu un semnificant; semnificatul reprezentând conţinutul

conceptual al semnului, iar semnificantul ceea ce exprimă acesta.

În aceeaşi perioadă cu F. de Saussure, pe continentul american, Charles Sanders

Peirce definea semnul drept un instrument de comunicare umană, sugerând ideea că

întreaga gândire şi cunoaştere se realizează prin semne. În accepţiunea unei semioze

infinite, Ch. S. Peirce considera semnul drept ceva care face ca altceva (interpretantul

său) să se refere la un obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi fel,

interpretantul devenind la rândul său un semn ş.a.m.d.

IV. Metodologia semiotică, instrument de optimizare a comunicării publice

Printre virtuţile de referinţă ale semioticii un loc important îi revine aceleia de a fi

un organon, o metodologie posibil de utilizat cu eficienţă de oricare altă disciplină

ştiinţifică. Între instrumentele metodologice pe care semiotica le oferă, acela al analizei

situaţionale are calităţi integratoare. Astfel, descrisă în termeni foarte generali, orice

situaţie de comunicare poate fi cercetată cu ajutorul câtorva instrumente de analiză

semiotică.

O analiză situaţională presupune definirea unei "situaţii de comunicare"

(semioză), prin intermediul căreia se poate afla răspunsul la următoarea succesiune de

întrebări formulată în urmă cu peste şase decenii de Harold Lasswell, specialist în

sociologia comunicării: cine, ce, cum (în ce context), cu ce scop, cui comunică ?

Un demers optimizator de analiză va cuprinde: analiza structurală, analiza

funcţională şi elaborarea modelului optimizator.

Etapa analizei structurale vizează cercetarea detaliată a parametrilor structurali ai

"ştiinţei de comunicare" avute în vedere. Astfel, vom avea în atenţie: contextul realizării

actului comunicativ, emitentul mesajului, conţinutul comunicării, mijloacele de

codificare utilizate, receptorul mesajului şi scopul mesajului.

Cea de-a doua etapă a unei analize situaţionale, etapa analizei funcţionale,

presupune stabilirea unor corelaţii funcţionale între parametrii mai sus menţionaţi, în

funcţie de particularităţile situaţiei de comunicare propriu-zise. Analiza funcţională este

esenţială, întrucât ea vizează dimensiunea dinamică a oricărei situaţii de comunicare

(publică inclusiv). Comunicarea ajută la corelarea optimă a modului de funcţionare, a

parametrilor structurali la nivelul semiozei.

Pornind de la aceste direcţii generale, în funcţie de situaţia particulară cu care se

confruntă, fiecare emitent îşi poate optimiza discursul prin soluţiile specifice contextului

comunicativ. Aceste soluţii optimizatoare vizează: contextul comunicării, situaţia

emitentului, conţinutul mesajului, mijloacele comunicative, optimizarea scopului şi

stimularea competenţei receptoare a destinatarului.

V. Modelul diadic al semnului la Ferdinand de Saussure

Ferdinand de Saussure (1858-1913) este considerat întemeietorul lingvisticii

structurale, deşi idei structuraliste existau încă de la Humboldt şi Leibniz. Cursul de

lingvistică generală, care pune bazele semioticii ca disciplină autonomă va fi operă

postumă, apărută la editura Payot din Paris 1916, o redactare unitară a notiţelor cursurilor

ţinute de acesta la Geneva între 1906 – 1907, 1908 – 1909, 1910 – 1911, de către trei

elevi ai lui Saussure: Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedling.

Concepţia lui Saussure despre semn depăşeşte însă graniţele lingvisticii generale

şi include şi toate semnele care servesc comunicării în cadrul vieţii sociale, de la semnele

scrierii la alfabetul surdo-muţilor, de la formulele de politeţe la modă obiceiuri, ritualuri,

de la semnalele militare la pantomimă.

Semiologia propusă de Saussure va studia viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale şi

va fi o parte a psihologiei sociale, cum menţiona însuşi autorul ei.

Armătura teoriei saussuriene se organizează în trihotomia: limbaj – limbă –

vorbire. Pe când limbajul este văzut ca facultate a speciei umane, limba reprezintă forma

particulară a limbajului într-o anumită comunitate socială, cu alte cuvinte reprezintă

repertoriul limbilor naturale, iar vorbirea este actualizarea sistemului limbii în

comportamentul comunicativ al individului ca "act individual de voinţă şi inteligenţă".

