Protecţia copilului aflat în dificultate

- perspectivă actuală asupra problemei -

iunie 2002

2

Studiul Protecţia copilului aflat în dificultate - perspectivă actuală asupra problemei - este realizat de Institutul pentru Politici Publice din Bucureşti (IPP) pentru Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene din România, în cadrul proiectului “Programul de asistenţă pentru administraţia locală în România” finanţat de U.S.A.I.D. prin programul R.T.I. Mulţumim tuturor celor care au contribuit la realizarea lui având amabilitatea de a ne acorda interviuri dar şi de a ne pune la dispoziţie materiale utile (în ordinea alfabetică: Valeriu Acatrinei (Şef serviciul rezidenţial - Direcţia Generală pentru Protecţia Drepturilor Copilului judeţul Argeş), Teodora Bertzi (Director - Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie), Victor Boiangiu (Preşedinte - Consiliul Judeţean Giurgiu), Ioan Brezan (Director - Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene din România), Mircea Cosma (Preşedinte - Consiliul Judeţean Prahova), Irina Cruceru (Consilier - Secretariatul General al Guvernului), Florian Dinu (Secretar General - Consiliul Judeţean Giurgiu), Liviu Dragnea (Preşedinte - Consiliul Judeţean Teleorman), Tatiana Eftime (Director - Direcţia Generală pentru Protecţia Drepturilor Copilului Argeş), Alexandra Georgescu (Director - Direcţia Generală pentru Protecţia Drepturilor Copilului judeţul Teleorman), Jim Gordon (Research Triangle Institute), Ted Hazard (Chief of Party - Research Triangle Institute), Mircea Ifrim (Deputat - Preşedinte Comisia pentru sănătate şi familie), Marian Leulescu (Director - Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie), Ion Mihăilescu (Preşedinte - Consiliul Judeţean Argeş), Ionel Olteanu (Preşedinte - Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi din Camera Deputaţilor), Ioan Pop de Popa (Senator - Comisia pentru sănătate, ecologie, tineret şi sport), Gheorghe Stan (Secretar General - Consiliul Judeţean Argeş), Viorica Stănciulescu (Director - Direcţia Generală pentru Protecţia Drepturilor Copilului Giurgiu), Adriana Stoica (Director - World Learning), Teodora Ştefănescu (Grant Officer - Research Triangle Institute), Rodica Vrabie (Secretar General - Consiliul Judeţean Teleorman) şi tuturor reprezentanţilor judeţelor contactate. Coordonatori de proiect: Isabela Petcu - IPP, Anca Ghinea - IPP. Bdul Unirii 57, bloc E4, scara 4, apart.92 Piaţa Vasile Milea nr.1 Sector 3, Bucureşti Municipiul Piteşti Tel/Fax: (+4 01) 320 7490 Tel/Fax: (+4 0248) 210 056 Email: ipp@go.ro Email: uncjr@cjargeş.piteşti.ro Dreptul de autor Toate drepturile sunt rezervate Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene din România. Atât publicaţia cât şi fragmente din ea nu pot fi reproduse fără permisiunea UNCJR. Bucureşti, iunie 2002

3

CUPRINS

1. Introducere ………………………………………….…………………………….… 4

2. Metodologie ………………………………………………………………...…….… 7

3. Considerente privind cadrul legal şi implicaţiile acestuia …………….…...…… 8

4. Reformă instituţională şi aspecte legate de comunicare ………….……….… 19

5. Descentralizarea şi finanţarea sistemului de protecţie a copilului …..….…… 27

6. Aspecte legate de administrarea sistemului de protecţie a copilului

aflat în dificultate ………………………………………………………………..… 36

7. Concluzii ………………………………………………………………………...… 57

4

1. INTRODUCERE Din toate palierele la nivelul cărora se resimt măsuri de reformă mai ales în ultimii ani, domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate face o notă aparte. Expunerea mai ales în plan internaţional a sporit şi mai mult atenţia opiniei publice asupra reformei în domeniu în România. Succesele s-au împletit cu criticile, reforma în domeniu urmându-şi totuşi cursul. Una dintre condiţiile pentru ca această reformă să reuşească este, pe lângă alocarea de resurse corespunzătoare sarcinilor repartizate şi implicarea actorilor de la diferite nivele, în procesul de luare a deciziilor. Din această perspectivă, iniţiativa Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene de a veni cu un set de propuneri avizate în ce priveşte îmbunătăţirea politicii privind copilul în dificultate, este de apreciat. Uniunea reuneşte autorităţi locale cu răspundere majoră în implementarea politicii cu privire la copilul aflat în dificultate, şi din această perspectivă experienţa acumulată şi sugestiile acestora sunt capitale în planul general al reformării cadrului legislativ şi în general a practicilor în domeniul protecţiei copilului. Institutul pentru Politici Publice este un think tank care se specializează în domeniul evaluării de politici publice, concentrându-şi atenţia în special asupra impactului măsurilor în plan local. IPP a acordat o pondere aparte opiniilor autorităţilor locale, în toate aspectele pe care le-a studiat până acum, sistematizând datele din teren şi punându-le la dispoziţia reprezentanţilor autorităţii administraţiei publice centrale şi comunităţii internaţionale, sprijinind în acest fel conlucrarea între persoane şi instituţii competente de la diferite paliere. Colaborarea dintre UNCJR şi IPP pune până la urmă în comun experienţa şi expertiza, cele două instituţii urmând să conlucreze pentru elaborarea unui raport asupra stadiului actual al politicii în domeniu care să se încheie cu un set de recomandări şi măsuri concrete de îmbunătăţire. Materialul reflectă atât experienţe punctuale (din trei judeţe - studii de caz selecţionate de UNCJR şi anume : Argeş, Giurgiu şi Teleorman) cât şi punctează practici şi succese în domeniu înregistrate peste tot în ţară. Alegerea temei ţine cont de întregul proces de reformă care se derulează în acest moment. Practic, din 1997, reforma a pus accent pe descentralizarea sarcinilor, astfel încât autorităţilor judeţene le-au fost repartizate responsabilităţi majore în sistemul de protecţie a copilului aflat în dificultate. Din acelaşi punct de vedere, pe plan naţional, instituţiile cu responsabilităţi în domeniu s-au restructurat, măsurile per ansamblu de coordonare şi monitorizate fiind reanalizate şi redistribuite. Măsurile adoptate nu au rămas fără ecou, în raportul Comisiei Europene pe anul 2000 subliniindu-se faptul că « Guvernul a arătat un interes politic faţă de problema copiilor instituţionalizaţi şi s-au făcut progrese notabile. Au fost transferate noi sarcini autorităţilor locale în paralel cu alocarea de resurse. S-a adoptat o strategie naţională cu privire la această problemă ceea ce ne îndreptăţeşte să considerăm că România şi-a îndeplinit priorităţile pe termen scurt la care s-a angajat în 1999 ». Comisia se angaja să monitorizeze în continuare progresele în domeniu pentru a se asigura că

5

aceste politici de dezvoltare sunt continuate astfel încât efectele lor într-adevăr să ducă la o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă din instituţii. Ca o dovadă a descentralizării managementului în domeniu, viziunea autorităţilor judeţene apropo de ceea ce ar trebui făcut şi cu ce resurse, diferă destul de mult. Activităţile menite să contribuie la un schimb de experienţă instituţionalizat între cei care sunt responsabili pe plan local sunt, de aceea, deosebit de utile, rămânând totuşi la latitudinea fiecărei autorităţi locale să răspundă cu soluţii locale la probleme locale. Pe de altă parte, pe acest fundal, rolul de coordonare se modifică în consecinţă pentru responsabilii de la Bucureşti. Acestor provocări încearcă să răspundă studiul de faţă şi de aceea, suntem recunoscători - în calitate de coordonatori ai materialului - tuturor personalităţilor care au avut amabilitatea să ne împărtăşească din experienţa cu referire la subiect, atât de la nivel local cât şi central. Pe de altă parte, pentru o problematică atât de vastă, iniţiativele şi soluţiile locale trebuie armonizate într-o viziune naţională, unitară. Ceea ce şi Guvernul şi-a şi asumat ca şi proces, prin elaborarea, în mai 2001, a unei Strategii pentru Protecţia Copilului în Dificultate care vizează direcţii strategice până în 2004. Elaborarea acesteia este o primă etapă care avea să răspundă aspectelor specifice etapei de reformă, dat fiind că aborda mai ales restructurarea şi reabilitarea instituţiilor decât închiderea lor, după cum avea să fie cazul în etapele ulterioare. Rămân în continuare aspecte care necesită la fel de serioasa implicare, urmează a fi abordate şi alte aspecte, de tipul sprijinului pentru familii şi mame, măsurile de sprijinire pentru tinerii care împlinesc vârsta de 18 ani şi părăsesc sistemul rezidenţial. Este nevoie în continuare de politici pentru prevenirea abandonului - toate acestea solicitând efortul conjugat atât al instituţiilor (la toate nivele de implicare), a societăţii româneşti în ansamblul ei dar şi al comunităţii internaţionale. Astfel, pe lângă autorităţile administraţiei publice centrale însărcinate cu responsabilitatea coordonării acestui domeniu la nivelul întregii ţări, misiunea UNCJR ca factor de coeziune între judeţe, este din ce în ce mai importantă. De aceea, apreciem că asumarea de către UNCJR a documentării stadiului problemei pentru a putea elabora ulterior propuneri avizate, este profesionistă. Reforma sistemului este susţinută de toate structurile administraţiei publice, descentralizarea în acelaşi timp cu o coordonare eficientă este înţeleasă ca o evoluţie firească experimentată în ţări cu o democraţie avansată către care România priveşte. În momentul de faţă, România traversează o perioadă de reaşezare a problematicii copilului aflat în dificultate pe temelii conforme nu numai cu aspectele şi cerinţele locale dar şi standardele europene în domeniu pe care România înţelege să şi le asume. De altfel, în raportul pe 2000, Comisia Europeană şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la legislaţia şi la practicile în privinţa adopţiei naţionale, considerând că prin cele în vigoare în România nu primează, aşa cum ar trebui, interesul copilului. Înţelegând să răspundă atât cu măsuri imediate (Premierul a stopat pentru o perioadă adopţiile, revenind asupra deciziei numai de curând) cât şi altele de lungă durată - prin modificarea legislaţiei şi măsuri financiare cu efecte ulterioare - administraţia centrală face din problema copiilor instituţionalizaţi o preocupare dar şi o prioritate. După 2001, un an cu succese în domeniu, resurse financiare

6

suplimentare au fost alocate categoriei copiilor instituţionalizaţi. Măsurile nu se pot opri aici. Următoarele ar trebui să fie rodul unei evaluări a impactului celor deja implementate completate cu rezultatele unui dialog constant între instituţii şi societatea civilă, pe de o parte, între autorităţi şi experţi români şi instituţii internaţionale. Nu în ultimul rând, reforma domeniului copilului aflat în dificultate nu poate fi abordată făcând abstracţie de altele cu care aceasta se interferează. Măsuri pentru un mai bun sistem de asistenţă socială în general ar trebui armonizate şi planificate astfel încât, împreună cu cele privind protecţia copilului în dificultate, sau cu cele privind piaţa muncii (în care copii din instituţii de protecţie trebuie să se încadreze mai devreme sau mai târziu) să răspundă cât mai eficient realităţilor româneşti dar şi principiilor internaţionale.

7

2. METODOLOGIE Studiul Politica publică privind protecţia copilului în dificultate în România este rezultatul unei cercetări de teren realizate la nivel naţional, precum şi a unei analize documentare aprofundate. Cercetarea a fost predominant calitativă, accentul fiind pus pe interviurile realizate cu autorităţile centrale şi judeţene cu competenţe în domeniu. Pentru o mai mare reprezentativitate, necesară elaborării unor concluzii relevante, au fost transmise chestionare tuturor preşedinţilor de consilii judeţene din ţară. Chestionarele au fost transmise pe 30 mai 2002, iar perioada de colectare a datelor a fost cuprinsă în intervalul 1- 28 iunie 2002. IPP a primit completate peste 97,5% dintre chestionarele transmise. În trei judeţe din ţară cercetarea a fost mai aplicată în sensul în care s-au realizat deplasări în vederea realizării de interviuri cu autorităţile publice judeţene şi s-au aprofundat cu această ocazie anumite aspecte legate de problema copilului aflat în dificultate. Judeţele selectate au fost Argeş, Giurgiu şi Teleorman. Criteriile de selecţie au avut în vedere particularităţile economice, culturale, politice şi sociale care le caracterizează. La nivel central au fost realizate interviuri cu actori având atribuţii în instituţiile relevante din punctul de vedere al temei de cercetare. Astfel au fost abordaţi actori din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, atât pentru a se cunoaşte implicarea efectivă a instituţiei respective în domeniu, cât şi pentru a se determine poziţia oficială a autorităţilor centrale cu privire la modul în care este gestionat în prezent sistemul de protecţie a copilului. De asemenea au fost intervievaţi membri ai Parlamentului României, reprezentanţi ai comisiilor de sănătate şi juridice din cadrul Camerei Deputaţilor şi Senatului. S-a urmărit astfel crearea unei imagini cât mai complete asupra situaţiei actuale, asupra problemelor existente şi aspectelor ce necesită îmbunătăţiri. Cercetarea documentară a cuprins analiza secundară a unor documente sociale, analiza legislaţiei în domeniu, dar şi recomandările transmise instituţiilor din România de către organisme internaţionale. Rapoartele de ţară din ultimii ani asupra progreselor României în vederea integrării elaborate de Comisia Europeană precum şi rapoartele altor instituţii europene au furnizat Institutului standarde de performanţă la care s-au raportat concluziile emise. Astfel, cercetarea s-a desfăşurat pe două paliere (naţional şi judeţean), metodele şi tehnicile utilizate, atât cantitative, cât şi calitative, având menirea să creioneze cât mai corect situaţia actuală existentă în România în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate precum şi să contureze direcţii de acţiune pentru îmbunătăţirea situaţiei.

8

3. CONSIDERENTE PRIVIND CADRUL LEGAL ŞI IMPLICAŢIILE ACESTUIA

Principale domenii ale sistemului politic românesc au fost modificate legislativ în primii ani după revoluţia din 1989 iar domeniul sistemului naţional de protecţie a copilului aflat în dificultate nu a făcut excepţie. În unele situaţii, modificările s-au produs în substanţă, în alte situaţii acestea s-au efectuat în etape ca răspuns la evoluţiile constante în cursul cărora se identificau permanent deficienţe. Preocuparea pentru restructurarea instituţiilor democratice, perfecţionarea sistemului în domeniul copilului în dificultate - pentru a ne referi la câteva exemple - au generat măsuri care aveau să se transpună în amendamente/completări la nivelul cadrului legal. S-au adus în discuţie principii noi, practici probate în societăţi cu o democraţie deja consolidată în paralel cu particularităţile României, toate acestea urmând să-şi găsească ecou în cadrul legislativ ce urma a se revizui. Fiind o problemă de o asemenea amploare, în contextul dezbaterilor privind necesitatea îmbunătăţirii cadrului legislativ, un rol important l-au avut organismele internaţionale, vădit interesate de situaţia copiilor din România. Ponderea sugestiilor comunităţii internaţionale în ansamblul deciziilor adoptate (mai ales a acelora ce ţineau de cadrul legislativ în domeniu) a fost importantă în primii paşi în domeniu după 1989 şi rămâne încă majoră, ceea ce face proba deschiderii autorităţilor din România pentru colaborare. De altfel, în planul abordării acestui domeniu, acest aspect devine din ce în ce mai important. Practic există o falie semnificativă între modul de abordare al domeniului în 1990 - centrat pe metode de corecţie - şi cel actual în care se fac eforturi pentru întărirea ponderii măsurilor de prevenţie în ansamblul măsurilor care să răspundă problemelor sesizate în domeniu. Evoluţia cadrului legislativ din acest unghi de analiză indică o preocupare în creştere din partea autorităţilor române pentru a găsi în primul rând soluţii pentru prevenirea amplificării fenomenului copiilor instituţionalizaţi, abandonaţi - ca să oferim câteva exemple - mai mult decât pentru rezolvarea situaţiilor deja apărute. În mod evident cele două tipuri de măsuri se vor a fi analizate, abordate în comun. Totodată, responsabilitatea pentru protecţia copilului aparţinea mai multor instituţii, era un sistem centralizat, în care atribuţiile se împărţeau între diferite structuri ale Ministerului de Interne, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Educaţiei Naţionale, neexistând un organism care să se ocupe numai de acest aspect, specializat. Practic, legislaţia cu privire la protecţia copilului a suferit numeroase modificări în perioada de după revoluţia din 1989, modificări ce au urmărit îmbunătăţirea politicii în domeniu, precum şi aşezarea acesteia pe o bază concretă şi coerentă. Domeniul protecţiei copilului a suferit modificări continue în ultimii 12 ani, în principal datorită a doi indicatori extrem de importanţi:

• Fenomenul alarmant al copiilor în dificultate (care a luat amploare după

9

revoluţia din 1989) • Interesul internaţional sporit pentru acest segment social.

