STUDII ªI ARTICOLE

PRIVIND ISTORIA

ORAªULUI HUªI

Volum coordonat de:Costin Clit şi Mihai Rotariu

Vol. I

Editura Sfera

STUDII ŞI ARTICOLE PRIVIND ISTORIA ORAŞULUI HUŞI

Vol. I

Sponsor:

S.C. Tehnoutilaj S.A. Huşi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CLIT, COSTIN

Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi/ Costin Clit, Mihai Rotariu. - Bârlad: Sfera, 2005

3 vol. ISBN 973-8399-62-9 Vol.1 - 2005. - ISBN 973-8399-63-7

I. Rotariu, Mihai 902(498 Huşi) 94(498 Huşi)

Studii şi articole privind

istoria oraşului Huşi

Vol. I

Volum coordonat de: Costin Clit şi Mihai Rotariu

Editura Sfera

Bârlad, 2005

Culegere de text: Mihai Rotariu şi Bogdan Artene Tehnoredactare: Bogdan Artene

5

Cuvânt înainte

Oraşul Huşi a constituit obiectul cercetării istorice, începând cu

Melchisedec Ştefănescu realizatorul lucrării Cronica Huşilor şi a

episcopiei cu aseminea numire, 1869, demers continuat de Gh.

Ghibănescu cu Originea Huşilor, pr. Scarlat Porcescu cu Episcopia

Huşilor. Pagini de istorie şi recenta monografie Istoria Huşilor,

coordonată şi îngrijită de criticul literar Theodor Codreanu, profesor al

Liceului Teoretic „Cuza-Vodă” din Huşi. Pr. Anton Popescu a lăsat

huşenilor moştenire două lucrări în manuscris: Huşii şi Episcopia

Huşilor, folosite de autorii monografiei recent apărute.

Numeroase studii şi articole, rezultat al cercetării istorice,

realizate de istorici diverşi, au apărut în presa timpului, reviste de

specialitate sau au constituit volume distincte. Istoricii şi profesorii

huşeni, cititorii simpli, întâmpină greutăţi în procurarea acestor

materiale, fiind nevoiţi să le caute prin marile biblioteci din Bucureşti,

Iaşi sau alte localităţi. Din păcate unii „istorici locali” fac trimitere în

„lucrările” lor la diferite studii fără să fi avut posibilitatea lecturării

acestora.

Toate acestea ne-au îndemnat să iniţiem tipărirea unei colecţii de

studii şi articole referitoare la trecutul urbei huşene pentru a facilita

cercetarea locală. Pe lângă studiile apărute în publicaţiile vremii sau a

lucrărilor distincte punem la dispoziţia cititorilor şi rezultatul

cercetărilor noastre care au în centrul atenţiei oraşul Huşi aşteptând în

viitor materiale de la toţi cei care au preocupări similare. Menţionăm

păstrarea limbajului în care au fost elaborate studiile respective de către

autori. Tomul de faţă este ilustrat cu imagini reprezentative din oraşul

Huşi.

Volumul de faţă şi următoarele se vor a fi instrumente de lucru

pentru istoricii huşeni. Studiile propuse demonstrează vastitatea şi

complexitatea cercetării istoriei urbei huşene. Investigaţia istorică

vizează cadrul geografic în care este situat oraşul Huşi, cu atâtea efecte,

rezultatele cercetărilor arheologice care demonstrează vechimea

aşezării, ipoteze privind toponimia, consideraţii despre curţile domneşti,

Episcopia Huşilor, biserici, şcoli şi populaţia târgului.

6

Oraşul Huşi

7

CONTRIBUŢII GEOGRAFICE LA STUDIUL

ORAŞULUI HUŞI

de I.Şandru, C.Martiniuc, V.Blaj Băcăuanu,

M.Pantazică, M.Safca, N.Barbu,

P.Poghirc şi V. Giosu

INTRODUCERE

Deşi face parte din grupa vechilor oraşe ale patriei noastre, oraşul Huşi nu

a format până în prezent obiectul unui studiu de sistematizare integrală.

Din documentarea făcută, rezultă că în timpul orânduirii feudale, toată

atenţia era îndreptată asupra episcopiei, iar în perioada capitalistă asupra

nucleului urban, cuprins în interiorul centurii formată de monumentele istorice.

Această situaţie a întârziat mult sistematizarea urbană a regiunii şi a creat în

cadrul locuit al oraşului contraste accentuate, atât sub aspectul diferenţierii de

clasă a populaţiei, repartiţiei ei teritoriale, cât şi sub aspectul arhitectural edilitar.

Oraşul Huşi ne prezintă cele mai evidente forme ale diferenţierii dintre

sectoarele urban şi rural.

Să analizăm sumar contribuţiile unor lucrări mai vechi care prezintă date şi

despre Huşi.

1. D.Cantemir în „Descrierea Moldovei”, se ocupă şi de Huşi despre care

spune „mai sus înlăuntru ţinutului Fălciu este Huş, târg mic, însă scaunul

episcopului, prin nimica mai însemnat”1).

2. (Melchisedek) în „Cronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea numire”,

Bucureşti 1869, aduce date noi cu privire la vechimea acestui centru de populaţie şi

face interpretarea etimologică a topicului Huşi. Lucrarea este însoţită de o schiţă de

plan a episcopiei Huşi.

3. V.Săghinescu în „Manualul de geografie a judeţului Fălciu”, Iaşi 1885,

are şi un capitol despre „oraşul Huşi”. Lucrarea cuprinde şi unele aprecieri asupra

populaţiei şi a unor probleme sumare edilitare.

4. G.Ghibănescu în „Surete şi izvoade”, 1906-1935, dă importante informaţii

cu privire la vechimea actualului oraş. La fel colecţiile de documente M.

Costăchescu, I.Bogdan şi a Academiei R.P.R. prezintă date preţioase. Însă primele

lucrări de sistematizare le întâlnim numai după primul război mondial.

5. G. Leon Botez în „Planul de sistematizare”, 1924, oct.10, se ocupă numai

de sistematizarea sectorului Dric. Planul apare interesant prin textura nouă, prin

proporţionarea folosirii teritoriului.Planul nu ţine însă seama de condiţiile naturale

(privind Şara şi Turbata). Sectorul delimitat n-are o capacitate corespunzătoare

cerinţelor unui oraş de 30 000 de locuitori. În plus, planul reduce spaţiul de

podgorie, descoperind oraşul spre nord şi prevede construirea căii ferate în lungul

dealului Dric (cota 180).

1 p.29.

8

În perioada dintre cele două războaie mondiale, oraşul Huşi a intrat şi în

preocupările geografice1, însă fără a se fi dat soluţii pentru rezolvarea problemelor

de interes colectiv ca: posibilităţi de construcţie, alimentarea cu apă şi energie

electrică. Oraşul a fost lăsat să se dezvolte haotic, sectoarele cu înfăţişare şi funcţii

rurale câştigând teren din ce în ce mai mult. Nucleul urban n-a reuşit să asimileze

suburbiile oraşului, acestea din urmă având şi azi un evident caracter rural şi

înapoiat.

Studiul geografic al oraşului Huşi are ca scop cunoaşterea obiectivă a

condiţiilor locale în vederea folosirii lor cât mai raţionale.

AŞEZAREA ŞI CONDIŢIILE NATURALE ALE ORAŞULUI

Oraşul Huşi este aşezat în partea de est a Podişului moldovenesc, la 48° şi

40' latitudine nordică şi la 28° şi 3' longitudine estică, ocupând o parte din bazinul

superior şi mijlociu al râului Huşi, afluent pe dreapta al Prutului.

Din punct de vedere geomorfologic, oraşul este aşezat pe terasele de

confluenţă dintre râurile Drăslăvăţ, Şara, Turbata şi Răieşti care prin unirea lor

formează valea Huşilor.

Spre vest şi sud apare o ramă de dealuri înalte (d.Lohanului 305 m,

d.Dobrina 366 m, d.Huşi 365 m, d.Corbului 300 m, d.Rusca 268 m şi d. Vulpe 268 m)

în timp ce la nord şi est înălţimile reliefului coboară, în medie, între 200 şi 100m

(dealurile Şara, Rotundoaia, Turbata, Dric).

Cea mai mare înălţime din apropierea oraşului o întâlnim în partea de vest,

sud-vest, în d.Dobrina, 366 m, iar cea mai coborâtă este la ieşirea râului Huşi din

oraş, 60 m altitudine absolută.

Altitudinea maximă de relief trece de 300 m. Ea oferă contraste de peisaj

foarte variate ce se pun în evidenţă în orizontul local printr-un relief etajat în trepte

de la sud către nord şi de la vest către est.

În strânsă legătură cu altitudinea reliefului se înscriu în peisaj şi alte

elemente ale cadrului fizic: clima, hidrografia, solurile şi vegetaţia. Astfel, în zona

dealurilor înalte din vest şi sud, clima mai umedă a determinat crearea unei zone

mai bogate în ape subterane şi de suprafaţă, apariţia domeniului forestier, cu

păduri de stejar, carpen şi chiar fag, cu soluri zonale de pădure, în timp ce la

altitudinea oraşului (între 200 şi 60 m) şi îndeosebi înspre nord şi est, clima mai

uscată de antestepă şi stepă a favorizat degradarea hidrografiei şi apariţia unei alte

vegetaţii şi unor soluri din grupa cernoziomurilor degradate şi a cernoziomurilor

propriu-zise.

Lunca Prutului, care limitează spre est Podişul moldovenesc, se află situată

la numai 8 km de oraş.

Prin poziţia sa geografică, oraşul Huşi apare ca un centru de populaţie

dezvoltat într-o zonă de contact, cu variate condiţii fizico-geografice, având multe

asemănări, din acest punct de vedre, cu oraşul Iaşi.

Geologia

Formaţiunile geologice (10), care alcătuiesc relieful oraşului şi al

împrejurimilor sale, aparţin Sarmaticului mijlociu în bază, Sarmaticul superior şi

Pliocenul inferior, la partea superioară (Meotic şi probabil, în partea sudică şi sud-

vestică, Dacian).

1 I. Gugiuman, „Zonele de influenţă economică ale oraşului Huşi” ,1943.

9

Sarmaţianul mijlociu (13) constituie fundamentul imediat al reliefului. El

apare la zi în fruntea teraselor Prutului dintre Pogăneşti şi confluenţa sa cu valea

Huşilor. La sud de această confluenţă el dispare în adâncime. Rocile din care este

alcătuit sunt nisipuri, gresii şi chiar calcare oolitice, la care se mai adaugă argile şi

marne cu intercalaţii argilo-nisipoase, repartizate neuniform în suprafaţă şi cu

treceri laterale de la nisipuri la argile şi gresii.

În cuprinsul oraşului, Sarmaţianul mijlociu a fost interceptat în foraje,

imediat sub talvegul văilor Turbata şi Şara. În localitatea Pogăneşti, de la E – NE

de oraş, acelaşi Sarmaţian apare până la altitudinea absolută de 100 m. Prin

aceasta, structura de monoclin a platformei moldoveneşti se confirmă şi în acest

sector.

Peste Sarmaţianul mijlociu urmează un suborizont de trecere de la

Sarmaţianul mediu la cel superior, cunoscut în literatură sub numele de "nisipurile

de Mingir" (N.Mac) ce constituie fundamentul reliefului teraselor inferioare şi în

parte al celor superioare din oraş, până la nivelul de cca. 110 m altitudine absolută.

El este alcătuit dintr-un facies nisipos, cu intercalaţii de argile şi marne, ca în

dealul Voloseni (sud-est de oraş) şi pe văile Drăslăvăţului, Şara şi Turbata. Pe

versantul de SE al dealului Dricului, între cimitirul oraşului şi Valea Recea, la

altitudinea de 85-100 m, apar nisipuri sarmatice din "suborizontul de Mingir", cu

intercalaţii subţiri de marne sub formă de lentile şi "bolovani rulaţi", cu diametrul

până la 10 cm prinşi într-un complex petrografic propriu unei structuri de deltă

fluvio-maritimă.

Fig.1. - Profil geologic pe versantul sudic al văii Drăslăvăţ.

1 - nisipuri; 2 - marne; 3 - gresii în lentile.

Între 100 – 110 m şi 210 – 220 m altitudine absolută, apare Sarmaţianul

superior (Chersonianul) alcătuit din nisipuri cu concreţiuni de gresii şi intercalaţii

de marne şi argile. Profile foarte instructive apar deschise pe versantul sudic al văii

Drăslăvăţului, în d. Coţoi şi d.Corbului. Pentru exemplificare dăm două profile

geologice din această zonă (fig.1 şi 2).

Începând de la altitudinea de cca. 210 m în sus, apare Meoticul, constituit

dintr-un complex conglomeratic, uşor cimentat, cu caracter discordant. E alcătuit

din nisipuri cu marne şi gresii sarmaţiene rulate, peste care se succed alternanţe de

marne, argile şi nisipuri cu poziţii structurale ce amintesc de solzii aluvionari ai

10

deltelor fluvio-lacustre. Această succesiune se continuă până către înălţimile mari

de peste 300 m din dealurile Dobrina şi Huşi.

Problema existenţei Dacianului, în acoperişul profilelor din dealurile cele

mai înalte, nu a fost încă probată printr-o faună fosilă, aşa că limita între Meotic şi

Dacian, în această regiune, nu este încă definitiv stabilită.

Ca structură, poziţia stratelor geologice, în mare, este orientată pe direcţia

NV-SE, iar în amănunt ea are un caracter torenţial-încrucişat, mai ales la partea

superioară a profilelor (în depozitele pliocene). Este aceeaşi structură ca şi în restul

Podişului moldovenesc.

Fig.2. - Profil geologic pe versantul sudic al văii Drăslăvăţ.

1 - nisipuri; 2 - marne; 3 - gresii.

Depozitele cuaternare, care alcătuiesc reliefurile de terase, glacisuri şi

şesuri le vom trata în capitolul de relief.

Relieful

Evoluţia reliefului, pe care e aşezat oraşul Huşi, este strâns legată de

istoricul dezvoltării reţelei hidrografice.

Pe măsură ce s-a adâncit, începând de la nivelul teraselor superioare până

la lunca actuală, a cărei altitudine absolută nu depăşeşte 23-24 m la latitudinea

oraşului, valea Prutului şi afluenţii săi direcţi, printre care şi valea Huşi, şi-au

coborât nivelul modelând relieful în acord cu noile baze de eroziune locale. În aceste

condiţii podişul înalt al Huşilor,din sectorul Dobrina-Huşi, care avea la sfârşitul

Pliocenului şi începutul Cuaternarului o extindere mai mare înspre est şi nord, a

fost denudat prin eroziune regresivă de către afluenţii Prutului la care trebuie să

adăugăm şi alunecările de strate care au jucat un rol foarte important în evoluţia

nivelelor interfluviale. Tranformarea unor văi, primordial consecvente, în văi cu

caracter subsecvent, ca de exemplu valea Drăslăvăţ-Huşi şi în mare parte valea

Recea, a contribuit şi mai mult la modelarea reliefului în direcţia formării

depresiunii deluroase de astăzi (depresiunea Huşilor), asemănătoare cu Câmpia

Moldovei din zona oraşului Iaşi.

11

În regiunea oraşului se poate vorbi chiar de o peneplenizare parţială de

subsecvenţă.

În evoluţia reliefului un rol important l-a jucat şi alcătuirea petrografică,

alternaţe de argile,marne, nisipuri cu intercalaţii de gresii. Eroziunea şi-a

desfăşurat activitatea mult mai uşor în aceste complexe de roci moi. Multe din

treptele de relief interfluviale apar ca nivele petrografice (litologice), pe marne,

nisipuri sau gresii. De câte ori alternează aceste succesiuni de roci tot de atâtea ori

se schimbă şi aerul de familie al formelor de relief. Această situaţie o întâlnim în

zona "Coastei Huşilor" de la sud şi sud-vest de oraş, care apare în trepte, sub forma

unor poliţe terasate şi care, în partea de vest şi nord a Huşilor, trec din categoria

nivelelor subordonate coastei, la nivele interfluviale independente, ca în dealurile

Şara, Rotundoaia, Curmătura, Turbata. Deci, treptele de relief sculptural se succed

pe categorii de faciesuri petrografice şi evoluează în raport cu nivelele de bază locale

din bazinul râului Huşi, la care se adaugă evoluţia prin intersecţie a versanţilor în

concordanţă directă şi cu etajarea stratelor acvifere subterane.

Cu excepţia ramei înalte a dealurilor de la vest şi sud de oraş, restul

reliefului din zona Huşilor este foarte nou, Pleistocen-Holocen. Tinereţea lui poate fi

constatată atât din profilele văilor cât şi din forma pe care o au interfluviile

sculpturale şi acumulative, în comparaţie cu relieful teraselor din lungul văii

Prutului.

Din punct de vedere genetic, reliefurile pe care e aşezat oraşul pot fi

clasificate în reliefuri acumulative şi reliefuri sculpturale. Dintre reliefurile

acumulative întâlnim terase, glacisuri, coluvii şi şesuri, iar dintre reliefurile

sculpturale, interfluviile (nivelele de eroziune) şi pantele sculpturale (fig.3).

Terasele

Sunt reliefurile cu cea mai largă răspândire pe teritoriul oraşului, ocupând

mare parte din interfluviile Drăslăvăţ-Şara, Şara-Turbata(d.Rotundoaia) şi

interfluviul Turbata-valea Recea (d.Dricului). Partea superioară a interfluviilor este

ocupată de terasele înalte (între 90 şi 140-150 m altitudine absolută) iar în partea

inferioară a acestora, îndeosebi în sectorul Drăslăvăţ-Turbata-Râieşti, se desfăşoară

o treaptă de relief mai joasă, este terasa inferioară.