Distingând limba de vorbire şi accentuând primatul limbii, Saussure stabileşte

distincţia ştiinţifică între cod şi mesaj, distincţie care va fi reluată de R. Jakobson, R.

Barthes sau U. Eco şi, de asemenea, va construi conceptul de sistem al limbii, concept

destul de vag până la el.

Partea cea mai fertilă a teoriei semiotice sassuriene este cea cu privire la semn.

Semnul este o îmbinare a unui concept cu o imagine acustică, cu alte cuvinte, a unui

semnificat cu un semnificant.

Semnul lingvistic are drept condiţie esenţială arbitrarietatea, care rezultă din aceea

că semnificantul se află în raport arbitrar cu semnificatul, adică, de pildă, nu există nici o

legătură necesară între sunete şi conceptele corespunzătoare lor.

Deşi, arbitrarietatea este condiţia esenţială a semnului, există şi excepţii, când

unele semne pot fi parţial motivate, situaţie în care între semnificant şi semnificat există o

anumită legătură de determinare. Această situaţie este întâlnită în cazul simbolismului

fonetic al onomatopeelor, al interjecţiilor sau al motivării fonetice relative, precum în

cazul numeralelor sau al derivării cu sufixe şi prefixe.

Semnul lingvistic este, de asemenea convenţional, ceea ce presupune că asociaţia

dintre semnificant şi semnificat trebuie ratificată mai întâi de societate, abia apoi

impunându-se individului.

Noţiunea de arbitrar propusă de F. de Saussure va fi contrazisă de Emile

Benveniste. În 1939, în lucrarea Nature du signe linguistique, Emile Benveniste va corela

interpretarea noţiunii de arbitrar relaţiei semnificant – referent şi nu celui semnificant –

semnificat, pe care o consideră o relaţie necesară, de consubstanţialitate, care asigură

unitatea structurală a semnului lingvistic. Conform acestuia, lingvistul genevez s-ar referi

implicit la realitate, arbitrară nefiind decât relaţia semn – obiect, şi nu legătura dintre

semnificant şi semnificat, pe aceasta din urmă o consideră necesară

VI. Modelul triadic al semnului la Charles Sanders Peirce

Dacă în concepţia saussuriană semnul rezultă din reuniunea semnificantului şi

semnificatului sau a formei expresiei cu forma conţinutului, pentru lingvistica anglo –

americană semnul este o entitate ternară. Pentru a ilustra acest lucru reţinem modelul

triadic al lui Ch. S. Peirce, reamenajarea acestuia de către Ogden şi Richards în 1923 (The

Meaning of Meaning) şi modele precum cele ale lui Rudolf Carnap (1946), Ch. Morris

(1946), Ph Sebeok (1974), John Lyons (1977) ş. a.

În ceea ce priveşte semnul peircean, acesta este o relaţie triadică, care cuprinde

semnificantul, semnificatul şi referentul. Aceste elemente au fost controversate în istoria

lingvisticii, unii cercetători au considerat semn lingvistic doar semnificantul, alţii s-au

limitat la evidenţierea rolului semnificantului şi semnificatului (Saussure). Ch. S. Peirce,

prin introducerea noţiunii de referent a permis explicarea oricărei practici semiotice

(lingvistice sau non-lingvistice).

Semnul, în viziunea lui Ch. S. Peirce, este un prim numit reprezentamen aflat într-

o relaţie triadică cu un secund numit obiect şi capabil să determine un terţ numit

interpretantul său.

Ch. S. Peirce va introduce nuanţări subtile pentru fiecare componentă a relaţiei

triadice. Astfel, va distinge un interpretant imediat sau emoţional, investit cu o

potenţialitate semantică; un interpretant dinamic sau energic, efect direct al semnului

asupra interpretului şi un interpretant final sau logic care constituie legea. Interpretantul

imediat aşa cum este dat le începutul procesului semiozei va conduce prin interpretantul

dinamic la obiectul dinamic şi prin interpretantul final la noua semnificaţie a termenului.

În acest sens, textul literar poate fi considerat un interpretant imediat de la care prin

lectură (interpretantul dinamic) se poate ajunge la interpretarea finală, practic nelimitată,

asigurată de interpretantul final.

