Suport de Curs Protectia internationala a drepturilor omului

7/21/2019 Suport de Curs Protectia internationala a drepturilor omului

http://slidepdf.com/reader/full/suport-de-curs-protectia-internationala-a-drepturilor-omului 1/137

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

INSTITUTUL NISTREAN DE ECONOMIE ŞI DREPT

APROBATla şedinţa Catedrei Drept Public _____________________2014

Şef catedră, C.Cuşmir, dr., conf. univ.

SUPORT DE CURS

PROTEC Ţ IA INTERNAŢ IONAL Ă A DREPTURILOR

OMULUI

(Ciclul I)

TitularLudmila Cușmir

Dr., conf.univ.

BĂLȚI – 2014



2

CuprinsIntroducere оn studiul dreptului internaţional al drepturilor omului .................................... 1

1. Lămuriri conceptuale .............................................................................................................. 3

2.

Dreptul internaţional modern al drepturilor omului. Sistemeinternaţionale de protecţie a drepturilor omului ................................................................................... 5

3.

Izvoarele, subiectele şi pr incipiile dreptului internaţional

al drepturilor omului ............................................................................................................................. 73.1.

Izvoare ................................................................................................................................... 73.2.

Subiecte ................................................................................................................................. 83.3.

Principii ................................................................................................................................. 9

4.

Drepturile omului - noţiune şi c lasificare.............................................................................. 11 Anexe:

1.

Drepturile omului la interfa ţ a drept interna ţ ional public ~ drept na ţ ional ........................... 12 2.

Situa ţ ia semnării şi ratificării celor mai importante tratatede drepturile omului adoptate оn sistemul ONU .......................................................................... 13

Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului ................................................. 151. Carta ONU şi actele constitutive ale unor instituţii specializate ale ONU cu privire la drepturile omului

...................................................................................................................................................... 151.1.

Carta ONU şi drepturile omului ......................................................................................... 151.2.

Actele constitutive ale unor instituţii specializate

ale Naţiunilor Unite şi drepturile omului ........................................................................................... 171.2.1. Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii .................................................................... 171.2.2.

Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru

Educaţie, Ştiinţă şi Cultur ă ................................................................................................................. 181.2.3.

Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii .............................................................. 19

1.2.4.

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţieşi Agricultur ă ...................................................................................................................................... 202. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi dezvoltarea

sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului ............................................................21 Anexa:

Documente adoptate in cadrul ONU pentru protec ţ ia drepturiloromului (pe domenii de protec ţ ie).....................................................................................................23 Carta internaţională a drepturilor omului..................................................................................26

1.

Consideraţii introductive..........................................................................................................262.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ...........................................................................27

3.

Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului ............................................................3 13.1.

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,sociale şi cultura le ................................................................................................................................ 33

3.2.

Pactul internaţional cu privire la drepturi civile şi politice ...................................................343.2.1.

Protocolul facultativ relativ la Pactul internaţional

cu privire la drepturile civile şi politice............................................................................................... 373.2.2.

Al doilea Protocol facultativ relativ la Pactulinternaţional privind drepturile civile şi politice ................................................................................. 37

Mecanismele Naţiunilor Unite de aplicare a dreptului internaţionalal drepturilor omului.....................................................................................................................39

1. Organele principale şi subsidiare ale ONU cu atribuţii оn promovarea şi protecţia drepturilor omului.........................................................................................................................................................391.1.

Organele principale a le ONU şi protecţia drepturilor omului .........................................39

1.2.

Organele subsidiare cu atribuţii specializate оn domeniul

drepturilor omului ................................................................................................................................422. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea respectării drepturilor omului ....45



3

2.1.

Mecanismele convenţionale .............................................................................................452.2.

Mecanism e extraconvenţi onale ......................................................................................51

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului ................................................................... 541.

Consiliul Europei - iniţiator şi principal cadru de promovareşi apărare a drepturilor omului оn spaţiul european .......................................................................54

1.1.

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale şi protocoalele ei adiţionale ......................................................................551.2.

Carta socială europeană revizuită .....................................................................................591.3.

Alte tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europe i ......................................621.4.

Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei .....................................................64

2.

Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare оn Europa оn sistemul european de protecţie a drepturilor omului .....................................................66

Anexă:Tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei .............................................................. 68 Drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale apărate

de sistemul Consiliului Europei......................................................................................................... 701. Drepturile şi libertăţ ile fundamentale ale omului garantate

de Convenţia europeană şi protocoalele sale adiţionale ..................................................................701.1. Drepturi şi libertăţi fundamentale cu privire la viaţa, libertatea şi siguranţa persoanei ...........701.2.

Accesul liber la justiţie şi garanţii procedurale ...................................................................... 75

1.3.

Respectarea vieţii personale .................................................................................................. 761.4.

Drepturile privind libertatea spirituală.................................................................................... 771.5.

Dreptul la respectarea proprietăţii .......................................................................................... 78

1.6.

Libertăţ ile social-politice ....................................................................................................... 782. Conţinutul drepturilor recunoscute de Carta soc ială europeană revizuită ....................................... 79

2.1.

Dreptul la muncă .................................................................................................................... 792.2.

Drepturile cu privire la protec ţie оn muncă şi profesie .......................................................... 802.3.

Drepturile lucr ătorilor migranţi .............................................................................................. 83

2.4.

Dreptul la protecţia sănătăţii, securitate socială şi asistenţă .................................................. 842.5.

Dreptul familiilor, copiilor, tinerilor, persoanelor vвrstnice şi al

persoanelor cu handicap la protecţie ................................................................................................... 862.6.

Dreptul la locuinţă .................................................................................................................. 87Curtea Europeană a Drepturilor Omului ....................................................................................... 88

1.

Consideraţii introductive .............................................................................................................. 882.

Organizarea şi funcţionarea Cur ţii Europene a Drepturilor O mului ............................................ 89

3.

Procedurile оn faţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului ......................................................... 933.1.

Competenţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului ............................................................... 933.2.

Sesizarea instanţei .................................................................................................................. 94

3.3.

Admisibilitatea cererilor ........................................................................................................ 953.4.

Rezolvarea amiabilă a cauzelor ............................................................................................. 96

3.5.

Examinarea cauzei оn condiţii de contradictorialitate ........................................................... 963.6.

Hotărвrile Curţ ii ..................................................................................................................... 973.7.

Asistenţa juridică ................................................................................................................... 98

4.

Competenţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omuluide a da avize consultative ..................................................................................................................... 99

Uniunea Europeană şi drepturile omului. Cetăţenia europeană ................................................ 1011.

Consideraţii introductive ........................................................................................................... 1012.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene................................................................. 102

2.1.

Constituţia europeană şi drepturile fundamentale .................................................................. 103

2.2.

Conţinutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .......................................... 1042.2.1.

Demnitate ....................................................................................................................... 104



4

2.2.2.

Libertăţ i ......................................................................................................................... 1052.2.3.

Egalitate.......................................................................................................................... 107

2.2.4. Solidaritate ..................................................................................................................... 108

2.2.5.

Cetăţenie........................................................................................................................ 1 102.2.6.

Justiţie............................................................................................................................. 111

Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului

1.

Consideraţii introductive ...........................................................................................................2.

Subsistemul interamerican de protec ţie a drepturilor omului bazat pe Carta OSA ............................................................................................................................. 1143.

Subsistemul interamerican de protec ţie a drepturilor omului bazat

pe Convenţia americană a drepturilor omului ..................................................................................... 1173.1.

Drepturile omului consacrate de Convenţia americană ........................................................ 117

3.2.

Mecanismul de control al Convenţiei .................................................................................. 1 193.2.1.

Comisia Interamericană a Drepturilor Omului .............................................................. 1193.2.2.

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului ................................................................ 121

Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor ............................................................ 123I. Uniunea Africană - cadrul instituţional de promovare şi apărare a drepturilor omului şi ale popoarelor

........................................................................................................................................................... 1232.

Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor .................................................................1252.1.

Drepturile omului (drepturi individuale) ...............................................................................125

2.2.

Drepturile colective ................................................................................................................1272.3.

оndatoririle individuale ..........................................................................................................1283.

Mecanismul de control al sistemului african al drepturilor omului

şi ale popoarelor ...................................................................................................................................1293.1.

Comisia africană a drepturilor omului şi ale popoarelor ........................................................130

3.2.

Curtea africană a drepturilor omului şi ale popoarelor .........................................................132Drepturile omului оn spaţiul islamic ............................................................................................... 1351. Consideraţii preliminare. Dreptul musulman оn marile

sisteme juridice ale lumii ......................................................................................................................1352.

Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului

şi spaţiul islamic ..................................................................................................................................1393.

оncercări de elaborare a unor instrumente regionalede protecţie a drepturilor omului оn lumea arabă.................................................................................141

3.1. Carta arabă a d repturilor omului ...................................................................................................142 Anexe:

Propor ţ ia popula ţ iei lumii care ader ă la marile religii şi teritoriul corespunz ător ................................................................................................................... 145

Statele cu popula ţ ie majoritar musulmană şi pozi ţ ia lor fa ţă

de Carta Interna ţ ional ă a Drepturilor Omului ................................................................................... 146 Sisteme de drept aplicabile оn statele cu populaţ ie majoritar musulmana ................................... 148

Оndatoririle fundamentale ale omului ............................................................................................ 1501. Consideraţii preliminare ...................................................................................................................1502.

Proiecte de declaraţii ale оndatoririlor omului ......................................................................... I 52

2.1.

Declaraţia universală a оndatoririlor omului .......................................................................... 1532.2.

Declaraţia оndatoririlor omului .............................................................................................. 154

2.3.

Declaraţia responsabilităţilor şi оndatoririlor omului ............................................................ 1553.

Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor. grupurilor şi organelor societăţii de a promova şi apăra drepturile

omului şi libertăţile fundamentale universal recunoscute .................................................................. 157

Culegere de documente (extrase) ..................................................................................................... 1621.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ............................................................................. 162



5

2.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice .................................................... 1663.

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,

sociale şi cultura le ............................................................................................................................... 1774.

Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire ladrepturile civile şi politice .................................................................................................................. 184

5.

Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire

la drepturile civile şi politice ............................................................................................................... 1856.

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şia libertăţilor fundamentale................................................................................................................... 1867.

Protocoalele adiţionale la Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţ ilor fundamentale................................................................................. 196-

Primul protocol adiţional ............................................................................................................ 196

-

Protocolul nr. 4 ............................................................................................................................ 197-

Protocolul nr. 6 ............................................................................................................................ 197-

Protocolul nr. 7............................................................................................................................. 198

-

Protocolul nr. 12............................................................................................. 199 - Protocolul nr. 13200

8.

Carta socială europeană revizuită................................................................................................ 2009.

Convenţia europeană (Proiectul de Tratat al Constituţiei Europei) ............................................ 21410.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .................................................................. 216



6

Introducere оn studiul dreptului internaţional al drepturilor omului

Preocupările оn dreptul internaţional pentru protecţia fiinţei umane sunt relativ vechi, dar despre un

sistem juridic coerent consacrat acestui obiectiv se poate vorbi abia din a doua jumătate a secolului al

XX-lea.

Protecţia fiinţei umane, exprimată оn cel mai larg sens prin sintagma „drepturile omului", a

constituit obiect al unor idei şi concepţii оncă din antichitate şi le оntв lnim оn opera unor mari filozofi şi

jurişti ai vremii, precum Platon, Aristotel, Protagoras, Confucius sau Ulpian1. Trecerea timpului a

amplificat aceste ide i, fie prin intermediul concepţiilor religioase despre om, fie prin cel al concepţiilor

filozofice tot mai sistema tizate. Nume precum Immanuel Kant, JJ. Rousseau, Montesquieu, Grotius,

Hobbes sau John Locke2 sunt poate cele mai reprezentative оn filozofia universală pentru destinul

omului ca fiinţă raţională şi valoare supremă care trebuie ocrotită şi dezvoltată.

Garantarea drepturilor omului a apărut ca instituţie jurid ică şi s-a dezvoltat atвt оn planul realităţilor

interne ale statelor, cвt şi оn cadrul relaţ iilor interetatice. Multă vreme, statele şi-au conservat

prerogativa exclusivă de a reglementa relaţiile dintre ele şi propria populaţie, considerвndu- se singurele

exponente ale societăţii organizate politic şi, prin urmare, singurele capabile şi legitime de a stabili

reguli pentru protecţia cetăţenilor lor. Primele documente juridice cu caracter constituţional care au

garantat drepturi ale omului au apărut оn Anglia: Magna Charta din anul 1215, urmată ceva mai tвrziude Peti ţ ia drepturilor din 1628, Habeas Corpus din 1679 şi Bilul drepturilor dm 16893.

In SUA, Declara ţ ia de independen ţă din 1776 consacra idei şi concepţii deosebit de valoroase

pentru garantarea libertăţi şi egalităţii oamenilor şi pentru protecţia lor оmpotriva abuzurilor guvernării,

inclusiv dreptul lor de a schimba această guvernare cвnd ea devine contrară acestor scopuri

fundamentale.

Şi оn Franţa, оn anul 1789, adoptarea Declara ţ iei drepturilor omului şi ale cet ăţ eanului a constituit

un moment de referinţă оn istoria umanităţii, prin valorile promovate cu privire la apărarea drepturilor

naturale şi imprescriptibile ale omului4 .

Evoluţia ulterioar ă a acestor preocupări a dus оn prezent la crearea оn foarte multe state a unor

mecanisme constituţionale, unele dintre ele foarte performante, de garan tare a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale fiinţei umane.

Şi оn cadrul relaţiilor interetatice au existat preocupări similare din timpuri foarte vechi, legate mai

ales de efectele r ăzboiului, dar reguli juridice internaţionale apar destul de tвrziu, pentru că cea mai mare perioadă statele au considerat dreptul inter na ţional public ca un drept exclusiv al lor, omul fiind privit

doar ca „membru al cetăţ ii" şi supus al acesteia. Este motivul pentru care abia оn secolul al XlX- lea apar

primele norme juridice consacrate prin tratate internaţionale, care aveau ca obiect de reglementare

drepturi a le omului. Abolirea sclaviei şi a comer ţului cu sclavi prin Declaraţia adoptată la Congresul de

la Viena din 1815, care califica aceste fapte ca ,.delictum iuris gentium", protecţia minorităţilor creştine

din Imperiul Otoman, prin Tratatul de la Paris din 1856, ori Convenţia de la Geneva din 1864 pentru

amelio rarea soartei militarilor r ăniţi sunt primele documente juridice internaţionale care au reglementat

оn domeniul drepturilor omului, r ăsturnвnd concepţia conform căreia statul ar fi suveran absolut оnacest domeniu.



7

Evoluţiile ulterioare sunt explozive. Codificarea legilor şi a obiceiurilor r ăzboiului la Conferinţele

de la Hagadin 1899 şi 1907, consacrarea principiului naţionalităţ ilor, a sistemului mandatelor şi a unor

standarde internaţionale referitoare la muncă, prin Pactul Societăţii Naţiunilor, precum şi regulile de

protecţie a minorităţilor stabilite prin mai multe tratate оncheiate după primul r ăzboi mondial şi

garantate de Liga Naţiunilor au constituit momente de referinţă pentru prima jumătate a secolului al

XX-lea, dar şi de reflecţie pentru perioada ce urma să vină.

După cel de-al doilea r ăzboi mondial populaţia, ca element constitutiv al statului, nu a mai

reprezentat o preocupare a dreptului internaţional public, singura consacrare juridică interesвndnaţiunea sau poporul prin aplicarea principiului autodeterminării. In această perioadă, preocupările

dreptului internaţional public s-au orientat cu pre cădere asupra individului uman ca valoare supremă

care trebuie ocrotită. Adoptarea Cartei ONU şi, mai ales, a Declara ţ iei Universale a Drepturilor

Omului va declanşa un proces amplu şi deosebit de complex care va face din drepturile omului o

instituţie de drept internaţional cu vocaţie universală. Aceasta nu оnseamnă că drepturile omului

reprezintă astăzi o valoare universal acceptată, chiar dacă din organizaţia universală care le promovează

efectiv - ONU - face parte cvasitotalitatea statelor lumii5

. Există оncă spaţii оn care drepturile omuluisunt privite cu reticenţă, considerвndu-se că ele ar trebui abordate „ оn contextul particularităţ ilor

na ţ ionale şi regionale şi al fundaturilor istorice, religioase şi culturale variate"' 6 . Potrivit unor opinii,

relativismul cultural presupune valori care, departe de a fi universale, variază considerabil din diversele

perspective culturale. Prin urmare, şi drepturile omului, departe de a fi universale, variază de la o cultur ă

la alta. Ceea ce pentru spaţiul european, american şi o mare parte a celui african reprezintă o reală

valoare unanim acceptată şi promovată, pentru ţările asiatice, оn marea lor majoritate, reprezintă doar

un import neagreat şi cu puţine şanse de afirmare . Evident, o asemenea percep ţie devine o ameninţare

periculoasă pentru eficacitatea dreptului internaţional, оn general, şi pentru sistemul dreptului

internaţional al drepturilor omului, оn special. Dacă numai tradiţia culturală determină sau nurespectarea normelor internaţionale de către un anumit stat, rezultă

că abuzul şi violarea drepturilor omului pot deveni legitime. Este motivul pentru care normelen

proprii şi principiile specificităţii culturale trebuie să fie plasate sub dreptul interna ţional public" .

1. Lămuriri conceptuale

Drepturile omului sunt drepturi inerente şi inalienabile ale fiecărei persoane, care definesc condiţiaumană оntr -o societate civilizată.

Se poartă discuţii pornind de la tradiţia engleză, care foloseşte expresia „huinan rights", ş i cea

franceză, care le denumeşte ,.droits de l'Homme". Drepturi umane sau drepturi ale omului? In primul

caz se pune accenlul pe drepturi, calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia că ar fi o

categorie a dreptului. оn a! doilea caz, accentul este pus pe om, ca titular al drepturilor ocrotite, ca

esenţă a tot ceea ce оnseamnă demnitatea fiinţei umane, indiferent că este vorba despre femeie sau

bărbat.

Dincolo de tendinţa tot mai accentuată astăzi de a se utiliza sintagma „drept uman", ca ansamblu altuturor regulilor juridice care au ca obiect protecţia fiinţei umane оn orice circumstanţă, consider ăm că

expresia „drepturi ale omului", ca drepturi subiec tive, reflectă mai bine statutul juridic al individului

uman pentru acest оnceput de mileniu.



8

Drepturile omului reprezintă, mai оntвi, un concept filozofic, o condensare a tot ce a produs caesenţă filozofia umanistă din antichitate şi pвnă оn prezent. Omul, ca fiinţă raţională, născută liber ă, ca

măsur ă a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe

care ar trebui să se concentreze tot ce оnseamnă scopuri ale societăţii organizate politic оn stat.Transpus оn planul preocupărilot juridice, conceptul de drepturi ale omului desemnează, mai оntвi,

drep turi subiective a le omului, de o anumită factur ă, care definesc poziţia acestuia оn raport cu puterea publică, dar el devine o veritabilă instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi

internaţionale care au ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor

omului, apărarea acestuia оmpotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice natur ă. Putem discuta

astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o instituţie de drept intern, mai precis de drept

constituţional, care оnsumează normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la

drepturile şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, şi, pe de altă parte, ca despre o instituţie de drept

internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei

umane, dar şi ca principiu fundamental al drep tului internaţional public.

Totalitatea normelor juridice internaţionale care au ca obiect apărarea drepturilor omului alcătuiescastăzi o ramur ă distinctă a dreptului internaţional public - dreptul interna ţ ional al drepturilor omului. In

cel mai larg sens, dreptul interna ţional al drepturilor omului cuprinde tot ce оnseamnă norme juridice

internaţionale avвnd ca obiect protecţia fiinţei umane, indiferent de оmprejurare. Totuşi, o distincţietrebuie f ăcută оn raport cu dreptul internaţional umanitar. Astfel, dreptul interna ţ ional al drepturilor

omului, оntr -un sens mai restrвns, pe care- l vom utiliza оn continuare, reprezintă doar ansamblul

normelor juridice internaţionale care au ca obiect de reglementare apăra rea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului оn timp de pace şi, sub anumite aspecte, оn timp de conflict armat. Dreptul

interna ţ ional umanitar, calificat ca o ra mur ă distinctă a dreptului interna ţional public, reuneşte doar

normele juridice internaţionale care au ca obiect protecţia fiinţei umane оmpotriva efectelor conflictelorarmate, ceea ce оnseamnă că este circumstanţiat exclusiv conflictelor armate.

Această distincţie este necesar ă şi pentru faptul că, multă vreme, dreptul internaţional al drepturilor

omului şi dreptul internaţional umanitar au evoluat paralel, primul sub egida ONU sau a unor organizaţiiregionale, iar cel de-al doilea sub egida Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Timp оndelungat,ONU a refuzat să aibă preocupări оn domeniul dreptului internaţional umanitar, motivвnd că un

asemenea demers ar fi оn contradicţ ie cu scopurile şi principiile consacrate de Carta ONU şi a

reglementa situaţii оn legătur ă cu r ăzboiul ar prejudicia imaginea organizaţiei ca pro motoare a păcii şi

securităţii internaţionale. Cu timpul, aceste reticenţe s-au atenuat şi astăzi оntвlnim mai multe

documente adoptate оn cadrul ONU care vizează protecţia drepturilor omului оn situaţii de conflictarmat, precum: protecţia femeilor şi a copiilor оn perioade de conflict armat, protecţia ziariştilor оnmisiuni periculoase оn zone de conflict armat, protecţia combatanţilor care luptă оmpotriva dominaţiei

coloniale, a ocupaţiei str ăine sau contra regimurilor rasiste, prevenirea şi reprimarea crimelor de r ăzboi,

a crimelor contra umanităţii şi a genocidului, interzicerea sau limitareao

utilizării unor arme etc.Pt. detalii, 1. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova,1995, p. 221-250.



9

2. Dreptul internaţional modern al drepturilor omului. Sisteme

internaţionale de protecţie a drepturilor omului

Dreptul internaţional a l drepturilor omului, ca ramur ă distinctă şi modernă a dreptului internaţional public, s-a conturat abia după cel de-al doilea r ăzboi mondial. Crearea ONU, prin adoptarea Cartei

Naţiunilor Unite Ia 26 iunie 19451 , a permis redefinirea preocupărilor оn domeniul drepturilor omului, preluвnd mare parte din ceea ce se dovedise a fi valoros оn perioada anterioară, mai ales оn acţ iunile

Societăţii Naţiunilor, chiar dacă aceasta s-a dovedit a fi falimentar ă prin propria ei neputinţă de a

оmpiedica un nou război mondial, dar şi prin crearea unui veritabil sistem juridic cu voca ţie universală -

Sistemul Na ţ iunilor Unite de protec ţ ie a drepturilor omului. Carta ONU nu face decвt vagi trimiteri spredrepturile omului, dar momentul de referinţă оl va reprezenta, trei ani mai tвrziu, Declara ţ ia Universal ă

a Drepturilor Omului, pe care Adunarea Generală a ONU a adoptat-o la 10 decembrie 1948"2. Acest

document va avea un ecou imens şi va deveni un veritabil instrument interna ţional care va declanşaconstrucţia celui mai dezvoltat sistem de protec ţie a drepturilor omului cunoscut оn istorie. El va sta la baza Cartei Interna ţ ionale a Drepturilor Omului, adică a unui ansamblu de 5 documente - Declara ţ ia

Universal ă a Drepturilor Omului şi 4 instrumente juridice: Pactul referitor la drepturile economice,

sociale şi culturale, Pactul referitor la drepturile civile şi politice, ambele adoptate оn anul 19663 , şicele două protocoale adi ţ ionale la Pactul referitor la

12 13

drepturile civile şi politice, primul adoptat оn anul 1966 şi doilea оn anul 1989" - documente care

constituie nucleul sistemului Naţiunilor Unite de protec ţie a drepturilor omului. Pornind de la aceste

instrumente de bază, sistemul ONU s-a dezvoltat progresiv, оnregistrвnd astăzi peste 100 de tratate

internaţionale şi un număr aproape egal de alte documente internaţionale, sistem care enunţă şigarantează aproximativ 60 de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, dar şi unele оndatoriri aleacestuia. оntrebarea care se pune оncă este dacă acest sistem al ONU are un caracter universal sau numai

o vocaţie de universalitate. Este clar că, prin felul cum este conceput şi promovat, sistemul Naţiunilor

Unite de protecţie a drepturilor omului se vrea un sistem universal, pentru că оnsăşi ONU, cadrul оn careeste promovat, are un caracter universal. Totuşi, acest sistem, deşi cu vocaţie de universalitate, nu este

astăzi recunoscut şi promovat de оntreaga comunitate internaţională. La o analiză mai atentă, constatăm

că tratatele cele mai importante din domeniul drepturilor omului nu au fost ratificate de toate statele

membre ale ONU. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deşi larg recunoscută de comunitatea

internaţională, nu are caracter juridic, deci nu este opozabilă membrilor Naţiunilor Unite. Doar

tratatele - pacte, convenţii, protocoale etc. - au for ţă juridică şi leagă statele păr ţi de obligaţiile pe care le

stipulează. De exemplu, cele două pacte din 1966, care preiau оn cea mai mare parte prevederileDeclaraţiei Uni- versale a Drepturilor Omului, au fost ratificate numai de aproximativ 140 4 de state, sau

cele două Protocoale adiţionale la Pactul privind drepturile civile şi politice care au fost ratificate doar

de 95 de state (primul), respectiv doar de 40 de state (cel de-al doilea, referitor la abolirea pedepsei cu

moartea) din totalul de 191 de state membre ale ONU. Singurul tratat din sistemul ONU care are un

veritabil caracter de universalitate este Convenţia asupra drepturilor copilului, adoptată la 20

1

A int rat оn vigoare la 24.10.1945 2 Rezoluюia Adunгrii Generale ONU, 21 7/A1II 3 Rezoluюia 2200A (XXI) a Adunгrii GeneraleONU din 16. 12. 1966. Au intrat оn vigoare оn 1976 4 De vгzut єi anexa nr. 2 pentru o prezentare mai detaliatг a ratificгrii principalelor tratate de drepturile omului оn sistemul Naюiunilor Unite.



10

noiembrie 1989, care a fost ratificată de 191 de state. Paradoxal sau nu, doar SUA şi Timorul de Est nu

sunt păr ţi la acest tratat (de altfel, Timorul de Est a devenit membru al ONU оn 2002 ş i, scuzabil, poate

nu a avut оncă timp să ratifice acest instrument). Concluzia este limpede şi, poate, regretabilă: оn ciudadiscursului cвt se poate de pozitiv, multe state sunt оncă reticente оn preluarea şi promovarea unor

valori deosebit de importante pentru umanitate precum drepturile omului. Această atitudine poate fi

explicaţia faptului că, оn mileniul III, asistăm оncă la violări din cele mai grave ale drepturilor omului,

acte de cruzime, tratamente inumane şi degradante, acte cate afectează grav demnitatea umană. De

aceea, apreciem că singura cale de a realiza „ cooperarea interna ţ ional ă оn rezolvarea problemelor

interna ţ ionale cu caracter economic, social. cultural şi umanitar, оn promovarea şi оncurajarea

drepturilor omului şi a libert ăţ i- lor fundamentale pentru to ţ i, f ăr ă deosebire de rasă , sex. limbă sau

religie" 5este universalizarea sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului. Chiar dacă

procesul de universalizare оn domeniul drepturilor omului se desfă- şoar ă lent, el există şi dă speranţă că

umanitatea, оn cele din urmă, va оnţelege că singura şansă a supravieţuirii omului este оncrederea ş i

respectul pentru valoarea pe care acesta o reprezintă.

Nu doar universalizarea este un proces care caracterizează societatea internaţio- nală

contemporană, ci şi regionalizarea, proces care se manifestă şi оn domeniul drepturilor omului. Statele

nu s-au mulţumit doar cu adoptarea şi promovarea unui sistem al drepturilor omului la nivel universal.

Inspirвndu-se din valorile consacrate оn De- claraţia Universală a Drepturilor Omului şi sistemul juridic

creat de Naţiunilor Unite, s-au dezvoltat şi sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului, la nivel

conti- nental. Trei sisteme regionale sunt astăzi оn plină afirmare şi dezvoltare, deosebit de performante

оn spaţiile pentru care s-au constituit:

1.

Sistemul european de protec ţ ie a drepturilor omului. A fost iniţiat de Consiliul Europei,

organizaţie interguvernamentală оn cadrul căreia s-au adoptat, оncepвnd cu anul 1950, mai multe

instrumente juridice şi a fost dezvoltat şi dc dimensiunea umană promovată оn cadrul Uniunii Europeneşi al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare оn Europa.

2.

Sistemul interamerican al drepturilor omului. Acesta a fost creat оn cadrul Or - ganizaţiei

Statelor Americane şi se bazează pe Carta OSA semnată оn anul 1948, pe Declaraţia americană a

drepturilor şi оndatoririlor omului din acelaşi an şi pe Conven- ţia americană a drepturilor omului

deschisă spre ratificare оn 1969.

3.

Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor, bazat pe Carta afri- cană a drepturilor

omului şi ale popoarelor, adoptată de Organizaţia Unităţii Africane оn anul 1981, aflat оn p lină afirmare

astăzi оn cadrul Unităţii Africane, organizaţie care a оnlocuit OUA оn anul 2002. Remarcăm оn cadrulacestor preocupări şi pe cele care au оnceput să se manifeste оn spaţiul islamic, оn ultimele două

decenii. Dreptul islamic are ca izvor principal Carta sfвntă - Coranul - completată cu faptele şi CuvвntulProfetului Mohamed, ceea ce, оmpreună, poartă denumirea de Şaria (calea de urmat).

Aceasta face ca drepturile individului să fie subordonate celor ale colectivităţii, ducвnd astfel la

restrвnge- rea celor dintвi prin imperativele religioase. Totuşi, оn ultimii ani s-a оncercat o inter - pretare

mai largă a Shari'a şi chiar adoptarea unor documente, declara ţii şi proiecte de tratate, care dau naştere

unei оntrebări fireşti: se оndreaptă aceste state spre un sistem arab a! drepturilor omului? Vom оncercao analiză mai larga a acestor preocupări intr-un alt capitol6.

5- Carta ONU. art . 1 parag. 46 Vezi infra.



11

3. Izvoarele, subiectele şi principiile dreptului internaţional al drepturilor omului

3.1. Izvoare

Ca forme (mijloace) juridice prin care sunt exprimate normele juridice, izvoarele dreptului

internaţional al drepturilor omului sunt cele specifice dreptului internaţional public оn general'. Intreacestea, se detaşează prin importanţa codificării tratatele interna ţ ionale, ca acorduri оncheiate оn scrisоntre state ori оntre state şi organizaţii internaţionale, guvernate de dreptul internaţional, fie cв suntconsemnate оntr -un instrument unic, fie оn două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denu-

mirea lor particular ă: pact, convenţie, cartă, protocol etc. Tratatele care reglemen- tează domeniul

drepturilor omului sunt. de regulă, tratate multilaterale, fie universale, precum cele adoptate оn sistemul

Naţiunilor Unite, fie cu caracter regional, precum cele adoptate оn cadrul Consiliului Kuropei,Organizaţiei Statelor Americane sau Or- ganizaţiei Unităţii Africane. De menţionat că normele juridice

cuprinse оn tratatele regionale trebuie să fie conforme cu cele cuprinse оn tratatele universale.

Şi cutuma interna ţ ional ă , ca practică generală, constantă, relativ оnde lungată şi repetată a statelor şiconsiderată de ele ca avвnd forţă juridică obligatorie, reprezintă оncă un izvor principal al dreptului

internaţional public, inclusiv pentru domeniul drepturilor omului. De exemplu, dacă unele state nu sunt

păr ţi la tratate de drepturile omului, dar acceptă оn practica lor prevederi ale acestora, putem accepta că

regulile astfel acceptate sunt de natur ă cutumiar ă. De asemenea, оn dreptul internaţional umanitar este

aplicată aşa-numita clauză potrivit căreia, dacă un stat denunţă una din con- venţiile umanitare, el va

r ămвne obligat să le оndeplinească „pe baza principiilor dreptului internaţ ional, a şa cum ele rezult ă din

obiceiurile (s.n.J stabilite оntre naţ iunile civilizate, din legile umanitare şi din cerin ţ ele con ştiin ţ ei

publice".

Actele unilaterale ale statelor, precum recunoaşterea, declaraţiile, pot genera efecte juridice оnrelaţiile internaţionale cu privire la drepturile omului. De asemenea, actele unilaterale ale organizaţiilor

şi ale altor instituţii internaţionale, precum şi regulamentele de funcţionare ale unor organe ale acestora

pot avea calitatea de izvor de drept (de exemplu, Regulamentul Cur ţii Europene a Drepturilor Omului

sau Regula- mentul de procedur ă şi probă al Cur ţii Penale Internaţionale).

Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare (indirecte) ale dreptului internaţional

public, dar numai оn măsura оn care ele contribuie la formarea unor norme de drept interna ţional, de

regulă pe cale cutumiar ă, atunci cвnd mai multe state adoptă legi similare оn domenii care interesează

drepturile omului.

Hot ărвrile instanţ elor de judecat ă na ţ ionale, de asemenea, pot influenţa оn anumite situaţiiformarea unor reguli de drept interna ţional, ca şi legile interne, prin practica judecătorească uniformă a

statelor.

Jurispruden ţ a, doctrina şi rezolu ţ iile organiza ţ iilor interna ţ ionale nu sunt izvoare ale dreptului

internaţional, dar ele pot fi importante mijloace auxiliare de determi- nare, interpretare şi dezvoltare a

dreptului.3.2. Subiectele dreptului internaţional al drepturilor omului

Sunt subiectele clasice ale dreptului interna ţional public: statele, unele organiza ţii internaţionaleinterguvernamentale şi popoarele sau naţiunile care-şi exercită dreptul la autodeterminare. O problemă



12

viu discutată оncă este dacă persoanele part iculare, fizice sau juridice, sunt sau nu subiecte ale dreptului

internaţional public, implicit ale dreptului internaţional al drepturilor omului. Există opinii care susţin că

persoanele fizice ar fi dobвndit această calitate, mai ales оn raporturile internaţionale privitoare la

drepturile omului. Faptul că individul se poate adresa cu plвngeri direct unor instituţii international, cum

ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un argument puternic pentru această opinie.

Totuşi, această posibilitate a persoanei fizice este intermediată de stat. Numai оn măsura оn care statul

reclamat acceptă această posibilitate (ca parte la tratat), persoana fizică оşi fructifică dreptul de a se

adresa instanţei. Apreciem că, deocamdată, persoana fizică (persoanele particulare, оn general) nu arecalitatea de subiect de drept internaţional, chiar şi оn domeniul drepturilor omului. deşi această tendinţă

este оn plină ascensiune, ci numai de obiect al raporturilor de drept internaţional, limitate deocamdată la

unele aspecte ale drepturilor omului şi ale r ăspunderii internaţionale penale.

3.3. Principiile dreptului internaţional al drepturilor omului

Drepturile omului, ca „ansamblu de drepturi, libertăţ i şi obliga ţ ii unii fa ţă de al ţ ii, ale statelor de a

se apăra şi promova aceste drepturi, ale оntregii comunităţ i interna ţ ionale de a veghea la respectarea

drepturilor şi libert ăţilor respective оn fiecare ţ ar ă [...], reprezintă astăzi o instituţie deosebit de

complexă şi, оn acelaşi timp, un principiu fundamental al dreptului interna ţional public, tot mai larg

recunoscut. Astfel, Actul final al Conferin ţ ei pentru Securitate şi Cooperare оn Europa, semnat la

Helsinki, la 1.08.1975, оn documentul intitula t „Declaraţ ia privind principiile care guverneaz ă rela ţ iile

reciproce dintre statele participante". consacr ă aşa numitul „de- calog" al principiilor fundamentale ale

dreptului internaţional public, care cuprinde şi principiul respect ării drepturilor omului şi a libert ăţ ilor

fundamentale! O consacrare similar ă оntвlnim şi оn Carta drepturilor şi оndatoririlor economice ale

statelor, din anul 1974.

Dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ramur ă de drept distinctă, este gu- vernat atвt de principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, cвt şi de o sumă de principii specifice,

оnţelese ca prescripţii normative de o mai mare generalitate, aplicabile reglementărilor juridice din

domeniul drepturilor omului. Printre acestea din urmă, se detaşează:

- principiul universalit ăţ ii, identificat mai ales ca un ideal normativ, оn sensul obligaţ iei statelor de

a „promova respectarea universală (s.n.J şi efectivă a drepturilor şi a libert ăţ ilor omului". De altfel,

acest deziderat rezultă chiar din denumirea documentului care a declanşat impresionanta construcţie a

dreptului drepturilor omului - Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului. Universalitatea drepturilor

omului este оncă o problemă de viitor, pentru că multe state nu оmpărtăşesc deplin aceste valori.

Meritoriu este că majoritatea comunităţii internaţionale, fie prin intermediul organizaţiilor

interguvernamentale, fie individual, sus ţine ideea universalităţ ii reale a drepturilor omului ca unică

soluţie pentru realizarea scopului consacrat de Carta ONU - promovarea progresului social şi condiţiimai bune de trai оntr -o mai mare libertate .

-principiul egalit ăţii оn drepturi a oamenilor, оnţeles nu ca egalitarism, ci ca egalitate de şanse, ca

posibilitate de exercitare оn deplină egalitate a drepturilor şi a liber- tăţilor lor fundamentale prevăzute

de legile interne şi internaţionale.

-principiul nediscriminării, care decurge din principiul egalităţii оn drepturi. El presupune ca toţ ioamenii să se bucure de drepturile şi libertăţ ile lor fundamentale f ăr ă deosebire de rasă, sex, religie,

convingeri politice, naţionalitate sau oricare alt criteriu care ar favoriza pe unii оn detrimentul altora.



13

-

principiul unit ăţ ii drepturilor omului. Drepturile omului se constituie оntr -un sistem unitar, оncare fiecare drept sau libertate fundamentală - c ivilă, politică, eco- nomică, socială sau culturală - se află

оntr -o strвnsă interconexiune, fiecare dintre ele putвnd fi fructificată numai оn raport cu toate celelalte.

-

principiul reformei legisla ţ iilor na ţ ionale. Făr ă preluarea şi instituţionalizarea оn legislaţiilenaţionale a valorilor consacrate prin tratatele interna ţionale de drepturile omului, dreptul internaţional al

drepturilor omului r ămвne făr ă scop şi f ăr ă obiect. De aceea, оn ultimii ani, organizaţiile internaţionalecu preocupări оn domeniul drepturilor omului pun un mare accent pe translatarea angajamentelor

internaţionale оn texte constituţionale şi legislative interne. Multe state, precum cele din Uniunea

Europeană, consacr ă prioritatea dreptului internaţional оn raport cu legile interne. Romвnia are оnscrisă

оn Constituţia din 1991 o prevedere potrivit căreia: „Dispoziţ iile constitu ţ ionale privind drepturile şi

libert ăţ ile cet ăţ enilor vor fi interpretate şi aplicate in concordan ţă cu Declara ţ ia Universal ă a

Drepturilor Omului, cu Pactele şi cu celelalte tratate la care Romвnia este parte. Dacă exist ă

neconcordan ţă оntre pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

Romвnia este parte, şi legile interne, au prioritate reglement ările interna ţ ionale".

-

principiul subsidiarit ăţ ii, potrivit căiuia statele r ămвn competente оn aplicarea procedurilor deapărare a drepturilor omului, ele fiind primele care trebuie să pună оn aplicare mecanismele specifice de

protecţie. Instituţiile internaţionale sunt complementare şi subsidiare celor naţionale, ele intervenind

doar cвnd sunt sesizate şi după epuizarea căilor naţionale de soluţionare.

4. Drepturile omului - noţiune şi clasificare

Ca instituţie juridică de drept internaţional, drepturile omului reprezintă o sumă de norme juridice,

aflate оntr -o strвnsă conexiune prin obiectul lor - relaţiile dintre state şi alte entităţi cu personalitate

internaţională, care se stabilesc оn scopul protecţiei fiinţei umane. Aria preocupărilor оn acest domeniu

şi evoluţia acestora din ultimele decenii au determinat un salt calitativ оn sistemul dreptuluiinternaţional public şi au dus la apariţia unei noi ramuri оn cadrul acestuia - dreptul internaţional al

drepturilor omului -, ramur ă care reuneşte tot ce оnseamnă normă juridică internaţională şi instituţii

juridice internaţionale care ocrotesc cea mai importantă valoare recunoscută astăzi - omul.

Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca pentru protejarea

statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului de la preocupări esenţiale,

precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate, la preocupări precum drepturile economice sau

culturale.. Din perspectiva acestei evoluţii, drepturile omului pot 11 grupate pe trei generaţii:-

genera ţ ia I - drepturile civile şi politice, consacrate ca drepturi ale omului şi ale cetăţeanului оncă

din primele documente, precum Magna Cfarta, Habeas Corpus sau Bilul drepturilor, ori Declara ţ ia francez ă a drepturilor omului şi cet ăţ eanului. Pro- movate şi apărate de numeroase documente juridice

internaţionale, drepturile civile şi politice includ drepturi şi libertăţi precum: dreptul la viaţă, dreptul la

libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fl ţinut оn sclavie sau robie, dreptul la recunoaş- terea

personalităţii juridice, dreptul la egalitate оn faţa legii, dreptul la liber ă circu- laţie, dreptul la azil оn cazde persecuţie, dreptul la o cetăţenie, libertatea de opinie şi exprimare, de asociere şi оntrunire, dreptul dea participa la conducerea treburilor publice etc.

-

genera ţ ia a Il-a - drepturi economice, sociale şi culturale, consacrate şi recunoscute ceva mai

tвrziu оn legile fundamentale ale statelor şi apoi оn documentele juridice internaţionale. Printre

acestea, sunt оntвlnite оn tratatele internaţionale drepturi precum: dreptul la securitate socială, dreptul la



14

muncă şi la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a оntemeia sindicate, dreptul la оnvăţămвnt şi

de a participa la viaţa culturală a colectivităţii etc.

-

genera ţ ia a Ill-a - drepturi colective. După adoptarea Cartei ONU, оn spiritul solidarităţiiinternaţionale şi pentru construirea unui viilor mai bun pentru toţi, dreptul internaţional a consacrat ca

principiu fundamental dreptul popoarelor de a dispune de ele оnsele (dreptul la autodeterminare).

Recunoscut ca drept colectiv, subiect al acestuia poate fi numai poporul sau na ţiunea, şi nu alte entităţi precum mino- rităţile naţionale. Mai pot fi adăugate aici dreptul la dezvoltare sau dreptul la pace, tot ca

drepturi colect ive ale popoarelor şi ale omenirii оn ansamblul ei.

Analizate după con ţ inutul lor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot ti grupate оncategoriile: drepturi civile, drepturi politice, drepturi economice, drepturi sociale, drepturi cultural.

După criteriul destinatarului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot fi grupate оn:

- drepturi individuale; unele se adresează tuturor oamenilor, precum dreptul la via ţă, altele se

adresează unor anumite categorii de persoane - copii, femei, apatrizi. persoane cu handicap etc.

-

drepturi colective.

Indiferent de felul cum sunt ordonate оn scopuri scolastice, drepturile şi libertăţ ile fundamentale ale

omului reprezintă un tot unitar şi numai abordate оn intercondiţio- nalitatea lor pot fi оnţelese,

promovate şi apărate eficient



15

Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului

Sistemul consacrat оn cadrul Naţiunilor Unite pentru protecţia drepturilor omului se conturează ca

un sistem cu vocaţie de universalitate tot mai mult acceptat, chiar dacă unele state manifestă reticenţemotivate de diversitatea culturală.

Dacă ideile promovate prin actul constitutiv al Naţiunilor Unite - Carta ONU - au fost formulate

оntr -o manier ă generală şi expeditivă, adoptarea Declaraţiei Uni- versale a Drepturilor Omului in anul

1948 şi a principalelor tratate care au pus-o оn aplicare şi care alcătuiesc astăzi nucleul dreptului

internaţional al drepturilor omului - Carta Interna ţională a Drepturilor Omului -, precum şi actele

constitutive ale unor instituţii specializate ale ONU au declanşat un proces exploziv оn evoluţia

mecanismelor juridice de protecţie a fiinţei umane, atвt оn plan universal, cвt şi оn plan regional. Se

poate afirma că omul reprezintă astăzi, in planul realităţilor juridice interna- ţionale, valoarea supremă

care ar trebui ocrotită şi tot mai mult afirmată.

1. Carta ONU şi actele constitutive ale unor instituţii specializate ale ONU cu privire la

drepturile omului

1.1. Carta ONU şi drepturi l e omului

Carta ONU a fost semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945, şi a intrat оn vigoare la 24 octombrieоn acelaşi an. A fost aprobată ca un tratat multilateral de c ătre cele 50 de state fondatoare ale ONU1,

hotărвte să-şi reafirme „credinţa оn drepturile fundamentale ale omului, оn demnitatea şi valoarea

persoanei umane, оn egalitatea оn drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici[...].

Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca оn Carta ONU să fie incluse reglementări mai detaliate ale

drepturilor omului, interesul politic a l momentului respectiv a f ăcut ca doar o mică parte din acestea să

fie preluate оn Cartă, datorită şi problemelor cu care unele puteri se confruntau atunci оn domeniuldrepturilor omului: segregaţia rasială оn SUA, gulagul sovietic, imperiile coloniale etc

Chiar оn ari. 1, stabilind scopurile organizaţ iei, Carta precizează că unul dintre acestea este tocmai

realizarea ..cooper ării internaţionale [...] promovвnd şi оncura- jвnd res pectarea drepturilor omului şi

libertăţile fundamentale pentru toţi, f ăr ă deosebire de rasă, sex, limbă sau religie" . оntr -o formulare

aproape identică se stabi- leşte şi una din competenţele Adunării Generale a ONU оn cadrul iniţierii unor

studii sau formulării de recomandări membrilor organizaţiei2. оn domeniul cooperării economice şi

sociale, reglementată de Cap. IX din Cartă, se precizează că. оn scopul de a crea condiţiile de stabilitate

şi de bunăstare necesare unor relaţii paşnice şi prieteneşti оntre naţiuni, оntemeiate pe respectul principiului egalităţii оn drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele оnsele, Naţ iunile

Unite ..vor favoriza [...] respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale pentru toţi, f ăr ă deosebire de rasă, sex, limbă sau religie" . оn realizarea acestui scop, toţimembrii Naţiunilor Unite se obligă să оntreprindă acţiuni оn comun şi separat. оn colaborare cu ONU.

De asemenea, stabilind funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social, Carta arată că acesta

poate să facă sau să iniţieze studii şi rapoarte privind problemele inter- naţionale оn domeniileeconomic, social, cultural, educativ, sanitar şi оn alte domenii conexe şi poate să facă recomandări оn



16

privinţa oricăror asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Naţiunilor Unite şi instituţiilor

specializate interesate. Consiliul Economic şi Social poate face recomandări оn scopul de a promovarespectarea efec- tivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru to ţi, inclusiv să pregă-

tească proiecte de tratate оn acest domeniu ş i să convoace conferinţe internaţionale.

Deşi regimul internaţional al tutelei asupra teritoriilor care nu se autoguvernează a r ămas f ăr ă obiect

, este important de menţionat că actul constitutiv al ONU stabi- leşte ca unul din obiectivelefundamentale ale sistemului de tutelă pe acela „de a оn- curaja respectarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale pentru toţi, f ăr ă deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a dezvolta

sentimentul de indepen- denţă a popoarelor lumii" .

Concluzionвnd, putem afirma că dispoziţiile Cariei ONU cu privire la drepturile omului sunt

laconice, dar, pentru momentul adoptării ei, ele capătă o semnificaţie deosebit de importantă. Această

primă deschidere va favoriza perfecţionarea ulterioar ă a sistemului drepturilor omului al ONU,

оncepвnd cu adoptarea Declaraţ iei Universale a Drepturilor O mului оn anul 1948.

1.2. Actele constitu tive ale unor institu ţ ii speciali zate ale

Na ţ iunil or Unite şi dreptur il e omul ui

Al ături de Carta ONU, patru acte constitutive ale unor institu ţ ii specializate ale organiza ţ iei con ţ in

prevederi importante care au contribuit la primele consolid ări ale sistemului drepturilor omului al

ONU.

Este vorba despre: Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii; Convenţia Organizaţiei

Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultur ă; Constituţia Orga- nizaţiei Mondiale a Sănătăţii şiCarta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimen- taţie şi Agricultur ă .

1.2.1. Consti tu ţ i a OIM (Organiza ţ i a Interna ţ ional ă a Muncii )

Constituţia OIM a fost adoptat ă la 11 aprilie 1919, ca parte a Tratatului de pace de la Versailles.

Cu sediul la Geneva, OIM a devenit organiza ţ ie specializat ă a ONU оn anul 1946.

Constituţia OIM a fost redactată pornind de la ideea că există condiţii de muncă оn lume careimplică nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de oameni şi că este necesar ă o reglementare

urgentă care să оmbunătăţească aceste condiţii.

La 10 mai 1944, Conferinţa Generală a OIM a adoptat Declaraţia privind scopurile şi obiectivele

OIM, fundamentată pe următoarele principii:

-

munca nu este o marf ă;

-

libertatea cuvвntului şi de asociere este esenţială pentru un progres continuu;

-

mizeria, oriunde există, constituie o ameninţare pentru bunăstarea tuturor;

-

lupta оmpotriva săr ăciei trebuie să se desf ăşoare cu o energie f ăr ă r ăgaz оn fiecare stat şi prin

eforturi internaţionale permanente şi unite.