Terasa inferioară este larg desfăşurată pe valea Drăslăvăţului începând din

amonte de Şcoala medie viticolă şi până la confluenţa dintre Drăslăvăţ cu Valea

Râieştilor. Cea mai mare dezvoltare o are pe partea stângă a văii şi numai în

dreptul şcoalei viticole apare ca o prispă îngustă şi pe malul drept. Lăţimea ei

oscilează între 200-600 m, cu maximum de lăţime în apropierea confluenţei

Drăslăvăţului cu valea Răieşti. Panta longitudinală a terasei are în medie o

înclinare de 15‰, amintind tipurile de terase din zonele de confluenţă, formate pe

seama conurilor de dejecţie.

Ea este alcătuită din aluviuni nisipoase, nisipo-argiloase şi cu lentile de

nisip, cu rare intercalaţii de pietrişuri. Grosimea lor oscilează între 3-6 m, cu

abundente ape subterane ale căror oscilaţii pe verticală creează condiţii speciale

pentru construcţiile cu subsoluri şi beciuri, îndeosebi în sectorul de est, înspre

abatorul oraşului.

Aluviunile apar sub formă de lentile, cu structură torenţială-încrucişată. În

timpul cutremurului din 1940 casele clădite pe această terasă au înregistrat

crăpături uşoare.

12

Fig. 3

13

Fig.3. - Harta geomorfologică a oraşului Huşi. 1 - 2 - 3. Terenuri de terase aluvionare stabile, bune pentru construcţii şi căi de comunicaţii. 1 - 2 - terase superioare, bune pentru construcţii cu subsoluri şi beciuri, cu apa subterană între 8

şi 18 m, foarte uscate şi stabile, alcătuite din aluviuni lutoase şi nisipoase; 3 - terase inferioare, alcătuite din aluviuni nisipoase şi nisipo-argiloase, cu apa subterană

între 2-6 m, cu porţiuni în parte umede şi inundate de apele de pe pante.

Subsolurile şi beciurile în parte sunt umede iar în unele sectoare, în perioadele cu

precipitaţii bogate, nivelul hidrostatic se ridică până la temelia clădirilor, inundând

chiar unele beciuri. Se impune o amenajare specială a clădirilor care au beciuri şi

subsoluri pentru a preîntâmpina inundaţiile subterane şi de pantă. 4. - pante coluviale, cu terenuri în general echilibrate, bune pentru construcţii. Este necesară

amenajarea lor contra scurgerilor de pe pante. Apa subterană este între 4-10 m.

Terenurile notate cu C2 sunt de calitate superioară faţă de C1. Se recomandă o reţea

de comunicaţii orientată în principal pe curbele de nivel, pentru a evita eroziunile,

cât şi o canalizare care să absoarbă toată apa de pe pantă; 5. - conuri de dejecţie şi glacisuri aluvionare alcătuite din nisipuri, nisipuri cu lentile de argile şi elemente

rulate (marne, gresii), cu apa subterană între 0-7 m, cu inundaţii de pantă foarte

puternice care periclitează construcţiile şi căile de comunicaţii. Pot fi folosite pentru

construcţii uşoare dar cu mari precauţii contra inundaţiilor de pantă şi a deplasării

curenţilor de apă de pe valea principală şi cele torenţiale. În general, terenurile sunt

umede fapt care pretinde măsuri de izolare a clădirilor contra igrasiei; 6 - Terenuri de terase degradate şi în curs de degradare, bune pentru construcţii uşoare, cu

amenajări speciale contra eroziunilor şi a inundaţiilor de pantă. Apa subterană

între 8-12 m; 7. - Interfluvii, bune pentru construcţii şi căi de comunicaţii care să fie

încadrate între perdele forestiere-livezi etc. Apa subterană la adâncimi de peste 10

m; 8. - Reliefuri deluviale, cu pante degradate şi în curs de degradare, care în

majoritate se recomandă a fi evitate de construcţii şi căi de comunicaţii, cu procese

de alunecări (a, at), râpi (r) şi eroziuni plane foarte accentuate (s). Se propune

folosirea lor sub forma unor spaţii verzi (parcuri-livezi-vii terasate etc.), pentru a

opri procesele de degradări. Apa subterană oscilează între 1 şi 10 m. D1 = pante cu

degradări începătoare; D2 = pante cu degradări accentuate; D/C = pante cu

degradări în curs de stingere; 9. - Regiune inundabilă; 10. - Văi adâncite torenţial. Se recomandă regularizarea cursurilor văilor Turbata, Şara şi Drăslăvăţ,

împădurirea, baraje de talveg şi amenajarea raţională a bazinelor acestora; 11. - Zone subminate subteran prin construcţii vechi cu subsoluri şi beciuri prăbuşite.

14

În figura 4 prezentăm un profil al terasei

inferioare, de pe valea Drăslăvăţului, din care se poate

vedea grosimea aluviunilor, alcătuirea lor geologică, şi

prezenţa unui sol de lăcovişte îngropat.

În zona de confluenţă a Drăslăvăţului cu

valea Răieştilor, vârsta acestei terase este foarte nouă.

În depozitele terasei am găsit amestecat nisipuri,

pietrişuri şi bucăţi de ceramică preistorică rulate,

aduse de către ape din bazinul superior. Este clar că

terasa s-a transformat foarte recent, în perioada

istorică. În sprijinul acestei idei stau mărturie şi

caracterele pe care le are terasa în sectorul abator; un

şes mlăştinos acoperit cu un sol de lăcovişte,

suspendat cu 3-5 m deasupra albiilor adâncite ale

Drăslăvăţului şi Răieştilor. În profilul terasei se mai

pot vedea încă 1-2 soluri de lăcovişti îngropate. Din

punct de vedere al vârstei se mai poate afirma că

această terasă are un caracter poligenetic, vârsta fiind

nouă în avale şi mai veche în amonte, exact sistemul

de formare succesivă a unui con de dejecţie ce a fost

apoi secţionat sub formă de terasă.

Tinereţea terasei rezultă şi din analiza morfologică a gradului de

nestabilitate a frunţii acesteia, ea fiind în acelaşi timp şi versant de albie minoră

adâncită. De aceea, degradarea terasei în tot lungul oraşului, cu o accentuare mai

mare în zona de la abator, confirmă tinereţea văii din stadiul ultim al evoluţiei sale.

Pe celelalte văi, în afară de Drăslăvăţ, terasa inferioară nu mai apare;

aceasta datorită degradărilor de teren care sunt foarte accentuate, atât pe Şara cât

şi pe văile Turbata şi Răieşti.

Terasele superioare au o largă răspândire pe interfluviul Drăslăvăţ-Şara, în

d.Rotundoaia şi în d.Dricului, între altitudinile absolute de 90 şi 150 m.

Două trepte ale acestei terase pot fi urmărite pe toate interfluviile, între 90-

105 m şi 115-140 m (în unele locuri chiar până la 150 m). Aceste două trepte ale

terasei superioare apar bine distincte din punct de vedere morfologic, prima în

sectorul gării oraşului până în grădina episcopiei, iar a doua ceva mai jos de

episcopie şi până la sud-est de vechiul centru comercial al oraşului.

Dacă aceste două trepte de terase s-au format în acelaşi complex aluvionar

poligenetic sau ele constituie unităţi complet separate este o problemă greu de

rezolvat momentan, din lipsă de foraje şi deschideri geologice. Ceea ce trebuie însă

să reţinem, pe seama acestor terase, este că ele sunt alcătuite din aluviuni argilo-

nisipoase şi lutoase, cu rare lentile de nisipuri şi pietrişuri, groase de 8-18 m, cu

bogate coluvionări laterale constituind în acelaşi timp şi cele mai stabile şi mai

uscate terenuri pentru construcţii. Totuşi, la marele cutremur din 1940, clădirile

mari masive şi îndeosebi turnul episcopiei, au suferit avarii.

Pe versantul sud-estic al dealului Dric, înspre valea Recea, apare un profil

geologic bine deschis în terasa superioară (fig.5).

Din analiza lui putem constata că prundişurile de la baza terasei, groase de

cca. 1 m, la altitudinea absolută de 100 m, sunt aşezate pe un fundament

sarmaţian alcătuit din nisipuri cu intercalaţii de marne sub formă de lentile şi

bucăţi rulate, ca nişte bolovani rotunjiţi de o apă curgătoare. Peste aceste pietrişuri

Fig. 4. - Profilul terasei infe-

rioare a Drăslăvăţului, în

zona de confluenţă cu valea

Răieşti. 1 - sol actual; 2 - luturi aluvionare; 3 - soluri

îngropate.

15

se află depozite lut-nisipoase afectând structura unui loessoid aluvio-coluvial, pe o

grosime de peste 15 m. La partea superioară apare solul zonal, cernoziom degradat.

Fig. 5 - Profilul terasei superioare din dealul Dricului; 1 - sol

(cernoziom degradat); 2 - luturi loessoide; 3 - nisipuri şi

prundişuri cu bolovăniş; 4 - nisipuri sarmatice cu orizonturi şi

lentile marnoase.

Din analiza prundişurilor, care apar uneori sub forma unor mari lespezi de

gresii şi calcare sarmatice, slab rulate, am constatat că ele provin din remanierea

depozitelor Sarmaticului mijlociu, partea superioară a acestuia. În două din aceste

lespezi de calcare, pe care le-am recoltat din prundişurile de terasă, s-a constatat

prezenţa următoarelor forme fosile: Mactra tapesoides Sinz., Cardium fittoni d'orb.,

Donax dentiger Eichw., Mactra naviculata, Tapes gregaruis Partsch, Mactra tapesoides var. ovata N.Mac., Cardium sp., Solen ş.a. Prezenţa lor în terasa de 100-

120 m de la Huşi ne dă indicaţie precisă că ele au fost aduse de către râuri mult mai

de la nord de oraş.

În multe puncte grosimea aluviunilor acestei terase este greu de stabilit

deoarece ele sunt aşezate uneori peste un Sarmaţian alcătuit din nisipuri, cu

intercalaţii de marne şi concreţiuni gresoase, iar stratul acvifer freatic coboară mai

jos de baza terasei cuaternare (exemplu în dealul Dricului).

16

Pe versantul stâng al văii Turbata terasele superioare sunt în mare parte

degradate datorită proceselor de eroziune şi coluviere de pantă.

În d. Voloseni, de la sud-est de oraş, la altitudinea de 150 m, apar

prundişuri alcătuite din gresii silicioase, marne silicifiate şi cuarţite peste care

urmează aluviuni nisipo-argiloase şi lutoase. Se pare că această terasă aluvionară

este cea mai înaltă din regiune.

Din punct de vedere urbanistic, terasele superioare constituie terenurile

cele mai bune pentru construcţii.

Glacisurile sunt reliefuri de acumulare formate prin îngemănarea conurilor

de dejecţie de la piciorul coastei Huşilor, pe malul drept al văii Drăslăvăţ-Huşi. Ele

apar sub forma unor planuri de relief uşor înclinate, 3° - 5°, în medie, cu lăţimi ce

variază între 50-250 m. Din punct de vedere geologic ele sunt alcătuite din depozite

argilo-nisipoase şi nisipo-argiloase, cu intercalaţii de soluri erodate de pe pante şi cu

elemente rulate, cărate de apele de şiroire. În general ele se prezintă umede,

îndeosebi în perioada de primăvară şi suferă de pe urma inundaţiilor de pantă în

timpul precipitaţiilor cu caracter torenţial.

Vârsta glacisurilor este foarte tânără, ea trebuie legată de perioada istorică

a defrişării pădurii de pe coasta Huşilor. În plus, prin adâncirea văii Drăslăvăţului

s-au creat torenţi ce drenează zona glacisurilor, iar în unele locuri spaţiile dintre văi

s-au transformat în nişte „terase poligenetice de contact”.

Pantele coluviale ocupă suprafeţe mai întinse pe frunţile teraselor din

dealul Dricului şi pe interfluviul Drăslăvăţ-Şara-Răieşti, iar în afară de oraş, în

sectoarele superioare ale văilor Şara şi Turbata. Materiale fine, nisipo-argiloase şi

argilo-nisipoase îmbracă pantele domoale cu o înclinare sub 3°, parazitând unele

poduri ale teraselor superioare şi inferioare. Aceste pante sunt relativ uscate, cu

mici eroziuni la partea superioară şi în general sunt bune pentru construcţii şi căi

de comunicaţii.

Şesurile aluvio-coluviale. În cadrul oraşului şi în amonte de el, şesurile sunt

aproape inexistente – văile au caracter de tinereţe, cu adânciri de 2-5 m şi cu

eroziuni active ale malurilor. Totuşi, pe văile superioare ale Drăslăvăţului, în afara

oraşului, şesurile înguste care există au un caracter aluvio-coluvial şi coluvial,

mlăştinoase în parte şi bogate în ape subterane, fără însă a constitui rezerve

importante de apă potabilă, care să folosească oraşului.

Imediat în aval de confluenţa văilor Turbata cu Şara, valea adâncită se

transformă într-un şes larg, uneori de 50-100 m, care se inundă devenind la viiturile

mari un adevărat bazin lacustru. Acest şes ţine însă numai cca. 500 m lungime şi

apoi dispare, valea capătă din nou un caracter de vale adâncită, fără albie majoră.

Pe pârăul Huşilor, la est de oraş, în zona de confluenţă cu valea Recea, şesul ia o

extindere mare în suprafaţă, cu lăţimi ce oscilează între 500-1000 m. În acest sector

şesul apare ca un fund de lac colmatat, umed şi care ar putea fi folosit în viitor

pentru culturi irigate. În acest scop va trebui numai să se regularizeze cursul văilor

Recea şi Huşi reţinându-se apele în amonte, prin baraje de acumulare.

Relieful sculptural. Pantele reliefului, care depăşesc o înclinare de 4°-5°

ajungând în unele sectoare la peste 15°-20°, ca pe văile Răieşti-Turbata-Şara ca şi

pe versantul sudic al văii Drăslăvăţ-Huşi, au un relief degradat şi în curs de

degradare care pricinuieşte mari neajunsuri construcţiilor de clădiri şi căilor de

comunicaţii (fig.6).

17

Fig. 6. - Oraşul Huşi - harta plantelor

Fenomenul cel mai frecvent de degradare a acestor pante este alunecarea de

teren, puternic activată de prezenţa unor pânze de ape subterane deschise la zi de

eroziune prin adâncirea văilor. Alunecările sunt abia în curs de desfăşurare, cu

tendinţă de accentuare pe versanţii văilor Turbata şi Şara inferioară, ceea ce

constituie o primejdie pentru cartierele de locuit.

Alunecări de mare amploare întâlnim pe versantul nordic şi nord-estic al

d.Coţoi, d.Corbului, d.„La Ogradă”, d.Voloseni şi în bazinul superior al

Drăslăvăţului (regiunea.„La Ochiuri-Seaca”). Prezenţa unor alternanţe de nisipuri

cu marne-argile, cu strate acvifere etajate, permit o desfăşurare a proceselor de

alunecări sub forma unor complexe etajate (cornişe în trepte şi „terase” acoperite cu

deluvii de alunecare). In regiunea „La Ogradă” şi „La Ochiuri-Seaca”, pe Drăslăvăţ,

alunecările se desfăşoară sub formă semi-circulară, cu un relief depresionar în

trepte, de tipul „hârtoapelor”.

La cutremurul din 1940, alunecările din acest sector („La Ogradă”,

îndeosebi) s-au accentuat şi mai mult, iar clădirile au avut mult de suferit de pe

urma lor.

În afară de alunecări, degradările sunt accentuate şi mai mult de către

dezvoltarea torenţilor şi a eroziunilor plane care provoacă inundaţii pe văile

inferioare şi pregătesc terenurile pentru noi degradări (a se vedea în această

privinţă fenomenele de eroziuni liniare ce au loc pe versantul stâng al văii Turbata-

Răieşti şi în sectorul „La Ogradă”). În sectorul „La Ogradă” torenţii se accentuează

18

şi din cauza expoziţiei pantelor care sunt lovite direct de către ploile torenţiale de

nord-est.

Drenarea apelor subterane, care dinamizează pantele cu alunecări, fixarea

prin plantaţii a cornişelor şi a zonelor de eroziuni plane şi liniare avansate cât şi o

utilizare mixtă, pomicolă-viticolă-silvică, cu construcţii de clădiri izolate, sistem

terasat, sunt măsurile cele mai raţionale ce se pot lua.

Interfluviile din d. Coţoi, Şara, Rotundoaia ş.a., între 180-220 m, sunt

înguste, cu eroziuni accentuate pe seama nisipurilor foarte mobile şi cu mici

intercalaţii argilo-marnoase. Înşeuările dintre ele apar la nivelul argilelor şi

marnelor acoperite cu bogate coluviuni laterale, înşeuări folosite îndeosebi de căile

de comunicaţii la trecerea lor din bazinul Huşului înspre Elan sau Valea Lohanului.

Clima

Ţara noastră a fost împărţită, în funcţie de repartiţia şi valoarea

elementelor climatice, în 5 tipuri de climat. Oraşul Huşi se încadrează în tipul de

climat D.f.b.x. Acest climat se caracterizează, în general, prin veri calde cu

temperaturi medii de 19°-21° în luna iulie şi ierni aspre, cu temperaturi medii de -3°

până la -6° în luna ianuarie. Amplitudinea medie anuală are o valoare de 25°. Şapte

luni din an au temperatura medie lunară sub + 10°, iar temperatura medie anuală e

cuprinsă între +8° şi +9,5°. În ceea ce priveşte al doilea element climatic,

precipitaţiile, acestea prezintă un maximum în luna iunie.

În raport cu expoziţia şi orientarea reliefului, cu gradul de păstrare a

solului cât şi al utilizării terenurilor, iau naştere, pe anumite suprafeţe, unele

condiţiuni locale, care se deosebesc de condiţiile generale ale tipului de climat din

regiune.

