Embed Size (px)
DESCRIPTION
sb1
Citation preview
Subiectul I: Principiul nerecurgeii cu forţa şi neameninţării cu ea
1.1 Definiţi noţiunea principiului nerecurgerii la forţă şi
ameninţare cu forţa
Principiu fundamental DIP care condamna razboiul ca mijloc de
reglementare a diferendelor internationale si renuntare la razboi ca
instrument de politica nationala in relatiile reciproce dintre
state.Principiu care limiteaza recurgerea la forta in relatiile
internationale dintre state.
1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului
Astfel primele incercari de limitare a recurgerii la forta in relatiile
internationale si de reglementare pasnica a diferendelor internationale
au aparut in sec 19,pe la mijloc,insa fara prea multa incidenta asupra
statelor.Unele actiuni de scoatere a razboiului in afara legii au avut loc
abia in per interbelica sub egida Societatii Natiunilor.Pactul societatii
natiunilor instituia obligatia de neagresiune,insa in acelaşi timp,lasa la
dispozitia statelor dreptul dea incepe razboi dupa epuizarea
mijloacelor pasnice de reglementare a diferendelor.
Dupa pactul Briand Kellog,si tratatul de neagresiune si conciliere,de la
rio de janeiro,la fel condamna agresiunea.
Carta Onu prevede ca toti membrii ONU se vor abtine in relatiile
internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau folosirea ei atit
impotriva integritatii teritoriale cit si alt mod incompatibil cu scopurile
ONU.
La fel si Actul Final de la Helsinki,1975,precizeaza continutul acestui
principiu si prevede o serie de garantii juridice pentru realizarea in
practica a acestui principiu.
1.3 Evaluaţi conţinutul juridic
Astfel dupa cum am mentionat conform acestui principiu in prezent
razboiul este considerat cea mai grava crima interantionala.
Carta ONU care spune: Toţi membrii organizaţiei se vor abţine оn
relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau
la folosirea ei fie оmpotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat fie оn orice alt
mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Conform actelor sus menţionate se interzice:
1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea
directă sau indirectă a forţei оmpotriva altui stat.
2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa оn scopul оncălcării
frontierelor internaţionale ale altui stat sau in scopul soluţionării
diferendelor internaţionale.
3. Represaliile cu aplicarea forţei armate.
4. Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a
forţelor neregulate sau a altor bande armate.
5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea la
acţiunile de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.
6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu
оncălcarea prevederilor Cartei ONU.
7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu
forţa sau aplicării ei.
8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de
dreptul la autodeterminare.
Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu
folosirea forţei armate, оntreruperea legăturilor de
comunicaţii,comerciale sau concentrarea de trupe la frontierele
unui stat, demonstraţii de forţă sau manevre militare оn vecinătatea
frontierelor unui stat. Acest principiu presupune interzicerea
propagandei de război. In cazul acestui principiu dreptul
internaţional admite 3 excepţii cвnd se poate recurge la forţă inn
relaţiile internaţionale
Subiectul I: Principiul neintervenţei în afacerile interne
1.1 Definiţi principiul neîntervenţiei în afacerile interne
Principiu fundamental care constitue o garantie a suveranitatii si
independentei fiecarui stat in parte.Mijloc de limitare si consacrare in
DI si in relatiile interantionale,a suveranitatii si independentei
participantilor la relatiile internationale. Acest principiu semnifica
obligatia statelor de a nu se amesteca in afacerile interne si externe
ale statelor.
1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului
In doctrina de DIP principiul dat a fost afirmat in lucrarea lui Grotius
De iure belli ac pacis.Revolutia franceza ,aflinduse in fata unei
amenintari cu interventia armata contrarecolutionare din partea
statelor europene,a declarat principiul neinterventiei in afacerile
interne ale statelor-natiuni.
Astfel constitutia 1791 prevede ca natiunea franceza nu recunoaste
interventia prin intermediul razboaielor cuceritoare si nici intrun caz nu
va indrepta fortele sale armate impotriva libertatii oricarui popor.Acest
principiu a fost sprijinit si de Doctrina Monroe,Presedinte SUA care a
declarat ca SUA nu va interveni in treburile interne ale unui stat.O alta
doctrina care a consacrat acest principiu este Doctrina Drago,ministrul
afacerilor externe Argentina.