Pornind de la aceste principii, Declara ţia, care face parte din Constituţia OIM, stabileşte mai multe

obiective şi obligaţii ale organizaţiei, printre care:

-

dreptul tuturor fiinţelor omeneşti, f ăr ă deosebire de rasă, credinţă sau sex, de a urmări bunăstarea

materială şi dezvoltarea lor spirituală оn condiţiile libertăţii şi demnităţii, stabilităţ ii economice şi



17

posibilităţilor egale; acest obiectiv trebuie să reprezinte scopul central al oricărei politici naţionale şi

internaţionale;

-

folosirea completă a for ţei de muncă şi ridicarea nivelului de trai;

-

asigurarea unor posibilităţ i de instruire şi a unor mijloace care să оnlesnească transferul

muncitorilor, inclusiv trecerea dintr-o ţar ă оn alta pentru a găsi de lucru şi a se stabili;

-

politica оn privinţa salariilor şi a cвştigurilor, durata zilei de lucru şi condiţiile de muncă să

asigure participarea echitabilă a tuturor la rezultatele progresului şi un minim de existenţă pentru toţiangajaţii;

-

recunoaşterea efectivă a dreptului la negocieri colective şi la colaborare оntre patroni ş i

muncitori, pentru оmbunătăţirea continuă a productivităţii, pentru elaborarea şi aplicarea măsurilor

economice şi sociale;

-

extinderea măsurilor de asigur ări sociale, de asistenţă medicală deplină şi de protecţie оn toatemuncile profesionale;

-

protecţia copiilor şi a mamelor;

-

un nivel adecvat de alimenta ţie, de condiţii de locuit şi posibilităţi de recreere şi cultur ă;

-

asigurarea posibilităţilor egale оn domeniul оnvăţămвntului ş i al pregătirii profesionale.Declaraţia Conferinţei OIM precizează că principiile enunţate se aplică оn оntre- gime tuturor

popoarelor lumii şi că acestea interesează оntreaga lume civilizată.

1.2.2. Conven ţ i a UNESCO (Organiza ţ ia Na ţ i unilor Uni te pentru Educa ţ ie, Ş tiin ţă şi Cultur ă )

UNESCO a fost creată in anul 1946, cu sediul la Paris, оn scopul de a contribui la menţ inerea păcii

şi securităţ ii internaţionale prin educaţie, ştiinţă şi cultur ă.

Convenţia UNESCO, care reprezintă tratatul de constituire a acestei organizaţii specializate a ONU.adoptată la Londra, la 16 noiembrie 1945, porneşte de la con- cepţia că r ăzboaiele iau naştere оn minţileoamenilor şi, prin urmare, оn minţile oamenilor trebuie оnrădăcinată ideea apăr ării păcii.

Cauza suspiciunii şi neоncrederii оntre popoare, prin care divergenţele lor s-au trans- format prea

adesea оn război, nu este alta decвt neоnţelegerea recipiocă dintre popoare. Pornind de la această

constatare, Convenţia UNESCO precizează că demnitatea omuiui cere r ăspвndirea culturii şi a educaţiei

pentru toţi, оn spiritul dreptăţii, al libertăţii şi al păcii, şi acestea trebuie să constituie pentru toate

popoarele оndatoriri sfinte.

Art. 1 al Convenţiei, precizвnd scopul UNESCO, arat ă că aceasta оşi propune „să contribuie lamenţinerea păcii şi securităţii, strвngвnd legăturile de colaborare оntre naţiuni prin educaţie, ştiinţă,

cultur ă, spre a asigura respectul universal pentru justiţie, lege, drepturile omului şi libertăţilefundamentale pentru toţi, f ăr ă deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, pe care Carta Naţiunilor Unite le

recu- noaşte tuturor popoarelor"'.Pentru оndeplinirea acestui scop, UNESCO este оnvestită de Convenţie cu urmă- toarele funcţii:

- să favorizeze cunoaşterea şi оnţelegerea reciprocă оntre popoare, acordвnd con- cursul său

organelor de informare a maselor şi recomandвnd оncheierea unor tratate internaţionale pe care le

consider ă utile pentru оnlesnirea liberă a ideilor prin cuvвnt şi imagine;

-

să imprime un puternic impuls educa ţiei populare şi r ăspвndirii culturii, avвnd ca ideal accesulegal al tuturor la educaţie, f ăr ă deosebire de rasă, sex sau de condiţie economică sau socială; - să ajute la



18

păstrarea, progresul şi r ăspвndirea ştiinţei, veghind la conservarea şi protecţia patrimoniului universal

de căr ţi, opere de artă şi alte monumente de importanţă istorică sau ştiinţifică şi recomandвnd popoarelor interesate să оncheie tratate оn acest scop.

De la оnfiinţarea ei şi оn spiritul obiectivelor stabilite de Convenţie. UNESCO a adoptat mai multe

documente cu privire la exercitarea drepturilor omului оn domeniul educaţiei, ştiinţei şi culturii.

1.2.3. Consti tu ţ i a OMS (Organi za ţ i a Mondial ă a S ăn ăt ăţ ii)

OMS a fost creat ă ca institu ţ ie specializat ă a ONU оn anul 1948 şi are sediul la Geneva. Apreciind

că sănătatea popoarelor este o condiţie esenţială a păcii şi a se- curităţii оn lume, organizaţia are ca

obiectiv colaborarea dintre state pentru eliminarea bolilor, asigurarea serviciilor sanitare, menţinerea

sănătăţii etc.

Constituţia OMS a fost adoptată la New York, la 22 iulie 1946", şi stabileşte că următoarele

principii stau la baza fericirii popoarelor, a rela ţiilor armonioase dintre ele şi a securităţii lor :

-

sănătatea este o stare de completă bună dispoziţie fizică, mintală şi socială şi nu constă numai оnabsenţa bolii sau infirmităţii;

-

starea perfectă de sănătate constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane, indiferent de

rasă, religie, vederi politice, situaţie economică sau socială;

-

sănătatea tuturor popoarelor este o condiţie fundamentală a păcii оn lume şi a securităţ ii şi ea

depinde de cooperarea indivizilor şi a statelor;

-

creşterea sănătoasă a copilului are o оnsemnătate fundamentală şi el trebuie să fie obişnuit să tr ăiască оn armonie cu un mediu оn plină transformare;

- toate popoarele să aibă acces la folosirea rezultatelor ştiinţelor medicale, psiho- logice şi оnrudite

pentru a atinge cel mai оnalt grad de sănătate;

-

cooperarea activă din partea publicului pentru оmbunătăţirea sănătăţ ii;

-

guvernele sunt responsabile pentru sănătatea popoarelor lor şi sunt obligate să ia măsuri sanitare

şi sociale оn acest scop. Оn spiritul principiilor enunţate mai sus, Constituţia OMS stabileşte ca scop al organizaţiei

aducerea tuturor popoarelor „la cel mai оnalt grad de sănătate" . Pentru aceasta, OMS este оnvestită cu

mai multe funcţii, printre care:

-

acţionează ca autoritate conducătoare şi coordonatoare оn domeniul sănătăţii la lucr ările cu

caracter sanitar internaţional;

-

dă ajutor guvernelor, la cererea acestora, pentru a-şi оntări serviciile de sănătate;

-

ofer ă guvernelor, la cererea şi după aprobarea acestora, asistenţă tehnică şi ajutor оn caz deurgenţă;

-

оncurajează şi contribuie la acţiunile de suprimare a bolilor epidemice;



19

-

favorizează оmbunătăţirea nutriţiei, a cazării, a asanărilor, a recreerii, a condiţii- lor economice şi

de muncă;

-

facilitează cooperarea оntre grupurile ştiinţifice şi profesionale care să contribuie la progresul

sănătăţii;

-

propune convenţii, acorduri şi regulamente privind chestiunile interna ţionale de sănătate;

-

contribuie la acţiunea pentru progresul sănătăţ ii şi al bunăstării fizice a mamei şi copilului;

-

favorizează toate activităţile оn domeniul igienei mintale, оn special măsurile pentru stabilirea

relaţiilor armonioase оntre oameni;

-

studiază şi face cunoscute tehnicile administrative şi sociale privind igiena publică şi оngrijireamedicală preventivă şi curativă;

-

stabileşte, dezvoltă şi оncurajează adoptarea de norme internaţionale privind alimentele,

produsele biologice, farmaceutice şi similare.

1.1.4. Carta FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură)

FAO a fost creată оn anul 1945 şi are sediul la Roma. Carta FAO, stabilind ca obiectiv dezvoltarea

bunăstării comune a statelor prin ac ţiuni separate sau colective ale acestora, оşi propune următoarele

scopuri:

- să ridice nivelul de hrană şi condiţiile de trai ale popoarelor de sub jurisdicţia lor;

-

să amelioreze randamentul producţiei şi eficacitatea repartiţiei tuturor produselor alimentare şi

agricole;

-

să оmbunătăţească situaţia populaţiilor rurale:

-

să contribuie la dezvoltarea economiei mondiale şi la eliberarea omenirii de foamete.Pentru aceasta, FAO оndeplineşte următoarele funcţii:

-

strвnge, analizează, interpretează şi difuzează informaţii privind hrana, alimentaţia şi agricultura;

-

promovează şi recomandă оntreprinderea unor acţiuni pe plan naţional şi internaţional pentru:

cercetarea privind hrana, alimentaţia şi agricultura; оmbunătăţirea оnvăţămвntului şi a administraţiei оn

acest domeniu; conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfec ţionate de producţieagricolă; perfecţionarea metodelor de prelucrare, vвnzare ş i distribuire a produselor alimentare şi

agricole; adoptarea unor sisteme satisf ăcătoare de credit agricol; acordurile interna ţionale asupra

produselor agricole;

-

furnizează asistenţa tehnică pe care guvernele o cer.



20

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi dezvoltarea sistemului Naţiunilor Unite de

protecţie a drepturilor omului

Adoptată la 10 decembrie 1948, la cвţiva ani de la r ăzboiul mondial devastator prin actele de

cruzime cele mai grave din istoria umanităţii, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este

documentul care enunţă оn mod solemn, pentru prima dată оntr -o manier ă detaliată, drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului. Ea vine astfel să acopere prevederile lacunare din tratatele deconstituire a ONU şi a institu- ţiilor sale specializate.

Chiar dacă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este doar o rezoluţie a Adunării Generale a

ONU, ea a marcat un оnceput al unei evoluţ ii f ăr ă precedent pentru edificarea unui sistem cu vocaţieuniversală de garantare şi promovare a drepturilor omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pentru prima dată, dezvoltă şi ex- plică mult prea

generala expresie „drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului" con- ţinută оn Carta ONU, drepturi şi

libertăţi pe care organizaţia şi statele membre se an- gajau să le respecte.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, considerată fie ca o interpretare de autoritate a prevederilor Cartei ONU, fie ca reflectвnd un aspect dinamic modern al principiilor generale de drept,fie ca avвnd un statut moral şi chiar normativ special unic оn felul său , a fost acceptată aproape unanim,

devenind unul din cele mai influente documente internaţionale оn amplul proces de promovare a

drepturilor omului.

Intr-o abordare strict juridică, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca rezoluţie a Adunării

Generale a ONU, nu constituie un izvor de drept. De altfel, discuţiile pe marginea acestei probleme sunt

tar ă obiect din moment ce prevederile ei au fost preluate şi consacrate juridic prin tratate cu vocaţieuniversală. Este vorba despre Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale şi

Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, adoptate оn anul 19661, precum ş i despre

cele două protocoale facultative la Pactul interna ţional referitor la drepturile civile şi politice, primul

adoptat оn anul 1966~ şi cel de-al doilea, referitor la abolirea pedepsei cu moartea, adoptat оn anul1989.'

Aceste cinci documente (Declara ţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte şi cele două

protocoale) reprezintă astăzi nucleul dreptului internaţional al drepturilor omului, denumit generic Carta

Internaţională a Drepturilor Omului .

Pe baza acestor documente, sistemul Naţiunilor Unite s-a dezvoltat considerabil, numărвnd astăzi

aproximativ 100 de documente juridice internaţionale şi consacrвnd peste 60 de drepturi şi libertăţ i aleomului. Preocupările ONU de dezvoltare a mecanismelor de garantare şi promovare a drepturilor

omului au dus la adoptarea a numeroase convenţii, protocoale şi alte documente ale Adunării Generale

şi ale instituţiilor specializate ale ONU, pe domenii particulare ale protec ţiei drepturilor omului:

1.

Dreptul la autodeterminare;

2.

Eliminarea discriminării şi a apartheidului;

3.

Eliminarea torturii şi a a ltor pedepse sau tratamente inumane, crude sau degradante;

4.

Protecţia drepturilor femeii;

5.

Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor care au nevoie de asistenţă;



21

6.

Reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia;

7.

Eliminarea sclaviei, a servitutii şi a muncii for ţate;

8.

Dreptul la muncă şi la condiţii corespunzătoare de muncă;

9.

Dreptul ia sănătate;

10.

Dreptui la educaţie şi cultur ă;

11.

Dreptul la o naţionalitate;

12.

Statutul refugiaţilor, al migranţilor şi al apatrizilor;

1 3. Drepturile persoanelor apar ţinвnd minorităţilor;

1 4. Protecţia drepturilor omului оn perioada de conflict armat;

15.

Combaterea c riminalităţii internaţionale;

16.

Promovarea şi apărarea drepturilor omului.

Anexa

Documente adoptate оn cadrul ONU pentru protecţia drepturilor omului - pe domenii -

1.

Dreptul la autodeterminare

-

Declaraţia Adunării Generale a ONU referitoare la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor

coloniale, 14 decembrie 1960;

-

Declaraţia Adunării Generale a ONU pentru suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale,

14 decembrie 1962.

2.

Eliminarea discriminării şi a apartheidului

-

Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, 23noiembrie 1963;

-

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, 21

decembrie 1965;

-

Declaraţia Adunării Generale a ONU cu privire la rasism şi prejudecăţ i rasiale, 27 noiembrie

1978;

-

Convenţia OIM privind discriminarea оn domeniul forţei de muncă şi al exerci- tării profesiei, 25

iunie 1958;

-

Convenţia privind lupta оmpotriva discriminării оn domeniul оnvăţămвntului, 14 decembrie1960;



22

-

Convenţia internaţională asupra e liminării şi reprimării crimei de apartheid, 30 noiembrie 1976;

-

Convenţia asupra e liminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, 18 decembrie 1979;

-

Declaraţia Conferinţei generale a UNESCO asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi

de discriminare fundate pe religie sau pe convingere, 25 noiembrie 1981;

-

Convenţia internaţională оmpotriva apartheidului оn sport, 10 decembrie 1985.

3.

Protecţia drepturilor omului оn administraţie şi justiţie

-

Convenţia оmpotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, 10

decembrie 1984;

-

Reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate de ECOSOC, 1955, completate la 13 iulie

1977;

-

Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor, adoptat de Adunarea Generală a

ONU, 17 decembrie 1979;

- Garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea, adoptate de

ECOSOC, 25 mai 1984;

-

Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru

minori (Regulile de la Beijing), adoptat de Adunarea Generală a ONU, 29 noiembrie 1985

4.

Protecţia drepturilor femeii

-

Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, 20 decembrie 1952;

-

Convenţia privind consimţămвntul la căsătorie, vвrsta minimă pentru căsătorie şi оnregistrareacăsătoriilor. 7 noiembrie 1962.

5.

Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor care au nevoie de asistenţă

-

Declaraţia drepturilor copilului, 20 noiembrie 1959;

-

Declaraţia asupra promovării оn rвndurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc şi

оnţelegere оntre popoare, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 7 decembrie 1971;

- Declaraţia drepturilor deficientului mintal, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 20 decembrie

1971;

-

Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate, proclamată de Adunarea Generală a ONU, 9

decembrie 1975;

-

Convenţia cu privire la drepturile copilului, 20 decembrie 1989.

6.

Reprimarea tra ficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia

-

Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prosti- tuării altuia, 21

martie 1950.

7.

Eliminarea sclaviei, a servitutii şi a muncii for ţate



23

-

Convenţia relativă la sclavie, adoptată de liga Naţiunilor, 25 septembrie 1926;

-

Protocolul de amendare a Convenţiei relative la sclavie, adoptată de Adunarea Generală a ONU,

23 octombrie 1953;

-

Convenţia suplimentar ă cu privire la abolirea sclaviei, a trofeului cu sclavi şi a instituţiilor şi

practicilor analoage, 7 septembrie 1956;

-

Convenţia OIM privind abolirea muncii for ţate, 25 iunie 1957.

8.

Dreptul la muncă -

Convenţia OIM privind munca de noapte a femeilor care lucrează оn industrie, 17 iunie 1948;

-

Convenţia OIM privind politica de angajare, 17 iunie 1964. 9. Dreptul la sănătate - Declaraţiauniversală cu privire la eliminarea definitivă a foametei şi a malnutriţiei, adoptată de Adunarea Generală

a ONU, 17 decembrie 1 974;

-

Convenţia unică asupra stupefiantelor. 30 martie 1961;

-

Convenţia Naţiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, 19

decembrie 1988.

10.

Dreptul la educaţie şi cultur ă

-

Declaraţia asupra principiilor cooper ării culturale internaţionale, adoptată de Conferinţa generală

a UNESCO, 4 noiembrie 1966.

-

Dreptul la educaţie, document adoptat de Adunarea Generală a ONU, 1981.

11.

Dreptul la o cetăţenie

-

Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, 29 ianuarie 1957;

-

Declaraţia Adunării Generale a ONU cu privire la drepturile omului ale persoanelor care nu

posedă naţionalitatea ţărilor оn care trăiesc, 13 decembrie 1985.

12.

Statutul refugiaţilor, al migranţilor şi al apatrizilor

-

Convenţia privind statutul refugiaţilor, 28 iulie 1951;

-

Protocol privind statutul refugiaţilor, 3 I ianuarie 1967;

-

Constituţia Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţii, 19 octombrie 1953, amendată оn 1987;

-

Convenţia internaţională asupra protecţiei tuturor muncitorilor migranţi şi a membrilor de familie

ai acestora, 18 decembrie 1990;

-

Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, 28 septembrie 1954;

-

Convenţia referitoare la reducerea cazurilor de apatridie, 30 august 1961.

13.

Drepturile persoanelor apar ţinвnd minorităţilor

-

Declaraţia drepturilor persoanelor apar ţinвnd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau

lingvistice, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 19 decembrie 1992.



24

14.

Protecţia drepturilor omului оn perioada de conflict armat

-

Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra protecţiei femeilor şi copiilor оn perioadeexcepţionale şi de conflict armat, 14 decembrie 1974;

- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, 17 decembrie 1979:

-

Convenţia internaţională оmpotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor, 4

decembrie 1989.

15.

Combaterea c riminalităţii internaţionale

-

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, 9 decembrie 1948;

-

Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de r ăzboi şi a crimelor оmpotriva umanităţii, 26

noiembrie 1968;

-

Principii ale cooper ării internaţionale оn privinţa depistării, arestării, extr ădării şi pedepsirii

indivizilor vinovaţi de crime de r ăzboi şi crime оmpotriva umanităţii, adoptate de Adunarea Generală a

ONU, 3 decembrie 1973;

-Statutul Cur ţii Penale Internaţionale, 17 iulie 1998.

16.

Promovarea şi apărarea drepturilor omului

-

Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor, grupurilor şi organelor societăţii de

a promova şi apăra drepturile omului şi libertăţile fundamentale universal recunoscute, adoptată la 9

decembrie 1998Carta internaţională a drepturilor omului

1. Consideraţii introductive

Carta interna ţ ional ă a Drepturilor Omului reuneşte un ansamblu de 5 documente adoptate sub

egida ONU şi care constituie nucleul sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului.

Acestea sunt:

1.

Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului;

2.

Pactul interna ţ ional relativ la drepturile civile politice;

3.

Pactul interna ţ ional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale;

4.

Protocolul facultativ la Pactul interna ţ ional relativ la drepturile civile şi politice;

5.

Al doilea Protocol facultativ la Pactul interna ţ ional relativ la drepturile civile şi politice



25

Deşi Carta internaţională a Drepturiloi Omului este alcătuită din documentele menţionate mai sus,

ideea despre o „ Cartă a drepturilor omului „ (Bill of Rights) s-a născut chiar la Conferinţa de la San

Francisco, d in aprilie- iunie 1945, cвnd s-a adoptat Carta ONU (26 iunie 1945). De a ltfel, reafirmarea

drepturilor omului ca valoare care ar trebui promovată, dezvoltată şi apărată s-a declanşat оn primii aniai celui de-al doilea r ăzboi mondial. Preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt, оntrun dis curs prezentatоn august 1941, a afirmat că lumea trebuie construită pe patru libertăţi fundamentale: libertatea

cuvвntului şi de expresie, libertatea fiecăruia de a se "оnchina lui Dumnezeu оn felul său, libertatea de a

nu suferi de lipsuri şi libertatea de a nu se teme .

Iniţial, la Conferinţa de la San Francisco, care a avut ca scop crearea ONU, s-a propus adoptarea

unei „ Carte a drepturilor omului ,,, ca anexă a Cartei ONU, ori a unei „Declaraţ ii a drepturilor

fundamentale ale omului ,,. Aceste propuneri nu au fost reţinute de Conferinţă şi, оn final, оn Carta ONUs-au reţinut cвteva prevederi destul de generale cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului.

Propunerile ulterioare de elaborare a „Cariei drepturilor omului" s-au materializat după crearea оn

cadrul Consiliului Economic şi Social a Comisiei Drepturilor Omului, la 16 februarie 1946, оn baza art.68 din Carta ONU. Comisia a fost astfel оnsărcinată să elaboreze „ Carta interna ţ ional ă a drepturilor

omului". Evident că elaborarea unor tratate cu acest obiect ar fi fost destul de dificilă оn această

perioadă. De aceea, Comisia Drepturilor Omului a ajuns la concluzia că mai оntвi ar trebui elaborată o

declaraţie şi, ulterior, оn baza acesteia să pregătească textele unor tratate care să o pună оn aplicare.

Evenimentele care au urmat au confirmat justeţea acestei situaţii. Astfel, Comisia Drepturilor Omului a

elaborat textul Declaraţiei, pe care l-a prezentat Consiliului Economic şi Social, iar aceasta l-a transmis

Adunării Generale a ONU оn august 1948. La cea de-a treia sesiune a sa, Adunarea Generală a adoptat

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948.

Elaborarea tratatelor a fost mai dificilă şi a cerut mult mai mult timp; abia după 18 ani de la

adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului s-au elaborat şi adoptat cele două Pacte

internaţionale relative la drepturile omului şi pr imul Protocol facultativ, pentru ca ele să intre оn vigoaredupă оncă 10 ani (1976). оn anul 1989 se va adopta cel de-al doilea Protocol facultativ la Pactul

internaţional privind drepturile civile şi politice, pentru abolirea pedepsei cu moartea.

Preluвnd aproape integral prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, dar consacrвndşi alte drepturi pe care Declaraţia nu le formulase, cele două pacte şi protocoale facultative devin astfel

instrumente juridice cu vocaţie de universalitate, care vor influenţa, оmpreună cu Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului, оntreaga evoluţ ie a sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului,dar şi sistemele regionale.

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document care proclamă solemn drepturile

şi libertăţile fundamentale ale omului, după o lungă perioadă оn care, mai ales prin ce le două r ăzboaie

mondiale, existenţa fiinţei umane şi demnitatea acesteia au fost puse sub semnul оntrebării.



26

Primul proiect de declaraţie a fost f ăcut de statul Panama, la Londra, оn anul 1946, la prima sesiunea Adunării Generale a ONU. Transmis Comisiei Drepturilor Omului, aceasta a creat un grup de lucru

pentru redactarea textului declaraţiei, grup alcătuit din personalităţ i ale vremii, din diferite regiuni ale

lumii, prin acestea remarcвndu-se Eleonor Roosevelt şi reputatul jurist şi profesor francez2 3

Rene Cassin2. Supusă dezbaterii Adunării Generale a ONU3, Declaraţia Universală a Drepturiloi

Omului a fost adoptată sub forma unei rezoluţii, la 10 decembrie 1948, cu 48 de voturi pentru4

, 8abţineri, două state absentвnd de la vot. Chiar dacă unele state islamice s-au opus prevederilor care

garantau egalitatea оn drepturi a bărbatului şi femeii la оncheierea căsătoriei şi dreptul de a schimba

credinţa religioasă, iar cвteva ţări occidentale au criticat includerea drepturilor economice, sociale şi

culturale. De- claraţia Universală a Drepturilor Omului r ămвne un simbol comun al aspiraţiei către o

lume mai dreaptă şi mai bună.

10 decembrie 1948 devine astfel o dată istorică оn conştiinţa umanităţii, motiv pentru care ea a

fost declarată „ziua drepturilor omului"'.

Chiar din preambul, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului porneşte de la concepţia că

recunoa şterea demnit ăţ ii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şiinalienabile constituie fundamentul libert ăţ ii, al drept ăţ ii şi al păcii оn lume. Ea consider ă că tocmai

ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie, iar f ăurirea unei lumi оn

care fiinţele umane vor beneficia de libertatea cuvвntului ş i a convingerilor, eliberate fiind de teroare

şi mizerie, este proclamată drept cea mai оnaltă aspiraţie a omului.

De aceea. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului оşi propune ca drepturile omului să fie

protejate de un sistem de drept pentru ca omul să nu fie constrвns la revoltă оmpotriva tiraniei şi a

asupririi.

Statele membre se angajează astfel, оn conformitate cu prevederile Cartei, să promoveze, оncooperare cu ONU, respectul universal şi efectiv al drepturilor omului şi al libert ăţ ilor sale

fundamentale.

lată de ce Adunarea Generală ONU a proclamat această declaraţie ca ideal comun către care

trebuie să tindă popoarele şi toate naţiunile pentru recunoaşterea şi aplicarea universală şi afectivă a

acestor drepturi şi libertăţi.

Redactată оn 30 de articole, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului consacr ă atвt drepturi

civile şi politice2 , cвt şi drepturi economice, sociale şi culturale .

Оn patru din articolele sale (1, 2. 22 şi 28), Declaraţia stabileşte fundamentele cu valoare de

principiu pe care se оnalţă оntregul edificiu al drepturilor şi libertăţilor consacrate:

-

art. 1 precizează că toate fiin ţ ele umane se nasc libere şi egale оn demnitate şi оn drepturi. Ele

sunt оnzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele fa ţă de altele оn spiritulfraternităţii;

-

art. 2 nu admite оn exercitarea drepturilor şi libert ăţ ilor proclamate nici o deosebire bazată pe

rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială,

avere, naştere sau decurgвnd din orice altă situaţie, dar nici bazată pe statutul politic, juridic sau

internaţional al ţării sau teritoriului de care apar ţine persoana;



27

-

art. 22 stabileşte fundamentul exercit ării drepturilor economice, sociale şi culturale, respectiv

faptul că orice persoană, оn calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială şi este

оndreptăţită să obţină respectarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru

demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţ ii sale, prin efort naţional şi cooperare internaţională,

ţinвndu-se seama de organizarea şi de resursele fiecărei ţări;

-

art. 28 menţionează că fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social şiinternaţional, de existen ţ a unei ordini care să permit ă ca drepturile şi libert ă- ţ ile enun ţate оn

Declara ţ ie să- şi poat ă g ă si o realizare deplină.

Drepturile civile şi politice consacrate оn Declaraţia Universală a DrepturilorOmului sunt următoarele:

-

dreptul oricărei fiinţe umane la viaţă, libertate şi securitatea sa (art. 3);

-

dreptul de a nu fi ţinut оn sclavie sau robie; sclavia ş i traficul cu sc lavi sunt interzise sub toate

formele (art. 4);

-

dreptul de a nu fi supus la tortur ă, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante

(art. 5);

-dreptul la recunoaşterea personalităţ ii juridice a fiecărui om, indiferent unde s-ar afla (art. 6):

-

dreptul la egalitate оn faţa legii şi la o protecţie egală a legii şi оmpotriva oricărei discriminări

sau provocări la discriminare (art. 7);

-

dreptul de a se adresa efectiv instanţelor de judecată competente, оmpotriva ac telor careviolează drepturile fundamentale recunoscute prin constituţie sau prin lege (art. 8);

-

dreptul de a nu fi arestat, de ţinut sau exilat оn mod arbitrar (art. 9);

- dreptul de a fi ascultat, оn deplină egalitate, оn mod echitabil şi public de un tri bunal

independent şi impar ţial, care va hotărо asupra drepturilor şi obligaţiilor sa le ori asupra temeiniciei

oricărei acuzaţii оn materie penală (art. 10);

-

dreptul la prezumţia de nevinovăţie pвnă cвnd vinovăţia va fi dovedită оn mod legal оn cadrulunui proces public, cu asigurarea tuturor garanţiilor necesare apăr ării.

Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos оn

momentul оn care au fost comise - neretroactivitatea legii penale - şi nu se va aplica o pedeapsă mai

aspr ă decвt cea aplicabilă оn momentul оn care a fost comis actul delictuos - mitior lex (art. 1 \);

-

dreptul la protecţia legii оmpotriva imixtiunilor sau at ingerilor vieţii private, de familie,

domiciliului, corespondenţei, onoarei sau reputaţiei persoanei (art. 12);

-

dreptul de liber ă circulaţie şi de a alege reşedinţa оn orice stat. Orice persoană are dreptul să

păr ăsească orice ţar ă, inclusiv ţara sa, şi de a reveni оn ţara sa (art. 13)

-

dreptul de a căuta şi de a beneficia de azil оn alte ţări оn cazul persecuţiei. Acest drept nu poate

fi invocat оn cazul urmăririi penale pentru crime de drept comun sau оn cazul acţiunilor contrarescopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite (art. 14);



28

-

dreptul la o cetăţenie, de a nu tо lipsit оn mod arbitrar de cetăţenia sa, şi dreptul de a-şi schimba

cetăţenia (art. 15);

-

dreptul la căsătorie şi de a оntemeia o familie pe baza egalităţii оn drepturi a bărbatului şi

femeii şi dreptul familiei, ca element natural şi fundamental al societăţ ii, la ocrotire din partea

societăţ ii şi a statului. Căsătoria nu se poate оncheia decвt cu consimţămвntul liber ş i deplin al

viitorilor soţi (art. 16);- dreptul la proprietate, individual sau оn asociere cu alţii, şi de a nu fi lipsit оn mod arbitrar de

proprietatea sa (art. 17);

-

dreptul la libertatea gвndirii, a conş tiinţei şi a religiei şi a exerciţiului acestora individual sau

оn colectiv, оn public sau privat, prin оnvăţămвnt, practică, cult sau оn deplinirea de rituri (art. 18);

-

libertatea de opinie şi de exprimare, de a nu fi tulburat pentru opiniile proprii, de a căuta, primi

şl r ăspвndi, făr ă consideraţii de frontier ă, informaţii şi idei, prin orice mijloc de exprimare (art. 19);

-

dreptul la libertatea de оntrunire şi asociere şi de a nu fi obligat să facă parte dintr-o asociaţie

(art. 20);

-

dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin

intermediul unor reprezentaţi liber aleşi, şi dreptul oricărei persoane de a avea acces, оn condiţii de

egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale. Voinţa poporului este baza puterii de stat şi trebuie să fie

exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal şi prin vot

secret sau printr-o proce dur ă echivalentă care să asigure libertatea votului (art 21).

Drepturile economice, sociale şi culturale prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului sunt;

-

dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisf ă cătoare de muncă,

precum şi la ocrotirea оmpotriva şomajului (art. 23);

-

dreptul la salariu egal pentru muncă egală (art. 23);

-

dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisf ăcătoare, care să- i asigure lui şi fami liei sale o

existenţă conformă cu demnitatea umană, şi completată, dacă este cazul, cu alte mijloace de protecţiesocială (art. 23);

- dreptul de a оntemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor proprii

(art. 23);

-

dreptul la odihnă, la timp liber şi la o limitare rezonabilă a timpului de muncă, precum şi la

concedii periodice plătite (art. 24);

- dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigur ării sănătăţii şi bunăstării proprii şi a familiei,

cuprinzвnd hrana, locuinţa, оngrijirea medicală şi serviciile sociale necesare (art. 25);

-

dreptul la asigurare оn caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrвneţe sau alte cazuri de

pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor оmprejurări inde pendente de voinţa lor (art.

25);

-

dreptul mamei şi copilului la ajutor şi ocrotire speciale (art. 25);



29

-

dreptul copilului de a se bucura de aceeaşi ocrotire socială indiferent dacă s-a născut оn cadrulsau оn afara căsătoriei (art. 25);

-

dreptul oricărei persoane la оnvăţătur ă. оnvăţămвntul trebuie să fie gratuit, cel puţin оn ce priveşte оnvăţămвntul elementar şi general, cel elementar fiind obligatoriu. Оnvăţămвntul tehnic şi

profesional trebuie să fie accesibil tuturor, iar accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor

pe baza deplinei egalităţi, оn funcţie de merit. Se menţionează expres că оnvăţămвntul trebuie să

urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi оntărirea respectului pentru drepturile omului

şi pentru libertă ţile fundamentale (art. 26);

-

dreptul părinţilor de a alege cu prioritate felul educaţiei care urmează a fi dată copilului lor (art.

26);

-

dreptul de a lua parte оn mod liber la viaţ a culturală a colectivităţii, să se bucure de arte şi să

participe la progresul ştiinţific şi la binefacerile care rezullă din acesta (art. 27);

-

dreptul fiecărei persoane la protecţia intereselor morale şi materiale care decurg din orice oper ă

ştiinţifică, literar ă sau artistică al cărui autor este (art. 27)

Ultimele prevederi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor O mului (art. 29 şi 30) precizează că

fiecare om are оndatoriri faţă de colectivitate, că exercitarea drepturilor şi a libertăţ ilor sale este supusă

numai оngrădirilor stabilite de lege, dar numai оn scopul asigurării recunoaşterii şi a respectului

drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi оn vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice

şi bunăstării generale оntr-o societate democratică. De asemenea, se precizează că drepturile şi

libertăţile nu vor putea fi exercitate оmpotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite şi nici o

prevedere a Declaraţiei nu poate fi interpretată ca implicвnd dreptul la vreo activitate care să conducă la

desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate.

2. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului

Drepturile şi libertăţile fundamentale proclamate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

au fost transpuse оn cvasitotalitatea lor оn texte convenţionale abia după 18 ani, prin adoptarea celor

două pacte internaţionale, оn anul 1966.

Comisia Drepturilor Omului, оn cadrul celor trei grupuri de lucru create оn anul 1947, aоnsărcinat pe unul dintre acestea să оntocmească proiectul de pact cu privire la drepturile civile şi

politice, care оnsoţea proiectul de Declaraţie Universală a Drep- turilor Omului, acestea fiind transmise

de către Consiliul Economic şi Social Adunării Generale a ONU, dar numai Declaraţia a fost adoptată.

In anul 1950, Adunarea Generală a considerat că elaborarea unui pact care să conţină numai drepturi

civile şi politice nu este оndeajuns pentru protecţia fiinţei umane şi a propus şi includerea drepturilor

economice, sociale şi culturale, pentru ca, după doi ani, să recomande elaborarea a două pacte

internaţionale distincte pentru cele două categorii de drepturi. Comisia Drepturilor Omului a elaborat

textele celor două pacte, acestea fiind transmise Adunării Generale оn anul 1952. Dezbaterile оn

Adunarea Generală s-au desf ăşurat оn anul 1966 şi, la 16 decembrie acelaşi an. Adunarea Generală aadoptat Pactul interna ţ ional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul interna ţ ional cu privire



30

la drepturile economice, sociale şi culturale1 , fiind astfel deschise spre semnare, ratificare şi aderare. In

aceeaşi zi, s-a adoptat şi un al treilea instrument juridic - Protocolul facultativ la Pactul cu privire la

drepturile civile şi politice - care dă posibilitatea şi persoanelor particulare să оnainteze plвngeriComitetului drepturilor omului.

Un al doilea Protocol la Pactul interna ţ ional cu privire la drepturile civile şi politice a fost

adoptat de Adunarea Generală la 15. 12. 1989 şi are ca obiect abolirea pedepsei cu moartea.

Pactele internaţionale adoptate оn anul 1966 conţin cвteva dispozi ţ ii comune оn preambul şi оn art.1,3 şi 5. Astfel, ambele pornesc de la principiile enunţate de Carta ONU, potrivit cărora fundamentul

libert ăţ ii, drept ăţ ii şi păcii оn lume este tocmai re cunoaşterea demnit ăţ ii inerente tuturor oamenilor şi

a drepturilor lor egale şi inalienabile, оn conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

statele păr ţi la cele două pacte recunosc că idealul fiinţei umane libere, eliberată de teamă şi mi zerie, nu

poate fi realizat decвt dacă se creează condiţii care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale

economice, sociale şi culturale şi de drepturile civile şi politice. De aceea, statele au obligaţia de a

promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi a libertăţilor omului, luвnd оn considerare că

omul are şi оndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de colectivitate .

O altă dispoziţie comună celor două pacte este aceea potrivit căreia toate po poarele au dreptul la

autodeterminare, оn virtutea căruia ele оş i determină liber statutul politic şi оşi asigur ă liber dezvoltarea

economică, socială şi culturală. Mai mult, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile lor naturale şi

nu vor putea fi lipsite de propriile mijloace de trai1. Prevederile de mai sus referitoare la dreptul la

autodeterminare, formulate оn spiritul principiilor Cartei ONU, nu se regăsesc оn textul Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului.

Ambele pacte consacr ă şi dreptul egal pe care оl au bărbatul şi femeia de a beneficia de toate

drepturile economice, sociale şi culturale şi de drepturile civile şi politice enunţate de cele două pacte .

Оn sfвrşit, dispoziţiile comune sunt şi cele care conţin clauzele de garantare a respectării drepturilor

şi a libertăţilor enunţate. Astfel, nici o dispoziţie din pacte nu poate fi interpretată ca dвnd dreptulvreunui stat, grupare sau individ să desf ăşoare acţiuni care să urmărească suprimarea drepturilor şi

libertăţilor recunoscute, ori limitări mai ample decвt cele prevăzute de pacte3.

3.1. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale

Spre deosebire de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul internaţional

cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale nu impune statelor păr ţi obligaţiiimediate. Această abordare este justificată de natura drepturilor consacrate şi de situaţia existentă оn

diferitele state, mai ales din punct de vedere economic.

Astfel, оncă de la оnceput se precizează că fiecare stat se angajează „să asigure progresiv"

exercitarea deplină a drepturilor recunoscute, atвt prin efort propriu, cвt şi prin asistenţă şi cooperare

internaţională, оn special pe plan economic ş i tehnic, folosind la maxim resursele sale disponibile.

Analizвnd drepturile proclamate de Pact, vom constata că ele consacr ă drepturi economice, sociale şi

culturale, preluвnd practic prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor O mului, nu doar



31

enunţвndu- le, ci explicвnd conţinutul acestora şi chiar stabilind măsuri de aplicare3. De exemplu,

consacrвnd dreptul pe care оl ar e orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi

mintal ă pe care o poate atinge, Pactul enumera şi cвteva măsuri pe care statele păr ţi le vor adopta,

respectiv: scăderea mortalităţ ii nou-născuţilor şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă

a copilului; оmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale; profilaxia şi

tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi al altora, precum şi lupta оmpotriva acestormaladii; crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical оn caz de boală

.

Partea a IV-a a pactului stabileşte un mecanism prin care să se asigure respec tarea drepturilor

recunoscute de acesta'. оn acest sens, statele păr ţi se angajează să prezinte rapoarte Secretarului General

al ONU cu privire la măsurile pe care le-au adoptat şi la progresele ob ţinute оn asigurarea respectării

acestor drepturi. Rapoartele pot să conţină şi factorii ori dificultăţile care оmpiedică statele să-şi

оndeplinească obligaţiile prevăzute de Pact. Rapoartele sunt transmise de Secretarul General Consi

liului Economic şi Social, precum şi instituţiilor specializate dacă statele respective sunt membre ale

acestora. Consiliul Economic şi Social poate să transmită rapoartele către Comisia Drepturilor Omului,оn scop de studiu şi pentru formularea de reco mandări de ordin general sau pentru informare. De

asemenea, Consiliul Economic şi Social poate să prezinte periodic rapoarte Adunării Generale, rapoarte

care cuprind recomandări cu caracter general şi un rezumat al informaţiilor primite de la statele păr ţi laPact şi de la instituţiile specializate, оn legătur ă cu progresele obţinute оn asi gurarea respectării generale

a drepturilor economice, sociale şi culturale recunoscute. Avвnd оn vedere fragilitatea acestuimecanism, constatată ulterior оn practică, оn anul 1985 s-a creat, de către Consiliul Economic şi Social,

-Comitetul drepturilor econo mice, sociale şi culturale, ca un al doilea mecanism, cu rolul de

supraveghere a aplicării dispoziţiilor Pactului3. Oricum, din cele peste 30 de proceduri speciale

(mecanisme) create оn cadrul ONU pentru asigurarea drepturilor omului, doar două, cele prezentate mai

sus, sunt rezervate drepturilor economice, socia le şi culturale, acesta fiind unu! din motivele pentru care,

se pare, această categorie de drepturi ale omului este, оntr -o bună măsur ă, neglijată de state.

3.2. Pactul internaţional cu privire la drepturi civile şi politice

Potrivit dispoziţiilor acestuia, statele păr ţi se angajează să respecte şi să garan teze oamenilor care

se găsesc pe teritoriul lor şi care ţin de competenţa lor drepturile recunoscute de Pact, f ăr ă nici o

deosebire, оn special de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau оntemeiată pe orice altă оmprejurare . Mai mult, Pactul obligă statele să ia

masuri de ordin legislativ sau de alt ă natur ă pentru transpunerea оn viaţă a drepturilor recunos cute de

Pact, mai cu seamă: asigurarea dreptului persoanei de a depune plвngeri elective, chiar dacă violarea

dreptului a fost comisă de o autoritate publică; să garanteze că autoritatea competentă va hotărо asupra

drepturilor persoanei care formulează plвngerea, cu posibilitatea de recurs judiciar; să garanteze că

autorităţile competente vor da urmare oricărei plвngeri care a fost recunoscută ca justificată

Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, preluвnd prevederile Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului, consacr ă unele drepturi in plus faţă de aceasta şi, оn acelaşi timp, nu recunoaşte

unele dintre acestea.



32

Drepturile prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dar nerecunoscute de Pact

sunt:

-

dreptul la o cetăţenie şi de a nu fi lipsit оn mod arbitrar de dreptul la proprietate;

-

cetăţenie sau de dreptul de a schimba cetăţenia. Totuşi Pactul consacr ă dreptul oricărui copil de a

dobвndi o cetăţenie;

- dreptul de a căuta şi de a beneficia de azil оn alte ţări.

Drepturi consacrate de pact in plus faţă de cele preluate d in Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului sunt următoarele:

1. Dreptul oricărei persoane privată de libertate de a fi tratată cu umanitate şi cu respectarea

demnităţii inerente persoanei umane2. оn acest scop, Pactul precizează :

-

cei aflaţi оn prevenţie (arestaţii) vor fi, оn afară de circumstanţele excepţionale, separaţi de

condamnaţi şi vor fi supuşi unui regim distinct, potrivit condiţiei lor de persoane necondamnate;

-

tinerii aflaţi оn prevenţie vor fi separaţi de adulţi şi se va hotărо оn legătur ă cu cazul lor cвt mairepede cu putinţă;

-

regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor avвnd drept scop esenţial

оndreptarea lor şi integrarea lor socială. Tinerii delincvenţi vor fi separaţi de adulţi şi supuşi unui

regim potrivit vвrstei şi statului lor legal.

2 Dreptul persoanei de a nu fi оntemniţată pentru singurul motiv că nu este оn mă sur ă să execute

o obligaţie contractuală.

3. Dreptul oricărui copil la măsuri de ocrotire din partea familiei sale, a societăţ ii şi a statului.

Pactul precizează că orice copil trebuie оnregistrat după naştere, să aibă un nume şi dreptul de a dobвndi

o cetăţenie;

4.

Dreptul persoanelor apar ţinвnd minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice de a avea оncomun cu ceilalţi membri ai grupului lor via ţa lor culturală, de a profesa şi practica propria lor religie

sau de a folosi propria lor limba;

5.

Dreptul colectiv de protecţie оmpotriva propagandei pentru război şi оndemnu lui la ură

naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau violenţă. Pactul

cere statelor păr ţi să interzică prin lege asemenea acte ;

6.

Dreptul popoarelor la autodeterminare ca drept colectiv consacrat şi de Pactul cu privire la

drepturile economice, sociale şi culturale.

Aşa cum se constată şi din cele precizate mai sus, Pactul internaţional cu pri vire la drepturile

civile şi politice nu enumera doar drepturile consacrate, ci, оn cea mai mare parte, le defineş te, le

stabileşte conţinutul şi chiar unele măsuri de apli care şi garantare.

Оn acelaşi timp. Pactul conţine şi cвteva clauze de derogare ori de limitare a drep turilor garantate.

Astfel, оn cazul оn care un pericol public excepţ ional ameninţă exis tenţa naţiunii şi este proclamat

printr-un act oficial, statele păr ţi pot ca, оn limita strictă a cerinţelor situaţiei, să ia măsuri derogatorii dela obligaţiile prevăzute de Pact, cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligaţii



33

pe care le au potrivit dreptului internaţional şi ca din ele să nu rezulte o discriminare оntemeiată numai

pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială .

Totuşi, Pactul nu permite nici o derogare de la prevederile care consacr ă şapte drepturi

fundamentale, aşa-numitul „nucleu dur" al drepturilor omului", ceea ce con fer ă acestoi prevederi

caracterul de norme de jus cogens, respectiv:

1.

Dreptul la viaţă;

2.

Dreptul de a nu fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inu mane sau

degradante, оn special fiind interzis ca o persoană să fie supusă experimen telor medicale sau

ştiinţifice Iar ă consimţămвntul său;

3.

Dreptul de a nu fi ţinut оn sclavie sau оn servitute;

4. Dreptul de a nu fi оntemniţat pentru singurul motiv că nu este оn măsur ă să execute o

obligaţie contractuală:

5.

Dreptul de a nu fi condamnat pentru ac ţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act

delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, оn momentul оn care au fost săvвr şite

(neretroactivitatea legii penale), şi dreptul la aplicarea legii mai favorabile (mitior fee);

6. Dreptul la recunoaşterea pretutindeni a personalităţ ii juridice;

7. Dreptul la libertatea gвndirii, conştiinţei şi religiei.

Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pact, potrivit dispoziţiilor acestuia s-a creat Comitetul

drepturilor omului, cu scopul de a examina rapoartele prezentate de statele păr ţi cu privire la

„mă surilepe care le-au adoptat şi care transpun drepturile recunoscute [...], precum şi asupra

progreselor realizate In folosin ţ a acestor drepturi".

Comitetul este alcătuit din 18 membri, resortisanţi ai statelor păr ţi la Pact, de o оnaltă moralitate şi

cu o competenţă recunoscută оn domeniul drepturilor omului, aleş i de reuniunea acestor state,

convocată de Secretarul General al ONU. Pactul stabileşte mai multe detalii privind funcţionarea

Comitetului drepturilor omului. Acest mecanism nu are valoare judiciar ă, nici cvasijudiciar ă. ci

reprezintă doar un mecanism de conciliere cu valoare de recomandare pentru statele implicate.

3.2.1. Protocolul facultativ relativ la Pactul internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice

Acest Protocol a fost adoptat simultan cu cele două pacte, dar separat de acestea. Pornind de la

faptul că mecanismul prevăzut de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice permite doar

plвngerile interstatale adresate Comitetului drepturilor omului, Protocolul extinde competenţa acestuia

prin posibilitatea de primi şi plвngeri din partea particularilor.

Orice stat parte la acest protocol „recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi examinasesizări primite de la particulari ţinвnd de jurisdicţia sa, care pretind a fi victima unor violări" din



34

partea acestuia, a vreunuia din drepturile enunţate de Pact, cu condiţia ca persoana respectivă să fi

epuizat toate căile interne posibile.

Protocolul stabileşte procedurile potrivit cărora se vor examina plвngerile particu larilor".

3.2.2. Al doilea Protocol facultativ relativ la Pactul internaţional privind drepturile

civile şi politice

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, enunţвnd dreptul la viaţă ca drept

inerent fiinţei umane, deşi este trecut оn cadrul drepturilor fundamentale de la care nu se admite nici o

derogare (nucleul dur), nu aboleşte pedeapsa cu moartea, ci interzice doar pronunţarea sentinţelor de

condamnare la moarte оmpotriva persoane lor sub 18 ani şi executarea unei asemenea pedepse

оmpotriva femeilor gravide.

Cel de-al doilea Protocol, adoptat оn anul 1989, vizează tocmai abolirea pedepsei cu moartea. Prin

urmare, nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la acest Pact nu va fi executată şi fiecare

asemenea stat va lua toate măsurile pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdic ţiasa .

Protocolul nu admite nici o rezervă, cu excepţia rezervei formulate cu ocazia rati ficării sau ader ării,

prevăzвnd aplicarea pedepsei cu moartea оn timp de războia оn urma unei condamnări pentru o crimă

cu caracter militar, de o gravitate extremă, comi să оn timp de război. De exemplu, Romвnia, cu ocaziaratificării acestui Protocol, la 25 ianuarie 1991, nu a f ăcut o asemenea rezervă, ceea ce оnseamnă că

Romвnia a abolit pedeapsa cu moartea оn timp de ră zboi'.

Statele care formulează o astfel de rezervă trebuie să comunice cu ocazia ratificării sau ader ăriidispoziţiile corespunzătoare din legislaţia lor internă care se aplică оn timp de război.

Protocolul extinde mecanismul de control, stabilit de Pactul internaţional cu pri vire la drepturile

civile şi politice, prin recunoaşterea competenţei Comitetului drepturilor omului de a primi şi examina

comunicări оn care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu se achită de obligaţiile sale, precum şi

comunicări de la persoane particulare aflate sub jurisdicţia lor.

Mecanismele Naţiunilor Unite de aplicare a dreptului

internaţional al drepturilor omului 1. Organele principale şi

subsidiare ale ONU cu atribuţii оn promovarea şi protecţia

drepturilor omului

Pentru buna organizare şi funcţionare a ONU, potrivit Cartei, aceasta dispune de două categorii de

organe: organe principale - Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social,Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul - şi organe subsidiare, оnfiinţate



35

de organele principale, cu o competenţă delegată, formate din reprezentanţi ai statelor membre sau din

specialişti, cu scopul de a contribui la оndeplinirea scopurilor organizaţiei şi ale organelor principale

ale acesteia.

Toate organele principale şi o mare parte a celor subsidiare au, conform Cartei ONU şi altor acte de

constituire, organizare şi funcţionare, atribuţii specifice оndeplinirii unuia din scopurile prevăzute de

Cartă, respectiv promovarea şi оncurajarea respectării „drepturilor omului şi a libert ăţ ilor

fundamentale pentru to ţ i, f ăr ă deosebire de rasă , sex, limbă sau religie.