Nu exista o poziţie la necesitatea elaborării, în primii ani după Revoluţie a unei noi legislaţii care să actualizeze principiile şi mecanismele consacrate prin Legea nr.3/1970, lege ce promova instituţionalizarea copiilor aflaţi în dificultate drept calea preponderentă pentru asigurarea unei protecţii eficiente a copilului abandonat, orfan sau handicapat. Oportunitatea revizuirii cadrului legal se justifica inclusiv prin lipsa - din Legea nr.3/1970 - a unor măsuri de prevenire care să vină eficient înaintea celor de soluţionare. Practic, se poate sesiza preocuparea autorităţilor române de a cuprinde toate aspectele în legătură cu acest subiect într-un cadru juridic - instituţional comun. Din nefericire, nu toate aceste eforturi au dat rezultatele scontate în primii ani, astfel că - din toate măsurile necesare - s-a procedat în primul rând la înfiinţarea unei instituţii care să preia din sarcinile până atunci în răspunderea altor ministere şi direcţii pe plan naţional. Desigur că abordarea integrată a unei teme începe cu însărcinarea unei instituţii să cuprindă amploarea ei, dar măsurile nu se pot opri aici. Nu este suficient ca această instituţie - care altminteri s-a şi creat, este vorba despre Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie - să existe ci ea trebuie nu numai să facă corp comun cu altele implicate, de la toate palierele administraţiei politice din România, dar să şi genereze o viziune globală din care să rezulte politici în consecinţă. Reglementarea domeniului copilului aflat în dificultate în România se face în continuare fragmentat la noi, ceea ce se resimte inclusiv - sau mai ales - în reglementările legislative care accentuează asupra unei teme, carenţe, în detrimentul alteia şi care nu are cum să nu lase efecte la nivelul nevoii de a se elabora un cadru legislativ unitar, global. În încheiere, trebuie subliniat faptul că - din analiza cadrului legislativ - rezultă momente de interes maxim din partea factorilor de decizie, mai ales în contextul de după alegeri. Practic, cele mai serioase măsuri de completare a politicii în domeniu s-au înregistrat după alegerile din 1996 şi respectiv după cele din 2000. Reforma în domeniu - până la stabilizarea ei pe baze democratice performante - nu trebuie să fie condiţionată sub nici o formă de schimbările politice şi trebuie să reprezinte o preocupare continuă pentru întreaga clasă politică. Evaluări sistematice din multiple unghiuri de analiză ar trebui să genereze amendamente în cadrul legislativ şi nu numai (ci şi la nivelul funcţionării instituţiilor) astfel încât acestui domeniu să i se găsească locul prioritar printre preocupările societăţilor româneşti. Pentru a se putea realiza o imagine cât mai amplă asupra procesului de elaborare a cadrului legal în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate este necesară o trecere în revistă, în ordine cronologică a principalelor acte normative emise de către autorităţile competente în perioada 1990 - 2002.

10

Analiza cronologică a procesului legislativ în România după 1990 1990

• Legea nr.11/1990 - lege pentru încuviinţarea înfierii • Legea nr.18/1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile

copilului. 1991

• Legea nr.48/1991 pentru completarea şi modificarea unor dispoziţii legale privind înfierea

• Hotărârea de Guvern nr.63/1991 privind constituirea Comitetului Român pentru Adopţii.

1992

• Legea nr.100/1992 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii

• Hotărâre nr.34/1992 privind aprobarea Convenţiei dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale copiilor români abandonaţi, orfani şi handicapaţi, precum şi alte acţiuni umanitare privind copiii

• Hotărârea de Guvern nr.295/1992 privind aprobarea Acordului-cadru de cooperare dintre Guvernul României şi Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), precum şi a înţelegerii realizate prin schimbul de scrisori între Ministerul Afacerilor Externe şi UNICEF.

1993

• Legea nr.47/1993 privind procedurile juridice de declarare a abandonului de copii.

1994

• Legea nr.84/1994 pentru ratificarea Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993.

1995

• Hotărârea de Guvern nr.972/1995 privind aprobarea Planului Naţional de Acţiune în favoarea copilului.

1996

• Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă 1997

• Legea nr.147/1997 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în domeniul afacerilor interne, semnat la Bucureşti la 21 februarie 1997

• Legea nr.119/1997 privind alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii;

11

• Hotărârea de Guvern nr.604/1997 privind criteriile de autorizare a organismelor private care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului

• Hotărârea de Guvern nr.502/1997 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului Român pentru Adopţii

• Hotărârea de Guvern nr.245/1997 privind criteriile de autorizare a organismelor private care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului prin adopţie

• Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate

• Ordonanţa de Urgenţă nr.25/1997 privind adopţia. 1998

• Legea nr.108/1998 pentru aprobarea OU nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate şi Decretul prezidenţial nr.192/1998 privind promulgarea Legii pentru aprobarea OU nr.26/1997

• Legea nr.87/1998 pentru aprobarea OU nr.25/1997 cu privire la adopţie şi Decretul prezidenţial nr.139/1998 privitor la promulgarea Legii pentru aprobarea OU nr.25/1997

• Legea nr.129/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Fondului Român de Dezvoltare Socială

• Hotărârea de Guvern nr.217/1998 cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist

• Ordonanţa de Urgenţă nr.64/1998 pentru ratificarea Acordului-cadru de împrumut dintre România şi Fondul de Dezvoltare Socială al Consiliului Europei, semnat la Paris la 4 iunie 1998.

1999

• Decizia Curţii Constituţionale nr.47/1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.23-30 cuprinse în cap. III din OU nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate

• Hotărârea de Guvern nr.117/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice şi a măsurilor tranzitorii de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, precum şi a Metodologiei de coordonare a activităţilor de protecţie şi de promovare a drepturilor copilului la nivel naţional

• Ordonanţa Guvernului nr.192/1999 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi reorganizarea activităţii de protecţie a copilului.

2000

• Hotărârea de Guvern nr.628/2000 privind aprobarea Acordului dintre Guvernul României şi Statele Unite ale Americii acţionând prin intermediul Agenţiei Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID) pentru promovarea revigorării economice şi susţinerea Programului de asistenţă pentru ajutorarea copiilor orfani şi cu handicap

• Hotărârea de Guvern nr.625/2000 pentru aprobarea Strategiei Naţionale de reformă a sistemului de protecţie a copilului 2000 - 2003

12

• Hotărârea de Guvern nr.610/2000 privind aprobarea Programului în domeniul protecţiei drepturilor copilului “Susţinerea activităţii serviciilor specializate în cadrul cărora s-au reorganizat instituţiile prevăzute de Hotărârea de Guvern nr.261/2000”

• Hotărârea de Guvern nr.457/2000 pentru aprobarea normelor metodologice de stabilire a nivelului contribuţiilor comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum şi a persoanei majore care beneficiază de protecţie, în condiţiile art.19 din Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997, republicată

• Hotărârea de Guvern nr.380/2000 pentru aprobarea Programului de interes naţional „Integrarea socială a copiilor străzii”

• Hotărârea de Guvern nr.642/2000 privind alocaţiile de hrană pentru consumurile colective din unităţile bugetare de asistenţă socială pentru copii

• Hotărârea de Guvern nr.1333/2000 pentru modificarea anexei la HG nr.642/2000 privind alocaţiile de hrană pentru consumurile colective din unităţile bugetare de asistenţă socială pentru copii

• Hotărârea de Guvern nr.1075/2000 privind stabilirea cuantumului alocaţiei de stat pentru copii

• Hotărârea de Guvern nr.261/2000 pentru reorganizarea instituţiilor, secţiilor de spital şi a celorlalte unităţi de protecţie specială a copilului, în cadrul serviciilor specializate din subordinea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti

• Hotărârea de Guvern nr.260/2000 privind aprobarea programelor de interes naţional în domeniul protecţiei drepturilor copilului aflat în dificultate

• Hotărârea de Guvern nr.96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului

• Ordinul preşedintelui ANPDC nr.54/2000 privind criteriile de determinare a comunităţii locale din care provin copilul cu handicap şi cel aflat în dificultate

• Ordinul comun al ministrului de stat, ministrului sănătăţii şi al preşedintelui ANPDC nr.707-165/2000 privind stabilirea necesarului minim de substanţe nutritive pentru alimentaţia zilnică a copiilor din unităţile de asistenţă socială.

2001

• Legea nr.705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială • Legea nr.252/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr.12/2001 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie

• Legea nr.255/2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.292/2000 pentru stabilirea unor măsuri privind reorganizarea şi funcţionarea Secretariatului General al Guvernului

• Legea nr.470/2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York 6 septembrie 2001

• Legea nr.321/2001 privind acordarea gratuită de lapte praf pentru copiii cu vârsta între 0-12 luni; Norme metodologice-ordinul 410/2001

13

• Legea nr.416/2001 privind venitul minim garantat, completată cu OU nr.6/2002

• Legea nr.678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane

• Decizia Curţii Constituţionale nr.277/2001 - admiterea excepţiei de neconstituţionalitate: art.7 alin.(1) lit.a din OU nr.25/1997 e neconstituţional în ceea ce priveşte cerinţa exprimării consimţământului părinţilor fireşti pentru încuviinţarea adopţiei persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu

• Decizia Curţii Constituţionale nr.349/2001 art.54 alin2 Codul Familiei - e neconstituţional în măsura în care nu recunoaşte decât tatălui, iar nu şi mamei sau copilului născut în timpul căsătoriei dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii

• Hotărârea nr.543/2001 privind alocarea unor sume suplimentare de la bugetul de stat pentru susţinerea programelor de sănătate a copiilor pe anul 2001

• Hotărârea nr.331/2001 privind stabilirea cuantumului alocaţiei de plasament sau încredinţare

• Hotărârea nr.611/2001 privind aprobarea Programului de interes naţional în domeniul protecţiei copilului „Integrarea socială a copiilor care trăiesc în stradă”

• Hotărârea nr.552/2001 pentru aprobarea programelor de interes naţional în domeniul protecţiei drepturilor copilului

• Hotărârea nr.539/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernamentale în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001 - 2004) şi a Planului operaţional pentru implementarea Strategiei Guvernamentale în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001 - 2004)

• Hotărârea nr.208/2001 privind aprobarea prelungirii aplicării unor programe de interes naţional în domeniul protecţiei drepturilor copilului aflat în dificultate

• Hotărârea nr.216/2001 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie

• Hotărârea de Guvern nr.763/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional de Prevenire a Criminalităţii

• Hotărârea de Guvern nr.1205/2001 privind metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului

• Hotărârea de Guvern nr.1040/2001 privind stabilirea cuantumului alocaţiei de stat pentru copii

• Hotărârea de Guvern nr.1216/2001 privind aprobarea Planului de acţiune pentru combaterea traficului de persoane

• Hotărârea de Guvern nr.1307/2001 privind majorarea cuantumului alocaţiei de hrană pentru consumurile colective din instituţiile de protecţie specială a persoanelor cu handicap

• Ordonanţa de Urgenţă nr.121/2001 pentru suspendarea temporară a tuturor procedurilor referitoare la adopţiile internaţionale;

• Ordonanţa de Urgenţă nr.123/2001 privind reorganizarea comisiei pentru protecţia copilului

• Ordonanţa de Urgenţă nr.12/2001 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie

14

• Ordonanţa de Urgenţă nr.33/2001 privind acordarea de rechizite şcolare, aprobată prin Legea nr.126/2002

• Ordonanţa de Urgenţă nr.184/2001 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr.84/1995.

2002

• Legea nr.116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale

• Hotărârea de Guvern nr.218/2002 privind aprobarea Metodologiei pentru utilizarea setului de instrumente de expertizare şi evaluare a copiilor-elevilor în vederea orientării şcolare a acestora

• Hotărârea de Guvern nr.285/2002 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei Naţionale pentru supravegherea, controlul şi prevenirea cazurilor de infecţie HIV/SIDA.

După cum se poate observa în urma analizei cadrului legislativ pe baza căruia a funcţionat întregul sistem de protecţie a copilului aflat în dificultate în România, au existat perioade de maxim interes pentru această problemă, anii 1997, 2000 şi 2001. Însă acest interes a avut la bază modificările politice produse în cadrul sistemului românesc, schimbările care au urmat alegerilor desfăşurate în 1996 şi 2000. Nu este acesta singurul motiv pentru care interesul este crescut în aceste perioade, rolul cel mai important revenind structurilor internaţionale care, prin presiunile pe care le-au exercitat au făcut ca şi clasa politică românească să conştientizeze importanţa acestui domeniu. În 1990, schimbarea cadrului legislativ era eminentă, astfel încât se elaborează Legea nr.11/1990 - lege pentru încuviinţarea înfierii, lege cadru pentru sistemul de adopţii. Legea nu conţine însă prevederi referitoare la protecţia copilului în general. Astfel, principiile care guvernează în continuare sistemul de protecţie a copilului aflat în dificultate în România sunt cele prevăzute în textul Legii nr.3/1970. Faptul că întreg domeniul se sprijină în continuare pe o legislaţie din 1970 sugerează că încă nu s-au găsit soluţii şi nici momentul oportun pentru armonizarea legislaţiei cu noile obstacole şi practici. Primele amendamente în materie de legislaţie după revoluţie se concentrează asupra celui mai expus subiect din punct de vedere mediatic: adopţiile, celelalte categorii de copii în dificultate rămânând a fi abordate cu mult mai târziu. De altfel, din punct de vedere al tematicii, este de remarcat maniera unidimensională în care este abordată, în sensul în care din întreg spectrul „copil în dificultate” nu se abordează decât o categorie şi nu întregul domeniu dezbaterile de mai târziu confirmând această tendinţă. În 1993 prin Legea nr.47/1993 - privind declararea judecătorească a abandonului de copii, se stabilesc condiţiile legale prin care un copil poate fi declarat abandonat, instanţele cu competenţă în soluţionarea cererilor pentru declararea abandonului, precum şi instituţiile care pot prelua copilul declarat abandonat. În cadrul acestei legi, la fel ca şi în cadrul celei elaborate în 1990, nu este abordat domeniul copilului aflat în dificultate, în general, ci probleme specifice ceea ce nu avea cum să nu impieteze asupra viziunii unitare de care era nevoie, inclusiv în materie de legislaţie.

15

Pe plan internaţional, printre imaginile despre România, se aflau şi imagini şocante care prezentau situaţia gravă a copiilor aflaţi în centre cât şi a celor care nu beneficiau de adăpost, a copiilor străzii. Era necesară o legislaţie care să privească problema la modul general, să se elaboreze strategii mixte, unitare care să înglobeze toate problemele cu care se confrunta sistemul de protecţie a copilului aflat în dificultate. În 1995 se elaborează Planul naţional de acţiune în favoarea copilului, adoptat la cererea organismelor internaţionale din ce în ce mai îngrijorate de situaţia copiilor aflaţi în dificultate din România, precum şi de creşterea numărului de adopţii internaţionale. Planul de Acţiune nu a instituit un nou cadru legal, de aceea şi eficienţa sa a fost scăzută, însă a creat bazele şi a trasat direcţiile de acţiune ce se aveau în vedere în procesul de reformă a sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate. Astfel, s-a afirmat nevoia considerării domeniului protecţiei copilului ca domeniu prioritar în procesul de alocare a resurselor, descentralizării serviciilor de protecţie la nivel local, reconsiderarea rolului familiei în societate, perfecţionarea personalului care lucrează în domeniu, precum şi implicarea societăţii civile în procesul de ocrotire. Astfel, prin considerarea instituţionalizării ca ultimă metodă de protecţie, se urmăreşte respectarea interesului superior al copilului în privinţa deciziilor luate pentru protejarea acestuia. În 1997 are loc reorganizarea întregului sistem de protecţie a copilului aflat în dificultate din România. Astfel, sunt emise acte normative care stabilesc un nou mod de protecţie, o nouă organizare instituţională, bazată pe principii moderne şi susţinută de o legislaţie corespunzătoare. OUG nr.26/1997 este cel mai important act normativ în domeniu, reglementând sistemul de protecţie a copilului aflat în dificultate în general, definind în primul rând noţiunea de copil aflat în dificultate: „copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau psihică este periclitată”. De asemenea este reafirmată importanţa respectării drepturilor copiilor stipulându-se: ”copilul aflat în dificultate se bucură de protecţie şi de asistenţă în realizarea deplină şi în exercitarea corespunzătoare a drepturilor sale”. Cel mai important aspect cuprins în cadrul legii este acela al descentralizării efective a serviciilor de protecţie a copilului aflat în dificultate. Art.4 (1) “Consiliile judeţene şi respectiv, consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, stabilesc măsuri de protecţie a copilului aflat în dificultate şi asigură aplicarea corespunzătoare a acestora”. (2) “În vederea exercitării atribuţiilor prevăzute la alin.1, în subordinea consiliilor judeţene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, se organizează şi funcţionează comisia pentru protecţia copilului şi serviciul public specializat pentru protecţia copilului”.