La fel si conventia de la Monte Video 1933,consacra acest principiu si
spune ca noco in stat nu are dreptul dea interveni in afacerile interne
si externe ale altor state.Pactul Ligii Natiunilor,la fel contine principiul
dat.Dupa al 2-lea Razboi mondial acest principiu este consacrat in
Carta ONU.,precum si in statutele altor org internationale cum ar fi
Pactul Ligii Arabe;Carta OSA,Carta OUA,conventia de la Viena cu
privire la relatiile diplomatice 1967.
Declaratia Adunarii generale a ONU din70 si Actul Final de la Helsinki
75,la fel prevad ca statele trebuie sa se abtina de la spprijinirea
directa sau indirecta a activitatilor teroriste,indreptate impotriva
regimului altui stat.
1.3 Evaluaţi conţinutul juridic al principiului
Dupa cum am mentiona mai sus,o multitudine de acte consacra
principiul dat.Astfel conform prevederilor Actului Final de la
Helsinki*75,statele participante se vor abtine de la orice interventie
directa sau indirecta,individuala sau colectiva,in treburile interne sau
externe care intra in copetenta nationala a altui stat participant,oricare
ar fi relatiile lor recirpoce.
Ele se vor abtine in consecinta de la orice forma de interventie,de la
orice act de constringere militara sau politica,economica ori de alta
natura ,tinzind sa subordoneze intereselor lor exercitarea de catre un
alt stat participant a drepturilor inerente suveranitatii sale si prin
aceasta sa obtina un avantaj oarecare.
In consecinta ele se vor abtine intre altele,de la sprijinirea,directa sau
indirecta,a activitatilor teroriste sau a activitatilor subversive,sau altele
indreptate spre rasturnarea vilenta a regimului altui stat participant.
Principiul neinterventiei semnifica obligatia statelor de a nu se
amesteca in afacerile interne si externe ale unu stat,de a nu le impune
regimul sau de stat si ideologia sa.
Interventia la rindul sau poate
fi:armata;economica,diplomatica,ideologica.
Ca si toate celelalte principii fundamentale DIP,principiul dat
reprezinta o norma jus cogens,de la care nu se poate face nici o
abatere
Subiectul I: Principiul soluţionării paşnice a difirendelor internaţionale
1.1 Definiţi principiul soluţionării paşnice a difirendelor
internaţionale
Principiul solutionarii paşnice a diferendelor internationale.
Principiu fundamental DIP care reglementeaza diferendele
internationale pe cale paşnica,pentru a nu fi pusa in pericol pacea si
securitatea internationala si justitia.
Reprezinta o norma Jus cogens de la care nu se poate face
abatere,care are ca scop,reglementarea diferendelor,conflictelor
internationale pe cale pasnica,astfel incit relatiile dintre state sa duca
spre un progres in interesul omenirii.
1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului
In evul mediu statele utilizau frecvent medierea,arbitrajul si
concilierea.Reguli de drept international stabilite prin tratatele
multilaterale apar abia la sfirsitul sec 19, cu prilejur conferintelor de
pace de la Haga din 1899 si 1907.Insa atita timp cit dreptul
international nu interzicea razboiul si cit timp recurgerea la forta era
permisa,solutionarea pasnica nu putea sa aiba decit un caracter
subsidiar si sporandic.
Dupa infiintarea ligii natiunilor sau reglementat o serie de instrumente
juridice internationale,care au consacrat principiul nerecurgerii la forta
si la amenintarea cu forta,acesta avind caracter de norma imperativa.
Principiul dat sia cunoscut o consacrare cruciala in Carta ONU
1945.De altfel acest principiu reprezinta si unul dintre scopurile
ONU,adica infaptuirea prin mijloace pasnice si in conformiutate cu
principiile justitiei si dreptului international.