Potrivit lui Ch. Peirce, relaţia semn – obiect sau relaţia prin care semnul îşi

reprezintă obiectul implică: semnul iconic, indicele şi simbolul. Semnul iconic trimite la

un obiect în virtutea unei analogii, a faptului că proprietăţile sale corespund într-un

anume fel proprietăţilor obiectului. Exemplu: o fotografie, o fotocopie, o diagramă, un

tablou, un graf, o formulă logică sunt semne iconice.

Indicele întreţine o relaţie fizică (de contaguitate) cu semnul şi poate fi tradus

prin injoncţiunea: "Priveşte acolo!”. Tot ce atrage atenţia este un indice: un strigăt, un

claxon, de asemenea fumul care relevă existenţa focului sau febra care indică boala sunt

astfel de exemple. În categoria indicilor intră şi rolul degetului întins în ostensiunea

directă sau rolul săgeţii ca indicator de orientare spaţială. Indicele implică întotdeauna un

semn iconic. De exemplu: pata de sânge, emblemă a unei crime comise, configurează

imaginea lui Christ consacrată de tradiţia imagologică. În plus, intră în categoria

semnelor indiciale, în plan lingvistic, pronumele demonstrative, pronumele personale,

adverbele (aici – acolo), numele proprii.

În fine, semnul simbolic stabileşte cu obiectul un raport printr-o convenţie a

comunităţii care utilizează semnul respectiv ( un cuvânt, o frază, un simbol logic, un

simbol matematic sunt semne stabilite printr-un contract social). Simbolul este deci

semnul care îşi reprezintă obiectul în conformitate cu o lege generală şi efectivă

prestabilită.

VII. Semiotica publicităţii

Raportarea la contextul social presupune şi o incursiune cu privire la alianţa

imagine – limbaj. Această alianţă domină şi scena semioticii publicităţii, iar cunoaşterea

multiplelor limbaje (de la sunete la codul tipografic şi de la simbolistica culorilor la

limbajele de programare) este o actuală problemă culturală.

Marshall McLuhan aduce în atenţie o nouă problemă care domină viaţa culturală,

este vorba despre omniprezenţa "extensios of man" (prelungirile umanului) care implică

substituirea tiparului prin imaginea fotografică, video, TV, radioul sau internetul.

Conform lui Serge Moscovici asistăm la o revoluţie iconică care ne introduce într-

o civilizaţie non-euclidiană ce transgresează principiul noncontradicţiei.

Simultan apare tendinţa de utilizare a unor concepte precum model, semn, simbol

sau structură, însoţite de apariţia unor discipline de graniţă, precum: semiotica,

cibernetica, teoria informaţiei sau ştiinţele comunicării. Alături de acestea apare şi

nostalgia reîntoarcerii la esenţe, la permanenţe; de unde nevoia de revalorizare şi

resemantizare a mitului. Laicizarea discursului mitic (înţeles doar ca exemplu, şi nu ca

adevăr) duce la distingerea tranşantă între logic şi poetic, distincţie asemănătoare cu cea a

adevărului de fals.

A vorbi despre iconicitate, nu înseamnă a o reduce pe aceasta doar la problema

mitului, căci ea reprezintă şi unul dintre mijloacele esenţiale prin care se realizează

comunicarea. Importanţa mesajului publicitar ca producător de vise şi drept creator de

aşteptări, care suscită anumite dorinţe şi nevoi este reprezentativ în acest sens.

Publicitatea ca sistem de comunicare şi difuzare ce utilizează canalele media şi

aplică o serie de tehnici ale psihologiei şi sociologiei în scop utilitar a devenit unul dintre

principalele simboluri culturale ale societăţii contemporane. Mesajul publicitar ca

generator de sloganuri, clişee şi intertext se află în legătură cu domeniul lingvistic, iar

prin construirea unei anumite imagini – a feminităţii, virilităţii sau confortului – îşi

proclamă dependenţa de estetic.

Decelând aşteptările şi visele destinatarului, mesajul publicitar suscită anumite

dorinţe şi nevoi pe care actul cumpărării (determinat de fenomelul persuasiunii), ca act

securizant şi eliberator de inhibiţii şi frustrări, le va satisface. În acest fel publicitatea

răspunde unei duble exigenţe: materiale bazate pe un anumit produs şi afective sau de

compensare a unei frustrări prin remodelarea imaginii destinatarului.