Temperatura

Temperatura medie anuală, calculată pe o perioadă de 31 ani (1923-1953)

pentru oraşul Huşi şi împrejurimile sale, este de 9,5°, ca valoare fiind egală cu

media ţării.

Temperatura media lunară. Din graficul întocmit pe baza temperaturilor

medii lunare, calculate pentru aceeaşi perioadă, se observă că luna cea mai rece

este luna ianuarie cu o valoare medie

de – 3,4°. Cele mai scăzute

temperaturi medii din ianuarie sunt

cuprinse între –12°, în 1924 şi +4,3°

în 1936. Luna cea mai călduroasă este

iulie, cu o valoare medie de 21,7°

(fig.7). Cea mai ridicată temperatură

medie 25,1° a fost înregistrată în luna

iulie, 1936, iar cea mai scăzută +19,7°

în 1933.

Din analiza aceluiaşi grafic,

se observă că mersul curbei termice

are o formă regulată. Perioada de

încălzire însă este de o durată mai

lungă decât cea de răcire, ceea ce se

explică prin consumul mărit de radiaţii transmise de soare pentru topirea zăpezii şi

încălzirea aerului foarte rece din timpul iernii. Salturi mari ale temperaturii s-au

Fig. 7. - Temperatura medie lunară la Huşi în

perioada 1923 - 1957

19

înregistrat în lunile de tranziţie de la perioada caldă la cea rece şi invers. Exemplu,

între martie-aprilie se marchează o diferenţă medie de temperatură de 7,2°, iar

între septembrie-octombrie de 6,2°.

Temperatura medie pe anotimpuri. Dacă calculăm media pe anotimpuri,

constatăm că temperatura de -2,06° din anotimpul rece, face posibilă menţinerea pe

suprafaţa solului a unui strat de zăpadă, capabil să ferească de îngheţ semănăturile

de toamnă, butucul de vie îngropat şi diferitele plante de ornament din zona

oraşului. Primăvara, temperatura creşte în medie cu 11°, ceea ce permite

accelerarea proceselor fiziologice în organismul plantelor, contribuind astfel la

trecerea lor mai rapidă în faza de rodire (tabloul nr.1).

Tabloul nr. 1

Temperatura medie pe anotimpuri

Iarna Primăvara Vara Toamna

- 2,06° 9,6° 20,6° 10,6°

Amplitudinea medie anuală rezultată din diferenţa între temperatura

medie a lunii ianuarie (-3,4°) şi a lunii iulie (+21,7°) este de 25,1°. Această

amplitudine medie ridicată este o consecinţă a climei din estul ţării noastre,

condiţionată de predominarea influenţelor continentale.

Extremele de temperatură. O analiză mai amănunţită asupra climatului se

poate face prin considerarea valorilor extreme de temperatură. În acest fel, se scoate

şi mai bine în evidenţă limitele pe care le poate atinge temperatura.

În medie, luna iulie atinge maxima absolută de 35,5°, iar minima absolută

de 10,3°; în luna ianuarie, media maximă absolută este de +8,62°, iar minima

absolută de -20,360.

Cea mai ridicată temperatură, 40,2° în oraşul Huşi, s-a înregistrat la 3 iulie

1938, iar cea mai scăzută temperatură, - 29,1°, s-a înregistrat în 1937, la 1

februarie. Amplitudinea termică absolută a atins valori maxime în 1937, de 65,8°

(tabloul nr.2).

Aceste extreme de temperatură pot avea o influenţă hotărâtoare asupra

culturilor de orice fel. În anotimpul rece, dacă solul nu este acoperit cu zăpadă şi via

nu a fost îngropată la timp şi la adâncimea cerută, poate fi distrusă prin îngheţ; iar

în anotimpul călduros, temperaturile ridicate, dacă sunt însoţite şi de secete, pot

compromite culturile din regiunea studiată.

Tabloul nr. 2

Temperaturile extreme absolute pe intervalul 1923 - 1953 (în grade)

Val.

Extreme

L u n i l e

I F M A M I I A S O N D

Max.

abs. 8,26 10,31 20,38 25,83 30,6 33,28 35,5 34,3 31,54 25,9 18,5 10,7

Min.

abs.

-

20,36

-

18,01

-

10,89 -3,1 +2,03 +7,46 +10,3 +8,8 +2,4 -3,27 -7,6 -16,1

20

Prima şi ultima zi de îngheţ. Este necesar pentru multiplele şi variatele

aplicaţii practice, să se cunoască data mijlocie la care se manifestă primul şi ultimul

îngheţ.

Data mijlocie a apariţiei primului îngheţ, este cuprinsă în a 3-a decadă a

lunii octombrie, iar data mijlocie a ultimului îngheţ este la mijlocul lunii aprilie.

Durata mijlocie a intervalului de zile fără îngheţ, deci intervalul în care lucrările

viticole, legumicole, pomicole etc. din regiunea oraşului Huşi, se pot desfăşura în

cele mai bune condiţiuni termice, atinge un număr de 180-190 zile anual.

Precipitaţiile (3)

Calculându-se valoarea precipitaţiilor pe aceeaşi perioadă (1923-1953), s-a

constatat că în medie cad anual în regiunea oraşului Huşi, 524,08 mm. Cea mai

mare cantitate de precipitaţii înregistrată anual la Huşi, a fost de 814 mm, în 1933;

iar cantitatea cea mai scăzută, 333 mm s-a înregistrat în 1934 (tabloul nr.3).

Tabloul nr. 3

Precipitaţiile medii pe anotimpuri

Iarna Primăvara Vara Toamna

102,2

19,6%

118,33

22,5% 191,15

36,6%

112,4 mm

21,3%

Dacă analizăm repartiţia precipitaţiilor pe anotimpuri, constatăm că

perioada cu precipitaţii maxime se suprapune perioadei calde.

În general, regimul

pluviometric este favorabil

culturilor. Primăvara, cantitatea de

118,4 mm de precipitaţii, plus apa

provenită din topirea zăpezilor din

iarnă, este suficientă pentru a

condiţiona începutul de dezvoltare

a ciclului vegetal (fig.8).

Din analiza diagramei

precipitaţiilor medii lunare, se

constată că în decursul anului se

înregistrează un maxim şi două

minime.

Maximul se situează la

începutul verii; începe din luna

aprilie printr-un salt şi apoi creşte

atingând valoarea cea mai mare,

80,9 mm, în iunie, după care

graficul scade treptat până în

septembrie. Ca o consecinţă a

ploilor de toamnă, acest maxim

revine în octombrie, dar cu valoare

mult mai scăzută (47,1 mm). În

noiembrie, decembrie, ianuarie,

Fig.8. – Graficul precipitaţiilor medii lunare în

perioada 1923-1953.

21

Fig.9. – Grafic de comparaţie între

precipitaţiile medii lunare şi preci-

pitaţiile medii maxime în 24 ore

februarie precipitaţiile se menţin la nivelul de 30-40 mm lunar.

Primul minim şi cel mai accentu-

at, care poate întârzia începutul dezvoltă-

rii ciclului vegetal la plante, se manifestă

la începutul primăverii, în martie, cu o

valoare de 20,2 mm.

Al doilea se înregistrează în sep-

tembrie; este un minim ce favorizează

maturizarea la timp a diverselor culturi

din limitele şi împrejurimile oraşului

Huşi.

Cantitatea mare de precipitaţii

din vară, suprapusă pe maxima termică,

în general, dăunează viţei de vie, cultură

predominantă în această regiune, creând

condiţii favorabile pentru mană, care se

dezvoltă repede în condiţii de temperatură

ridicată şi de umezeală mare.

Analizându-se diagrama precipi-

taţiilor medii maxime în 24 ore,

comparativ cu diagrama precipitaţiilor

medii lunare, se observă că circa 39,5 %

din totalul precipitaţiilor sunt ploi cu

caracter torenţial, ceea ce ar însemna

207,2 mm anual. Caracterul torenţial al

ploilor din regiunea Huşi, se poate

desprinde şi mai clar din raportul

precipitaţiilor medii lunare şi media

precipitaţiilor maxime din 24 ore pentru

aceeaşi perioadă (fig.9 şi tabloul nr.4).

Tabloul nr. 4

Raportul precipitaţiilor medii lunare şi media precipitaţiilor maxime din 24 ore

I F M A M I I A S O N D. Total

Precipit.

medii

lunare

în mm

31,5 31,7 20,2 43,9 54,4 80,9 61,4 48,8 27,2 47,1 38,1 39 524,8

mm

Maxima

24 ore

în mm

11 14 7,2 17,9 19,5 27,9 26,1 21,3 12,2 20,3 16 13,7 207,2

mm

Rapor-

tul % 34,9 44,3 35,7 8 35,9 34,4 42,5 43,6 44,7 43,1 42 35 39,5%

Se constată că din totalul precipitaţiilor ce se înregistrează în medie într-o

lună, între 31,4% şi 44,3% cad sub formă de ploi torenţiale.

S-au semnalat cazuri, când normala de precipitaţii lunară a fost depăşită de

maximum în 24 de ore.

22

Fig. 10. – Graficul grosimii medii a stratului de

zăpadă.

Exemplu: la 17 iulie 1947 au căzut 89,8 mm (N = 61,4 mm);

la 8 iulie 1948 au căzut 97,0 mm (N = 61,4 mm);

la 21 aug. 1950 au căzut 88,2 mm (N = 48,9 mm).

Zăpada. Stratul de zăpadă atinge în medie grosimea maximă în luna

ianuarie, 32 cm grosime, ce poate creşte de la 1 cm în 1930, la 110 cm în 1929.

Grosimea cea mai mică de zăpadă se înregistrează de obicei la începutul şi sfârşitul

anotimpului rece, atingând valori de 12,6 cm în luna martie şi 12,5 cm în luna

noiembrie. Aceste valori au oscilat pentru martie, între 62 cm în 1932 şi 1 cm în

1935, 1937 şi 1947, iar pentru luna noiembrie, între 34 cm în 1942 şi 1 cm în 1934

(tabloul nr.5).

Tabloul nr. 5

Grosimea medie a stratului de zăpadă (în cm)

I F M A M I I A S O N D

32,1 27,4 12,6 – – – – – – 8,0 12,5 15,1

Calculată pe o perioadă de 31 de ani, media grosimii stratului de zăpadă

este de 99,7 cm anual. Această valoare a atins maximul în iarna 1928-1929, de 164

cm, iar minimul în iarna din 1929-1930, 12 cm.

Grosimea stratului de zăpadă, după cum s-a mai arătat, are mare

importanţă (fig.10). De valoarea acestui strat depind posibilităţile de păstrare în

bune condiţiuni a butucului de vie îngropat, care nu rezistă aşa uşor la -29,1°

(minima absolută înregistrată la 1.II.1937). În plus, apa provenită din topirea

zăpezii, sporeşte umezeala solului. Ea constituie o rezervă serioasă, pentru

dezvoltarea vegetaţiei de la începutul primăverii, când precipitaţiile sunt reduse.

Numărul de zile cu sol acoperit. Zăpada o dată aşternută se menţine un

număr variabil de zile, în funcţie de grosimea ei, cât şi de temperatura aerului.

Pentru oraşul Huşi, acest număr atinge valoarea de 76 zile, în mijlociu (tabloul

nr.6).

Tabloul nr. 6

Numărul de zile în care solul este acoperit cu zăpadă

I F M A M I I A S O N D

21 20 11 – – – – – – 3 8 13

Analizând datele din tabloul

nr.6 observăm că acestea apar

sporadic în octombrie, mai frecvent în

decembrie, cu maximul în ianuarie;

apoi numărul lor scade în februarie şi

martie, pentru ca în aprilie să se mai

menţină excepţional câte o zi. S-au

înregistrat ierni când maximul de zile

cu sol acoperit cu zăpadă a fost de 99

zile (1927-1928), iar minimul de 27

zile (iarna din 1935-1936).

Data mijlocie a primei zile cu zăpadă se înregistrează la mijlocul

23

Fig.13. – Frecvenţa anuală

a vântului la Huşi.

lunii noiembrie, iar data mijlocie a ultimei zile cu zăpadă, se plasează în a 2-a

jumătate a lunii martie. În concluzie ,putem preciza că lucrul la diversele culturi din

cadrul oraşului şi regiunii Huşi se poate desfăşura în condiţii bune de la începutul

lui aprilie până la mijlocul lui noiembrie.

Umiditatea aerului. Dacă urmărim diferitele forme de umiditate a aerului,

constatăm următoarele: Umiditatea absolută este mai mare în lunile cu temperaturi

maxime, pentru că atunci evaporaţia apei şi transpiraţia plantelor este mai mare.

Aceasta se poate desprinde şi din graficul umidităţii absolute (fig.11).

Fig. 11. – Graficul umidităţii absolute. Fig. 12. – Graficul umidităţii relative.

Umiditatea relativă. Graficul umidităţii relative poate fi interpretat în

funcţie de curba termică construită pentru aceeaşi perioadă de ani. În această

situaţie stabilim că, în anotimpul cald (aprilie-septembrie), la o temperatură arătată

de curba termică, construită pentru aceeaşi perioadă, lipseşte în medie 40% din

necesarul de vapori de apă dintr-un m3 de aer pentru a se ajunge la saturaţie. Dacă

ţinem seama că în această perioadă, în aer există cantitatea maximă de vapori de

apă (vezi umiditatea absolută), tragem concluzia că deficitul de umiditate este mare

(fig.12).

Mişcarea aerului. Vântul este un element climatic foarte important, deoare-

ce prin frecvenţa şi tăria cu care bate, poate produce

urcarea sau scăderea temperaturii şi de asemenea poate

condiţiona dezvoltarea perioadelor secetoase sau umede.

Analizând roza frecvenţei vântului, construită

pentru perioada 1923-1953, constatăm că vântul

predominant în tot anul se înscrie cu direcţia NV, N şi V

în primul rând şi apoi cu direcţia SE şi S. În general,

vânturile cu direcţia V, NV şi N sunt umede; cele nordice

sunt reci. Vânturile din SE şi E sunt uscate.

Roza vânturilor (fig.13) construită după

frecvenţă, pe anotimpuri, indică în linii mari acelaşi

lucru: în perioada de iarnă, frecvenţa cea mai mare o au

vânturile din N, NV şi V. Primăvara, predomină direcţia

N, NV şi V dar se pun în evidenţă şi vânturile cu direcţia

24

Fig. 15. – Tăria vântului la

Huşi.

S, SE şi SV. Acestea din urmă sunt vânturi ce favorizează topirea rapidă a zăpezilor

(fig.14).

Vara se fac mai simţite vânturile dinspre V, NV, N şi SV, ceea ce face să

crească valoarea precipitaţiilor din acest anotimp. Tot în anotimpul cald se resimte

vântul uscat din SE, care măreşte evaporaţia şi deci sporeşte valoarea umidităţii

absolute.

Fig. 14. – Frecvenţa vânturilor pe anotimpuri (1923-1953).

Toamna se manifestă vânturile cu direcţia S, N, V şi chiar SE. În acest

anotimp se înregistrează şi calmul cel mai mare din an, de 41,4%.

Tăria vântului. Analizând roza tăriei vânturilor (fig.5) construită pentru

anii 1947-1950, se desprind următoarele: tăria cea mai mare a vântului se

înregistrează din direcţia NV, V şi N în primul rând şi apoi din direcţia SE, S şi

SV(tabloul nr.7).

Tabloul nr. 7

Tăria vântului (Scara Beaufort) (1947-1950)

N NE E SE S SV V NV

1,6 1,25 1,2 1,4 1,38 1,38 1,73 1,95

Frecvenţa şi tăria mare a vântului de N şi

NV e favorizată şi de orientarea văii Prutului în

aceeaşi direcţie. Dealurile din nordul şi estul Huşilor,

cu înălţimea redusă, nu pot constitui un obstacol în

calea acestor curenţi. Vântul cu direcţia SE şi E

pătrunde foarte uşor în bazinul Huşului, prin larga

deschidere dintre d. Dricului şi d. „La Ogradă”.

În concluzie, roza vântului după frecvenţă,

suprapusă pe roza vântului după tărie, se înscrie cu aceleaşi direcţii predominante

în tot timpul anului.

CÂTEVA OBSERVAŢII ASUPRA MICROCLIMATULUI ORAŞULUI HUŞI

În construirea de locuinţe, ca şi în utilizarea raţională a spaţiului

neconstruit, din limitele unui oraş sau din împrejurimile acestuia, trebuie să se ţină

seama şi de condiţiile climatice cu caracter local. Aceste condiţii introduc nuanţări

25

apreciabile în clima regiunii. Atât din informaţiile primite de la localnici cât şi din

cercetările personale, s-au stabilit următoarele:

Pe fundul văilor temperatura este mai coborâtă ca pe versanţi. Din această

cauză, pe vale, roua, bruma şi îngheţul sunt mai frecvente. Dacă analizăm harta

repartiţiei brumei, după intensitatea ei se desprind 3 zone (fig.16):

a) Prima zonă se situează în partea joasă a oraşului şi se suprapune în linii

mari şesurilor şi terasei inferioare, iar pe fâşii înguste se întinde de-a lungul văilor

Şara şi Turbata. Bruma se manifestă în fiecare an, în aceste limite, mai intens

primăvara provocând stricăciuni la livezi, vii şi grădini de zarzavat. În înălţime se

ridică până la altitudinea absolută de 80-90 m.

b) A doua zonă urcă în continuare până la altitudinea absolută de 130-140

m aproximativ, şi se manifestă prin brume cu caracter excepţional la 10-20 ani o

dată; aceste brume pot provoca stricăciuni apreciabile la vii şi livezi.

c) De la această limită în sus se conturează a 3-a zonă, în care brumele care

cad nu strică niciodată culturile.