1.1. Organele principale ale ONU şi protecţia drepturilor omului

Adunarea General ă a ONU este organul principal cel mai reprezentativ al organizaţiei, cu cele mai

importante funcţii şi puteri оn domeniul promovării şi respectării drepturilor omului. Astfel, AdunareaGenerală poate discuta orice chestiune sau cauze care intr ă sub incidenţa Cartei şi poate să facă

recomand ări оn legătur ă cu acestea membrilor organizaţiei.

De asemenea, Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări оn scopul dezvolt ării

progresive şi codificării dreptului interna ţ ional , rolul ei fiind deosebit de important оn stabilirea

normelor dreptului internaţional al drepturilor omului. Practic, tratatele de drepturile omului adoptate

оn sistemul Naţiunilor Unite au fost promovate prin rezoluţii ale Adunării Generale şi au fost precedate

de declaraţii ale acesteia, uneori deosebit de solemne, precum Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului.

Una din funcţiile Adunării Generale este şi aceea de a promova cooperarea interna ţ ional ă pentru a

sprijini оnfă ptuirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, f ăr ă deosebire de rasă,

sex, limbă sau religie'. оn acest scop, printre altele, Adunarea Generală primeşte şi examineaz ă

rapoartele primite de la celelalte organe ale Naţiunilor Unite cu atribuţii оn domeniul drepturiloromului.

Potrivit Cartei Naţiunilor Unite, Adunarea Generală poate оnfiinţa organe subsidiare pe care le

socoteşte necesare pentru оndeplinirea funcţiilor sale2. оn domeniul drepturilor omului, AdunareaGenerală a creat mai multe asemenea organe, printre care:

-

Comitetul special pentru studierea situa ţ iei cu privire la aplicarea Declara ţ iei asupra

acord ării independen ţ ei ţărilor şi popoarelor coloniale , creat оn anul 1961;

-

Comitetul Na ţ iunilor Unite pentru Namibia, creat оn anul 1967;

-

Comitetul special asupra apartheidului;

-

оnaltul Comisariat pentru Drepturile Omului, оnfiinţat оn anul 1997;

-

оnaltul Comisariat al Naţ iunilor Unite pentru Refugia ţ i etc.

Consiliul de Securitate deşi este organul principal al ONU оnsărcinat cu menţine rea păcii şisecurităţii internaţionale, reprezentвnd „inima" sistemului securităţii colective a Naţiunilor Unite,



36

activitatea acestuia poate avea incidenţă оn domeniul apăr ării drepturilor omului, atunci cвnd situaţ iilede violări grave şi masive ale drepturilor omului pot pune оn pericol pacea ş i securitatea internaţională.

De exemplu, implicarea Consiliului de Securitate оn Namibia, оncepвnd cu anul 1969, оn Somalia sauоn ex-Iugoslavia оn anii '90.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). A fost оnfiinţat prin Carta ONU, ca organ principal al

organizaţiei, cu r ăspunderea de a оndeplini funcţiile acesteia, sub autoritatea Adunării Generale, in

domeniul cooper ării internaţionale, inclusiv pentru respectarea universală şi efectivă a drepturilor

omului6. Pentru aceasta, ECOSOC a fost оnvestit de Cartă cu func ţ ii şi puteri precum:

-

iniţiază studii şi rapoarte privind problemele internaţionale оn domeniul econo mic, social,cultural, al оnvăţămвntului, al sănătăţii şi оn alte domenii conexe şi poate să facă recomandări оn

privinţa acestora Adunării Generale, membrilor organizaţiei şi instituţiilor specializate interesate;

-

poate să facă recomand ări оn scopul de a p romova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale pentru toţi;

-

poate să pregătească proiecte de conven ţ ii оn probleme care ţin de competenţa sa, pe care le

supune Adunării Generale;

-

poate convoca conferin ţ e interna ţ ionale оn probleme de competenţa sa;

-

poate coordona activitatea instituţiilor specializate prin consultările cu ele şi prin recomandările

adresate acestora, Adunării Generale sau membrilor organizaţiei;

-

poate, cu aprobarea Adunării Generale, să оndeplinească serviciile pe care i le cer membrii

organizaţiei sau instituţiile specializate.

Pentru оndeplinirea acestor funcţii şi puteri, ECOSOC a оnfiinţat mai multe organe specializate,respectiv Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia pentru condiţia femeii şi Comisia pentru

prevenirea crimelor şi justiţie penală .

Consiliul de Tutel ă. Deşi acesta şi-a suspendat activitatea, este important de precizat că, potrivit

Cartei ONU, un obiectiv fundamental al sistemului internaţional de tutelă este de a о ncuraja respectareadrepturilor omului şi a libertăţ ilor fundamentale şi de a dezvolta sentimentul de interdependenţă a

popoarelor lumii'. Pentru realizarea acestui obiectiv, Consiliul de Tutelă poate оndeplini următoarele

func ţ ii:

-

examinează rapoartele supuse de autoritatea administrantă;

-

primeşte peti ţ ii ş\ le examinează, cu consultarea administrantei;

-

organizează vizite periodice оn ter itoriile aflate sub tutelă;

-

оncheie acordul de tutel ă оn conformitate cu care оntreprinde acţiunile de mai sus, dar şi altele;

-

elaborează un chestionar privitor la progresul locuitorilor din teritoriul aflat sub tutelă (din

punct de vedere politic, economic, social, al educaţiei) оn baza căruia va оntocmi un raport care va fiоnaintat anual Adunării Generale.



37

Curtea Interna ţ ional ă de Justi ţ ie (CU). Este organul judiciar principal ai ONU şi оn cadrulcompetenţei sale contencioase intr ă toate cauzele pe care le supun păr ţile, care pot fi numai statele,

precum şi toate chestiunile prevăzute оn mod special оn Carta ONU sau оn tratatele şi convenţiile оnvigoare.

Numeroase tratate internaţionale d in domeniul drepturilor omului prevăd că dife rendele dintre

păr ţi referitoare la interpretarea şi aplicarea acestora pot fi deduse ju decăţii CU6. Deşi foarte puţine

cauze din acest domeniu au fost soluţionate de CU, acest organ principal al ONU r ămвne un instrument

jurisdicţional important la оnde mвna statelor pentru soluţionarea diferendelor apărute оn procesul deaplicare a tratatelor de drepturile omului, оn măsura оn care acestea prevăd o asemenea posibilitate

Secretarul General este cel mai оnalt funcţionar al ONU, numit de Adunarea Generală la

recomandarea Consiliului de Securitate. In domeniul drepturilor omului el poate folosi confiden ţial

bunele sale oficii оntre state le membre, cu privire la pr obleme precum comutarea unor pedepse capitale,

eliberarea de prizonieri etc. De asemenea, i se pot оncredinţa mandate pe teme de drepturile omului, fie

la nivelul Comisiei Drepturilor Omului, fie la nivelul subcomisiei acesteia, precum drepturile omului şi

terorismul, drepturile omului şi exodurile masive etc. оn anul 1987, Secretarul General a creat „Fondul

de contribu ţ ii voluntare pentru serviciile consultative şi asisten ţă tehnică in domeniul drepturilor

omului. „

Adunarea Generală a creat funcţia de оnalt Comisar pentru drepturile omului, ca adjunct al

Secretarului General, sub coordonarea căruia funcţionează Centrul Naţiu nilor Unite pentru Drepturile

Omului şi Divizia de asistenţă electorală, care ofer ă servicii consultative şi asisten ţă tehnică оnurmătoarele domenii:

-

reforma legislaţiilor naţionale prin оncorporarea normelor internaţionale, ca ele ment cheie a l

protecţiei drepturilor omului;

-

democratizarea şi consilierea proceselor electorale;

-

ajutor оn redactarea legilor şi a rapoartelor naţionale;

-оntărirea instituţiilor naţionale şi religioase pentru apărarea şi promovarea drepturilor omului;

- formarea personalului pentru justiţie, avocatur ă şi poliţie judiciar ă, prin organizarea de

seminarii, strategii de pregătire sau acordarea de burse şi furnizarea de informaţii.

1.2. Organele subsidiare cu atribuţii specializate оn domeniul drepturilor omului

Comisia Drepturilor Omului

Este organ subsidiar al ECOSOC, creat оn anul 1946, cu scopul de a efectua studii şi rapoarte, de

a oferi informa ţ ii şi alte servicii, la cererea ECOSOC, legate de drepturile omului. Pentru aceasta,

Comisia poate construi grupuri de lucru speciale alcătuite din exper ţi şi chiar să creeze subcomisii pe



38

probleme de drepturi ale omului. De exemplu, activitatea Comisiei pe grupuri de lucru pentru

redactarea textelor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Pactelor internaţionale a le

drepturilor omului subliniază preocupările acesteia pentru pregătirea instrumentelor juridice

internaţionale de drepturile omului. Cu timpul, competenţele Comisiei s-au lărgit, astăzi majoritatea

problemelor din domeniul drepturilor omului fiind supuse atenţiei acesteia, inclusiv

aspecte privind combaterea viol ărilor drepturilor omului.

Comisia este alcătuită din reprezentanţi a 53 de state, stabilite astfel оncвt să asigure o repartizare

echilibrată оntre diferitele zone ale lumii.

Cu autorizarea ECOSOC, Comisia pentru Drepturile Omului a creat оn anul 1947 două

subcomisii, Subcomisia pentru libertate şi informare in presă şi Subcomisia pentru prevenirea

discriminării şi protec ţ ia minorit ăţ ilor, prima fiind dizolvată după cinci ani.

Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protec ţ ia minorit ăţ ilor este formată

din 26 de membri aleşi cu titlu individual (spre deosebire de membrii Comisiei), dintre exper ţi

numiţi de statele membre a le ONU, pe criterii geografice care să asigure o repartiţie echitabilă pe zone

ale lumii. Scopul оnfiinţării acestei subcomisii a fost acela de a efectua studii şi a face recomand ări

Comisiei Drepturilor Omului pentru prevenirea discriminării de orice natur ă оn exercitarea drepturilorşi a libertăţilor fundamentale ale omului şi pentru protecţia minorităţilor rasiale,

naţionale, religioase şi lingvistice, dar şi pentru a оndeplini alte sarcini atribuite de ECOSOC şi de

Comisia pentru Drepturile Omului. Subcomisia a participat la elaborarea unora dintre tratatele de

drepturile omului şi la dezvoltarea procedurilor de aplicare a lor, precum şi la elaborarea altor

documente ale ONU, precum Declara ţ ia privind drepturile persoanelor apar ţinвnd minorităţ ilor

na ţ ionale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală оn anul 1992. Deasemenea, Subcomisia examineaz ă şi plвngeri referitoare la violarea drepturilor omului. Pentru

оndeplinirea acestor atribuţii. Subcomisia şi-a creat grupuri de lucru pe domenii specifice, ca

organe subsidiare proprii (două pвnă оn prezent).

Comisia pentru condi ţ ia femeii

A fost creată de ECOSOC оn anul 1946 şi este compusă din 32 de membri. Activitatea ei vizează

promovarea drepturilor femeii оn domeniu! politic, economic ş i educativ şi face recomandări ECOSOC

cu privire la problemele cu caracter de urgenţă ale drepturilor femeii, mai ales оn ceea ce priveşterealizarea efectivă a egalităţii оn drepturi dintre bărbat şi femeie. Pentru aceasta, Comisia a elaborat

studii şi rapoarte, iniţiind mai multe programe pentru eliminarea discriminării faţă de femei.

In ultimele decenii activităţ ile Comisiei s-au multiplicat, dobвndind rolul de comitet preg ătitor

pentru Conferinţa Mondială a Naţiunilor Unite pentru femei, оn anul 1980, pregătind şi proiectul

Conven ţ iei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare fa ţă de femei, adoptată de Adunarea

Generală оn anul 1979.



39

Mai mult, cu оncuviinţarea ECOSOC, Comisia a dobвndit ş i competenţa de a primi şi

examina.plвngeri referitoare la violarea drepturilor femeii, оn prezent făcвnd eforturi pentru perfecţionarea mecanismului de examinare a plвngerilor.

Comisia pentru prevenirea crimelor şi justi ţ ie penal ă

Este compusă din 40 de state membre ale Na ţiunilor Unite şi este principalul organ director al

Naţiunilor Unite оn materie de justiţie penală. Ea elaborează programul Naţiunilor Unite оn materia

prevenirii crimelor şi veghează la punerea acestuia оn aplicare. Această Comisie coordonează

activitatea Centrului pentru prevenirea crimelor internaţionale', mai ales pentru formarea poliţiştilor şi

pentru act ivitatea de prevenire a crimelor şi de оnfă ptuire a justiţiei penale. Ea reprezintă practic un

forum de dezbateri pentru guverne şi un mijloc de realizare a schimbului de informa ţii pentru lupta

оmpo triva criminalităţii la nivel global, periodic organizвnd congresul cu acelaşi obiect.

оnalt ul Comisariat al Na ţ iunilor Unite pentru Drepturile Omului

ldeea оnfiinţării funcţiei de оnalt Comisar pentru drepturile omului s-a pus pentru prima dată оnanii '60, dar propunerea concretă de realizare s-a formulat abia la Con ferinţa Mondială a drepturilor

omului de la Viena, din anul 1993. Lucr ările Conferin ţei au fost blocate de un grup de ţări asiatice şi, de

aceea, Adunarea Generală a ONU a creat func ţia de оnalt Comisar pentru drepturile omului cв teva luni

mai tвrziu, printr -o rezoluţie a acesteia. Potrivit acestei rezoluţii, оnaltul Comisar al drepturilor omuluieste оnaltul funcţionar al Naţiunilor Unite care are responsabilitatea principală pentru activi tăţile ONU

оn domeniul drepturilor omului, sub conducerea Secretarului General.

Practic, оnaltul Comisar al drepturilor omului, оn calitatea sa de Secretar General Adjunct pentru

drepturile omului, ofer ă bunele sale oficii оn numele Secretarului General, devenind astf el primul

responsabil оnsărcinat cu activităţile privind dreptu rile omului. Misiunea lui este de a promova şi proteja

drepturile omului оn toate ţările şi de a menţine un dialog permanent cu acestea. Pentru оndeplinirea

acestei misiuni, оnaltul Comisar al drepturilor omului exercită mai multe func ţ ii cu privire la: gestio narea

crizelor, prevenirea şi alerta rapidă, ajutorarea statelor aflate оn tranziţ ie, pro movarea drepturilor

fundamentale, coordonarea şi raţionalizarea programelor cu privire la drepturile omului etc.

Оn conformitate cu Programul de reformare a ONU, după 15 septembrie 1997, s-a creat оnaltul

Comisariat al Na ţ iunilor Unite pentru Drepturile Omului, care reu neşte practic Biroul оnaltului Comisar

pentru drepturile omului şi Centrul pentru Drepturile Omului, organism care are astăzi cele mai mari

responsabilităţi оn promovarea şi respectarea drepturilor omului.

оnaltul Comisariat al Naţ iunilor Unite pentru Refugia ţ i

ICNUR a fost оnfiinţat de Adunarea Generală a ONU оn anul 1951, cu scopul realizării unei mai bune protecţii internaţionale a refugiaţilor. оnaltul Comisar este ales de Adunarea Generală, la propunerea



40

Secretarului General, cu mandat de 5 ani. ICNUR are sediul la Geneva şi mai multe reprezentanţe (birouri)

оn ţări sau regiuni care se confruntă cu problemele refugiaţilor.

Dacă iniţial ICNUR avea doar competenţa de a aplica instrumentele internaţionale interbelice cu

privire la refugiaţii care au dobвndit acest statut оnainte de 1 ianuarie 1951, cu timpul funcţiile şi

competenţele sale au fost extinse оn domenii precum: asistenţa grupurilor particulare de refugiaţi, oferirea

de bune oficii acestor grupuri, asistenţa refugiaţilor, a persoanelor deplasate ca urmare a catastrofelor

cauzate de om, reducerea cazurilor de apatridie etc.

ICNUR cooperează cu organele ONU şi cu instituţiile specializate ale acesteia оn scopul protecţiei şi

asistenţei refugiaţilor, оn conformitate cu tratatele adoptate оn acest domeniu, dar şi cu organizaţiineguvernamentale, precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. De asemenea, ICNUR colaborează cu

organisme regionale, precum Consiliul Europei.

2. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea respectării drepturilor

omului

Sistemul de supraveghere a respectării drepturilor omului al Naţiunilor Unite cuprinde două tipuri

de mecanisme: mecanisme conven ţ ionale, care sunt comitetele create prin chiar tratatele de drepturile

omului, cu scopul de a supraveghea aplicarea respectivelor tratate, şi mecanisme extraconven ţ ionale

(proceduri speciale) care, dezvoltate оn ultimii ani de ONU, reprezintă un sistem mai suplu,

independent şi special de anchete оn afara cadrului stabilit de tratate, cu caracter ad-hoc, anchete

realizate de exper ţi care оntocmesc rapoarte cu titlu individual, оn calitate de raportori speciali sau ca

membri ai unor grupuri de lucru.

2.1. Mecanismele convenţionale

Acestea sunt: Comitetul drepturilor omului; Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale;

Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasial ă; Comitetul pentru eliminarea

discriminării cu privire la femei; Comitetul contra torturii; Comitetul drepturilor copilului.

Comitetul drepturilor omului

Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice, adoptat оn anul 1966, potrivit dispoziţiilor acestuia s-a creat Comitetul drepturilor omului,

cu scopul de a examina rapoartele prezentate de statele păr ţi cu privire la „mă surilepe care le-au

adoptat şi care transpun drepturile recunoscute [...], precum şi asupra progreselor realizate оn folosin ţ a acestor drepturi".



41

Comitetul este alcătuit din 18 membri, resortisanţi ai statelor păr ţi la Pact, de o оnaltă moralitate şi

cu o competenţă recunoscută оn domeniul drepturilor omului, aleş i de reuniunea acestor state,

convocată de Secretarul General al ONU. Pactul stabileşte mai multe detalii privind funcţionarea

Comitetului drepturilor omului.

Comitetul studiaz ă rapoartele prezentate de statele păr ţi şi оnaintează acestora propriile rapoarte,

precum şi orice observaţii generale pe care le socoteşte potrivite, observaţii care pot fi transmise şiConsiliului Economic şi Social.

Comitetul poate primi şi examina comunicări оn care un stat poate pretinde că un alt stat parte nu-

şi оndeplineşte obligaţiile care decurg din Pact - plвngeri interstatale - dar numai cu condiţia ca aceste

comunicări să emane de la un stat care a f ăcut o declaraţie prin care recunoaşte competenţaComitetului, respectiv acestea privesc un stat care a f ăcut o asemenea declaraţie. оn acest scop, s-a

stabilit următoarea procedur ă:

-

оn primul rвnd, dacă un stat parte socoteşte că un alt stat parte nu aplic ă dispoziţiile Pactului, el

poate să atragă atenţia acestuia printr-o comunicare scrisă. оn termen de 3 luni, statul solicitat va trebuisă comunice primului explicaţii sau orice alte declaraţii scrise pentru a lămuri chestiunea;

-

dacă оn termen de 6 luni de la primirea comunicării chestiunea nu a fost soluţionată, fiecare din

cele două păr ţi are dreptul să o supună Comitetului, not ificвnd aceasta şi celuilalt stat;

-

comitetul va examina cauza numai după ce se va asigura că toate căile interne de recurs

disponibile au fost utilizate şi epuizate, cu excepţia situaţiei cвnd se depăşesc termenele rezonabile;

-

comunicările se examinează оn şedinţă secretă, Comitetul oferindu-şi bunele sale oficii pentru a

se ajunge la o soluţie amiabilă;

-

оn termen de 12 luni de la primirea notificării, Comitetul trebuie să prezinte un raport оn care seva limita doar la o expunere a faptelor şi a soluţiilor, dacă s-a găsit o soluţie оntemeiată pe respectarea

drepturilor omului; оn caz contrar, se vor prezenta оn raport doar faptele;

-

dacă o chestiune nu a fost soluţionată spre satisfacţia păr ţilor interesate, Comitetul poate, cu

asentimentul acestora, să desemneze o comisie de conciliere ad-hoc, care va oferi bunele sale oficii

păr ţilor interesate, Comitetul punвnd la dispoziţia acestora informaţiile obţinute şi examinate;

-

după ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar nu mai tвrziu de 12 luni de la sesizare,Comisia prezintă un raport Comitetului Drepturilor Omului, care va fi comunicat statelor păr ţiinteresate;

-

dacă nu se ajunge la o soluţionare amiabilă, raportul comisiei va conţine concluziile sale cu

privire la toate aspectele de fapt, precum şi concluziile sale asupra posi bilelor soluţii;

-

statele păr ţi vor оnştiinţa Comitetul, оn termen de 3 luni de la primirea raportului, dacă acceptă

sau nu cele formulate оn raportul comisiei.

Anual, Comitetul Drepturilor Omului supune Adunării Generale a ONU, prin intermediul

Consiliului Economic şi Social, un raport asupra lucr ărilor sale.

Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat оn anul1966, precizează că fiecare stat parte „recunoaşte competen ţ a Comitetului de a primi şi examina



42

sesiz ări provenite de la particulari ţinвnd dejurisdicţ ia sa, care pretind a fi victime ale unor viol ări" din

partea acestui stat, a vreunuia din drepturile enunţate de Pact, cu condiţia ca persoana respectivă să fi

epuizat toate căile interne posibile.

Sesizarea se va face оn scris şi va fi declarată inadmisibilă dacă este anonimă, dacă este considerată

un abuz de drept sau dacă este incompatibilă cu prevederile pactului . Sesizarea va fi examinată de

Comitet dacă nu se află оn curs de examinare оn faţa altei instanţe internaţionale şi dacă persoana aepuizat toate căile interne posibile. Sesizarea este examinată de Comitet оn şedinţă оnchisă, constatările

acestuia fiind comunicate statului pane interesat şi persoanei particulare.

Deşi doar cu titlul de recomandare, soluţiile date de Comitet au determinat o creştere treptată a

eficienţei acestui mecanism. Mai mult, оn prezent, оn conformitate cu Regula mentul propriu.Comitetul Drepturilor Omului poate să propună măsuti provizorii pe care statele să le ia pentru a evita

prejudicierea ireparabilă a victimelor presupuselor violări.

Concluzia este că mecanismul instituit de Pact nu are valoare judiciar ă, nici cvasijudiciar ă, ci

reprezintă doar un mecanism de conciliere cu valoare de recomandare pentru statele implicate.

Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, din anul 1966,

stabileşte un mecanism prin care să se asigure respectarea drepturilor recunoscute de acesta1. оn acestsens, statele păr ţi se angajează să prezinte rapoarte Secretarului General al ONU cu privire la măsurile

pe care le-au adoptat şi la progresele obţinute оn asigurarea respectării acestor drepturi. Rapoartele pot

să conţină şi factori ori dificultăţi care оmpiedică statele să-şi оndeplinească obligaţiile prevăzute de

Pact. Rapoartele sunt trimise de Secretarul General Consiliului Economic şi Social, precum şi

instituţiilor specializate dacă statele respective sunt membre ale acestora. Consiliul Economic şi Social

poate să transmită rapoarte către Comisia Drepturilor Omului, оn scop de studiu şi pentru formularea de

recomandări de ordin general sau pentru informare. De asemenea, Consiliul Economic şi Social poate

să prezinte periodic rapoarte Adunării Generale, care cuprind recomandări cu caracter general şi un

rezumat al informaţiilor primite de la statele păr ţi la Pact şi de la institu ţiile specializate, оn legătur ă cu

progresele obţinute оn asigurarea respectării generale a drepturilor economice, sociale şi culturale

recunoscute.

Avвnd оn vedere fragilitatea acestui mecanism, constatată ulterior оn practică, оn anul 1985 s-a

creat, de către Consiliul Economic şi Social, Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, ca

un al doilea mecanism cu rolul de supraveghere a aplicării dispoziţiilor Pactului. Alcătuit din 18 exper ţialeşi de ECOSOC cu titlu per sonal, Comitetul şi-a оnceput activitatea оn anul 1987.

Scopul оnfiinţării Comitetului a fost acela de a examina politicile guvernamentale pe baza

rapoartelor prezentate de state cu privire la aplicarea prevederilor Pactului, ocazie cu care, o dată pe an,

organizează dezbateri privind drepturile economice, so ciale şi culturale, la care sunt invita ţi specialişti

recunoscuţi.

Prin urmare, activitatea Comitetului constă оn comentariile sale competente şi оn analiza

rapoartelor prezentate de state, оn baza cărora a reuşit să clarifice оntr -o bună măsur ă caracterul

normativ al multora dintre prevederile ambigue ale Pactului.



43

Anual, Comitetul оnaintează ECOSOC un raport оn care sunt prezentate, оn rezu mat, dezbateriledin şedinţa anuală a Comitetului cu privire la rapoartele prezentate de state.

Oricum, din ce le peste 30 de proceduri speciale (mecanisme) create оn cadrul ONU pentruasigurarea drepturilor omului, doar două, ce le prezentate mai sus, sunt rezervate drepturile economice,

sociale şi culturale, acesta fiind unul din motivele pentru care, se pare, această categorie de drepturi

ale omului este, оn bună măsur ă, neglijată de state.

Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasial ă

Supraveghează aplicarea Conven ţ iei interna ţ ionale privind eliminarea tuturorformelor de

discriminare rasial ă , adoptată la 21 decembrie 196'.

Comitetul, alcătuit din 18 exper ţi independenţi, aleşi cu titlu individual de statele păr ţi la

Convenţie din rвndul propriilor cetăţeni, a fost creat şi a оnceput să funcţio neze оn anul 1970, оn

conformitate cu prevederile Convenţiei amintite".

Competen ţ a Comitetului constă, pe de o parte, оn primirea şi examinarea rapoartelor prezentate

de statele păr ţi şi, pe de altă parte, оn primirea comunicărilor din par tea statelor şi a persoanelor

particulare, care au ca obiect reclamarea unor violări ale drepturilor garantate de convenţie.

Statele păr ţi se angajează să prezinte Secretarului General rapoarte care vor fi examinate de

Comitet, rapoarte care cuprind măsurile legislative, judiciare, administrative sau altele pe care statul le-

a adoptat pentru punerea оn aplicare a Convenţiei. Оn fiecare an, Comitetul prezintă Adunării Generale

un raport asupra activităţii sale şi face recomandări generale pe baza rapoartelor şi informărilor primite

de la state.

Un stat parte poate atrage atenţia Comitetului printr-o comunicare că un alt stat parte nu aplică

dispoziţiile Convenţiei. Comitetul trimite comunicarea statului recla mat, care, оn termen de trei luni, va prezenta Comitetului explicaţii sau declaraţii scrise. Dacă оn termen de 6 luni de la primireacomunicării problema nu a fost regle mentată, fiecare din cele două state are dreptul să o supună din nou

Comitetului, cu condiţia să fi epuizat toate căile interne. Apoi, Comitetul desemnează o comisie de

conciliere ad-hoc alcătuită din 5 persoane, cu asentimentul statelor 1, оn scopul de a ajunge la osoluţionare amiabilă a problemei. După ce a studiat problema, Comisia оntocmeşte un raport cu

concluziile sale şi-I supune Comitetului, preşedintele aces tuia comunicвnd raportul statelor păr ţi la

diferend. оn termen de 3 luni, statele sunt obligate să comunice Comitetului dacă acceptă sau nurecomandările cuprinse оn raportul Comisiei.

Plвngerile persoanelor sau ale grupurilor de persoane particulare pot fi primite şi examinate de

Comitet cu următoarele condi ţ ii:

-

persoanele să ţină de jurisdicţia statului reclamat că a violat drepturile lor prevă zute de

Convenţie;

- statui sa fie parte ia Convenţie şi să fi f ăcut o declaraţie că recunoaşte competenţa Comitetului

de a primi plвngeri de la persoane particulare;

-

plвngerea să nu fie anonimă;



44

- toate căile interne să fie epuizate.

Statele păr ţi pot crea sau desemna un organism оn cadrul ordinii lor juridice na ţionale, cu

competenţa de a primi şi examina cererile persoanelor care se pretind vict ime ale violărilor. Dacă

persoanele nu obţin satisfacţie de la acest organism; ele au dreptul de a se adresa Comitetului оnurmătoarele 6 luni, printr-o comunicare scrisă. Identitatea petiţionarului nu va fi dezvăluită decвt cuconsimţămвntul expres al acestuia, оn următoarele 3 luni, statul prezintă оn scris Comitetului explicaţii

sau declaraţii pentru elucidarea problemei. Comitetul, examinвnd comunicarea, adresează sugestiile şirecomand ările sale statului şi petiţionarului.

Comitetul pentru eliminarea discriminării cu privire la femei

Comitetul a fost creat prin Conven ţ ia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare fa ţă de

femei, adoptată оn 1979

Comitetul, creat оn 1982, este compus din 23 de experţi de оnaltă autoritate morală şi competenţă,

aleşi din rвndul cetăţenilor statelor păr ţi la Convenţie, funcţionвnd cu titlu personal, cu mandat de patru

ani.

Competenţa Comitetului constă doar оn primirea şi examinarea rapoartelor din partea statelor

păr ţi cu privire la măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natur ă pe care le-au

adoptat оn aplicarea Convenţiei. Astfel, statele păr ţi sunt obligate să prezinte Secretarului General

aceste rapoarte, care vor fi examinate de Comitet. Comitetul se reuneşte o dată pe an (două să ptămвni) pentru examinarea rapoartelor şi prezintă anual un raport Adunării Generale prin intermediul ECOSOC.

El poate formula sugestii şi recomand ări generale оn raportul său anual care va fi transmis Comisiei

pentru condiţia femeii.

Comitetul contra torturii

Conven ţia оmpotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,

adoptată Ia 1 decembrie 1984, stabileşte crearea unui Comitet оmpotriva torturii, compus din 10 exper ţide оnaltă moralitate şi cu competenţă recunoscută оn domeniul drepturilor omului, care f uncţionează cu

titlu personal, aleşi de statele păr ţi din rвndul propriilor cetăţeni.

Potrivit Convenţiei, Comitetul are competen ţ a să studieze rapoartele primite de la statele păr ţi, să

efectueze anchete, să primească şi să examineze comunicări din partea stateior şi din partea

particularilor оn care se pretinde că dispoziţiile Convenţiei nu sunt aplicate.

Rapoartele statelor păr ţi asupra măsurilor pe care le iau pentru оndeplinirea anga jamentelorasumate prin Convenţie se prezintă Secretarului General, оn termen de un an de ia intrarea оn vigoare aConvenţiei pentru acele state şi apoi la fiecare patru ani. Comitetul studiază rapoartele şi face

comentariile generale pe care le consider ă potrivite, transmiţвndu- le statelor оn cauză.

Anchetele confidenţiale se pot desf ăşura de către Comitet atunci cвnd acesta pri meş te informaţii

demne de crezare că tortura este practicată sistematic pe teritoriul unui stat parte, invitвnd statul respectiv să coopereze оn examinarea informaţiilor. Concluziile anchetei sunt comunicate statului

interesat, оmpreună cu comentariile şi sugestiile pe care le consider ă necesare.



45

Examinarea comunicărilor statelor, оn care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu-şi

оndeplineşte obligaţiile prevăzute de Convenţie, poate intra оn competenţa Comitetului numai dacă

statele respective recunosc această competenţă. Comunicările vor fi examinate de Comitet оn şedinţeоnchise, după ce s-a asigurat că toate căile interne au fost epuizate, şi va oferi bunele sale oficii statelor

interesate pentru a ajunge la o soluţie amiabilă a chestiunii. Dacă este necesar, Comitetul poate stabili o

comisie de conciliere ad-hoc. Comitetul va оntocmi un raport care va fi comunicat statelor păr ţiinteresate.

Mecanismele Na ţ iunilor Unite

Examinarea comunicărilor persoanelor particulare care pretind că sunt victime ale violărilor de

către un stat parte a prevederilor Convenţiei pot fi primite şi exami nate numai dacă statul respectiv a

f ăcut o declaraţie că recunoaşte competenţa Comi tetului оn acest sens. Aceste comunicări sunt admise

numai dacă nu sunt anonime, nu reprezintă un abuz de drept, nu sunt оn curs de examinare оn faţ a altei

instanţe inter naţionale şi s-au epuizat toate căile interne de recurs. Comunicările sunt examinate оnşedinţe оnchise, după ce au fost transmise statului interesat, şi Comitetul va informa statul şi persoana оn

cauză despre constatările sale.

Anual, Comitetul prezintă statelor păr ţi şi Adunării Generale un raport asupra ac tivităţilor

desf ăşurate оn aplicarea Convenţiei.

Comitetul drepturilor copilului

A fost creat prin Conven ţ ia cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiem brie 1989, cuscopul examinării progreselor оnregistrate de statele păr ţi оn executarea obligaţiilor contractate оnvirtutea acestei convenţii.

Comitetul1 este compus din 10 exper ţi de оnaltă moralitate şi care posedă o competenţă

recunoscută оn domeniul reglementat de Convenţie. Ei sunt aleşi de statele păr ţi din rвndul propriilor cetăţeni şi acţionează cu titlu individual.

Statele păr ţi se angajează să supună Comitetului, prin intermediul Secretarului General, rapoartele

asupra măsurilor pe care le adoptă pentru a da efect drepturilor recunoscute de Convenţie şi asupra

progreselor realizate оn exercitarea acestor drepturi. Rapoartele se prezintă оn termen de 2 ani de la dataintr ării оn vigoare a Convenţiei pentru statele păr ţi interesate şi apoi la fiecare 5 ani. Rapoartele pot să

conţină factorii şi dificultăţile care оmpiedică statele păr ţi să оndeplinească angajamentele asumate.

Comitetul poate să cear ă statelor toate informaţiile complementare la aplicarea Convenţiei şi, la

fiecare 2 ani, supune Adunării Generale, prin intermediul ECOSOC, un raport asupra activităţ ii sale,

raport care va fi difuzat de state pe ter itoriul lor.

Mai mult, Comitetul colaborează оndeaproape cu instituţiile speciale ale ONU şi cu orice alt organism

competent care poate da avize de specialitate asupra aplicării Convenţiei. De asemenea, Comitetul poate

recomanda Adunării Generale să roage pe Secretarul General să dispună efectuarea unor studii asupra

problemelor specifice care afectează drepturile copilului.



46

Оn baza informaţiilor primite, Comitetul poate face sugestii şi recomand ări de ordin general, care

sunt transmise statelor interesate şi supuse atenţiei Adunării Generale.

2.2. Mecanisme extraconvenţionale

Sunt proceduri speciale ale Comisiei Drepturilor Omului, cu caracter ad-hoc, care permit rezolvarea

mai suplă a aspectelor privitoare la gravele violări ale drepturilor omului, prin activitatea unor exper ţ i

special desemnaţi.

Exper ţii оnsărcinaţi cu mandate speciale pr ivitoare la drepturile omului, оndeplinite cu titlul

individual, poartă denumiri diferite: raportori, reprezenta ţ i speciali, exper ţ i independen ţ i sau grup de

lucru, dacă mandatul este colectiv.

Aceştia examinează fie situaţia drepturilor omului оn ţări sau teritorii determinate, fie probleme deansamblu care vizează gravele violări ale drepturilor omului оn toată lumea. Numeroase mandate sunt

оncredinţate Secretarului General sau reprezentanţilor săi speciali.

Mandatele pot fi pe ţări sau pe teme.

Mandatele pe ţări, peste 20 pвnă оn prezent, supraveghează respectarea drepturilor omului оn acesteţări care se confruntă cu mari şi grave probleme оn acest domeniu.

Mandatele pe teme sunt stabilite fie de Adunarea Generală, fie de Comisia Drepturilor Omului sau

Subcomisia acesteia, ori sunt оncredinţate Secretarului General. Astfel, Adunarea Generală a stabilit un

post de Reprezentant special al Secretarului General оn situaţiile de conflict armat, Comisia Drepturilor

Omului a stabilit un post de reprezentant special pentru persoane deplasate şi a creat mai multe mandate pe

diferite teme.

De asemenea, Subcomisia pentru lupta contra măsurilor discriminatorii şi pentru protecţia

minorităţilor a stabilit mai multe mandate pe teme şi a numit raportori speciali şi exper ţi independenţi pentru efectuarea de studii pe diverse teme.

Оn оncheiere, precizăm că mai multe mecanisme s-au creat şi оn cadrul institu ţ iilor specializate ale

Na ţ iunilor Unite, respectiv оn cadru! OIM, UNESCO, OMS şi FAO, pentru supravegherea aplicării

dispoziţiilor cuprinse оn actele lor constitutive sau оn tratatele adoptate sub egida lor оn domeniuldrepturilor omului.

De asemenea, un rol important оn dezvoltarea, dar şi оn asigurarea respectării drepturilor omului

garantate de sistemul Naţiunilor Unite, l-au avut Conferin ţ ele mondiale asupra drepturilor omului de la

Teheran (1969) şi Viena (1993).

Conferin ţ a mondial ă de la Teheran, din anul 1968, a declarat an interna ţ ional al drepturilor omului „(cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului), a adoptat

Proclama ţ ia de la Teheran, care a formulat un pro gram viitor şi a tratat probleme privitoare la

colonialism, discriminare rasială, analfabetism şi protecţia familiei. Proclamaţia a acordat o importanţă

particular ă principiului nediscriminării şi a declarat politica de apartheid ca o crimă contra umanităţii.



47

Conferin ţ a mondial ă de la Viena, din anul 1993, a adoptat Declara ţ ia şi Programul de ac ţ iune de la

Viena, a reformat rolul crucial al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a recunoscut pentru prima

dată, оn unanimitate, dreptul la dezvoltare ca apar ţinвnd dreptului internaţ ional al drepturilor omului.

Chiar dacă unele state asiatice s-au opus multor chestiuni abordate, conferinţa a respins argumentele

potrivit cărora drepturile fundamentale ar fi facultative ori subordonate tradiţiilor şi practicilor culturale.

Afirmвnd că promovarea şi protecţia drepturilor omului ţin de responsabilitatea esenţială a guvernelor,

Declaraţia de la Viena a recunoscut că democra ţ ia este un drept fundamental. Pentru prima dată,

Conferinţa a afirmat explicit că toate organele, programele şi agenţiile specializate ale sistemului

Naţiunilor Unite vor avea rol crucial оn оntărirea drepturilor omului, principala recomandare de natur ă

instituţională fiind crearea funcţiei de оnalt Comisar al Naţ iunilor Unite pentru drepturile omului, ceea ce

s-a realizat cвteva luni mai tвrziu

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului, pentru cei 800 de milioane de cetăţeni europeni,a fost iniţiat şi s-a dezvoltat оn cadrul instituţional al Consiliului Europei, fiind strвns legat de sistemul

Naţiunilor Unite. Se poate afirma că astăzi el este cel mai performant sistem care garantează efectiv, prin

mecanisme specifice, drepturile omului şi libertăţile sa le fundamentale. Evoluţia evenimentelor după dece

niul cinci al secolului al XX-lea, mai ales preocupările de realizare a unei Europe unite, a f ăcut ca

drepturile omului să reprezinte pentru оntregul sistem european o va loare unanim acceptată şi promovată

nu numai оn cadrul Consiliului Europei, ci şi оn organizaţii precum Uniunea Europeană sau Organizaţia

pentru Securitate şi Cooperare оn Europa. Statele europene, membre ale Consiliului Europei оncvasitotalitatea lor, acceptă şi promovează prin legislaţiile naţionale valorile consacrate de instrumentele

juridice europene, fiind evidentă evoluţia spre consolidarea atitudinilor pozitive faţă de fiinţa umană, ca

cea mai mare valoare care trebuie ocrotită.

Practic, respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental al relaţiilor internaţionale

şi una din principalele condiţii impuse state lor europene pentru realizarea efectivă a Europei unite. Chiar

dacă оn unele state europene, mai aies оn spaţiul estic, sunt оnregistrate оncă violări ale drepturilor

omului, unele de o mare gravitate, atitudinea generală este aceea de acceptare a exigen ţelor impuse de

sistemul european, inclusiv a deciziilor instanţelor europene оn materia respectării drepturilor omului.1. Consiliul Europei - iniţiator şi principal cadru de promovare şi apărare a drepturilor

omului оn spaţiul european

Consiliul Europei materializează pieocupăriie mai vechi de realizarea a unei Europe unite.

Aceasta idee, оntв lnită оn perioada interbelică sub forma unui proiect al Statelor Unite ale Europei, a

prins contur după cel de-al doilea r ăzboi mondial sub forma instituţionalizării prin crearea mai multor

organizaţii europene, prin integrare economică, dar şi pr in integrare politică.

Astfel, la 5 mai 1949, reprezentanţii a zece state europene1 au semnat la Londra Statutul

Consiliului Europei', punвnd bazele unei organizaţii internaţionale regionale prin care să reafirme

„ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi morale care sunt mo ştenirea comună a popoarelor lor şi

sursa real ă a libert ăţ ii individuale, a libert ăţ ii politice şi a stalului de drept, principii care formeaz ă baza oricărei democra ţ ii autentice ".



48

Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate оntre membrii săi pentru

salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru

facilitarea progresului lor economic şi social.

Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul organizaţiei şi care

оndeplinesc următoarele condi ţ ii:

-

acceptă principiile statului de drept;

-

acceptă principiul оn virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa tre buie să se

bucure de drepturile şi libert ăţ ile fundamentale ale omului;

-

se angajează să colaboreze, оn mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului organiza ţiei.

Crearea unui sistem de protecţie a drepturilor o mului a fost o preocupare a Consiliului Europei

оncă de la оnfiinţare. Principalele izvoare ale acestui sistem sunt Conven ţ ia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libert ăţ ilor sale fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi Carta

social ă europeană , adoptată Ia 18 octombrie 1961 şi revizuită оn anul 1996. Pe baza acestor tratate,ulterior au fost adoptate numeroase instrumente juridice care acoper ă o largă paletă de preocupări оndomeniul protecţiei drepturilor omului.

1.1. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentaleşi protocoalele ei adiţionale

A fost adoptată оn baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu mult timp оnainte deadoptarea pactelor internaţionale din sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a d repturilor omului, ceea

ce ne оndreptăţeşte să afirmăm că pionieratul оn acest domeniu aparţine s istemului european.

La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau această Convenţie, avвndоn vedere Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamată de Adunarea Generală a ONU şi „

considerвnd că aceast ă declara ţ ie urmăre şte să asigure recunoa şterea şi aplicarea universal ă şi

efectivă a drepturilor pe care le enun ţă" .

Convenţia stabileşte că scopul Consiliului Europei este „să realizeze o uniune mai strвnsă

оntre membrii săi şi unul din mijloacele de atingere a acestui scop este protec ţ ia şi dezvoltareadrepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale Convenţia a fost adoptată prin afirmarea de către

statele participante a „ataşamentului lor profund la aceste libert ăţ i fundamentale care constituie

fundamentul justi ţ iei şi al păcii оn lume şi a cărui respectare se оntemeiază pe un regim politic cu

adevărat democratic, pe de o parte, şi, pe de alt ă parte, pe o concep ţ ie comună şi un respect comun

al drepturilor omului pe care le recunosc.

Titlul I al Convenţiei, denumit „Drepturi şi libert ăţ i", consacr ă şi garantează o sumă de drepturi

şi libert ăţ i civile şi politice . Acestea sunt:

-

dreptul la viaţă (art. 2);

-

dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art.



49

3);

-

dreptul de a nu fi ţinut оn sclavie sau robie şi de a nu fi constrвns de muncă for ţată (art. 4);

-

dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5);

-

dreptul la examinarea cauzei оn mod echitabil, оntr -un termen rezonabil, de către un tribunalindependent şi impar ţial (art. 6);

-

dreptul de a nu fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, оn momentul comiterii, nu

constituia o infracţiune şi de a nu se aplica o pedeapsă mai sever ă decвt cea aplicabilă оn acel moment -

neretroactivitatea legii penale şi mitior lex (art. 7);

-

dreptul la respectarea vieţii private, de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 8);

dreptul la libertatea de gвndire, conştiinţă şi religie (art. 9);

-

dreptul la libertatea de expresie (art. 10);

-

dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere (art. 11);

-

dreptul de a se căsători şi de a оntemeia o familie (art. 12);

-

dreptul la un recurs efectiv (art. 13).

Convenţia nu consacr ă drepturi economice, sociale şi culturale, acestea fiind recunoscute prin

Carta socială europeană revizuită şi alte tratate adoptate sub egida Consiliului Europei.

] Statele păr ţi la Convenţie sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor şi a libert ăţ ilorrecunoscute, f ăr ă nici o deosebire fundată оn specia! pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, aparenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere

sau orice altă situaţie.

Convenţia stabileşte şi o clauz ă de derogare, potrivit căreia, оn caz de război sau оn cazul unui

alt pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, orice stat poate lua măsuri derogatorii de la dispoziţiileConvenţiei, dar numai să nu fie оn contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul interna ţional. De

asemenea, Convenţia permite restrвngerea activităţii politice a str ăinilor cu privire la libertatea de

reuniune paşnică şi libertatea de asociere.

Totuşi, există cвteva drepturi şi libertăţi fundamentale de la care Convenţia nu admite nici o

derogare ("nucleul dur" al sistemului)". Este vorba despre:

-

dreptul oricărei persoane la via ţă, cu excepţia cazului de deces rezultat din acte licite de

r ăzboi;

-

dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante;

-

dreptul de a nu fi ţinut оn sclavie sau robie;

-

dreptul la aplicarea principiilor neretroactivit ăţ ii şi mitior lex cu privire la legea penală.



50

Titlul II al Convenţiei a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat iniţial оn crearea

unei Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Cur ţ i europene a drepturilor omului. Prin

adoptarea Protocolului nr. 11, la 11 mai 1994, s-a creat un mecanism mai suplu, respectiv o curte unică

- Curtea Europeană a Drepturilor Omului - care reprezintă astăzi cea mai performantă instituţieinternaţională pentru apărarea drepturilor omului/prin competenţa ei de a emite decizii obligatorii

pentru statele păr ţi, оn cazul violării drepturilor garantate de Convenţie.

Conven ţ ia pentru apărarea drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale a cunoscut ulterior

mai multe dezvoltări, prin cele 13protocoale adi ţ ionale' adoptate pвnă оn prezent, unele dintre acestea

consacrвnd şi garantвnd şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale.

Primul Protocol a fost adoptat оn 1952 şi aduce оn plus la catalogul drepturilor şi libertăţilor

fundamentale:

-

dreptul la respectarea proprietăţii (art. 1);

-

dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi оnvăţătura copiilor

conform convingerilor lor religioase şi filozofice (art. 2);n

Protocolul nr. 2, adoptat оn anul 1963 , completează Convenţia atribuind Cur ţii Europene a

Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative asupra unorchestiuni juridice privind

interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor ei.

Protocolul nr. 3, adoptat оn anul 1963a modificat unele articole cu privire la Comisia drepturilor

omului. оn prezent este inaplicabil ca urmare a desfiinţării Comisiei.

Protocolul nr. 4, adoptat оn anul 1963", recunoaşte anumite drepturi şi libertăţi, altele decвt cele

care sunt consacrate de Convenţie şi оn Primuf Protocol. Este vorba despre: - dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că nu este оn măsur ă să

execute o obligaţie contractuală;

-

dreptul la liber ă circulaţie, de a alege оn mod liber reşedinţa şi de a păr ăsi orice ţar ă, inclusiv

pe a sa;

-

dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsur ă individuală sau colectivă din teritoriul statului al

cărui resortisant este;

-

dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este;

- interzicerea expulzării colective a str ăinilor.

Protocolul nr. 5, adoptat оn anul 1966', a modificat 2 articole ale Convenţ iei cu privire la

componenţa Comisiei şi a Cur ţii, dar aceste prevederi au fost abrogate implicit prin adoptarea

Protocolului nr. 11.

Protocolul nr. 6, adoptat оn anul 19834, a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibilitatea statelor păr ţide a prevedea оn legislaţia lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise оn timp de război sau de pericol

iminent de r ăzboi. De remarcat că abolirea pedepsei cu moartea оn sistemul european s-a decis mai

devreme cu 6 ani decвt оn sistemul Naţiunilor Unite.



51

Protocolul nr. 7, adoptat оn anul 1984 , completează Convenţia prin recunoaşterea unor noi

drepturi:

-

dreptul la garanţii procedurale pentru str ăinii care urmează a fi expulzaţi;

-

dreptul la recurs оn procesele penale;

-

dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau

condamnat printr-o judecată definitivă (non bis in idem);

-

dreptul la despăgubiri оn cazul erorilor judiciare;

-

egalitatea soţilor оn drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, оntre ei, оn relaţiile cu

copiii lor, cu privire la căsătorie.

Protocolul nr. 8, adoptat оn anul 19856, a modificat unele dispoziţii ale Convenţiei cu privire la

procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui nu mai sunt aplicabile ca urmare a desfiinţării

Comisiei.

Protocolul nr. 9, adoptat оn anul 19901, de asemenea a modificat unele dispoziţii ale Convenţiei cu

privire la procedurile Comisiei şi ale Cur ţii, dar care r ămвn făr ă obiect ca urmare a adoptării

Protocolului nr. 11.

Protocolul nr. 10 adoptat оn anul I992 , a modificat procedura Comitetului Miniş trilor cu privire la

competenţa acestuia de a constata dacă există sau nu o violare a Convenţiei. Dispoziţiile sale au fost

abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11.



52

"3 Protocolul nr. 11, adoptat оn anul 1994 , reformează practic mecanismul de control instituit de

Convenţie, prin оnlocuirea Comisiei şi Cur ţii cu o nouă curte permanentă - Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Protocolul nr. 12, adoptat оn anul 2000\ interzice discriminarea оn general, indiferent pe ce criteriisau motive s-ar putea face.

Protocolul nr. 13, a fost adoptat оn anul 20026, şi consacra abolirea pedepsei cu moartea оn orice

circumstanţă.

1.2. Carta socială europeană revizuită

Carta socială europeană reprezintă al doilea izvor a l sistemului Consiliului Europei privind

protecţia drepturilor omului. Ea a fost adoptată оn anul 1961, cu scopul de a consacra un catalog al

drepturilor economice şi sociale, fundamentat pe un sistem de opţiuni ale statelor, astfel оncвt acestea să

nu fie obligate să accepte toate drepturile prevăzute de Cartă, asigurвnd astfel o punere оn aplicare

progresivă a prevederile ei, оn funcţ ie de posibilităţ ile şi situaţia concretă din fiecare stat.