Eficacitatea şi pregnanţa publicităţii se întemeieză pe două dimensiuni: mitică şi

sociologică. Dimensiunea mitică este legată de proiectul unei practici simbolice.

Dimensiunea sociologică are în vedere mesajul publicitar ca "operator de articulare" între

sistemul economic (adică valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb) şi sistemul

lingvistic (ca generare şi interpretare de semnificaţii).

VIII. Semiotica gestuală

E. T. Hall considera că aproximativ 60% din comunicările noastre sunt non-

verbale; gesturile exprimând mult în viaţa noastră publică sau privată, profesională sau

familială. Gesturile însoţesc, explică, condensează sau comentează comunicarea

interpersonală; ele pot fi înnăscute sau dobândite, voluntare sau involuntare, codificate

sau personalizate, prezentându-se sub o largă variaţie: de la ticurile gestuale la emblemele

caracterizante.

Gestul este o practică socială, o moştenire culturală, un fenomen revelator al

identităţii individului şi comunităţii din care acesta face parte. El poate fi prezentat până

şi într-o conversaţie fără vizibilitate, de exemplu, în conversaţia telefonică gesturile sunt

prezente.

Gesturile sunt la fel de elocvente ca frazele şi discursurile, iar „erorile” gestuale

au consecinţe la fel de grave precum erorile lingvistice, deoarece gestualitatea conferă

identitatea individului, optimizând sau distorsionând comunicarea. De aceea,

comunicatorul, emiţătorul de mesaje verbale şi non-verbale, va trebui să se autoanalizeze,

să se obiectivizeze, cu alte cuvinte să se transforme în destinatar al propriului mesaj,

anticipându-i efectele şi feed-back-ul.

Studiul gestualităţii nu trebuie să se reducă la descrierea empirică a gesturilor,

ceea ce presupune o abordare etnografică utilă contactului între reprezentanţii unor

culturi diferite, ci necesită o completare funcţională pragmatică, centrată pe strategii

comunicative gestuale, în primul rând pe posibilităţile de modelare a complementarităţii

gestualitate - limbaj.

Gestualitatea, componentă a domeniului simbolic, exprimă o apartenenţă socială,

o identitate de grup, actualizată prin comportamente precise (norme, coduri, etichetă) şi

comportamente interzise (gesturi obscene sau gesturi dispreţuitoare care transgresează

principiul cooperării şi politeţii, constituite ca tabuuri).

Un rol important în cadrul semioticii gestuale îl ocupă kinezica (gr. kinesis =

mişcare). Aceasta reprezintă ştiinţa comunicării prin gest (lat. gestus = atitudine, mişcare

a corpului) şi expresie facială.

Kinezica a fost înfiinţată în 1952 de antropologul american Ray Birdwhistell, pe

parcursul cercetărilor sale de teren asupra indienilor Katenai. Disciplina este legată de

studiul comunicării prin mişcările corpului reprezentate în genere de expresiile feţei, de

gesturi şi de posturi.

Studiul gestualităţii comportă mai multe dimensiuni. Printre acestea cele mai

importante sunt: studiul formelor şi funcţiilor comunicării individuale, interacţiunea

gestuală între doi sau mai mulţi indivizi şi natura relaţiei între limbajul verbal şi cel

gestual.

Investigaţiile ştiinţifice asupra gestualităţii sunt legate de dezvoltarea unei

lingvistici a discursului cotidian şi, implicit, a oralului, de unele experimente teatrale

(dezvoltate de Meyerhold, Grotowski sau Artand), precum şi de dezvoltarea rapidă din

ultimele decenii a teoriei comunicării şi a semioticilor de ramură (de exemplu,

zoosemiotica, dezvoltată de T. Sebeok).

IX. Poxemica

O contribuţie importantă a lui E. T. Hall în cadrul semioticii va fi şi cea

referitoare la studiul semnificaţiei distanţei, a orientării şi relaţiilor spaţiale în

comunicarea interpersonală, studiu care va purta numele de proxemică. E. T. Hall nu a

studiat proxemica în cadrul semioticii, însă tentativa sa de a analiza comportamentul

spaţial ca un sistem comunicativ, autonom, asemeni limbajului îi situează proiectul de

cercetare în câmpul semioticii aplicate.