Fig. 16. – Clima locală a oraşului Huşi.

S-a mai observat că brumele se comportă diferit în raport cu orientarea

versanţilor, cu altitudinea şi cu formele de relief. Astfel, pe d. Corni, bruma nu se

manifestă intens, ci cade „pâlcuri” prin râpi. Pe v. Turbatei şi v. Şara, bruma se

ridică până la 10-15 m de la fundul văii. Pe pârăul Răieşti şi valea Drăslăvăţului,

bruma are o grosime mare şi strică uneori culturile, în proporţie de 80%. Bruma

ajunge câteodată şi pe d. Rotundoaia, dar are grosime mică şi nu provoacă

26

stricăciuni. Pe d. „La Ogradă”, aproape că nu se resimte, iar pe d. Huşilor, Pleşului,

Coţoi, Ochi şi Dobrina, bruma cade dar nu strică. Brumele de toamnă cad la

sfârşitul lui octombrie şi nu mai au ce strica. Cu rare excepţii, cad în septembrie. De

exemplu la 14 septembrie 1950 a căzut o brumă mare care a distrus culturile de

porumb.

Versanţii cu expoziţie spre S şi V se încălzesc mai puternic decât cei dinspre

N şi E. Astfel, topirea zăpezilor, înflorirea pomilor, lucrul la vie, se face cu 7-10 zile

mai repede pe versantul S şi V al d. Curăturile, Rotundoaia şi chiar pe partea

inferioară a d.Dricului În partea superioară a d.Dricului, topirea zăpezilor e

întârziată de vânturile reci dinspre nord pe d.„La Ogradă”, Vulpi, Corbu, Ochi şi

Dobrina, topirea se face în ordinea enumerării, condiţionată de expoziţia spre N şi

NE, şi de acoperirea în parte cu vegetaţie arborescentă. Aceste dealuri, din aceleaşi

cauze, sunt mai umede tot anul.

În ceea ce priveşte frecvenţa vântului după direcţie, la teren s-au stabilit

următoarele:

Vânturile dinspre V şi NV (d. Dobrina şi Lohan) aduc ploi predominante.

Ploile temporare sunt aduse de vânturile de S şi SV; vânturile uscate bat dinspre

SE, E şi NE. Vânturile de E şi NE, primăvara sunt reci şi lovesc în plin

dealurile.„La Ogradă”,Vulpi şi Corbu, întârziind topirea zăpezilor. Zăpada este

adusă din direcţia N şi se depune în cantităţi mai mari pe fundul văilor şi pe

versanţii expuşi spre S. Grindina loveşte mai puternic versanţii expuşi spre SE şi S.

În funcţie de altitudine, vegetaţie şi sol, s-a stabilit că regiunea Huşului

este o zonă de întrepătrundere a trei tipuri de climat:

- climatul stepic ce ocupă părţile joase ale oraşului, cu amplitudini mari de

temperatură şi brume frecvente;

- climatul antestepic urcă în altitudine până la plus 180 m. În interiorul

acestei zone, brumele cad excepţional;

- climatul de pădure se desfăşoară de la limita superioară a antestepei şi

ocupă părţile superioare ale dealurilor Huşului, Dobrina şi Lohanului.

Hidrologia

Un alt element al cadrului fizic este apa subterană şi apa de suprafaţă.

Apele subterane. Din punct de vedere hidrogeologic, Huşul se plasează, ca şi

Iaşul, în partea de vest a platformei podolico-ruse. În cadrul acestei unităţi, se pot

distinge două categorii mari de strate acvifere:

1) stratele acvifere captive din depozitele paleozoice, mesozoice şi terţiare ce

acoperă platforma precambriană, care însă nu au făcut obiectul observaţiilor

noastre;

2) stratele acvifere libere din depozitele acumulative cuaternare, care se

reflectă în urbanistică şi asupra cărora colectivul nostru şi-a îndreptat atenţia.

Stratele acvifere libere. Pe baza măsurătorilor de adâncime a apelor

subterane, efectuate în cca. 300 de puncte, în perioada 5-10 iulie 1954, şi a

informaţiilor culese de la locuitori, oraşul Huşi poate fi împărţit în trei raioane

hidrogeologice cu influenţe distincte în urbanistică: 1) Raionul de terasă cu două

subraioane: a) subraionul terasei superioare; b) subraionul terasei inferioare; 2)

Raionul glacisului de contact şi 3) Raionul pantelor deluviale.

1. Raionul de terasă. Subraionul terasei superioare ocupă cam 43% din

spaţiul intravilan al Huşului, fiind repartizat în trei zone: a) una la NE de Turbata

şi Răieşti, cuprinzând toată regiunea de la N de strada Petöffi, 11 Iunie, str. Crucii,

27

parte din str. Filimon Sârbu şi Olga Bancic; b) a doua zonă, situată între Turbata şi

Şara, cuprinzând parte din strada Şara, Hodea, Rotundoaia, drumul Berdelea,

d.Cotroceni şi străzile Patraş, Anton Adam, Elena Pavel şi Căpitan Ianculescu; c) a

treia zonă, la S de Şara, cuprinzând regiunea din jurul gării, regiunea de podgorie a

episcopiei, str. Saca şi sectorul dintre str. 7 Noiembrie, str. Republicii, parte din

str. Tolstoi, 1 Mai, Jomir, Caragiale, Paul Barais şi Ştefan cel Mare.

Din punct de vedere geologic, unitatea teraselor superioare este formată din

aluviuni nisipoase şi argilo-nisipoase, cu intercalaţii de marne calcaroase şi foarte

puţine prundişuri. Adâncimea stratului acvifer variază în genere între 8-15 m. Dacă

în unele puncte din d.Dricului valorile depăşesc cu mult această cifră, atingând

20,21,24 şi chiar 30 m aceasta se datoreşte faptului că uneori acumulativul de

terasă vine în contact direct cu nisipurile sarmaţiene, permiţând astfel infiltrarea

apelor meteorice la adâncimi mai mari.

Direcţia de scurgere a stratului acvifer este NV-SE, coborând de la

altitudinea de 130-100 m la 70 m.

Dată fiind grosimea mare a zonei de aeraţie, fluctuaţiile de nivel sunt în

general mici, în jur de 0,5 m şi numai foarte rar 1 m. Aceasta face ca terasele

superioare să fie sectoarele cele mai uscate ale oraşului Huşi şi ca atare cele mai

favorabile pentru construcţii.

Temperatura stratului acvifer variază între 10° şi 12° (iulie 1954), în raport

cu adâncimea.

În ceea ce priveşte calitatea, dată de conţinutul în săruri, apa din acest

subraion hidrogeologic prezintă unele variaţii în funcţie de componenţa solzilor

aluvionari. Dacă în multe puncte apa

terasei superioare este bună la gust,

sunt destul de frecvente şi cazurile

când ea este sălcie. Aceste variaţii se

pot vedea şi din compararea datelor

privind duritatea apei. Găsim astfel

apă aproape dură (fântâna publică

Nicolae Romila de pe str. Şara are

duritatea = 16,8° G/15.VI.1954), dură,

ca de exemplu apa fântânii din staţia

Huşi (D = 21,2° G/26.V.1954), cea de

la secţia de pompieri (D = 20°

G/27.V.1954) şi fântâna de la MAT, (D

= 27,4° G/3.IV.1954), sau sunt cazuri

când apa este foarte dură, ca de ex.

apa fântânii de la Şcoala metalurgică

(D = 42,5° G/28.I.1954)1.

Duritatea mare a apei o face

în unele cazuri improprie chiar pentru

uzul casnic şi cu atât mai mult pentru industrie.

pH-ul variază în jur de 7 în timpul verii atingând în unele puncte chiar 8.

Subraionul terasei inferioare este localizat de o parte şi de alta a văilor

Drăslăvăţ şi Răieşti, ocupând cca. 30% din spaţiul intravilan. Constituţia geologică

1 Analizele au fost efectuate de SANEPID Huşi.

Fig. 17. – 1 – sol vegetal; 2 – lut galben; 3 – nisip

argilos; 4 – humă de culoare cenuşie cu interca-

laţii de nisip galben; 5 – nisip roşu argilos cu

puţine prundişuri.

28

a terasei inferioare este similară celei superioare. Dăm mai jos profilul geologic a

două fântâni de pe terasa inferioară (după informaţiile locale (fig.17, 18).

Ţinând seama de adâncimea apei subterane,

în cadrul acestui subraion hidrogeologic se pot deosebi

două zone (fig.19):

a) O zonă semiumedă şi umedă.

b) O zonă umedă.

c) Zona semiumedă şi umedă include la N de

Drăslăvăţ, străzile Sergent Major Arghire Ştefan,

Castroian, Căpitan Cişman, Alexandru Cuza, parte din

str. Tolstoi, Ştefan cel Mare, Zidari, Tudor

Vladimirescu, Bălcescu, iar la sud Rosetti şi Arion.

Adâncimea apei variază între 3 şi 7 m.

Amplitudinea nivelului hidrostatic poate depăşi aici 1

m ajungând în unele cazuri chiar la 2 m mai ales spre

sud-estul acestei zone, unde adâncimea mică la care se află stratul acvifer (3 - 4,5

m) face trecerea spre zona cea mai umedă a terasei inferioare.

Fig. 19. – Oraşul Huşi. Adâncimea apelor subterane (iulie 1954).

b) Zona cea mai umedă a terasei inferioare este situată în partea cea mai de

E a acesteia, în spaţiul dintre pârăul Răieşti şi Drăslăvăţ. Adâncimea la care se află

nivelul hidrostatic aici, are cele mai mici valori (0,3 m), în schimb variaţiile pe

verticală ale acestuia sunt între 1 şi 3 m, apa ajungând frecvent la suprafaţă în

Fig. 18. – 1 – sol vegetal;

2 – nisip; 3 – lut gaben.

29

perioada de primăvară. Este zona cea mai umedă a oraşului, pusă în evidenţă şi

prin solurile de lăcovişte. Umiditatea acestei terase este sporită şi de aportul

scurgerilor de pantă. Fără îndoială că acest fapt şi mai ales variaţiile nivelului

hidrostatic se reflectă şi în urbanistică: subsolurile şi beciurile sunt în parte umede,

iar în regiunea sud-estică a terasei chiar unele case neizolate sunt igrasioase.

Nivelul hidrostatic al stratului acvifer este înclinat de la N la S, spre valea

Drăslăvăţului care constituie un dren natural şi de asemenea de la NV la SE în

raport cu structura geologică a regiunii şi cu panta generală a reliefului.

Apa, ca şi în terasa superioară, este în general dură (fântâna Şcolii viticole

D = 25,7°G, la 14.X.1953. dată fiind concentrarea mare în săruri, sunt cazuri când

apa nu poate fi utilizată pentru spălat, pentru fiert legumele şi chiar pentru stropit

grădinile.

pH-ul este în general 8 şi foarte rar 7 (iulie 1954). Temperatura apei

variază în jurul a 11°.

Cantitatea mare de apă pe care o conţine terasa aceasta se datoreşte şi

legăturii ce există între acest subraion hidrogeologic şi cel al terasei superioare.

Acelaşi fapt, ca şi asemănarea constituţiei geologice, explică apropierea calitativă a

apei din cele două subraioane.

Ceea ce trebuie remarcat este prezenţa unui strat acvifer ascendent, prins

în două fântâni din SE oraşului, între Turbata şi str. Cuza Vodă, datorită

deschiderii unui strat acvifer captiv din Sarmaţian în aluvionarul de terasă. În

aceste fântâni apa se ridică la cca. 0,5 m deasupra solului şi are gustul şi mirosul de

sulf datorită dizolvării ghipsului din Sarmaţian.

Utilizarea subraionului terasei inferioare, ca spaţiu pentru clădit, impune o

serie de măsuri, care să preîntâmpine influenţele negative provocate de fluctuaţiile

nivelului hidrostatic şi de inundaţiile de pantă.

2. Raionul glacisului de contact, situat la piciorul Coastei Huşului, de-a

lungul Drăslăvăţului, parazitând în parte terasa inferioară, formează cea de-a doua

unitate mare hidrogeologică a oraşului. Constituită din nisipuri, lentile de argilă şi

elemente rulate (marne, gresii), este o zonă bogată în apă şi în acelaşi timp umedă,

mai ales primăvara, dat fiind alimentarea laterală atât din pânza deluvială cât şi

din scurgerile de pantă.

Adâncimea nivelului hidrostatic în iulie 1954 era, în general, între 3-7 m.

Variaţiile pe verticală fiind însă foarte mari (2-3 m), primăvara apa ajunge frecvent

la suprafaţă.

3. Raionul hidrologic al pantelor deluviale ocupă cca. 26% din spaţiul

oraşului, fiind situat de o parte şi de alta a văilor Turbata şi Şara şi pe stânga

pârăului Răieşti. Aici sunt cuprinse străzile Gh.Doja, Petöffi, Burghelea, Răieşti,

Mucenic, Octavian Hagi, Filimon Sârbu, parte din str. Cotroceni, Corni, Al.Ionescu,

Şara, Barbu Lăutaru, Melchisedek, Episcopiei, Maior Popescu şi Eminescu. Tot

acestui raion îi aparţine şi tot spaţiul de la sud de Drăslăvăţ în afara intravilanului.

În acest raion hidrogeologic, nivelul hidrostatic al stratului acvifer are

adâncimi foarte variate, pe de o parte în raport cu alternanţa marnelor, nisipurilor

şi argilelor dispuse lenticular, pe de altă parte în raport cu grosimea materialului

alunecat pe pante. Frecvent, apa se află la o adâncime de 1-6 m, dar sunt şi puncte

în care adâncimea depăşeşte această valoare ajungând până la 15 m atunci când

apar lentile permeabile în Sarmaţian. De aceea, raionul pantelor deluviale se

prezintă ca un mozaic de zone umede, semiumede şi uscate, care se reflectă şi în

salubritatea cartierelor ce ocupă această unitate hidrogeologică.

30

Ceea ce mai caracterizează pantele deluviale este lipsa lor de stabilitate;

alunecările de teren, care se produc atât la sud de oraş, cât şi de-a lungul văilor

Turbata şi Şara sunt activate de apa subterană. În acest subraion sunt de asemenea

puternice scurgerile de pantă, care adesea transformă drumurile în adevărate

rigole.

Alimentarea acestei unităţi hidrogeologice se face pe de o parte din

precipitaţiile ce cad pe suprafaţa ei, iar pe de altă parte din stratul acvifer al terasei

superioare vecine şi în plus din stratele acvifere captive. Nu numai adâncimea are

valori diferite, dar şi fluctuaţiile nivelului hidrostatic variază de la 1 m şi chiar mai

puţin, până la 2-3 m.

Temperatura apei variază în jurul a 11°. Uşor alcalină, pH = 7-8, apa

pantelor deluviale prezintă în ceea ce priveşte duritatea cel mai accentuat mozaic:

puncte cu apă dură, alături de altele cu duritate mijlocie.

Concluzii. Din punct de vedere hidrogeologic oraşul Huşi cuprinde trei

raioane: raionul de terasă, raionul de glacis şi raionul pantelor deluviale.

Asemănarea constituţiei geologice, ca şi comunicarea stratelor acvifere între aceste

unităţi hidrogeologice, are drept consecinţă deosebirile mici calitative ale apei. Apa

este în general uşor alcalină, pH-ul variind între 7-8, sălcie, dură, improprie

utilizării în industrie şi uneori chiar pentru uz casnic. Prezenţa fântânilor cu apă

bună, alături de cele cu apă dură, se explică prin componenţa diferită a solzilor

aluvionari. Temperatura apei variază între 10° - 12°.

Ceea ce deosebeşte cele trei raioane hidrogeologice este adâncimea la care

se găseşte nivelul hidrostatic al stratului acvifer şi valoarea variaţiilor lui pe

verticală.

Apele de suprafaţă

Reţeaua hidrografică, ce drenează teritoriul oraşului este constituită din

două artere mai importante: Drăslăvăţul, în S şi Răieşti, format din Turbata şi

Şara, în partea de N. Aceste artere se unesc la E de oraş formând râul Huşi.

Izvorând din dealurile ce înconjoară oraşul Huşi, pâraiele acestea reflectă în

regimul lor condiţiile fizico-geografice ale regiunii pe care o străbat. Structura

lenticulară de roci permeabile şi impermeabile, climatul cu salturi termice bruşte de

la iarnă la vară, cu temperaturi ridicate şi ploi torenţiale vara, lipsa unei amenajări

sistematice a pantelor sunt elemente care explică viaţa acestor pâraie.

Regimul hidrografic al pâraielor Drăslăvăţ şi Răieşti are un caracter

torenţial. Primăvara, când topirea zăpezilor se face în ritm rapid, în urma creşterii

bruşte a temperaturii, sau vara, în urma ploilor torenţiale, pâraiele acestea

transportă mari cantităţi de apă, ieşind uneori din matcă, ca de ex. Răieşti, în

amonte de podul ce face legătura între str. Ralea şi Teodoru.

Acţiunea de eroziune liniară şi laterală, ajutată şi de scurgerile de pantă şi

de asemenea favorizată de constituţia geologică a regiunii, se intensifică la apele

mari ameninţând cu distrugerea: podurile (podul de la bariera Sf. Ioan), drumurile

(str. Răieşti) şi chiar gospodăriile locuitorilor (locuinţele din str. Pavel nr.12,

Episcopiei nr.32, Schit nr.25, Carp nr.26).