Carta a fost ulterior completată cu un Protocol adiţional, adoptat оn anul 1988, care iărgeştecatalogul drepturilor economice şi sociale. Apoi, оn 1991, s-a semnat un nou Protocol de amendare

care aduce unele schimbări оn mecanismul de aplicare, pentru ca оn anul 1996 Carta să facă obiectul

unei noi revizuiri.

Carta social ă europeană revizuit ă a intrat оn vigoare оn anul 1999, оnlocuind progres iv tratatul o

iniţial adoptat оn 1961 , оn prezent fiind păr ţi la aceasta 14 state membre ale Consiliului Europei.

Carta socială europeană revizuită recunoaşte următoarele drepturi economice şi sociale:

- dreptul la muncă (art. 1);

- dreptul la condiţii echitabile de muncă (art. 2);

- dreptul la securitate şi la igiena muncii (art. 3);

- dreptul la salarizare echitabilă (art. 4);

- dreptul sindical (art. 5);

- dreptul la negociere colectivă (art. 6);

- dreptul copiilor şi al tinerilor la protec ţie (art. 7);

- dreptul lucr ătorilor la protecţia maternităţii (art. 8);

- dreptul la orientare profesională (art. 9);

- dreptul la formare profesională (art. 10);



53

-

dreptul la protecţia sănătăţii (art. 11);

-dreptul la securitate socială (ait. 12);

-

dreptul la asistenţă socială şi medicală (art. 13);

-

dreptul de a beneficia de servicii sociale (art. 14);

-

dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială şi la participare la via ţacomunităţii (art. 15);

-

dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică (art. 16);

-

dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică (art. 17);

-

dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte păr ţi contractante (art.

18);

-

dreptul lucr ătorilor imigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă (art. 19);

-

dreptul la egalitate de şanse şi de tratament оn materie de angajare şi profesie, f ăr ă

discriminare оn funcţie de sex (art. 20);

-dreptul la informare şi consultare (art. 21);

-

dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de

muncă (art. 22);

-

dreptul persoanelor vвrstnice la protecţie socială (art. 23)

-

dreptul la protecţie оn caz de concediere (art. 24);

-

dreptul lucr ătorilor la protecţia propriilor creanţe оn caz de insolvabilitate a patronuluiacestora (art. 25);

- dreptul la demnitate оn muncă (art. 26);

-

dreptul lucr ătorilor cu responsabilităţ i familiale la egalitate de şanse şi de tratament (art. 27);

-

dreptul reprezentanţilor lucr ătorilor la protecţie оn оntreprindere şi la facilităţile acordateacestora (art. 27);

- dreptul la informare şi consultare оn procedurile de concediere colectivă (art. 29);

-

dreptul la protecţie оmpotriva săr ăciei şi excluderii sociale (art. 30);

-

dreptul la locuinţă (art. 31);

Romвnia, ratificвnd Carta potrivit dispoziţiilor acesteia de aplicare progresivă, nu s-a angajat

deocamdată să fie legată de prevederile art. 10, 14, 22, 23, 26, 30 şi 31. Оn acelaşi timp, s-a angajat să

fie legată doar par ţial de prevederile art. 2, 3, 13, 15, 18, 19 şi 27 şi оn оntregime de prevederilecelorlalte articole .



54

Pentru ca statele să respecte angajamentele asumate prin ratificarea Cartei, s-a creat un mecanism de

control specific, concretizat prin оnfiinţarea Comitetului European al Drepturilor Sociale, оn baza

Protocolului de amendare a Cartei din anul 1991. Potrivit acestuia, Comitetul este alcătuit din 12 membri

independenţi şi impar ţiali, aleşi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, cu un mandat de 6 ani. El

are competen ţ a de a constata dacă situaţiile din statele păr ţi sunt sau nu conforme cu angajamentele

asumate potrivit Cartei.

Sunt instituite două proceduri de control: procedura rapoartelor naţionale şi procedura reclamaţiilor

colective.

Procedura controlului bazat pe rapoarte constă оn o bligaţia statelor păr ţi de a prezenta anual un

raport cu privire la o parte din dispoziţiile acceptate din Cartă. Comitetul European al Drepturilor Sociale

examinează aceste rapoarte şi prezintă anual concluziile sale cu privire la conformitatea situaţiilor

naţionale cu dispoziţiile Cartei. Dacă decizia Comitetului este una de neconformitate şi statul оn cauză nu

o respectă, Comitetul de Miniştri va adresa o recomandare prin care va cere statului modificarea оn dreptşi оn fapt a situaţiei constatate.

Procedura reclama ţ iilor colective a fost introdusă prin Protocolul de amendare a Cartei din 1995,

care a intrat оn vigoare оn 1998 . оn virtutea acestei proceduri, Comitetul European al Drepturilor Sociale poate fi sesizat cu reclamaţii colective prin care se pretind violări ale drepturilor prevăzute de Cartă.

Reclamaţiile pot fi f ăcute de organizaţii neguvernamentale care au un statut consultativ pe lвngă Consiliul

Europei, de organizaţiile patronale şi sindicale a le statului respectiv şi chiar de către organizaţiineguvernamentale naţionale, dacă statul acceptă această posibilitate3. Reclamaţia este examinată de

Comitet şi, dacă sunt оndeplinite condiţiile de formă , ea este acceptată. Urmează o procedur ă scrisă prin

schimb de memorii оntre păr ţile implicate şi, dacă este necesar ă, o audi ţ ie publică оn faţa Comitetului. оnfinal, Comitetul adoptă o decizie pe care o transmite păr ţilor şi Comitetului de Miniştri şi care va fi f ăcută

publică оn termen de cel mult patru luni de la data transmiterii. Comitetul de Miniştri adoptă o rezolu ţ ie şi

poate recomanda statului оn cauză să ia măsuri оn conformitate cu Carta.

1.3. Alte tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei

Activitatea Consiliului Europei de consolidare a propriului sistem de protecţie a drepturilor omului

s-a materializat оn adoptarea mai multor instrumente juridice pe d iferite domenii, care dezvoltă drepturiale omului consacrate оn izvoarele de bază.

Printre cele mai importante amintim:

- Conven ţ ia cultural ă europeană , adoptată la 19 decembrie 1954, prin care păr ţile se angajează să ia

măsuri proprii pentru salvarea patrimoniului comun al Europei şi pentru оncurajarea dezvoltării. Statele

vor оncuraja cetăţenii proprii să studieze limbile, istoria şi civilizaţia altor state păr ţişi vor facilita pe teritoriul lor dezvoltarea unor asemenea studii, ceea ce presupune inclusiv facilitarea

circulaţiei şi a schimbului de persoane оn acest scop;

-

Conven ţ ia europeană de securitate social ă , adoptată la 14 decembrie 1972, care se aplică tuturor

legislaţiilor referitoare la ramurile de securitate care privesc prestările pentru boală, maternitate,



55

invaliditate, bătrвneţe, supravieţuitori, accidente de muncă şi boli profesionale, alocaţii pentru deces,

şomaj, familii, cu luarea оn considerare a principiului egalităţii de tratament acordat resortisanţilor,

refugiaţilor şi apatrizilor.

-

Conven ţ ia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor оmpotriva umanităţ ii şi a crimelor de

r ă zboi adoptată la 25 ianuarie 1974. Considerвnd că aceste crime sunt grave infracţiuni оmpotriva

demnităţii umane, convenţia declar ă ca imprescriptibile crimele contra umanităţii prevăzute de Conven ţ ia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, din 1948, infracţiunile prevăzute de Convenţiile de. la

Geneva din 1949 şi orice alte violări asemănătoare ale legilor şi obiceiurilor r ăzboiului;

-

Conven ţ ia europeană asupra statutului juridic al copiilor nă scu ţi оn afara că sătoriei", adoptată la

15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelui statut juridic copiilor din afara căsătoriei, ca ce! al

copiilor din căsătorie, cu privire la filia ţia maternă şi paternă, obligaţiile de оntreţinere, supraveghere,

dreptul de vizită, dreptul la succesiune;

-

Conven ţ ia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant, adoptată la 24 noiembrie

1977, care reglementează situaţia juridică a muncitorilor migranţi, cetăţeni ai statelor membre aleConsiliului Europei, оn scopul de a le asigura, оn măsura posibilităţ ilor, un tratament care să nu fie mai

puţin favorabil decвt cel de care beneficiază muncitorii care au naţionalitatea statului respectiv, referitor la

tot ceea ce este legat de condiţiile de viaţă şi de muncă;

-

Conven ţ ia pentru protejarea persoanelor fa ţă de prelucrarea automatizat ă a datelor cu caracter

personal 1 , adoptată la 28 ianuarie 1981, care are ca scop protecţia dreptului la respectarea vieţii particulare

faţă de intensificarea circulaţiei peste frontiere a datelor cu caracter personal care fac obiectul prelucr ării

automatizate. O precizare importantă a Convenţiei este aceea potrivit căreia datele cu caracter personal

care privesc originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase sau de altă natur ă, cele care privesc

sănătatea, viaţa sexuală sau condamnările penale nu vor putea fi prelucrate automatizat dacă dreptul internnu prevede garanţii adecvate. Mai mult, persoanele au dreptul să cunoască existenţa acestor prelucr ări şi

chiar să aibă acces la ele, inclusiv să cear ă modificarea lor dacă nu mai corespund realităţii.

-

Carta europeană a autonomiei locale1 , adoptată la 15 octombrie 1985, consider ă colectivităţilelocale ca unul din principiile fundamentale ale oricărui regim democratic şi că cetăţenii au dreptul să

participe la gestionarea treburilor publice, la nivel local acest drept putвnd fi exercitat cel mai direct. Cartastabileşte că principiul autonomiei locale trebuie să fie recunoscut оn legislaţia internă şi, pe cвt posibil, оnconstituţiile statelor păr ţi. Prin autonomie locală, Carta оnţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru

colectivităţile locale de a reglementa şi gestiona, оn cadrul legii, sub propria lor responsabilitate şi оn

profitul populaţiei lor, o parte importantă a treburilor publice;

-

Conven ţ ia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau

degradante , adoptată la 26 noiembrie 1987, instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii

şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, cu scopul de a examina tratamentul

peroanelor private de libertate,

-

Conven ţ ia europeană cu privire la participarea str ăinilor ia via ţ a publică la nivelul local,

adoptată la 5 februarie 1992. Considerвnd că prezenţa rezidenţilor str ăini pe teritoriul naţional a devenit

o caracteristică permanentă a societăţii europene şi că aceştia, la nivel local, sunt supuşi ace loraşi

оndatoriri ca şi cetăţenii proprii, Convenţia garantează str ăinilor dreptul de a alege şi de a fi a leşi la nivellocal, оn aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii;



56

-

Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare1 , adoptată la 5 noiembrie 1992. Este un

tratat care are ca obiectiv protejarea şi promovarea limbilor regionale sau minoritare, ca un obiectiv

strict de ordin cultural. Scopul ei este de a asigura, оn măsura posibilului, folosirea limbilor regionale

sau minoritare оn оnvăţămвnt şi оn media, de a оncuraja utilizarea lor оn justiţie şi administraţie, оnviaţa economică, socială şi culturală;

-

Conven ţ ia-cadrupentru protec ţ ia minorit ăţ ilor na ţ ionale', adoptată la 1 februarie 1995.Considerвnd că o societate pluralistă, cu adevărat democratică, trebuie nunumai să respecte identitatea

etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane apar ţinвnd unei minorităţi naţionale, dar şi

să creeze condiţii care să permităexprimarea, păstrarea şi dezvoltarea acestei identităţi, Convenţiastabileşte obligaţiilestatelor pentru protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor persoanelor

apar ţinвnd acestora, оn cadrul statului de drept, cu respectarea regulilor, a integrităţ ii teritoriale

şi a suveranităţii naţionale.

Consiliul Europei a adoptat numeroase alte tratate cu relevanţă pentru protecţia drepturilor

omului, precum:

-

Conven ţ ia europeană de asisten ţă social ă şi medical ă , 1953;

-

Conven ţ ia europeană pentru echivalarea studiilor universitare, 1956;

- Conven ţ ia europeană cu privire la extr ădare, 1957;

-

Conven ţ ia europeană cu privire la reducerea cazurilor de pluricet ăţ enie şi cu privire la

obliga ţiile militare оn caz de pluricetăţ enie, 1963;

-

Conven ţ ia europeană оn materia adopţ iei de copii, 1967;

-

Conven ţ ia europeană pentru reprimarea terorismului, 1977;

-

Conven ţ ia europeană pentru transferarea persoanelor condamnate, 1983;

-

Conven ţ ia europeană cu privire la televiziunea transfrontalier ă , 1989;

-

Conven ţ ia europeană cu privire la exercitarea drepturilor copilului, 1996;

-

Conven ţ ia pentru protec ţ ia drepturilor omului şi a demnit ăţ ii fiin ţ ei umane cu privire la

aplica ţ iile biologiei şi medicinii , vizвnd interzicerea donării fiin ţ elor umane, 1998;

-

Conven ţ ia penal ă asupra corup ţ iei, 1999;

-

Conven ţ ia civil ă asupra corup ţ iei, 1999;

-

Conven ţ ia asupra cybercriminalit ăţ ii, 2001 etc.



57

1.4. Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei

Problema оnfiinţării funcţiei de Comisar al Drepturilor Omului al Consiliului Europei şi a

biroului corespunzător s-au pus pentru prima dată la reuniunea şefilor de state şi de guverne de la

Strasbourg, din octombrie 1997. Această idee a fost materializată aproape doi ani mai tвrziu, оn urmadezbaterilor din Adunarea Parlamentar ă a Consiliului Europei, printr-o rezoluţie a Consiliului de

Miniştri al Consiliului Europei".

Biroul Comisarului Drepturilor Omului al Consiliului Europei este o instituţie independentă, care

are ca scop promovarea conştiinţei şi a respectului pentru drepturile omului оn statele membre ale

Consiliului Europei.

Comisarul Drepturilor Omului este ales de Adunarea Parlamentar ă cu majoritatea de voturi, de pe

o listă cu trei candidaţi propuşi de Comitetul de Miniştri, pentru un mandat de 6 ani. Candida ţii pentru

această funcţie trebuie să fie cetăţeni ai statelor membre ale Consiliului Europei şi exper ţi recunoscuţiоn materia drepturilor omului.

Comisarul Drepturilor Omului are ca obiective fundamentale ale activităţii sale:

-

să promoveze оn statele membre ale Consiliului Europei educaţ ia şi sensibilizarea оn spiritul

respectării drepturilor omului;

-

să identifice eventualele insuficienţe, оn dreptul şi practica statelor membre a le Consiliului

Europei, оn ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului;

-

să contribuie la promovarea respectivului efectiv şi a exerciţiului deplin al drepturilor omului

оn statele membre, оn conformitate cu angajamentele asumate prin instrumentele juridice ale

Consiliului Europei.

Comisarul Drepturilor Omului nu este o instituţie judiciar ă şi, prin urmare, nu este оnvestit cucompetenţa de a primi şi examina plвngeri individuale şi nici să formuleze concluzii sau să ia iniţiative

bazate pe astfel de cereri.

Comisarul Drepturilor Omului este оnsărcinat să оncurajeze autorităţile naţionale cu atribuţii оndomeniul drepturilor omului. El poate să intre direct оn legătur ă cu guvernele statelor, acestea fiind

obligate să faciliteze exercitarea independentă şi eficace a funcţiilor оncredinţate.

Principalele activit ăţ i ale Comisarului Drepturilor Omului sunt:

-

vizitele оn fiecare stat pentru a-şi face o idee generală asupra situaţiei drepturilor omului sau

pentru a studia o anumită chestiune particular ă. Aceste vizite pot fi f ăcute la iniţiativa statului оn cauză

sau la iniţiativa Comisarului şi cuprind оntвlniri cu оnalţi funcţionari şi cu reprezentanţi ai societăţ iicivile şi inspecţii la locurile unde drepturile omului sunt violate. Comisarul poate s ă facă recomand ări

pentru ameliorarea respectului pentru drepturile omului. оn urma vizitei, comisarul pregăteşte un raport

care conţine concluziile şi recomandările sale, pe care-1 transmite Comitetului de Miniştri al Consiliului

Europei şi, apoi, оl pune la dispoziţia marelui public;



58

-

organizarea de seminarii şi conferin ţ e cu un scop dublu: promovarea educaţiei şi menţinerea

relaţiilor cu alte structuri şi organizaţii care se ocupă de drepturile omului. Aceste seminarii şi conferinţese pot solda cu recomandări adresate tuturor statelor cu privire Ia problemele discutate.

2. Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare оn Europa оnsistemul european de protecţie a drepturilor omului

Consiliu Europei nu este singura organizaţie europeană care are printre marile sale preocupări

promovarea şi protecţia drepturilor omului.

Uniunea Europeană acoper ă оn prezent o arie mult mai largă de preocupări decвt cea a

comunităţilor iniţiale, inclusiv оn domeniul drepturilor omului. Acţiunile Uniu nii Europene оn acestdomeniu s-au accentuat foarte mult оn ultimii ani şi rezultatele sunt remarcabile. De aceea, vom analiza

оntr -un capitol distinct complexitatea acestei problematici.

Organiza ţ ia pentru Securitate şi Cooperare оn Europa a fost la origine o formă de cooperare

instituţionalizată nepermanentă - Conferin ţ a pentru Securitate şi Cooperare оn Europa - convocată оnurma tratativelor de consolidare a securităţii şi a dezvoltării europene, оncepută оn anul 1972 оntrestatele europene, Canada şi SUA.

Desf ăşurarea CSCE a cunoscut trei momente de оnceput:

-

la nivelul mini ştrilor de externe, оn anul 1973, la care au participat reprezentanţi a 33 de state

europene, precum şi ce i ai SUA şi ai Canadei;

-

la nivelul exper ţ ilor, оn perioada 1973-1975, care au pregătit documentele finale ale

conferinţei;

-

la nivelul şefilor de state şi de guverne, оn perioada 27 iulie - l august 1975, la Helsinki, ocazie

cu care s-a semnat Actul final', prin care s-au stabiiit principiile care guvernează relaţiile dintre statele

participante, măsurile de edificare a оncrederii şi cu privire la securitate şi dezarmare, măsuri privind

cooperarea оn domeniile economic, ştiinţific, protecţia mediului; securitatea şi cooperarea оnMediterana, drepturile omului, informa ţ ii, schimburile culturale, educa ţ ie, precum şi continuarea

procesului de consolidare şi cooperare prin noi reuniuni.

Procesul de transformare a CSCE оntr -o organizaţie internaţională - Organiza ţ ia pentru Securitate

şi Cooperare оn Europa - s-a declanşat Ia reuniunea de Ia Paris, оn anul 1990, cвnd s-a adoptat Carta de

la Paris pentru o nouă Europă , pornind de la schimbările majore care au avut loc оn Europa prindispariţia lagărului comunist şi nevoia de instaurare a democraţiei оn toate statele europene, la baza

căreia să se aşeze respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.

La reuniunea de la Helsinki din anul 1992, оn Declara ţia la nivel оnalt adoptată cu acest prilej se

stabilea ca obiectiv al CSCE realizarea unei comunităţi a statelor libere şi democratice de la Vancouver

la Vladivostok, iar CSCE a fost definită ca un forum de dialog, negocieri şi cooperare pentru modelarea

noii Europe.



59

In sfвrşit, la reuniunea la nivel оnalt de la Budapesta, din anul 1994, s-a оncheiat procesul de

transformare a CSCE оntr -o organizaţie, schimbвndu-se şi denumirea оn Organiza ţ ia pentru Securitate

şi Cooperare оn Europa.

Actul Final al CSCE, adoptat la Helsinki оn anul 1975, este un act complex, alcătuit din mai multe

documente, оn două dintre acestea (Coşul I şi Coşul III) fiind cuprinse şi aspecte referitoare la drepturile

omului. Deşi Actul Final nu este un tratat, ci un document politic, el reprezintă un moment important оnEuropa, avвnd оn vedere că la acea conferinţă au participat 33 de state europene, precum şi SUA şi

Canada.

Deosebit de important este că, оntre cele 10 principii directoare privind relaţiile dintre statele

participante ("decaloguP' de la Helsinki, Coşul I), două fac trimitere la drepturile omului:

-

respectul pentru drepturile omului şi libert ăţ ile fundamentale. Potrivit acestuia, statele

participante s-au angajat să respecte drepturile omului, să promoveze şi să оncurajeze exercitareadeplină a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale. Mai mult, el se refer ă la libertatea

de religie şi la drepturile persoanelor apar ţinвnd minorităţilor naţionale;

—

egalitatea оn drepturi şi autodeterminarea popoarelor. Potrivit acestui principiu, statele se

angajează să respecte egalitatea оn drepturi a popoarelor ş i a dreptului lor la autodeterminare,

recunoscвnd că popoarele au dreptul de a hotărо, оn deplină libertate, statutul lor politic, f ăr ă amestec

din afar ă.

Cel de al doilea document (Coşul NI) face trimitere la unele aspecte ale drepturilor omului, precum

reunificarea familiilor sau contactele umane, ceea ce prezenta importanţă pentru perioada оn care a fostadoptat Actul Final.

Ulterior, reuniunile periodice care au avut loc sub semnul CSCE (Madrid - 1983, Viena- 1989,Copenhaga - 1990, Paris - 1990, Moscova - 1991, Helsinki - 1992, Budapesta - 1994) s-au soldat cu

documente care lărgesc оntr -o bună măsur ă catalogul drepturilor omului, abordвnd, printre altele,drepturi ale minorit ăţ ilor, preeminen ţ a dreptului, valorile democra ţ iei, alegeri libere, dreptul

umanitar, dreptul refugia ţ ilor, drepturile lucr ătorilor migran ţ i.

O problemă asupra căreia OSCE s-a aplecat cu mai multă atenţie, mai ales după anul 1990, a fost

aceea a drepturilor persoanelor apar ţinвnd minorităţilor naţionale. Aceste preocupări s-au soldat cu o

serie de angajamente pe care OSCE le-a luat оn urma Conferinţei de la Copenhaga, din anul 1990,

extinse prin Raportul Reuniunii la nivel de exper ţi de la Geneva din anul 1991, care a fost inclus оnDocumentul final al Conferinţei de la Moscova din 1991.

Principalul rezultat a l acestor demersuri a fost crearea, оn anul 1992, a instituţiei оnaltului Comisar

pentru Minorit ăţ i Na ţ ionale, оntr -un moment оn care, оn cadrul Naţiunilor Unite, оncă nu se adoptase

Declara ţ ia asupra drepturilor persoanelor apar ţinвnd minorităţ ilor na ţ ionale sau etnice, religioase sau

lingvistice ((decembrie 1992) şi nici nu se adoptase de către Consiliul Europei Conven ţ ia-cadrupentru

protec ţ ia minorit ăţ ilor na ţ ionale (995) оnaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale este оnvestit cu

principala func ţ ie de avertizare d in timp şi de a acţiona din vreme оn legătur ă cu tensiunile privitoare la

problemele minorităţ ilor naţionale.Tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei1



60

TRATATUL ADOPTARL INTRARE IN

VIGOARE

Conven ţ ia europeană pentru apărarea drep ţ i iilor

omului şi a libert ăţ ilor fundamentale Rom

04. I 1. 1950 05. 09. 1953

Primul Protocol la Conven ţ ia europeană penii apărarea

drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fur damentale, Paris

u 20. 03. 1952 18. 05. 1954

Carta social ă europeană. Turin 18. 06. 1965 26. 02. 1965

Protocol nr. 2 la Conven ţ ia europeană pentr apărarea

drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fim damentale,

Strasbourg

' 06. 05. 1963 21. 09. 1970

Protocol nr. 3 la Conven ţ ia europeană pentn apărarea

drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fim damentale,

Strasbourg

06. 05. 1963 21. 09. 1970

Protocol nr. 4 la Conven ţ ia europeană pcntn apărarea

drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale,

Strasbourg

16.09. 1963 02. 05. 1968

Protocol nr. 5 la Conven ţ ia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale, Strasbourg

20. 01. 1966 20. 12. 1971

cordul european cu privire Id persoanele participante la

rocedurile оn faţ a Comisiei europene a drepturilor omului,

Londra

06. 05. 1969 17. 04. 1971



61



Strasbourg

28. 04. 1983 01.03.1985



Strasbourg

22. 11. 1984 01. 11. 1988


drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale, Viena

19. 03. 1985 01.01. 1990

Conven ţ ia europeană pentru prevenirea torturii sau a

edepselor inumane, crude sau degradante, Strasbourg

26. 11. 1987 01. 02. 1989

Protocol adi ţ ional la Carta social ă europeană ,

Strasbourg

05. 05. 1988 04. 09. 1992


drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale, Roma

06. 11. 1990 01. 10. 1994

Protocolul pentru amendarea Cartei sociale europene,

Turin

21. 10. 1991 —


drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale, Bale

25. 03. 1992

Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare,

Strasbourg

05. 11. 1992 01. 03. 1998

Protocolul 1 la Conven ţ ia europeană pentru pre- 04. 11. 1993 01. 03. 2002



62



63

venirea torturii sau a pedepselor inumane, crude sau

degradante, Strasbourg

Protocolul 2 la Conven ţ ia europeană pentru prevenirea

torturii sau a pedepselor inumane, crude sau degradante,

Strasbourg

04. 11. 1993 01.03.2002



Strasbourg

11.05. 1994 OL 11. 1998

Conven ţ ia cadru pentru protec ţ ia minorit ăţ ilor

na ţ ionale, Strasbourg

01. 02. 1995 01. 02. 1998

Protocolul adi ţ ional la Carta social ă europeană pentru

instituirea unui sistem de reclama ţ ii colect ive,

Strasbourg

09. 11. 1995 01. 07. 1998

Acordul european cu privire la persoanele care participă

la procedurile оn faţ a Cur ţ ii Europene a Drepturilor

Omului, Strasbourg

05. 03. 1996 01. 01. 1999

l 6-lea Protocol adi ţ ional la Acordul general asupra

rivilegiilor şi intimit ăţ ilor Consiliului Europei, Strasbourg

05.03. 1996 01. 11. 1998

Carta social ă europeană revizuit ă , Strasbourg 03.05. 1996 01. 07.1999


drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale, Roma

04. 11.2000


drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fun-

03.05.2002 01. 07. 2003



64

Drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale apărate de sistemul Consiliului Europei

1. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului garantate de Convenţia europeană şi

protocoalele sale adiţionale

Fundamentвndu-se pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia europeană pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale garantează şi apar ă valori importante pentru

fiinţa umană.

Оncă o dată precizăm că numai drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi protocoalele ei

adiţionale pot constitui obiectul cererilor adresate Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, оn cazul violării

lor de către statele păr ţi, autorităţile acestora sau persoanele care acţionează оn exerciţiul funcţiilor lor

oficiale.

1.1. Drepturi şi libertăţi fundamentale cu privire la viaţa, libertatea şi siguranţa persoanei

Viaţa, libertatea şi siguranţa persoanei constituie obiectul mai multor prevederi ale Convenţiei europene şi

protocoalelor saie adiţionale, pe care statele păr ţi se obiigă să le aplice imediat şi efectiv.

Dreptul la via ţ a apar ţine oricărei persoane şi este protejat de iege. Ca drept şi valoare supremă

ocrryţ jţă _Je_Joate sistemele de protecţie a d repturilor omului, dezvoltate după adoptarea Declara ţ iei

Universale a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948 a fost nu numai recunoscut şi consacrat оninstrumentele juridice inter na ţionale, c i şi inclus pe primul loc, оn categoria acelor 7 drepturi

damentale, Vilnius

Protocolul adi ţ ional la Conven ţ ia asupra cybercriminalit ăţ ii

relativ la incriminarea actelor de natur ă rasist ă şi xenofobă

comise prin sistemele informatice, Strasbourg

28.01.2003



65

fundamentale, aşa-numitul nucleu dur al drepturilor omului, ca drepturi de la care nu se admite nici o

derogare.

Totuşi, atвt оn sistemul universal al ONU, cвt şi оn cel european, iniţial dreptul la viaţă a fost supus

unor excepţii fireşti pentru o perioadă de оnceput a codificărilor оn această materie.

Astfel, Pactul referitor la drepturile civile şi politice din anul 1966, deşi stabileşte că dreptul la

viaţă este inerent persoanei umane şi trebuie ocrotit prin lege şi că nimeni nu poate fi privat de via ţa sa

оn mod arbitrar , precizează că оn ţările оn care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită „ o sentin ţă de

condamnare la moarte nu poate fi pronun ţ at ă decвt pentru crimele cele mai grave, оn conformitate cu

legisla ţia оn vi goare оn momentul оn care crima a fost comisă [...] pedeapsă [...] aplicat ă [...] оn

virtutea unei hot ărвri definitive pronunţ at ă de un tribunal competent". Pactul nu permite totuşi

pronunţarea sentinţelor de condamnare la moarte pentru crime comise de persoane sub vвrsta de 18 ani

şi nici executarea acestor sentinţe оmpotriva femeilor gravide.

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, devansвnd

cu mult timp Pactul referitor la drepturile civile şi politice, stabileşte:

„ 1. Dreptul oricărei persoane la via ţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicat ă оn

mod inten ţionat, оn afară de executarea unei sentin ţ e capitale pronun ţ ate de către un tribunal оn cazul

оn care infracţ iunea este sanc ţ ionat ă de lege cu aceast ă pedeapsă.

2. Moartea nu este considerat ă ca aplicatei prin violarea acestui articol оn cazurile оn care ea

ar fi dintr-un recurs la for ţă absolut necesar:

a)

pentru a asigura apărarea oricărei persoane оmpotriva violenţ ei ilegale;

b)

pentru a efectua o arestare оn condiţiile legii sau pentru a оmpiedica evadarea unei persoanede ţ inute conform legii;

c)

pentru a reprima, conform legii, o r ă scoal ă sau o insurec ţ ie

Concluzionвnd asupra prevederilor celor două instrumente juridice interna ţionale, rezultă că

pedeapsa cu moartea a r ămas o realitate оn multe ţări, chiar dacă, declarativ, se cerea abolirea acesteia

de fiecare stat оn parte. Este motivul pentru care, şi оn plan european, şi оn plan universal au apărut

preocupări pentru adoptarea unor tratate prin care pedeapsa cu moartea să fie abolită, iniţial, cel puţinоn timp de pace.

Prima оncercare s-a materializat оn cadrul Consiliului Europei, prin adoptarea unui protocoladiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, оnanul 1983 - Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea . Potrivit acestuia, pentru""primă

dată оn Europa şi оn lume, оntr -un docu ment juridic internaţional, „pedeapsa cu moartea este abolit ă.

Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat"'. Totuşi, protocolul permite

statelor păr ţi să prevadă оn legislaţia lor „pedeapsa cu moartea pentru acte comise оn timp de

r ă zboi sau de pericol iminent de r ă zboi" '.

Оn plan universal, оn cadrul ONU, un document similar a fost adoptat abia оn anul 1989. Este

vorba despre al doilea Protocof facultativ la Pactul interna ţ ional privind drepturile civile şi politicevizвnd abolireapedepseicu.moartea.



66

Cu ocazia celebr ării a 50 de ani de la adoptarea Convenţiei europene a drep turilor omului, Conferinţaministerială europeană pentru drepturile omului, desf ă şurată la Roma, оn noiembr ie 2000. s-a pronunţat

pentru abolirea generală a pedepsei cu moartea, cerвnd printr -o rezoluţie adoptarea unui nou protocol

adiţional la "Convenţia europeană a drepturilor omului care să excludă pedeapsa cu moartea pentru acte

comise оn timp de război sau de pericol iminent de r ăzboi. Astfel, la 3 mai 2002 a fost deschis semnării

statelor membre ale Consiliului Europei Protocolul numărul 13 la Conven ţ ia europeană pentru abolirea

pedepsei cu moartea оn orice circumstanţă.

Pornind de la convingerea că dreptul tuturor persoanelor la via ţă este o valoare fundamentală оntr -osocietate democratică şi că abolirea pedepsei cu moartea este esenţială pentru protecţia acestui drept şi

pentru deplina recunoaştere a demnităţii inerente tuturor fiinţelor umane5, Protocolul nr. 13 stabileşte:

„pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă n

şi nici executat", nici o derogare şi nici o rezervă nefiind admise de la această dispoziţie . Prin urmare,

statele păr ţi la acest Protocol nu vor putea, оn nici un fel, să reintroducă pedeapsa cu moartea оn proprialegislaţie.

Dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau

degradante este un drept inerent fiinţei umane care decurge din dreptul la viaţă, libertate şi siguranţă. оn baza acestei prevederi a Convenţiei europene, Consiliu! Europei a adoptat Convenţia cu acelaşi obiect, la

26 noiembrie 1987, din care s-a creat Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau

tratamentelor inumane sau degradante. Scopul Convenţiei a fost acela de a consolida protecţia persoanelor private de libertate contra torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante',

printr-un mecanism extrajudiciar cu caracter preventiv bazat pe vizite. Pornind de la aceste exigen ţe,

Romвnia a introdus оn Codul penal, оn anul 1996, două infracţiuni: supunerea la rele tratamente (art. 267)

şi tortura (art. 267).

2

Dreptul de a nu fi ţinut оn sclavie sau robie şi de a nu fi constrвns la muncă for ţ at ă . Practicile sclaviei,

robiei sau ale muncii for ţate sunt incompatibile cu libertatea fiinţei umane. Este motivul pentru care,

pornind de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia europeană interzice categoric

asemenea practici.

Convenţia nu defineşte munca for ţată. Curtea europeană a Drepturilor Omului a interpretat această

noţiune оntr -o hotărвre din 1983 , prevalвndu-se de Convenţia numărul 21 a Organizaţiei mondiale a

muncii, potrivit căreia munca for ţată sau obligatorie desemnează „orice muncă sau serviciu cerut unui

individ sub amenin ţ area unei pedepse oarecare şi pe care individul respectiv nu s-a oferit să o execute de

buna voie .

Totuşi, Convenţia europeană nu considera ca fiind muncă for ţată sau obligatorie:

-

orice muncă cerută оn mod normal unei persoane supuse unei detenţii sau cвnd se află оnlibertate condiţionată;

-

orice serviciu cu caracter militar sau, оn cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar оn

ţările оn care acest lucru este recunoscut ca legitim, alt serviciu оn locul celui militar obligatoriu;



67

-

orice serviciu cerut оn caz de criză sau calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea

comunităţii.

-

orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

Dreptul persoanei la libertate şi siguran ţă5. Potrivit Convenţiei europene, nimeni nu poate fi

privat de libertate decвt оn conformitate cu legea şi оn următoarele cazuri:

-

dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

- dacă a f ăcut obiectul unei arestări sau al unei de ţineri legale pentru nesupunerea la o hotărвre

pronunţată conform legii de către un tribunal ori оn vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

-

dacă a fost arestat sau reţinut оn vederea ducerii sale оn faţa autorităţii judiciare competente,

atunci cвnd există motive verosimile de a bănui că a săvвrşit o infracţiune sau cвnd există motive

temeinice de a crede оn necesitatea de a-l оmpiedica să săvвrşească o infracţiune sau să fugă după

săvвrşirea acesteia;

-

dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărвtă pentru educaţia sa sub supraveghere

sau despre detenţia sa legală оn scopul aducerii sale оn faţa autorităţ ii competente;

-

dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală

contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; dacă este vorba

despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o оmpiedica să pătrundă оn mod ilegal peteritoriul unui stat sau оmpotriva căreia se afla оn curs o procedur ă de expulzare sau extr ădare.

Persoana arestată are şi un drept la informare, оn cel mai scurt timp şi оntr -o limbă pe care o

оnţelege, despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţie ce i se aduce.

Оn cazul arestării sau deţinerii, persoana are dreptul să fie dusă оn faţ a magistra- tului,

оmputernicit de lege, pentru a fi judecată оntr -un termen rezonabil, putвnd fi eliberată оn tipul procedurii, chiar sub garanţii care să asigure prezenţa acesteia la audieri. Mai mult, persoana arestată

sau deţinută are dreptul la recurs оn faţa unui tribunal care să se pronunţe оn cel mai scurt timp asupralegalităţ ii deţinerii sale şi să ordone eliberarea dacă privarea de libertate este ilegală, оn această ultimă

situaţie născвndu-se şi dreptul persoanei la repara ţ ii'.

Dreptul persoanei de a nu fi privat ă de libertatea sa pentru singurul motiv că ea nu este оn mă sur ă

să execute obliga ţ ie contractual ă. Este un drept care a fost consa crat prin Protocolului numărul 4 la

Convenţia europeană, adoptat оn anul 1963. Ulte rior, acest drept a fost inclus şi оn Pactul internaţ ional

cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat оn sistemul ONU, оn anul 1966, chiar ca un drept de lacare nu se admite nici o derogare. Prin urmare, ideile „năstruşnice" cu privire la reоnfiinţarea оnRomвnia a оnchisorilor datornicilor trebuie abandonate categoric.

Dreptul ia libertatea de circula ţ ie. Dispoziţii importante cu privire la acest drept sunt cuprinse

tot оn Protocolul numărul 4 la Convenţia europeană. Potrivit acestuia, orice persoană care se găseşte оnmod lega! pe teritoriul unui stat are dreptul să circule оn mod liber şi să-şi aleagă liber reşedinţa. De

asemenea, orice persoană este liber ă să păr ăsească orice ţar ă, inclusiv pe a sa, şi să intre pe teritoriul

statului al cărui cetăţean este. Mai mult, Protocolul interzice expulzarea propriilor cetăţeni.



68

Libertatea de circulaţie poate fi supusă unor restric ţ ii, dar numai dacă acestea sunt măsuri

necesare, оntr -o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea

ordinii, prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia drepturilor şi a libertăţilor

celorlalţi.

1.2. Accesul liber la justiţie şi garanţii procedurale

In virtutea accesului liber la justiţie, fiecare persoană are dreptul să-i fie examinat ă cauza, оn mod

echitabil, public şi оntr -un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi impar ţ ial, stabilit prin

lege, care să decidă asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii

оn materie penală оndreptate оmpotriva sa. Hotărвrea instanţei trebuie să fie pronunţată оn public.

Accesul оn sala de judecată poate fi interzis presei sau publicului, оn interesul moralei, ordinii publice sau al securităţii naţionale оntr -o societate democratică sau cвnd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a păr ţilor la proces o cer, ori оn măsura considerată strict necesar ă de către

tribunal, cвnd datorită unor оmprejurări speciale de publicitate ar fi de natur ă să aducă atingere

intereselor justiţiei.

Persoana acuzată de infracţiune are dreptul la prezum ţ ia de nevinovăţ ie pвnă cвnd vinovăţia sa

este stabilită legal.

De asemenea. Convenţia europeană stabileşte următoarele drepturi ale acuzatului:

-

să fie informat, оn ce! mai scurt termen, оntr -o limbă pe care o оnţelege şi оn mod amănunţitasupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse оmpotriva sa;

- să dispună de timpul şi de оnlesnirile necesare pregătirii apăr ării sale;

-

să se apere ei оnsuşi sau să fie asistat de un apăr ător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace

necesare pentru a plăti un apăr ător, să poată fi asistat оn mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cвndinteresele justiţiei o cer;

-

să оntrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor

apăr ării оn acelaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

- să fie asistat оn mod gratuit de un interpret dacă nu оnţelege sau nu vorbeşte limba folosită la

audiere.

Dreptul la recurs оn procesele penale. Protocolul numărul 74 la Convenţia europeană consacr ă

dreptul persoanei declarate vinovată de o infracţiune de către un tribunal să cear ă examinarea cauzei de

către o jurisdicţie superioar ă, оn conformitate cu legea, cu excepţia infracţiunilor minore sau cвnd prima

instanţă este şi cea mai оnaltă



69

Dreptul la indemniza ţie оn caz de erori judiciare este consacrat tot de Protocolul nr. 71, care cere şi

aplicarea principiului non bis in idem, potrivit căruia nimeni nu poate să fie urmărit sau pedepsit penal

pentru o infracţiune pentru care a fost achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă.

Оn acelaşi timp, Convenţia europeană pune оn aplicare şi principiile neretroacti vit ăţ ii şi mitior lex,

potrivit cărora nimeni nu poate fi condamnat pentru o ac ţiune sau o misiune care оn momentul оn care a

fost comisă nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional şi nu se va aplica o pedeapsă mai sever ă decвt aceea aplicabilă оn momentul оn care infracţiunea a fost comisă.

De asemenea, orice persoană are dre ptul la un recurs efectiv оn faţa unei instanţe na ţionale dacă iau

fost violate drepturile şi libertăţile recunoscute de Convenţie şi dacă violarea a fost comisă de către

persoane care acţionează оn exerciţiul funcţiilor oficiale.

1.3. Respectarea vieţii personale

Dreptul la viaţa personală este unul complex şi Convenţia europeană cuprinde mai multe dispoziţii cu

privire la căsătorie, viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa persoanei.

Dreptul de a se că sători şi de a оntemeia o familie' apar ţine tuturor оncepвnd de la vвrsta pubertăţ ii,оn conformitate cu legile naţionale care reglementează exerciţiul acestui drept. Chiar dacă se supune

legilor naţionale, limitările care ar rezulta din acestea nu trebuie să restrвngă sau să reducă dreptul оn cauză

оn aşa fel оncвt să atingă оnsăşi substanţa lui.

Soţii se bucur ă, potrivit Protocolului nr. 7 la Convenţia europeană, de egalitatea оn drepturi şiresponsabilit ăţ i cu caracter civil оntre ei şi оn relaţiile cu copiii lor, cu privire la căsătorie, durata căsătoriei

şi a desfacerii ei. Totuşi, statele pot lua măsurile necesare оn interesul copiilor.

Оntr -o redactare generală, Convenţia europeană garantează dreptul oricărei persoane de a i se

respecta via ţ a privat ă şi de familie, domiciliul şi corespondenta sa. Autorităţ ile publice nu se pot amesteca

оn exercitarea acestui drept decвt оn măsura оn care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă reprezintă

o măsur ă care, оntr -o societate democratică, este necesar ă pentru securitatea naţională, siguranţa publică,

bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a

moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora. Dacă analizăm jurisprudenţa Cur ţii

Europene a Drepturilor Omului, vom constata că respectul pentru viaţa de familie comportă toate aspecteleacesteia, precum filiaţia, оngri jirea copiilor, adopţia şi drepturile parentale etc. De asemenea, respectul

pentru viaţa privată subsumează mai multe aspecte, printre care

accesul la datele cu caracter personal, domeniu оn care s-a şi adoptat o convenţie distinctă", protecţia

оmpotriva violenţelor sexuale, schimbarea numelui, homosexualitatea sau transsexualitatea etc.



70

1.4. Drepturile privind libertatea spirituală

Dreptul la libertatea de gвndire, de conştiin ţă şi de religie apar ţine oricărei persoane şi implică

libertatea de a- şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a- şi manifesta religia sau

convingerile individual sau colect iv, оn public sau оn particular, prin cult, оnvăţămвnt, practici ş i prin

оndeplinirea r itualurilor .

Libertatea persoanei de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor

restrвngeri decвt acelea care, potrivit legii, constituie măsuri necesare, оntr -o societate democratică,

pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţ ii sau a moralei publice, ori pentru protejarea

drepturilor şi a libertăţ ilor altora.

Libertatea de expresie' apar ţine oricărei persoane, оn virtutea libertăţii spirituale. Acest drept

cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informa ţ ii sau idei, f ăr ă

amestecul autorităţilor publice şi f ăr ă a ţine seama de frontiere. Totuşi, statele au dreptul să supună societăţile de radiodifuziune, cinema sau televiziune la un regim de autorizare.

Exercitarea dreptului la libertate de expresie, care comportă оndatoriri şi responsabilităţi, poate fi

supusă unor formalit ăţ i, condi ţii, restrвngeri sau sancţ iuni prevăzute de lege, care constituie măsuri

necesare, оntr -o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţiareputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a оmpiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a

garanta autoritatea şi impar ţialitatea puterii judecătoreşti.

Dreptul la instruire (la educa ţ ie şi оnvăţămвnt) este consacrat de primul Protocol adiţional la

Convenţia europeană1. O precizare importantă este că statul, оn exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă

оn domeniul educaţiei şi оnvăţămвntului, va respecta dreptul părin ţ ilor de a asigura educa ţ ia şi

оnvăţămвntul copiilor оn conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

1.5. Dreptul Ia respectarea proprietăţii

Convenţia europeană nu a garantat acest drept оncă din momentul adoptării ei. După doi ani, prin primul Protocol adiţional, respectarea bunurilor a fost consacrată ca un drept al oricărei persoane fizice

sau juridice'. Este interesant de subliniat faptul că, din toate drepturile civile şi politice garantate de

Convenţia europeană şi de protocoalele ei adiţionale, dreptul la respectarea proprietăţii apare şi ca un

drept colectiv. Potrivit dispoziţiilor de mai sus, nimeni nu poate fi privat

de proprietatea sa decвt pentru o cauză de utilitate publică şi оn condiţiile prevăzute de lege şi de

principiile generale ale dreptului internaţional. Toate aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului

statului de a adopta legi pentru reglementarea folosinţei bunurilor conform interesului general sau

pentru a asigura plata de impozite sau alte contribuţii ori amenzi".



71

1.6. Libertăţile social-politice

Dreptul la libertatea de reuniune pa şnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a crea

оmpreună ou al ţ ii sindicate şi de a se afilia la sindicale, este un drept care apar ţine oricărei persoane.

Exerciţiul acestor drepturi poate face obiectul unor restrвngeri care, potrivit legii, constituie măsuri

necesare, оntr -o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii

şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţ ii sau a moralei, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.Mai mult, Convenţia permite statelor să impună restric ţ ii оn exercitarea acestor drepturi de către

membrii foiţelor armate, ai poliţiei sau ai administra ţiei de stat.

Dreptul la alegeri libere prin vot secret. Statutul Consiliului Europei impune statelor care doresc să

devină membre ale acestei organizaţii şi condi ţ ia respect ăriiprincipiilor statului de drept. Iniţial,

Convenţia europeană nu a concretizat această prevedere оn оntreaga sa complexitate, dar primulProtocol adiţional' a obligat statele păr ţi să organizeze, la intervale regulate, alegeri libere prin vot

secret, оn condiţii care să asigure libertatea de expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpuluilegislativ.

2. Conţinutul drepturilor recunoscute de Carta socială europeană revizuită

Carta socială europeană revizuită consacr ă 31 de drepturi economice şi sociale оn tot atвtea

articole. Din raţiuni de sistematizare, vom analiza aceste drepturi pe şase grupe, оn funcţie de

apropierea d intre relaţiile pe care le vizează.

2.1. Dreptul la muncă

Deşi Carta socială europeană revizuită consacr ă dreptul la muncă оntr -un singur articol, оntr -un

sens mai larg subsumăm acestuia şi alte drepturi conexe, precum dreptul la condiţii echitabile de3 5

muncă3, dreptul la securitate şi igienă оn muncă, dreptul la o salarizare echitabilă5 şi dreptul la

demnitatea оn muncă.

Dreptul la muncă angajează statele păr ţi să recunoască realizarea şi menţinerea celui mai ridicat şi

stabil nivel posibil de ocupare a for ţ elor de muncă liber оntreprinsă , să menţină servicii gratuite de

angajare şi să asigure ori să favorizeze orientarea, formarea şi readaptarea profesional ă

corespunzătoare. Dreptul la condi ţ ii echitabile de muncă presupune următoarele obligaţii ale statelor păr ţii:

-

stabilirea unei durate rezonabile a muncii zilnice şi să ptămвnale, să ptămвna de lucru trebuindsă fie redusă treptat, оn funcţie de productivitatea muncii şi de alţi factori determinaţi;

-

să prevadă zile de sărbătoare pl ătite;

-

să asigure concediul anual pl ătit de cel puţin 4 să ptămвni;



72

-

să elimine riscurile din ocupa ţ iile periculoase, iar atunci cвnd nu se poate, să reducă durata

muncii sau să suplimenteze concediile plătite;

-

să se asigure ziua de repaus să pt ămвnală conform obiceiurilor sau tradiţiilor;

- lucr ătorii să fie informaţi оn scris, оn cel mult 2 luni de la angajare, despre aspectele esenţiale

ale contractului de muncă;

-pentru munca de noapte să ia măsuri speciale de care să beneficieze lucr ătorii.

Dreptul la securitate şi igienă оn muncă , inerent pentru o societate civilizată, presupune, mai

оntвi, adoptarea unei politici naţionale coerente оn materie de securitate, sănătate şi de mediu de

muncă. Principalul obiect al acestui drept este ameliorarea securităţ ii şi a igienei profesionale,

prevenirea accidentelor şi a оmbolnăvirilor. Pentru aceasta, statele păr ţi sunt obligate să emită şi să

pună оn aplicare regulamente de igienă şi să promoveze serviciile de sănătate оn muncă, cu funcţii preventive şi de consiliere.

Dreptul la o salarizare echitabil ă presupune, оn primul rвnd, acordarea unui sa lariu care să

asigure lucr ătorilor şi familiilor acestora un nivel de trai decent. Cu excepţia unor cazuri speciale, orele

suplimentare de muncă trebuie sa fie plătite. Acest drept consacr ă şi egalitatea bărba ţ ilor şi femeilor оn

salarizare pentru muncă de valoare egală. Re ţ inerile din salarii sunt permise numai оn conformitate culegea, cu convenţiile colective sau potrivit sentinţelor de arbitraj.

Dreptul la demnitate оn muncă are ca obiect prevenirea şi protecţia оn materie de hăr ţ uire

sexual ă оn legătur ă cu munca şi cu locul de muncă, precum şi prevenirea şi protejarea lucr ătorilor

оmpotriva actelor ostile şi ofensatoare la locul de muncă sau оn legătur ă cu munca.

2.2. Drepturile cu privire la protecţie оn muncă şi profesie

Dreptul la orientare profesionala presupune crearea unui serviciu public gratuit care să sprijine

persoanele, inclusiv cele handicapate, оn atingerea unei profesii sau la avansarea profesională, оnfuncţie de calităţile persoanei şi posibilităţile pieţei de muncă.