16

Un alt principiu care este prezent în lege este acela al asumării responsabilităţii pentru protecţia copilului la nivelul comunităţii locale din care acesta face parte. Astfel, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să acorde sprijin şi asistenţă pentru prevenirea situaţiilor ce pun în pericol securitatea şi dezvoltarea copilului şi să acţioneze pentru identificarea, pregătirea, evaluarea unei reţele teritoriale de asistenţi maternali profesionişti, să asigure servicii de prevenire a abandonului, să înfiinţeze centre maternale şi centre de îngrijire de zi, să asigure oricare servicii care să conducă la bunăstarea copilului, alături de părinţii săi. (Art.22). Sunt prevăzute în cadrul acestui act normativ şi coordonatele unui nou sistem de finanţare a domeniului protecţiei copilului. Acesta modifică substanţial politica în domeniul protecţiei copilului, astfel, finanţarea ne mai realizându-se de la bugetul de stat, ci de la bugetul consiliilor judeţene, precum şi din fonduri extrabugetare. Fondurile din bugetul de stat urmau a se acorda doar pe bază de programe de interes naţional finanţate prin intermediul Departamentului pentru Protecţia Copilului, organizat în subordinea Guvernului. Ca şi în alte domenii, politica de descentralizare financiară a avut adepţii, dar şi contestatarii ei. Problematica copilului aflat în dificultate fiind atât de complexă şi costurile sunt în consecinţă ceea ce - implică măsuri de repartizare a cât mai multor sarcini pe plan local cu tot cu responsabilităţi în plus pentru administraţia publică locală de a identifica fonduri - nu avea cum să nu aducă temeri privind capacitatea reală de gestionare financiară a problemei. Pe acest fond (de remarcat că descentralizarea financiară în acest domeniu este parte dintr-un proces mai amplu privind descentralizarea administraţiei publice în România) autorităţile locale s-au confruntat cu o serie de dificultăţi financiare, cauzate şi de insuficienta pregătire privind noul rol pe care aveau să-l primească. Ca dovadă, sistemul de protecţie a copilului a funcţionat cu mari dificultăţi datorate deficienţelor din proces. Din interviurile şi documentarea realizată de IPP pentru acest material rezultă că descentralizarea instituţională nu a fost suficient pregătită, asistată de o descentralizare concomitentă a resurselor necesare susţinerii politicii în domeniu. Al doilea moment semnificativ în planul reformei legislative a fost anul 2001. A fost elaborată HG nr.216/2001, privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, “organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea directă a Ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului”. Prin intermediul acestei HG se stabilesc principale funcţii exercitate de Autoritate, precum şi modalitatea de colaborarea dintre aceasta şi autorităţile locale şi serviciile descentralizate organizate la nivel local. Tot în 2001 Guvernul a impus moratoriul de 1 an cu privire la stoparea adopţiilor internaţionale şi a fost elaborată Strategia Guvernamentală în domeniul protecţiei copilului (2001 - 2004), care a stabilit principalele căi de reformă, precum şi principiile care vor sta la baza sistemului de protecţie a copilului în România.

17

Astfel, în urma analizei legislative, se observă ca reglementările în domeniu au suferit modificări, accentul s-a mutat de la o problemă la alta, până când s-a ajuns la viziunea integrată, înglobatoare a sistemului. Problemele legislative în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate au fost coroborate cu alte aspecte ce ţin de reforma sistemului de administrare românesc. Astfel, întâi a fost necesară afirmarea principiului descentralizării administrative în România la nivelul structurilor organizate pe diferite paliere, a descentralizării resurselor financiare, prin legea finanţelor publice care au conturat rolul important al structurilor administrative locale, astfel încât şi descentralizarea sistemului de protecţie a urmat acelaşi curs lent. Chiar dacă în domeniu, în ultimii ani s-a realizat un progres evident, prin aplicarea noilor acte normative, prin ratificarea de convenţii internaţionale dar şi a interesului vădit al clasei politice şi a tuturor actorilor implicaţi în sistem, România fiind de multe ori considerată exemplu în acest domeniu, rămân multe aspecte de clarificat. În momentul de faţă se doreşte o nouă restructurare a sistemului, reforma începută în 2001 vizând mai ales armonizarea sistemului românesc cu standardele şi principiile internaţionale. Maniera de abordare este prin cuprinderea tuturor aspectelor ce ţin de acest domeniu într-un cadru legal coerent şi cât mai complet, ţinându-se cont atât de părerea autorităţilor locale implicate în gestionarea acestui segment, cât şi a organismelor neguvernamentale care desfăşoară activităţi în acest domeniu. De altfel autorităţile judeţene chestionate în legătură cu activităţile ce ar trebui implementate pentru continuarea reformei au plasat activitatea de completare a legislaţiei pe primul loc (25%) înaintea completării resurselor financiare (24%).

După părerea dumneavoastră, o mai bună administrare a problematicii ţine de:

resursele financiare24%

pregătirea personalului20%

o mai bună comunicare centru - judeţe13%

o mai bună comunicare în teritoriu13%

alţi factori 5%

completarea legislaţiei în funcţie de recentele probleme

25%

18

După o analiză atentă a sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate în România, cerută de Guvernul României şi realizată de Grupul Independent de Analiză a Sistemului de Adopţii Internaţionale format prin decizia Primului Ministru nr. 401 din 20 noiembrie 2001, s-a afirmat importanţa adoptării unui nou cadru legal în acest domeniu. Mai precis, în cadrul Raportului GIASAI, se afirmă necesitate elaborării în decursul acestui an a 8 noi legi definitorii pentru sistemul de protecţie a copilului şi anume:

• Legea privind regimul juridic al adopţiei • Legea privind prevenirea şi declararea abandonului • Legea privind organizarea, funcţionarea şi finanţarea ORA • Legea privind organizarea, funcţionarea şi finanţarea ANPDC • Legea privind drepturile şi obligaţiile copiilor aflaţi în îngrijirea statului la

împlinirea vârstei de 18 ani • Legea privind organizarea, funcţionarea şi finanţarea sistemului de

protecţie a copilului • Modificarea Codului Penal la articolele referitoare la relele tratamente

aplicate copiilor • Lege privind înfiinţarea şi funcţionarea Biroului Avocatului Copilului şi al

Familiei în cadrul instanţei Avocatului Poporului. Se consideră că, prin realizarea acestui nou set de legi, precum şi prin campanii de pregătire a personalului, de înfiinţare de noi instituţii şi cel mai important, de conştientizare a opiniei publice de importanţa care trebuie acordată acestui domeniu, se va ajunge la afirmarea în România a unui sistem de protecţie a copilului aflat în dificultate modern, bine structurat, în conformitate cu normele internaţionale şi mai ales cele comunitare. Aşa cum se remarcă, legislaţia din România cu privire la protecţia copilului aflat în dificultate a suferit numeroase modificări însă, până în acest moment ne-sincronizate suficient la nivelul unui cadru juridic cuprinzător, ceea ce se intenţionează prin măsurile actuale. Prin asistenţa comunităţii internaţionale dar mai ales prin comunicarea, conlucrarea tuturor structurilor administraţiei publice locale şi centrale dar şi prin consultarea societăţii civile, nu există îndoială că se va ajunge - într-un viitor apropiat - la aşezarea întregului sistem pe baze moderne, animate de principii care să ducă în primul rând la restructurarea sistemului şi concomitent la îmbunătăţirea celor asistaţi. Un prim exerciţiu al acestei colaborări ar fi pregătirea corespunzătoare (prin comitete de analiză în care să se regăsească experţi de la diferite paliere administrative) a cadrului legislativ (cele 8 legi) asumate de autorităţile române. În acest exerciţiu, este de remarcat dorinţa autorităţilor judeţene - cele care se confruntă în acest moment, cel mai direct cu problemele din teritoriu - de a contribui la elaborarea pachetului legislativ pe care ar urma să se aşeze domeniul copilului aflat în dificultate în România.

19

4. REFORMĂ INSTITUŢIONALĂ ŞI ASPECTE LEGATE DE COMUNICARE

Importanţa pe care o prezintă problema protecţiei copilului aflat în dificultate precum şi modul în care sistemul este organizat în prezent necesită pe de o parte implicarea actorilor la toate palierele de guvernare, iar pe de altă parte o bună colaborare şi comunicare între aceştia. Modul în care circulă informaţiile precum şi circuitul banilor în programele care presupun implicarea mai multor instituţii sunt dependente de modul în care ele cooperează. La nivel judeţean pe de altă parte, pentru ca direcţiile de specialitate să-şi desfăşoare activitatea în bune condiţii se impune ca celelalte instituţii care sunt implicate în rezolvarea unor probleme concrete (inspectoratele şcolare, direcţiile de sănătate, etc.), să fie deschise şi să se implice activ. În acelaşi timp, de o bună comunicare între autorităţile judeţene şi autorităţile publice locale depinde rezolvarea problemelor pe plan judeţean. Datorită problemelor specifice ce pot apărea odată cu instituţionalizarea copiilor în alt judeţ decât cel natal, este nevoie de o coordonare eficientă între judeţe de asemenea. Nu în ultimul rând, rolul autorităţilor centrale cu atribuţii în domeniu este foarte important având în vedere atribuţiile de coordonare şi finanţare pe care acestea încă le deţin. 4.1 Actori implicaţi la nivel naţional şi comunicarea cu autorităţile judeţene Sistemul de protecţie a copilului aflat în dificultate este coordonat la nivel naţional de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie aflată în subordinea Secretariatului General al Guvernului. Rolul acesteia s-a redus considerabil ca urmare a implementării procesului de descentralizare însă ANPCA a păstrat responsabilităţi importante atât în coordonarea unor activităţi cât şi în conturarea strategiei naţionale în domeniu. Conform legislaţiei în vigoare, ANPCA reprezintă organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, principalele sale funcţii fiind:

• funcţia de strategie • funcţia de reglementare • funcţia de administrare • funcţia de reprezentare • funcţia de autoritate de stat.

Corespunzător acestor funcţii, atribuţiile pe care ANPCA le exercită în prezent sunt următoarele:

• fundamentează şi elaborează strategia naţională de reformă a sistemului de protecţie a copilului şi a adopţiei, pe care o supune spre aprobare Guvernului

• elaborează şi fundamentează programele de interes naţional în domeniu • stabileşte indicatorii de performanţă pentru programele de interes

naţional

20

• proiectează şi aplică sistemul de monitorizare pentru estimarea necesarului de finanţare a serviciilor şi instituţiilor de protecţia copilului

• desfăşoară relaţii de colaborare şi cooperare internaţională în domeniu. Astfel, Autoritatea, prin prisma atribuţiilor care îi revin în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate, se află într-o relaţie de colaborare cu autorităţile şi instituţiile publice române şi străine, cu organizaţii internaţionale, organizaţii neguvernamentale, precum şi cu persoane juridice sau fizice din ţară şi din străinătate. Anterior descentralizării serviciilor specifice pe plan judeţean ANPCA reprezenta principala sursă de finanţare pentru comunităţile locale. Ea şi-a păstrat în continuare atribuţii în acest sens elaborând Programele de Interes Naţional (PIN) care vin să completeze resursele necesare pe plan local. Prin urmare, ANPCA reprezintă instituţia de legătură cu autorităţile judeţene atât pentru aspecte ce ţin de strategie şi metodologie, cât şi pentru completarea resurselor financiare. Rolul său este însă mult mai pregnant în coordonarea metodologică a serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului organizate în subordinea consiliilor judeţene. În acelaşi timp activităţile desfăşurate presupun existenţa unei viziuni unitare la nivel naţional şi judeţean fapt care se reflectă în colaborarea cu comisiile pentru protecţia copilului din cadrul consiliilor judeţene. Rezultatele cercetării de teren au relevat faptul că Autoritatea reprezintă principala instituţie de contact la nivel naţional pentru autorităţile judeţene în toate aspectele care ţin de protecţia copilului aflat în dificultate. Reprezentanţi ai Secretariatului General al Guvernului consideră că rolul acestei instituţii este de asemenea important în menţinerea comunicării cu palierul judeţean. Chiar dacă Autoritatea este subordonată Secretariatului General, este importantă existenţa unei comunicări fluente şi a unei bune colaborări, nu numai în conturarea strategiilor specifice, dar şi pentru coordonarea activităţii autorităţilor judeţene. Este însă cert faptul că Secretariatul General al Guvernului este o altă instituţie centrală importantă domeniul protecţiei copilului sprijinindu-se pe Autoritate în activităţile specifice care trebuiesc întreprinse. În condiţiile în care cadrul legal în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate se află în continuă schimbare, rolul comisiilor de specialitate din cadrul Parlamentului României nu poate fi neglijat. Ele trebuiesc sprijinite în faza de iniţiere a modificărilor legislative în principal printr-o informare adecvată asupra situaţiei din teren. Rolul de informare revine fără îndoială autorităţilor judeţene prin intermediul Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene. 4.2 Autorităţile judeţene, actori principali în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate Comisia pentru protecţia drepturilor copilului Organizată la nivelul consiliilor judeţene, comisia pentru protecţia copilului reprezintă în fapt autoritatea deliberativă pe plan judeţean în domeniul protecţiei copilului. Astfel, comisia este cea care coordonează activităţile în domeniul autorităţii tutelare, şi al protecţiei drepturilor copiilor, inclusiv cele pentru prevenirea situaţiilor ce pun în

21

pericol securitatea şi dezvoltarea copilului, activităţi desfăşurate de consiliile locale şi de primarii din cadrul unităţilor administrativ teritoriale de pe teritoriul judeţelor. Tot comisia este cea care aprobă strategiile judeţene anuale, pe termen mediu şi lung, de restructurare şi dezvoltare a serviciilor de protecţie a copilului pe care le supune spre adoptare consiliului judeţean. Astfel, în exercitarea atribuţiilor pe care le posedă, comisia răspunde pentru toate acţiunile pe care le întreprinde în faţa consiliului judeţean, fiind şi organul care autorizează instituţiile private şi ONG-urile să activeze în domeniul protecţiei drepturilor copilului. Serviciile publice descentralizate Serviciile publice specializate sunt servicii organizate tot de către consiliile judeţene, având în principal atribuţii executive. Rolul lor predominant este de a asigura:

• analiza situaţiei copiilor aflaţi în dificultate în teritoriul respectiv • pregătirea măsurilor de protecţie efectivă • asigurarea aplicării corecte a respectivelor măsuri.

În acelaşi timp ele îndeplinesc următoarele atribuţii:

• elaborarea proiectelor strategiilor anuale judeţene pe care le supune spre aprobare comisiei judeţene

• asigurarea implementării acestor strategii • monitorizarea şi analiza situaţiei copiilor aflaţi în dificultate în judeţ • identificarea copiilor aflaţi în dificultate • sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru declararea abandonului de

copii • asigurarea aplicării hotărârilor comisiei • acţionează pe plan judeţean pentru prevenirea instituţionalizării prin

prevenirea abandonului, organizând activităţi de planificare familială, educaţie contraceptivă

• identifică persoanele care doresc să adopte copii • asigură respectarea măsurilor educative stabilite de comisie pentru copil • colaborează cu autorităţile private care desfăşoară activităţi în domeniul

protecţiei copilului. În aceste condiţii de o deosebită importanţă este comunicarea în teritoriu între direcţie şi consiliul judeţean. De modul în care consiliul înţelege importanţa domeniului protecţiei copilului depinde posibilitatea de acţiune a serviciilor specializate. Consiliul judeţean trebuie să ia în considerare faptul că domeniul protecţiei copilului este o prioritate pe plan naţional şi să acţioneze în consecinţă atât din punct de vedere financiar cât şi din punctul de vedere al politicilor locale implementate.

Judeţul Argeş este un exemplu în acest sens comunicare dintre direcţie şi consiliu fiind foarte bună, fapt care se reflectă în stadiul politicii de dezinstituţionalizare din acest judeţ. În cazul judeţului Teleorman se poate afirma că fără sprijinul consiliului judeţean direcţia nu ar fi putut avea succes în accesarea fondurilor PHARE care au stat la baza dezinstituţionalizării şi constituirii unor alternative viabile de protecţie.