Variaţiile de nivel ale acestor pâraie prezintă amplitudini foarte mari: dacă,

în perioada de vară, abia au câţiva cm de apă (Şara şi Turbata în iulie 1954, aveau

10-20 cm), apoi primăvara, la topirea zăpezilor, sau vara după ploile torenţiale se

înregistrează creşteri de câţiva m (3-5 m). Încă o dovadă a caracterului torenţial al

acestor pâraie este atât prezenţa pietrişului şi bolovănişului puţin rulat şi de

31

calibru mare aflat în albia lor, cât şi a unor bulgări, cu diametru uneori de 20 cm,

constituiţi dintr-un amestec de marne, nisip, gresii şi concreţiuni calcaroase.

Influenţa faciesului petrografic în procesul scurgerii poate fi uşor urmărită,

mai ales în partea superioară a bazinelor acestor pâraie, unde alternanţa

formaţiunilor permeabile şi impermeabile imprimă caracterul de intermitenţă

scurgerii. Pârăul Ochiuri, la confluenţa cu Drăslăvăţul, la 2 zile numai după o ploaie

este complet sec, deşi sunt indicii că la viituri apa atinge înălţimi de 1 m. În cursul

inferior însă, pâraiele ce drenează Huşul nu seacă niciodată datorită alimentării

laterale din stratele acvifere ale teraselor şi pantelor deluviale, pentru care albiile

adâncite ale acestor pâraie servesc ca drenuri naturale.

Prezenţa marnelor calcaroase în complexul de roci prin care curg, ca şi

legătura cu ape subterane din regiune, face ca şi apa pâraielor să prezinte caractere

asemănătoare din punct de vedere chimic: apă uşor alcalină, pH-ul fiind între 7-8

(iulie 1954). Dată fiind adâncimea mică la data observaţiilor, temperatura apei era

puţin deosebită de cea din atmosferă.

Nu numai reţeaua hidrografică se răsfrânge ca un factor negativ pentru

oraş, ci şi scurgerile de pantă, care în unele sectoare sunt foarte puternice. Unele

din străzi, fără a mai pomeni de drumurile dintre vii, se transformă în adevărate

rigole în care apa atinge în timpul ploilor torenţiale înălţimi în jurul a 1 m (Vasile

Roaită, Burghelea, Bd. I.C.Frimu, Barbu Lăutaru, Nedelcu). La schimbarea de

pantă se produc inundaţii ca în sectoarele Şcolii viticole, la intersecţia străzii

Arghire Ştefan cu strada Castroian, datorită apei ce vine dinspre gară; în regiunea

cuprinsă între Drăslăvăţ, str. Ilie Pintilie şi Arion; pe str. Cuza Vodă; în regiunea

din lungul văii Râieşti cuprinsă între străzile Velciu, Ţacu, Octav Hagi, sau în zona

de intersecţie a străzilor Vasile Roaită şi Răieşti.

Pentru înlăturarea caracterelor negative ale apelor de suprafaţă, se impun

o serie de măsuri ca plantarea malurilor, construirea de baraje şi chiar crearea unor

bazine de retenţie în amonte de oraş cu ajutorul cărora să se regularizeze regimul

râurilor; de asemenea e necesară utilizarea raţională a versanţilor acestor văi, cât şi

folosirea unui sistem de canalizare care să absoarbă apa de scurgere evitându-se

astfel efectele inundaţiilor de pantă.

Vegetaţia

Un profil fitogeografic, făcut din valea Prutului până în dealul Dobrina,

străbate trei zone de vegetaţie: zona stepei, zona antestepei şi zona de pădure.

Aceste trei zone de vegetaţie, sub forma unor benzi înguste, paralele, se întâlnesc în

tot lungul Prutului dintre stepa Jijiei şi stepa Elanului, pe coasta de tranziţie de la

lunca Prutului la dealurile podişului moldovenesc.

Întregul bazin viti-pomicol al Huşului e cuprins în zona de antestepă, care

prezintă o dezvoltare mai mare în această regiune (fig.20), ea îngustându-se apoi

atât spre nord cât şi spre sud. O dată cu îngustarea ei se observă şi o restrângere a

zonei de podgorie, ceea ce dovedeşte încă o dată dependenţa mare care există între

zona antestepei şi utilizarea viti-pomicolă.

Zona de antestepă se pune în evidenţă printr-o serie de boschete, redii,

pădurici, în special pe porţiunile mai degradate ale pantelor. În inventarul acestor

redii este nelipsit gorunul (Quercus robur), jugastrul (Acer campestre), ulmul

(Ulmus campestris), teiul (Tilia cordata, mai ales), cornul (Cornus mas), sângerul

(Cornus sanguinea), dârmozul (Viburnum lantana), lemnul câinesc (Ligustrum

32

vulgare), păducelul (Crataegus monogyna), verigariul (Rhamnus cathartica),

clocotişul (Staphylea pinnata), porumbarul (Prunus spinosa) etc.

Fig. 20. – Oraşul Huşi şi împrejurimile. Zonele de vegetaţie.

Spre Prut vegetaţia de antestepă trece într-o bandă de stepă care prezintă

o lăţime mai mare spre NE de pârăul Recea dar care se îngustează în dreptul

dealului Voloseni, datorită înaintării acestuia până la marginea luncii. Vegetaţia de

stepă este aproape de nereconstituit, stepa fiind ocupată aproape în întregime de

culturi agricole. Cele câteva petece de păşune cuprinse în această zonă sunt

dominate de graminee (Poa, Festuca, Bromus, Andropogon) şi mai puţin

leguminoase (Medicago, Lothus, Astragalus, Trifolium). Se mai întâlnesc apoi

asociaţii de Artemisia austriaca şi de Achilea (coada şoricelului). Fără a forma

33

asociaţii, dar destul de frecvent, întâlnim pe aceste imaşuri o serie de plante

spinoase ca: Eryngium (scaiul), Ceratocarpus (ciulei), Carduus (ciulin), Xantium

(holera) etc. care compromit în mare măsură valoarea furajeră a acestora.

Pădurea este cantonată pe rama înaltă din vestul şi sudul bazinetului Huşi.

Avem de-a face cu o pădure de Quercinee (stejar, gorun, carpen, tei, ulm) pe

dealurile din partea de sud şi cu o pădure de făgeto-carpinete + Quercinee, pe linia

de înălţimi din vest: d. Lohanului, d.Dobrina, d. Huşi.

În vatra oraşului întâlnim un amestec de arbori ornamentali şi pomi

fructiferi. Dintre arborii şi arbuştii ornamentali menţionăm în ordinea dominaţiei

numerice: Aesculus hippocastanus (castan), Tilia argentea (teiul mirositor), Robinia pseudacacia (salcâm), Acer pseudoplatanus (paltin), Acer tataricus, Acer negundo,Acere platanoides, Picea excelsa, Pinus silvestris, Thuja orientalis, Morus alba, Populus tremula, Ailanthus glandulosa, Juglans regia, Syringa vulgaris, Ligustrum vulgare, Elaeagnus angustifolia, Ribes sp. etc.

Solul

Solul pe care s-a dezvoltat podgoria Huşilor este destul de variat, ca efect al

variatelor condiţii fizico-geografice care se întâlnesc pe acest relief de tranziţie de la

lunca joasă a Prutului la dealurile înalte ale Crasnei.

Fig. 21. – Oraşul Huşi. Harta solurilor.

În figura 21, cu toată generalizarea care s-a făcut, deosebim şase tipuri şi

complexe de soluri diferite:

- cernoziom propriu-zis

- cernoziom degradat

- sol brun şi brun cenuşiu de pădure podzolit

- complex de cernoziomuri subţiri de pantă

34

- sol aluvionar

- sol de lăcovişte.

Fig. 22. – Harta solurilor din bazinul Huşi.

Cernoziomul propriu-zis s-a format şi a evoluat în condiţiile zonei

fitoclimatice de stepă şi ale unui relief mai tânăr. El acoperă toată regiunea de la

NE de p.Recea, terasa inferioară din partea de SE a d.Dricului şi se insinuează

intrazonal pe ambele flancuri erodate ale văii Turbata şi Şara, cum şi pe o porţiune

din flancul stâng al Drăslăvăţului. De asemenea, sub forma unei benzi destul de

înguste, el acoperă zona de glacis de pe partea dreaptă a p. Drăslăvăţ.

35

Fig. 23. – Eroziunea solului în bazinul Huşi.

Cernoziom degradat, caracteristic condiţiilor de antestepă, ocupă tot restul

bazinului până aproape de culme, unde trece treptat spre solul de pădure. Dealul

Dricului, d. Curmătura, d. Turbata, d. Rotundoaia, d.Şara, precum şi o parte din d.

Rusca, sunt acoperite de acest tip de sol. Prin curmătura Ruscăi el face legătura cu

cernoziomul degradat din partea sudică. În tot arealul ocupat de el, cernoziomul

degradat s-a format pe depozitele terasei medii şi superioare, pe coluviuni, sau

direct pe succesiunea de marne şi nisipuri.

Solul brun-cenuşiu de pădure şi solul cenuşiu de pădure podzolit ocupă

rama de înălţimi de peste 190-200 m ce limitează bazinul viti-pomicol spre vest şi

spre sud. Acest sol s-a dezvoltat sub influenţa unui climat de pădure, a pădurii de

Quercinee şi de Quercinee cu fag, şi a substratului în cea mai mare parte nisipos

36

sau nisipo-gresos. Înspre Dobrina, dominată de fag şi carpen, acest sol se podzoleşte

din ce în ce mai puternic.

Fig. 24. – Măsuri ameliorative în bazinul Huşi.

Coasta din partea de sud a oraşului Huşi ca şi versantul nord-estic al

d.Dricului, ambele într-un avansat proces de degradare şi eroziune, nu permit

evoluţia normală a solurilor. Aici întâlnim un complex de cernoziomuri de pantă cu

orizonturile subţiri, cu orizonturile amestecate, sau chiar cu orizonturile erodate

până la roca mumă. Pânza de apă care apare în ochiuri la baza liniei de desprindere

sau în spatele monticulelor de alunecare de pe aceste coaste, condiţionează

existenţa a numeroase petece de lăcovişte calcaroasă ocupate de o vegetaţie higrofilă

37

cu sălcii, răchită şi plop. Acest complex de soluri s-a format şi se formează şi astăzi,

fie direct pe succesiunea de nisipuri şi argile, fie mai ales, pe o manta deluvială de

materiale desprinse de la cornişă şi alunecate pe pante.

În fundul acestui bazin, pe văile înguste ale Drăslăvăţului şi Turbatei, ca şi

pe şesul comun al acestora, întâlnim aluviuni, soluri aluvionare şi soluri de lăcovişte calcaroasă. Acestea din urmă s-au format ca efect al excesului de umiditate

cu carbonaţi din substrat (fig. 22, 23, 24).

CONSIDERAŢII ISTORICO-GEOGRAFICE

O aprecierea ştiinţifică asupra importanţei economico-geografice a unui

centru de populaţie, necesită în primul rând cunoaşterea cauzelor care au

condiţionat apariţia şi dezvoltarea acestuia.

Cercetările de teren ne-au dus la concluzia că dezvoltarea oraşului Huşi a

fost condiţionată de un complex de factori geografici, care au creat succesiv sau

concomitent condiţii diferite (fig.25).

Fig. 25. – Oraşul Huşi şi regiunile înconjurătoare.

Să analizăm succint principalele transformări înregistrate de acest oraş.

Înfiinţarea primului nucleu al actualului oraş a fost favorizat şi de

elementele mediului geografic.

Dacă se analizează harta se constată că locul ales are o poziţie geografică

corespunzătoare sub raport fizico-geografic.

Teritoriul actualului oraş Huşi este situat la marginea codrului, ocupând

zona de silvostepă. Deci, de la început peisajul natural a oferit un complex variat de

materii prime aparţinând celor trei sectoare economice: codrul, silvostepa şi stepa.

38

În acelaşi timp trebuie să menţionăm că teritoriul oraşului Huşi se găseşte

încă din vechime pe axul principal de legătură dintre valea Bârladului şi a Prutului,

prin valea Lohanului şi şaua Dobrina.

Însă cu toate aceste particularităţi favorabile legate de teritoriu,

organizarea oraşului s-a făcut târziu. Întârzierea este specifică şi altor oraşe din

Moldova şi ea se explică prin lipsa de interes din timpul orânduirii feudale.

O primă înviorare în viaţa Huşilor o creează, în trecut, reactivitatea vadului

Albiţa, din faţa movilei Răbâia. La începutul sec. XIX documentele menţionează

„şleaul Răbâia, drumul cel mare al Huşilor, pe lângă movila Răbâia” (8).

Rolul hotărâtor în dezvoltarea oraşului l-a avut însă întărirea funcţiei

administrativ-politice, prin schimbarea definitivă a capitalei ţinutului Fălciu, de la

Fălciu la Huşi 1832-1834 (9). Din acel moment oraşul Huşi a început să crească,

deşi regiunea nu-şi modificase structura peisajului natural. Oraşul Huşi a devenit

treptat exponentul cel mai urban din cadrul actualei regiuni depresionare a

Prutului, păstrând totuşi silueta unui centru rural în curs de urbanizare.

Vechimea oraşului Huşi

Până în prezent nu s-a reuşit să se precizeze data exactă a înfiinţării

oraşului Huşi. În această problemă s-au dus discuţii de către filologi, istorici şi

geografi.

Însă, oricare ar fi rezultatele viitoare, trebuie să arătăm că această regiune

a intrat în folosinţa elementului uman cu mult înainte de începuturile orânduirii

feudale. În cadrul cercetărilor făcute în regiunea Huşi s-au descoperit rămăşiţele

materialelor ce aparţin culturilor Cucuteni B (La Coţoi), Bronz- Hallstatt (Râşeşti)

şi migraţilor (în vatra oraşului, Bălţaţi). Noile date completează preţioasa colecţie a

profesorului V.Bujoreanu de la liceul de băieţi Huşi, ce cuprinde materiale

preistorice din întreaga regiune Huşi. Aceasta înseamnă că sectorul de silvostepă a

constituit un punct de atracţie pentru populaţie.

Toate aceste elemente nu pot fi considerate ca un prim început al actualului

oraş, deoarece ele sunt frecvente în toată zona de contact de la nord şi sud de vatra

oraşului.

În lucrările mai vechi, oraşul Huşi apare sub diferite forme: Huş1, Huz2,

Hufz3, Huschi3, Huswares4, Huşi5, sau Haş şi Hus.

Aceste forme au constituit baza de plecare pentru interpretările

etimologice6.

Astfel unii au susţinut că toponimicul de Huşi s-ar datori unei colonii slavo-

ungare din curentul husit 1460-1570. Această interpretare este dată prima dată la

1646 de Bandinus, care afirmă că după tradiţia locului, oraşul Huşi este înfiinţat de

husiţi ce au fost izgoniţi la 1460 dintre hotarele Ungariei în Moldova. Alţii consideră

că toponimicul derivă din cuvântul unguresc hus6: carne, căsăpii.

1 Iacob Castolda 1584. 2 Iohan Baptista Homano, 1769. 3 Ivan Danielov, 1812. 4 Nicola Visscher. 5 Al. Calimach, 1797. 6 Cuvântul Huşi, în slavoneşte însemnează gâscă, în ungureşte carne. Geografii Vintilă

Mihăilescu şi Ion Conea susţin că denumirea de Huşi derivă de la cuvântul huci, pronunţat

moldoveneşte huşi.

39

Considerăm că interpretarea cea mai justă a fost dată de G.Ghibănescu, în

sensul că Huşi vine de la un nume de familie, Huşul, nume ce este amintit de

documentele secolelor XV-XVI, în stepa Elanului „Marina fata Husului”, 1495, 1502

(9). G.Ghibănescu susţine că înfiinţarea târgului Huşi, ar fi în directă legătură cu

desfiinţarea târgului Sărata 1489, din care populaţia s-a refugiat aici, fiind un loc

mai sigur.

I.Melchisedek afirmă că oraşul s-a transformat la 1432 fără a dovedi însă

aceasta printr-un act. Documentele consultate ne arată însă că ţinutul Fălciu figura

ca unitate administrativă încă de la începutul sec.XV „la 1421 Alexandru cel Bun s-

a întâlnit cu un diplomat francez la Cozia în ţinutul Fălciu” (1).

Topicul de Huşi se întâlneşte sub formă de instituţie bisericească, biserica

Huşi 1495 (14), Episcopia de Huşi 1592 (14), Curtea Domnească1, Ocolul de Huşi (9),

târgul Huşi (9) drumul cel mare al Huşilor (9), podgoria Huşi (9), oraşul Huşi

capitala ţinutului şi judeţului Fălciu.

Dintre aceste topice cel mai frecvent apar Episcopia Huşi, Curtea

Domnească şi Târgul Huşi.

Huşi a fost reşedinţa domnească a lui Ştefan cel Mare, Bogdan, Petru

Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Cumplit ş.a.

Prezenţa voievozilor aici se deduce şi din numeroasele acte scrise în Huşi,

„...scris în Huşi, 1507” (G.Ghibănescu, vol.28, p.100, p.96); „...scris în Huşi, 1547,

1548, 1546, 1560, 1555” (G.Ghibănescu, vol.21); 1548 (vol.20,p.32); 1589, 1560 (vol.4,

p. 157,190); pisar în Huşi (vol.21 p.97; vol.IV, p.67).

În Huşi, Ieremia Movilă a înfiinţat Episcopia pe care a înzestrat-o cu 6 sate,

de hrană (Novaci, Epureni, Duda, Pogăneşti, Stănileşti, Corni) (G.Ghibănescu,

v ol.VIII, p.280).

În cadrul acestei Episcopii au activat feţe bisericeşti ca: Dosoftei, autorul

Psaltirei în versuri 1658; Varlaam, 1692 şi Veniamin Costache 1793.