Cercetările lui E. T. Hall vizând analiza structurării şi investirii cu sens a spaţiului

de către subiecţi americani au fost realizate prin conjugarea mai multor tehnici de

colectare a datelor, precum: observarea directă confruntată cu fotografierea (incognito),

interviuri (de la şase ore la şase luni), studierea lexicului limbii engleze, observarea

imaginarului spaţial în artele vizuale (precum perspective sau arta portretului) şi

literatură.

Principalele contribuţii în domeniul proxemicii aduse de cercetători precum E. T.

Hall (1959 – The Silent Language, 1966 – The Hiden Dimension) şi G. L. Trager (1958 –

Paralanguage. A First Approximation) au luat în considerare următorii parametri:

postura, intensitatea vocii (de la şoaptă la strigăt), codul (vizual, olfactiv, tactil sau

termal), factorii kinestezici şi opoziţia sociofug – sociopet, pe care i-au analizat pe un

eşantion nord-american. În mod evident, distanţele proxemice apar dependente de

modelul cultural (de pildă codul arab presupune un contact mai direct, incluzând factori

olfactivi şi un ton ceva mai ridicat decât al unui european; codul american exclude

olfactivul în relaţiile oficiale; codul cinez nu admite contactul ochi - în - ochi).

E. T. Hall realizează şi o clasificare a principalelor tipuri de distanţe, clasificare

bazată pe relaţia interpersonală (de la proximitatea afectuoasă sau agresivă la distanţa

respectoasă sau glacială), fiecare distanţă presupunând o fază apropiată şi una

îndepărtată.

În primul rând distanţa intimă este distanţa dragostei, protecţiei, mângâierii,

îmbrăţişării, dansului, dar şi a agresiunii sau încleştării violente. Această distanţă se

situează între 0 şi 0,5 m; ea permite atingerea interlocutorului şi pătrunderea în spaţiul

său. Dacă un individ intră în această zonă intimă fără ca interlocutorul să o dorească,

reacţia este de respingere, ameninţare, retragere. De pildă, primul semn al bărbatului faţă

de femeia care o place este micşorarea spaţiului dintre ei, micşorare care poate sau nu să

fie acceptată de parteneră. Codul verbal va juca în această situaţie un rol din ce în ce mai

mic (cuvântul este redus la şoaptă sau chiar la tăcere în cazul îndrăgostiţilor), alte coduri

devenind dominante: cel tactil, cel termal sau cel olfactiv.

Distanţa personală este distanţa salutului, a strângerii de mână sau a conversaţiei

amicale. Spaţiul dintre interlocutori este de 1 – 1,20 m. La această distanţă se disting

detaliile pielii, ale părului, pete de pe piele sau haine; vocea este moderată, iar subiectele

abordate sunt de interes personal.

Un alt tip al distanţei este distanţa socială reprezentativă pentru cei ce lucrează

împreună sau pentru cei ce participă la o întrunire. Distanţa cuprinsă între 1,20 – 3,50 m

are rolul de a insulariza individul. De pildă, biroul din cabinetul directorului are rolul de a

ţine vizitatorul la distanţă (în această fază a distanţei parfumul sau căldura corpului nu se

mai simt). Această distanţă cultural condiţionată şi arbitrară poate fi manevrată conform

intenţiilor de comunicare. De exemplu, directorul unei bănci îşi va trage fotoliu mai

aproape de cel al clientului pe care vrea să îl câştige sau dimpotrivă, în caz de dezinteres

îl va îndepărta.

Distanţa publică presupune o distanţă până la şi dincolo de 10 metri. Este distanţa

spectacolului, a conferinţei sau a discursului politic. În această situaţie comunicarea

facială este neutralizată, gesturile se amplifică, vocea trebuie şi ea supradimensionată.

Distanţele sunt stabilite prin convenţii (norme) ale comunităţii, ele putând fi

transgresate voluntar. Comunicarea spaţială este influenţată de poziţia socială (de pildă,

la statutul social egal distanţele sunt mai reduse, iar în situaţia de asimetrie socială

persoana cu rang mai înalt iniţiază aproprierea de subaltern); de contextul fizic (spaţiul

public aglomerat generează anumite atitudini); de modelul cultural (dintre europeni,

mediteraneenii se apropie mai mult de interlocutor decât nordicii sau arabii stau mai

aproape când discută decât americanii); de sexul participanţilor (femeile stau mai aproape

unele de altele în diade sau grupuri unisex decât bărbaţii); de tematica abordată (în

abordarea problemelor personale discuţia se reduce involuntar); de evaluarea

interlocutorilor (discuţia creşte în cazul evaluării negative a interlocutorului).