Dreptul la formarea profesional ă este un drept complex care presupune, mai оntв i, să se asigure

sau să se favorizeze formarea tehnică şi profesional ă a tuturor persoanelor şi să se acorde mijloacele

care să permită accesul la оnvăţămвntul superior numai оn conformitate cu aptitudinile individuale. De

asemenea, să se favorizeze formarea profesional ă a tinerilor la locul de muncă şi să se ia măsuri pentru

formarea lucr ătorilor adul ţ i şi pentru recalificarea şi reintegrarea şomerilor. Statele vor оncurajautilizarea deplină a mijloacelor destinate acestor scopuri, inclusiv prin reducerea sau desfiin ţ area

laxelor şi a cheltuielilor, asisten ţă financiar ă şi cursuri suplimentare de formare la locul de muncă.



73

Dreptul la egalitate de şanse şi de tratament оn materie de angajare profesională , f ăr ă

discriminare оn funcţ ie de sex consacr ă obligaţia statelor păr ţi de a lua măsuri cu privire la realizarea

acestui drept prin angajare, protec ţie оmpotriva concedierii, recalificarea şi readaptarea profesional ă ,

condi ţ ii de angajare, salarizare, evolu ţia carierei, promovarea оn muncă.

2

Dreptul de informare şi consultare determină promovarea unor măsuri care să permită lucr ătorilor

sau reprezentanţilor acestora să fie informaţi periodic despre situa ţ ia economică şi financiar ă a

оntreprinderii, cu excepţia informaţiilor confidenţiale, şi să fie consultaţi asupra deciziilor care pot

afecta substan ţ ial interesele lucr ătorilor, оn special cele cu consecinţe importante оn privinţa angajării

оn оntreprinder e.

Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condi ţ iilor de muncă şi a mediului de muncă

. оn virtutea acestui drept, statele se obligă să adopte măsuri care să permită lucr ătorilor şi

reprezentanţilor acestora să contribuie la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă, de

organizare a muncii şi a mediului de muncă, la protec ţ ia sănăt ăţ ii şi a securit ăţ ii оn оntreprindere, laorganizarea serviciilor şi a facilit ăţ ilor sociale şi socioculturale ale оntreprinderii, precum şi la

controlul respectării acestor reglementări.

Dreptul la protec ţie оn caz de concediere4. Lucr ătorii au dreptul de a nu fi concedia ţ i f ăr ă un motiv

оntemeiat, legat de aptitudinea sau conduita lor ori de cerinţele de funcţionare a оntreprinderii, a

instituţiilor sau a serviciului. Ei au şi dreptul la o indemniza ţ ie sau la repara ţ ie in cazul concedieriineоntemeiate, ceea ce presupune şi dreptul de apel оmpotriva măsurii concedierii, оn faţa unui organ

impar ţial.

Dreptul lucr ătorilor la protec ţ ia propriilor crean ţe оn caz de insolvabilitate a patronului acestora

presupune crearea cadrului legal na ţ ional care să prevadă garantarea creanţelor lucr ătorilor, care

rezultă din contractele sau raporturile de muncă, de către o institu ţ ie de garan ţ ie sau orice altă formă

efectivă de protecţie.

Dreptul copiilor şi al tinerilor la protec ţ ie6

. Statele se angajează să ia următoarele măsuri de protecţie cu privire la munca tinerilor şi a copiilor;

-

să fixeze vвrsta minimă de angajare la 15 ani, fiind permise derogări pentru copiii angajaţi оnmunci uşoare, care nu aduc atingerea sănătăţ ii, moralităţii sau educaţiei acestora;

-

pentru ocupa ţ iile periculoase sau insalubre, vвrsta minimă de angajare se fixează la 18 ani;

-

interzicerea angajării copiilor оn munci care să оi priveze de beneficiul deplin al instrucţiei

obligatorii;

-

limitarea duratei muncii lucr ătorilor sub 18 ani;

- salarizarea echitabil ă sau aloca ţ ii corespunzătoare pentru tinerii lucr ători şi ucenici;



74

-

durata formării profesionale a tinerilor lucr ători оn timpul normal de muncă să fie considerată

inclusă оn ziua de muncă;

-

concediile anuale pl ătite de cel puţin patru să ptămвni pentru lucrătorii sub 18 ani;

-

interzicerea lucr ătorilor sub 18 ani оn munci de noapte, cu unele excepţii stabilite de legislaţia

naţională;

-

lucr ătorii sub 18 ani angajaţi оn anumite locuri de muncă să fie supuşi periodic controlului

medical;

-

protecţia specială оmpotriva riscurilor fizice şi morale la care copiii şi tinerii sunt expuşi оn

munca lor.

Dreptul lucr ătoarelor la protec ţ ia maternit ăţ ii1 este, de asemenea, un drept complex care, pentru

exercitarea lui, presupune următoarele măsuri din partea statului:

-

să asigure lucr ătoarelor, оnainte ş i după naştere, un repaus cu o durată de cel puţin 14

să ptămвni, fie prin concediu plătit, fie prin prestaţii adecvate de securitate socială sau din fonduri

publice;

-

să ilegalizeze concedierea unei femei оn perioada cuprinsă оntre momentul оn care aceasta a

notificat starea sa de graviditate şi оncheierea concediului de maternitate;

-

să asigure mamelor care оşi al ă pteaz ă copiii pauze suficiente оn acest scop;

-

să reglementeze muncă de noapte a femeilor оnsărcinate, a celor care au născut recent sau a

celor care оşi ală ptează copiii;

-

să interzică angajarea оn munci subterane оn mine şi оn orice alte munci periculoase, insalubre

sau penibile a femeilor оnsărcinate, a celor care au născut recent sau a celor care оş i ală ptează copiii.

2

Dreptul lucr ătorilor cu responsabilit ăţ i familiale la egalitatea de şanse şi de tratament va trebui să

permită acestora să r ămвnă оn viaţ a activă sau să revină la aceasta după o absenţă datorată acestorresponsabilităţi şi să beneficieze inclusiv de măsuri оn domeniu! orient ării şi formării profesionale.

Statele păr ţi se angajează să ia măsuri pentru a se ţine seama de nevoile acestora privind condiţiile de

angajare şi de securitate socială şi pentru dezvoltarea şi promovarea serviciilor publice ori private, оnspecial a serviciilor preşcolare de zi şi a altor modalităţi de оngrijire. Statele se obligă, de asemenea, să

ofere posibilitatea pentru fiecare părinte ca, оn cursul unei perioade după concediul de maternitate, să

obţină un concediu parental pentru оngrijirea copilului, a cărui durată se va stabili prin legislaţianaţională, оn funcţie de convenţiile colective şi practica naţională. Responsabilităţile familiale nu pot

constitui, ca atare, un motiv оntemeiat de concediere.



75

Dreptul sindical constă оn libertatea lucr ătorilor şi a patronilor de a crea organiza ţ ii locale,

na ţ ionale sau interna ţ ionale şi de a adera la astfel de organiza ţ ii, pentru protecţia intereselor lor

economice şi sociale. Statele se obligă să nu aducă atingere acestui drept.

2

Dreptul la negociere colectivă presupune obligaţia statelor de a favoriza şi promova dreptul la

consultare paritar ă оntre lucrători şi patroni, оntre organizaţiile patronale şi cele ale lucr ătorilor, pentru

reglementarea condiţiilor de angajare prin convenţii colective. De asemenea, vor favoriza utilizarea

procedurilor de conciliere şi arbitraj voluntar pentru rezolvarea conflictelor de muncă. Acest drept

conţine şi dreptul, lucr ătorilor şi al patronilor la ac ţ iuni colective, inclusiv greva, dar sub rezerva

obligaţiilor rezultate din convenţiile colective de muncă.

Dreptul reprezentan ţ ilor lucr ătorilor la protec ţie оn оntreprindere şi la facilit ăţ ile acordate

acestora'. Reprezentanţii lucr ătorilor beneficiază de protec ţ ie efectivă оmpotriva actelor care ar putea

să le aducă un prejudiciu, inclusiv оmpotriva concedierii, şi care ar fi motivate de calitatea acestora. De

asemenea, ei trebuie să beneficieze de facilit ăţ i care să le permit ă оndeplinirea atribuţ iilor. оn funcţiede relaţiile profe sionale din ţar ă, de necesităţ ile, importanţa şi posibilităţile оntreprinder ii.

Dreptul la informare şi consultare оn procedurile de concediere colectivă1. Reprezentanţiilucr ătorilor au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi оn cazul concedierilor colective, оn timp util, dar

оnaintea acestor concedieri, precum şi cu privire la posibilităţ ile de a evita concedierile colective sau

de a atenua numărul sau consecinţele acestora, inclusiv prin mă suri sociale, оn special prinredistribuirea sau racalificarea lucr ătorilor.

2.3. Drepturile lucrătorilor migranţi

Dreptul la exercitarea unei activit ăţ i lucrative pe teritoriul celorlalte state păr ţ i . Cetăţenii care

doresc să exercite o activitate lucrativă pe teritoriul altor state păr ţi au dreptul la ie şire. оn virtuteaacestui drept, statele păr ţi se angajează să aplice оntr -un spirit liberal regulamentele existente, să

simplifice formalit ăţ ile şi să readucă sau să desfiin ţ eze taxele, inclusiv cele consulare, plătibile de către

lucr ătorii str ăini sau patroni, cu privire la angajarea lucr ătorilor str ăini.

Dreptul lucr ătorilor migran ţ i şi al familiilor acestora la protec ţ ie şi asisten ţă presupune

adoptarea unor măsuri cu privire la:

-

servicii gratuite pentru furnizarea de informa ţ ii, inclusiv pentru contracararea oricărei

propagande оnşelătoare privind emigrarea sau imigrarea;



76

-facilitarea plecării, transportului şi primirii lucr ărilor şi familiilor lor, cu asigurarea оn timpulcălătoriei, оn limitele jurisdicţiei statelor păr ţi, a serviciilor sanitare şi medicale necesare, precum şi a

condiţiilor bune de igienă;

-

promovarea colabor ării оntre serviciile sociale publice sau private din ţările de emigrare şi

imigrare;

-

garantarea unui tratament nu mai pu ţ in favorabil decвt acela acordat cetăţenilor proprii, cu

privire Ia salarizare, condiţiile de muncă, locuinţă, taxe şi impozite, acţiuni injustiţie. Acest tratament

este prevăzut doar pentru lucr ătorii care se găsesc legal pe teritoriul statului respectiv;

-

facilitarea reоntregirii familiei lucr ătorului migrant autorizat să se stabilească pe teritoriul

statului;

-

garanţia că lucr ătorii migranţi nu vor fi expulza ţ i decвt dacă ameninţă securitatea statului sau.

contravin ordinii publice sau bunelor moravuri;

-

transferul tuturor cвştigurilor şi economiilor lucr ătorilor migranţi pe care aceştia doresc să letransfere;

-

extinderea protecţiei şi asistenţei prezentate mai sus şi asupra lucr ătorilor migranţi care

lucrează pe cont propriu;

-

favorizarea şi facilitarea оnvăţării limbii naţionale a statului de primire şi a limbii materne a

lucr ătorului migrant de către copiii acestuia.2.4. Dreptul la protecţia sănătăţii, securitate socială şi asistenţă

Dreptul la protec ţ ia sănăt ăţ ii . Pentru exercitarea efectivă a acestui drept, statele păr ţi se obligă să ia

măsuri, direct sau оn cooperare cu organizaţii publice şi private, pentru eliminarea cauzelor sănătăţiideficitare, оn măsura posibilului, pentru оnfiinţarea de servicii de consultare şi educare privind

ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale оn materie de sănătate. De

asemenea, statele păr ţi se angajează să prevină, pe cвt posibil, bolile epidemice, endemice ş i alte boli,

precum şi accidentele.

Dreptul la securitate social ă. Consacrвnd acest drept, Carta face trimitere Ia Codul european de

securitate social ă', оn raport cu care statele se angajează să menţină un regim de securitate socială cel

puţin egal cu cel necesar ratificării acestuia. De asemenea, statele se obligă să оncheie acorduri pentru a

asigura egalitatea de tratament оntre cetăţenii fiecărei păr ţi оn ceea ce priveşte drepturile de securitate

socială, indiferent de deplasările persoanelor protejate оn teritoriile păr ţilor, inclusiv acordarea,

menţinerea şi restabilirea drepturilor de securitate socială prin mijloace precum totalizarea perioadelor de

asigurare sau angajare оndeplinite potrivit legislaţilor naţionale.

Dreptul la asisten ţă social ă şi medicala . оn virtutea acestuia, fiecare persoană care nu dispune de

resurse suficiente şi nu este оn măsur ă să le procure prin mijloace proprii sau să le primească din altă sursă

are dreptul să beneficieze de o asistenţă corespunzătoare оn caz de boală, de оngrijirile impuse de stareasa. Statele vor veghea ca persoanele care beneficiază de această asistenţă să nu sufere, din acest motiv, de

o reducere a drepturilor lor politice sau sociale. Fiecare persoană poate să obţină, prin servicii competente,

publice sau private, orice sfat şi orice ajutor personal necesar pentru a preveni, оndepărta sau atenua starea



77

de nevoie de ordin personal şi familial. Carta cere statelor păr ţi să aplice aceste dispoziţii оn mod egal şi

cetăţenilor celorlalte state păr ţi care se află legal pe teritoriul lor, оn conformitate cu obligaţiile asumate

prin Conven ţ ia europeană de asisten ţă social ă şi medical ă , semnată la Paris, оn anul 1953.

Dreptul de a beneficia de servicii sociale

4

corespunde obligaţiilor statelor păr ţi de a оncuraja sau de aorganiza serviciile care utilizează metode specifice serviciului social şi care contribuie la bunăstarea şi la

dezvoltarea indivizilor şi a grupurilor оn cadrul comunităţii, precum şi la adaptarea lor la mediul social.

De asemenea, statele vor оncuraja participarea indivizilor ş i a organizaţiilor benevole sau a altor

organizaţii la crearea sau la menţinerea acestor servicii.

Dreptul la protec ţie оmpotriva săr ăciei şi excluderii sociale1. оnlăturarea săr ăciei şi a excluderii

sociale nu se poate realiza decвt prin măsuri adoptate оn cadrul unei abordări globale şi coordonate pentru

promovarea accesului efectiv al persoanelor aflate оntr -o asemenea situaţie, оn special, la angajare,locuinţă, formare profesională, reglementează aspectele privitoare la оngrijirea medicală, indemnizaţiile

de boală, ajutorul de şomaj, pensia de bătrвneţe, ajutoarele оn caz de accidente de muncă şi boli profesionale, ajutoarele familiale, ajutoarele de maternitate, ajutoarele de invaliditate, pensiile

de urmaş. Textul Codului, оn оnvăţămвnt, cultură, asistenţă socială şi medicală. De aceea, Carta cere

statelor, dacă este necesar, să reexamineze măsurile care ar trebui adoptate оn acest scop.

2.5. Dreptul familiilor, al copiilor, al tinerilor, al persoanelor vвrstnice

şi al persoanelor cu handicap Ia protecţie

Dreptul familiilor la protec ţ ie social ă , juridică şi economică este consacrat pentru realizarea

condiţiilor de viaţă indispensabile dezvoltării familiei, ca celulă fundamentală a societăţii. Acest

obiectiv va fi realizat, оn special, prin intemtediul presta ţ iilor sociale şi fa miliale, al dispozi ţ iilor

fiscale, al оncurajării construcţiilor de locuinţe adaptate nevoilor familiale, al ajutoarelor pentru tinerele

familii sau prin orice alte măsuri corespunzătoare.

Dreptul copiilor şi al adolescen ţ ilor la protec ţ ie social ă , juridică şi economică. Este vorba despredreptul copiilor şi al adolescenţilor de a creşte оntr -un mediu favorabil şi pentru care statele păr ţi seangajează direct sau оn cooperare cu organizaţii publice sau private să ia măsuri pentru a asigura

copiilor şi adolescenţilor оngrijirile, asistenţ a, educa ţ ia şi preg ătirea de care au nevoie, оn special princrearea sau menţinerea unor instituţii sau servicii adecvate acestui scop. ţinвnd seama şi de drepturile şi

obligaţiile părinţilor. De asemenea, statele se angajează să protejeze copiii şi adolescen ţii оmpotriva

neglijen ţ ei, violen ţ ei sau exploat ării, оn special pentru cei care sunt priva ţi temporar de sprijinul

familiei, precum şi să asigure acestora оnvăţămвntul primar şi secundar gratuit şi să favorizeze

regularitatea frecvenţei şcoiare.



78

Dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare social ă şi la participare la via ţ a

comunit ăţ ii4. Exercitarea acestui drept, indiferent de vвrsta, de natura şi de originea handicapului,

presupune măsuri speciale din partea statului, precum:

-

luarea măsurilor necesare pentru a furniza persoanelor handicapate o orientare, o educa ţie şi o

formare profesională оn cadrul schemelor generale, ori de cвte ori este posibil sau, dacă nu este posibil,

prin intermediul instituţiilor specializate, publice sau private;

-

să favorizeze accesul la angajare al acestor persoane, prin orice măsur ă susceptibilă să

оncurajeze patronii să angajeze şi să menţină оn activitate persoane handicapate şi să adapteze

condiţiile de muncă la nevoile acestor persoane, inclusiv prin recurgerea la servicii specializate şi de

оnsoţire;

-

să favorizeze deplina lor integrare şi participare la viaţa socială, inclusiv prin măsuri care

vizează depăşirea dificultăţilor de comunicare şi de mobilitate şi care să le permită accesul la

mijloacele de transport, la locuinţă, la activităţ ile culturale şi la petrecerea timpului liber.

Dreptul persoanelor vвrstnice la protecţ ie sociala. Statele păr ţi se angajează să ia măsuri, direct

sau оn cooperare cu organizaţiile publice sau private, оn special pentru a permite persoanelor vвrstnicesă r ămвnă membri deplini ai societ ăţii cвt mai mult posibil şi pentru ca acestea să aleag ă liber propriul

stil de via ţă şi să ducă o existen ţă independent ă оn mediul lor obişnuit. Acest obiectiv trebuie realizat

prin intermediul unor resurse suficiente pentru a duce o existen ţă decentă şi a participa la viaţa publică,

socială şi culturală, precum şi prin informaţii referitoare la serviciile şi la facilităţ ile disponibile, prin

punerea la dispoziţie a unor locuinţe corespunzătoare şi prin оngrijirea sănătăţii şi servicii pe care starea

acestora le impune. Persoanelor vвrstnice care trăiesc оn instituţii trebuie să li se garanteze o asistenţă

corespunzătoare оn privinţa vieţii private şi participarea la determinarea condiţiilor de viaţă оn

instituţie.

2.6. Dreptul la locuinţă

Pentru o societate civilizată, acest drept reprezintă o necesitate a fiecăruia, tar ă de care traiul

obişnuit şi decent este pus sub semnul оntrebării. Locuinţa nu reprezintă doar o responsabilitate a

persoanei, ci şi un drept al acesteia, care presupune obligaţii corespunzătoare din partea statului. Carta

socială europeană cere statelor păr ţi să ia măsuri pentru:

-

favorizarea accesului la locuin ţ e la un nivel adecvat;

-

a preveni şi a atenua lipsa locuin ţ elor, оn vederea eliminării progresive a acestei situa ţii;

-

să facă accesibil costul locuin ţ ei pentru persoanele care nu dispun de resurse



79

Curtea Europeană a Drepturilor Omului


O particularitate tradiţională a dreptului internaţional public este lipsa unei jurisdicţii

internaţionale cu competenţă generală şi obligatorie pentru subiectele dreptului interna ţional public.

Instanţele internaţionale, precum Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională sau succesoarea ei,

Curtea Internaţională de Justiţie, au avut şi au o competenţă facultativă. Deciziile Cur ţii Internaţionale

de Justiţie, de exemplu, au for ţă obligatorie numai pentru păr ţile оn litigiu şi numai pentru cauza pe

care o soluţionează, оn condiţiile оn care statele sunt libere să supună sau nu spre soluţionare aceste

cauze.

Astăzi, practica relaţiilor dintre state consacr ă şi existenţa unor instanţe de judecată cu competenţă

obligatorie pentru state. Chiar dacă existenţa lor poate fi caracterizată ca apar ţinвnd excepţiilor, se pare

că tendinţa este de a da justiţiei internaţionale un rol tot mai mare оn garantarea execută rii obligaţiilor

asumate de state prin tratate internaţionale. Este şi cazul Cur ţ ii Europene a Drepturilor Omului,

instanţă de judecată creată оn, cadrul Consiliului Europei, dar care funcţionează independent de acesta,

ca un mecanism cu reale competenţe оn garantarea efect ivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului apărate de Convenţia europeană şi protocoalele ei adiţionale.

Iniţial, mecanismul de control pentru apărarea drepturilor omului оn cadrul Consiliului Europei

era instituit de Convenţia europeană din 1950 prin crearea unei Comisii europene a drepturilor omului

şi a unei Cur ţi europene a drepturilor omului.

Comisia europeană a drepturilor omului se compunea dintr-un număr de membri egal cu cel al

statelor păr ţi la Convenţie şi putea fi sesizată prin cereri adresate Secretariatului General al Consiliului

Europei de către state şi persoane particulare, fizice sau juridice, care pre tindeau оncălcarea

dispoziţiilor Convenţiei.

Comisia lucra оn şedinţe plenare sau оn camere compuse fiecare din şapte membri sau оn comitetecompuse fiecare din cel puţin trei membri. Func ţionвnd cu uşile оnchise, Comisia putea să recurgă la

următoarele soluţii:

-

respingerea cererii;

-

acceptarea cererii şi оntocmirea unui raport dacă se ajungea la o reglementare amiabilă, raport

care era оnaintat statelor interesate, Comitetului de Miniştri şi Secretarului General al Consiliului

Europei, оn scopul publicării;

-

dacă nu se găsea o soluţie se redacta un raport оn care se formulau propunerile pe care leconsidera corespunzătoare şi le trimitea Comitetului de Miniştri şi statelor interesate f ăr ă posibilitate de

publicare;

- dacă оn termen de 3 luni de la comunicarea raportului către Comitetul de Miniştri cazul nu era

trimis Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, Comitetul de Miniştri decidea dacă a existat sau nu oviolare a Convenţiei, оn caz afirmativ fixвnd un termen оn care statul оn cauză trebuia să ia măsurile

prevăzute de decizia Comitetului de Miniştri.



80

Curtea europeană a drepturilor omului, оn forma iniţială prevăzută de Convenţie, putea fi sesizată

după constatarea de către Comisia europeană a drepturilor omului a eşecului soluţionării amiabile, оntr -

un termen de 3 luni, de către Comisie, statul al cărui cetăţean era victima, statul care a sesizat Comisia,

statul pus оn cauză sau persoanele particulare, fizice sau juridice, care au sesizat Comisia.

Prin urmare, Comisia funcţiona ca un „filtru" de acces la Curtea europeană a drepturilor omului,

ceea ce a f ăcut ca acest mecanism să funcţioneze cu dificultate. Este motivul pentru care оn anul 1994 a

fost adoptat Protocolul 11 la Convenţia europeană pentru reformarea mecanismului de control, cu

scopul de a menţine şi оntări eficacitatea apăr ării drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale.

Practic, mecanismul de control a fost s implificat prin desfiinţarea Comisiei europene a drepturilor

omului şi instituirea unei Cur ţi unice - Curtea Europeană a Drepturilor Omului. оn baza Protocolului 11,

Curtea şi-a adoptat Regulamentul propriu de funcţionare оncă de la 1.11.1998 .

Comisia a continuat să funcţioneze, conform Protocolului 11, pвnă la 31.10.1999, pentru a

instrumenta cazurile declarate admisibile pвnă la intrarea оn vigoare a Protocolului.

2. Organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturijor Omului se compune dintr-un număr de judecători egal cu numărul

statelor păr ţi4 : Aceştia sunt aleşi de Adunarea Parlamentar ă a Consiliului Europei, cu majoritatea

voturilor 1, de pe o listă cu cвte 3 candidaţi prezentaţi de fiecare stat parte. Persoanele care exercită

funcţia de judecător al Cur ţii trebuie să оndeplinească următoarele condiţii :

-

să se bucure de cea mai оnaltă reputaţie morală şi să оndeplinească toate condiţiile cerute pentru

exercitarea unei оnalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu o com petenţă recunoscută;

-să оşi exercite mandatul ca judecători cu titlu individual;

-

оn cursul mandatului lor judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompa tibilă cu cerinţele de

independenţă, impar ţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent.

Оn legătur ă cu incompatibilităţ ile prevăzute de ultima condiţie enunţată mai sus, acestea vizează

orice activitate politică sau administrativă şi orice activitate profesională. Mai mult, fiecare judecător

va declara preşedintelui Cur ţii orice activitate suplimentar ă3

. Dacă un judecător se află оnimposibilitatea de a-şi exercita funcţiile sau se desesizează, statul parte care 1-a desemnat este invitat

ca, оn termen de 30 de zile, să desemneze fie un alt judecător ales, fie, оn calitate de judecător ad-hoc,

o altă persoană care să оndeplinească condiţiile impuse unui judecător ales4. Şi judecătorul ad-hoc va

depune jur ămвntul sau declaraţia solemnă.

Mandatul unui judecător este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reales. La prima alegere, jumătate din

numărul judecătorilor оşi vor оncheia mandatul după trei ani, оn scopul reоnnoirii unei jumătăţi la fiecare

3 ani. Pentru a asigura această reоnnoire, la orice alegere Adunarea Parlamentară poate decide ca unui

sau mai multe mandate să

aibă o altă durată, f ăr ă a putea depăşi 9 ani sau să fie mai mici de 3 ani.



81

Cвnd un judecător a fost ales оn locul unui judecător a! cărui mandat nu a expirat, acesta va duce la

sfвrşit mandatul predecesorului său.

La оndeplinirea vвrstei de 70 de ani, mandatul judecătorului se оncheie. оntotdeauna, judecătorii

r ămвn оn funcţie pвnă la оnlocuirea lor ş i vor continua să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi pвnă la soluţionarea lor.

Ordinea de precădere a judecătorilor este stabilită de Regulamentul Cur ţii astfel:

judecătorii aleşi au rangul imediat după preşedinte şi vicepreşedinţii Cur ţii, după vechimea lor оnfuncţia de judecător şi, la o vechime egală, оn funcţie de vвrsta lor (aceeaşi regulă este valabilă şi pentru

preşedinţii secţiilor); judecătorii ad-hoc au rangul potrivit vвrstei lor, dar după judecătorii aleşi.

Revocarea din funcţie a unui judecător poate fi hotărвtă cu majoritatea de 2/3 din numărul

judecătorilor. Potrivit Regulamentului Cur ţii, orice judecător poate declanşa procedura revocării, iar

judecătorul supus acestei proceduri va fi ascultat оn plenul Curţii .

Curtea funcţionează оn plenul său şi, pentru examinarea cauzelor aduse оnaintea sa, оn comitete,camere şi Marea Camer ă.

Adunarea Plenar ă a Cur ţ ii (Curtea Plenar ă ) are următoarele atribuţii :

-

alege, pentru o durată de 3 ani, preşedintele şi unul sau doi vicepreşedinţi ai Adunării, care pot fi

realeşi;

-

constituie camere pentru o perioadă determinată;

-alege preşedinţii camerelor Cur ţii, care, de asemenea, pot fi reale şi;

- adoptă Regulamentul Cur ţii;

-alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.

Potrivit Regulamentului Cur ţii, alegerile de mai sus au loc prin vot secret, cu majoritatea absolut ă a

judecătorilor Cur ţii. Dacă nu se obţine această majoritate, se procedează la un scrutin de balotaj оntre ceidoi judecători care au ob ţinut cel mai mare număr de voturi.

Pre şedintele Cur ţ ii conduce activitatea şi serviciile Cur ţii, reprezintă Curtea şi, mai ales, asigur ă

relaţiile cu autorităţile Consiliului Europei. El prezidează şedinţele plenare ale Cur ţii, şedinţele Marii

Camere şi cele ale Colegiului de 5 judecători. El nu participă la examinarea cauzelor de către Camere,

mai puţin atunci cвnd este ales de statul parte interesat оn această cauză.

Vicepre şedin ţ ii Cur ţ ii' asistă preşedintele Cur ţii şi оl оnlocuiesc la cererea acestuia sau оn caz devacanţă a preşedinţiei. Ei оndeplinesc şi funcţia de preşedinţi de secţie.

Pre şedin ţ ii sec ţ iilor şi ai camerelor 6 conduc şedinţele secţiilor şi ale camerelor

din care fac parte şi pot fi оnlocuiţi, la nevoie, de vicepreşedinţii acestora. Trebuie precizat că membrii

Cur ţii nu pot exercita preşedinţia оntr -o cauză оn care una din păr ţi este chiar statui ai cărui resortisanţi

sunt sau оn numele căruia au fost aleşi. ,



82

Sediul Cur ţ ii este la Strasbourg, care este şi sediul Consiliului Europei, dar, cвnd este necesar, Curtea poate să-şi exercite funcţiile şi оn alte locuri de pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului se reuneşte оn sesiune plenar ă ori de cвte ori este necesar

pentru оndeplinirea funcţiilor sale, la cererea a minimum o treime din judec ători, şi cel puţin o dată pe an

pentru probleme administrative. Cvorumul sesiunilor plenare trebuie să fie de cel puţin două tre imi din judecătorii aleşi.

Sec ţ iile' (denumite Camere оn Convenţie) sunt constituite de Adunarea Plenar ă, pentru o perioadă de

3 ani. Există minim 4 secţii şi fiecare judecător este membru al uneia d intre acestea, astfel оncвt fiecare să

fie echilibrată din punct de vedere geo- grafic, al reprezentării sexelor şi al diferitelor sisteme juridice

naţionale.

Marea Camera se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi şi este constituită pentru o

perioadă de 3 ani. Din Marea Camer ă fac parte obligatoriu preşe- dintele şi vicepreşedintele Cur ţii,

precum şi preşedinţii secţiilor. Marea Camer ă se pronunţă asupra cererilor introduse individual sau destate, atunci cвnd cauza i-a fost deferită de o camer ă ca urmare a desesizării acesteia sau оn caz de remiterede către orice parte, оn termen de 3 luni de la hotărвrea Camerei .

Camerele de 7 judecători5 se constituie pentru examinarea cauzelor aduse оn faţa Cur ţii. Pentru

fiecare cauză, Camera cuprinde preşedintele secţiei şi judecătorul ales

оn numele statelor aflate оn cauză. Judecătorul ales poate fi оnlocuit de un judecător ad-hoc.

Camerele se pot pronunţa atвt asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale, оn situaţia оn careComitetul nu le declar ă inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Cur ţii, cвt şi asupra admisibilităţii şi a

fondului cererilor introduse de state.

Comitetele6 se constituie de către 3 judecători apar ţinвnd aceleaşi secţii, pentru o

perioadă de 12 luni, prin rota ţia membrilor fiecărei Secţii, alţii decвt preşedintele. Un Comitet poate,

prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci cвnd oasemenea decizie poate fi luată f ăr ă o examinare complementar ă, aceasta fiind definitivă.

Marea Camer ă, camerele şi comitetele оşi desf ăşoar ă activitatea оn permanenţă, dar Curtea poate

hotărо оn fiecare an perioade de sesiune. оn acest din urmă caz, оn situaţii de urgenţă, preşedintele Cur ţii

are posibilitatea să convoace Marea Camer ă şi camerele оn afara perioadelor de sesiune stabilite. Curtea delibereaz ă" оn camera de consiliu, оn secret, doar judecătorii luвnd parte la deliberări,

precum şi grefierul, alţi agenţi ai grefei şi interpreţii, оn funcţie de necesitate, оnainte de orice votare cu privire la o problemă supusă Cur ţii, judecătorii trebuie să-şi exprime opinia.

Deciziile Cur ţ ii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. оn caz de

egalitate de voturi, se repetă votarea şi, dacă rezultă o nouă egalitate, votul preşedintelui este

preponderent.

Deciziile şi hot ărвrile Marii Camere şi ale camerelor sunt adoptate cu majoritatea judecătorilor

prezenţi şi nu se admit ab ţineri оn chestiuni care privesc admisibilitatea sau fondul cauzei .



83

Grefierul Cur ţ este ales de Adunarea Plenar ă dintre candidaţii care trebuie să se bucure de cea mai

оnaltă consideraţie morală şi să posede, pe lвngă experienţă, cunoştinţele juridice, administrative şi

lingvistice necesare exercitării funcţiilor. El este ales pentru o perioadă de 5 ani şi poate fi reales şi trebuie

să facă o declaraţie solemnă оn plenul Curţii оnainte de reluarea funcţiei. Tot Adunarea Plenar ă alege şi

doi grefieri adjuncţi. Func ţ iile grefierului sunt următoarele:

-

asistă Curtea оn оndeplinirea funcţiilor sale;

-

r ăspunde de organizarea şi activităţ ile Grefei, sub autoritatea preşedintelui Cur ţii;

-

asigur ă paza arhivelor şi este intermediar pentru comunicările şi notificările adresate Cur ţii sau

care emană de la ea;

-

r ăspunde cererilor de informaţii privind activitatea Cur ţii, оn special a celor venite din partea presei, sub rezerva оndator irii de discreţie.

Grefa funcţionează pe baza instrucţiunilor generale оntocmite de grefier ş i aprobate de preşedintele

Cur ţii. Ea se compune din grefele de sec ţ ie, оn număr egal cu cel al secţiilor, şi din serviciile necesare

pentru a furniza Cur ţii prestaţiile administrative şi juridice corespunzătoare. Agenţii Grefei, inclusiv

referenţii, cu excepţia grefierului şi a grefierilor adjuncţi, sunt numiţi de către Secretarul General al

Consiliului Europei, cu acordul preşedintelui Cur ţii sau al grefierului.

3. Procedurile оn faţa Curţii Europene a Drepturilor Omuiui3.1. Competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Competenţa Cur ţii acoper ă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea

Convenţiei şi a protocoalelor sale, astfel:

-

orice stat parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse оncălcări a prevederilor Convenţiei

şi a protocoalelor sale de către un alt stat parte (cauze interstatale) sesizarea printr-o cerere de către orice

persoană fizică, orice organizaţie negu vernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind

victime ale unei оncăl cari de către un stat parte a drepturilor recunoscute de Conven ţie sau protocoaleli

sale (cereri individuale). Exercitarea acestui drept nu poate fi оmpiedicată de cătn statele păr ţi prin nici o

măsur ă;

-

Curtea poate da avize consultative, la cererea Comitetului Miniştrilor al Consi liului Europei,

asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor .



84

3.2. Sesizarea instanţei

Orice peti ţ ie adresată Cur ţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să fie formu- lată оn scris şi

semnată de petiţionar sau de reprezentantul său.

Peti ţ iile statale se depun la grefa şi trebuie să conţină:

-

denumirea statului parte оmpotriva căruia este оndreptată petiţia;

-

o expunere a faptelor;

-

o expunere a violării sau a violărilor Convenţiei şi a argumentelor pertinente;

-

o expunere cu privire la respectarea criter iilor de admisibilitate a cererii;-

obiectul petiţiei şi descrierea generală a pretenţiilor de satisfacţie echitabilă pentru partea sau

păr ţile presupuse a fi lezate;

-

numele şi adresa persoanei sau a persoanelor desemnate ca agenţi;

- copii ale tuturor documentelor pertinente, оn special ale deciziilor judiciare sau de alt fel privind

obiectul petiţiei.

Peti ţ iile individuale, de regulă, se prezintă pe un formular furnizat de grefa şi trebuie să indice :

-

numele, data naşterii, cetăţenia, sexul, profesia şi adresa petentulul;

-

numele, profesia şi adresa reprezentantului său (dacă este cazul);

-

statul parte оmpotriva căruia este оndreptată petiţia;

-

o expunere succintă a violărilor Convenţiei şi argumentele pertinente corespunzătoare;

-

o expunere succintă privind respectarea de către petent a criteriilor de admisibilitate;

-

obiectul petiţiei şi descrierea оn linii mari a cererii unei satisfacţ ii echitabile, pe care petentul

doreşte să o formuleze;

-

copii ale tuturor documentelor pertinente, оn mod special ale deciziilor judiciare sau de alt fel cu

privire la obiectul petiţiei; petentul trebuie să menţioneze dacă a supus plвngerile sale unei alte instanţe

internaţionale de anchetă sau de reglementare.

Petentul poate cere să nu-i fie dezvăluită identitatea şi preşedintele Camerei poate autoriza acest

anonimat, dar numai оn cazuri excepţionale şi temeinic justificate.

La primirea petiţiilor, se numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori, de către camera constituită

pentru examinarea cauzei, оn cazul petiţiilor statale, sau de către preşedintele secţiei căreia i s-a atribuit

cauza, оn situaţia petiţiilor individuale. оn prima situaţie (petiţii statale), judecătorul raportor va оntocmiun raport cu privire la admisibilitatea petiţiei după care, dacă petiţia este admisă, va supune Camerei rapor-



85

tul, proiectele de texte şi orice alt document necesar. оn cea de-a doua situaţie (petiţii individuale),

judecătorul raportor decide dacă petiţia trebuie examinată de un comitet sau de către o camer ă şi

оntocmeşte un raport care va fi оnaintat acestora, pe baza in- formaţiilor primite cu privire la fapte,

documente şi orice alt element considerat pertinent pentru acea cauză.

3.3. Admisibilitatea cererilor

Pentru a fi admisibile, petiţiile trebuie să оndeplinească următoarele condi ţ ii":

-

să fi epuiza! căile de recurs interne, aşa cum se оnţelege din principiile de drept interna ţional

general recunoscute şi оntr -un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive;

-

să nu fie anonimă;

-

să nu fie оn mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei

alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare; оn acest caz ea trebuie să conţină fapte noi;-

să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convejnţiei sau ale protocoalelor;

-

să nu fie оn mod vădit nefondată sau abuzivă.

Examinarea admisibilit ăţ ii peti ţ iilor statle a se realizează оn camera constituită pentru examinarea

cauzei, după оnştiinţarea păr ţii pвrвte despre petiţia introdusă. Deliberarea va lua оn considerare raportulоntocmit de judecătorul sau judecătorii raportori.

Peti ţ iile individuale sunt examinate de un Comitet, pe baza raportului оntocmit de judecătorul

raportor. Comitetul poate declara petiţia neadmisibilă sau o poate radia de pe rolul Cur ţii, decizia fiind

definitivă. Dacă nu ia o astfel de decizie, Comitetul transmite petiţia către camera constituită pentru

examinarea cauzei. Camera, pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, poate decide fie

admiterea, fie ne- admiterea, fie radierea petiţiei de pe rolul Cur ţii. Dacă petiţia este declarată admisă,

camera оnştiinţează statul parte pвrвt cu privire la aceasta ş i poate să cear ă orice informaţie, documente

sau alte elemente pertinente şi să invite păr ţile să depună оn scris observaţii complementare. De asemenea,

dacă o petiţie este declarată admisă, decizia este comunicată statului parte al cărui resortisant este petentulşi celor care sunt păr ţi оn cauză. Un stat parte poate să оş i manifeste dorinţa de a prezenta obser- vaţiiscrise sau de a lua parte la audieri şi să fie invitat оn acest scop (terţa intervenţie)', preşedintele camerei

stabilind condiţii şi termene pentru aceasta.



86

3.4. Rezolvarea amiabilă a cauzelor

Grefierul, la instrucţiunile camerei sau ale preşedintelui acestuia, intr ă оn legătur ă cu păr ţile оn scopulde a ajunge la o rezolvare amiabilă. Negocierile sunt confidenţiale şi nu au efect asupra unei eventuale

rezolvări оntr -o procedur ă contencioasă. оn cazul оn care camera este informată de grefier că păr ţile

acceptă reglementarea amiabilă, ea poate, după ce s-a asigurat că soluţionarea este оn spiritul respectării

drepturilor recunoscute de Convenţie şi protocoalele sale, să radieze cauza de pe rolul Cur ţii.

3.5. Examinarea cauzei оn condiţii de contradictorialitate

Dacă nu s-a reuşit soluţionarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea procedează la exa-

minarea acesteia оn condiţii de contradictorialitate, оmpreună cu reprezentanţii păr ţilor şi, dacă este

cazul, procedвnd la o anchetă.

Audierea este publică, mai puţin cвnd, datorită unor circumstanţe excepţionale, Curtea decide altfel.

Documentele depuse la gref ă sunt publice, dacă nu se decide altfel.

Dezbaterile sunt conduse de preşedintele camerei, care decide ordinea оn care sunt chemaţi la cuvвntagenţii, consultanţii şi consilierii păr ţilor. Dacă o parte nu se prezintă tar ă a invoca motive suficiente,

camera nu va ţine seama de absenţă dacă este оn interesul justiţiei .

Martorii, exper ţ ii şi alte persoane care urmează a fi audiate sunt convocate de

grefier, cu precizarea cauzei, a obiectului anchetei, a expertizei sau a altor măsuri ordonate de camer ă.

Martorul, ca şi expertul, va depune un jur ămвnt sau va face o declaraţie solemnă, după verificarea

identităţii, dar оnainte de prezentarea mărturiei sau a expertizei .

оn cazul recuz ării unui martor sau expert, camera este cea care decide. Orice judecător poate pune

оntrebări agenţilor, consultanţilor şi consilierilor păr ţilor, petentului, martorilor, exper ţilor şi oricărei alte

persoane prezente оn faţa camerei. De asemenea, martorii, exper ţii şi alte persoane pot fi interogate

de agenţii, consultanţii şi de consilierii păr ţilor 1.

Audierile se оncheie cu o dare de seamă оntocmită de grefier. Cвnd o cauză pendente оn faţa unei

camere ridică o problemă gravă cu privire la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale sau atunci

cвnd soluţionarea unei probleme cu care ea este sesizată poate conduce la o contradicţie оn raport cu ohotărвre dată anterior de Curte, camera poate să se desesizeze оn favoarea Marii Camere, f ăr ă motivare,



87

cu excepţia cazului оn care una din păr ţi s-ar opune оn termen de o lună de la data comunicării intenţiei de

desesizare.

Oricare din păr ţi poate să cear ă remiterea la Marea Camer ă , оn termen de 3 luni de la data pronunţării

hotărвrii date de o cameră, pentru o problemă gravă cu privire la interpretarea sau la aplicarea convenţiei şi

a protocoalelor sale ori pentru o problemă gravă de ordin general. оn această situaţie, un colegiu de 5

judecători ai Marii Camere examinează cererea pe baza dosarului existent şi constată dacă, оntr -adevăr, se

ridică o asemenea problemă. Marea Camer ă va urma, mutatis mutandis, aceleaşi proceduri ca оn faţacamerelor.

Оn orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărо scoaterea de pe rol a unei cereri dacă solicitantul nu

doreşte să o mai menţină, dacă litigiul a fost rezolvat sau pentru orice alt motiv cвnd examinarea cererii nuse mai justifică.

3.6. Hotărвrile Curţii

Hotărвrile Marii Camere sunt definitive iar ce le ale camerelor devin definitive cвnd păr ţile declar ă că nu vor cere retrimiterea cauzei оn faţa Marii Camere sau după 3 luni de la data hotărвrii dacă nu s-a cerutretrimiterea, dar şi atunci cвnd Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere. Hotărвriledefinitive sunt publice şi trebuie să fie motivate, ca şi deciziile privind admisibilitatea.

Statele păr ţi sunt obligate să se conformeze hotărвrilor definitive оn litigiile оn care sunt păr ţi.

Hotărвrile definitive ale Curţii sunt trimise Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, care

supraveghează executarea lor

Hotărвrile trebuie să cuprindă оntotdeauna:

-

numele preşedintelui şi ale celorlalţi judecători care compun camera, precum şi numele grefierului

sau al grefierului adjunct;

-

data adoptării şi cea a pronunţării sale;

-

indicarea păr ţilor;

-

numele agenţilor, consultanţilor şi consilierilor păr ţilor;

-

expunerea procedurii;

-

faptele cauzei;

-

un rezumat al concluziilor păr ţilor;

-

motivele оn drept;

-

dispozitivul;

-dacă este cazul, decizia luată cu privire la cheltuieli şi cheltuielile de judecată;



88

-

indicarea numărului de judecători care a constituit majoritatea.

Statul parte reclamant sau petentul poate cere o satisfac ţ ie echitabil ă оn cazul оn care Curtea declară

că a avut loc o оncălcare a Convenţiei şi a protocoalelor şi dacă

dreptul intern al statului parte nu permite decвt o оnlăturare incompletă a consecinţelor оncălcării. оn

acest caz, Curtea acordă păr ţii lezate o repara ţie echitabilă stabilită prin aceeaşi hotărвre prin caresoluţionează fondul sau printr-o procedur ă ulterioar ă.

Limbile de redactare a hotărвrilor sunt engleza şi franceza, cu excepţia cвnd se decide şi utilizarea

altor limbi oficiale.

Hotărвrile se semneaz ă de către preşedintele Cur ţii şi de grefier, se citesc оn şedinţa publică de

preşedinte sau de către un judecător desemnat de acesta şi se comunică Comitetului Miniştrilor, păr ţilor.

Secretarului General ai Consiliului Europei, ter ţilor intervenienţi şi oricărei alte persoane direct interesate.

Hotărвrile definitive ale Curţii sunt publicate sub autoritatea grefierului, care r ăspunde şi de

publicarea culegerii oficiale de hotărвri şi decizii ale Cur ţii.

Păr ţile оn cauza soluţionată de Curte pot cere, оn termen de un an, interpretarea unei hot ărвri. Dacă

cererea este acceptată, păr ţile sunt invitate să prezinte observaţii scrise şi să se prezinte la audieri оn faţacamerei, care decide printr-o hotărвre.

3.7. Asistenţa juridică

La cererea ce lui care a introdus o petiţie sau din oficiu, preşedintele camerei poate să acorde asistenţă

juridică pentru apărarea cauzei. Dacă i se acordă această asistenţă, petentul va beneficia de ea şi оn faţaMarii Camere .

Asistenţa juridică nu poate fi acordată decвt cu condi ţ ia ca ea să fie necesar ă bunei desf ăşur ări a

cauzei şi ca petentul să nu dispună de mijloace financiare suficiente pentru a face faţă оn totalitate sau оn parte cheltuielilor ocazionate de susţinerea cauzei sale .

Pentru a stabili dacă petentul dispune sau nu de mijloacele financiare suficiente, el va completa o

declara ţ ie оn care va indica resursele, bunurile sub formă de capital, angajamentele financiare pe care

le are faţă de persoanele aflate оn оntreţinerea sa şi orice altă obligaţie financiar ă . Această declaraţie va fi

certificat ă de autoritatea sau autorităţile interne competente. оn acelaş i timp, statul parte implicat este

invitat să-şi prezinte observaţiile оn scris оn legătur ă cu aceasta. оn urma acestei proceduri, preşedintele

camerei decide cu privire la acordarea sau refuzul de a acorda asistenţa juridică, iar grefierul va informa

păr ţile interesate.



89

4. Competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de a da avize consultative

La cererea Comitetului Mini ştrilor al Consiliului Europei, Curtea poate da avize consultative asupra

problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale.

Convenţia precizează că aceste avize nu se pot referi la problemele legate de conţinutul sau de

оntinderea drepturilor şi a libertăţilor consacrate de ea şi de protocoalele sale, nici asupra problemelor

care s-ar putea cunoaşte ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenţie.

Cererea de aviz consultativ se depune la grefa Cur ţii şi trebuie să indice оn ter - meni compleţi şi

precişi problema pentru care se solicită avizul, precum şi data deciziei Comitetului Miniştrilor de a cere

avizul şi persoanele desemnate să furnizeze Cur ţii toate explicaţiile necesare.

După primirea cererii, grefierul distribuie cвte un exemplar al acesteia tuturor membrilor Cur ţii şi

informează statele păr ţi оn scopul de a se depune observaţii scrise cu privire la problema pentru care

se cere avizul5. Aceste observaţii sau alte documente depuse la gref ă оntr -un termen stabilit de

preşedintele Cur ţi sunt comunicate tuturor membrilor Cur ţii, Comitetului Miniştrilor şi fiecărui stat

parte". După această procedur ă scrisă se pot organiza şi audieri pentru dezbateri orale.

Avizele consultative sunt emise cu majoritatea de voturi a Marii Camere, cu posibilitatea fiecărui

judecător de a exprima opinia separat1. Ele se c itesc оn şedin ţ a pu- blică de către preşedintele Cur ţii sau de

un alt judecător desemnat de acesta, cu prevenirea Comitetului Miniştrilor şi statelor păr ţi.

Avizul consultativ, ca şi decizia prin care Curtea consider ă că avizul nu ţine de competenţa sa, este

semnat de preşedintele Cur ţii şi de grefier, este depus оn arhivele Curţii şi se comunică оn copii certificateComitetului Miniştrilor, statelor păr ţi şi Secretarului General al Consiliului Europei.

Uniunea Europeană şi drepturile omului.

Cetăţenia europeană


este garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Aceste preocup ări nu sunt оnsă tocmai vechi.

Chiar dacă nici tratatele comunităţ ilor europene, nici Tratatul Uniunii Europene nu consacr ă deocamdată

un catalog al drepturilor fundamentale ale omului, Curtea de Justiţie a recunoscut existenţa drepturilor

fundamentale la nivelul comunităţilor şi, оn baza jurisprudenţei acesteia, garantarea drepturilor

fundamentale consacrate atвt la nivelul ONU, cвt şi la nivelul Consiliului Europei, reprezintă unul dintre



90

principiile generale de drept comunitar. Tratatul Uniunii Europene consacr ă aceste principii оntrecare cel referitor la respectarea drepturilor fundamentale garantate de Conven ţ ia europeană pentru

apărarea drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei оn anul 1950, precum şi a celor care rezultă din tradiţiile constituţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene

Curtea de Justiţie a jucat un rol important оn evoluţia preocupărilor din acest domeniu, оncepвnd cu

anul 1974, cвnd a decis că apărarea drepturilor fundamentale reprezintă un principiu al dreptului

comunitar, Curtea a recunoscut оn practica sa numeroase drepturi fundamentale ale omului cu privire lademnitatea umană, egalitatea оn drepturi, nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea religiei,

protecţia vieţii private, secretul medical, dreptul de proprietate, libertatea profesională, libertatea

comer ţului şi a concurenţei, respectarea vieţii familiale, dreptul la justiţie şi la o procedur ă echitabilă,

inviolabilitatea domiciliului, libertatea de opinie şi altele.