22

4.3 Aspecte legate de comunicarea interjudeţeană Protecţia copilului aflat în dificultate presupune poate mai mult decât în alte domenii o bună colaborare între judeţe. Comisiile judeţene sunt cele care, conform legii sunt în măsură să ceară consultare comisiilor din alte judeţe cu privire la deciziile pe care le iau în privinţa copiilor aflaţi în dificultate atunci când întâmpină probleme specifice. O astfel de problemă este de exemplu ce a copiilor care provin dintr-un anumit judeţ dar se află în sistemul de protecţie al altuia. În acest caz disputele dintre cele două judeţe, având la bază raţiuni financiare, afectează procesul de comunicare şi implicit activitatea de protecţie.

Preluarea copiilor în sistemul de protecţie a judeţelor de provenienţă ajunge să fie o provocare de fiecare dată necesitând o abordare specială deoarece implică respectarea intereselor atât ale judeţului care predă copilul, cât şi cele ale judeţului care îl preia. În acelaşi timp interesul copilului, respectarea drepturilor acestuia trebuie să primeze. 4.4 Comunicarea autorităţilor judeţene cu actorii de pe plan local În condiţiile în care autorităţile locale vor fi principalii actori în gestionarea serviciilor de protecţie a copilului aflat în dificultate rolul comunicării acestora cu autorităţile judeţene în principal dar şi cu alţi actori implicaţi va creşte considerabil. Dintre autorităţile publice locale primarii sunt cei mai implicaţi, fiind cei care reprezintă interesele comunităţii locale la nivel judeţean precum şi cei care construiesc bugetul. Primăriile nu deţin însă o infrastructură dezvoltată capabilă pe de o parte să menţină o bună colaborare cu autorităţile judeţene în domeniu, iar pe de altă parte să preia în viitor gestionarea serviciilor specifice. Aceasta se va putea construi cu adevărat numai în momentul în care primăriile vor conştientiza rolul pe care îl deţin în contextul politicii de protecţie a copilului aflat în dificultate. În acest moment una din soluţiile concrete ce pot fi adoptate în vederea creşterii gradului de responsabilizare şi implicare este mărirea contribuţiei pe care autorităţile locale o datorează bugetului judeţean.

Un procent semnificativ dintre judeţele chestionate au declarat că una din principalele probleme de administrare în cadrul politicii de protecţie a copilului cu

În cazul judeţului Giurgiu situaţia copiilor proveniţi din alte judeţe şi care se află în cadrul sistemului de protecţie al Giurgiului reprezintă o problemă acută pentru că Direcţia Generală pentru Protecţia Drepturilor Copilului nu dispune de fonduri care să permită finanţarea măsurilor de protecţie pentru aceşti copii.

Direcţia Judeţeană Argeş şi-a exprimat intenţia de a propune ca începând de anul viitor primăriile să suporte 50% din costurile necesare întreţinerii copilului aflat în dificultate.

23

care se confruntă în mod constant este slaba colaborarea greoaie şi slaba comunicare cu autorităţile publice locale.

4.5 Comunicarea cu celelalte servicii publice specializate implicate În realizarea activităţilor specifice pe plan judeţean direcţiile judeţene de protecţie a copilului sunt nevoite să colaboreze cu alţi actori care sunt implicaţi în rezolvarea unor aspecte punctuale din cadrul acestei politici. Este vorba despre direcţiile de muncă, de sănătate, inspectoratele şcolare, structuri ale ministerului de interne, etc. Cercetarea întreprinsă de IPP a relevat faptul că există particularităţi de colaborare între direcţiile specializate de protecţie a copilului şi celelalte direcţii şi inspectorate implicate. Ca o concluzie generală însă se poate afirma faptul că nu există o delimitare clară a competenţelor legate de protecţia copilului între instituţiile amintite fapt care generează uneori blocaje de comunicare. În acelaşi timp deoarece aspectele legate de protecţia copilului aflat în dificultate constituie activităţi secundare pentru celelalte direcţii implicate, ele nu manifestă aceeaşi deschidere şi promptitudine ca direcţia specializată. Prin urmare un procent destul de important de aproximativ 30% din autorităţile publice judeţene s-au declarat în general nemulţumite de comunicarea cu aceste instituţii. Excepţie face comunicarea cu Inspectoratele Judeţene de Poliţie de care s-au declarat nemulţumiţi numai 11% dintre actorii chestionaţi.

ABAR

AG

BC

BH

BN

BT

BV

BR

B

BZCS

CL

CJ

CT

CV

DB

DJ

GL

GR

GJ

HR

HD

IL

IS

IF

MM

MH

MS

NT

OT

PH

SM

SJ

SB

SV

TR

TM

TLVL

VS

VN

24

Cât de mulţumit sunteţi de comunicarea cu Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică?

deloc mulţumit8%

foarte mulţumit20%

nu prea mulţumit25%

destul de mulţumit47%

Cât de mulţumit sunteţi de comunicarea cu Direcţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă?

deloc mulţumit10%

foarte mulţumit20%

nu prea mulţumit20%

destul de mulţumit50%

25

Se poate observa că în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate, colaborarea şi buna comunicare între toate palierele administrative implicate în domeniu este foarte importantă. Sunt necesare eforturi susţinute din partea tuturor autorităţilor pentru găsirea celor mai bune metode de colaborare, pentru că altfel nu se pot realiza progresele absolut necesare, iar rolul cel mai mare revine autorităţilor judeţene. În aceste momente de cercetări continue pentru găsirea celor mai bune alternative de

Cât de mulţumit sunteţi de comunicarea cu Inspectoratele Şcolare Judeţene?

destul de mulţumit47%

deloc mulţumit5%

foarte mulţumit25%

nu prea mulţumit23%

Cât de mulţumit sunteţi de comunicarea cu Inspectoratele Judeţene de Poliţie?

deloc mulţumit3%

nu prea mulţumit8%

destul de mulţumit56%

foarte mulţumit33%

26

reformare a sistemului protecţiei copilului aflat în dificultate în România, prin efort susţinut, prin comunicare eficientă, autorităţile judeţene pot veni cu propunerile cele mai avizate de modificare şi de îmbunătăţire a sistemului, deoarece experienţa de lucru efectiv în domeniu le permite şi în egală măsură le îndreptăţeşte să facă acest lucru. Ţinând cont de faptul că organizarea administrativ teritorială a României în 42 de judeţe nu oferă posibilitatea unei reprezentări reale a intereselor fiecărui judeţ în faţa autorităţilor centrale, cele care creează strategii ce influenţează actul de guvernare la nivel judeţean, rolul unei instituţii ca Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene este deosebit de important, ea fiind nu numai reprezentant al intereselor judeţene dar şi garant al respectării acestora în faţa autorităţilor centrale. 4.6 Recomandări:

• reglementări unitare la nivel naţional cu privire la transferul copiilor aflaţi în dificultate între judeţe (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie)

• accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor de sănătate, educaţie şi muncă şi protecţie socială pentru a se putea realiza o împărţire mai clară a competenţelor în domeniul protecţiei copilului la nivel judeţean şi pentru a înlesni comunicarea dintre aceste instituţii. (Guvernul României)

• conştientizarea autorităţilor locale cu privire la rolul lor în susţinerea sistemului de protecţie a copilului prin mărirea responsabilităţilor financiare (creşterea cotei de participare a autorităţilor publice locale cu cel puţin 5 puncte procentuale)

27

5. DESCENTRALIZAREA ŞI FINANŢAREA SISTEMULUI DE

PROTECŢIE A COPILULUI 5.1 Procesul de descentralizare a sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate Situaţia privind gestionarea sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate s-a îmbunătăţit considerabil în ultima perioadă de timp, un factor important care a contribuit în acest sens fiind „presiunea” exercitată de organismele internaţionale şi în special de Uniunea Europeană. Prin urmare autorităţile centrale din România s-au mobilizat şi au demarat reforma sistemului, un aspect principal al acesteia fiind descentralizarea la nivel judeţean a serviciilor de protecţia copilului. Strategia Guvernului în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001-2004) prevede ca principiu distinct al gestionării sistemului, principiul descentralizării şi responsabilităţii comunităţii susţinând în acelaşi timp întărirea serviciilor publice descentralizate pentru protecţia copilului, aflate în subordinea consiliilor judeţene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. În prezent, în subordinea consiliului judeţean, există două entităţi care gestionează toate responsabilităţile legate de protecţia copilului aflat în dificultate la nivel judeţean. Este vorba de Comisia pentru Protecţia Copilului, prezidată de secretarul consiliului judeţean care ia decizii cu privire la direcţiile generale de acţiune şi de Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului, o instituţie cu personalitate juridică ce administrează efectiv activităţile în acest domeniu (supraveghează centrele din raza judeţului, se ocupă de anchete de teren, etc.). Odată cu descentralizarea efectivă a serviciilor de protecţia copilului la nivel judeţean, responsabilitatea pentru gestionarea fondurilor a fost transmisă în totalitate preşedinţilor consiliilor judeţene. Deşi acest lucru reprezintă un progres în strategia de descentralizare a Guvernului de până acum, acuzat de mai multe ori că a transferat responsabilităţi fără resurse financiare adecvate, lipsa perioadei de pregătire a procesului de descentralizare precum şi lipsa unei monitorizări ulterioare a făcut ca autorităţile judeţene să nu fie pregătite pentru a prelua sarcinile financiare ce le revin. Aceasta face ca o mare parte din problemele anterioare să persiste după descentralizare sau chiar să se agraveze. Procesul de descentralizare a sistemului de protecţie a copilului este fără îndoială un pas înainte însă, dacă nu este suficient de bine gestionat la toate nivelele de guvernare implicate nu va avea impactul scontat. Desprinderea aproape totală de centru din punct de vedere financiar a avut, printre alte efecte, crearea unui decalaj între judeţe, atâta timp cât a rămas la latitudinea lor să depună eforturi pentru a atrage resurse financiare suplimentare. Opinia cu cea mai mare frecvenţă, formulată de majoritatea actorilor implicaţi, se referă la faptul că procesul de descentralizare nu este nici pe departe încheiat. Consiliile judeţene reprezintă mai degrabă un culoar de trecere către entităţile care, în mod natural ar trebui să aibă cele mai multe responsabilităţi în domeniu -

28

comunităţile locale. Deşi judeţul va păstra atribuţii de coordonare a politicii judeţene precum şi o parte din responsabilităţile financiare, gestionarea efectivă se va face la nivel local. Beneficiile păstrării copilului aflat în dificultate în comunitatea din care provine, fie ea urbană sau rurală, sunt majore având implicaţii directe asupra educaţiei şi dezvoltării sale ulterioare. În fapt, cu cât comunitatea este mai restrânsă, cu atât mai mult există şanse de integrare a copilului. În plus, transferul responsabilităţilor cu privire la protecţia copilului aflat în dificultate, va contribui la responsabilizarea autorităţilor locale şi a comunităţii întregi, precum şi la creşterea gradului de implicare a acestora în rezolvarea problemelor existente. Din acest punct de vedere, strategia Guvernului României coincide cu cea a judeţelor, ambele susţinând necesitatea continuării procesului de descentralizare a sistemului, de la nivelul judeţelor spre cel al comunităţilor locale, pentru dezvoltarea şi diversificarea serviciilor de prevenire a abandonului copiilor şi de protecţie a acestora şi prin responsabilizarea comunităţii cu privire la problemele propriilor copii. În acelaşi timp este evident faptul că nu se poate gândi o descentralizare la nivel local fără asigurarea unor resurse financiare stabile şi fără un sprijin permanent din partea autorităţilor judeţene şi naţionale în perioada imediat următoare implementării procesului. Descentralizarea la nivelul comunităţilor locale este încă un deziderat îndepărtat; până atunci revine rolul autorităţilor judeţene să găsească cele mai bune soluţii de gestionare şi finanţare a sistemului precum şi de a implica treptat autorităţile locale în problemele de care în viitor se vor ocupa exclusiv. Descentralizarea sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate trebuie în acelaşi timp dublată de o descentralizare a serviciilor de sănătate, educaţie, muncă şi protecţie socială. În prezent Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului prin natura activităţilor pe care le desfăşoară are nevoie de cooperarea acestor servicii, însă nefiind vorba de acelaşi palier de guvernare de multe ori comunicarea este îngreunată. Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că pentru unele decizii trebuie să se aştepte răspunsul de la Bucureşti. Ministerele Educaţiei şi Sănătăţii, necunoscând realitatea din teren, frânează de multe ori acţiuni importante. O descentralizare a serviciilor menţionate ar determina în acelaşi timp o mai bună repartizare a competenţelor între principalii actori implicaţi pe plan judeţean în activitatea de protecţie a copilului aflat în dificultate. Din momentul preluării atribuţiilor de către autorităţile judeţene, rămâne responsabilitatea acestora să depună eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii lor. Introducerea unor standarde de performanţă în acest sens este soluţia cea mai des oferită de actorii implicaţi. Administraţia trebuie să se îndrepte către un nou tip de management public, luând în considerare şi alte soluţii decât cele convenţionale pentru îmbunătăţirea funcţionării sistemului (ex. contractarea în afară a unor activităţi ce vor fi mai bine gestionate astfel; concesionări de servicii, parteneriate cu societatea civilă, etc.). O condiţie necesară pentru ca aceste standarde să fie instituite şi utilizate este ca resursele umane din cadrul sistemului să fie suficient motivate. Rezultatele prelucrării datelor obţinute din judeţe au demonstrat faptul că autorităţile publice judeţene, deşi deţin responsabilităţi suficiente în acest moment şi îşi pot lua propriile decizii nu consideră că au un rol important în sancţionarea actualei politici sau în iniţierea unor modificări ale acesteia. Astfel, la întrebarea Cine consideraţi că

29

este cel mai îndreptăţit să iniţieze primii paşi către propuneri de îmbunătăţire a actualului stadiu al politicii în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate?, răspunsul autorităţilor publice judeţene a fost că cea mai îndreptăţită este ANPCA (37,8%) şi numai un procent de 16,1% au declarat că iniţiativa ar trebui să aparţină consiliilor judeţene.

5.2 Finanţarea sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate Până în 2002 responsabilitatea financiară a sistemului de protecţie era împărţită procentual astfel: 30% din bugetul local, 20-25% de la consiliile judeţene şi 50% de la ANPCA. Datorită faptului că rata de colectare a resurselor provenind de la comunităţile locale era destul de mică, ANPCA acoperea prin diferite pârghii şi acest segment. Astfel, de fapt Autoritatea furniza aproximativ 85% din banii necesari sistemului de protecţie a copilului la nivel judeţean. Conform cadrului legal în vigoare finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate se asigură de consiliile judeţene, consiliile locale municipale, orăşeneşti şi comunale din a căror rază teritorială provine copilul care necesită protecţie. Bugetul judeţean asigură cele mai multe fonduri, acestea fiind completate de comunităţile locale. Nivelul contribuţiei anuale a comunităţilor locale la finanţarea acestei activităţi se stabileşte prin hotărâre a fiecărui consiliu local din a cărui rază teritorială provin copiii şi se comunică consiliului judeţean, respectiv consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti. Această contribuţie nu poate fi mai mică de 25% din costul anual pentru fiecare copil protejat. Banii sunt transferaţi lunar direct serviciului public specializat pentru protecţia copilului. Deşi, în principiu autorităţile publice locale sunt obligate să asigure aceste fonduri există şi posibilitatea ca acestea să solicite fonduri

Cine consideraţi că este cel mai îndreptăţit să iniţieze primii paşi către propuneri de îmbunătăţire a actualului stadiu al politicii în domeniul copilului aflat în

dificultate?