Cu prilejul codificarii DI,principiul solutionarii pasnice a diferendelor
internationale,cunoaste importante dezvoltari.De ex urmeaza
Declaratia Adunarii Generale ONU asupra principiilor de drept
international,Actul Final de la Helsinki 1975,Declaratia de la Manilla cu
privire la reglementarea pasnica a diferendelor internationale 1982.
Astazi principiul dat,are o importanta deosebit de mare din
considerentul solutionarii problemelor internationale fara a recurge la
forta,astfel neavind de suferit nici pacea si securitatea internationala si
nici natiunea.
1.3 Evaluaţi conţinutul juridic al principiului
Conform Actului Final Helsinki75 ,Statele vor reglementa diferendele
internationale dintre ele prin mijloace pasnice,astfel incit sa nu fie
puse in peicol pacea si securitatea internationala si justitia.
Ele se vor stradui cu buna-credinta si intr-un spirit de cooperare sa
ajunga la o solutie rapida si echitabila pe baza dreptului international.
In acest scop ele vor recurge la mijloace ca
negocierea ,ancheta,medierea ,concilierea ,arbitrajul,reglementarea
judiciara sau la alte mijloace pasnice la alegerea lor,inclusiv orice
procedura de reglementare convenita prealabil diferendelor la care
sunt parti.
In cazul in care nu se ajunge la o solutie prin folosirea unuia din
mijloacele pasnice de mai sus,partile in difered vor continua sa caute
un mijloc reciproc ,acceptabil pentru a reglementa pasnic diferednul.
Statele participante,parti la un diferend intre ele,precum si celelalte
participante,se vor abtine de la orce actiune care au putea agrava
situatia astfel incit sa puzna in pericol mentinerea pacii si securitatii
internationale si prin aceasta sa faca mai dificila reglementarea
pasnica a diferendului.
Astfel Declaratia din 1982 cu privire la reglementarea pasnica a
diferendelor internationale,prevede obligatia statelor dea actiona cu
buna credinta in relatiile dintre ele pentru a evita ivirea de
diferente,urmind sa traiasca in pace.
Subiectul I: Principiul integrității teritoriale și inviolabilității frontierilor
de stat
Definiți principiul integrității teritoriale și inviolabilității
frontierilor de stat.
Principiul integrității teritoriale presupune dreptul statului de a
exercita supremația sa deplină pe teritoriul său, delimitat prin
frontiere de stat, supremație ce-și găsește expresie în organizarea
politico-administrativă a teritoriului, în stabilirea regimului juridic al
persoanelor ce se află pe teritoriul său, în folosirea liberă a resurselor
sale naturale.
Principiul inviolabilității frontierilor de stat presupune că statele
trebuie să considere inviolabile frontierele celorlalte state și să se
abțină de la orice atentat împotriva acelor frontiere, precum și de la
orice act de acaparare a întregului sau a unei părți a teritoriului unui
stat.
2.Analizați evoluția istorică și codificarea principiilor.
Dreptul la integritate teritoriala și inviolabilitatea frontierilor de stat este
o consecință juridică a suveranității naționale. Inițial aceste drepturi
nu au fost statutate ca principii desinestătătoare ale Dreptului
Internațional, ci doar ca drepturi și îndatoriri ale statelor stipulate în
tratatele de pace de după primul război mondial. Prin adoptarea Cartei
ONU, deși principiul integrității teritoriale nu a fost stipulat într-un mod
distinct, fiind inclus în art.2, a fost statuat cu o sferă de aplicare
universală și obligația respectării lui de state în ansamblul relațiilor
internaționale. Pentru prima dată aceste principii au fost enunțate și
dezvoltate separat de către Actul Final de la Helsinki din 1975.
Ulterior, împreună cu cel al ”respectării drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului” aceste 2 princincipii au devenit alături de
cele șapte enumerate în Carta ONU, principii fundamentale ale
dreptului Internațional.
3.Evaluați conținutul juridic al principiilor.
Principiul integrității teritoriale mai presupune interzicerea oricăror
tentative de a urmări ruperea parțială sau totală a unității naționale,
manifestările de forță îndreptate împotriva teritoriului unui anumit stat.