Tot în epoca feudală oraşul Huşi este important şi pentru funcţia

administrativo-economică. Organizarea lui rezultă din prezenţa în Huşi a unor

funcţionari specifici oraşelor. În 1612 „ureadnic de Huşi...şoltuz şi 12 pârgari” (9)

sau în 1652 „Petrii Podolaan, şoltuz de Huşi cu 12 pârgari şi vornicul de Huşi

Enache... a pus pecetea târgului său să se ştie”(9).

Ca târg oraşul Huşi apare din sec. XV până în sec. XIX. Considerăm că

pentru această perioadă, Huşi n-a prezentat în mod permanent un rol economic

important. Aşa se explică absenţa oraşului Huşi din numeroase hărţi din epoca

feudală şi prezenţa în schimb a Fălciului.

Date despre Huşi mai găsim în însemnările călătorilor străini ce au

străbătut pământul Moldovei. sunt interesante în aceasta privinţă însemnările lui

Bandinus de la 1646: Huşi un târguşor locuit de români şi unguri, aceştia din urmă

fiind mai numeroşi: 682 suflete”.

Aceeaşi apreciere o face şi Dimitrie Cantemir la începutul ces. XVIII, „Huşi

târg mic”.

Huşii se dezvoltă mai ales în partea primă a sec. XIX, când atrage un

număr mai mare de populaţie: în 1829 avea 1865 de familii (19), în 1859 avea 12

764 de locuitori (16). După aceste date populaţia prezintă un caracter cvasi

staţionar.

1 „s-a făcut curte domnească în Huso pe Draslovăţ”. Anuarul Episcopiei Huşi, 1935.

40

Întârzierea dezvoltării urbane se datoreşte şi pulverizării vieţii comerciale

în târguri şi târguşoare care concurează Huşii ca: târgul Răducăneni (1838),

Drânceni (1863), Hoceni (1846), Docolina (1838), Urdeşti (1831), Codăeşti (1838),

Poeni (1837), Crasna (18).

Oraşul îşi accentuează caracterul de „oraş de podgorie” şi centru principal

pentru comercializarea vinurilor. Trăsăturile sale economice reflectă în cea mai

largă măsură legătura strânsă ce s-a cristalizat între oraş şi regiunile

înconjurătoare agricole sau forestiere.

Evoluţia teritorială

Din analiza sumară a texturii, rezultă că dezvoltarea oraşului a fost

condiţionată de proprietatea feudală a episcopiei, de direcţia căilor de comunicaţie şi

de fragmentarea reliefului vetrii.

Târgul Huşi a fost iniţial domnesc1 până în sec.XVIII (14) după care dată

devine târg episcopal. Sub această formă Huşii cuprindea teritoriul episcopiei

actuale, lângă care se dezvoltase nucleul târgului.

În harta lui Bawr, Huşul este înscris sub forma unui sat, situat în partea de

SV-V a episcopiei. El nu are simbolul târgurilor ca Foltschi, Vaslui. În plus târgul

nu este legat de marele drum al Prutului, Fălciu-Stănileşti, movila Răbâii; singurul

drum comercial trece de la movila Răbâii prin Huşi spre Rusca-Elan.

Date mai precise asupra evoluţiei spaţiale ne prezintă planul (Melchisedek)

(1771). După acest plan târgul este extins în zona de confluenţă a pâraielor

Drăslăvăţ, Temasa (Riesci) în fâşii paralele cu orientarea NS. Profilul are direcţia

VE şi prezintă următoarele sectoare:

- sectorul episcopiei cuprinde spre vest o livadă, actualul teren cu vie;

- la est este înscris târgul cu mahalaua Pleşa, spre sud, de la

N.Mavrocordat;

- urmează în continuare, mahalaua Broşteni, formată din posluşnici şi

târgoveţi;

- în partea de est e mahalaua Plopeni, populată de posluşnici şi târgoveţi2.

Partea de nord a acestei fâşii are notiţa, „de la I.Movilă”.

Planul Melchisedek cuprinde date privitoare la structura naţională a

populaţiei. În părţile nordice ale primelor două fâşii este conturat un spaţiu în care

se menţionează cuvântul „bulgari”. Valoarea planului creşte şi prin menţionarea

satului Corni în NV, cu posluşnici şi târgoveţi şi ograda lui Lazăr, Voloseni în SE.

Planul suferă din lipsa unor elemente care să sprijine precizarea spaţială a târgului.

Singurele elemente de orientare spaţială sunt clădirile episcopiei, reţeaua

hidrografică şi topicele cartierelor ce se păstrează şi azi în vatra târgului Huşi.

Limitele târgului vechi ne sunt indicate şi de un număr de biserici, care

formează o centură între târg şi zona rezidenţială rurală. Arhivele acestor biserici

ne arată că ele au fost ridicate de meşteşugarii, breslarii târgului Huşi după cum

urmează: Biserica Sfinţii Voievozi3 (1855 construită cu sprijinul breslei tăbăcari),

Biserica Înălţării4 (1833 de breasla băcani), Biserica Sf. Nicolae5 (1837 de breasla

1 „1502... târgul nostru din Huşi” (G. Ghibănescu). 2 Poluşnici, oamenii veniţi, aduşi de prin alte târguri, în deosebite rânduri pentru

serviciul episcopiei. 3 Arhiva Bisericii Sfinţii Voievozi, nr. 26. 4 Arhiva Bisericii Înălţării, nr. 6. 5 Arhiva Bisericii Sfântul Nicolae, nr.14.

41

bogasieri), Biserica Sfântul Dumitru (1834 – 1846, a fost ridicată pe ruinele alteia

mai vechi).

Toate aceste monumente istorice se găsesc situate pe interfluviul dintre

pârâul Drăslăvăţ şi Răieşti, conturând vechiul târg de formă alungită, pe axa

principală Drânceni-Dobrina.

Târgul nu reuşeşte să ocupe întreg interfluviul, iar în afara acestuia

prezintă o arie de risipire de tip podgorie.

Versantele de sud şi vest-nord-vest, erau îmbrăcate parţial de păduri

pâlcuite, din care se mai păstrează şi azi seminceri mai ales spre Schit şi Dobrina.

La începutul sec. XIX se întâlnesc pâlcuri de pădure şi pe d.Dric până la Biserica Sf.

Dumitru unde în apropiere era un bordei încadrat de pădure.

În harta lui G.Filipescu Dubău (şi Antonu Parteni), Huşul apare ca centru

urban, cu o populaţie de 12 764 locuitori. El era legat de depresiunea Prutului prin

trei drumuri simple. Legătura cu ţinutul Codăeşti-oraşul Iaşi se făcea prin Epureni-

Lohan. Drumul cel mai mare apare în direcţia est-vest legând Huşul de Vaslui. Din

reprezentarea cvartalelor construite rezultă că acestea se grupau în jurul episcopiei.

Date mai precise ne prezintă planurile oraşului de la 1871 (2) şi 1885 (17).

Primul plan cuprinde întreaga proprietate a târgului Huşi formată din

vatra târgului, imaşul târgului şi viile ce înconjoară vatra târgului, în total 2 400

fălci. Vatra târgului este mărginită de şanţul târgului, având o formă alungită VE,

ce se suprapune în general intefluviului dintre Tubata şi Drăslăvăţ. Spre NV vatra

târgului este separată net de cătuna fostă clăcaşă Corni. În cadrul celor 319 de fălci

se cuprind: vatra târgului (295 fălci), ceairu cu Episcopia (9 fălci), dughenile

Episcopiei (5 fălci) şi grădinarii (10 fălci) în sectoarele de confluenţă a celor 2 pâraie.

Se menţionează că sectorul de la vest de Episcopie nu era parcelat pentru

construcţii. Spre N limita construcţiilor depăşeşte parţial pârăul Turbata. Din acest

plan rezultă că târgul se grupa mai ales în limitele patrulaterului central ce se

înscrie între barierele Drânceni, Rusca, Vaslui şi Episcopie. Se remarcă în special

extinderea grupării bulgare în partea centrală estică a târgului, grupare ce era

menţionată de Melchisedek lângă Episcopie.

În general, târgul Huşi prezintă o arie continuă de construcţii în partea

centrală, şi cu două nuclee spre schit şi Valea Seacă. Interesele de exploatare ale

Episcopiei au frânat extinderea oraşului spre V, pe terenul cel mai salubru.

Planul cuprinde şi două lacuri de acumulare pe pârăul Huşi şi Recea.

Planul oraşului de la 1885 este mult mai complet sub raport geografic. El

cuprinde în special vatra oraşului, în care trasează suburbiile şi străzile principale.

Din textul ce însoţeşte planul se pot face următoarele aprecieri:

Oraşul se întinde pe 300 ha şi este împărţit în 4 suburbii:

1. suburbia Cotroceni cuprinde partea central-vestică Episcopia şi târgul

vechi până la Biserica Înălţării;

2. suburbia Broşteni cuprindea bazinul Drăslăvăţ, până în avale de Coţoi,

şi partea centrală a oraşului dintre Cuza Vodă şi Ghica Vodă;

3. suburbia Plopeni cuprindea partea de SE până la Movila Volosenii;

4. suburbia Riesci cuprindea sectorul Dric, inclusiv str. Tăbăcari.

Planul ne arată că oraşul era încadrat de podgorie, iar sectorul Episcopiei

din suburbia Cotroceni era neconstruit şi ocupat de ceair şi livezi. Oraşul nu reuşise

să se lege cu Corni şi nici să se extindă spre valea Seacă-Ochiul. El se lega de

regiune prin 12 bariere dintre care cele mai importante rămân tot cele vechi. În

42

interior, oraşul merge spre o precizare a funcţiilor sale. Acest fapt îl desprindem din

toponimia străzilor cu denumiri de bresle şi din fixarea pieţelor comerciale.

Din această perioadă se păstrează următoarele construcţii: Teatrul comunal

(1852), clădirea pompieri (1866), clădirea Sfatului popular (fost spital, 1864), şcoala

de fete (1880), arhiva Sfatului popular Huşi şi mai multe case vechi comerciale.

Un moment istoric în dezvoltarea oraşului îl constituie construcţia căii

ferate Crasna – Huşi1, din 1890. Construcţia gării în partea central-vestică a silit

oraşul să se extindă spre d.Dobrina, deci să se organizeze o parte din teritoriul

Episcopiei pentru noile cerinţe ale sale. Pătrunderea acestui cap de linie ferată

peste d. Lohanului în depresiunea Huşi a înviorat în general şi economia rurală

căreia i s-a oferit un nou punct de valorificare a produselor, mai ales în urma

închiderii schelelor Prutului. Prin aceasta a crescut şi calitatea urbană a centrului

Huşi. Cu ajutorul căii ferate oraşul a primit materiale pentru reconstrucţie şi a

valorificat mai uşor produsele locale.

Traseul căii ferate nu-i economic, deoarece accidentul de relief, d.Dobrina,

impune consum de energie, iar pantele nestabile creează nevoia unor permanente

măsuri de întreţinere.

Construcţia căii ferate a înviorat acţiunea de urbanizare a oraşului însă

numai pentru sectoarele centrale locuite de exponenţii clasei exploatatoare. Mai

târziu se construiesc şi grupul clădirilor Ministerului Justiţiei (1893), Şcoala viticolă

(1908-1910) şi se organizează parcul din faţa Episcopiei (1896), iar în est târgul de

vite (1890) şi la vest de calea ferată, oborul de cereale Dobrina (1880).

In 1900, oraşul atinge suprafaţa de 350 ha. El se dezvoltă în perioada dintre

cele două războaie mondiale prin îndesirea sectoarelor marginale muncitoreşti-

agricole şi păstrarea de spaţii verzi neorganizate, în sectorul burghezo-moşieresc.

Contrastele geografice interne sunt prea evidente în vatra actualului oraş, mai ales

între partea centrală şi suburbiile rurale. Lipsa unei orientări urbane a contribuit la

dezvoltarea unui oraş haotic, extins orizontal şi fără creştere pe verticală.

FUNCŢIILE ŞI STRUCTURA INTERNĂ

Datele istorice ne arată că actualul oraş Huşi a trecut prin formele: sat,

mănăstire, curte domnească, târg.

În epoca feudală, Huşul este important prin dezvoltarea sectorului agricol,

comercial şi industrial-meşteşugăresc. El avea o populaţie de amestec, de

adunătură, formată din târgoveţi, posluşnici, clăcaşi şi meseriaşi. În vatra târgului

se putea face net diferenţierea de clasă. Populaţia a înregistrat mari fluctuaţii

numerice.

Ocupaţia de bază o forma agricultura. Populaţia suburbiilor, foste colonii, ca

şi a satelor supuse Episcopiei, era, în cea mai mare parte, clăcaşă. Astfel în 1848

„locuitorii erau obligaţi a lucra zile de pont, ca locuitori pe osebit trup Plopeni...” Un

număr de locuitori s-au strămutat din sat în târg „... şi care au locuri de hrană să se

întoarcă în sat”. Acelaşi document menţionează că locuitorii mahalalelor Broşteni,

Corni, Cotroceni erau şi crescători de vite. Şi târgoveţii aveau vii2 şi creşteau vite de

1 Au fost mai multe proiecte. Unul propunea construcţia unui tunel din Lohan spre p.

Turbata, cu gară pe dealul Dric. Altele s-au ocupat de posibilitatea legăturii văii Prutului, cu

Fălciul. 2 La 1658 „...neşte vii în Dric de la Huşi” (G. Ghibănescu, vol.VII, Iaşi, 1914, p.308): în

1849, podgoria Huşi lângă biserica catolicească (Gh. Ghibănescu, vol. XIX, Iaşi, 1927, p.233).

43

negoţ. Vinurile de Huşi ocupă locul al doilea după Cotnari (Dimitrie Cantemir).

Dările erau însă atât de mari încât s-au iscat conflicte deschise între târgoveţi şi

Episcopie, iar o parte din populaţie a părăsit târgul lăsând şiliştile Corni şi

Broşteni1.

Prin venirea grupului catolic şi bulgar2 s-a completat forţa de muncă şi s-a

întregit planul de cultură cu plante noi ca: legume şi zarzavat, cultura dudului

pentru viermii de mătase şi a tutunului. Ulterior s-a introdus cultura năutului şi a

florii-soarelui. Oraşul avea heleştee şi bălţi cu peşti la Stănileşti pe Prut (1638) (9).

O altă ocupaţie veche era comerţul practicat de neguţătorii târgului. Aceştia

erau obligaţi în primul rând să plătească bezmăn, potrivit înscrierilor de embatic.

Obişnuit Episcopia „încasa banii după dughene, stupi, porumb, vii... pentru

târgul acesta Huşi ce este dat danie la Episcopie”3.

„Târgoveţii din Huşi ce sunt şezători cu casele şi dughenele pe vatra

târgului Huşi, sunt obligaţi să dea venit la Episcopie... adică pentru tot vinul şi

rachiul ce vor vinde în cârciumi...”4.

Târgoveţii erau liberi să vândă cărnuri, sau făină şi peşte (Arh. Sfat., cazier

4/922). În 1900 târgul Huşi era socotit printre principalele centre de export de carne

sărată, păstrămuri, seu. El avea bogate salhanale.

Se menţionează că vânzarea dohotului era un monopol al Episcopiei5.

Negustorii erau organizaţi pe bresle şi se grupau cu dughenile lor pe anumite străzi

cu o anumită specializare; astfel în apropierea bisericii Sf. Nicolae erau bogasierii

(manufactură), apoi saidacarii (argintarii), pescarii, băcanii. În partea de est a

târgului erau str. Olăriei şi târgul Făinei. În str. Olăriei se pot vedea şi acum

vechile case comerciale de la 1861.

Pe lângă nucleul comercial permanent, erau şi târguri periodice ca târgul de

vite şi târgul de cereale. La finele sec. XIX funcţionau, după Săghinescu, 6 pieţe

comerciale: Sf. Neculai, Pescăriei, Lăptăriei, Verdeţurilor, str. Dumitru şi Primăriei.

În aceeaşi perioadă s-au dezvoltat şi meseriile, specializate mai ales în prelucrarea

produselor locale.

Sectorul de creştere a animalelor în special bovine, era apreciat şi de

Dimitrie Cantemir „boii cei mai frumoşi se găsesc pe pârâul Sărat în ţinutul

Fălciilor... fiindcă aceste câmpuri au sare din belşug şi fac ierburi subţiri şi grase...

ei cresc aşa de multe vite că-şi plătesc cu ele dările” (4).

Produsele acestui sector sunt prelucrate de breasla tăbăcari (de pe actuala

str. Tăbăcari), blănari (actuala str. Petrov), abageri şi producători de săpun.

Breasla ciubotarilor a avut un mare rol economic în Huşi. Din catastihul (5)

publicat de A.Ciurea, rezultă că breslele ciubotarilor s-au organizat înainte de 1790

„catastihul cel vechi ce au fost s-au prăpădit”.

Mai era dezvoltată industria uşoară alimentară reprezentată de berării

(fabrici de bere) şi mori6.

1 Hrisov M. Sturza, 1848 (Arh. Sfat., cazier 28). 2 Bandinus, la 1646, arată că populaţia Huşului s-a întregit şi cu populaţia catolică fugită

dintr-un sat de lângă Huşi, din cauza birurilor şi cu populaţia venită din Ciobârciu

(G.I.Năstase). 3 Arhiv. Sfat. pop. Huşi, cazier 4/922, 1785. 4 Ibidem, cazier 2/292, Huşi, 25.VII.1792. 5 Arhiv. Sfat. pop. Huşi, cazier 2/292, din 25.VII.1792. 6 „vad de moară în Prut cu 6 pietre”, 1638 (G. Ghibănescu, vol.VIII, Iaşi, 1914, p.276).

44

Sectorul meseriilor se poate reconstitui şi astăzi după stilul clădirilor din

str. Olăriei şi după unele topice ale străzilor. El a suferit unele schimbări în

perioada 1920-1940. În prezent acest sector se reorganizează în limitele vechi însă

cu o structură mult mai complexă.