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie

37,8%

Secretarii Consiliilor Judeţene16,5%

Preşedinţii Consiliilor Judeţene16,1%

Guvernul prin Secretariatul General11,6% Altii

7,4%

UNCJR4,6%

Parlamentul - prin comisiile de specialitate

5,7%

FALR0,4%

Instituţiile internaţionale0,0%

30

de echilibrare de la consiliile judeţene în acest scop, crescând astfel responsabilitatea financiară a celor din urmă. Legea stipulează că activitatea de protecţie poate fi co-finanţată prin transferuri de la bugetul de stat, bugetele fondurilor speciale, prin credite rambursabile şi nerambursabile, precum şi din venituri extrabugetare. Începând cu anul 2001, finanţarea sistemului cu fonduri de la bugetul de stat s-a realizat pe baza Programelor de Interes Naţional, care se considerau a fi în deplină concordanţă cu nevoile societăţii. Programele de Interes Naţional (PIN), contribuie la finanţarea sistemului cu fonduri de la bugetul de stat. Ele reprezintă de fapt o sinteză a proiectelor care, la sugestia şi sub coordonarea Autorităţii au fost făcute de fiecare judeţ. Prin Strategiile Judeţene, elaborate de către Consiliile Judeţene, acestea informează Autoritatea de problemele cu care se confruntă, de ceea ce doresc să realizeze într-o anumită perioadă de timp. Astfel, se realizează un progres în sistemul de finanţare spre deosebire de perioada anterioară prin faptul că alocarea fondurilor se face pe baza nevoilor existente în teritoriu. Este în acelaşi timp important de menţionat că în domeniul protecţiei copilului, la nivel judeţean şi naţional banii nu se mai alocă pe considerente bugetare istorice ci pe programe şi proiecte lucru care contribuie la creşterea eficienţei cu care sunt cheltuite resursele. Mai mult dezvoltată în Occident, practica sponsorizărilor pentru cauza copilului aflat în dificultate a început să prindă contur şi în România. Fondurile astfel obţinute nu sunt încă foarte mari pe de o parte datorită lipsei unei culturi în acest sens şi pe de altă parte, datorită faptului că prevederile legale în domeniul sponsorizărilor nu sunt încă bine puse la punct. Cadrul legal în domeniul protecţiei copilului permite ca aceste fonduri să fie primite de către consiliile judeţene şi de către ANPCA, aceasta având posibilitatea ulterior să le transfere pe plan local. Deşi se poate spune că odată cu descentralizarea serviciilor în acest domeniu a avut loc şi un transfer de resurse financiare, acest aspect nu face ca situaţia la nivel judeţean să se fi îmbunătăţit considerabil într-un domeniu considerat prioritate naţională, din mai multe considerente. Într-un clasament al problemelor de administrare a sistemului de protecţie a copilului, preşedinţii consiliilor judeţene au plasat problemele de natură financiară pe primul loc cu un procent de 25%. Detaliind natura acestor probleme printre aspectele principale menţionate au fost: lipsa fondurilor pentru prevenţia instituţionalizării, bugetul limitat alocat direcţiilor judeţene de protecţie a copilului, fonduri insuficiente pentru cheltuielile administrative necesare, cele pentru asigurarea carburanţilor fiind cel mai des menţionate. -

31

Vă rugăm să menţionaţi principalele trei probleme de administrare cu care vă confruntaţi constant în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate

22

4

4

5

6

15

15

25

0 5 10 15 20 25 30

Altele

Achiziţiile publice

Colaborarea cu alte instit. Implicate (lanivel judeţean)

Situaţia actuală a centreleor deplasament

Problemele create de restricţionărileprevăzute în O.G. 80/2001

Probleme legate de personal

Aspecte de colaborare între autorităţilejudeţene şi autorităţile locale

Financiare

Deşi ca urmare a progreselor legislative în domeniul finanţelor publice locale autorităţile judeţene şi locale pot realiza venituri proprii prin instituirea de taxe şi impozite, rata colectării acestora nu oferă siguranţa unor venituri stabile şi suficiente. Prin urmare, o independenţă totală din punct de vedere financiar faţă de centru nu este posibilă în acest moment. Este necesar ca cel puţin pentru o perioadă de timp autorităţile centrale să găsească o formulă de sprijin care să asigure realizarea activităţii de protecţie a copilului la standardele propuse în documentele programatice. În acelaşi timp Guvernul României ar trebui să accelereze reforma în domeniul descentralizării resurselor financiare în general (creşterea cotelor din impozitul pe venit şi din TVA rămase pe plan local), căci vor obţine astfel nu numai un buget mai mare, dar şi stabilitatea financiară absolut necesară pentru domenii cum este cel al protecţiei copilului. Cu toate acestea autorităţile judeţene nu consideră că soluţiile pentru rezolvarea problemelor financiare ţin în primul rând de modificarea sau completarea legislaţiei existente. Cercetarea întreprinsă a relevat faptul că doar 9 din judeţele chestionate consideră oportună modificarea legislaţiei, ca soluţie pentru lipsa fondurilor. Acestea sunt concentrate în vestul ţării, doar trei dintre ele aparţinând altor regiuni (Călăraşi, Neamţ şi Teleorman).

32

ABAR

AG

BC

BH

BN

BT

BV

BR

B

BZCS

CL

CJ

CT

CV

DB

DJ

GL

GR

GJ

HR

HD

IL

IS

IF

MM

MH

MS

NT

OT

PH

SM

SJ

SB

SV

TR

TM

TLVL

VS

VN

În acelaşi timp autorităţile judeţene ar trebui, pe lângă administrarea propriu-zisă a sistemului să îşi asume responsabilitatea finanţării lui prin creşterea eforturilor de suplimentare a resurselor existente, în condiţiile în care există oportunităţi. Rezultatele cercetării demonstrează că există un decalaj între judeţe din acest punct de vedere, unele având mai multă iniţiativă, iar altele aşteptând în continuare sprijin financiar de la nivel central. Rolul Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene poate fi esenţial în acest sens pentru că, prin întâlnirile periodice pe care le organizează între preşedinţii consiliilor judeţene, dă posibilitatea unui schimb de experienţă benefic pentru îmbunătăţirea sistemului de finanţare. Astfel, autorităţile judeţene vor putea învăţa nu numai practici şi metode de accesare a fondurilor nerambursabile, împrumuturilor dar şi cum să îşi asume riscuri pentru a-şi spori resursele. Harta de mai jos prezintă autorităţile judeţene care au menţionat atragerea de resurse financiare suplimentare ca una din experienţele de succes pe care le-au avut în cursul acestui an.

Reprezentanţii Direcţiei pentru Protecţia Copilului din judeţul Argeş confirmă faptul că aspectele financiare creează în continuare cele mai mari probleme. Din punctul lor de vedere soluţia ar fi una legislativă care ar permite direcţiilor să poată cere rectificarea bugetului de către consiliul judeţean. În acelaşi context s-a propus crearea unui fond de rezervă pentru situaţii specifice ce pot apărea pe parcursul anului bugetar în domeniul protecţiei copilului.

33

ABAR

AG

BC

BH

BN

BT

BV

BR

B

BZCS

CL

CJ

CT

CV

DB

DJ

GL

GR

GJ

HR

HD

IL

IS

IF

MM

MH

MS

NT

OT

PH

SM

SJ

SB

SV

TR

TM

TLVL

VS

VN

Un exemplu pozitiv în acest sens îl oferă judeţul Teleorman care are rezultate foarte bune în accesarea fondurilor europene nerambursabile. Direcţia pentru Protecţia Copilului din acest judeţ a câştigat proiecte PHARE care i-au permis, pe de o parte să închidă toate centrele de pe raza judeţului, iar pe de altă parte să găsească şi să implementeze alternative ale modului tradiţional de asistenţă. În cadrul Programului PHARE - “Copiii mai întâi”, finanţat de Uniunea Europeană, Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului Teleorman a înaintat un număr de 15 proiecte, din care au fost aprobate 13 (10 proiecte de tip A - Crearea şi dezvoltarea de servicii alternative de protecţie a copilului şi 3 proiecte de tip B - Restructurarea/raţionalizarea instituţiilor rezidenţiale). Cele 13 proiecte aprobate au o valoare totală de 1.312.733 Euro şi acoperă următoarele tipuri de activităţi: închiderea a trei instituţii de tip vechi (rezidenţiale) de protecţie a copilului; crearea de servicii alternative, şi anume: 5 centre de îngrijire de zi pentru copii provenind din familii aflate în dificultate, 2 centre de îngrijire şi recuperare de zi pentru copiii cu nevoi speciale, un centru de plasament pentru copilul cu handicap sever, un centru pentru mama şi copilul supuşi violenţei domestice, un serviciu de asistenţă şi sprijin a tinerilor peste 18 ani care urmează o formă de învăţământ.

34

Un alt aspect care îngreunează situaţia financiară la nivel judeţean şi care se regăseşte în majoritatea opiniilor exprimate de autorităţile judeţene intervievate este slaba implicare a comunităţilor locale în finanţarea sistemului. Confruntate cu aceleaşi probleme legate de colectarea veniturilor dar şi de o slabă mobilizare în accesarea altor resurse, ele nu reuşesc în acest moment să asigure procentul de 25% pentru protecţia propriilor copii. Atâta timp însă cât nu vor avea

Proiectele finanţate prin fonduri PHARE

Nr.crt Titlul proiectului

Buget CE, EDF sau alte surse

Suma solicitată pentru

desfăşurarea proiectului (EURO)

Suma solicitată de la CJT pentru desfăşurarea

programului timp de 3 ani (mii lei)

1 Închiderea Centrului de Plasament nr.2 Roşiorii de Vede PHARE 150.758 1.841.322

2 Închiderea Centrului de Plasament nr.3 Roşiorii de Vede PHARE 118.673 31.237.013

3 Închiderea Centrului de Plasament nr.4 Alexandria PHARE 217.891 9.615.306

4 Închiderea Centrului de Plasament nr.5 Plosca PHARE 299.352 23.177.576

5 Centru de plasament pentru copilul cu handicap sever PHARE 69.001 28.802.956

6 Centrul de îngrijire de zi Alexandria PHARE 53.563 2.017.174

7 Centrul de îngrijire de zi Turnu Măgurele PHARE 53.563 2.017.174

8 Centrul de îngrijire de zi Zimnicea PHARE 53.563 2.017.174

9 Centrul de îngrijire de zi Videle PHARE 53.563 2.017.174

10 Centrul de îngrijire de zi Zimbreasca PHARE 53.563 2.017.174

11 Centru de îngrijire şi recuperare pentru copilul cu nevoi speciale Alexandria

PHARE 84.218 2.000.999

12 Centru de îngrijire şi recuperare pentru copilul cu nevoi speciale Videle

PHARE 55.721 2.444.712

13 Centrul de asistenţă şi sprijin a tinerilor de peste 18 ani care urmează o formă de învăţământ

PHARE 50.169 22.547.966

14 Centru pentru mama şi copilul supuşi violenţei domestice PHARE 117.808 1.791.951

15 Centru pentru sprijinirea reintegrării şi integrării copilului în familie PHARE 110.999 1.061.400

Alte judeţe, de multe ori din condiţii obiective legate de dotările logistice şi pregătirea resurselor umane, nu au aceeaşi mobilizare şi consideră că gestionarea sistemului de protecţie a copilului ar trebui să fie în principal un atribut al autorităţilor centrale. Reprezentanţii judeţului Giurgiu consideră că majoritatea judeţelor nu au capacitatea financiară necesară pentru a asigura susţinerea sistemului în condiţiile în care el trebuie tratat ca domeniu prioritar. Tocmai pentru că este un domeniu prioritar ar trebui în continuare susţinut de la nivel central.

35

responsabilitatea directă a gestionării sistemului nu pot fi interesate în aceeaşi măsură în a aloca fonduri semnificative. 5.3 Recomandări

• Continuarea procesului de descentralizare a activităţilor de protecţie a copiilor aflaţi în dificultate de la nivel judeţean la nivelul comunităţilor locale, (Guvernul României împreună cu autorităţile judeţene)

• Instituirea unor standarde de performanţă precum şi a unor criterii privind eficienţa cheltuirii fondurilor pentru serviciile descentralizate din domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate. (Autorităţile responsabile de gestionarea serviciilor)

• Concesionarea şi subcontractarea serviciilor ce pot fi mai bine gestionate de către sectorul privat şi societatea civilă (Autorităţile responsabile de gestionarea serviciilor)

• Crearea unor programe eficiente la nivel naţional care să asigure resursele necesare pentru completarea veniturilor pe plan judeţean până când se va realiza o reală descentralizare a resurselor financiare (impozit pe venit, TVA) (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie).

36

6. ASPECTE LEGATE DE ADMINISTRAREA SISTEMULUI DE PROTECŢIE A COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE

România traversează în acest moment o perioadă de continuă transformare a sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate, perioadă în care se caută cea mai bună formulă de reformare şi administrare a acestuia. Lucrurile sunt într-o continuă evoluţie, urmărindu-se atât aşezarea sistemului pe baze reale, cât şi alinierea acestuia la cerinţele europene în domeniu. Astfel, au loc schimbări majore atât la nivel legislativ, cât şi la nivel instituţional. Mult aşteptata şi mediatizata reformă a sistemului iniţiată nu de mult, presupune numeroase sacrificii, autorităţile judeţene fiind cele mai afectate din acest punct de vedere. Sistemul nu are încă mecanisme bine puse la punct care să furnizeze soluţii automat astfel încât de multe ori acestea sunt rezultatul unor improvizaţii şi adaptări mai degrabă decât al unui proces decizional complet. Protecţia copilului în România reprezintă de fapt realizarea unui echilibru între 3 componente, şi anume: copilul, familia şi societatea. Conform definiţiei utilizate în actele normative elaborate până în prezent un copil se află în dificultate dacă dezvoltarea, securitatea sau integritatea sa fizică sau morală sunt periclitate. Astfel, în categoria copiilor aflaţi în dificultate se numără:

• copiii instituţionalizaţi • copiii abandonaţi sau aflaţi în risc de abandon de către propria familie • copiii neglijaţi, maltrataţi sau abuzaţi în propria familie • copiii cu nevoi speciale aflaţi în instituţii sau în familii substitutive • copiii infectaţi HIV sau bolnavi SIDA aflaţi în instituţii sau în forme de

protecţie de tip familial • copiii care ating vârsta majoratului în instituţii rezidenţiale de protecţie • copiii străzii • copiii care săvârşesc fapte penale.

Ţinând cont de numărul crescut al copiilor care au nevoie de protecţie din partea statului, măsurile întreprinse pentru ocrotirea acestora presupun acţiunea mai multor factori de decizie, autorităţi centrale şi locale, dar şi elemente ale societăţii civile organizate care desfăşoară activităţi în acest domeniu. Cercetarea întreprinsă de IPP a relevat faptul că în general autorităţile judeţene, având cele mai mari responsabilităţi în acest moment, depun eforturi în activitatea pe care o desfăşoară pentru a asigura funcţionarea eficientă a sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate. Concluziile cercetării au relevat faptul că experienţele de succes pe care le-au înregistrat autorităţile publice judeţene, deşi reprezintă un procent mic în totalul activităţilor desfăşurate, sunt legate de dezvoltarea unor servicii alternative instituţionalizării dublate în acelaşi timp de o dezinstituţionalizare treptată. Dintre serviciile alternative autorităţile judeţene au menţionat: dezvoltarea reţelei de asistenţă maternală, înfiinţarea centrelor tip familie, înfiinţarea centrelor de zi, etc.

37

Activitatea acestora este canalizată însă, mai ales datorită problemelor financiare cu care se confruntă, spre susţinerea activităţii din centre, asigurarea cheltuielilor curente necesare bunei funcţionări a acestora, spre plata personalului angajat în sistem, precum şi spre dezvoltarea de servicii alternative la instituţionalizare şi mai puţin spre dezvoltarea şi îmbunătăţirea modului în care se acordă protecţie copiilor aflaţi în dificultate. În acest context, aspecte precum prevenirea abandonului şi protecţia tinerilor care ajung la vârsta majoratului şi cei care îşi finalizează studiile superioare, prin urmare cei care sunt obligaţi să părăsească sistemul de protecţie al statului, sunt mai puţin luate în considerare, lucru demonstrat în primul rând de cuantumul fondurilor alocate pentru aceste activităţi. În acest context, autorităţile judeţene, la nivelul cărora se organizează şi funcţionează sistemele de protecţie, caută diferite alternative pentru sprijinirea activităţilor privind prevenirea abandonului, domeniu extrem de important ţinând cont de faptul că se doreşte reducerea fenomenului instituţionalizării. În acelaşi timp trebuie să se aibă în vedere protecţia tinerilor după împlinirea vârstei de 18 ani, asigurându-le un cadru adecvat pentru a-i sprijini şi după ce părăsesc sistemul, evitând astfel pericole cum ar fi creşterea infracţionalităţii în rândul lor. Relevanţa aspectelor legate de abandon şi tinerii care împlinesc vârsta de 18 ani, este dată de faptul că ele reprezintă punctul de început şi punctul de final al activităţii de protecţie, intrarea în sistem şi părăsirea acestuia. Autorităţile judeţene chestionate asupra aspectelor din sistemul de protecţie a copilului care prezintă cele mai mari probleme şi necesită îmbunătăţiri au situat pe locurile doi şi trei după adopţie, activităţile de prevenire a abandonului şi situaţia tinerilor ce părăsesc sistemul de protecţie al statului.

Vă rugăm să ne împărtăşiţi trei experienţe de succes pe care le-aţi avut în prima jumătate a acestui an

25

5

5

6

9

11

14

40

0 5 10 15 20 25 30 35 40 45

Altele

Colaborarea cu ONG-urile acreditate(OPA)

Reorganizarea/restructurarea centrelorde plasament

Reducerea numărului de copii dininstituţii

Închiderea de centre de plasament

Atragerea de resurse financiaresuplimentare

Dezvoltarea reţelei de asistenţimaternali

Dezvoltarea de servicii alternative

38

Deşi preocupaţi în general de aceste aspecte, rezultatele cercetării de teren au demonstrat faptul că autorităţile judeţene nu au încă o strategie în acest domeniu ci încearcă să rezolve problemele în ordinea urgenţei mai degrabă. Astfel, chestionate în legătură cu aspectele ce pot fi îmbunătăţite prin completarea legislaţiei în domeniu unii reprezentanţi ai judeţelor au vizat aspectele de prevenire a abandonului, iar alţii situaţia tinerilor de peste 18 ani. Numai trei judeţe (Brăila, Ilfov şi Mehedinţi) au menţionat le-au menţionat pe ambele demonstrând astfel existenţa unei imagini coerente asupra întregului proces.