Astfel, statelor le revine obligația de a nu viola teritoriul altui stat, de a
nu anexa cu forța teritoriul altu stat, precum și de anu exercita puterea
sa pe teritoriul acelui stat.O consecință a acestui principiu este
inadmisibilitatea recunoașterii ca legale a oricărei achiziții teritoriale
efectuate prin forță. În acest sens, Dreptul Internațional interzice
mișcările secesioniste care au ca scop încălcarea acestui principiu.
Recunoașterea integrității teritoriale presupune însă și acceptarea
dreptului de ”pasaj inofensiv”, dreptul de tranzit aerian, feroviar,
maritim dar numai în virtutea și limitele stabilite de convenții și
tratatele internaționale.
Principiul inviolabilității frontierilor de stat presupune că
modificarea frontierelor de stat se face doar prin mijloace pașnice, pe
baza unui acord intervenit între statele interesate și pe bază de
plebiscit.Potrivit acestui principiu, frontierele fiecărui stat vor trebui să
fie respectate de toate celelalte state, de unde decurge caracterul ilicit
al oricăror manifestări sau sau demonstrații de forță în aproprierea
acestor frontiere. Modificările teritoriale și implicit a frontierelor se face
în baza eprimării voinței libere a poporului prin intermediul
plebiscitului.
Subiectul I: Principiul dreptului popoarelor la autodeterminare
1.1 Definiți principiul autodeterminării popoarelor și dreptul lor
de a dispune de ele însele.
Acest principiu prevede că toate popoarele și națiunile au dreptul de a
determina în mod liber fără nici un amestec de afară statutul lor politic,
economic, social și cultural.
1.2 Analizați evoluția istorică și codificarea principiului.
Principiul autodeterminării a fost fundamentat pentru prima dată în
declarația președintelui W.Wilson, din 22 ianuarie 1917, în care se
menționa că o pace trainică nu se poate edifica decît prin
consimțămîntul popoarelor. Ceva mai tîrziu, tot el avea să
menționeze că autodeterminarea nu este un simplu fapt, ci un
principiu imperativ.
Pentru prima dată principiul autodeterminării este consacrat în Carta
ONU, ulterior acesta fiind reglementat și în Rezoluția Adunării
Generale a Onu 1960 referitoare la acordarea independenței țărilor și
popoarelor din colonii, în Actul Final de la Halsinki 1975 precum și în
Pactul internațional privind drepturile civile și politice.
1.3 Evoluați conținutul juridic al principiului.
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele implică următoarele
drepturi fundamentale:
a)dreptul popoarelor asuprite de a se constitui într-un stat propriu și
independent.
b)dreptul popoarelor asuprite de a lupta împotriva dominației străine și
caracterul legal al acestei lupte
c)dreptul de a beneficia de protecția dreptului internațional.
d)dreptul de a stabili relații oficiale cu state și de a participa la
organizații internaționale
e)dreptul la libera exploatare a resurselor minerale, biologice etc.
La rîndul lor statele pentru respectarea acestui principiu sunt obligate
să acorde ajutor ONU în vederea achitării acesteia de răspunderile pe
care i le conferă carta ONU în privința acestui principiu și să se abțină
de la orice măsură de constrîngere care ar priva popoarele de acest
drept.
Pentru ca un popor să cîștige dreptul de a se numi Mișcare de
Eliberare Națională și de a se bucura de acest statut este nevoie ca
să întrunească 3 elemente : 1) Poporul să aibă la bază un substrat
cultural (valori,limbă, religie etc.)
2) Trebuie să existe un organ de conducere
3) Acest organ de conducere trebuie să se bucure de autoritate în
fața poporului
Trebuie de menționat că minoritățile naționale nu au dreptul de a
lupta pentru autodeterminare. Minoritățile trebuie și sunt protejate prin
tratate internaționale prin care li se garantează drepturile și libertățile
fundamentale (inclusiv cele la păstrarea identității).Subiectul I: Principiile fundamentale ale dreptului internațional public
Definiți noțiunea de principiu fundamental al DIP.