În concluzie, oraşul Huşi a fost întârziat în urbanizare de înceata dezvoltare

a forţelor de producţie, specifică epocii feudale şi capitaliste. Să analizăm pe rând

elementele geografice urbane actuale.

FUNCŢIILE ACTUALE ALE ORAŞULUI HUŞI

Din cartările făcute la teren, în oraşul Huşi, s-au putut desprinde patru

zone funcţionale:

Zona politico-adminstrativă-culturală;

Zona industrială-comercială;

Zona agricolă;

Zona de locuinţe.

Funcţia politico-administrativă culturală

Oraşul Huşi este reşedinţa raionului administrativ cu acelaşi nume.

Datorită funcţiei de reşedinţă de raion, în interiorul lui se localizează un sector

ocupat de instituţii. Numărul clădirilor ocupate de instituţii este de 180. Ele înscriu

în spaţiul oraşului o zonă evidentă (fig.26). Aceasta ocupă o parte din sâmburele

Fig. 26. – Oraşul Huşi, funcţiile interne.

45

central al oraşului şi este situată pe interfluviul Şara-Drăslăvăţ. Ea are forma

alungită V-E şi se axează pe trei din arterele principale de circulaţie. Ocupă axa

care leagă gara de centru (nu în întregime), cu un nucleu mai important lângă gară,

apoi strada Liceului de băieţi cu un nucleu mai important în jurul fostei episcopii şi

sectorul din sudul zonei comerciale şi meşteşugăreşti.

Zona administrativo-culturală este formată din clădiri cu aspect atrăgător,

în stil moldovenesc. În trecut această parte a oraşului aparţinea marii burghezii.

Mare parte din clădirile din acest sector sunt construite la sfârşitul sec. XIX şi

începutul sec. XX. Iniţial această zonă nu era atât de extinsă. Astfel axa gară-centru

a fost ocupată abia după construirea căii ferate, eveniment în urma căruia oraşul a

manifestat tendinţa de a se extinde spre gară.

În privinţa utilizării raţionale a acestui spaţiu, menţionăm că el prezintă

numeroase terenuri neclădite1, bune de construit.

Funcţiunea economică industrială-comercială a oraşului Huşi

La prima privire, oraşul ar părea că nu prezintă o prea mare importanţă

economică, prin faptul că în interiorul lui nu se pot desprinde decât greu anumite

sectoare industriale. Din analiza de amănunt se constată că oraşul Huşi are totuşi

zone economice conturate, cu trăsături proprii geografico-economice. După indicii

actuali, primul sector este cel agricol, după care urmează sectorul industrial. Indicii

economici de perspectivă plasează în primul plan sectorul industrial (fig.27).

Fig. 27. – Oraşul Huşi, harta economică.

1 Multe din ele sunt spaţii virane, care dau un aspect necorespunzător unui centru de

populaţie urban.

46

1) Funcţia industrială a oraşului Huşi. Putem spune că oraşul Huşi nu are o

viaţă industrială dezvoltată. Industria existentă s-a dezvoltat numai pe baza

materiei prime locale, a cerealelor, podgoriei şi mai puţin pe baza sectorului horticol

şi de creşteri1.

Industria este repartizată în spaţiul oraşului în funcţie de calea ferată şi de

drumurile mai importante care leagă Huşul cu regiunile înconjurătoare. Spre

exemplu morile au apărut în punctele de bariere.

Industriile ale căror produse sunt trimise în regiuni mai îndepărtate, s-au

grupat în apropierea gării. Ele au în felul acesta putinţa de a transporta uşor

materia primă şi de a trimite produsele.

Pe primul plan se situează industria alimentară, fiind legată de produsele

agricole ale regiunii. Ea cuprinde 8 mori, o presă de ulei, o fabrică de pâine, una de

brânzeturi, un centru de semiindustrializate, fructe şi legume, o întreprindere de

băuturi spirtoase etc.

Dintre mori mai importante sunt: moara Ceahlău şi moara 23 August

(fig.28).

Moara Ceahlău are o forţă motrice de 115 H.P. Materia primă (grâul) este

adusă 60% din regiune şi 40% din alte regiuni. Are o capacitate de 800 vagoane

anual. Produsele sunt trimise în primul rând în raion, apoi în oraşele Bacău, Galaţi

şi Iaşi. Această moară este construită în anul 1946.

A doua este Moara 23 August care macină grâu şi porumb (3 valţuri pentru

grâu, 1 pentru porumb), deserveşte întreg raionul şi oraşul Huşi. Are o capacitate de

280 t. lunar. Este cea mai importantă întreprindere din oraş şi raion.

Restul de 5 mori sunt mici, ţărăneşti, cu o capacitate de prelucrare mică.

Moara situată la podul Ferenţ, macină porumb şi mai puţin grâu.

Deserveşte cartierele Corni şi Cotroceni şi satele Epureni, Duda, Novaci etc., deci

satele dinspre N. Producţia ei medie este de 300 kg pe zi. Sezonul în care este mai

mult ocupată, este iarna.

Moara din bariera F.Sârbu deserveşte satele dinspre E din lunca Prutului

(Lunca Banului, Pogăneşti, Valea Grecului, Epureni, Râşeşti, Ghermăneşti,

Stănileşti etc.). Capacitatea de producţie este mică atingând 20 de vagoane cereale

anual.

Moara 30 Decembrie deserveşte mai ales satele dinspre est şi nord (Valea

Grecului, Stănileşti, Gura Văii, Epureni, Lunca Banului, Duda, Cristeşti).

Prelucrează lunar 100 tone de porumb şi grâu (80% porumb şi 20% grâu).

Moara 21 Decembrie deserveşte satele Cârligaţi, Şchiopeni, Stroeşti,

Vetrişoaia etc. de pe o arie mult mai mare. Cantitatea de materie primă prelucrată

este de 10 vagoane lunar de la producători şi 5 tone din sectorul socialist.

Moara Victoria primeşte materie primă provenită din sectorul de stat (25%)

şi individual (75%). Satele participante sunt cele din nord: Epureni, Duda, Novaci,

precum şi cartierele Corni şi Cotroceni.

1 În 1900 erau: 3 mori, 2 berării, 4 tăbăcării, 2 săpunării, 1 atelier ceramică. În 1912 se

înregistrează o fabrică de tricotaje, 1 fabrică de bere, 4 de cherestea (Dicţ. statist. al Rom., vol.

I, Buc., 1914, p.373).

47

Morile din oraşul Huşi sunt cele mai importante întreprinderi industriale,

prelucrând anual peste 1 338 vagoane de cereale. Ele satisfac nu numai necesităţile

raionului, ci şi ale unor centre extraraionale.

În oraşul Huşi, necesarul de pâine este furnizat de o întreprindere de panificaţie modernă.

Fig. 28. – Participarea satelor la morile din Huşi.

Centrul de semiindustrializat legume, fructe şi zarzavaturi. Legumele,

fructele şi zarzavaturile sunt procurate prin 8 centre de achiziţie din oraş şi 50 de

centre din raion. Întreprinderea este specializată în prepararea sucurilor de fructe,

pulpelor de fructe, bulionului, murăturilor etc., în cantitate de 100 de vagoane

anual. Fructele sunt procurate din satele Cosmeşti, unde este şi un centru de

semiindustrializare, Şchiopeni, Cârligaţi, Grumezoaia, Târzii etc. Legumele şi

zarzavaturile sunt aduse de la Pogăneşti, Stănileşti, Săratul, Bumbăta şi

Vetrişoaia.

48

Fabrica de băuturi spirtoase. Pe baza spirtului adus de la Iaşi, Ghidigeni şi

Rădăuţi şi a fructelor, se fabrică băuturi spirtoase ca: votcă, rom, licheur, rachiuri

etc. Anual se produc 12 vagoane de băuturi aromate. Majoritatea produselor se

distribuie local. La Huşi s-ar putea fabrica alcool pe baza produselor regiunii, mai

ales a vinului. S-ar putea construi o fabrică de oţet din vin şi de rachiuri naturale.

Centrul de prelucrare a laptelui. Această întreprindere procură materia

primă prin achiziţii de la stânele organizate în cooperative, dând în comerţ

brânzeturi ca: brânză frământată, telemea, unt, brânză de Dorna ş.a. Se produc

anual 10 vagoane de brânzeturi. Produsele sunt distribuite în Bucureşti, Brăila şi

mai puţin în Huşi.

Centrul de prelucrare a vinului. În acest centru vinurile sunt înnobilate şi

sortate pe specialităţi. Sub acest raport, Huşul este excedentar. Vinul este

valorificat prin comerţul republican şi local.

O altă întreprindere aparţinând industriei alimentare, este presa de ulei, la

care participă mai mult satele dinspre valea Prutului. Este o industrie a cărei

perioadă de lucru începe după culegerea florii-soarelui. Are o producţie lunară

medie la sezon (octombrie-martie) de trei vagoane ulei.

Industria textilă deserveşte comunele: Vetrişoaia, Budul, Stănileşti, Lunca

Banului, Rânceni precum şi Pogăneşti, Vârtopuri etc. Vin la Huşi, pentru bătut

sumane şi locuitori din raionul Vaslui şi raionul Bârlad.

Industria materialelor de construcţie este puţin dezvoltată deşi regiunea

dispune de materii prime.

Oraşul Huşi va putea să-şi lărgească industria, prin folosirea materiilor

prime locale.

În afara întreprinderilor amintite în oraşul Huşi sunt 75 de ateliere meşteşugăreşti. - Ateliere de fierărie oferă: accesorii pentru căruţe şi unelte agricole.

Atelierul cel mai mare prelucrează anual până la 4 000 kg. fier. Atelierele de

fierărie deservesc oraşul şi satele: Stănileşti, Epureni, Cârligaţi, Lunca Banului,

Valea Grecului, Gura Văii, Vetrişoaia, Pogăneşti, Crăsnăşeni, Leoşti, Pojorăni,

Şchiopeni etc. Atelierele cooperatiste de stat, dau produse pentru G.A.C., G.A.S.,

instituţii şi pentru particulari.

- Atelierele de rotărie execută: accesorii pentru căruţe, roate, diferite unelte

pentru agricultură, obezi dintr-o bucată etc. Materia primă este procurată prin

Ocolul silvic Huşi, din pădurile din împrejurimi. Cel mai bun material lemnos este

cel de la Dobrina, Buneşti, Plutoneşti. Se mai aduce lemn şi din pădurile Cârligaţi şi

Gorban. Pentru confecţionarea accesoriilor pentru căruţe este folosit frasinul, ulmul

şi carpenul. Obădăria prelucrează lunar până la 20 m3 material lemnos. Aceste

ateliere deservesc gospodăriile agricole din raion. Unele produse, exemplu căruţele

se trimit în raioanele Roman, Iaşi, Vaslui, Negreşti, Bârlad, R.Sărat, Ploieşti şi

Bucureşti.

- Atelierele de tâmplărie produc articole ca: stolerii, mobilă, binale,

ambalaje pentru fructe şi struguri etc. Ele au o capacitate de prelucrare de 2 040 m³

materie primă anual. Deservesc comunele Gura Văii, Stănileşti, Cârligaţi, Rusca,

Pogăneşti, Epureni etc.

- Specificul de podgorie a împrejurimilor oraşului a contribuit la dezvoltarea

atelierelor de dogărie. Ele folosesc materie primă locală şi sunt deservite de un

gater. Producţia anuală este de 2-3 000 butoaie.

49

- De importanţă locală amintim atelierul de cizmărie, care are o capacitate

de producţie de 15 000 perechi încălţăminte anual, atelierele de lumânări, de

cărnuri conservate ş.a.

Proporţional cu necesităţile populaţiei, atelierele din Huşi sunt destul de

numeroase. Acest lucru se explică prin faptul că ele produc bunuri atât pentru oraş

cât şi pentru raionul Huşi şi alte raioane vecine, sau mai îndepărtate din ţară.

Cele 75 de ateliere din oraş sunt deservite de un număr total de 274 de

lucrători.

Pentru viitor se prevede dezvoltarea unei industrii mai mari, bazată pe

materia primă locală, care să producă bunuri de larg consum.

Modul de grupare a atelierelor. Din analiza hărţii economice a oraşului, se

observă că atelierele au ocupat în primul rând centrul oraşului (vechiul nucleu

meşteşugăresc şi comercial) şi parte din principalele bariere mai ales din sud-est, în

funcţie de căile de comunicaţie cele mai importante, care pătrund în oraş.

Din harta funcţiilor rezultă că zona meşteşugărească comercială se situează

în centrul oraşului, şi se eşalonează în lungul străzii Ştefan cel Mare.

Poziţia atelierelor în centrul oraşului, nu este bine aleasă. Se propune

gruparea lor într-un sector special amenajat care ar constitui baza viitoarei

industrii.

După modul de grupare a atelierelor mai ales la barierele din SE şi după

alte considerente pe care le vom analiza mai târziu, rezultă că oraşul Huşi este

orientat din punct de vedere economic, mai mult spre valea Prutului şi stepa

Elanului.

2) Funcţia comercială a oraşului Huşi. Analizând harta funcţiilor interne,

putem deosebi mai multe nuclee comerciale, dintre care cel mai important este

nucleul comercial central.

În afară de acestea, mai sunt şi vadurile comerciale, cum este cel de la

Podul Ralea, unde există şi o mică piaţă.

Sectoarele comerciale ale oraşului nu au numai funcţie comercială ci şi

funcţie meşteşugărească; între acestea, cel mai important este nucleul central

(partea sudică a lui) care are în primul rând funcţie comercială şi apoi

meşteşugărească.

Rolul principal în comerţul oraşului Huşi îl au magazinele de stat, aproape

singure satisfăcând nevoile populaţiei.

Un alt aspect al funcţiei comerciale a oraşului Huşi îl prezintă comerţul

liber. În centrul oraşului se află piaţa centrală, iar la bariera F.Sârbu oborul, cu

târgul anual din 14 septembrie1. Piaţa oraşului Huşi concentrează zilnic un mare

număr de participanţi şi o cantitate importantă de produse (fig.29).

Aprovizionarea oraşului cu produse alimentare pe piaţa liberă, este

asigurată de mai mult de 50 de sate. Aunt sate care participă cu produse zilnic şi

sate care participă săptămânal. Putem distinge două zone de aprovizionare cu

produse una zilnică şi alta săptămânală. În zona de aprovizionare zilnică intră sate

care aduc produse de la o depărtare de maximum 15 km din N şi 19 km din S

(Lunca Banului). Şi din interiorul acestei zone, am putut deosebi o zonă de tranziţie,

în care intră satele care participă la piaţa zilnică de 2-3 ori pe săptămână. Satele

care aprovizionează oraşul zilnic sunt: Stănileşti, Gura Văii, Budul, Şchiopeni,

Leoşti, Cârligaţi, Rusca, Creţeşti, Crăsnăşeni, Tătărăni, Stroeşti, Epureni, Duda,

1 Se ţine la începutul culesului viilor.

50

Novaci, Valea Grecului şi Pogăneşti. Aceste sate sunt cuprinse între Stănileşti (11

km în S) şi Duda (9 km în N).

Fig. 29. – Alimentarea cu produse rurale a oraşului Huşi la piaţa liberă.

51

Dintre satele din zona de tranziţie, care participă de 2-3 ori pe săptămână

la piaţă cităm: Lunca Banului, Broscoşeşti, Săratul, Creţeşti, Crăsnăşeni, Bălţaţi,

Tăbălăeşti etc.

Zona de aprovizionare săptămânală cuprinde sate ai căror locuitori vin o

singură dată pe săptămână la piaţă şi este cuprinsă între Berezeni (34 km înS) şi

Buneşti (20 km N).

Majoritatea produselor care alimentează piaţa zilnică a oraşului, provin din

zona de aprovizionare apropiată şi intermediară. Din zona îndepărtată sunt aduse

numai cereale, brânzeturi şi unele cantităţi mici de zarzavaturi. Grădinarii huşeni

din satele îndepărtate desfac produsele în centrele mai apropiate de locurile de

producţie.

Un fapt demn de menţionat este că Huşul este alimentat în mare parte cu

produse alimentare de către locuitorii oraşului, a căror ocupaţie este legată de

sectorul agricol. În urma anchetelor făcute la piaţă în iulie 1954, s-a constatat că din

totalul de 542 de cetăţeni care-şi desfăceau produsele pe piaţă, 324 erau chiar din

Huşi1.

Grădinarii huşeni alimentează piaţa cu zarzavaturi, pe care le aduc mai

ales de la grădinăriile din lunca Prutului. În afară de ei îşi mai desfac produsele şi

locuitorii din satele Stănileşti, Răieşti, Pogăneşti, Duda, Avereşti, Valea Seacă,

Târzii ş.a.

Produse lactate au vândut locuitorii din satele Stănileşti, Broscoşeşti,

Lunca Banului, Cârligaţi, Valea Grecului, Gura Văii, Epureni, Duda, Avereşti,

Stroeşti, Bălţaţi, Tătărăni, Huşi etc. Laptele este adus mai ales din satele

Stănileşti, Gura Văii, Cârligaţi, Rusca, Pogăneşti, Valea Grecului, Duda, Novaci,

Epureni, Stroeşti şi Tătărăni. Restul satelor aduc în majoritate produse derivate şi

anume brânzeturi, unt ş.a. mai ales satele din stepa Elanului.

Fructele sunt vândute în majoritate de locuitorii oraşului Huşi. Livada

întinsă a Huşului, face ca să existe o piaţă abundentă de fructe, la sezon. Între

satele care aduc fructe amintim: Epureni, Rusca, Tătărăni, Duda şi Dobrina.