X. Semiotică şi jurnalism. Rolul semioticii în comunicare şi în

mass-media

Ca spaţiu de evaziune sau instrumental afilierii profesionale etnice sau de gen,

mass-media oferă un model comportamental, reprezentând un mijloc de confirmare a

identităţii indivizilor umani şi contribuind la buna dezvoltare sau la o aşa numită

distrugere a sănătăţii mintale a individului şi a societăţii.

În ultimul deceniu, prin analogie cu anumite concepte deja impuse în plan social,

precum: Superman, Super Circus, supraputere, megatonaj, supermarket ş.a. a început să

fie intens utilizat conceptul de super media, expresie a saturării lingvistice a unui

fenomen contemporan indiscutabil: hegemonia prin presiune a mass-media.

Antony Giddens considera faptul că individul nu îşi urmăreşte doar raţional

interesele pe piaţă, ci se construieşte ca fiinţă raţional-relaţională preocupată în aceeaşi

măsură de autorealizare (self fulfillement), de ecologie informaţională şi socială, precum

şi de existenţa comunităţii. Există astăzi o comunicare pentru o cultură a coerenţei, care

urmăreşte armonizarea profesiei, a vieţii comunitare şi a relaţiilor interpersonale.

Potrivit lui Charles Taylor, asistăm la înlocuirea Ego-ului de sine (self) cu o

imagine despre sine dobândită prin intermediul schimburilor comunicaţionale cu ceilalţi.

Jurnaliştii, ca reprezentanţi ai elitei intelectuale, definiţi de K. Mannheim drept

grupuri sociale cu misiunea de interpretare a lumii pentru societate, se caracterizează

printr-un anume tip de discurs şi printr-un anume spaţiu de legitimitate. Experienţa lor

sociologică şi antropologică recunoscută ca un capital simbolic (informations is power) îi

legitimează drept câinii de pază ai societăţii sau a patra putere în stat.

Rolul pe care îl are un jurnalist în cadrul societăţii depinde în cea mai mare parte

de contextul socio-politic, istoric şi cultural al epocii în care acesta îşi desfăşoară

activitatea. Un exemplu ilustrativ în acest sens poate fi considerat analiza tipurilor de

roluri şi imagini a jurnaliştilor ante şi post '89, în special în spaţiul est - european.

Evenimentele din 1989 au instituit noi modele şi tehnici, noi practici structurale şi

discursive, producând mutaţii esenţiale în funcţionarea jurnalistului ca actant social.

Această afirmaţie se bazează pe observare, analiza discursurilor (interviurile) jurnaliştilor

şi a documentelor corporative (coduri deontologice, dezbateri privind utilitatea unei legi a

presei ş.a.), toate acestea contribuind la resemantizarea statutului jurnalistului în

societăţile postcomuniste.

Societăţile postcomuniste se confruntă cu o triplă criză datorată tranziţiei: criza de

credibilitate, criza de integrare şi criza de participare. În această situaţie mass-media

poate oferi următoarele remedii: să funcţioneze ca un câine de pază al societăţii civile; să

înlesnească dialogul social între indivizi, grupuri, instituţii; să ofere o imago mundi reală.

Rolul mass-media trebuie să fie acela al unui instrument opac în căutarea

transparenţei, credibilităţii şi echilibrului între ethosul emiţătorului (jurnalistul şi instituţia

mediatică), pathosul auditorului care trebuie recâştigat mereu şi logosul discursului, şi

acesta mereu reinventat.

În acest sens putem vorbi despre conceperea comunicării ca ecologie culturală,

ceea ce înseamnă a ţine cont de două dimensiuni: în primul rând, de o ecologie

informaţională, aptă să reducă suprareprezentarea politicului şi subreprezentarea

socialului (sărăcie, şomaj, feminizarea sărăciei, criza instituţiilor) şi, în al doilea rând de o

ecologie etică, care implică o politică a moralităţii opusă imoralităţii prezentă uneori în

domeniul politicului.