Principiul fundamental al Dreptului Inernaional repezinta o norma
juridica de maxima generalitate, universal valabile, juridic obligatorii
pentru subiectele de drept internațional care au fost create în baza
acordului de voință al statelor. Principiile constituie normele cele mai
importante care stau la baza întregului sistem de Drept Inernațional.
Analizați natura juridică a principiilor fundamentale ale DIP.
Principiile fundamentale au un caracter de maximă
generalitate, acoperind toate domeniile pe care raporturile de DIP le
reglementează. Caracterul universal reiese din faptul că se aplică
tuturor relațiilor dintre state. Principiile fundamentale au și un caracter
juridic, iar faptul că au fost consfințite în cele mai importante
documente internaționale confirmă acest fapt. În literatura de
specialitate se insistă asupra fatpului statele sunt deseori tentate să
recurgă exlcusiv la mijloace poltice de soluționare a conflictelor, astfel
principiile fundamentale capătă și un caracter politic. Ele apără cele
mai importante valoriale societății internaționale, pentru subiecții DIP
și în general pentru toată omenirea. Principiile DIP au o valoare
juridică egală, nefiind supuse unei ierarhizări. Aceste principii
reprezintă niște norme ius cogens, adică sunt norme
imperative,obligatorii. O altă caracteristică a principiilor de DIP
este interdependența principiilor, aceasta rezultînd din faptul că
fiecare principiu se afirmă prin celelalte principii.
Evaluați principiile în procesul de formare a Dreptului
Internațional Public
Reieșind din natura și conținutul juridic al principiilor fundamentale ale
dreptului internațional trebuie de menționat că aceste principiii se
detașează din totalitatea normelor dreptului internațional, ele
reprezentînd nucleul de bază al Dreptului internalional public, întrucît
celelalte norme adoptate ulterior fie pe cale cutumiară, fie pe cale
convențională s-au conformat acestor principii.
Trebuie de menționat deasemenea și faptul că unele din principiile
internaționale au început să influențeze Dreptul Internațional și
relațiile dintre state, încă din antichitate. Astfel principiul îndeplinirii cu
bună-credință a obligațiilor asumate (pacta sunt servanda) apărut în
Roma Antică este și acum piatra de temelie a relațiilor dintre statele
contemporane.
Prin urmare principiile internaționale, au contribuit la marile victorii
revoluționare și democratice asupra autoritarismului și dominației
statelor mai puternice asupra relațiilor internaționale. Momentul
crucial în evoluția Dreptului Internațional a fost adoptarea Cartei ONU
în 1945 și codificarea principiilor fundamentale chiar în art.2 al acestui
document. Ulterior pentru a spori eficiența principiilor fundamentale,
societatea internațională le- mai codificat într-o serie de tratate cum
sînt:
1)Declarația Adunării Generale a ONU privind principiile de drept
internaționale
2)Actul final de la Helsinki 1975
3) Carta de la Paris pentru o nouă Europă 1990
Subiectul I: Principiul cooperării internaționale
1.1 Definiți principiul cooperării internaționale.
Principiul cooperării internaționale prevede dreptul subiecților DIP de
a stabili raporturi de colaborare cu ceilalți subiecți, de a participa la
proiecte, inițiative de cooperare pe plan regional și mondial. Principiul
cooperării mai prevede și obligația subiecților DIP de a contribui la
dezvoltarea armonioasă a comerțului internațional fără bariere sau
discriminări , de a contribui la pacea și securitatea omenirii, de a
preveni crizele și de a participa la combaterea infracționalității internaționale, terorismului etc.
1.2 Analizați evoluția istorică și codificarea principiului
Acest principiu a fost înscris printre principiile de bază ale Cartei ONU,
în care se precizează că trebuie cooperarea internațională în
rezolvarea problemelor internaționale cu caracte economic, social,
cultural precum și în încurajarea și respectarea drepturilor omului.
Formularea cooperării ca scop al O.N.U a făcut ca unii autori să nu
considere cooperarea internațională un principiu findamental. Însă
Declarația Adunării Generale a O.N.U. din 1970 prevede că ”Statele,
oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice,
economice și sociale au obligația de a coopera între ele în diverse
domenii ale relațiilor internaționale”. Actul final de la Helsinki 1975
precum și Carta pentru o nouă Europa de la Parsi 1990 la fel
consacră acest principiu, iar carta enumeră express domeniile și
acțiunile care rezultă din obligația cooperării internaționale.