Vă rugăm să menţionaţi principalele trei aspecte ce pot fi îmbunătăţite prin completarea legislaţiei în domeniu

14

4

4

4

4

5

5

6

7

8

9

12

13

16

0 2 4 6 8 10 12 14 16 18

Altele

Tribunale pentru minori

Diversificarea serviciilor

Definirea clară a măsurilor de protecţie alternative

Copii delincvenţii

Normarea personalului

Standarde de calitate

Colaborare locală

Asistenţii maternali

Asistenţii maternali

Aspecte financiare

Tinerii

Activităţile de prevenire

Adopţia

39

ABAR

AG

BC

BH

BN

BT

BV

BR

B

BZCS

CL

CJ

CT

CV

DB

DJ

GL

GR

GJ

HR

HD

IL

IS

IF

MM

MH

MS

NT

OT

PH

SM

SJ

SB

SV

TR

TM

TLVL

VS

VN

ABAR

AG

BC

BH

BN

BT

BV

BR

B

BZCS

CL

CJ

CT

CV

DB

DJ

GL

GR

GJ

HR

HD

IL

IS

IF

MM

MH

MS

NT

OT

PH

SM

SJ

SB

SV

TR

TM

TLVL

VS

VN

40

Ca urmare a aspectelor menţionate mai sus precum, IPP s-a oprit asupra acestor două domenii, urmărind să surprindă atât elemente de organizare a celor două segmente de activitate, dar mai ales necesităţile şi posibilele direcţii de acţiune în vederea îmbunătăţirii situaţiei. 6.1 Abandonul. Prevenire şi corecţie Istoricul problemei Activitatea de prevenire a abandonului reprezintă sursa şi totodată una dintre cele mai importante componente ale unui sistem de protecţie a copilului modern şi eficient. Acest segment a fost de-a lungul timpului ignorat în România şi numai în ultimul timp, prin natura programelor finanţate de organizaţii internaţionale a început să fie luat în considerare. Prin prevenirea abandonului se ajunge astfel la prevenirea instituţionalizării, la scăderea efectivă a numărului de copii aflaţi în sistemul de ocrotire al statului, care cumulat cu procesele de dezinstituţionalizare prin metode de integrare/reintegrare, şi crearea de servicii alternative la instituţionalizare, pot duce la îndeplinirea în mod real a obiectivelor reformei întreprinse de autorităţile române în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate. Conform legislaţiei care a stat la baza întregii activităţi a sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate în România înainte de 1989, Legea nr. 3/1970, instituţionalizarea era privită drept instrumentul de bază al politicii de protecţie a copilului aflat în dificultate, a celui handicapat, abandonat sau orfan. Astfel, prin promovarea instituţionalizării s-a ajuns la crearea unor centre rezidenţiale imense, în care erau asigurate doar nevoile de bază (cazare, hrană, îmbrăcăminte), fiind complet neglijate aspecte precum educaţia şi afecţiunea, indispensabile dezvoltării normale a copilului. Autorităţile nu aveau o strategie în privinţa prevenirii situaţiilor de abandon, nu exista o politică în acest sens şi nici activităţi de planificare familială sau consiliere. Copiii erau declaraţi abandonaţi, instituţionalizaţi şi în general până nu împlineau vârsta de 18 ani nu exista altă posibilitate de a părăsi sistemul, decât prin adopţie. Noţiuni precum centre de zi sau centre maternale nu existau înainte de 1990, în schimb casele de copii erau construite pentru a fi capabile să primească un număr semnificativ de copii instituţionalizaţi. După revoluţie, chiar dacă problema copiilor instituţionalizaţi era deja una foarte gravă, imaginea României în afară periclitată de existenţa unui număr foarte mare de copii instituţionalizaţi şi copii ai străzii, guvernele post-revoluţionare nu au întreprins acţiuni concrete şi mai ales nu au avut o strategie în privinţa prevenirii abandonului. Aspectele financiare au constituit cu siguranţă un motiv în acest sens, însă lipsa voinţei politice a contribuit de asemenea. Un alt aspect relevant a fost faptul că întreţinerea centrelor s-a dovedit a fi nu numai ineficientă din punctul de vedere al protecţiei copiilor, dar şi extrem de costisitoare lucru care s-a repercutat asupra alocării de fonduri pentru activitatea de prevenţie. Elementul care a contribuit la conştientizarea actorilor implicaţi în domeniul protecţiei copilului, a importanţei prevenirii, a fost implicarea instituţiilor internaţionale, care au

41

furnizat constant autorităţilor române atât materiale informative, programe de instruire, cât şi un important suport financiar îndreptat cu destinaţie precisă, către segmentul de prevenire a instituţionalizării. Astfel, finanţarea activităţii de prevenire în prezent este susţinută în principal din fonduri internaţionale nerambursabile. Prevederi legale în domeniul prevenirii abandonului şi direcţiile reformei Legea care reglementează situaţia de abandon, care trasează atribuţiile instanţelor cu competenţe în domeniu, precum şi instituţiile care sunt în măsură să preia copiii abandonaţi, este Legea nr.47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii care prevede: „Copilul aflat în îngrijirea unei instituţii de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituţii private de ocrotire legal constituită sau încredinţat în condiţiile legii unei persoane fizice poate fi declarat prin hotărâre judecătorească abandonat, ca urmare a faptului că părinţii s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni”. În privinţa autorităţilor competente legea stipulează: “Cererea pentru declararea abandonului se adresează tribunalului judeţean sau, după caz, al municipiului Bucureşti pe raza căruia se află sediul instituţiei de ocrotire sau domiciliul persoanei fizice căreia i s-a încredinţat sarcina îngrijirii copilului.”„În cazul declarării abandonului, instanţa va delega exerciţiul drepturilor părinteşti instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat sau instituţiei private legal constituită ori, după caz, altei persoane în condiţiile legii.” Reforma demarată în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate, pune problema prevenirii în primul plan. Astfel, autorităţile centrale depun eforturi susţinute pentru creşterea rolului activităţilor de prevenire în cadrul activităţilor ce ţin de acest aspect. Eficienţa sistemului de protecţie este gândită ca o corelaţie între activitatăţile de prevenire şi corecţie, intrările şi ieşirile din sistem. Situaţia materială precară face ca multe familii să ajungă în situaţie de risc maxim generând fenomenul abandonului. Ele ar trebui să fie de fapt punctul de pornire în activităţile de prevenire. Dacă se micşorează posibilitatea ca aceste familii să ajungă în situaţii de risc, se micşorează concomitent şi posibilitatea instituţionalizării copiilor care provin din cadrul lor. Acest aspect întăreşte ideea că abandonul copiilor este o problemă naţională, strâns legată de situaţia economică şi perioada de tranziţie pe care o traversează România. Luând în considerare importanţa acestor aspecte, Guvernul a inclus în strategia sa, ca direcţie generală a reformei de protecţie a copilului aflat în dificultate sau în situaţie de risc prevenirea şi reducerea abandonului de către proprii părinţi, prin sprijinirea familiilor aflate în situaţii dificile. În cadrul Raportului final al Grupului Independent de Analiză a Sistemului de Adopţii Internaţionale se specifică faptul că este necesară revizuirea legislaţiei cu privire la abandon. Se consideră astfel că actualul cadru legal nu este suficient de clar şi nu cuprinde toate aspectele ce trebuiesc reglementate în acest domeniu. Conceptul de abandon ar trebui să fie mult mai bine delimitat, iar măsurile de identificarea a familiilor sau a persoanelor care au un grad ridicat al riscului de abandon la naştere, în perioada copilăriei sau adolescenţei ar trebui să fie mult mai clare. În contextul accelerării procesului de descentralizare este important ca activităţile de prevenire să fie delegate autorităţilor locale (chiar la nivelul comunelor). Se consideră pe de o parte că, la nivel local este mult mai bine cunoscută situaţia familiilor aflate în situaţie de risc iar pe de altă parte că responsabilizarea comunităţii locale s-ar

42

produce mai uşor, în condiţiile în care este cea mai apropiată de familie. Astfel, serviciile de prevenire ar trebui să se dezvolte la nivelul primăriilor comunale şi orăşeneşti prin programe şi servicii complementare adresate familiilor. Printre activităţile care ar trebui să fie avute în vedere de către autorităţi în efortul lor de a preveni abandonul se numără:

• acordarea de ajutoare materiale şi financiare familiilor care sunt în situaţie

de risc • consilierea realizată atât la nivelul familiilor din cadrul comunităţilor locale,

cât şi în cadrul maternităţilor, pentru viitoarele mame • activităţi de planificare familială organizate cu precădere la nivelul oraşelor

mici şi comunelor • creşterea numărului centrelor de zi şi a celor maternale.

Din punctul de vedere al aspectelor financiare se poate remarca în primul rând faptul că Direcţiile Generale pentru Protecţia Drepturilor Copilului nu primesc bani din bugetul consiliilor judeţene pentru activitatea de prevenire. Acest lucru reprezintă un regres faţă de situaţia anterioară în care Autoritatea dispunea de forţa legală ca, prin intermediul unei hotărâri să aloce fonduri în acest sens. Delimitarea competenţelor între ANPCA şi autorităţile judeţene trebuie prin urmare să fie bine gândită în contextul reformei. O parte din autorităţile judeţene au depus eforturi pentru a găsi soluţii alternative. Astfel, chiar dacă legal nu au mijloacele financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor la capitolul de prevenire se găsesc soluţii prin realocări de fonduri din diferite domenii.

Teleorman constituie din nou un exemplu pozitiv, demonstrând iniţiativă în dezvoltarea unor soluţii alternative. Strategia sa în domeniu conţine idei ce pot folosi celorlalte judeţe în efortul lor de a rezolva problemele legate de prevenirea abandonului. Astfel, în scopul prevenirii abandonului de copii şi instituţionalizării a fost creat Complexul de servicii comunitare Alexandria - Centru maternal şi Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi ca şi Centrul de zi de la Roşiorii de Vede pentru copilul cu probleme sociale. Pentru copiii cu nevoi speciale se va înfiinţa Centrul de îngrijire şi recuperare de zi pentru copilul cu nevoi speciale la Videle care va deservi 40 de copii cu nevoi speciale din familie şi 112 copii din Centrul de Plasament nr.6 Videle. În cursul lunii martie 2001 va fi dat în folosinţă “telefonul mamei şi copilului” la care se poate apela în regim de urgenţă pentru orice situaţie care pune în pericol integritatea fizică şi psihică a copilului şi mamei. Astfel, centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi va identifica familiile în situaţii de risc şi va inventaria cauzelor acestor situaţii propunând proiecte de atragere de fonduri şi ajutoare materiale publice şi private pentru acordarea de suport acestor familii. Anual Direcţia Judeţeană Teleorman îşi propune să sprijine peste 400 familii. Opinia publică va fi informată permanent şi sensibilizată cu privire la necesitatea protejării copilului contra oricărei forme de abuz şi neglijare. În acest sens în Roşiorii de Vede se va crea în corpul A al investiţiei “Casa de Copii Şcolari” un serviciu pentru mama şi copilul supuşi violenţei domestice care va oferi adăpost, consiliere şi sprijin material acestora. De asemenea se va edita un repertoar al serviciilor de prevenire din judeţ, precum şi pliante prin care se va realiza informarea publicul beneficiar. Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului Argeş şi-a propus în anul 2002 dezinstituţionalizarea a 500 copii, prin reintroducerea lor în familia naturală, plasament la rude până la gradul IV sau prin plasamente la asistenţi maternali. Astfel, s-au alocat 275 milioane lei din bugetul pe anul 2002, bani ce vor fi alocaţi timp de 11 luni, sub forma unor ajutoare

43

Posibile soluţii pentru activitatea de prevenire 1. Concesionarea serviciilor de prevenire Resursele financiare insuficiente, precum şi lipsa capacităţii logistice de a gestiona toate aspectele legate de protecţia copilului determină autorităţile responsabile de administrarea acestora să găsească soluţii alternative. Una dintre cele mai vehiculate este concesionarea serviciilor de prevenire către instituţii private autorizate să desfăşoare activităţi în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate. Beneficiile pe care o astfel de metodă le presupune pot fi sintetizate astfel:

• concesionarea permite asigurarea fondurilor necesare pentru prevenirea

abandonului • creşterea calităţii serviciilor oferite.

2. Creşterea rolului activităţii de asistenţă socială Un aspect important în ceea ce priveşte activităţile de prevenire a abandonului, semnalat de către autorităţile judeţene este rolul important pe care trebuie să-l aibă activitatea de asistenţă socială. În primul rând trebuie ţinut cont de faptul că acest aspect este cel mai bine gestionat la nivelul comunităţilor locale. Existenţa unui asistent social la nivelul primăriilor ar reprezenta o îmbunătăţire semnificativă dar în acelaşi timp există încă probleme legate atât de reglementarea statutului acestei categorii profesionale, de numărul personalului specializat în acest domeniu, precum şi de retribuirea acestora. De altfel, datorită numărului scăzut de specialişti în asistenţă socială, ponderea lor în mediul rural şi în oraşele mici, acolo unde de fapt rolul lor este esenţial, comparativ cu mediul urban este foarte scăzută. Autorităţile judeţene cu care s-au purtat discuţii au fost de acord că este necesară creşterea în continuare a rolului asistenţilor sociali, precum şi implicarea acestora în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate la nivel local, fapt ce ar duce mai ales la prevenirea abandonului şi la conştientizarea comunităţii locale cu privire la importanţa ocrotirii copilului.

materiale pentru 50 de familii, în valoare de 500.000 lei lunar/familie. În funcţie de dezinstituţionalizările care vor fi realizate în cursul anului 2002, acest ajutor va fi acordat unei familii pe o perioadă determinată de timp. Acelaşi program s-a derulat şi în sprijinul familiilor aflate în dificultate în scopul prevenirii abandonului şi menţinerii copilului în familie. De un real ajutor pentru autorităţile din Giurgiu au fost programele de interes naţional, unde s-au derulat fonduri privind ajutoarele materiale pentru copiii ajunşi în pragul abandonului, beneficiind un număr de 1396 familii care au în îngrijire 2991 copii, cărora le-au fost acordate ajutoare materiale din fonduri primite de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie. În acelaşi scop, Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului Giurgiu a beneficiat în urma convenţiilor încheiate cu organisme private autorizate de ajutoare băneşti şi materiale pentru copiii şi materiale acordate familiilor cu copii aflaţi în prag de abandon. De asemenea, în cadrul Spitalului Judeţean Giurgiu a funcţionat un asistent social în cadrul Secţiei Nou Născuţi, reuşind să consilieze mamele ce intenţionau să-şi abandoneze copiii.

44

Activitatea de corecţie Având importanţă egală cu activităţile de prevenire, buna desfăşurare a activităţilor de corecţie întâmpină probleme similare. Din nou aspectele financiare şi cele legate de gestionarea la nivelul comunităţilor locale, cât mai aproape de copilul aflat în dificultate afectează eficienţa procesului.. A corecta abandonul presupune de fapt a dezinstituţionaliza copiii pe de o parte, iar pe de alta, a înfiinţa servicii alternative instituţionalizării. Astfel, printre activităţile de corectare a abandonului se pot număra:

• integrarea/reintegrarea copilului în familia naturală sau substitutivă • plasarea copilului în grija unei familii sau unei persoane (asistent maternal

profesionist) • încredinţarea copilului spre adopţie.