Ceea ce este foarte important, Curtea de Justiţie este competentă să pronunţe cu efect retroactiv

nulitatea unui act, dacă prin acesta s-a violat un drept fundamental. De asemenea, оn cadrul dreptuluicomunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale, instituţiile comunitare trebuie să ţină seama de

dispoziţiile internaţionale cu privire la drepturile omului, mai ales de cele consacrate de Convenţiaeuropeană a drepturilor omului. A existat chiar o iniţiativă a Parlamentului European ca Uniunea

Europeană să adere la convenţia amintită, dar Curtea de Justiţie, оntr -un aviz dat оn anul 1996, a ar ătat că

o asemenea aderare nu este posibilă datorită diferenţelor de sistem dintre Uniune şi Consiliul Europei.

Prevederi importante conţine şi Tratatul de la Amsterdam, din anul 1997, care lărgeşte aria

competenţelor Cur ţii de Justiţie оn domeniul respectării drepturilor omu lui de către instituţiilecomunitare. De asemenea, оn situaţia violărilor grave şi repetate ale principiilor consacrate de Tratat cu

privire la dreptul la libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului, statul de drept, Consiliul Uniunii

Europene poate sancţiona statul respectiv suspendвndu-i unele drepturi.

Toate aceste preocupări (nu numai) au dus la o nouă abordare la sfвrşitul anilor '90, cвnd s-a conturat

ideea unei veritabile codificări şi crearea unui sistem propriu al Uniunii Europene pentru apărarea

drepturilor fundamentale ale omului, alături de preocupările similare оn domeniul cetăţeniei europene. Se

poate afirma astăzi că plasarea individului şi a intereselor sale оn centrul integrării europene constituie

preocuparea major ă a Uniunii.

Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acţiunea Summit-ului european din anul

1999, la care s-au formulat cвteva principii directoare pentru redactarea unui document prin care să se

garanteze drepturile omului оn cadru! Uniunii Europene - Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene.



91

2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Pentru redactarea Cariei, Consiliu! european a creat un organism special - Conven ţ i a - alcătuita din

reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, ai instituţiilor comunitare şi ai altor instituţii europene şi

naţionale.

Prima reuniune a Convenţiei s-a ţinut ia 17 decembrie 1999, lucr ările fiind finalizate оn septembrie

2000 şi, la reuniunea şefilor de stat şi de guvern, de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut

Parlamentului European, Consiliului european şi Comisiei să aprobe Carta, ceea ce s-aоntвmp!at la 9

decembrie 2000, la Nisa.

Carta, adoptată fiind de cele trei instituţii europene, nu este un tratat, ci un acord interinstitu ţional,

deci nu are for ţă juridică. De aceea, dintre mai multe variante de consacrare a ei pe cale convenţională, se

pare că va fi оncorporată оn viitoarea Constituţie europeană. Proiectul acestei Constituţii a fost deja

redactat de Convenţia europeană, prezentat Consiliului European, la Tesalonic оn iunie 2003, şi urmează afi supus adoptării de către o Conferinţă interguvernamentală, care va avea loc оn anul 2004, cu perspectiva

intr ării оn vigoare оn anul 2006.

2.1. Constituţia europeană şi drepturile fundamentale

Proiectul de articole ale Tratatului care va reprezenta o Constitu ţie a Europei este fundamentat pe

voinţa statelor Europei de a stabili o Uniune a cărei denumire ur- mează a fi decisă, care, pe un model

federal, va avea competenţe comune, cu respectarea identităţii naţionale a statelor membre şi care va fi

deschisă tuturor statelor europene ale căror popoare оmpărtăşesc aceleaşi valori.

Proiectul de Constituţie precizează că Uniunea se bazează pe valorile respectului pentru demnitatea

umană, libertate, democraţie, statul de drept, pe respectarea drepturilor omului, dorind să fie o societate

care practică toleranţa, justiţia şi solidaritatea şi avвnd ca scop promovarea păcii, a valorilor acesteia şi a

bunăstării popoarelor sale.

Deosebit de semnificativ, chiar оn Titlul al Il-lea al proiectului sunt consacrate drepturile

fundamentale şi cetăţenia Uniunii, cu precizarea expresă potrivit căreia Carta drepturilor fundamentale

face parte integrantă din Constituţie. Iată, aceasta este modalitatea avută оn vedere pentru a da caracter juridic Carte i, care va figura оntr -un protocol anexă la Constituţie. Această tehnică legislativă va permite

astfel menţinerea intactă a structurii Cartei şi va evita dezvoltarea prea largă a textului Constituţiei.

Mai mult, proiectul de Constituţie menţine ideea ader ării Uniunii la Convenţia europeană pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu precizarea că aceasta nu va modifica

repartiţia competenţelor оntre Uniune ş i statele membre (urmare a atenţionării f ăcute de Curtea de Justiţie

prin avizul său din anul 1996)."'



92

Drepturile fundamentale, atвt cele garantate de Convenţ ia europeană, cвt şi cele care rezultă din

tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre fac parte din dreptul Uniunii, ca principii generale.

Se doreşte astfei o precizare clar ă că Uniunea recunoaşte оn plus faţă de Cartă drepturile fundamentale

suplimentare оn calitate de principii generale care rezultă din două surse de inspiraţie: Convenţiaeuropeană şi tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. Precizarea este motivată de faptul că

integrarea Cartei оn Constituţie nu trebuie să оmpiedice Curtea de Justiţie de a apela la aceste două sursedin perspectiva evoluţiei lor viitoare.

Consacrвnd aceste principii, Constituţ ia precizează că оn aplicarea ei este interzisă orice discriminare

bazată pe cetăţenie

2.2. Conţinutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta' porneşte de la generoasa idee că Uniunea Europeană plasează persoana оn centrul acţiunii sale

instituind cetăţenia Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea contribuie astfel la

apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor

popoarelor Europei, precum şi a identităţ ii naţionale a state lor membre şi a organizării puterilor lor publice

la nivel naţional, regional şi local.

Uniunea promovează o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigur ă libera circulaţie a persoanelor,

bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabi- lire оn spaţiul său. оn acest scop, a fost

necesar să se stabilească оntr -o Cartă că trebuie оntărită protecţia drepturilor fundamentale оn luminaevoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice. De aceea, Carta reafirmă,

cu respectarea competenţelor Uniunii şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă, mai ales, din

tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Tratatul Uniunii

Europene şi din tratatele comunitare, din Con- venţia europeană a drepturilor omului, din Carta socială

adoptată de Comunitate şi de Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Cur ţii de Justiţie şi a Cur ţiiEuropene a Drepturilor Omului. Exercitarea acestor drepturi presupune responsabilit ăţi şi оndatoriri faţă

de ceilalţi, de comunitatea umană şi de generaţiile viitoare.

Carta consacr ă un catalog al drepturilor fundamentale оn 6 din cele 7 capitole ale sa le, intitulate

sugestiv: demnitate, libert ăţ i, egalitate, solidaritate, cet ăţ enie, justi ţ ie.



93

2.2.1. Demnitate

Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată şi protejată. Ea nu este numai un

drept fundamental оn sine, ci chiar baza drepturilor fundamentale, f ăcвnd parte din substanţa tuturor

drepturilor оnscrise оn Cartă. De aceea, ea nu trebuie atinsă nici оn cadrul limitării unor drepturi.

Cap. 1 al Cartei, consacrat demnităţii umane, pornind de la catalogul stabilit оn special de Convenţiaeuropeană, stabileşte următoarele drepturi:

-dreptul la via ţă al tuturor persoanelor; nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea şinici executat;

- dreptul oricărei persoane la integritate fizică şi psihică , precizвndu-se că оn cadrul medicinei şi al

biologiei trebuie să fie respectate, mai ales: consimţămвntul liber şi clar al persoanei exprimat potrivitlegii; interdicţia practicilor eugenice, mai ales a celor care au ca scop selec ţia persoanelor; interdicţia de a

face din corpul uman şi din oricare din păr ţile sale o sursă de profit; interdicţia clonajului reproductiv al

fiinţei umane;

-

dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;

—

dreptul de a nu fi ţinut оn sclavie sau servitute şi de a nu fi constrвns la muncă

for ţ at ă sau obligatorie, precum şi interzicerea traficului cu fiin ţ e umane. Carta ţine seama de definiţianegativă prevăzută de Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv excep ţiile оn care anumitesituaţii nu sunt considerate ca muncă for ţată sau obligatorie'. Referitor la interzicerea traficului cu fiinţeumane, aceasta rezultă direct din principiul demnităţ ii umane şi ţine seama de noile aspecte ale

criminalităţii organizate, precum filierele lucrative ale imigraţiei ilegale sau exploatarea sexuală.

2.2.2. Libertăţi

-

dreptul la libertate şi siguran ţă corespunde ca reglementare Convenţiei europene a drepturilor

omului cu privire la limitarea acestui drept, limite care nu pot fi dep ăşite. Prin urmare, nimeni nu poate fi

privat de libertatea sa decвt оn cazurile pre- văzute de Convenţie;

-

dreptul la respectarea vie ţ ii private şi familiale, a domiciliului şi a comunica ţ iilor persoanei. Şi

acest drept coincide cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului, cu deosebire că оn Ioc denoţiunea „coresponden ţă'" Carta foloseşte noţiunea de „comunicaţ ii", avвnd оn vedere tocmai evoluţiiletehnicii din ultimele decenii;



94

-

dreptul la protec ţ ia datelor cu caracter personal. Aceste date vor fi folosite doar оn scopurideterminate, pe baza consimţămвntului persoanei sau оn conformitate cu legea. Orice persoană are dreptul

de acces la datele sale personale şi să obţină rec- tificarea lor. Pentru garantarea deplină a acestui drept,

Carta stabileşte că respectarea lui va fi supusă controlului unei autorităţ i independente;

-

dreptul de a se că sători şi de a оntemeia o familie, garantat potrivit legilor na ţ ionale. Şi acest

drept este fundamentat pe prevederile Convenţiei europene . Preci- zăm că prevederea Cartei a fost

modernizată, оn sensul că nu interzice căsătoria оntre persoane de acelaşi sex.

' Conven ţ ia europeană a drepturilor omului, doc. cit., art. 4 par. 3. Este vorba despre munca normală

a unei persoane supuse detenţiei sau pe timpul eliber ării condiţionate, serviciul militar sau un alt serviciu

pentru obiectorii de conştiinţă, munca оn caz de criză sau calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea

comunităţii, orice altă muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

-

libertatea de gвndire, conştiin ţă şi religie, drept care implică libertatea de a schimba religia sau

convingerile, de a-şi manifesta propria religie şi propriile convingeri, individual sau colectiv, оn publicsau оn cadru privat, prin culte, оnvăţămвnt, practici sau оndeplinirea ritualurilor. Totuş i, dreptul la

obiecţiunea de conştiinţă este recunoscut numai оn conformitate cu legile naţionale;

-

libertatea de expresie şi de informare. Acest drept presupune libertatea de opinie şi de a primi sau

comunica informaţii sau idei, f ăr ă amestecul autorităţilor publice şi f ăr ă consideraţii de frontier ă. оn

acelaşi timp, exercitarea acestui drept poate

fi supusă anumitor formalităţi, condiţii sau restricţii sau sancţiuni оn conformitatea cu legea naţ ională,

dar оn limitele prevăzute de Convenţia europeană', care este sursa reglementării, оn plus, Carta consacră şi

libertatea media, al căror pluralism trebuie respectat. Izvorul acestei prevederi este dat, оn special, de jurisprudenţa Cur ţii şi de Protocolul asupra sistemelor de radiodifuziune public ă anexat Tratatului

Comunităţii Europene;

-

libertatea de reuniune şi asociere. Inspirat tot din Convenţia europeană, acest

drept este mult mai larg formulat de Cartă, aplicвndu-se la toate nivelurile, inclusiv cel european.

Astfel, se precizează оn textul Cartei că partidele politice la nivelul Uniunii contribuie ia exprimarea

voinţei politice a cetăţenilor Uniunii. Această prevedere este fundamentată pe tratatul care a instituit

Comunitatea Europeană";

-

libertatea artelor şi ştiin ţ elor. Artele şi cercetarea ştiinţifică sunt libere, iar libertatea academică

trebuie să fie respectată;

-

dreptul ia educa ţ ie. Inspirat din tradiţiile constituţionale ale statelor Uniunii şi din primul Protocol

adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, presupune şi dreptul de acces la formare

profesională şi continuă. El comporta posibilitatea de a urma gratuit оnvăţămвntul obligatoriu. Carta precizează că libertatea de a crea instituţii de оnvăţămвnt cu respectarea principiilor democraţiei, precum

şi dreptul părinţilor de a asigura educa ţia şi оnvăţămвntul copiilor lor conform cu convingerile lorreligioase, filozofice şi pedagogice vor fi respectate potrivit legilor naţionale care le reglementează

exerciţiul;

-

libertatea profesional ă şi dreptul de a munci sunt inspirate din jurisprudenţa Cur ţii de Justiţie,

precum şi din instrumentele adoptate la nivelul Uniunii şi al Consiliului Europei. Potrivit Cartei, fiecare

persoană are dreptul de a munci şi de a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetăţean al



95

statelor membre ale Uniunii Europene are libertatea de a c ăuta o slujbă, de a munci, de a se stabili şi de a

presta servicii оn orice stat membru al Uniunii. Cetăţenii ţărilor ter ţe care sunt autorizaţi să muncească pe

teritoriile statelor membre ale Uniunii au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu cele ale cetăţenilor

Uniunii;

-

libertatea de оntreprindere, de a desf ăşura activităţi economice şi comerciale, este recunoscută оn

conformitate cu dreptul comunitar' şi cu practicile na ţionale;-

dreptul la proprietate. Inspirată din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a

drepturilor omului , redactarea Cartei a fost modernizată, pornind, mai ales, de la jurisprudenţa Cur ţii de

Justiţie. Astfel, orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor dobвndite оn mod legal,de a le folosi şi de a dispune de ele. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, mai pu ţin оn caz deutilitate publică, dar оn condiţiile prevăzute de lege şi cu o justă despăgubire. De asemenea, Carta

precizează că proprietatea intelectuală este protejată, aplicвnd aceleaşi garanţii. Aceasta acoper ă

proprietatea literar ă şi artistică, dreptul asupra brevetelor şi mărcilor şi alte drepturi asemănătoare;

-

dreptul de azil. Carta precizează că dreptul de azil este garantat cu respectarea Convenţiei de la

Geneva din о951 şi a Protocolului acesteia din 1967 cu privire la statutul refugiaţilor şi оn conformitate cuTratatul instituind Comunitatea Europeană;

- dreptul la protec ţie оn caz de remitere, expulzare şi extr ădare. Avвnd acelaşi sens cu Protocolul

adiţional nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit acestui drept, nimeni nu poate fi

remis, expulzat sau extr ădat către un stat оn care există riscul major de a fi supus pedepsei cu moartea,

torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. De asemenea, expulzările colective sunt

interzise.

2.2.3. Egalitate5

-

egalitatea оn drept (оn faţ a legii) a tuturor persoanelor este un drept şi un principiu consacrat оntoate textele constituţionale europene şi considerat de Curtea de Justiţie оn mai multe din deciziile sale caun principiu al dreptului comunitar;

-

dreptul la nediscriminare. Prevăzut оn mai multe texte convenţionale presupune interzicerea

oricărei discriminări bazate, mai ales, pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristicigenetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natur ă, apartenenţa la o minoritate

naţională, avere, naştere, handicap, vвrstă sau orientare sexuală. Carta mai precizează că оn domeniul apli-cării Tratatului CE şi a Tratatului asupra UE orice discriminare bazată pe cetăţenie este interzisă

diversitate cultural ă şi religioasă. Carta precizează că Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă

şi lingvistică;

-

egalitatea оntre bărba ţ i şi femei va fi asigurată оn toate domeniile, оn ceea ce priveşte ocuparea

unei funcţii, munca şi remunerarea, cu posibilitatea de a menţine sau adopta măsuri care prevăd avantaje

pentru a preveni sau a compensa dezavantajele оn cariera profesională ;

-drepturile copilului. Copiii au dreptul la protec ţie şi la оngrijirea necesar ă bunăstării lor. Ei pot să- şi

exprime liber opiniile, care vor fi luate оn considerare оn funcţie de vвrsta şi maturitatea lor. оn toate



96

actele relative la copii care trebuie să fie оnde- plinite de autorităţile publice sau instituţiile private,

interesul superior al copilului trebuie să fie o prioritate. De asemenea, copilul are dreptul de a оntreţ ine

regulat relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, mai puţin cвnd acestea sunt contrareinteresului său;

-

drepturile persoanelor оn vвrstă Uniunea recunoaşte respectarea dreptului persoanelor оn vвrstă la

o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa so- cială şi culturală;

-

dreptul persoanelor handicapate la integrare. Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor

handicapate de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea lor socială şi profesională şi

participarea la viaţa comunităţii

2.2.4. Solidaritate

Drepturile consacrate оn acest capitol sunt fundamentate, mai ales, pe Carta social ă europeană

revizuit şi pe Carta comunitar ă a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, dar şi pe documente

precum Tratatul CE, direct ivele comunitare şi jurisprudenţa Cur ţii de Justiţie. Este vorba despre:

- dreptul la informare şi la consultare al muncitorilor оn cadrul оntreprinderii, оn condiţ iile prevăzute

de dreptul comunitar şi de legislaţiile şi practicile naţionale;

-

dreptul angaja ţ ilor şi al organiza ţ iilor lor de a negocia şi оncheia contractele colective de muncă

şi de a recurge, оn caz de conflict de interese, la acţ iuni colective pentru a-şi apăra propriile interese,

inclusiv la grevă;

-

dreptul fiecărei persoane de a accede la un serviciu gratuit de plasare a for ţ ei de muncă;

-

dreptul fiecărui muncitor la protec ţ ie contra concedierii nejustificate, оn conformitate cu dreptul

comunitar şi cu legislaţiile şi practicile naţionale;

-

dreptul muncitorilor la condi ţ ii de muncă prin care să se respecte sănătatea, securitatea şi

demnitatea lor şi la perioade de repaus zilnic şi să ptămвnal, precum şi la concediu anual plătit;

-

interzicerea muncii copiilor şi dreptul tinerilor la protec ţie оn muncă. Potrivit Cartei, vвrstaminimă de admitere оn muncă nu poate fi mai mică decвt cea la care оncetează perioada de şcolarizare

obligatorie. Tinerii admişi la muncă vor beneficia de condiţii de muncă adaptate vвrstei lor şi trebuie să fie

protejaţi contra exploatării economice sau contra oricărei munci susceptibile de a afecta securitatea şi

sănătatea lor, dezvoltarea fizică, mentală, morală sau socială, ori de a compromite educaţia lor;

-

dreptul la protec ţia familiei оn plan juridic, economic şi social. Nici o persoană nu poate fi

concediată pentru motive legate de maternitate. De asemenea, fiecare are dreptul la concediu de

maternitate plătit şi la concediu parental după naştere, precum şi dreptul de a оnfia un copil;

-

dreptul de acces la presta ţ iile de securitate social ă şi la serviciile sociale, cu asigurarea protecţiei

оn cazuri precum maternitate, boală, accidente de muncă, bătrв- neţe, pierderea locului de muncă;



97

-

dreptul persoanelor rezidente şi care se deplaseaz ă legal оn Uniunea Europeană la presta ţ ii de

securitate social ă şi la avantaje sociale, conform dreptului comunitar şi legislaţiilor şi practicilor

naţionale. Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul la un ajutor social şi la locuinţă оn scopul asigurării

demnităţii tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente;

-

dreptul oricărei persoane la serviciile de preven ţie оn materie de sănătate şi de a beneficia de

оngrijiri medicale, оn condiţiile stabilite de legislaţia şi practicile

naţionale. Un nivel ridicat de protec ţie a sănătăţii trebuie să definească toate politicile Uniunii

Europene;

-

dreptul de acces la servicii de interes economic general, оn scopul promovării coeziunii sociale şi

teritoriale a Uniunii Europene.

Tot оn acest capitol, Carta precizează preocupările Uniunii pentru un nivel ridicat de protec ţ ie a

mediului şi pentru ameliorarea calităţii acestuia, care trebuie să fie integrate оn politicile Uniunii оn

conformitate cu principiul dezvoltării durabile.De asemenea, protec ţ ia consumatorilor trebuie să fie asigurată la un nivel оnalt оn politicile Uniunii.

Expresia „maternitate" acoper ă perioada cuprinsă оntre concepere şi ală ptare.

2.2.5. Cetăţenia'

Tratatul instituind Comunitatea Europeană stabileşte că „se instituie o cetăţ enie a Uniunii. Este

cet ăţ ean al Uniunii orice persoană avвnd cetăţ enia unui stat membru.

Cet ăţ enia Uniunii completeaz ă cet ăţ enia na ţ ional ă şi nu o оnlocuieşte". Prin urmare, cetăţenia

Uniunii este subordonată cetăţeniei statelor membre, astfel оncвt orice individ care are cetăţenia unui stat

membru este considerat ca cetăţean al Uniunii.

Aceeaşi prevedere este consacrată şi de Proiectul de Constituţie a Europei, care stabileşte şi drepturile

cetăţenilor Uniunii.

Carta drepturilor fundamentale, din care s-a inspirat şi Proiectul de Constituţie a Europei, stabileşte

următoarele drepturi ale cetăţenilor Uniunii Europene:

- dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile Parlamentului European, оn statul membru оn care arereşedinţa, оn aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat; membrii Parlamentului European sunt aleşi prin

vot universal direct, liber şi secret;

-

dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile municipale оn statul membru unde оşi are reşedinţa, оn

aceleaşi condiţii ca cetăţenii acelui stat;



98

-

dreptul cet ăţ eanului la o bună administra ţ ie, adică dreptul ca problemele să-i fie tratate impar ţial,

echitabil şi оntr -un termen rezonabil de către instituţiile şi organele Uniunii. Acest drept presupune, mai

ales: dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată оnainte ca o măsur ă individuală care o afectează

defavorabil să fie luată оmpotriva sa; dreptul de acces la dosarul care оl priveşte, cu respectarea

interesului legitim, a confidenţialităţii şi a secretului profesional şi al afacerilor; obligaţia administraţiei

de a motiva deciziile sale; dreptul ia reparaţii din partea Comunităţii pentru pagubele cauzate de agenţii eiоn exercitarea funcţiilor, оn conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor naţionale ale statelor

membre. De asemenea, cetăţenii au dreptul de a se adresa instituţiilor Uniunii оntr -o limbă oficială (a

tratatelor Uniunii) şi de a primi un r ăspuns оn aceeaşi limbă;

- dreptul de acces al oricărei persoane fizice sau juridice la documentele Parlamentului European,

ale Consiliului şi ale Comisiei;

-

dreptul cet ăţ enilor şi al oricărei persoane fizice sau juridice care are re şedin ţa sau sediul оntr -un

stat membru de a sesiza mediatorul Uniunii pentru rea administraţie оn acţiunile instituţiilor sau ale

organelor Uniunii, cu excep ţia exercitării funcţiilor judecătoreşti de către Curtea de Justiţie şi Tribunalul

de primă instanţă;

-

dreptul la peti ţie оn faţ a Parlamentului European; acest drept apar ţine şi persoanelor care nu au

cetăţenia Uniunii, dar au reşedinţa sau sediul оntr -un stat membru;

-

dreptul la circula ţ ie şi la liber ă şedere pe teritoriul statelor membre; acest drept poate fi acordat şi

resortisanţilor statelor ter ţe care au reşedinţa legală pe teritoriul unui stat membru, оn conformitate cu

Tratatul instituind CE;

-

dreptul cet ăţ enilor de a beneficia de protec ţ ie diplomatică şi consular ă din partea oricărui stat

membru, оn aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni, atunci cвnd se află pe teritoriul unui stat ter ţ unde statulmembru ai cărui cetăţeni sunt nu este reprezentat.

2.2.6. Justiţie7

Drepturile omului оn justiţie, consacrate atвt оn instrumentele internaţionale universale, cвt şi оn cele

regionale, sunt evidenţiate şi оn Carta drepturilor fundamentale. Principalele documente care stau la bazaredactării acestui capitol sunt Conven ţ ia europeană a drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale' şi

Protocolul nr. 7' al acesteia, dar şi numeroase decizii ale Cur ţii de Justiţie şi ale Cur ţii Europene a

Drepturilor Omului.

Drepturile prevăzute sunt următoarele:

— dreptul la un recurs efectiv şi de a accede la un tribunal impar ţ ial. Orice persoană ale căreidrepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii au fost violate are dreptul la un recurs efectiv оn faţ a unuitribunal şi dreptul de a-i fi ascultată cauza оn mod echitabil, public şi оntr -un termen rezonabil de către untribunal independent şi impar ţial, stabilit potrivit legii. Fiecare persoană are posibilitatea de a fi consiliată,

7 Consideraюii introductive



99

de a se apăra şi de a fi reprezentată. Dacă nu dispune de resurse suficiente, pentru a se asigura accesulefectiv la justiţie se va acorda un ajutor jurisdic ţional;

-

dreptul la prezum ţ ia de nevinovăţ ie şi la apărare. Carta precizează că orice acuzat este prezumat

nevinovat pвnă cвnd vinovăţia sa a fost legai stabilită şi că respectarea dreptului la apărare оi este garantat.Acuzatul are, mai ales, următoarele drepturi: să fie informat, оn cel mai scurt termen, оntr -o iimbă pe care

o оnţelege şi оntr -o manier ă detaliată, despre natura şi cauza acuzaţiilor care i se aduc; să dispună de timp

şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apăr ării sale; să se apere el оnsuşi sau să fie asistat de un

apăr ător ales şi, dacă nu dispune de mijloace de remunerare a unui apăr ător, să fie asistat gratuit de un

avocat din oficiu dacă interesele justiţiei o cer; să interogheze sau să cear ă să fie interogaţi martorii

acuzării, să obţină convocarea şi interogarea martorilor apăr ării оn aceleaş i condiţii ca şi martorii acuzării;

să fie asistat gratuit de un interpret dacă nu оnţelege sau nu vorbeşte limba folosită ia audienţe;

-

principiul legalit ăţ ii şi propor ţ ionalit ăţ ii infrac ţ iunilor şi pedepselor. Astfel, nimeni nu poate fi

condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, оn momentul оn care a fost comisă, nu constituia o

infracţiune potrivit dreptului naţional sau dreptului internaţional şi nu poate primi o pedeapsă mai mare

decвt aceea care era aplicabilă оn acel moment. Dacă legea nouă prevede o pedeapsă mai mică, aceasta va

fi aplicată De asemenea, intensitatea pedepselor nu trebuie să fie dispropor ţionată оn raport cuinfracţiunea;

-

dreptul de a nu fi judecat sau sanc ţ ionat penal de două ori pentru aceea şi infrac ţ iune (non bis in

idem);

Potrivit dispoziţiilor finale ale Cartei, prevederile acesteia se adresează instituţiilor şi organelor

Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre care trebuie să respecte

drepturile consacrate şi să promoveze aplicarea lor potrivit propriilor competenţe. Mai mult, se precizează

că prin Cartă nu se creează nici o competenţă şi nici o sarcină nouă pentru Comunitate şi pentru Uniune şi

nici nu se modifică competenţele şi sarcinile definite prin tratate .

Cвt priveşte nivelul protec ţ iei, Carta precizează că nici o dispoziţie a ei nu trebuie să fie interpretată ca

limitвnd sau aducвnd atingere drepturilor omului ş i libertăţ ilor fundamentale recunoscute de dreptul

Uniunii, dreptul internaţional şi convenţiile internaţionale la care sunt păr ţi Uniunea, Comunitatea sau

toate statele membre, оn mod deosebit Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale şi constituţiile statelor membre Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor

omului

Sistemul regional de protecţie a drepturilor omului pe continentele americane s-a dezvoltat оn cadrulOrganizaţiei Statelor Americane (OSA), оncepвnd cu adoptarea

„Declaraţ iei americane a drepturilor şi оndatoririlor omului" la 2 mai 1948, cu cв- teva luni оnaintede Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

OSA, ca succesoare a Uniunii Panamericane de la оnceputul secolului al XlX-lea, s-a constituit оnforma actuală prin adoptarea Cartei OSA, Ia Bogota, оn anul 1948, la cea de-a IX-a Conferinţă

interamericană. Cu sediul оn Washington, OSA are 35 de membri, precum şi 30 de observatori

permanenţi, printre care şi Uniunea Europeană.

Scopurile organiza ţ iei sunt: оntărirea păcii şi securităţii pe continentul american, soluţionarea

diferendelor dintre statele membre prin mijloace paşnice, apărarea comună оn caz de agresiune оmpotrivaunui stat membru, precumşi soluţionarea problemelor economice, politice, sociale, culturale şi juridice ale

statelor membre.



100

Organele OSA sunt:

1.

Adunarea General ă , ca organ suprem, este alcătuită din reprezentanţii statelor membre. Se

оntruneşte anual şi are rolul de a stabili politica generală a organizaţiei, cooperarea cu ONU şi alte

organizaţii internaţionale, precum şi promovarea coope- r ării economice, sociale şi culturale;

2.

Consf ătuirea consultativă a mini ştrilor afacerilor externe, cu rolul de a dezbate problemelecomune urgente;

3.

Consiliile organiza ţ iei, ca organe cu atribuţii de recomandare оn probleme ce ţ in de competenţalor. Acestea sunt:

-

Consiliul Permanent;

-

Consiliul Economic şi Social;

-

Consiliul Interamerican pentru Educa ţ ie, Ş tiin ţă şi Cultur ă

4.

Comitetul Juridic Interamerican, ca organ consultativ, format din 11 jurişti aleşi de Adunarea

Generală, cu rolul de a contribui la codificarea dreptului internaţional;

5. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, care are ca scop promovarea şi apărarea drepturilor

omului;

6.

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, ca organ jurisdictional care poate adopta hotărвri

obligatorii pentru state оn domeniul drepturilor omului;

7. Secretariatul, ca organ permanent al organizaţiei, condus de Secretarul General, cu un mandat de 5

ani;8. Conferin ţ ele specializate pe diverse domenii ale cooper ări dintre statele membre. OSA şi-a creat şi

unele organisme specializate, precum Organiza ţ ia interamericană pentru apărare, Comisia

interamericană pentru lupta оmpotriva abuzului de droguri, Banca Interamericană de Dezvoltare etc.

Sistemul interamerican de protec ţ ie a drepturilor omului este alcătuit din două subsisteme,

corespunzătoare evoluţiei particulare a acestor preocupări pe continentele americane. Primul subsistem

este cel bazat pe Carta OSA, care se aplică tuturor statelor membre ale organizaţiei şi are ca mecanism de

control doar Comisia Interamericană a Drepturilor Omului. Cel de-al doilea subsistem se bazează pe

Conven ţ ia americană a drepturilor omului, avвnd ca mecanism de control aţвţ Comisia Interamericană a

Drepturilor Omului cвt şi Curtea Interamericană a Drepturilor Omului.



101

2. Subsistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului bazat pe Carta OSA

Carta OSA, ca act constitutiv al organizaţiei, a fost adoptată оn anul 1948, ia Bogota (Columbia)'. Caşi Carta ONU, ea nu conţinea iniţial decвt vagi referiri la drepturile omului. Prevederile Cartei оn acestdomeniu erau puţine şi formulate оn termeni foarte generali, dar de o mare оnsemnătate pentru perioada

оn care a fost adoptată, mai ales că, simultan, a fost adoptată şi Declara ţ ia americană a drepturilor şi

оndatoririlor omului.

Carta OSA, deşi nu defineşte drepturile omului, stabileşte cвteva reguli cu valoare de principiu. In primul rвnd, statele membre ale organizaţiei se obligă să proclame drepturi fundamentale ale omului f ăr ă

deosebire de rasă, naţionalitate, credinţă sau sex. De asemenea, оn virtutea dreptului liber de a -şi dezvolta

viaţa culturală, politică şi economică, fiecare stat are obligaţia de a respecta drepturile

persoanei şi pr incipiile de moralitate universală4

. Carta OSA a fost modificată prin mai multe documenteulterioare, care aduc elemente noi, chiar оnfiinţarea unei instituţii ca organism al Cartei - Comisia

interamericană pentru drepturile omului - cu funcţia principală de a promova respectarea şi protecţiadrepturilor omului.

Declara ţ ia americană a drepturilor şi оndatoririlor omului a fost adoptată оn acelaşi timp cu Carta

OSA. Este primul document care proclamă оn plan internaţional, dar regional, drepturi ale omului, cu

cвteva luni оnaintea Declara ţ iei Universale a Drepturilor Omului, dar, spre deosebire de aceasta,

consacr ă şi cвteva оnda- toriri ale omului.

Fiind doar o rezoluţie a Conferinţei internaţionale americane din anul 1948, Declaraţia nu aveainiţial valoare de drept şi, prin urmare, statele membre ale organiza ţiei nu aveau obligaţia de a o respecta.

Trecerea timpului şi interesele statelor au f ăcut ca ea să devină o veritabilă autoritate de interpretare a

dispoziţiilor Cartei cu privire la drepturile fundamentale ale persoanei. De altfel, chiar Curtea

Interamericană a Drepturilor Omului, printr-un aviz consultativ, a apreciat că Declaraţia reprezintă o

sursă de obligaţii pentru statele membre ale OSA.

Declara ţ ia americană consacr ă atвt drepturi civile şi politice, cвt şi drepturi economice, sociale şi

culturale, foarte asemănătoare cu cele cuprinse оn Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:

-

dreptul Ia viaţa, libertatea şi securitatea persoanei;

-

dreptul la egalitate оn faţa legii;

-

dreptul la rezidenţă şi la circulaţie;

-

dreptul la un proces corect;

-

dreptul la protecţie оmpotriva arestării arbitrare;

-

dreptul la оnfă ptuirea justiţiei;

-

dreptul la cetăţenie;



102

-

dreptul la azil;

-

dreptul la libertatea de religie şi expresie;

-

dreptul la libertatea de оntrunire şi asociere;

-

dreptul la viaţă privată;

-

dreptul la proprietate;

-

dreptul la sănătate;

-

dreptul la educaţie;

-

dreptul de acces la beneficiile culturii;

-

dreptul la muncă;

-dreptul la timp liber;

-

dreptul la securitate socială;

Spre deosebire de sistemul ONU şi de sistemul european de protecţie a drepturilor omului, care

consacr ă doar оn general оndatoriri ale omului, Declaraţ ia americană sta- bileşte şi cвteva оndatoririconcrete:

- datoria faţă de societate, faţă de copii şi părinţi;

-

datoria de a se instrui;

- datoria de a vota;

-

datoria de a respecta legea;

-

datoria de a fi utili comunităţii şi naţiunii;

-

datoria de a plăti taxele;

-

datoria de a munci;

-

datoria de a se ab ţine de la activităţi politice оntr -o ţar ă str ăină.

Comisia Inter americană a Drepturilor Omului, creată оn anul 1960, prin adoptarea Statutului ei de

către Consiliul OSA, a devenit organism al Cartei abia оn anul 1970, cвnd a intrat оn vigoare Protocolul deamendare a Cartei, de la Buenos Aires. Astfel, dacă iniţial Comisia a fost o instituţie autonomă a OSA, ea

devine оn anul 1970 un organism oficial al organizaţiei, cu caracter consultativ, cu scopul de a promova

respectarea şi protecţia drepturilor omului, ca un veritabil mecanism al Cartei şi al Declaraţiei americane a

drepturilor şi оndatoririlor omului. Prin urmare, Comisia оndeplineşte două func ţ ii distincte: una care

subsumează atribuţiile sale оn raport cu toate statele membre ale OSA, ca organism al Cartei, ş i una care

subsumează atribu- ţiile sale оn raport cu statele păr ţi ale Convenţiei, ca organism al acesteia.



103

Ca organism al Cartei, Comisia desf ăşoar ă un complex de activit ăţ i care au ca scop fundamental

promovarea şi protecţia drepturilor omului оn toate statele membre ale OSA, practic оn tot sp aţiul

continentelor americane, printre care:

1.

Contribuţia la codificarea dreptului interamerican al drepturilor omului. Comisia a avut rol

important la redactarea proiectelor de instrumente juridice de drepturile omului, precum Convenţia

americană a drepturilor omului din 1969 şi Proto- coalele sale adiţionale din 1988 şi 1990. De asemenea,

Comisia este permanent con- sultată de organele OSA, оn special de că tre Adunarea Generală şi Consiliul

Permanent, cu privire la problemele din domeniul drepturilor omului.

2.

Studii de ţ ar ă şi anchete la fa ţ a locului. Comisia desf ăşoar ă aceste activităţi pentru a investiga

starea respectării drepturilor omului оntr -un stat determinat, pe baza comunicărilor primite de la persoane

fizice sau organizaţii neguvernamentale. Concret, ancheta la fa ţa locului se realizează prin vizite ale

Comisiei, cu acordul statului sau ia invita ţia acestuia. Statul vizitat este obligat să pună la dispoziţiaComisiei tot ceea ce este necesar pentru оndeplinirea atribuţiilor sale şi de a-i facilita deplasarea оnteritoriu, оntвlnirile cu orice persoană оn scopul obţinerii de informaţii, inclusiv vizite оn penitenciare. Pe

baza informaţiilor primite, Comisia оntocmeşte un raport оn care sunt consemnate informaţiile cu privire

la respectarea prevederilor Declara ţ iei americane a drepturilor şi оndatoririloromului sau ale Conven ţ iei

americane a drepturilor omului, după cum statul este sau nu parte la Convenţie. Raportul este transmis

guvernului statului vizitat. Dacă guvernul nu r ăspunde raportului prin transmiterea informaţiilor sale ori

nu se conformează recomandărilor Comisiei, dacă s-au constatat violări ale dreptului omului, Comisia va

da raportul publicităţii

şi-1 va transmite Adunării Generale a OSA, care va adopta o rezoluţie. Deşi rezoluţiile AdunăriiGenerale nu au for ţă juridică, practica a constatat că statele se conformează acestora.

3. Solu ţ ionarea peti ţ iilor individuale. Ca organism al Cartei, Comisia poate să primească şi să se pronunţe asupra petiţiilor individuale prin care se reclamă violări ale drepturilor omului prevăzute de

Declara ţ ia americană a drepturilor şi оndatori- rilor omului. Procedurile de soluţionare a acestor petiţiisunt asemănătoare cu cele primite de Comisie оn calitate de organism al Convenţ iei. Există totuşi o mare

deosebire care face ca mecanismul Comisiei ca organism al Cartei să nu fie eficient.

Astfel, procedura Comisiei оn cazul petiţiilor оndreptate оmpotriva statelor care nu sunt păr ţi la

Convenţie se оncheie doar cu un raport al Comisiei (decizie definitivă), оn care sunt prezentate concluziileşi propunerile acesteia. Singura posibilitate a Comisiei este de a publica raportul, dacă statul оn cauză nu

respectă recomandările, şi de a-1 transmite Adunării Generale a OSA care, din păcate, a dovedit că nu

manifestă un interes deosebit оn tratarea petiţiilor individuale, ceea ce duce la concluzia că subsistemul

bazat pe Carta OSA nu este performant.



104

3. Subsistemul interamerican al drepturilor omului bazat pe Convenţia americană a

drepturilor omului

Conven ţ ia americană a drepturilor omului a fost semnată la 20 noiembrie 1969, la San Jose (Costa

Rica), şi a intrat оn vigoare оn anul 1978". Denumită şi Pactul de la San Jose, Convenţia a fost completată

ulterior prin două protocoale adiţionale:

Protocolul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, semnat оn 1988, şi Protocolul cu

privire la abolirea pedepsei cu moartea, semnat оn 1990. N ici unul din cele două protocoale nu a intrat оnvigoare pвnă оn prezent.

3.1. Drepturile omului consacrate de Convenţia americană

Convenţia stabileşte un catalog de drepturi civile şi politice, precum şi o clauză generală cu privire la

promovarea drepturilor economice, sociale şi culturale.

Drepturile civile şi politice garantate de Convenţie sunt, оn sinteză, următoarele:

dreptul oricărei persoane la recunoaşterea personalităţii sale оn faţa legii;

-

dreptul la viaţă; Convenţia permite pedeapsa cu moartea, dar interzice reintroducerea ei о n statele

care au abolit-o; de asemenea, pedeapsa capitală este interzis să se pronunţe оmpotriva femeilorоnsărcinate, persoanelor care la data comiterii cr imei nu au оmplinit vвrsta de 18 ani sau au depăşit vвrstade 70 ani;

-

dreptul la tratament uman, flecare persoană avвnd dreptul Ia respectarea integrităţii psihice, mentale

şi morale; nimeni nu poate fi subiectul pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante;

-

dreptul de a nu fi ţinut оn sclavie sau оn servitute involuntar ă, acestea fiind interzise оn toateformele; nimeni nu poate fi constrвns la muncă for ţată;

-

dreptul la libertate şi securitate; nimeni nu poate fi arestat sau оntemniţat оn mod arbitrar;

-

dreptul la un proces corect оn faţa unui tribunal competent şi impar ţial;

-

dreptul de a nu fi condamnat pentru un act sau o omisiune care nu era infrac ţiune, potrivit legii, оnmomentul comiterii şi dreptul de a se aplica legea mai favorabilă;

-

dreptul ia o compensaţie, оn conformitate cu legea, о n cazul erorilor judiciare;



105

-

dreptul la viaţă privată, la respectarea moralei şi la recunoaşterea demnităţii; nimeni nu poate fi

obiectul amestecului arbitrar sau abuziv оn viaţa sa privată, оn familia, domiciliul, corespondenţa sa şi nu

va fi supus atacurilor ilegale оmpotriva onoarei sau reputaţiei sale;

-

libertatea de conştiinţă şi de religie, inclusiv de a le păstra sau schimba, precum şi libertatea de a

profesa sau de a promova religia şi credinţa, individual sau оmpreună cu alţii, public sau privat;

-

libertatea de gвndire şi de expresie, care include libertatea de a căuta, transmite

şi primi informaţii şi idei de orice natur ă, fie oral, fie оn scris sau tipărit, fie prin artă sau prin orice ait

mod ales;

-

dreptul la replică, potrivit căruia oricine este insultat оn public printr -un mijloc legal de comunicare

are dreptul la replică, f ăcвnd o corecţie prin folosirea aceloraşi mijloace de comunicare, оn condiţ iile legii;

-

dreptul la оntrunire paşnică, f ăr ă arme;

-

libertatea de asociere оn scopuri ideologice, religioase, politice, economice, de muncă, sociale,culturale, sportive sau altele;

-

dreptul familiei la protecţie din partea societăţii şi a statului; femeile şi bărbaţii

au dreptul de a оntemeia o familie, Ia vвrsta potrivită pentru căsătorie, оn conformitate cu legea, pe baza liberului consimţămвnt al soţilor;

-

dreptul la nume; fiecare persoană are dreptul Ia numele părinţilor sau al unuia dintre aceştia şi

dreptul la prenume;

-

dreptul la o cetăţenie; fiecare persoană are dreptul la cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut

dacă nu are dreptui la o altă cetăţenie; nimeni nu poate fi privat de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a o

schimba;

-

dreptul la proprietate, de a se folosi şi bucura de ea; nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, cu

excepţia unei plăţi sau juste compensaţii, pentru motiv de utilitate publică sau interes social şi оnconformitate cu legea; omul nu poate fi obiect al dreptului de proprietate;

-

libertatea de circulaţie şi de reşedinţă; orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat parte

are dreptul să circule şi să locuiască pe acest teritoriu, оn conformitate cu legea;

Sistemul interamerican de protec ţ ie a drepturilor omului

-

dreptul de a participa la guvernare; presupune dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice

direct sau prin reprezentanţi liber aleşi, dreptul la vot şi dreptul de a fi ales prin alegeri periodice, prin vot

universal, egal şi secret, care să garanteze libertatea de voinţă a alegătorilor, şi dreptul de a avea acces, оncondiţii de egalitate, la serviciile publice;

-

dreptul la protecţie egală оn faţa legii, f ăr ă discriminare;

-

dreptul la protecţie juridică, respectiv dreptul la recurs sau la orice altă cale de atac efectivă оn faţaunui tribunal competent, pentru protecţia оmpotriva violărilor drepturilor recunoscute de Convenţie şi de

legile naţionale.

Drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt stabilite de Convenţia americană, dar ea face o



106

apreciere generală1. Astfel, statele păr ţi se obligă să adopte măsuri, atвt оn plan intern, cвt şi prin cooperare

internaţională, mai ales cele de natur ă tehnică şi economică, cu perspectiva de a оndeplini progresiv, prin

legislaţie sau alte asemenea mijloace, realizarea deplină a drepturilor privind standardele economice,

sociale,

educaţionale, ştiinţifice şi culturale prevăzute de Carta OSA, aşa cum este prevăzut de Protocolul de la

Buenos Aires.

3.2. Mecanismul de control al Convenţiei

3.2.1. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului

Ca mecanism a! Conven ţ iei americane a drepturilor omului şi potrivit acesteia, Comisia acţionează

numai оn raport cu state le păr ţi la Convenţie.

Comisia este compusă din 7 membri aleşi de Adunarea Generală a OSA, de pe o listă de cвte 3candidaţi propuşi de guvernele statelor membre. Candidaţii trebuie să fie persoane cu оnalte calităţi

morale şi cu o competenţă recunoscută оn domeniul drepturilor omului. Comisia astfel constituită

reprezintă toate statele membre ale OSA, pentru că ea este, оn acelaşi timp, şi organism al Cartei

organizaţiei.

Principala funcţie a Comisiei este apărarea şi promovarea drepturilor omului, scop оn care are

următoarele atribu ţ ii*:

-

să dezvolte conştientizarea drepturilor omului оn rвndul popoarelor americane;

-

să facă recomandări generale statelor păr ţi, cвnd consideră necesar, pentru adoptarea măsurilor

progresive privind drepturile omului оn cadrul sistemului ior legislativ şi, de asemenea, a prevederilor

constituţionale şi a altor măsuri pentru respectarea acestor drepturi;

-

să pregătească studii şi rapoarte pe care le consider ă necesare оn activitatea sa;

-

să cear ă guvernelor statelor păr ţi informaţii оn legătur ă cu măsurile adoptate оn materia drepturiloromului;

-

să r ăspundă, prin intermediul Secretariatului General al OSA, problemelor ridicate de statele păr ţi

оn legătur ă cu drepturile omului şi, оn limita posibilităţilor, să acorde statelor serviciile de consultanţă de

care au nevoie;

-

să acţioneze оn legătur ă cu petiţiile şi comunicările, conform prevederilor Convenţiei;

-

să prezinte un raport anual Adunării Generale a OSA.

Comisia este competentă să primească plвngeri individuale şi comunicări interstatale cu privire la

violări ale Convenţiei de către un stat parte. Plвngerile pot fi făcute de către orice persoană sau grup de

persoane şi de către orice entitate neguver- namentală legal recunoscută, cu condiţia ca statele reclamate să



107

fi declarat cu ocazia ratificării sau ader ării că recunosc competenţa Comisiei de a primi şi examina p lвn-

geri. Comunicările prezentate de un stat sunt primite de Comisie numai dacă statul respectiv a declarat că

оi recunoaşte competenţa оn această materie. Comisia nu va admite nici o comunicare оmpotriva unui stat parte care nu a f ăcut o astfel de decla- raţie'. Convenţia precizează că declaraţia statelor păr ţi de

recunoaştere a competenţei Comisiei poate fi f ăcută pentru o perioadă nedeterminată sau pentru o perioadă

determinată, ori numai pentru un anumit caz.

Admiterea plвngerilor sau comunicărilor de către Comisie operează numai dacă sunt оndepliniteurmătoarele condi ţ ii:

1.

Epuizarea tuturor căilor de acţiune оn justiţie оn conformitate cu principiile internaţionale de drept

recunoscute;

2.

Plвngerile sau comunicările să fie introduse оntr-un termen de 6 luni de la data primirii hotărвrii judecătoreşti interne definitive;

3.

Obiectul plвngerii sau al comunicării să nu se afle pe rolul altei instanţe internaţionale;

4.

оn cazul plвngerilor individuale, acestea trebuie să conţină numele, cetăţenia, profesia, domiciliul

şi semnătura persoanei sau a persoanelor ori a reprezentanţilor legali care depun plвngerea.

Dacă vreuna sau mai multe din condiţiile de sus nu sunt оndeplinite, plвngerile sau comunicările sunt

considerate inadmisibile. De asemenea, sunt considerate inadmisibile plвngerile şi comunicările care:

-

nu conţin fapte care să ducă la concluzia оncălcării unui drept prevăzut de Convenţie;

-

оn care capetele de cerere ale petiţionarului sau ale statului sunt nefondate sau abuzive;

-

sunt aceleaşi cu altele examinate deja de Comisie sau de o altă organizaţie inter- naţională.Pentru examinarea plвngerilor, Comisia analizeaz ă informaţiile primite, ancheteaz ă faptele,

organizează audieri şi acţionează pentru rezolvarea pe cale amiabil ă a cauzei. Dacă se obţine o soluţie prin buna оnţelegere a păr ţilor, Comisia redactează un raport оn care prezintă faptele şi soluţia respectivă.

оn caz contrar, Comisia оntoc- meşte un raport оn care sunt formulate concluzii şi recomand ări care sunt

trimise statelor оn cauză. оn termen de 3 luni, acestea trebuie să se conformeze raportului sau să se

adreseze Cur ţii Interamericane a Drepturilor Omului cu o sesizare. De asemenea, оn acelaş i interval, şi

Comisia poate sesiza Curtea cu cauza respectivă. оn raportul anual, Comisia poate să includă şi rapoartele

finale asupra cauzelor examinate, iar Adunarea Generală discută nerespectarea de către state a

recomandărilor f ăcute de Comisie, cu scopul de a lua decizii care să ducă la conformare .