1.3 Evaluați conținutul juridic al principiului
Autorii contemporani ajung la concluzia că cooperarea este de natură
dispozitivă cu unele excepții. Ideia este că astăzi cooperarea
internațională este unicul instrument prin care statele își pot realiza
interesele ori în condițiile conteporane nici un stat nu va putea purta o
politică autarhică (de izolare). Prin urmare obligația de cooperare
pentru state se întîlnește în următoarele situații:1) Carta ONU stipulează obligația tuturor statelor membre de a
participa la sancțiunile decise de consiliul de securitate contra statelor
care atentează la pacea și securitatea internațională.
2) În dreptul cosmis se întîlnește situația cînd un obiect cosmic este
nevoit să aterizeze forțat pe teritoriul unui alt stat, atunci statul pe
teritoriul căruia obiectul este depistat va întreprinde toate măsurile
pentru restituirea obiectului statului de lansare, repatrierea echipajului
și se va abține de la orice investigații asupra obiectului cosmic.
3) La fel în dreptul cosmic, dacă un stat este mai bine echipat și
posedă sateliți care urmăresc starea vremii, atunci el va informa de
urgență statele mai puțin echipate despre calamitățile naturale care le
amenință.
Cooperarea internațională în calitate de principiul fundamental
impliecă subiecte active și cu drepturi egale. Acțiunile lor
deasemenea trebuie să se afle sub imperiul bunei-credințe.
Subiectul 1: Principiul protecţiei drepturilor si libertăţilor fundamentale
ale omului
1.1 Definiţi principiul protecţiei universale a drepturilor omului
Principiul protectiei drepturilor si libertatilor fundamentale ale
omului - o norma jus cogens care impune obligatia tuturor statelor de
a respecta drepturile si libertatile fundamentale ale omului
1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Principiul respectării drepturilor omului este relativ nou, căpătand
valenţe deosebite după
adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului. Prima
consacrare oficială a drepturilor
omului apare in SUA, la 12 iunie 1776, in Declaraţia drepturilor, care
consfinţea dreptul omului
la viaţă şi la libertate. Carta ONU conţine şi ea unele dispoziţii care
denotă preocuparea societăţii internaţionale in respectarea şi
garantarea drepturilor omului. Reafirmind in preambulul său „credinţa
in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea şi valoarea
persoanei umane, in egalitatea in drepturi a bărbaţilor şi femeilor”,
Carta ONU consfinţeşte in mod expres la art. 56 obligaţiile statelor
privind respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
religie, limbă etc.
In anii care urmează de la data intrării in vigoare a Cartei ONU, in
cadrul Naţiunilor Unite au fost elaborate numeroase instrumente
politico-juridice internaţionale, care au dat expresie preocupărilor
pentru atingerea unui standard minim de protecţie a drepturilor omului,
atributelor fundamentale ale personalităţii individului, drepturile şi
obligaţiile care-i revin in raport cu semenii săi şi societatea din care
fac parte.
Dintre documentele cele mai reprezentative care au fundamentat
existenţa principiului respectării drepturilor omului ca principiu de drept
internaţional este necesar de menţionat: DeclaraţiaUniversală a
Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948;
Cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi
politice, adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie
1966;
Declaraţia americană a drepturilor şi indatoririlor omului adoptată
la Bogota in 1948;
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 in cadrul
Consiliului Europei;
Actul final alConferinţei pentru Securitate şi Cooperare in
Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975
Documentele ulterioare adoptate in procesul CSCE la Madrid,
Viena, Copenhaga şi Paris
Conventia privind reprimarea si prevenirea crimei de genocid din
1948
Conventia privind reprimarea si prevenirea apartheidului din
1973
1.3 Evoluaţi conţinutul juridic al principiului
Drepturile omului sunt cele mai codificate la moment. Persoanele
fizice in deferitele sale
acceptiuni(copil,refugiat,apatrid,bipatrid,persoana stramutata) este
astazi destinatarul principal a surselor dreptului international.