Toate aceste tipuri de măsuri sunt importante şi pot duce la o corecţie a abandonului, iar în sens mai restrâns la dezinstituţionalizare, un deziderat al tuturor autorităţilor implicate în protecţia copilului, indiferent de palierul de guvernare. Şi în acest caz însă, atenţia se îndreaptă asupra autorităţilor locale, ca principal actor în soluţionarea problemelor legate de abandon. Accelerarea procesului de descentralizare la acest nivel constituie o soluţie pentru eficientizarea întregului sistem. Toate aceste măsuri de corecţie, precum şi cele de prevenire a abandonului trebuie să se bazeze pe un cadru legal solid, care să afirme în primul rând noile principii ce guvernează domeniul protecţiei copilului:

• promovarea interesului superior al copilului în luarea tuturor măsurilor care îl vizează pe acesta

• respectarea dreptului copilului de a creşte şi a se dezvolta în cadrul familiei • asigurarea unui mediu familial pentru creşterea şi dezvoltarea copilului • responsabilizarea comunităţii şi întărirea coeziunii sociale în abordarea

problematicii referitoare la copilul în dificultate • întărirea parteneriatului cu societatea civilă • continuarea procesului de descentralizare a activităţii de protecţie a copilului • abordarea interdisciplinară şi intersectorială a protecţiei copilului prin

realizarea acesteia în contextul politicilor sociale, familiale şi educaţionale. În concluzie, aspectele de prevenire şi de corecţie a situaţiei de abandon reprezintă unele dintre cele mai complexe în cadrul politicii de protecţia copilului aflat în dificultate. Implică mulţi actori, presupun resurse financiare solide şi o delimitare clară a competenţelor. Atâta timp cât se consideră necesară elaborarea unui nou act normativ pentru acest domeniu, se impune consultarea pe de o parte a autorităţilor publice locale, care de fapt sunt cele mai în măsură să propună soluţii pentru îmbunătăţirea cadrului legal datorită situaţiilor concrete cu care se confruntă în gestionarea acestor aspecte, iar pe de altă parte este necesară consultarea cu societatea civilă, vector foarte important în cadrul politicii de protecţie a copilului, care dispune atât de resurse financiare, cât şi de resurse umane şi logistice.

45

6.2 Sprijinul tinerilor instituţionalizaţi care ating vârsta de 18 ani Context Rezultatele cercetării realizate la nivel judeţean au relevat faptul că o problemă stringentă cu care autorităţile se confruntă este aceea a tinerilor care ajung la vârsta de 18 ani şi astfel sunt nevoiţi să părăsească sistemul de protecţie al statului. Cadrul legal actual cu referire la protecţia copilului aflat în dificultate nu reglementează situaţia acestor tineri, nu le oferă perspective viabile la ieşirea din sistem. Pe de altă parte numărul lor este destul de mare comparativ cu numărul total al copiilor aflaţi în dificultate în România încât să solicite o atenţie specială din partea factorilor de decizie precum şi prevederi legale specifice. La sfârşitul lunii decembrie 2001 se aflau în diferite sisteme de protecţie instituţională 5 381 de copii care au împlinit vârsta de 18 ani. Trebuie ţinut cont însă de cauza problemei în primul rând astfel încât un alt segment care nu poate fi neglijat este cel al copiilor care se încadrează în grupa de vârstă 12 - 18 ani. În fapt 70% dintre copiii instituţionalizaţi au peste 10 ani ceea ce constituie o problemă gravă în perspectivă. Sprijinul cel mai concret în acest caz poate fi acordat prin pârghii precum educaţia şi pregătirea profesională, astfel încât la vârsta de 18 ani integrarea tinerilor în societate să fie cu adevărat posibilă. Se consideră că sistemul educaţional pe care ei îl urmează nu le oferă această pregătire. Ieşirea din sistemul de protecţie a acestor tineri echivalează de cele mai multe ori cu fenomene precum infracţionalitatea şi şomajul. Măsurile ce se întreprind pentru tinerii care ating vârsta majoratului şi care sunt nevoiţi să părăsească sistemul de protecţie al statului ajungând astfel în situaţii de criză, sunt grupate în două categorii şi anume:

• măsuri vizând prevenirea ajungerii în situaţii dificile în momentul împlinirii vârstei de 18 ani şi a părăsirii sistemului de protecţie a statului

• măsuri vizând corectarea consecinţelor negative care pot afecta tinerii. Fenomenul şomajului în rândul acestei categorii de tineri este des întâlnit şi are implicaţii majore asupra întregului sistem de protecţie a copilului. Astfel, datorită imposibilităţii multora de a-şi găsi un loc de muncă, aceştia rămân şi după vârsta majoratului în grija statului, în casele de copii. Pe de o parte acest lucru implică cheltuieli mari din partea autorităţilor în domeniu iar pe de altă parte soluţia nu este benefică deoarece permite convieţuirea tinerilor de peste 18 ani cu minorii din centru şi creşte dependenţa tinerilor faţă de sistemul de protecţie. În plus pentru găsirea unui loc de muncă acceptabil ei sunt nevoiţi să se implice într-o competiţie cu tinerii crescuţi într-un mediu familial normal. Datorită aspectelor deja amintite de cele mai multe ori nu fac faţă acestei competiţii şi, fără sprijin, obţin locurile de muncă cu cea mai slabă calificare. Pe lângă slaba educaţie şi pregătire profesională, un alt aspect care contribuie la dificultatea găsirii unui loc de muncă pentru cei care au împlinit 18 ani este şi acela al situaţiei lor legale. O mare parte dintre aceştia nu au acte, fie pentru că nu au avut

46

niciodată, fie pentru că refuză să furnizeze datele respective personalului Ministerului de Interne. Posibile direcţii de reformă Opinia majoritară exprimată de autorităţile centrale şi locale, dar şi de către experţii care au lucrat în cadrul Grupului Independent de Analiză a Sistemului de Adopţii Internaţionale, este că se impune elaborarea unui cadru legal specific pentru categoria tinerilor care împlinesc 18 ani şi care sunt nevoiţi să părăsească sistemul de protecţie al statului. Astfel, după opinia experţilor, un astfel de act normativ ar trebui să cuprindă reglementări referitoare la:

• modul de identificare a acestor persoane, pentru evitarea abuzului de beneficii care pot fi obţinute prin utilizarea sistemului

• sprijin material nerambursabil la împlinirea vârstei de 18 ani • sprijin material nerambursabil pentru continuarea şi terminarea studiilor • sprijin material rambursabil pentru asigurarea cazării sau a locuinţei în

proprietate personală, incluzând dotările minimale, în localitatea aleasă de tânăr

• procedura de oferire a locurilor de muncă de către Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială din judeţul respectiv.

Concluziile cercetării întăresc ideea că acest aspect preocupă în principal autorităţile judeţene şi locale implicate în procesul de protecţie, însă, în lipsa unei bune coordonări cu autorităţile centrale, singurele în măsură să modifice cadrul legal existent, rezolvarea problemei este amânată. Dezvoltarea unui sistem de servicii care să le asigure tinerilor posibilitatea de a deprinde o meserie, de a-şi putea întemeia o familie, deci de a putea avea o viaţă normală după finalizarea perioadei de protecţie, reprezintă un mecanism care poate duce la îmbunătăţirea situaţiei. Crearea de servicii care să le asigure formarea profesională este susţinută de majoritatea actorilor implicaţi în sistemul de protecţie. Eficienţa acestor servicii este dată şi de palierul de guvernare la care sunt organizate. Astfel, autorităţile care ar trebui să se implice cel mai mult sunt autorităţile locale în raza cărora se află atât şcolile de pregătire dar şi potenţiale locuri de muncă. În momentul actual există diferite tipuri de servicii înfiinţate la nivel local pentru această categorie de tineri, servicii ce au fost realizate cu sprijinul organizaţiilor neguvernamentale, însă ele trebuiesc dezvoltate pentru a se crea o adevărată bază de formare şi educare a tinerilor. O altă activitate care poate sprijini în mod real tinerii, dar care nu are tradiţie în România este activitatea de consiliere. Consilierea poate fi realizată atât pe teme privind orientarea profesională, cât şi pe teme ca viaţă familială, sexuală care să suplinească în măsura în care este posibil lipsa pregătirii pentru viaţă ce se acumulează în mod normal în cadrul unei familii. Implicarea societăţii civile organizate în acest sector este de asemenea o soluţie. Segmentul copiilor de 18 ani ar trebui concesionat ONG-urilor, acestea urmând să se ocupe atât de partea de soluţionare a problemei locurilor de muncă pentru această categorie, dar mai ales de educarea acestora, de dezvoltarea de servicii care să-i ajute să înveţe meserii practice. Prin posibilităţile financiare pe care le au, precum şi

47

prin mecanismele de acţiune, se consideră că pot oferi servicii mai bune decât instituţiile publice. În acelaşi timp, pe lângă servicii superioare calitativ, un alt beneficiu ar fi scăderea cheltuielilor întreprinse de autorităţile publice. Una dintre provocările cu care autorităţile cu atribuţii în domeniu şi organismele private specializate se confruntă este conceperea şi implementarea unor acţiuni prin care tinerii să-şi dezvolte abilităţile pe care le au şi să le folosească pentru a putea dobândi un loc de muncă. Un obstacol major în calea integrării lor sociale îl constituie lipsa pregătirii profesionale. O nouă tendinţă în acest sens este trecerea de la sistemul de servire a tinerilor, de acordare de locuri de muncă, de asigurare a locuinţei, etc., la sistemul de autoservire. Acest nou sistem vine să crească încrederea tinerilor în forţele proprii, gradul lor de independenţă, dar nu se poate realiza decât printr-o pregătire adecvată în perioada adolescenţei care să-i conştientizeze în acest sens şi să le ofere libertatea de a lua propriile decizii în viaţă. Infracţionalitatea şi şomajul sunt două fenomene specifice care afectează tinerii în momentul părăsirii sistemului de protecţie al statului. În ceea ce priveşte şomajul, se impune ca, în cazul acestor tineri cele mai substanţiale investiţii să se producă în domeniul oportunităţilor de angajare. Astfel, angajatorii care încadrează această categorie de tineri ar trebui să beneficieze de stimulente, concretizate în scutiri de la plata impozitelor şi taxelor pentru persoana angajată. Aceasta s-ar putea face după modelul legislativ al facilităţilor acordate angajatorilor ce încadrează şomeri. De asemenea ar trebui instituite măsuri de constrângere pentru angajator, astfel încât acesta să menţină tânărul respectiv angajat pe perioadă determinată, beneficiile fiind distribuite astfel şi angajatorului şi tânărului. În general autorităţile judeţene, în urma discuţiilor pe care Institutul le-a purtat cu acestea au depus eforturi pentru găsirea unor soluţii alternative la instituţionalizarea tinerilor peste 18 ani. Astfel, în unele judeţe a fost posibilă achiziţionarea de apartamente care s-au dat în folosinţă unui grup de 5-6 tineri fondurile provenind din partea unor fundaţii şi asociaţii private care acţionează în acest domeniu;

O altă soluţie la care au recurs de data aceasta Direcţiile Judeţene pentru Protecţia Drepturilor Copilului a fost încheierea unor acorduri cu Direcţiile Judeţene de Ocupare şi Formare Profesională, pentru oferirea cu prioritate pentru această categorie de tineri a locurilor de muncă declarate vacante de către angajatori.

În judeţul Teleorman s-a recurs la angajarea celor care au împlinit 18 ani chiar în cadrul centrelor de unde proveneau, astfel asigurându-se un venit minim acestora, precum şi posibilitatea locuirii în continuare în centru. De asemenea în cadrul Direcţiei Generale pentru Protecţia Drepturilor Copilului Teleorman s-a înfiinţat biroul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii care au beneficiat până la vârsta de 18 ani de una din măsurile de protecţie prevăzute de lege. În prezent există în Roşiorii de Vede un apartament în care se află 10 tineri din Centru de Plasament nr.3 Roşiorii de Vede care fac parte din această categorie. Se va înfiinţa un proiect pentru încă 21 de tineri din Centrul de Plasament nr.3 Roşiorii de Vede intitulat “Servicii de asistenţă şi sprijin a tinerilor de peste 18 ani care urmează o formă de educaţie şcolară” care se va desfăşura în Alexandria prin procurarea a 3 garsoniere şi în Roşiorii de Vede prin procurarea a 5 garsoniere.

48

Cauzele infracţionalităţii se explică în acelaşi mod ca cele care determină şomajul: lipsa unei educaţii adecvate, slabă pregătire profesională, dar mai ales faptul că se acordă foarte puţină atenţie dezvoltării psihologice şi afective a tinerilor în perioada adolescenţei, când cei mai mulţi sunt încă instituţionalizaţi. Cât priveşte corecţia, se impune existenţa unui parteneriat solid actorilor implicaţi în sistemul de protecţie cu Inspectoratele Judeţene de Poliţie. Din nou, implicarea concertată tuturor instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate este necesară pentru soluţionarea problemelor existente. Opinia autorităţilor locale este astfel foarte importantă în contextul elaborării unui act normativ pentru acest domeniu. Consultarea autorităţilor centrale cu acestea, precum şi cu structurile specializate din cadrul Ministerului Educaţiei, Ministerului de Interne, precum şi cu Direcţiile de Ocupare a Forţei de Muncă este imperios necesară. Numai prin consultarea tuturor actorilor implicaţi se ajunge la elaborarea unui act normativ eficient, aşezat pe baze reale şi coerente. 6.3 Rolul ONG-urilor acreditate în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate Context În România, se remarcă din ce în ce mai frecvent creşterea rolului societăţii civile, iar domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate nu face excepţie. Organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în sectorul protecţiei copiilor aflaţi în dificultate sunt actori foarte importanţi deoarece, pe de o parte deţin resurse financiare importante în condiţiile în care majoritatea fondurilor alocate de organizaţiile internaţionale se derulează prin intermediul lor, iar pe de altă parte pot furniza servicii superioare din punct de vedere calitativ. Astfel, tot mai des în ultima perioadă, autorităţile publice afirmă că este mai mult decât necesară concesionarea unor servicii de protecţie a copiilor aflaţi în dificultate ONG-urilor. Parteneriatul administraţie publică - societate civilă oferă astfel rezultate din cele mai concrete în cazul politicii privind protecţia copilului aflat în dificultate. Implicarea organizaţiilor private acreditate în segmentul de corecţie a sistemului vine în momentul de faţă pe fondul unei atitudini din partea administraţiei publice centrale de a se decongestiona de serviciile care ar fi mult mai bine gestionate în sistem privat. Autorităţile de la Bucureşti, atât cele din cadrul ANPCA, cât şi membrii parlamentului, au înţeles importanţa acestor organizaţii şi rolul lor în domeniu. De aceea, prin programele de interes naţional, începând cu acest an, ONG-urile sunt sprijinite de către stat. Sectorul privat poate juca un rol esenţial în privinţa activităţilor ce ţin de prevenţie, educaţia şi consilierea copilului aflat în dificultate. Posibile direcţii de reformă În ultimul timp, colaborarea autorităţilor centrale cu ONG-urile a cunoscut o perioadă de dezvoltare maximă în cadrul sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate. Din cele peste 1 000 mld. lei, bugetul ANPCA, 251 mld. vor fi alocate pentru activităţi ce implică parteneriatul autorităţilor publice cu organizaţiile nonguvernamentale. În mod concret, proiectele pe care ANPCA doreşte să le dezvolte împreună cu ONG-urile acreditate în domeniul protecţiei copilului se vor face pe bază de licitaţii. Au fost,

49

în acest sens elaborate caiete de sarcini şi se lucrează la realizarea metodologiei de selecţie precum şi a tuturor procedurilor necesare unei bune desfăşurări a licitaţiilor. Aspectele care urmează să se concesioneze ONG-urilor sunt: copiii străzii, tinerii care ajung la vârsta de 18 ani şi sunt nevoiţi să părăsească sistemul de protecţie, precum şi închiderea căminelor spital. Este opinia majorităţii actorilor intervievaţi că, legat de acest ultim aspect, ONG-urile sunt în măsură să realizeze dezinstituţionalizarea într-un mod mai eficient, reuşind să creeze alternative viabile la sistemul rezidenţial prin introducerea unor elemente noi ale sistemului familial, bazate pe principiile universale ce guvernează sistemul de protecţie în acest moment. Răspunsurile autorităţilor publice judeţene chestionate vin să confirme acest lucru.

În acelaşi timp se poate afirma că există reprezentativitate la nivel naţional, majoritatea judeţelor având experienţe de succes în dezvoltarea de servicii alternative.

Care ar fi, după părerea dumneavoastră, rolul ONG - urilor în procesul de îmbunătăţire a politicii în domeniu?

altul6%

organizaţii care să asigure legătura cu instituţiile din

Bucureşti1%organizaţii care să asigure

legătura cu instituţiile internaţionale

10%

organizaţii în măsură să informeze/educe beneficiarii

32%

instituţii cărora ar putea să li se concesioneze anumite servicii

51%

50

În mod concret, programele de interes naţional elaborate de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie sunt următoarele:

• închiderea instituţiilor de tip vechi destinate copilului cu handicap/nevoi speciale care nu pot fi restructurate/reabilitate

• integrarea socială a copiilor străzii • integrarea socio/profesională a copiilor/tinerilor din instituţiile de ocrotire

ajunşi la vârsta de 18 ani • formarea resurselor umane din sistemul de protecţie a copilului.

Programele sunt finanţate pe bază de convenţii încheiate cu organizaţiile private autorizate să desfăşoare activităţi în domeniul protecţiei copilului, precum şi cu consiliile judeţene/locale în a căror unitate administrativ teritorială se vor derula. Astfel, pe baza selecţiei proiectelor prezentate de ONG-uri, parteneriatul administraţie publică - societate civilă capătă noi dimensiuni.