3.2.2. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului

Cel de-al doilea mecanism al subsistemului bazat pe Convenţia americană a drepturilor omului este

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului. Ea este compusă din 7 judecători, cetăţeni ai statelor

membre ale organizaţiei, aleşi pentru a func ţiona independent dintre jurişti de cea mai оnaltă autoritate

morală şi competenţă recunos- cută оn domeniul drepturilor omului, care au calificările cerute pentru

exercitarea celor mai оnalte funcţii judiciare, оn conformitate cu legea statului ai cărui cetăţeni sunt sau a

statului care оi propune pentru candidatură. Nu pot fi doi judecători cetăţeni ai aceluiaşi stat. Mandatul lor



108

este de 6 ani şi pot fi realeşi o singur ă dată , ei continuвnd activitatea şi după expirarea mandatului pentru

cazurile pe care le-au оnceput şi sunt оncă pe rol .

Pentru a putea funcţiona, Curtea trebuie să aibă un cvorum de 5 judecători. Curtea are o competen ţă

contencioasă , pentru examinarea plвngerilor ş i a comunicărilor interstatale, şi o competen ţă consultativă ,

prin emiterea de avize consultative de interpretare a Convenţiei şi a altor tratate de drepturile omului.

Curtea poate fi sesizat ă numai de către statele păr ţi ale Convenţiei, care au declarat că recunosc

obligativitateajurisdicţiei Cur ţii, şi de către Comisia Interamericană a Drepturilor Omului. Persoanele

particulare, grupurile de persoane particulare şi organizaţiile neguvernamentale nu pot sesiza Curtea cu

plвngeri. оntotdeauna, Curtea poate fi sesizată numai după definitivarea procedurilor prevăzute deConvenţie pentru Comisia Interamericană a Drepturilor Omului.

Declara ţ ia statelor de acceptare a jurisdic ţ iei Cur ţ ii poate fi f ăcută la data depunerii instrumentelor

de ratificare sau de aderare sau la o dată ulterioar ă, cu privire la toate domeniile privind interpretarea şi

aplicarea Convenţiei. Aceste declaraţii pot fi f ăcute şi condiţionat de reciprocitate sau pe o perioadă

determinată ori numai pentru un anumit caz. De asemenea, Conven ţia precizează că statele pot accepta jurisdicţia Cur ţii şi printr-un acord special. Rezultă că statele păr ţi la Convenţie nu acceptă competenţaCur ţii prin chiar ratificarea sau aderarea la Convenţie, aşa cum se оn- tвmplă оn sistemul ConsiliuluiEuropei.

Hot ărвrile Cur ţii trebuie să fie motivate şi sunt definitive. Ele nu sunt susceptibile de apel, dar pot fi

interpretate ulterior de Curte, la cererea oricărei păr ţi, оntr -un termen de cel mult 90 de zile de la

comunicare. Hotărвrile vor fi notificate păr ţilor оn litigiu şi comunicate tuturor statelor păr ţi la Convenţie.

Statele care au acceptat jurisdic ţ ia Cur ţ ii sunt obligate să respecte hot ărвrile acesteia in orice, cauză

la care sunt păr ţ i.

Dacă se constată o violare a drepturilor prevăzute de Convenţie, hotărвrea poate stabili compensa ţ ii

pentru daunele provocate.

Convenţia nu creează un mecanism de control pentru asigurarea executării hotărвrilor dar, anual,Curtea supune Adunării Generale a OSA un raport cu privire la activitatea sa, raport оn care sunt

prezentate şi cauzele оn care statele nu s-au conformat hotărвrilor Cur ţii.

Sub aspectul competen ţ ei consultative, Curtea, la cererea statelor şi a organelor OSA, emite avize

consultative pentru interpretarea Convenţiei sau a altor tratate refe- r itoare la protecţia drepturilor omului

оn statele americane. De asemenea, statele pot cere Cur ţii emiterea de avize referitoare la compatibilitatealegilor interne ale acestora cu prevederile Convenţiei şi ale altor tratate de drepturile omului.

Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor

1. Uniunea Africană - cadrul instituţional de promovare şi apărare a drepturilor omului şi ale

popoarelor

Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor are la bază două documente: Carta africană

a drepturilor omului şi ale popoarelor, adoptată оn anul 1981 şi Protocolul la Carta africană adrepturilor omului şi ale popoarelor pentru crearea unei Cur ţ i Africane a Drepturilor Omului şi ale



109

Popoarelor, adoptat оn anul 1988, la Ouagadougou (Burkina Faso). Aceste tratate au fost adoptate sub

egida OUA", organizaţie regională interguvernamentală care, la 9 iulie 200?, a fost оnlocuită cu Uniunea

Africană, organizaţie care reuneşte toate statele de pe continentul african' şi care a preluat toate

preocupările оn demersul protecţiei drepturilor omului.

Actul constitutiv aо UA a fost adoptat la 11 iulie 2000, la summit-ul OUA de la Lome (Togo), şi a fost

supus semnării şi ratificării statelor membre ale OUA, intrвnd оn. vigoare оn mai 2001. Оnlocuirea

OUA cu UA a avut loc oficial la 9 iulie 2002, cu ocazia primei Conferin ţe a Uniunii, la Durban (Africa de

Sud).

Inspirată de Uniunea Europeană, Uniunea Africană a fost creată pentru realizarea unei mai bune

integr ări, guvernări şi stabilităţi pe continentul african, avвnd оn vedere dificultăţile mari prin care au

trecut statele africane оn ultimele decenii. UA s-a constituit avвnd la bază principiile egalităţii,suveranităţii şi interdependenţei statelor, respectării frontierelor, neamestecului оn treburile interne,interzicerii for ţei şi a ameninţării cu for ţa, apăr ării drepturilor omului şi ale popoarelor, democraţiei şi

supremaţiei dreptului, dar şi, ca un aspect de noutate оn planul relaţ iilor internaţionale, dreptul la ingerinţă

al UA pentru a interveni оn treburile interne ale statelor, pentru a оmpiedica crimele de război, genocidul

şi crimele contra umanităţii.

Potrivit Actului constitutiv al UA, printre obiectivele acesteia sunt оnscrise promovarea şi apărarea

drepturilor omului şi ale popoarelor оn conformitate cu Carta africană a drepturilor omului şi ale

popoarelor şi cu alte instrumente pertinente relative la drepturile omului.

De asemenea, оntre principiile pe baza cărora funcţionează UA se număr ă şi promovarea egalităţiiоntre bărbaţi şi femei", respectarea principiilor democraţiei, a drepturilor omului, a statului de drept şi a

bunei guvernări, promovarea justiţiei sociale pentru a asigura o dezvoltare economică echilibrată,

respectarea caracterului sacrosanct al vieţii umane şi pedepsirea asasinatelor politice, a actelor teroriste şi

a activităţ i- lor subversive, condamnarea şi eliminarea schimbărilor anticonstituţionale de guverne

Organele UA, constituite sau оn curs de constituire, sunt inspirate, de asemenea, din structurile

instituţionale ale UE. Printre acestea amintim:

-

Conferin ţ a Ş efilor de Stat şi de Guvern , care este organul suprem al Uniunii şi adoptă decizii prin

consens pentru politicile comune ale Uniunii, crearea organelor acesteia, controlul aplic ării politicilor

decise. De asemenea, Conferinţa dă directive Consiliului executiv cu privire la gestionarea conflictelor,

situaţiilor de r ăzboi şi altor situaţii de urgenţă, precum şi pentru restabilirea păcii.

-

Consiliul executiv, compus din miniştrii afacerilor externe sau din alte autorităţi desemnate de

guverne, asigur ă coordonarea şi decide politicile оn domenii de interes comun: comerţ exterior, industrie,

agricultur ă, educaţie etc.

-

Parlamentul panafrican , care urmează a fi creat, are ca scop asigurarea par- ticipării popoarelor

africane la dezvoltarea şi integrarea economică a continentului.

-

Curtea de Justi ţ ie , care, de asemenea, urmează a fi creată printr-un protocol.

- Comisia, ca secretariat ai Uniunii, compusă din preşedinte, vicepreşedinţi şi comisari, cu puteri

executive importante pentru aplicarea programelor şi a deciziilor.



110

La aceste organe ale Uniunii se adaugă: 6 comitete tehnice speciale, instituţiile financiare (Banca

Centrală Africană, Fondul Monetar African, Banca Africană de Investiţii), Comitetul reprezentanţilor

permanenţi, Consiliul economic, social şi cultural. De asemenea, se are оn vedere chiar crear ea unui

Consiliu al păcii şi secu- rităţii, inspirat de Consiliul de Securitate al ONU, pentru gestionarea crizelor pe

continentul african.2. Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor

Acest tratat, care reprezintă primul document al sistemului african al drepturilor omului, a intrat оnvigoare la 21 noiembrie 1986 şi a fost inspirat din tratatele corespondente adoptate оn cadrul ONU sau оnsistemul european ori american. Spre deosebire de acestea din urmă, Carta africană conţine atвt drepturicivile şi politice, cвt şi drepturi economice, sociale şi culturale, dar şi drepturi colective, precum şi

оndatoriri ale individului. De asemenea, acest document creează un mecanism de control, concretizat

оntr -o Comisie africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, ale cărei competenţe şi proceduri sunt

asemănătoare cu comisiile similare din sistemul european şi din cel american.

Оn prezent, din cele 53 de state membre ale UA 49 sunt pă r ţi' la Carta africană a drepturilor omului şi

ale popoarelor, ceea ce duce la concluzia că spaţiul african tinde către o recunoaştere generală a valorii pe

care o reprezintă drepturile omului, chiar dacă ambiguitatea unor prevederi poate permite statelor să

comită оn continuare abuzuri cu privire la unele drepturi şi libertăţi recunoscute.

Carta stabileşte drepturile şi libertăţile omului şi ale popoarelor, pornind de la principiul enunţat оnart.1, potrivit căruia statele păr ţi recunosc aceste drepturi şi libertăţi şi se angajează să adopte măsuri

legislative şi de altă natur ă pentru a le aplica, precum şi de la principiul enunţat оn art. 2, care dă dreptul

tuturor popoarelor să se bucure de drepturile şi libertăţile recunoscute şi garantate de Cartă, f ăr ă nici o

deosebire bazată, mai ales, pe rasă, etnie, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie,

origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă situaţie.

2.1. Drepturile omului (drepturi individuale)

Carta africană, cu o largă inspiraţie din Carta Interna ţională a Drepturilor Omului, consacr ă

următoarele d repturi individuale, civile, politice, economice şi sociale:

-

dreptul la egalitate оn faţa legii şi la o protecţie egală din partea legii;

-

inviolabilitatea persoanei umane, concretizată оn dreptul fiecărei fiinţe umane la respectarea vieţiişi a integrităţii sale fizice şi morale, drept de care nimeni nu poate fi privat оn mod arbitrar;

-

dreptul la respectarea demnităţii inerente persoanei umane şi la recunoaşterea personalităţii sale

juridice. Sunt interzise toate formele de exploatare şi de degradare, mai ales sclavia, comer ţul cu persoane,

tortura fizică sau morală, pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau degradante;

-

dreptul la libertate şi securitate; nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decвt motivat ş i оn condiţiile stabilite de lege şi nu poate fi arestat sau de ţinut оn mod arbitrar;



111

-

dreptul de a sesiza jurisdicţiile naţionale competente cu plвngeri оmpotriva actelo r de violare a

drepturilor fundamentale recunoscute de conven ţii, de legi, regulamente şi cutumele оn vigoare;

-

dreptul la prezumţia de nevinovăţie, pвnă la stabilirea vinovăţiei de către o jurisdicţie competentă;

-

dreptul la apărare, inclusiv de a fi asistat de un apăr ător ales;

-

dreptul de a fi judecat оntr -un termen rezonabil şi de către o jurisdicţie impar ţială;

-

dreptul la neretroactivitatea legii penale şi la aplicarea principiului r ăspunderii penale individuale;

-

garantarea libertăţ ii de conştiinţă, la practicarea liber ă a religiei; sub rezerva ordinii publice, nimeni

nu poate fi supus măsurilor de restrвngere a acestei libertăţi;

- dreptul la informare, de a se exprima şi de a difuza propriile opinii оn condiţiile legii şi

regulamentelor;

-

dreptul de a constitui liber asocia ţii, sub rezerva conformării cu regulile stabilite de lege; nimeni nu

este obligat să facă parte dintr-o asociaţie, sub rezerva obligaţiilor de solidaritate stabilite de Cartă;

-

dreptul la reuniune, sub rezerva restricţiilor stabilite de lege şi regulamente, mai ales оn interesulsecurir ăţii naţionale, siguranţei altuia, sănătăţii, moralei sau ai drepturilor şi libertăţilor persoanelor;

-

dreptul la iiber ă circulaţie şi de a alege reşedinţa оntr-un stat, potrivii regulilor stabilite de lege;

aceasta presupune inclusiv dreptul de a păr ăsi orice ţar ă şi de a reveni оn propria ţar ă; e! poate face

obiectul restricţiilor stabilite de lege, necesare pentru protejarea securit ăţii naţionale, a ordinii publice, a

sănătăţii sau a moralei publice;

-

dreptul de a căuta şi de a primi azil pe un teritoriu str ăin, оn caz de persecuţie, оn conformitate culegea fiecărei ţări şi cu convenţiile internaţionale; str ăinul legal admis pe teritoriul unui stat parte la Cartă

nu poate fi expulzat decвt pe baza unei decizii luate оn conformitate cu legea. De asemenea, expulzareacolectivă a str ăinilor este interzisă, оnţelegвnd prin aceasta expulzarea grupurilor na ţionale, rasiale, etnice

sau religioase;

-

dreptul de a participa la conducerea treburilor publice din propria ţar ă, fie direct, fie prin intermediul

reprezentanţilor liber aleşi, potrivit legii; fiecare cetăţean are dreptul egal de a accede la func ţiile publice

din ţara lui şi de a se folosi de bunurile şi serviciile publice;

-

dreptul la proprietate este garantat; el nu poate fi atins decвt pentru necesitate publică sau оninteresul general al colectivităţii, оn conformitate cu dispoziţiile legale;

-

dreptul la muncă оn condiţii echitabile şi satisf ăcătoare şi dreptul de a primi un salariu egal pentru muncă egală;

- dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate fizică şi mintală care poate fi atinsă, cu

obligaţia statelor păr ţi de a lua măsuri de protejare a sănătăţii populaţiei şi de a asigura asistenţa medicală

оn caz de boală;



112

-

dreptul la educaţie şi de a lua parte la viaţa culturală a comunităţii; promovarea şi protecţia moralei

şi a valorilor tradiţionale recunoscute de comunitate reprezintă o datorie a statelor оn cadrul apăr ării

drepturilor omului;

-

familia, care este elementul natural şi baza societăţii, are dreptul de a fi protejată de stat, să fie

asistată de acesta оn misiunea sa de apăr ătoare a moralei şi a valorilor tradiţionale recunoscute de

comunitate; statul este dator să elimine orice discriminare contra femeii şi să asigure protecţia drepturilor

femeii şi a copilului aşa cum sunt stipulate оn declaraţiile şi convenţiile internaţionale;

- dreptul persoanelor оn vвrstă sau handicapate la măsuri specifice de protecţie оn raport cu nevoile

lor fizice şi psihice.

Analizвnd aceste drepturi ş i libertăţi individuale, se pune оntrebarea dacă ele sunt realmente garantate

şi dacă statele păr ţi au obligaţii clare de a le promova şi apăra. Carta stabileşte оndatoriri imperative dinacest punct de vedere. Astfel, se precizează că statele păr ţi au datoria de a promova şi asigura prin

оnvăţămвnt, educaţie şi difuzare, respectul drepturilor şi libertăţ ilor conţinute de Cartă şi de a lua măsuri

de a veghea ca acestea să fie оnţelese, ca şi obligaţiile şi datoriile corespondente. De asemenea, statele păr ţi au datoria de a garanta independenţa tribunalelor şi de a permite

stabilirea şi perfecţionarea instituţiilor naţionale оnsărcinate cu promovarea şi apărarea drepturilor şi a

libertăţilor garantate de Cartă'. Totuşi, multe din formulările drepturilor garantate de Cartă trimit către

regulile stabilite de legile naţionale şi chiar la cutume. Rezerva ordinii publice, a legilor na ţionale, a

moralei şi a valorilor tradiţionale poate priva de finalitate оn mare parte idealul care este promovat deCartă, Acesta este probabil motivul pentru care, după modelul european şi american, оn anul 1998 a fost

adoptat Protocolul relativ la Cart ă pentru оnfiinţ area Cur ţ ii Africane a Drepturilor Omului şi ale

Popoarelor. Există speranţa ca, оn noul cadru instituţional - Uniunea Africană - sistemul african al

drepturilor omului să funcţioneze mai bine şi să se apropie considerabil de sistemele deja consacrate оnspaţiul european şi cel american.

2.2. Drepturile colective

Carta Africană consacr ă un veritabil catalog al drepturilor colective din genera ţia a treia, spre

deosebire de celelalte sisteme care enunţă un singur drept din această categorie - dreptul la

autodeterminare.

Drepturile colective prevăzute de Cartă, ca drepturi ale popoarelor africane, şi-au găsit consacrarea оnacest tratat pornind de la particularităţile spaţiului african, marcat profund de procesul de deco lonizare, dar

şi de conflictele care au urmat acestuia şi de dorinţa de constituire a unor state naţionale după modelele

europene, mai ales cel francez.

Aceste drepturi sunt următoarele:

-

dreptul la egalitate al popoarelor, care trebuie să se bucure de aceeaşi demnitate şi de aceleaşi

drepturi; nimic nu poate justifica dominaţia unui popor de către altul;



113

-

dreptul la existenţă; fiecare popor are dreptul imprescriptibil şi inalienabil ia autodeterminare;

poporul are dreptul să-şi determine liber statutul său politic şi să asigure dezvoltarea sa economică şi

socială pe calea pe care liber şi-a ales-o;

-

dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub domina ţie recurgвnd la oricemijloc recunoscut de comunitatea internaţională; ele au dreptul la asistenţă din partea statelor păr ţi la Cartă

оn lupta lor de e liberare de sub ocupaţie str ăină, oricare ar fi ordinea politică, economică sau culturală;

- dreptul popoarelor de a dispune liber de resursele lor naturale, drept care trebuie să fie exercitat оn

interesul exclusiv al populaţiilor. оn caz de spoliere, poporul are dreptul la legitimă recuperare a bunurilor

sale, precum şi la o indemnizaţie adecvată.

Acest drept se va exercita cu оndeplinirea obligaţiilor de promovare a cooper ării economice

internaţionale bazate pe respect reciproc, schimburi echitabile şi pe principiile dreptului internaţional. Mai

mult, statele păr ţi se angajează să elimine orice formă de exploatare economică str ăină, mai ales cea

practicată de monopolurile internaţionale;

-

dreptul popoarelor la dezvoltare economică, socială şi culturală, cu respectarea strictă a libertăţii şi a

identităţii lor, bucurвndu-se оn mod egal de patrimoniul comun al umanităţii;

-

dreptul popoarelor la pace şi la securitate, atвt pe plan naţional, cвt şi pe plan internaţional, pe baza

principiului solidarităţii şi al relaţiilor amicale afirmat de Carta ONU. оn acest scop, statele păr ţi se

angajează să interzică persoanelor care au drept de azil să desf ăşoare activităţi subversive оndreptateоmpotriva ţării lor de origine sau oricărei ţări parte la Cartă. De asemenea, vor interzice ca teritoriile lor să

fie utilizate ca bază pentru activităţi subversive sau teroriste оndreptate contra oricărui stat parte la Cartă;

-

dreptul popoarelor la un mediu satisf ăcător şi global propriu dezvoltării lor.

2.3. оndatoririle individuale

Asemănătoare din acest punct de vedere cu Declara ţ ia americană a drepturilor şi оndatoririlor

omului, Carta africană stabileşte şi un catalog al оndatoririlor individului. Ea are оn vedere o importantă

particularitate a spaţiului african, pentru care drepturile şi оndatoririle sunt inseparabile, iar valoriletradiţionale trebuie să fie promovate şi apărate prin efortul fiecărui individ, interesul colectiv fiind

prioritar оn raport cu cel individual.

Formulările Cartei, ca şi оn cazul drepturilor individuale, pun aceleaşi semne de оntrebare cu privirela atitudinea statelor faţă de promovarea şi apărarea drepturilor omului. Astfel, sunt consacrate оndatoriri

pe care statele le pot invoca оn legislaţiile lor, putвnd să limiteze considerabil exercitarea drepturilor

stabilite de Cartă.

Concret, aceste оndatoriri sunt următoarele :

- fiecare individ are оndatoriri faţă de familie şi societate, faţă de stat şi de alte colectivităţ i legal

recunoscute, precum şi faţă de comunitatea interna ţională; drepturile şi libertăţile individuale se vor

exercita cu respectarea drepturilor celorlalţi, a secu- r ităţii colective, a moralei şi a interesului comun;



114

-

оndatorirea de a respecta ş i de a trata semenii f ăr ă nici o discriminare, de a оntre- ţine cu ei relaţiicare să permită promovarea, apărarea şi оntărirea respectului şi toleranţei reciproce;

-

оndatorirea de a prezerva dezvoltarea armonioasă a familiei şi de a acţiona оn favoarea coeziunii şi

respectului faţă de aceasta, de a respecta оntotdeauna părinţii, de a-i hr ăni şi a- i asista оn caz de nevoie;

-

оndatorirea de a servi comunitatea naţională punвnd оn serviciul ei capacităţile sale fizice şiintelectuale;

-

să nu compromită securitatea statului al cărui cetăţean sau rezident este;

-

să apere şi să оntărească solidaritatea socială şi naţională cвnd aceasta este ameninţată;

-

să apere şi să оntărească independenţa naţională şi integritatea teritorială a patriei sale şi să

contribuie la apărarea ţării sale, оn condiţiile fixate de lege;

-

să muncească оn măsura capacităţilor şi a posibilităţilor sale şi să se achite de contribuţiile fixate

de lege pentru apărarea intereselor fundamentale ale societăţii;

-

să vegheze, оn relaţiile sale cu societatea, la apărarea şi оntărirea valorilor culturale africane

pozitive, оn spirit de toleranţă, dialog şi solidaritate, şi să contribuie la promovarea sănătăţii morale a

societăţii;

-

să contribuie, оn orice moment şi la toate nivelurile, cu cele mai bune capacităţi ale sale la

promovarea şi realizarea unităţ ii africane.3. Mecanismul de control al sistemului african al drepturilor omului şi ale popoarelor

Iniţial, mecanismul de control pentru punerea оn aplicare a Cartei africane a constat doar оn Comisia

africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, instituită chiar prin dispoziţiile Cartei . Datorită

imperfecţiunilor оn funcţionarea acesteia şi pentru că ea nu reprezintă un organism jurisdicţional, оn anul1998, la 9 iunie, a fost adoptat Protocolul relativ la Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor

, pentru crearea unei

Cur ţ i africane a drepturilor omului şi ale popoarelor, ca organism cu competenţă jurisdicţională, cu

scopul de a completa funcţiile conferite Comisiei şi, astfel, de a оntări mecanismul de control pentruapărarea drepturilor omului şi ale popoarelor.

3.1. Comisia africană a drepturilor omului şi ale popoarelor

Potrivit prevederilor Cartei, Comisia a fost оnsărcinată cu promovarea drepturilor omului şi ale



115

popoarelor şi cu asigurarea protecţiei lor оn Africa1. Organizarea, competenţele şi procedurile Comisiei

sunt оn mare parte asemănătoare cu cel al organis mului similar din sistemul interamerican.

A.

Organizarea Comisiei. Este alcătuită din 11 membri aleşi dintre personalităţile africane care se

bucur ă de cea mai оnaltă consideraţie, cunoscute pentru оnalta lor competenţă оn domeniul drepturiloromului şi ale popoarelor. Membrii Comisiei sunt aleşi prin vot secret, de Conferinţa şefilor de stat şi de

guvern a UA, cu un mandat de 6 ani, astfel оncвt să nu fie ales mai mult de un resortisant al aceluiaşi stat.

оn plus, Carta stabileşte o procedur ă a alegerilor care să permită оnnoirea Comisiei la cвte 2 ani cu cвte 3sau 4 membri. După alegere, membrii Comisiei fac o declaraţie solemnă că-şi vor оndeplini funcţiile cu

fidelitate şi impar ţialitate. Cvorumul Comisiei este de 7 membri şi ea оşi alege preşedintele şi

vicepreşedintele cu un mandat de 2 ani fiecare.

B.

Competen ţ ele Comisiei. оn conformitate cu dispoziţiile Cartei, Comisia are următoarele misiuni de

bază:

- promovarea drepturilor omului şi ale popoarelor, mai ales prin realizarea de do cumenta ţii, studii şi

cercetări asupra problemelor africane оn acest domeniu, organi zarea de seminarii, colocvii şi conferinţe,difuzarea de informaţii, precum şi formu larea unor avize şi recomandări adresate guvernelor, formulareaşi elaborarea princi piilor şi regulilor relative laproblemele juridice şi cooperarea cu alte instituţii afri canesau internaţionale cu astfel de preocupări;

-

asigurarea protecţiei drepturilor omului şi ale popoarelor potrivit condiţiilor fixate de Cartă;

-

interpretarea dispoziţiilor Cartei la cererea unui stat parte, a unei instituţii a UA sau a unei

organizaţii africane recunoscute de UA;

-

să execute orice altă оnsărcinare dată de Conferinţa şefilor de state şi de guverne a UA.

C. Procedurile Comisiei. Activitatea Comisiei se bazează pe procedura rapoarte lor şi pe proceduracomunicărilor interstatale sau individuale.

Procedura rapoartelor*. Carta obligă statele ca la fiecare 2 ani să prezinte Comi siei un raport asupra

măsurilor de ordin legislativ şi de altă natur ă luate pentru a da efect drepturilor şi libertăţilor recunoscute şi

garantate de Cartă.

Procedura comunicărilor interstatale'. Dacă un stat parte la Cartă are motiv să creadă că un alt stat

parte a violat dispoziţiile Cartei, el poate să atragă atenţia acelui stat printr-o comunicare scrisă.

Comunicarea va fi adresată Preşedintelui Conferinţei UA, precum şi Preşedintelui Comisiei. оntr -un

termen de trei luni de la pr imirea comunicării, statul atenţionat va trimite statului care a f ăcut comunicarea

explicaţii sau o declaraţie scrisă care să elucideze situaţia. Dacă оn acest termen situaţia nu a fost

soluţionată satisf ăcător de cele două state interesate, oricare dintre ele are dreptul de a o supune Comisiei,

printr-o notificare adresată Preşedintelui acesteia, celuilalt stat şi Preşedintelui Conferinţei UA. Carta

permite, totuşi, ca un stat să sesizeze direct Comisia printr-o comunicare adresată Preşedintelui acesteia şi

Preşedintelui Conferinţei UA, f ăr ă obligaţia de a se adresa mai оntвi statului reclamat. Comisia, după ce se

asigur ă că au fost epuizate toate recursurile interne sau că procedura internă se prelungeşte anormal, va

cere statelor interesate să-i ofere toate informaţiile pertinente relative la acea cauză. Statele respective pot

fi reprezentate оn faţa Comi siei pentru a face observaţii scrise sau orale. Comisia оntocmeşte un raport оncare prezintă faptele şi concluziile la care a ajuns. Acest raport va fi trimis statelor intere sate şi va fi

comunicat Conferinţei UA, formulвnd pentru aceasta din urmă şi reco mandările pe care le consider ă utile.



116

Raportul va fi publicat de Preşedintele Comisiei, prin decizie a Conferinţei UA, pвnă оn acest momentasigurвndu-se confidenţialitatea tuturor măsurilor luate.

Procedura comunicărilor individuale. Această procedur ă nu este consacrată ex pressis verbis de

Cartă. Totuşi, din interpretarea art. 55 rezultă această posibilitate. Astfel, se precizează că, оnainteafiecărei sesiuni. Secretarul Comisiei оntocmeşte o listă a comunicărilor, altele decвt cele primite de la

state, pe care o comunică mem brilor Comisiei, aceştia putвnd cere sesizarea Comisiei. Aceste comunicări

trebuie să оndeplinească următoarele condiţii pentru a fi examinate:

- să identifice autorul, sub rezerva că se poate cere Comisiei asigurarea anonima tului;

-

să fie compatibile cu Carta;

-

să nu conţină termeni de ultraj sau de insultă cu privire la statul оn cauză sau la instituţiile sale

ori ale UA;

-să nu se limiteze doar la informa ţiile oferite de mijloacele de informare оn masă;

-

să se fi epuizat recursurile interne ori procedurile interne să se fi prelungit оntr -un mod anormal;

-

să fie introduse оntr -un termen rezonabil;

-

să nu conţină cazuri care au fost soluţionate оn conformitate cu Carta ONU sau Carta africană a

drepturilor omului şi ale popoarelor.

Aceste comunicări vor fi transmise statului interesat оnainte de examinarea pe fond a cauzei.

Totuşi, plвngerile individuale nu pot viza cauze individuale, pentru că numai atunci cвnd Comisia

constată că prin comunicare se relevă existenţa unui ansamblu de violări grave sau masive ale drepturilor

omului şi ale popoarelor ea poate atrage atenţia Conferinţei UA. Conferinţa poate apoi să cear ă Comisiei

să studieze acea situaţie şi să оntocmească un raport, prin care să prezinte şi concluziile şi recomandările

sale.

Prin urmare, Comisia poate fi sesizată prin comunicări individuale, dar aceste co municări trebuie să

vizeze doar violările repetate, grave şi masive. оn concluzie, o persoană particular ă nu se poate plвngeComisiei cвnd оi este violat un drept prevăzut de Cartă, ci numai dacă demonstrează că această violare

este integrată оntr -un ansam blu de violări grave sau masive.



117

3.2. Curtea africană a drepturilor omului şi ale popoarelor

Ideea оnfiinţării unei Cur ţi africane a drepturilor omului este mai veche (1961), dar pвnă оn anul1998, datorită situaţiei politice precare de pe continentul african, nu a fost pusă оn practică.

Adoptarea Protocolului din 1998", cu condiţia intr ării lui оn vigoare, face posibilă crearea unui

organism cu competenţă jurisdicţională оn domeniul drepturilor omului, larg inspir at din practica

europeană şi americană оn domeniu Curtea africană a drepturilor omului şi ale popoaielor'.

Compunerea şi organizarea Cur ţ ii.

Curtea este alcătuită din 11 judecători independenţi, cetăţeni ai statelor membre ale UA, aleşi cu titlu

personal dintre jurişti cu оnaltă autoritate morală, competenţă şi experienţă juridică, judiciar ă sau

academică recunoscute оn domeniul drepturilor omului ş i ale popoarelor.

Judecătorii sunt aleşi de Conferinţa UA, prin vot secret, astfel оncвt să nu fie mai mult de un judecătorcu aceeaşi cetăţenie, ţinвndu-se cont de reprezentarea adecvată a celor două sexe şi de o reprezentaregeografică echitabilă. Mandatul judecătorilor este de 6 ani, putвnd fi realeşi o singur ă dată. După alegere,ei depun un jur ămвnt pentru оndeplinirea funcţiilor cu impar ţialitate şi loialitate.

Curtea astfel constituită оşi alege Preşedintele şi Vicepreşedintele pentru un man dat de 2 ani fiecare,

cu posibilitatea realegerii o singur ă dată, cvorumul pentru exami narea cauzelor fiind de cel pu ţin 7

judecători.

Curtea desemnează grefierul şi alţi funcţionari ai grefei.

Competen ţ ele Cur ţ ii.

Curtea are o competenţă оn materie consultativă şi o competenţă оn materie con tencioasă.

Competen ţ a consultativă constă оn posibilitatea Curţii de a da avize motivate cu privire la orice

chestiune juridică referitoare la Cartă şi la alte instrumente de dreptu rile omului, la cererea unui stat

membru al UA, a UA şi a oricărui organ al acesteia, precum şi la cererea oricărei organizaţii africane

recunoscute de UA.

Competen ţ a contencioasă constă оn dreptul Curţii de a cunoaşte orice afacere şi orice diferend cu

care este sesizată cu privire la interpretarea şi aplicarea Cartei şi a oricărui instrument de drepturile omului

ratificat de statele implicate. Curtea poate fi sesizată cu cereri adresate de către":

-

Comisia africană a drepturilor omului şi ale popoarelor;

-

statul parte care a sesizat Comisia;

-

statul parte оmpotriva căruia a fost introdusă plвngerea;

-

statul parte al cărui resortisant este victima unei violări a drepturilor omului;



118

-

organizaţiile interguvernamentale africane;

-

orice stat parte care are un interes (ter ţul intervenient) poate cere Cur ţii să inter vină оn afacerea

supusă acesteia;

-

persoanele fizice şi organizaţiile neguvernamentale care au statut de observator pe lвngă Comisie,

cu condiţia ca statul оmpotriva căruia este оndreptată plвngerea să fi f ăcut o declaraţie de acceptare acompetenţei Cur ţii de a primi cereri individuale'. Mai mult, оnainte de a primi aceste cereri, Curtea poatesoiicita un aviz din partea Comisiei.

Condiţiile de admisibilitate a cererilor sunt identice cu cele prevăzute pentru ad misibilitatea lor оnfaţa Comisiei.

Soluţionarea plвngerilor se оncearcă de către Curte, mai оntвi, printr -o reglemen tare amiabilă a 3

cauzei care i-a fost supusă . Dacă nu se ajunge la un asemenea rezultat, Curtea organizează audienţe

publice (se poate hotărо şi desf ăşurarea şedinţelor cu uşile оnchise), păr ţile fiind reprezentate de consilieri

aleşi sau de o asistenţă judiciar ă gratuită. Curtea va proceda la examinarea оn contradictoriu a cererilor şi poate efec tua anchete. Statele interesate au obliga ţia să ofere toate facilităţile necesare pentru soluţionarea

cererilor. Curtea primeşte orice mijloace de probă, scrise sau orale, pe care le socoteşte necesare pentru

luarea deciziei.

Curtea hotăr ăşte оntr -un termen de 90 de zile de la оncheierea dezbaterilor. Hotă rвrea este luată cu

majoritatea judecătorilor, este definitivă şi nu poate face obiectul apelului. Totuşi, Curtea poate revizui

hotărвrile sale dacă intervin probe care nu au fost cunoscute оn momentul deciziei şi, de asemenea, poate

interpreta hotărвrile sale Hotărвrile Curţii sunt pronunţate оn şedinţă publică, cu citarea păr ţilor şi trebuie

să fie motivate. Ele sunt semnate de păr ţile оn cauză şi transmise statelor membre ale UA şi sunt notificate

Consiliului executiv al UA, care va veghea la executarea lor оn numele Conferinţei UA.

Deosebit de importantă este prevederea potrivit căreia statele păr ţi la Protocol se angajează să se

conformeze deciziilor Cur ţii оn orice litigiu оn care apar şi să asigure executarea lor оn termenul fixat deCurte.

Anual, Curtea prezintă Conferinţei UA un raport cu privire la activitatea desf ăşu rată şi оn care va

preciza cazurile оn care statele nu au executat deciziile sale.

Analizвnd mecanismul Curţii, aşa cum este prevăzut de Protocolul din 1998, constatăm că eventuala

intrare оn vigoare a acestuia ş i crearea Cur ţii ar оnsemna un pas decisiv оn eliminarea imperfecţ iunilor

mecanismului Comisiei. Din păcate, statele africane par a fi destul de reticente faţă de apariţia unei

asemenea instanţe. Din cele 49 state păr ţi la Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, 36 au

semnat acest Protocol, dar numai 5 l-au ratificat, fiind nevoie de 15 ratificări pentru a intra оn vigoare. Estemotivul pentru care, оn mai 2002, Comisia africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, reunită оn a

31-a sesiune ordinar ă, la Pretoria, оn Africa de Sud, a adresat un apel statelor africane să ratifice acest

tratat, pentru ca оntr -un timp scurt să se creeze Curtea. Probabil că procesul complex de оnlocuire a OUAcu UA şi preocupările actuale de creare a instituţiilor UA vor face să mai treacă ceva timp pвnă la punerea

оn aplicare a acestei idei generoase de inspiraţie occidentală.



119

Drepturile omului оn spaţiul islamic

1. Consideraţii preliminare. Dreptul musulman оn marile sisteme juridice ale lumii

Problematică destul de complexă, viu discutată şi controversată, abordată cel mai adesea de pe poziţiicivilizaţionale, drepturile omului оn lumea musulmană reprezintă un subiect greu de abordat datorită

particularităţilor juridice care diferenţiază această lume de ceea ce este bine cunoscut оn spaţiul civilizaţiei

occidentale.

O incursiune оn Islam pentru investigarea preocupărilor relative la drepturile omu lui presupune, mai

оntвi, măcar o scurtă prezentare a dreptului musulman şi a particu larităţ ilor acestuia оn raport cu alte mari

sisteme juridice.

Dincolo de multele оncercări de grupare a sistemelor na ţionale оn mari sisteme de drept (familii juridice)', ne limităm la a enunţa că astăzi оntвlnim оn lume urmă toarele mari sisteme juridice:

1.

Sistemul romano-germanic, denumit оn doctrina occidentală şi marele sistem de drept civil;

2.

Sistemul common-law;

3.

Sistemele religioase şi tradiţionale;

4.

Sistemul de drept cutumiar;

5.

Sistemul mixt.

Marele sistem romano-germanic, care este caracterizat оn principiu de legea scrisă ca principal izvor

de drept şi de o codificare sistematică riguroasă, ocupă o geografie extinsă: Europa, mai puţin MareaBritanie, America Centrală şi de Sud, Mexic, Quebec, Luisiana оn SUA, parţial Asia şi Africa.

Marele sistem common-law, de sorginte britanică, spre deosebire de cel romano germanic, plasează

pe primul Ioc jurisprudenţa ca izvor de drept, şi nu legea scrisă. оl оntвlnim pe spaţii оntinse, оn Anglia,America de Nord, Africa de Sud, Australia, Oceania, par ţial оn India şi оn alte state precum Pakistan,Arabia Saudită,

Iran, Nigeria etc.

Sistemele religioase şi tradi ţ ionale sunt caracterizate prin originea lor, prin faptul că mare parte a

regulilor juridice au ca izvor fie căr ţile sfinte, precum Coranul, fie

concep ţii religioase, filozofice sau morale, unele foarte vechi. Este vorba despre dreptul musulman,

dreptul hindus, dreptul rabinic (ebraic), dreptul japonez tradiţional.

Sistemul de drept cutumiar, caracterizat prin calitatea cutumei ca izvor principal de drept, nu este

оntвlnit оn nici o ţar ă ca fiind exclusiv. El este оntвlnit doar оn cadrul sistemelor mixte, alături de alte mari

sisteme juridice, mai ales оn unele state din Africa, оn China, India, Arabia Saudită, Irak, Liban, Israel.

Dreptul musulman (islamic), оntвlnit la aproape 20%' din populaţia lumii, are ca principal izvor

Coranul care, completat de Sunna o culegere a faptelor şi оnvăţă mintelor Profetului Mahomed -,constituie legea islamică numita Ş aria (Charо'a), ca metodă juridică proprie acestui sistem.



120

Islamul este religia оntemeiată de Mahomed оn sec. al Vll-lea, iar cel care apar ţine acestei religii

poartă numele de musulman.

Coranul, care este o culegere de 114 capitole denumite sure, aşezate оn ordinea mărimii lor, cele mai

lungi Ia оnceput, deci nu оn ordine cronologică, cuprinde reve laţiile Profetului Mahomed, оnvăţă turile

primite de acesta de Ia Allah (Dumnezeu) prin intermediul Arhanghelului Gabriel. Coranul reprezintă

Biblia Islamului şi conţine reguli religioase, juridice şi morale care domină оntreaga viaţă a

musulmanului, repre zentвnd primul izvor al dreptului islamic. Sub aspectul reglementării juridice,

Coranul este completat de Sunna, alcătuită din legendele sfinte (hadith-uri sau hadise) despre viaţa,

minunile şi оnvăţămintele Profetului Mahomed. Sunna (tradiţia) nu este recunoscută de toţi musulmanii.

Este unul din motivele pentru care Islamul este оmpăr ţit оn două secte mari: sunni ţ ii (Islamismul ortodox)

care recunosc Sunna, fiind cei mai numeroşi, şi şiifii care nu o recunosc. Pe lвngă acestea, mai există multe

alte secte, unele apărute foarte devreme (sec. VIII-IX), altele mai tвrziu (sec. XIX). Coranul şi Sunna

alcătuiesc legea islamică Ş aria care stă la baza sistemului juridic musulman.

Dacă există situaţii care nu-şi găsesc reglementarea оn Şaria, se face apel la Idjmв, un al treilea izvor

de drept, ceea ce оnseamnă consensul imamilor sau al celor mai оnalte autorităţi musulmane, adică

activitatea acestora de interpretare şi aplicare a preceptelor Coranului şi ale Sunnei, concretizată fie оnceea ce exprimă aceştia, fie оn ceea ce fac, ori chiar numai оn tăcerea lor оn legătur ă cu o situaţie

determinată.

Un al patrulea izvor de drept, оn ordine ierarhică, este Kоiă s, adică luarea unor hotărвri după situaţiisimilare reglementate prin hadise.

оnvăţătura fundamentală a Islamului este că Allah (Dumnezeu) este unic şi Maho med este trimisul

său. Musulmanii trebuie să respecte cu sfinţenie poruncile', obi ceiurile şi interdicţiile Islamului".

Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată оn toate aspectele vieţii adepţilor ei;

statutul persoanei, familia, viaţa socială, culturală, instituţiile sunt supuse preceptelor cuprinse оnizvoarele religioase proprii dreptului musulman. Totuşi, timpul a f ăcut ca atвt Coranul, cвt ş i Sunna să

r ămвnă doar izvoare istorice ale dreptului musulman, de o mai mare importan ţă fiind оn prezent Idjma, poate chiar un izvor principal de drept, şi Kоiвs.

Oricum, evoluţiile din ultimele decenii au f ăcut ca dreptul musulman să nu mai fie aplicat exclusiv

astăzi decвt оn două state: Afganistan şi Maldive. Toate celelalte state cu populaţie majoritar musulmană

au sisteme mixte оn care, ală turi de dreptul musulman, care se aplică mai ales statutului persoanei,

funcţionează şi alte sisteme, precum cel romano-germanic оn Algeria, Egipt, Irak sau Libia, sistemulcommon- law оn Emiratele Arabe Unite, Pakistan sau Sudan, ambele sisteme оn Arabia Saudită sau Iran,

uneori coexistвnd cu aceste sisteme şi sistemul cutumiar, precum оn Gambia, Kenia, India sau Nigeria .Sunt state care, chiar cu populaţie minoritar ă de religie musulmană, acceptă aplicarea dreptului musulman

pentru aceasta.

Marile deosebiri dintre dreptul musulman şi sistemele de drept de sorginte occi dentală romano-

germanic şi common-law -, sisteme care domină concepţia, struc tura, tehnica şi chiar filozofia dreptului

internaţional public fac, destul de dificilă pătrunderea drepturilor omului, aşa cum sunt consacrate оnoccident (nu numai), оntr -o lume оn care, chiar dacă Islamul nu este religie de stat, comunităţile religioase

musul mane se raportează strict la legea musulmană, mai cu seamă оn ceea ce priveşte statu tul persoanei

şi relaţiile de familie. Dacă оn concepţia occidentală despre drepturile omului individul este avut оn



121

vedere ca titular al unor drepturi absolute, оn Islam individul se află оntr - un plan secund оn raport cufamilia şi colectivitatea оn care tră ieşte. Drepturile individului nu pot fi absolutizate оn Islam, pentru că

totul este un dat al izvoarelor istorice, Coranul şi Sunna. Aceasta nu оnseamnă că dreptul musul man ar

nega statutul de protecţie a individului uman. Chiar dacă dreptul islamic nu face distincţie оntre diferitelecategorii de drepturi ale omului civile, politice, eco nomice, sociale sau culturale precum оn dreptul

occidental şi dreptul internaţional public, există multe reguli care sunt fundamentate, оn mod esenţial, peiertare, indul genţă, compasiune şi demnitatea omului, dar toate оşi trag for ţa din autoritatea divină, şi nu

dintr-o ordine juridică secularizată'.

Analizele mai vechi sau mai noi, unele оn occident, altele оn lumea islamică, păcă tuiesc deopotrivă.

Primele contrapun frecvent drepturile individului, aşa cum sunt percepute оn occident, accentuвnd pe

aspecte negative ale dreptului islamic, оn com paraţ ie cu concepţiile şi practicile occidentale, precum

pedeapsa cu moartea sau imposibilitatea unei femei musulmane de a se căsători cu un nemusuiman.

Celelalte fac din dreptul musulman un dat aprioric оn raport cu drepturile occidentale aie omului, că

protecţia fiinţei umane a existat cu mult timp оnainte оn Islam. оn fond, avem de-a face cu două civilizaţiidistincte, fiecare cu valori proprii şi exigenţe proprii. Este de dorit, oare, să se tot pună оntrebarea: care

dintre ele o poate „domina" pe cealaltă? оn ceea ce ne pr iveşte, r ăspunsul este categoric negativ. Nu

confruntarea este benefică, ci оnţelegerea reciprocă şi acceptarea reciprocă оntr -o lume оn care dacă

diversitate nu ar fi, nimic nu ar fi. De aceea este de dorit o analiz ă „ a protecţ iei per soanei umane in

sistemul islamic şi оn cel occidental. Apoi, de a evalua divergenţ ele şi similitudinile. Numai după

parcurgerea acestei ultime etape s-ar putea face un schimb fructuos de vederi оntre cele două mari

concep ţ ii filozofice şi şcolile pe care le promoveaz ă. Astfel, fiecare dintre cele două păr ţi va оnţ elege mai

bine valorile şi ra ţiunile pe care le subоnţ eleg civiliza ţ iile şi oriental ă şi occidental ă. Aceasta va evita să

se recurg ă la grefarea de idei de la un mod de gвndire la altul şi va sublinia specificitatea celor două

culturi"", lată de ce nu cred că am tr ăi confortabil оntr - o lume оn care toţi beau coca-cola.

Pozitiv este că, оncepвnd chiar cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ţările de religie

islamică (nu toate) au manifestat un bun interes pentru ceea ce avea să se nască sub egida ONU un sistem

cu vocaţie universală de protecţie a dreptu rilor omului. Mai mult, la sfвrş itul deceniului şapte al secolului

trecut, au apărut primele semne de conturare a unui sistem arab a! drepturilor omului, care, din păcate, nu

s-a născut оncă, dar r ămвnem optimişti, ca şi cei care se str ăduiesc să dea viaţă idealului de universalizare

reală a drepturilor omului.

2. Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului şi spaţiul islamic

Оn domeniul protecţiei drepturilor omului, perioada de după cel de-al doilea r ăzboi mondial poate fi

caracterizată ca una plină de semnificaţii şi realizări remarca bile. Dezvoltarea unui sistem cu voca ţieuniversală оn cadrul Naţiunilor Unite şi a mai multor sisteme regionale оn Europa, pe continenteleamericane şi оn spaţiul african duc la concluzia că umanitatea pare că a оnţeles nevoia de reglementare a

relaţiilor dintre state cu privire la apărarea drepturilor fundamentale ale omului.

Aceste preocupări nu au lăsat indiferente statele arabe, chiar dacă sistemele lor de drept sunt, оn parte,

construite pe alte baze decвt cele occidentale. Astfel, chiar de la оnceput, cвnd s-a adoptat DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului, deşi iniţial se dorea o Declara ţie Internaţională a Drepturilor Omului',



122

zece state islamice membre ale ONU s-au implicat cu interes оn dezbaterile pentru adoptarea textuluiDeclara ţiei, Reprezentanţii acestora au intervenit оn formularea cвtorva articole ale proiectu lui de

Declaraţie, din motive lesne de оnţeles, dar nu au dat impresia că ar respinge apriori un document atвt deimportant, unele intervenţii fiind realmente remarcabile".

De exemplu, reprezentantul Chinei a propus eliminarea din primul articol a ex presiei „Ei (oamenii,

n.n. ) sunt оnzestraţ i cu ra ţ iune şi con ştiin ţă [...]", ceea ce a atras intervenţia reprezentantului

Libanului (M. Malik), potrivit căruia formularea propusă era corectă, pentru că subliniază atributele

fiinţelor umane, care le diferenţiază de animale. Or, оn această distincţie se regăseşte o concepţie esenţială

a dreptului musulman, оn conformitate cu care oamenii sunt respectaţ i şi consideraţi nobili din prima lor

zi, ca şi tatăl lor Adam. De asemenea, tot un reprezentant al Libanului (M. Azkoul) a obiectat fa ţă de

formularea „ To ţ i oamenii se nasc liberi şi egali", pe care o socotea ca sugerвnd că un om ar putea fi privat

de drepturile sale din diferite ra ţiuni. De aceea a propus formularea „Toţ i oamenii sunt liberi şi egali", dar,

deşi a atras interesul multor delegaţi, a r ămas оn forma iniţială. O propunere interesantă оn legătur ă cu

acelaşi articol a avut-o şi reprezentantul Irakului (M. Abadi), care

dorea o formulare de genul „ Toate fiinţ ele umane trebuie să fie libere şi egale оn demnitate şi valoare

şi să aibă dreptul de a fi tratate оn mod egal şi să se bucure de posibilit ăţ i egale ".

Formularea art. 13, cu privire la dreptul la liber ă circulaţie, a fost f ăcută, оmpreună cu dreptul de a

reveni оn propria ţar ă, la propunerea reprezentantului Libanului (M. Azkoul), interven ţie remarcabilă

pentru că, iniţial, textul era lipsit de această precizare.

De asemenea, intervenţii interesante s-au f ăcut din partea statelor islamice оn legă tur ă cu art. 16

(dreptul la căsătorie), dorindu-se un text raportat şi la legile naţio nale оn ceea ce priveşte drepturile soţilor

оn materia căsătoriei, sau art. 18, referitor la dreptul la libertatea gвndirii, conş tiinţei şi religiei, care a

declanşat vii proteste din partea reprezentanţilor statelor islamice pentru că se consacra libertatea de a

schimba religia sau convingerile. Reacţiile au fost fireşti dacă ne gвndim că Şaria interzice abandonarea

religiei musulmane.

Este de remarcat că, la votul final al Declaraţiei, doar un singur stat islamic s-a abţinut Arabia Saudită

-, iar reprezentantul Yemenului a absentat de la vot. Este un motiv să credem că, pentru statele islamice

prezente la aprobarea acesteia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului constituie, aşa cum chiar textul

ei precizează, idea lul comun care trebuie atins de toate popoarele şi naţiunile, ideal care nu este pus la

оndoială nici pentru celelalte state, dacă ne gвndim că s-au abţinut de la vot 7 state apar ţinвnd altorciviliza ţii: R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, R.S.S. Ucraineană, U.R.S.S. şi Uniunea

Sud-Africană, iar Honduras a absentat.