Au fost create o serie de mecanisme care examineaza cauzele de
nerespectare drepturilor si libertatilor fundamentale. In DIP se cunosc
doua tipuri de asemenea mecanisme: jurisdictionale(CtEDO) si
administrative(Comitetul de la Geneva pentru drepturile omului).
Pe linga categoriile de presoane protejate in DIP exista acte care
protejeaza anumite categorii de drepturi fundamentale.(ex Pactul cu
privire la drepturile civile si politice din 1966).
Astazi se cunosc trei generatii ale drepturilor omului:
1. drepturi civile si politice
2. drepturi economice,sociale si culturale
3. drepturi colective(dr. la pace,la dezvoltare, la un mediu
inconjurator sanatos,dr. la folosirea proprie a resurselor
naturale,etc)
De fapt, in virtutea acestui principiu statelor le revin şi o serie de
obligaţii de drept internaţional
cum ar fi de pildă:
- obligaţia statelor de a respecta standardele internaţionale privind
drepturile omului;
- obligaţia de a nu permite nici un fel de incălcare a drepturilor omului,
creand mijloace judiciare
la indemana celor ale căror drepturi au fost incălcate;
- să se preocupe de asigurarea pentru toţi oamenii a unui nivel de
viaţă corespunzător
asigurării sănătăţii şi bunăstării lor, preocupandu-se de adoptarea
măsurilor sociale necesare;
- să asigure minorităţilor naţionale dreptul de a se asocia, de a duce
impreună o viaţă spirituală
şi de a-şi prezerva identitatea etnică, lingvistică şi religioasă;
- obligaţia de a informa cu bună credinţă forumurile internaţionale in
legătură cu modul in
care statele respectă şi aplică convenţiile internaţionale privind
drepturile omului, manifestand
o receptivitate faţă de sugestiile şi propunerile altor state, faţă de
recomandările organizaţiilor
internaţionale.
In concluzie, este necesar de reţinut că intre principiul drepturilor
omului şi principiile
egalităţii suverane şi neintervenţiei nu trebuie să existe raporturi de
incompatibilitate. Măsurile
prin care sunt traduse in viaţă reglementările internaţionale privind
drepturile omului sunt in
esenţă măsuri interne adoptate de state in virtutea suveranităţii lor.
Afară de aceasta, este necesar
de menţionat că documentele internaţionale creează doar un anumit
cadru juridic general legat
de protecţia drepturilor omului, pe cand concretizarea acestor
prevederi se efectuează in ultimă
instanţă prin actul suveran al statului, prin reglementări interne, şi in
general prin contribuţia
organelor interne ale statului care veghează respectarea
necondiţionată a drepturilor omului infiecare stat
Subiectul I: Principiul egalitatii suverane a statelor
1.1 Definiti notiunea de principiu a egalitatii suverane a statelor
Acest principiu presupune ca toate statele suverane sunt egale in
drepturi,indiferent de momentul aparitiei lor pe harta
politica,dimensiunea teritoriului,nr populatiei,nivelul de devoltare
social-economica.
1.2 Analizati evolutia istorica si codificarea principiului
Incă din secolul al 16–lea, ca o reacţie la inegalitatea practicată şi la
arbitrariul marilor puteri s-a arătat necesitatea recunoaşterii egalităţii in
drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că principiul egalităţii intre
indivizi işi găseşte expresie şi relaţiile dintre state, iar Pufendorf avea
să sublinieze că egalitatea statelor este o expresie a suveranităţii lor.
In ultimele decenii s-a dezvoltat o literatură bogată despre egalitatea
suverană a statelor,98 accentuindu- se semnificaţia pe care o are
acesta in promovarea unor relaţii de inţelegere intre state.
Dreptul la suveranitate şi independenţă a fost mult teoretizat de jurişti
de prestigiu. In opinia profesorului George Plastara „dreptul de
suveranitate consistă in aceea că statul este stăpin de a hotări aşa
cum crede de cuviinţă asupra intereselor sale şi de a găsi el insuşi
mijloace pentru a infăptui ceea ce consideră că este conform acelor
interese.