În ceea ce priveşte concesionarea serviciilor către ONG-uri, aceasta urmează să se realizeze cu sprijin din partea autorităţilor publice. Din bugetul pe care îl vor acorda organizaţiilor acreditate, se va aloca o cotă de 7-10% pentru sprijinirea organizaţiilor, pentru dezvoltarea infrastructurii acestora. Raţionamentul în acest caz este că, prin

ABAR

AG

BC

BH

BN

BT

BV

BR

B

BZCS

CL

CJ

CT

CV

DB

DJ

GL

GR

GJ

HR

HD

IL

IS

IF

MM

MH

MS

NT

OT

PH

SM

SJ

SB

SV

TR

TM

TLVL

VS

VN

51

creşterea numărului de activităţi desfăşurate de ONG-uri în acest domeniu, chiar cu sprijin din partea statului, se va ajunge ulterior la scăderea cheltuielilor în sectorul public. Controlul acestor ONG-urilor la nivel judeţean se realizează atât prin monitorizarea de către Direcţie, dar şi prin prezentarea unui raport anual asupra activităţilor desfăşurate şi rezultatelor obţinute, în faţa Comisiei pentru protecţia copilului. Condiţia de bază pe care trebuie să o îndeplinească ONG-urile beneficiare ale fondurilor publice este să fie destul de mari, să aibă suficientă forţă materială, astfel încât să poată asigura partea de co-finanţare; în acest mod se realizează o selecţie a ONG-urilor în domeniu. Un efect negativ este însă faptul că ONG-urile din provincie sunt dezavantajate în accesarea fondurilor provenite de la nivel naţional, având o capacitate financiară redusă în comparaţie cu cele din Bucureşti. Or în condiţiile în care politica este gestionată la nivel judeţean este necesară implicarea ONG-urilor locale. Prezenţa organizaţiilor private acreditate în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate diferă de la un judeţ la altul. Astfel numărul de organizaţii private acreditate, precum şi capacitatea financiară şi umană a acestora reprezintă criterii de evaluare a eficienţei politicii privind protecţia copilului la nivel judeţean. Concluzia care se desprinde cu privire la modul în care se încheie parteneriatele cu societatea civilă la nivel naţional şi judeţean este că în timp ce ANPCA are deja experienţă şi resurse pentru a face ca lucrurile să decurgă normal, la nivel judeţean şi local există încă probleme. O parte dintre acestea ţin cu siguranţă de o dezvoltare mai slabă la nivel local a societăţii civile. O altă problemă este că, datorită lipsei de încredere în capacitatea de gestionare a ONG-urilor din partea autorităţilor judeţene de multe ori se prefere inacţiunea în anumite domenii, decât acţiunea prin intermediul ONG-urilor. Astfel, chestionate asupra experienţelor de succes pe care le-au avut în anul curent, numai cinci judeţe au considerat colaborarea cu ONG-urile în această categorie.

52

În acelaşi timp, judeţele încă nu şi-au dezvoltat baze de date care să conţină evidenţa actualizată a situaţiei ONG-urilor pe plan local, o evidenţă completă care pe lângă datele de identificare să conţină informaţii despre programele desfăşurate şi rezultatele obţinute. Pe lângă acest aspect, primăriile nu deţin încă resurse umane specializate în monitorizarea programelor desfăşurate de ONG-uri. 6.4 Recomandări

• în cadrul bugetului judeţean pentru protecţia copilului aflat în dificultate să existe, ca poziţie distinctă un capitol pentru prevenirea instituţionalizării, a abandonului (consiliile judeţene împreună cu Ministerul Finanţelor)

• creşterea numărului asistenţilor sociali precum şi creşterea numărului de cursuri de instruire pentru aceştia, aceste aspecte având beneficii pentru prevenirea abandonului, reintegrarea copilului în familie şi pentru consultanţa psihologică acordată familiilor aflate în dificultate (autorităţile publice locale)

• creşterea atribuţiilor legale de intervenţie a lucrătorului social în mediile de interes, precum şi reglementarea expresă a statutului acestei categorii profesionale, corelată cu o salarizare corespunzătoare (Guvernul României prin Secretariatul General şi ANPCA)

• autorităţile locale ar trebui să constituie baze de date conţinând evidenţa situaţiilor familiale din propria comunitate. Acest lucru ar constitui un sprijin în identificarea din timp a familiilor aflate în situaţie de risc (autorităţile publice locale)

ABAR

AG

BC

BH

BN

BT

BV

BR

B

BZCS

CL

CJ

CT

CV

DB

DJ

GL

GR

GJ

HR

HD

IL

IS

IF

MM

MH

MS

NT

OT

PH

SM

SJ

SB

SV

TR

TM

TLVL

VS

VN

53

• elaborarea unui cadru legal specific pentru tinerii instituţionalizaţi care ating vârsta majoratului şi sunt nevoiţi să părăsească sistemul de protecţie al statului (Guvernul României)

• acordarea de facilităţi fiscale suplimentare pentru agenţii economici care angajează tineri provenind din sistemul de protecţie al statului (Guvernul României)

• elaborarea unor prevederi legale specifice cu privire la activitatea de prevenire a abandonului (Guvernul României)

• dezvoltarea serviciilor de pregătire profesională la nivelul centrelor rezidenţiale şi a şcolilor pentru grupa de vârstă 12-18 ani dezvoltarea unor programe de consiliere pentru copii instituţionalizaţi din grupa de vârstă 12-18 ani (direcţiile judeţene de protecţie a copilului)

54

7. CONCLUZII Reforma în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate este o necesitate în România, ea trebuie continuată, adaptată la noile etape şi extinsă astfel încât să se armonizeze cu reforma din alte domenii complementare. Descentralizarea începută în 1997 trebuie continuată şi mai jos, în plan local acolo unde comunitatea este nu numai afectată cel mai direct dar se simte cel mai motivată să se implice. Nivelul judeţean, din acest punct de vedere, ar reprezenta o etapă intermediară într-un proces de reformă aflat în plină desfăşurare. Reforma în acest domeniu presupune costuri şi sacrificii. În condiţiile în care resursele bugetare locale sunt atât de limitate în România, este nevoie de o decizie politică hotărâtă pentru ca fondurile necesare în domeniu să fie distribuite ca atare. Numai prin asigurarea unor resurse corespunzătoare şi pe o durată de timp mai mare decât un an, se pot pune în aplicare măsurile prevăzute în strategiile proprii ale judeţelor. Mai mult, în măsura în care acest domeniu nu va reprezenta o prioritate atât pe plan judeţean cât şi în plan central, sunt dificil de atins obiective importante, de amploare cum este cazul dezvoltării de servicii alternative în paralel cu o dezinstituţionalizare masivă a copiilor. Alocarea de resurse ar trebui însoţită de un sistem de monitorizare a modului în care acestea au fost cheltuite, evaluări legate de costuri şi rezultate fiind o măsură care ajută nu numai la cheltuirea din ce în ce mai eficientă a banilor publici dar şi la măsurarea progreselor în calitatea serviciilor publice. Acest gen de practici, atât de familiare în ţări cu posibilităţi materiale proprii satisfăcătoare, nu pot decât să vină în sprijinul calităţii guvernării atât în plan naţional cât şi în plan local, în condiţiile în care în România, resursele publice disponibile sunt foarte reduse raportat la volumul de aspecte de soluţionat. Pe lângă problema insuficienţei resurselor publice, în România se remarcă o problemă a lipsei de coordonare în materie de nevoi de asistenţă. Există situaţii în care, prin acordarea unei asistenţe corespunzătoare, resursele să fie valorificate mai bine. Nu în ultimul rând, domeniul protecţiei copilului a fost şi rămâne unul în care comunitatea internaţională investeşte material. O bună coordonare a proiectelor câştigate pe plan local, ar conduce indubitabil la o descongestionare a obligaţiilor materiale cu care autorităţile naţionale sunt întâmpinate. Pe de altă parte, autorităţile judeţene ar trebui să fie din ce în ce mai active în atragerea de fonduri externe, mai ales în condiţiile în care - pe măsură ce România avansează în procesul de negociere cu UE - acestea se vor suplimenta. Nu în ultimul rând, este de menţionat faptul că, în întreg procesul de descentralizare a sarcinilor şi a răspunderii către judeţe, acestea se descurcă diferit în funcţie de o serie de factori atât subiectivi cât şi obiectivi. Din acest motiv, considerăm că judeţele trebuie tratate de Bucureşti atât global cât şi individual, stabilindu-se un sistem de schimb de informaţii cât mai fluent astfel încât cele care întâmpină dificultăţi deosebite să fie asistate în cel mai scurt timp şi cu măsurile cele mai potrivite. O temeinică colaborare între judeţe şi autorităţile de la Bucureşti are şi avantajul de a elimina cât mai mult reticenţa faţă de reformă şi descentralizare pe care unele autorităţi judeţene, excedate de probleme şi singure în acest proces, o pot resimţi.

55

Măsurile privind copilul în dificultate nu se pot rezuma numai la soluţionarea problemelor întâmpinate. Un asemenea domeniu are nevoie de o strategie de prevenire corespunzătoare în cadrul căreia să se identifice un rol nu numai pentru instituţiile publice (de la toate nivelele) ci şi pentru societatea civilă sau chiar aceasta să fie încurajată să vină cu iniţiative în această direcţie. Între instituţii şi organizaţiile neguvernamentale româneşti ar trebui să existe o comunicare continuă astfel încât eforturile celor două părţi să se împletească nu să se suprapună. Pe de altă parte, între instituţii şi organizaţii interesate din România şi organisme internaţionale care pot sprijini procesul ar trebui să se stabilească un dialog continuu şi transparent în care să se urmărească întărirea cunoştinţelor în domeniu printr-un schimb de informaţii avizat ci nu numai atragerea de fonduri străine, de altfel un factor cheie în procesul de reformă. În contextul în care se doreşte elaborarea unui nou cadru legal în domeniu, autorităţile judeţene ar trebui să fie mai active, să înainteze propuneri care să reflecte, aşa cum este şi firesc, realitatea cu care se confruntă pe plan local, dar şi viziunea cu privire la paşii de întreprins în continuare. Există, fără îndoială, situaţii care sunt generate de o inconsecvenţă la nivelul cadrului legal mai ales în ce priveşte relaţia dintre noile răspunderi transferate, conform legii, pe plan local, şi instrumentele juridice de care aceste autorităţi ar dispune pentru corectarea lor. La acest aspect, ne-au atras atenţia desele referiri cu privire la nevoia resimţită de autorităţile locale de a acţiona juridic pentru completarea resurselor financiare în domeniu, sugestie care ar merita o analiză suplimentară într-un context mai larg despre reforma sistemului financiar în România. Alte aspecte însă ţin de lipsa experienţei implementării unor practici în domeniu şi de aceea, continuarea programelor care au în vedere organizarea de schimburi de experienţă între responsabilii din judeţe, este foarte benefică. Aşa de exemplu, experienţa judeţului Teleorman în redactarea şi câştigarea de proiecte PHARE în domeniu, ar putea fi benefică pentru colegii din alte judeţe care îşi propun să procedeze în aceeaşi direcţie. Acelaşi principiu poate fi aplicat şi în ce priveşte schimbul de experienţă între practicienii români şi colegii lor atât din ţările vecine României cât şi din cele cu o democraţie avansată. Conştientizarea şi implicarea opiniei publice ar constitui un suport real pentru toţi cei care, sub o formă sau alta, sunt implicaţi în sistem. Cu privire la opinia publică în general, desigur că implicarea oricărui cetăţean este importantă, atâta vreme cât ajută în proces, însă am dori să ne referim la două categorii care, după părerea noastră, joacă un rol esenţial. Organizaţiile neguvernamentale româneşti ar trebui să joace un rol din ce în ce mai pregnant în procesul de prevenire a abandonului şi a instituţionalizării dar şi în cel de corecţie. Experienţa unora dintre ele dar şi disponibilitatea pentru a participa la rezolvarea unor cazuri sociale, le califică pentru a fi partenerii instituţiilor statului cu responsabilităţi în domeniu. Prin preluarea unor tipuri de activităţi, nu de puţine ori aceste organizaţii pot descongestiona instituţiile statului atât din punct de vedere al sarcinilor cât şi al bugetului. Pe de altă parte, rolul mass media este capital, atât al mass mediei naţionale pentru a sesiza cazuri care pot genera fenomene, cât şi al celei locale, adeseori un colaborator constant pentru direcţiile de specialitate, după cum am observat. Prin sesizarea periodică a neregulilor din sistem, dar şi pentru informarea cetăţenilor cu privire la paşii care se întreprind dar şi cu referire la rolul pe care ei şi-l pot asuma, mass media locală ajunge să influenţeze substanţial procesul de reformă în domeniul protecţiei copilului

56

aflat în dificultate în România. Pentru aceasta, specializarea unor persoane care să se ocupe efectiv de menţinerea relaţiilor cu presa ar fi de preferat pentru o comunicare fluentă cu aceasta. Cu privire la implicarea organizaţiilor neguvernamentale, selecţia lor în vederea preluării de servicii, ar trebui să respecte cele mai stricte reguli ale licitaţiilor publice. De asemenea, coordonarea relaţiilor cu acestea este recomandată, astfel încât să se implice cât mai multe ONG-uri şi pe un spectru cât mai larg de probleme şi activităţi, evident acoperind în prioritate domeniile care sunt considerate deficitare de către autorităţile judeţene însele. De altfel, din centralizarea chestionarelor distribuite de Institutul pentru Politici Publice tuturor judeţelor din România, a reieşit faptul că responsabilii de pe plan local au identificat un rol pregnant pentru ONG-uri mai ales în domeniul prevenirii abandonului şi a instituţionalizării, dar şi a asistenţei pentru tinerii care se apropie sau care împlinesc vârsta de 18 ani şi ies din sistemul de protecţie al statului. De asemenea, ONG-urilor li se pot concesiona (iar instituţiile judeţene manifestă o deschidere în acest sens) activităţi în legătură cu închiderea instituţiilor rezidenţiale. Astfel, colaborarea şi comunicarea bună dintre toţi actorii implicaţi în domeniu este o condiţie pentru realizarea unei reforme autentice în România, iar Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene, aici, ar juca un rol cheie în facilitarea schimbului de informaţii. Autorităţile judeţene, prin experienţa pe care au acumulat-o, pot ajuta administraţia centrală mai ales în condiţiile în care, în această perioadă, se intenţionează elaborarea unor măsuri de îmbunătăţire a procesului de reformă în domeniul copilului aflat în dificultate. Pe de altă parte, pentru a se asigura de deplinul concurs al autorităţilor judeţene, instituţiile de la Bucureşti ar trebui să implice constant şi substanţial reprezentanţii judeţelor atât în elaborarea de propuneri de completare a cadrului legal (ceea ce este, de altfel, cazul în momentul de faţă) cât şi în amendarea şi completarea strategiei naţionale în domeniu. Şi din această perspectivă, UNCJR îşi poate asuma rolul de intermediar activ, voce a opiniilor judeţelor, fluidizând astfel consultarea între Bucureşti şi teritoriu. Practic, studiul de faţă ar putea fi privit ca un exerciţiu de centralizare şi armonizare a părerilor din teritoriu, pe care conducerea Uniunii - de o manieră profesionistă şi avizată - intenţionează să le asume în discuţii cu autorităţile de la Bucureşti, în plin proces de completare a cadrului legal în domeniu. Pe acest fundal se explică rolul Institutului pentru Politici Publice, ca organism neguvernamental, independent care pune la dispoziţia reprezentanţilor tuturor instituţiilor cu atribuţii în domeniu, o evaluare echidistantă asupra stadiului reformelor în domeniu. Fiind imparţial în tot spectrul instituţiilor implicate, IPP poate identifica deficienţe, asociindu-le cu atribuţiile celor implicaţi, lăsându-i însă pe aceştia să adopte măsurile care se impun. Reforma în domeniul protecţiei copilului este unul dintre cele mai expuse domenii atenţiei opiniei publice din România şi din străinătate. Instituţiile din România, opinia publică în general, este în faţa unei reforme de amploare în care fiecare dintre cei implicaţi îşi redefineşte, îşi amplifică rolul şi contribuţia. Instituţiile deprind acum tehnici de colaborare interinstituţională, practici cum ar fi evaluarea măsurilor aplicate în termeni de cost şi eficienţă sunt încă la început. Acest proces trebuie să continue, instituţiile trebuie să îl sprijine, măsurile ar trebui să ţină cont numai de interesul

57

beneficiarului ci nu de influenţa politicului, atenţia ar trebui canalizată către deprinderea standardelor europene în domeniu, către armonizarea lor, până la urmă, cu realităţile şi aspiraţiile României.