Dacă analizăm evoluţia ulterioar ă a sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, vom

constata că atitudinea statelor cu populaţie majoritar musul mană este pozitivă, оn ciuda sistemului lor juridic destul de conservator оn această privinţă. Astfel, din cele 45 de state care astăzi au o populaţiemajoritar musulmană, 28 au ratificat cele două Pacte internaţionale din 1966 privind drepturile omului, 15

au ratificat primul Protocol la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi doar unui

(Azerbaidjan) a ratificat Protocolul la acelaşi Pact, din 1989, privind abolirea pedepsei cu moartea .

Situaţia nu este chiar atвt de gravă dacă ne gвndim că, de exemplu, nici SUA nu au ratificat Pactul privind

drepturile economice, sociale şi culturale şi nici Protocolul din 1989 privind abolirea pedepsei cu moartea.



123

Dificultatea acceptării de cătr e оntreg spaţiul islamic a dreptului internaţional al drepturilor omului

consacrat la nivelul ONU este evidentă. Diferenţele culturale, de sisteme juridice şi politice, cu alte

cuvinte marile diferenţe civilizaţionale, alimen tează această dificultate. Este evidentă nevoia de timp şi,

mai ales, de оnţelegere reci procă, de acceptare a unei diversităţi culturale care, ea оnsăşi, poate fi benefică

pentru apropierea de aceste valori. Alimentarea opiniei potrivit căreia valorile care sunt drepturile omului

sunt tipic occidentale şi ele ar trebui „exportate" are un rol nefast ş i de aceea o respingem. Da, drepturileomului, aşa cum au fost consacrate juridic оn dreptul internaţional, оşi au sorgintea оn spaţiul occidental.

Dar, drepturile omului, indiferent unde au fost prima dată recunoscute juridic şi ocrotite (secularizate sau

nu), ele trebuie să fie valori universale. Ele nu se pot exporta sau importa. Cine a оnţeles acest imperativ a

f ăcut paşi importanţi spre modernitate. De exemplu, cele trei state cu popula ţie majoritar musulmană din

Europa Albania, Azerbaidjan şi Turcia care sunt membre ale Consiliului Europei, au ratificat Convenţiaeuropeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, din anul 1950, şi recunosc

competenţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului. Din cele trei state, doar Turcia nu a ratificat Protocolul

6 la această convenţie, care interzice pedeapsa cu moartea, dar se pare că, оn ultimul timp, Turcia agreează

această idee, mai ales din perspectiva integr ării europene.

Оn ultimele două decenii, dezbaterile pe tema drepturilor omului au că pătat noi nuanţări оn spaţiul

islamic şi, chiar dacă nu putem discuta astăzi de un sistem arab al drepturilor omului, cele cвteva оncercări

de a adopta o Declara ţ ie a drepturilor omu lui in Islam şi chiar a unei Carte arabe a drepturilor omului

sunt demne de toată atenţia. Constatăm că multe state islamice doresc o armonizare a politicilor lor, inclu

siv оn domeniul drepturilor omului, şi, оn acest scop, au creat mai multe organisme regionale, precumConferinţa Lumii Musulmane, Liga Statelor Arabe, Liga Mondială Musulmană sau OrganizaţiaConferinţei Islamice.

3. оncercări de elaborare a unor instrumente regionale de protecţie a drepturilor omului оn

lumea arabă

Prima оncercare datează din anul 1981 cвnd, ia 19 septembrie, оn cadrul unei reuniuni organizate la

sediul UNESCO de la Paris, Consiliul Islamic din Europa a propus textul unei Declara ţ ii universale a

drepturilor omului оn Islam. Declaraţia a fost propusă după un şir de оntвlniri оntre reprezentanţii saudiţişi juriştii europeni, la Ryad, Roma, Paris, Geneva şi Strasbourg (оntre 1974 şi 1976), urmate de Colocviul

asupra drepturilor omului, organizat de Facultatea de Drept a Universităţii din Kuweit (1980). Declaraţiaоncepe cu un preambul оn care se arată că Islamul, de 14 secole, a definit prin Legea divin ă „drepturileomului" şi le-a oferit garanţii suficiente pentru a asigura protec ţia lor, pentru ca apoi, pe un spaţiu destul de

оntins, să amin tească motivaţiile şi principiile religioase care descriu societatea islamică perfectă. Printre

altele, se arată că „noi, musulmanii [...] proclamăm aceast ă Declara ţ ie (Bayari) de Drepturi ale Omului,

f ăcut ă оn numele Islamului, atвt cвt pot fi deduse (drepturile omului n. n.) din foarte nobilul Coran şi cea

mai pur ă Tradi ţ ie profetică (Sunna)".

De aceea, se arată оn continuare, „aceste d repturi se prezint ă ca drepturi eterne care nu vor fi

suprimate sau modificate, abrogate sau invalidate. Aceste drepturi au fost definite de Creator laud ă Lui!

şi nici un om, oricare ar fi, nu are dreptul să le invalideze sau să le atace. „ Declaraţia conţine 23 dearticole, оn care sunt consacrate drepturi civile ş i politice, economice, sociale şi culturale, toate prin

prisma canoane lor religioase ale legii sfinte.



124

Cea de-a doua оncercare este Declara ţia asupra drepturilor omului оn Islam, adoptată de Conferinţa

islamică a miniştrilor afacerilor str ăine, la Cairo, la 5 august 1990. Potrivit acesteia, statele membre ale

Organizaţiei Conferinţei Islamice reafirmă rolul civilizator şi istoric a l Islamului şi că, оn Islam, drepturile

fundamentale şi liber tăţile publice fac parte integrantă din Legea islamică şi nimeni nu le poate viola,

pentru că aceste drepturi sunt comandamente divine executorii pe care Dumnezeu le-a dictat оn căr ţile sale

revelate lui Mahomed. Mult mai concisă decвt Declaraţia din 1981, aceasta conţine 25 de articole оn caresunt recunoscute drepturi şi libertăţi ale omului care, ca un principiu al Declaraţiei, sunt supuse

dispoziţiilor din Şaria, pentru că aceasta este considerată unica referinţă pentru a explica şi interpreta

oricare din dispoziţiile Declaraţiei. De asemenea, Islamul este considerat ca fiind religia musulmanului de

la naştere. Nici o formă de constrвngere nu poate fi exercitată asupra cuiva pentru a-l obliga să renunţe la

religia sa pentru o alta sau pentru a deveni ateu, inclusiv exploatarea оn acest scop a să r ăciei sau a

ignoranţei .

Оn sfвrşit, cel de-al treilea document, adoptat la 15 septembrie 1994 de Consiliul Ligii Statelor Arabe,

este Carta arabă a drepturilor omului, cu valoare de tratat interna ţional, dar care nu a intrat оncă оn

vigoare'. Dată fiind importanţa acestui docu ment, dar şi larga deschidere pe care o ofer ă spre crearea unuisistem arab al dreptu rilor omului, ne vom opri pentru o analiză mai detaliată.

3.1. Carta arabă a drepturilor omului

Deşi drepturile enunţate de Cartă sunt formulate оntr -o manier ă aparent laică, larg inspirate din

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Pactele interna ţionale relative la drepturile omului, din

1966, motivaţiile preambulului duc la concluzia că acest document are un profund caracter religios.

Astfel, este proclamată credinţa na ţiunii arabe оn demnitatea umană, din momentul оn care Dumnezeu a privilegiat această naţiune, f ăcвnd din lumea arabă leagănul revelaţiilor divine şi locul civiliza ţiilor care

au insistat asupra dreptului lor ia o via ţă demnă, prin aplicarea principiilor libertăţii, justiţiei şi păcii. Se

afirmă că prin acest document se concretizează principiile eterne definite de dreptul musulman şi de alte

religii divine cu privire la frater nitatea şi egalitatea оntre oameni. Tot оn preambul este glorificată

naţiunea arabă, cu credinţă оn unitatea ei de la Golf la Atlantic, naţiune care a instaurat fundamentele şi

principiile umane care au jucat un mare rol оn difuzarea ştiinţelor оn Orient şi Occident. Condamnвnd

rasismul şi sionismul, pe care le consider ă forme de atentat la adresa drepturilor omului şi o ameninţare a

păcii mondiale. Carta afirmă tot оn preambul ataşamentul faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, de Pactele internaţionale, dar şi faţă de Declaraţia de la Cairo asupra drepturilor omului оn Islam,aceasta din urmă, aşa cum am văzut, cerвnd ca toate drepturile şi libertăţ ile enunţate să fie supuse

dispoziţiilor Şaria. De aici оncep dificultăţile, pentru că, pe fond, toate textele elaborate de islamici оndomeniul drepturilor omului au ca fundament ceea ce a legiferat Dumnezeu (Allah), fiind astfel

subordonate legii sfinte Şaria. Iată de ce, drepturi precum cele referitoare la libertatea religioasă, căsătorie,

statutul femeii, deşi afirmate de Cartă оntr -o manier ă imperativă de tip occidenfal, sunt puse sub semnul

оntrebării dacă sunt (şi sunt) interpretate şi aplicate оn baza dreptului musulman.

Carta arabă a drepturilor omului este alcătuită din 43 de articole structurate pe patru p ăr ţi.



125

Prima parte' consacr ă dreptul la autodeterminare al popoarelor, drept colectiv la care se adaugă, оn

aceeaşi categorie, şi dreptul minorităţilor de a beneficia de cultura lor şi de a-şi manifesta propria religie'.

оn această primă parte, Carta condamnă rasis mul, sionismul, ocupaţia şi dominaţia str ăină, pe care le

consider ă practici care sfi dează demnitatea umană şi care constituie un obstacol major оn caleadrepturilor fundamentale ale popoarelor.

A doua parte consacr ă cвteva principii generale şi drepturile civile, politice, economice, sociale şi

culturale.

Principial, fiecare stat parte se angajează să respecte şi să garanteze tuturor celor care se află pe

teritoriul său drepturile şi libertăţile proclamate, f ăr ă nici o discrimi nare, de orice natur ă. De asemenea, nu

este admisă restrвngerea drepturilor şi a libertăţilor consacrate de Cartă decвt dacă este cerută de lege şi

considerată necesar ă pentru protecţia securităţ ii şi economiei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii pu

blice, a moralei sau a drepturilor şi a libertăţilor altuia'.

Drepturile civile şi politice enunţate de Cartă sunt următoarele:

-

dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţa persoanei, pe care legea trebuie să Ie protejeze. оn legătur ă

cu acest drept, Carta stabileşte următoarele imperative:

-

aplicarea principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, al neretroactivităţ ii legii penale şi non

bis in idem;

-

aplicarea prezumţiei de nevinovăţie;

-

interzicerea arestării sau detenţiei arbitrare;

-

dreptul la egalitate оn faţa tribunalelor şi la un recurs efectiv;-

pedeapsa cu moartea poate fi pronunţată numai pentru infracţiuni grave, dar este interzisă

pronunţarea ei pentru crime politice şi nu poate fi aplicată persoanelor cu vвrsta mai mică de 18 ani,

femeilor оnsărcinate şi celor care ală ptează, pвnă la expi rarea unui termen de 2 ani de la na şterea

copilului;

-

interzicerea experienţelor medicale sau ştiinţifice f ăr ă consimţămвnt;

-

dreptul de a nu fi supus torturii mentale sau fizice, ori la tratamente degradante sau inumane;

-

dreptul de a nu fi privat de libertate pentru singurul motiv că nu este оn măsur ă să plătească odatorie sau de a executa o obligaţie civilă;

-

dreptul persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate de a fi tratată cu umanitate;

-

dreptul la viaţă privată, care este considerată sacr ă şi inviolabilă, precum viaţa de familie,

domiciliul, corespondenţa;

-

dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice;

-

dreptul cetăţeanului la capacitatea de a exercita drepturile politice оn conformi tate cu legea,

considerвnd că poporul este fundamentul autorităţii;

-

dreptul la liber ă circulaţie, de a alege reşedinţa, de a nu fi оmpiedicat оn mod arbitrar ş i ilegal să



126

păr ăsească orice stat arab, inclusiv al său, şi de a nu i se interzice să locuiască оn propria ţar ă;

-

dreptul de a nu fi expulzat din ţara de origine şi de a nu fi оmpiedicat să se оn toarcă;

-

dreptul de a cere azil politic оn caz de persecuţie, dar acest drept nu poate fi in vocat dacă este

fundamentat pe infracţiuni de drept comun. Extr ădarea refugiaţilor politici este interzisă;

-

dreptul de a nu fi privat оn mod arbitrar de cetăţenie;

-

dreptul la garantarea proprietăţii private;

-

dreptul la libertate religioasă, de gвndire şi opinie;

-

dreptul la reuniune paşnică;

-

dreptul la asociere pentru a constitui sindicate şi de a face grevă оn conformitate cu legea;

-

dreptul de a accede la func ţii publice оn propria ţar ă.

Carta consacr ă şi un catalog al drepturilor economice, sociale şi culturale. Aces tea sunt':

-

dreptul la muncă cu asigurarea unei existenţe conforme cu exigenţele necesare vieţii şi, оn caz deangajare оn muncă, asigurarea protecţiei sociale complete;

-

libertatea de a alege munca; munca for ţată este interzisă;

-

dreptul la egalitate de şanse, la salariu echitabil şi la o remuneraţie egală pentru muncă egală;

-

dreptul la educaţie; a lfabetizarea este o obligaţie şi o datorie;

-

dreptul de a profita de mijloace intelectuale şi culturale care să glorifice naţiona lismul arab, să

respecte drepturile omului şi să consolideze cooperarea şi pacea mon dială, condamnвnd discriminarearasială, religioasă şi orice altă formă de discriminare;

- dreptul de a participa la viaţa culturală;

-

dreptul familiei la protecţie din partea societăţii;

-

dreptul la protecţie specială a familiei, a maternităţii, a copiilor şi a bătrвnilor;

-

dreptul tinerilor de a beneficia de orice mijloc care să le permită dezvoltarea fizică şi intelectuală.

Analizвnd drepturile proclamate de Cartă, d incolo de conotaţiile religioase, naţio naliste şi antisemite,

constatăm mari similitudini cu prevederile Declaraţiei Univer sale a Drepturilor Omului. Redactarea

aproape „occidentală" a Cartei constituie, după părerea noastr ă, un pas important şi un semnal că spaţiul

islamic оncearcă să se apropie de modernitate. оntrebarea este: cum vor privi statele islamice оn viitoraceste deziderate? Ca legi pozitive laice şi variabile sau ca legi pozitive divine,invariabile şi definitive?

Interesant este că оn Carta arabă a drepturilor omului se creează şi un mecanism de controi. Partea atreia a Cartei' stabileşte alegerea prin scrutin secret, de către statele membre ale Consiliului Ligii Statelor



127

Arabe, a unui Comitet de exper ţ i al drepturilor omului. Comitetul va fi compus din 7 membri, nu mai mult

de cвte un re sortisant al aceluiaşi stat, aleşi pentru un mandat de 3 ani. Statele păr ţi la Cartă sunt obligate

să prezinte un prim raport оntr -un termen de un an de Ia intrarea оn vigoare a Cartei ş i, apoi, rapoarte

periodice din 3 оn 3 ani. Comitetul examinează rapoartele sta telor şi adresează un raport cu observaţiilesale şi avizele statelor Comisiei perma nente a drepturilor omului a Ligii Statelor Arabe.

оndatoririle fundamentale ale omului

1. Consideraţii preliminare

Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului a declanşat crearea unor mecanisme internaţionale

complexe de protecţie a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, deşi оn practica sistemelor juridice interne ale statelor preocupările sunt mult mai vechi.

Principalul efect a fost apariţia mai multor sisteme de protec ţie a fiinţei umane, unul cu vocaţie de

universalitate sistemul Naţiunilor Unite şi mai multe cu vocaţie regio nală, оn Europa, pe continenteleamericane şi оn spaţiul african, cu speranţa că şi spaţiul asiatic, mai ales cel islamic, va cunoaşte оn viitorun asemenea sistem.

Deşi sunt sisteme de protecţie a drepturilor omului, atвt Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului, cвt şi instrumentele juridice adoptate ulterior şi pe baza acesteia conţin şi оndatoriri fundamentale ale

omului faţă de semenii săi şi faţă de colectivitate.

Pare evident că omul nu trebuie doar protejat contra abuzurilor de orice fel, mai ales din partea

statului; el trebuie să aibă şi unele оndatoriri, pentru că nu poate tr ăi liber decвt respectвnd libertateacelorlalţi. Omul, оn societăţile organizate politic оn stat, renunţă la libertatea lui naturală şi acceptă un alt

tip de libertate, una limitată, care să-i ofere lui şi celorlalţi siguranţa existenţei şi a afirmării personalităţiisale depline. Aceasta este o condiţie esenţială, altfel „răul nemcritatpe care [...] оl cau zezi altuia [...] ţ i-l

faci ţie оnsuţ i" . Pentru că idealul libertăţii individului nu оn seamnă nicidecum că acesta nu este supus

nici unei restricţii şi că nu ar avea nici o responsabilitate fa ţă de alţii şi faţă de societate".

Statele consacr ă prin legile lor, оn primul rвnd prin constituţii, оndatoriri funda mentale alecetăţenilor. Statele cu regim politic democratic, ca una din principalele tr ăsături, promovează şi garantează

ca valori supreme demnitatea omului, drepturile

şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralis mul politic. оnacelaşi timp, cetăţeanul este privit şi ca membru responsabil al cetăţii, cu оndatoriri faţă de societate, f ăr ă

de care statul оnsuşi ar fi оn pericol. Prin urmare, primele interesate оn consacrarea juridică a оndatoririleomului, ale cetăţeanului оn special, sunt statele, prin chiar dreptul intern, drept asupra c ăruia statul este

suveran, dar cu limitările impuse de angajamentele sale internaţionale.



128

De ce s-a născut dreptul internaţional al drepturilor omului? Sunt de notorietate abuzurile contra

intereselor fiinţei umane, atвt din partea statelor, cвt ş i a altor entităţi. Este semnificativă remarca lui

Rousseau: „omul s-a născut liber, dar pretutindeni este оn lanţ uri" . Marile pericole care planează asupra

omului, de la conflictele ar mate, persecuţii şi pвnă la cataclismele naturale, au determinat comunitatea

interna ţională să creeze un sistem care să-1 pună la adăpost, sistem pe care оl identificăm astăzi cu

sintagma dreptul internaţional al drepturilor omului. Dar, expresia „drep turile omului" numai aparent se

refer ă exclusiv la drepturi ale fiinţei umane.

Drepturile omului, aşa cum sunt ele consacrate оn instrumentele internaţionale, chiar dacă le оntв lnimşi оn for mularea „libertăţ i fundamentale" sau „dreptul la libertatea de a...", reprezintă drepturi

subiective, adică facultăţi, posibilităţi ale subiectelor raporturilor juridice (oamenii) de a avea o anumit ă

conduită şi de a cere celeilalte păr ţi să aibă o atitudine corespunzătoare, sub garanţia pe care o ofer ă

autoritatea publică.

Relaţiile reglementate de normele juridice ale dreptului interna ţional al drepturilor omului sunt,

evident, raporturi juridice al căror conţinut este alcătuit din drepturile şi obligaţiile păr ţilor ia raport. Este

limpede că atunci cвnd o parte a raportului juridic are un anumit drept, cealaltă parte are o obligaţiecorelativă, adică оndatorirea pe care prima parte poate să i-o pretindă, cu garanţia autorităţii publice de a o

duce la оndeplinire. Prin urmare, toate drepturile omului consacrate оn instrumentele interna ţionale,

drepturi care sunt absolute, presupun obligaţii corespunzătoare, mai ales оn sarcina statelor. A afirma că

omul are numai drepturi este, astfel, o gravă eroare din perspectiva teoriei generale a dreptului. Dreptul

subiectiv nu poate fi fructificat decвt dacă există şi o оndatorire corespunzătoare оn sarcina altuia, iată de

ce, оn primul rвnd, fiecare om, beneficiind de drepturile recunoscute de dreptul inter naţional, este

оndatorat să respecte aceleaşi drepturi ai căror titulari sunt ceilalţi.

Este motivul pentru care atвt Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului, cвt şi instrumentele

juridice internaţionale elaborate ulterior consacr ă şi оndatoriri ale omului. Astfel, Declara ţia stabileşte

оntr -o manier ă cвt se poate de directă că fiecare „om are оndatoriri faţă de societatea оn care trăie şte,

numai оn cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liber ă şi deplină a personalit ăţ ii sale. In exercitarea

drepturilor şi libert ăţ ilor sale, orice om trebuie să fie supus numai acelor оngrădiri care sunt instituite de

lege exclusiv оn scopul asigurării recunoa şterii şi respectului necesar al drepturilor şi libert ăţ ilor altora

şi satisfacerii justelor cerin ţ e ale moralei, ordinii publice şi bună st ării generale оntr -o societate

democratică. Aceste drepturi şi libert ăţi nu vor putea, оn nici un caz, să fie exercitate оmpotriva

scopurilor şiprinci piilor Na ţ iunilor Unite".

De asemenea, Pactele interna ţ ionale relative la drepturile omului, adoptate оn anul 1966, ca şiDeclaraţia, stabilesc că nici o prevedere a acestor documente nu poate fi interpretată ca implicвnd pentruun stat, un grup sau o persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvвrşi vreun act care să

conducă la desfiinţarea drepturilor şi a libertăţilor enunţate ori la limitări mai ample decвt cele stabilite. O primă concluzie este cвt se poate de clară; fiecărui drept al omului consacrat de aceste documente

trebuie să-i asociem оndatorirea corelativă.

Instrumentele regionale de protec ţie a drepturilor omului sunt chiar mai explicite cu privire Ia

consacrarea unor оndatoriri fundamentale ale omului. Dacă оn sistemul european, Conven ţ ia pentru

apărarea drepturilor omului şi a libert ăţ ilor sale funda mentale cuprinde doar cвteva referiri generale,

similare cu cele ale Declara ţ iei Uni versale a Drepturilor Omului, оn sistemul interamerican şi cel africanоntвlnim preve deri cвt se poate de exprese, chiar detaliate. Astfel, Declara ţ ia americană a dreptu rilor şi



129

оndatoririlor omului (iată, chiar denumirea acestui document conţine expresia „оndatorire") stabileşte un

catalog al оndatoririlor omului care include: datoria faţă de societate, faţă de copii şi părinţi, de a se instrui,

de a vota, de a respecta legea, de a fi util comunităţ ii şi naţiunii, de a p lăti taxele şi de a munci, precum şi

оndatoriri legate de securitatea şi bunăstarea socială şi de a se abţine de la activităţi politice оntr -o ţar ă

str ăină. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor , de asemenea, proclamă nu numai drepturi, ci

şi оndatoriri, precum: оndatorirea de a păstra şi dezvolta valorile culturale africane pozitive оn relaţia cualţi membri ai comunităţii, оn spiritul toleran ţei, al dialogului şi al consultării; оndatorirea de a contribuila promovarea bunăstării morale a societăţii; оndatorirea de a păstra şi consolida solidaritatea socială şi

naţio nală, оn special cвnd aceasta din urmă este оn pericol; оndatorirea de a respecta pă r inţii оn orice

оmprejurare, de a- i оntreţine la nevoie etc.

Cu toate acestea, оn ultimii ani s-au оnregistrat mai multe preocupări, mai ales оn plan doctrinar, de ase adopta un instrument distinct care să consacre оndatoriri ale omu lui, оn cele ce urmează ne vom opri Ia

trei proiecte mai semnificative, precum şi asupra Declara ţ iei cu privire la dreptul şi responsabilit ăţ ile

indivizilor, grupurilor şi organis melor societ ăţ ii de a promova şi proteja drepturile omului şi libert ăţ ile

fundamentale universal recunoscute, adoptată de Adunarea Generală a ONU, оn anul 1998.

2. Proiecte de declaraţii ale оndatoririlor omului

Trei asemenea оncercări sunt mai interesante, atвt prin mobilul lor, cвt ş i prin noutatea abordărilor.

Este vorba despre proiectul de Declara ţ ie universal ă a оndato ririlor omului elaborat de grupul „InterAction Council", proiectul de Declara ţie a оndatoririlor omului elaborat de Consiliul Internaţional al

оndatoririlor Omului din Trieste şi de proiectul Declara ţ iei responsabilit ăţ ilor şi оndatoririlor omului

adoptat la Conferinţa „Etici globale pentru o lume umană", organizată sub auspiciile Funda ţiei Valencia

Mileniul Trei şi UNESCO.2.1. Declaraţia universală a оndatoririlor omului

Оn luna noiembrie 1997, secretarului general al ONU, Kofi Annan, i s -a оnmвnat textul unei„Declaraţii universale a оndatoririlor omului", elaborat de grupul „Inter Action Council"', cu scopul de a

fi supus dezbaterii оn Adunarea Generală a ONU.



130

Premisa de la care porneşte această propunere a fost aceea că pвnă acum s-a accentuat prea mult pe

dezvoltarea sistemelor de protecţie a drepturilor omului far ă a se construi şi un sistem prin care să se

stabilească оndatoriri fundamentale ale omului.

Mai mult, se afirmă că drepturile omului au fost folosite ca instrument de presiune politică din

interese strategice şi economice. Că ar putea fi aşa nu putem nega, dar a limita rolul drepturilor omului

numai Ia o astfel de destinaţie ni se pare o gravă eroare. Tot aşa ni se pare şi opinia potrivit căreia dreptul

drepturilor omului ar fi o chestiune „tipic occidentală şi chiar instrument al extinderii domina ţ iei vestului

pe оntreg globul .

Argumentul pe care-l folosesc proiŢiotorii acestui proiect, potrivit căruia Decla raţia Universală a

Drepturilor Omului stabileşte numai drepturi, este inoperant şi am demonstrat mai sus această afirmaţie.

Concluzii similare putem trage şi din textele altor instrumente interna ţionale pe care le-am precizat mai

sus.

Ce conţine acest proiect? оntr -o prezentare cвt mai sistematizată, el stabileşte оndatoriri ale omului pe

cinci grupe, astfel:

— ""- principiile fundamentale pentru umanitate, precum оndatorirea persoanei de a-i trata pe toţioamenii оn mod uman, interdicţia de a sprijini comportamentele inumane şi datoria de a interveni pentru

demnitatea şi respectul de sine ale celorlalţi oameni, datoria de a promova binele şi de a evita r ăul;

lipsa violenţei şi respectarea vieţii: interdicţia de a r ăni, tortura sau ucide altă persoană; datoria de a

acţiona оn mod paşnic, de a proteja omul şi mediul etc;

Dacă analizăm prevederile acestui proiect, vom constata că ele se regăsesc, direct sau indirect, aşa

cum ar ătam mai sus, оn izvoarele dreptului internaţional al dreptu rilor omului. Că aceste prevederi sunt

formulate оn termenii unui cod moral ş i, din această perspectivă, poate fi acceptat ca un impuls pozitiv оnconştientizarea nevoii de acceptare deplină a demnităţ ii tuturor oamenilor ar reprezenta un cвş tig. De

altfel, cei cărora le apar ţine acest demers vizează chiar un codex etic minim, cu mesajul că „ ciocnirea

оntre civilizaţ ii prognozat ă de unii anali şti nu poate fi оndepărtat ă doar prin poten ţ ial militar şi

economic, ci mai e nevoie şi de o armătur ă moral ă recunoscut ă de to ţ i membrii umanit ăţ ii". 2.2. Declaraţia оndatoririlor omului

Denumită şi Declara ţ ia deja Trieste, aceasta este propusă de Consiliul Interna ţional al оndatoririlor

Omului, organizaţie neguvernamentală care funcţionează din -anul 1993 pe lвngă Universitatea din

Trieste, avвnd, оncepвnd cu anul -1997, un statut special de organiza ţie consultativă в ConsiliuluiEconomic şi Social al ONU. Printre cele mai importante obiective ale acestei organiza ţii figurează cele

care urmă resc nu numai adoptarea unei Declara ţii Universale a оndatoririlor Omului sub egida ONU, ci

chiar a unei Carte Universale a оndatoririlor Omului şi declararea unei Zile a оndatoririlor omului.

De subliniat este că acest proiect de declaraţie se prezintă ca un Cod al eticii şi responsabilităţ ilor

comune, оntr -o redactare pe cвt de scurtă, pe atвt de concentrată.



131

Formulat оn 12 pincte, proiectul consacră drept datorii ale oricărei fiinţe umane ur mătoarele :

-

să respecte demnitatea umană, precum şi diversitatea etnică, culturală şi reli gioasă;

-

să acţioneze оmpotriva discriminării rasiale, a tuturor discriminărilor faţă de femei, оmpotrivaabuzului şi exploatării copiilor;

-să acţioneze pentru оmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor оn vвrstă şi a celor cu handicap;

-să respecte viaţa umană şi să condamne comer ţul cu fiinţe umane ori cu păr ţi ale unei persoane оnviaţă;

-să susţină eforturile de оmbunătăţire a vieţii persoanelor care sufer ă de foame, mizerie, boli, şomaj;

-să realizeze efectiv planing-ul familial, оn mod voluntar, astfel оncвt să se poată controla creşterea

populaţiei la nivel mondial;

-să susţină acţiunile оn vederea distribuirii echitabile a resurselor Terrei;

-să evite risipa de energie şi să acţioneze astfel оncвt să se reducă folosirea com bustibililor fosili;

-să protejeze natura оmpotriva poluării şi abuzului, să promoveze conservarea resurselor naturale şi să

contribuie la refacerea mediului degradat;

-

să respecte şi să conserve diversitatea genetică a organismelor vii şi să promo veze оn mod constanto observare atentă a aplicării tehnologiilor genetice;

-să promoveze оmbunătăţirea zonelor urbane şi rurale şi să susţină оncercările de eliminare a cauzelorde degradare a mediului şi de provocare a săr ăciei care pot să genereze migraţii оn masă şi suprapopularea

spaţiului urban;-să acţioneze pentru menţinerea păcii оn lume, să condamne r ăzboiul, terorismul şi toate celelalte

activităţi ostile, cerвnd scăderea cheltuielilor militare оn toate ţările, precum şi proliferarea şi diseminarea

armelor, оn special a celor de distrugere оn masă.

Analiza acestui text duce la concluzia că el nu acoper ă nici pe departe corespon denţa drepturi

fundamentale оndatoriri fundamentale, ci se limitează doar la cвteva aspecte de mare generalitate.

Interesantă este şi modalitatea de promovare a acestui proiect de declara ţie de către autorii ei; el a fost

lansat pe Internet cerвndu-se mai ales studenţilor să-şi ex prime adeziunea şi, cu un asemenea suport, să fie

trimis Adunării Generale a ONU pentru a fi dezbătut.



132

2.3. Declaraţia responsabilităţilor şi оndatoririlor omului

Iniţiată de către fundaţia „ Valencia TercЈr_Mleaia", proiectul de declara ţie a fost adoptat Ia

Conferinţa „Etici globale penţ ruj Jume umană", la Haga, la 20 iunie 2002, conferin ţă organizată de

această fundaţie, sub auspiciile UNESCO.

Pe un spaţiu destul de оntins, acest document se deosebeşte de celelalte оncercări prin abordările

deosebit de elaborate, оnfăţişвndu-se ca un adevărat proiect de codi ficare. Redactat оn 41 de articolestructurate pe12 capitole, proiectul de declaraţie a fost оnaintat Directorului General al UNESCO, cu

scopul de a fi supus dezbaterii оn Adunarea Generală a ONU.

Interesant este că, оn chiar art. 1, sunt definite noţ iunile de bază cu care operează textul

documentului:-оndatorire, responsabilitate şi comunitate globălă

Оntroducerea sete definită ca reprezentвnd o obligaţie etică sau morală ,responsabilitatea ca obligaţie

legală potrivit dreptului interna ţional. оn acelaşi timp, pentru că оntreaga construcţie a оndatoririlor şi

responsabilităţilor consacrate de declaraţie vizeaz ă omututatea global ă , se precizează că aceasta include

statele, adică tot ce оnseamnă instituţii guvernamentale, legislative şi judecătoreşti, organizaţiile intergu

vernamentale şi neguvernamentale interna ţionale, regionale şi subregionale, sectorul public sau privat al

corporaţiilor, inclusiv cele transna ţionale, alte entităţi ale socie tăţii civile, comunităţi şi oameni luaţiindividual sau colect iv. Rezultă că acest proiect de declaraţie nu vizează doar individul uman ca subiect al

responsabilităţilor şi оnda toririlor enumerate. Proiectul precizează cu valoare de principiu că membrii

comuni tăţii globale, оn оnţelesul de mai sus, au оn colectiv, ca şi individual, оndatoriri ş i res ponsabilităţi

pentru promovarea respectului universal al drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale'. Tot cu

valoare de principiu este formulată şi o clauză de nederogare, potrivit căreia nimic din această declaraţienu poate fi interpretat ca putвnd duce la desfjjnţajeaTau restrвngerea cTrepturifor consacrate de DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului, de alte instrumente juridice interna ţionale sau regio nale de drepturile

omului. De asemenea /nimic din acest proiect nu poate fi interpre tat ca dвnd vreunui stat, organizaţ ie,

comunitate, popor sau individ, ori altor entităţi dfeptui de a viola drepturile prevăzute de documentele

enunţate mai sus.

11 capitole din cele 12 ale proiectului, fiecare оn parte stabileşte оndatoririle ş i res ponsabilităţ ile

pentru un anumit drept sau categorie de drepturi fundamentale şi libertăţi fundamentale ale omului:

-dreptul la viaţă şi la securitate, cu trimiteri exprese şi detaliate inclusiv la exi genţele securităţ ii

colective, culturii pentru pace, dezarmării şi ale dreptului interna ţional umanitar (Cap. 2);

-securitatea şi ordinea internaţională echitabilă (Cap. 3);

-

dreptul de a participa la treburile publice (Cap. 4);

-

libertatea de opinie, expresie, reuniune, asociere şi religie (Cap. 5);

-

dreptul la integritate fizică şi psihică (Cap. 6);

-

dreptul la egalitate (Cap. 7);



133

-

protecţia minorităţilor şi a popoarelor indigene (Cap. 8);

-

drepturile copiilor şi ale persoanelor vвrstnice (Cap. 9);

-

dreptul la muncă, standarde de viaţă, calitatea vieţii (Cap. 10);

-

dreptul la educaţie, artă şi cultur ă (Cap. 11);

-

dreptul la remediu оn cazul violării drepturilor şi a libertăţ ilor fundamentale (Cap. 12).

De remarcat că, pentru fiecare din aceste drepturi şi libertăţ i, proiectul stabileşte оndatoriri şi

responsabilităţi raportate la fiecare componentă a comunităţii globale, оn special оn sarcina statelor, pecare le socoteşte ca prime оndatorate şi responsabile de

a respecta şi a garanta respectarea-drepturilor-ornului. De exemplu, Cap. 2, dezvol tвnd această

reglementare cu privire la dreptul la viaţa şi securitate, stabileşte оndato rirea şi responsabilitatea de a

proteja viaţa şi a jisigura supravieţuire.a..generaţiilo'r prezente şi viitoare. оn legătur ă cu aceasta, precizează:

-membrii comunităţii globale au оndatoriri şi responsabilităţi colective şi indi viduale de a acţiona оnmod adecvat pentru a proteja dreptul la viaţă al fiecărui membru al familiei umane şi a asigura

supravieţuirea generaţiilor prezente şi viitoare astfel оncвt să nu fie оmpovărate de r ăzboi şi conflicte

violente, de violări grave şi sistematice ale drepturilor omului, de săr ăcie extremă, foamete, boli şi

distrugerea mediului;

-statele au оndatorirea şi responsabilitatea primar ă (s.n.) să respecte şi să asigure dreptul tuturor la

viaţă, pe teritoriul lor şi sub jurisdicţia lor. In concordanţă cu această оndatorire şi responsabilitate, statele

vor lua toate măsurile necesare de a preveni оncălcarea dreptului Ia via ţă de către state şi oficialii lor şi vor

lua măsurile pozitive şi efective de a proteja şi de a pune оn aplicare dreptul la viaţă;

- indivizii şi entităţile nestatale au оndatorirea şi responsabilitatea să respecte viaţa, de a face paşii

corespunzători pentru a-i ajuta pe alţii a căror viaţă este amenin ţată sau care sunt оn nevoie extremă.

Acest stil de redactare este similar pentru toate оndatoririle şi responsabilităţile con sacrate оn scopulrespectării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, ni se pare important de

subliniat că acest proiect, deşi se numeşte Declaraţia responsabilităţilor şi оndatoririlor omului, el nu.şe

adresează exclusiv individului uman, ci tuturor actorilor comunităţii globale. оn priiriul rвnd statelor. Din

acest punct de vedere, consider ăm că acest document face un pas considerabil spre eficientizarea

mecanismelor şi a procedurilor care au ca obiect apărarea drepturilor omului. Nu este nevoie оntr -atвt deun document care să „оmpovăreze" оn plan universal individul uman ş i aşa destul de оncorsetat deobligaţiile care rezultă din ordinea juridică internă a statului, ci de un document care să constrвngă statele,

оn primul rвnd, pentru că ele sunt responsabile de violările grave sau mai puţin grave ale drepturilor

omului. Individul uman, оn mod impli cit, nu-şi poate valorifica propriile drepturi şi libertăţi dacă el

оnsuşi nu respecta drepturile şi libertăţ ile celorlalţi, ceea ce presupune automat оndatoriri ş i

responsabilităţi individuale.

Această manier ă de abordare o оntвlnim оn ultimii ani ş i оn cadrul Naţiunilor Unite.



134

3.Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor, grupurilor şi organelor

societăţii de a promova şi apăra drep turile omului şi libertăţile fundamentale universal

recunoscute

Adoptată la 9 decembrie 1998, prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 53/144, această declaraţie a fost

iniţiată de Comisia drepturilor omului şi de Consiliul economic şi social. Ea porneşte de la sublinierea că

toţi membrii comunităţ ii internaţionale trebuie să-şi оndeplinească, оmpreună sau separat, obligaţiile lor

solemne de promovare şi оncurajare a respectului pentru drepturile omului ş i libertăţile sale fundamentale

pentru toţi, f ăr ă nici o discriminare, şi să coopereze Ia scar ă internaţională оn acest sens.

Declaraţia precizează, cu valoare de principiu, că statului оi incumbă responsabi litatea primar ă şi

оndatorirea de a promova şi apăra (s.n.) drepturile omului şi liber tăţile fundamentale, recunoscвnd, оn

acelaşi timp, că indivizii, grupurile şi asociaţiile au dreptul şi responsabilitatea de a promova respectul pentru drepturile omului şi libert ăţ ile fundamentale şi de a le face cunoscute (s.n.) la nivel naţional şi

internaţional. De asemenea, sunt consacrate şi cвteva clauze de nederogare, potrivit cărora nici o

dispoziţie a declaraţiei nu poate fi interpretată ca putвnd aduce atingere principiilor enunţate de Carta

ONU ori restricţii la dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Pactelor interna ţionale

din 1966 ori ale altor instrumente relative la drepturile omului. Mai mult, aceste dispozi ţii nu pot fi

interpretate ca im plicвnd pentru un individ, grup sau organ al societăţii ori pentru stat dreptul de a des

f ăşura o activitate cu scopul de a оm piedica exercitarea drepturilor şi a libertăţ ilor vizate de declaraţie şi

nici posibilitatea ca statul să susţină sau să оncurajeze activităţi ale indivizilor, grupurilor, instituţiilor sau

organizaţiilor neguvernamentale оndreptate оmpotriva dispoziţ iilor Cartei ONU.

Care sunt drepturile şi оndatoririle stabilite de această declaraţie?

Declaraţia stabileşte drepturi ale indivizilor, ale grupurilor şi ale organismelor ne guvernamentale ale

societăţii şi оndatbriri ale acestora ş i ale statelor. Ea nu este sistema tizată оn raport de drepturile oriоndatoririle stabilite, nici оn funcţie de subiectul căruia i se adresează individ, grup, organism al societăţiisau stat-, ci оn funcţie de finalităţile pe care le urmăreşte, adică promovarea şi apărarea drepturilor omului

şi a libertăţilor sale fundamentale. Pentru o mai bună imagine asupra acestor dispoziţii, le vom sistematiza

оn funcţie de subiectele cărora li se adresează, considerвnd că astfel vom observa mai bine concepţiaAdunării Generale a ONU cu privire la оndatoririle omului.

Drepturile indivizilor, grupurilor şi organismelor neguvernamentale de a proteja şi apăra drepturile

omului şi libert ăţ ile sale fundamentale. оn acest scop, flecare om, individual sau оn asociaţ ie cu alţii, lanivel naţional şi internaţional are dreptul:

-

de a se reuni оn mod paşnic;

-

de a forma organizaţii, asociaţii sau grupuri:

-

de a comunica cu organizaţiile neguvernamentale sau interguvernamentale;



135

-

de a deţine, căuta, obţine, primi şi păstra informaţii cu privire la toate drepturile omului şi

libertăţile sale fundamentale, avвnd acces, mai ales, la modalităţile оn care acestea sunt respectate оn

sistemul naţional legislativ, judecătoresc sau administrativ;

-

de a publica şi comunica sau de a difuza liber idei, informaţii şi cunoştinţe cu privire la drepturile

omului şi libertăţile sale fundamentale;

-

de a studia, discuta, aprecia şi evalua, оn drept şi оn fapt, aceste drepturi şi libertăţi şi, prin aceste

mijloace şi altele, să atragă atenţia publicului asupra gestio nării lor;

-

de a elabora noi principii şi idei оn domeniul drepturilor omului, de a le discuta ş i a le promova

recunoaşterea;

-

de a participa f ăr ă discriminare la guvernarea ţării sale şi la conducerea trebu rilor publice, mai ales

dreptul de a supune criticilor autorităţile şi de a formula propu neri pentru ameliorarea funcţionării lor,

precum şi de a semnala aspectele care aduc atingere promovării, protecţiei şi realizării drepturilor omului

şi libertăţilor sale fundamentale;

-

de a-şi exercita profesia оn conformitate cu legea, cu respectarea normelor naţ ionale şi

internaţionale privind conduita etică profesională;

-

de a participa la activităţi paşnice pentru a lupta contra violărilor omului şi liber tăţilor sale

fundamentale şi, оn acest scop, de a fi efectiv protejat de legislaţia naţională;

-

de a solicita, primi şi utiliza resurse оn scopul expres de a promova şi apăra prin

mijloace paşnice drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale;

-

de a nu fi supus decвt limitărilor fixate оn conformitate cu obligaţiile internaţio nale, stabilite delege exclusiv оn scopul recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora şi оn scopul satisfacerii

justelor exigenţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale оntr -o societate democratică;

-

de a dispune de un recurs efectiv şi de a beneficia de protec ţie оn caz de violare a drepturilor prevăzute de declaraţie; оn acest scop, fiecare are dreptul, personal sau printr-un reprezentant autorizat, de

a adresa plвngeri care să fie examinate rapid de o autoritate judecătorească sau altă autoritate legală,

independentă, impar ţială şi com petentă, оn şedinţă publică, şi de a obţine o decizie luată оn conformitatecu legea, prin care să-i fie acordată o reparaţie оn caz de violare a drepturilor, chiar şi pentru оntвrzierea

excesivă оn adoptarea şi aplicarea deciziei; оn acelaşi scop, fiecare are dreptul de a se plвnge de politica şi

activitatea funcţionarilor statului care au violat drepturile omului, de a asista la audieri, proceduri şi procese publice şi de a beneficia de asistenţă juridică profesională calificată.

Responsabilit ăţ ile şi оndatoririle indivizilor, grupurilor şi organismelor neguver namentale pentru

promovarea şi apărarea drepturilor omului şi libert ăţ ilor sale fun damentale':

-

nimeni nu poate participa la violarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda mentale, fie prin

acţiuni, fie prin omisiuni, оn funcţie de circumstanţe; prin urmare, nimeni nu poate fi urmărit sau acuzat

pentru că a refuzat să aducă atingere acestor drepturi şi libertăţi;

-

fiecare are оndatoriri faţă de comunitate, singurul cadru care permite libera şi deplina dezvoltare a

personalităţii sale;

- responsabilitatea privind apărarea democraţiei, promovarea drepturilor omului



136

şi a libertăţilor fundamentale, precum şi promovarea progresului societăţilor, institu ţiilor şi

proceselor democratice;

-

оndatorirea de a contribui la promovarea dreptului fiecăruia la o ordine socială şi internaţională оncare drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale pot fi realizate оn integralitatea lor;

-

оn exercitarea profesiei să respecte demnitatea persoanei umane, drepturile şi libertăţile acesteia, potrivit normelor naţionale şi internaţionale cu privire la conduita sau etica profesională;

-

оndatorirea de a sensibiliza mai mult publicul cu privire la problemele relative la toate drepturileomului şi la toate libertăţ ile sale fundamentale, mai ales prin activităţi educative, de formare şi de

cercetare оn acest domeniu, dezvoltвnd mai ales atitu dinile de оnţelegere, toleranţă, pace şi relaţiile prieteneşti оntre naţiuni, grupuri rasiale şi religioase şi ţinвnd cont de diversitatea societăţ ilor şicomunităţilor оn care оşi des f ăşoar ă activitatea;

Responsabilit ăţ ile şi оndatoririle statelor cu privire la promovarea şi apărarea drepturilor omului şi

a libert ăţ ilor sale fundamentale sunt următoarele:'

-

responsabilitatea şi оndatorirea de a apăra, promova şi a face efective toate drep turile omului şi

toate libertăţile fundamentale, mai ales adoptвnd măsurile necesare pentru crearea condiţiilor sociale,

economice, politice şi altele, astfel оncвt toate persoanele care sunt sub jurisdicţia sa să se bucure,

individual sau оn asociere cu alţii, de aceste drepturi şi оndatoriri;

-

să adopte măsurile legislative, administrative şi altele necesare pentru asigurarea garanţiei efective

a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de această declaraţie;

-

dispoziţiile dreptului intern, care trebuie să fie conforme cu Carta ONU şi cu celelalte obligaţii

internaţionale ale statului оn domeniul drepturilor omului ş i a libertăţilor fundamentale, să servească dreptcadru juridic pentru punerea оn apli carea şi exercitarea acestora, precum şi pentru toate activităţile vizate

оn această declaraţie care au ca obiect promovarea, apărarea şi realizarea efectivă a acestor drepturi şi

libertăţi;

-

să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că autorităţile competente apăr ă orice persoană,

individual sau оn asociere cu alţii, de orice violenţă, ameninţare, represalii, discriminare de fapt sau de

drept, presiune sau orice altă acţiune arbitrar ă оn cadrul exercitării legitime a drepturilor vizate оn această

declaraţie;

-să ia măsuri оn plan legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natur ă pentru ca toate persoanele de

sub jurisdicţia lor să cunoască mai bine drepturile lor civile, politice, economice, sociale şi culturale, mai

ales:

-

publicarea şi larga difuzare a textelor legilor şi ale regulamentelor naţionale şi ale instrumentelor

internaţionale fundamentale relative la drepturile omului;

-

deplinul acces, оn condiţii de egalitate, la rapoartele periodice prezentate de stat organelor create оnvirtutea instrumentelor internaţionale relative la drepturile omului, precum şi la rapoartele acestor organe;

-

să оncurajeze şi să sprijine crearea şi dezvoltarea pe teritoriul de sub jurisdic ţia lor a altor instituţii

naţionale independente pentru promovarea şi apărarea drepturilor o mului, precum un mediator, o comisiea drepturilor omului sau altele;



-

să promoveze şi să faciliteze оnvăţarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda mentale la toate

nivelurile оnvăţămвntului şi să se asigure că instituţiile care sunt оnsărcinate cu formarea avocaţilor, a

responsabililor cu aplicarea legilor, a personalu lui din for ţele armate şi agenţii funcţiei publice includ оn programele lor elemente co respunzătoare оnvăţării acestor drepturi şi libertăţi;

-

să conducă anchete rapide şi impar ţiale sau să vegheze ca o procedur ă de instrucţie să оnceapă

dacă există motive să se creadă că o violare a drepturilor omului şi a libertăţ ilor fundamentale s-a produs

pe teritoriul de sub jurisdicţia lor;

Am dezvoltat dispoziţiile acestei declaraţii pentru a se putea оnţelege mai bine concep ţia Adunării

Generale a ONU care, iată, оn оnţelepciunea ei, nu priveşte оnda toririle omului ca pe un scop оn sine, cica pe un instrument complementar drepturilor omului, al cărui rost este tocmai finalitatea оntregii

construcţii juridice internaţionale оn domeniul drepturilor omului afirmarea şi dezvoltarea plenar ă a

personalit ăţ ii fiin ţ ei umane. Interesant este că declaraţia nu face din om un simplu beneficiar al unor

drepturi şi libertăţi fundamentale, ci un participant activ la realizarea efectivă a acestora, prin consacrarea

unor оndatoriri specifice.

Credem că pasul următor ar trebui să fie transpunerea acestui document оntr -un instrument

internaţional convenţional pe care statele să şi-l asume şi care să contri buie astfel la o cвt mai largă

promovare a drepturilor omului şi a libertăţilor funda mentale. Numai оn măsura оn care fiinţa umană va

şti cum ar trebui să fie protejată, nu cum este, ea va putea să pret indă respectarea propriilor drepturi, adică

va putea identifica limpede оndatoririle ce lorlalţi, dar şi propriile оndatoriri оn raport cu aceştia.

A adopta o declaraţie numai a оndatoririlor omului ar putea „oficializa" оntr -o măsur ă оngrijorătoare

abuzurile la care este supusă оncă fiinţa umană şi nu credem că acest tulbur ător оnceput de mileniu este pregătit pentru un asemenea document.1 Pentru detalii, Ph. Malaurie, Antologia gвndirii juridice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.2 Idem.3 Pentru detaliij/prof. univ. dr. V. Duculescu, Protec ţ ia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1994. p. 15 şi urm.4 A se vedea pentru textul documentului O. Ţinea, Constitu ţ ii şi alte texte de dreptpublic,Ed. U i ităţii di O d 1997 459 i

Documents

Suport de Curs Protectia internationala a drepturilor omului