Principiul egalitatii suverane a statelor a fost codificat in urmatoarele
acte:
1.Conventia cu privire la drepturile si obligatiile economice ale
statelor(Montevideo,1933)
2.Carta ONU 1945
3.Declaratia principiilor care guverneaza relatiile reciproce dintre state
1970
4.Actul final de la Helsinki 1975
1.3 Evaluati continutul juridic al principiului
Suveranitatea de stat reprezintã un principiu atât al dreptului intern cât
si al dreptului internaþional. Suveranitatea reprezintã dreptul unui stat
de a rezolva liber si dupã propria sa apreciere problemele sale atât în
plan intern cât si extern, fãrã a transgresa în nici un fel drepturile altor
state si nici principiile fundamentale ale dreptului internaþional.
Suveranitatea statului este unitarã si presupune respectarea
suveranitãþii altor state. În ceea ce priveste caracteristicile
suveranitãtii de stat, aceasta implicã independenþa deplinã politicã si
economicã a statului, dreptul acestuia de a fundamenta si a realiza
dupã cum am menþionat propria sa politicã externã si internã.
Suveranitatea se caracterizeazã prin exclusivitate, în sensul cã pe
teritoriul unui stat nu pot coexista, în principiu douã suveranitãti, ci
doar una singurã.
Una din consecinþele principale ale egalitãþii suverane o reprezintã
inalienabilitatea si indivizibilitatea teritoriului de stat.
Legătura puternică a suveranităţii cu toate celelalte principii este
reliefată de faptul că din suveranitate decurg direct o serie de
consecinţe juridice precum: suveranitatea permanentă asupra
bogăţiilor şi resurselor naturale, dreptul de liberă alegere a regimului
social-politic, integritatea frontierelor statului, dreptul de a stabili relaţii
oficiale, de a participa la viaţa internaţională, de a adopta orice măsuri
necesare pentru conducerea vieţii interne şi externe a poporului
respectiv.
Conţinutul principiului egalităţii suverane a statelor este format din
anumite drepturi şi obligaţii care le revin. Din acest principiu decurg
următoarele drepturi ale statelor: dreptul lor la personalitate
internaţională, dreptul statului de a i se respecta integritatea teritorială,
dreptul inerent la legitimă apărare, dreptul de a-şi stabili singur
sistemul său economic, cultural şi normativ, dreptul de a defini şi
conduce in mod liber relaţiile sale cu alte state conform dreptului
internaţional, dreptul de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale,
de a fi sau nu parte la tratate bi sau multilaterale, dreptul de participa
la conferinţe internaţionale, dreptul de legaţie activă şi pasivă etc.
Acest principiu mai prevede insă şi unele obligaţii pentru state cum ar
fi respectarea suveranităţii altor state, să respecte personalitatea
internaţională a celorlalte state şi să indeplinească cu bună credinţă
obligaţiile sale internaţionale.
Afară de aceasta, acest principiu mai presupune că toate statele
indiferent de factorii geopolitici au aceleaşi drepturi şi obligaţii
fundamentale aşa cum rezultă din dreptul internaţional cum ar fi
egalitate de capacitate juridică a statelor de a dobandi drepturi şi de a-
şi asuma obligaţii pe plan internaţional, participarea statelor in condiţii
de egalitate la crearea dreptului internaţional, la conferinţe
internaţionale, la organizaţii internaţionale precum şi aplicarea in mod
egal a dreptului internaţional tuturor statelor. Astfel, este necesar să
precizăm că egalitatea in drepturi ca principiu care decurge din cel al
suveranităţii statelor, nu presupune egalitatea de facto intre state, ci
doar capacitatea egală din punct de vedere juridic de a dobandi
drepturi şi obligaţii in relaţiile internazionale.
La fel ca si in alte principii,aici se cunosc exceptii:
1.procedura de votare pe chestiuni de fond a Conciliului de Securitate
a ONU
2.votul ponderat din cadrul FMI si ConsiluL UE(proportional cu
marimea teritoriului,nr. populatiei si PIB se acorda voturi suplimentare)