Aprovizionarea cu păsări. În urma anchetelor s-a constatat că pe piaţa

oraşului cu vânzarea păsărilor se ocupă locuitorii din Huşi, Lunca Banului,

Şchiopeni, Avereşti, Gugeşti, Stroeşti, Bălţaţi, Tătărăni etc.

Locuitorii satelor din împrejurimi mai vând pe piaţă diferite alte articole

cum ar fi: tei pentru legatul viei (Rusca, Cârligaţi etc.), ulei de floarea soarelui

(Râşeşti, Gugeşti) coşuri împletite (locuitorii satelor de luncă), borangic (satul Duda

şi oraşul Huşi), unelte agricole din lemn, lână, miere de albine etc.

Zona de aprovizionare are o formă alungită N-S şi este mult mai extinsă în

sudul oraşului. Alungirea N-S se explică prin faptul că relieful prin culmile sale are

aceeaşi direcţie, permiţând o circulaţie orientată N-S mai uşoară decât V-E,

transversală culmilor. Extinderea acestei zone mai mult spre S până aproape de

Fălciu, se explică prin faptul că oraşul este orientat economiceşte mai mult spre

stepa Elanului şi spre Prut, de unde-i vin mari cantităţi de produse şi unde

locuitorii oraşului fac în număr mare agricultură. Spre N zona de aprovizionare se

scurtează din cauză că locuitorii sunt atraşi de alte centre între care cel mai

important este Iaşul. Spre V sunt atraşi de târgul Vaslui.

1 După felul produselor pe care le vindeau acestea se împărţeau astfel: produse lactate 78

de participanţi (10 din Huşi); fructe 81 participanţi (68 din Huşi); zarzavaturi 226 participanţi

(193 din Huşi); cereale 61 participanţi (6 din Huşi); diverse 66 participanţi (50 din Huşi);

păsări 41 participanţi (8 din Huşi).

52

Din harta liniilor de mişcare şi intensităţii circulaţiei produselor spre piaţă,

se constată că cele mai mari cantităţi de bunuri sunt aduse dinspre S, SE şi E pe

drumurile de pe valea Elanului, valea Sărăţii şi valea Huşului.

Oraşul Huşi este un important centru de valorificare prin comerţ, a

legumelor şi zarzavaturilor, fructelor, strugurilor şi vinului.

Funcţia agricolă. Din analiza hărţii funcţiilor oraşului, observăm că cea mai

mare parte a teritoriului este ocupată de zona rezidenţială semiurbană care-l

înconjoară din toate părţile. Ea nu se deosebeşte prea mult de aspectul rural al

satelor din împrejurimi. Această întinsă zonă rurală este locuită în cea mai mare

parte de locuitorii ocupaţi în agricultură, mai ales în sectorul viticol-pomicol.

Viticultura şi pomicultura. Podgoria Huşului este amintită într-o serie de

vechi documente istorice. S-a amintit că Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, arată că „al doilea după Cotnar este vinul de Huşi, în ţinutul Fălciilor”1.

Podgoria şi livada, ocupă cea mai mare parte din teritoriul oraşului.

Podgoria are o suprafaţă de 655 ha din care 61 ha sunt ocupate cu hibrizi

producători direct. Ea ocupă aproape 90% din suprafaţa întregului bazin. Viile

înconjură oraşul în nord: plaiul Dricului, Turbata şi Şara; în V podgoriile Halta,

Dobrina şi Saca; în S Ochiuri, Schit, Coţoi şi „La Ogradă”. Viile încep chiar de la

limita oraşului, care se prelungeşte în podgorie în lungul căilor de comunicaţie.

Unele vii pătrund până în interiorul oraşului, de exemplu cele de la fosta episcopie.

Podgoria cea mai compactă se localizează în jumătatea NE a bazinului

Huşi, cuprinzând d. Sas, d.Rotundoaia, d.Curmătura Turbatei şi d.Dricului. În acest

sector relieful are pante mai domoale, nedegradate expoziţiei spre S şi SV.

Substratul este mai nisipos, mai ales spre culmea Lohan-Dobrina (fig.30).

Între varietăţile de viţă cultivată aici, predomină Riesling şi Fetească

urmată de Ottonel, Chasselas, Coarnă, Aligoté, Sélection, Muscat, Hamburg, Pinot

şi mai puţin Busuioacă, Plăvaie, Băbească, Ţâţa Caprei, Bătută, Beşicată, Galbenă

de Odobeşti, Grasă etc.

Varietăţile de hibrizi producători direct nu există în această parte.

Jumătatea sud-vestică a bazinului Huşi, care cuprinde fundul Drăslăvăţului şi

coasta abruptă din sudul oraşului, care ţine din d. Rusca până deasupra Volosenilor,

nu oferă condiţii optime pentru podgorie, nici de expoziţie şi nici de relief. Expoziţia

este mai mult nordică sau nord-estică, iar relieful este nestabil. De aceea aici aria

podgoriei nu mai este compactă, ci pâlcuită, datorită insulelor de redii, peticelor de

fâneţe şi de culturi. La varietăţile de viţă altoită se adaugă în această parte şi viţa

producătoare, care în fundul Drăslăvăţului participă într-un procent mai mic,

crescând apoi treptat în întindere, ajungând „La Ogradă” şi spre Voloseni să

predomine. Această situaţie se datoreşte în special expunerii în calea vânturilor de

N şi NE, care nestingherite de relief lovesc din plin în acest sector al coastei

Huşului, dezgolind-o de zăpadă.

În cadrul podgoriei Huşi întâlnim şi câteva petice de vie indigenă: la Şcoala

viticolă, la Ion Romila, pe d. Rotundoaia şi în câteva puncte ale coastei nordice,

legate de un substrat nisipos.

Dintre port altoi cei mai utilizaţi sunt berlandierii, care pare că s-au

acomodat destul de bine cu varietăţile de viţă şi cu terenul, contribuind prin aceasta

la calitatea vinului de Huşi.

1 Vechea pecete şi emblemă a oraşului reprezintă un turn de clopotniţă în părţi cu viţă de

vie cu struguri.

53

Fig. 30. – Harta utilizării actuale a teritoriului bazinului Huşi.

Cramele sunt foarte numeroase în împrejurimi. Mare parte din ele sunt

locuite temporar, în sezonul de munci la vie, iar unele locuite şi iarna. Prezenţa lor

dă impresia că aşezarea nu se termină la o anumită limită şi că se continuă în

podgorie, printr-o largă zonă de risipire.

Case de viticultori, cu beciuri bune, se găsesc şi în partea urbană a oraşului,

nu numai în podgorie şi zona rurală.

Prezenţa acestui important sector economic, dă în ansamblul Huşului un

aspect de oraş de tip podgorie. Viile nu încadrează oraşul, ci fac parte din moşia lui

şi îi imprimă un caracter de târg de vinuri şi de oraş-podgorie (8). Ele sunt în mare

54

parte bine întreţinute, existând o populaţie specializată în viticultură. Aceştia sunt

catolici din Corni, a căror ocupaţie principală este aceea de podgorean. Ei sunt în

bună măsură iniţiatorii podgoriei de aici.

În privinţa productivităţii, datele recente ne arată că producţia medie la ha

este de 3 230 kg ceea ce nu reprezintă o cifră prea ridicată1. Producţia anuală totală

este de cca. 2 215 000 kg, deci 1821 tone de vin. Îngrijirea viilor este o ocupaţie

destul de pretenţioasă, cerând munci la vreme, mână de lucru multă şi specializată,

făcându-se de multe ori apel la lucrători din alte sate2. Printr-o lucrare, mai atentă,

prin folosirea celor mai moderne mijloace de cultură, prin înlocuirea şi refacerea

plantaţiilor îmbătrânite, s-ar putea ridica producţia medie la o cifră mai mare.

Condiţiile mediului sunt prielnice măririi producţiei şi extinderii culturii.

Astfel suportul marnos, nisipos alocuri şi mai ales calcaros au favorizat această

cultură. Solul este prielnic, cu o textură relativ permeabilă de natură nisipoasă,

nisipo-lutoasă sau lutoasă, care nu permite băltirea apei în substrat. De asemenea

sunt şi condiţii bune de expoziţie spre sud, spre lumină şi căldură. Dealurile sunt

deschise şi bine însorite. Valea transversală a pârăului Huşi a favorizat podgoria,

prin crearea unui uluc transversal, creând condiţii prielnice de adăpostire, înscriind

în climat o nuanţă favorabilă culturilor. Reţeaua hidrografică şi factorii denudaţiei

în general, au scos la suprafaţă strate din profil care au creat un suport favorabil

extinderii viei. Podgoria Huşului de multe ori are de luptat cu bruma şi grindina.

Relieful are şi o parte negativă, prin faptul că este deschis spre NE, în care parte

are o altitudine mai mică. Această situaţie s-ar înlătura prin crearea de perdele de

protecţie forestiere, care să bareze pătrunderea curenţilor reci. În afară de cele

arătate, în Huşi sunt multe vii situate la o altitudine prea mică. Acest lucru face ca

ele să sufere din cauza brumei.

Alături de podgorie, în oraşul Huşi şi împrejurimi, găsim o întinsă livadă.

La Huşi nu poate fi vorba de o livadă propriu-zisă deoarece ea se împleteşte cu

viticultura. Din cartările făcute, s-a putut observa că livada ocupă mai ales

terenurile din imediata vecinătate a cramelor sau din lungul drumurilor din vii.

Drumurile dese din vii dau un peisaj economic specific regiunilor de podgorie. Ele

sunt foarte numeroase şi au de o parte şi de alte plantaţii de pomi fructiferi. Oraşul

Huşi posedă şi sub acest aspect, un mare potenţial economic, fiind în acelaşi timp o

foarte bună piaţă de fructe. Pomicultura a determinat, aşa cum am arătat, apariţia

unor industrii legate de ea. În privinţa speciilor de pomi se cultivă mai ales vişinul,

cireşul, prunul, nucul, gutuiul care merg bine şi mai puţin perii, merii, caişii şi

zarzării.

Oraşul Huşi exportă cantităţi mari de fructe. În oraşul Huşi este o vie

experimentală şi laboratoare la Şcoala viticolă. Pentru înmagazinarea vinului sunt

pivniţe de stat, cu o capacitate de înmagazinare de peste 30 de vagoane.

Horticultura. În oraşul Huşi, pe lângă o populaţie specializată în

viticultură, există şi un grup specializat în grădinărit. Locurile de grădinărit nu

sunt în perimetrul oraşului, ci în comunele din raion şi chiar în alte raioane şi

regiuni.

Populaţia oraşului Huşi cultivă cu legume şi zarzavaturi terenuri în

Stănileşti 84,58 ha, în Duda 8,75 ha, în Epureni 5,60 ha, în Vetrişoaia 5,95 ha, în

1 Podgoriile bine îngrijite din Panciu dau până la 7 000 kg la ha. 2 Afară de concentrarea populaţiei la muncile din podgorie, am întâlnit şi locuitori de la

Fălticeni, Dolhasca, Liteni, Rădăşeni etc., care merg în raion la Şchiopeni şi alte sate, apoi la

Crasna, Bârlad, Tecuci, la cositul fânului, cositul la ei fiind mult mai târziu.

55

Lunca Banului 11 ha, în Drânceni 1,50 ha, în Ghermăneşti 2,55 ha precum şi în alte

comune mai îndepărtate.

Terenurile cele mai întinse, lucrate de grădinarii huşeni sunt în lunca

Prutului între Drânceni şi Fălciu. Unii din ei pleacă în bazinul Bârladului şi în

stepa Jijiei, alţii în colinele Tutovei şi în platforma Covurluiului. Are loc o migraţie

sezonieră spre terenurile de grădinărit, care durează peste 4 luni.

Prezenţa acestui grup specializat în grădinărit face din oraşul Huşi un

important centru horticol, cu o bogată piaţă de zarzavaturi. În afară de grădinile de

zarzavat propriu-zise în care este folosită irigaţia, huşenii mai cultivă şi alte plante

pe teritoriul altor comune. Sunt legumele, mazărea, fasolea şi cartofii, care nu cer a

fi irigate, precum şi o cultură destul de întinsă aici, năutul. Sunt cultivate cu

mazăre 21,43 ha, cu fasole 7,84 ha, cu cartofi de vară 10,94, cu cartofi de toamnă

17,84, cu pepeni 0,87, cu năut 32,70 ha. Suprafeţele cele mai întinse ocupate de

astfel de culturi sunt în comunele Stănileşti şi Epureni şi sunt legate cele mai multe

de valea Prutului bogată în cernoziom. Grădinarii huşeni au fost atraşi de valea

Prutului, de terenurile bune pentru agricultură de aici.

Huşenii cultivă pe teritoriul comunelor apropiate 101,18 ha cu zarzavat şi

95,52 ha cu mazăre, cartofi, ceapă, fasole, năut şi pepeni, în total 196,70 ha.

Dacă am fi analizat numai modul de folosire a teritoriului, proprietatea

oraşului, nu ar fi ieşit în evidenţă acest sector economic destul de important.

Desigur că această cultură s-ar fi extins în perimetrul oraşului, dar a fost

împiedicată, în primul rând de lipsa de terenuri care să se preteze cultivării, de

lipsa apei, deci, de condiţiile mediului fizic precum şi de extinderea viţei de vie

(fig.31).

În concluzie, în oraşul Huşi există o populaţie specializată în cultivarea

legumelor şi zarzavaturilor, cultură care nu-şi găseşte spaţiul de extindere pe loc şi

pentru care populaţia de bulgari se deplasează până la mari depărtări, preferând în

primul rând sectoarele de luncă, mai ales pe aceea a Prutului.

Prin viitoarea amenajare a luncii Prutului, grădinarii huşeni nu se vor mai

deplasa în regiuni îndepărtate la lucru ci vor găsi terenuri bune şi apă din

abundenţă aici.

Pe lângă legume şi zarzavaturi, locuitorii oraşului Huşi cultivă pe teritoriul

altor comune şi întinse suprafeţe cu cereale şi plante tehnice. În perimetrul aflat în

proprietatea oraşului sunt cultivate 482,72 ha, suprafaţă destul de mică în

comparaţie cu restul de 2 797,23 ha cultivate de huşeni în afara proprietăţii

oraşului. Din planul de cultură rezultă că se cultivă cereale, mai ales porumb care

ocupă primul loc, apoi orz, grâu, plante tehnice ca: floarea-soarelui, in, tutun etc.

În trecut fostul judeţ Fălciu figura printre judeţele cele mai des ameninţate

de foamete şi ca un judeţ înapoiat. Era o regiune în care din cauza exploatării şi a

condiţiilor cauzate de despădurire, a climatului stepic, dădea o producţie medie

foarte scăzută la ha (porumb 560 kg, orz 330 kg). Astăzi cele 12 G.A.C. şi 14

întovărăşiri din raionul Huşi au obţinut o producţie la ha ridicată, spre exemplu

G.A.C. Boţeşti a obţinut o producţie de 1 480 kg de grâu la ha, G.A.C. Gugeşti, 1 225

kg la ha şi peste 2 000 kg la întovărăşirile agricole Curteni Olteneşti1.

1 Flacăra Iaşului, nr. 2 552.

56

Fig. 31. – Repartiţia terenurilor arabile ale locuitorilor

oraşului Huşi

57

Fig. 32. – Bazinul Huşi, utilizarea de perspectivă.

Regiunea Huşului poate fi considerată astăzi ca una din regiunile cu mari

posibilităţi economice în plină dezvoltare (fig.32).

Funcţia rezidenţială a oraşului Huşi

Din harta funcţiilor se constată că un spaţiu întins este ocupat de clădiri

pentru locuinţe. În interiorul zonei rezidenţiale a oraşului Huşi putem desprinde o

zonificare a clădirilor după aspect, după materialul de construcţie şi după poziţia pe

care o au în intravilan, atât faţă de nucleul central, cât şi faţă de principalele artere

de comunicaţie. Astfel am putut deosebi două subzone: subzona urbană şi subzona

semiurbană. În interiorul acesteia din urmă se pot observa cu oarecare greutate

anumite sectoare urbane.

58

Zona rezidenţială a oraşului Huşi se întinde dincolo de limitele zonelor

comercială, meşteşugărească, industrială şi administrativo-culturală, acestea

ocupând o poziţie centrală. Ea ţine până la limitele oraşului, dincolo de care se

continuă sub forma de locuinţe izolate în podgorie. În interiorul zonelor comercială,

meşteşugărească, industrială şi administrativă, sunt multe clădiri care au funcţie

rezidenţială, iar unele funcţie mixtă comercialo-rezidenţială, meşteşugărească-

rezidenţială etc.

Acestea sunt construite mai ales din cărămidă şi acoperite cu tablă şi mai

rar cu ţiglă.

Către pâraiele Şara şi Drăslăvăţ se întinde subzona semiurbană care are

cea mai mare întindere. În mare parte ea nu este corespunzătoare unui centru

urban.

Diferitele cartiere mărginaşe ale Huşului nu se deosebesc prea mult de sate,

atât prin funcţiile pe care le au, cât şi prin aspect. Această subzonă este locuită de o

populaţie cu ocupaţii agricole.

Un aspect mai atrăgător îl prezintă cartierul Corni şi unele porţiuni din

cartierul Broşteni. Cartierele Plopeni şi în special Răieşti, au cazuri frecvente de

case acoperite cu paie şi stuf. Locuinţele au dependinţe (grajduri pentru vite, coşare,

magazii, hambare, beciuri, crame). În jurul lor, sunt numeroase spaţii ocupate de

culturi de vii şi în special de livadă. Această subzonă privită de pe dealul Coţoi, ne

apare ca un întins spaţiu verde în care sunt presărate case.

O oarecare îndesire a construcţiilor are loc numai în lungul străzilor

principale care leagă cartierele cu centrul oraşului.

În concluzie, din analiza funcţiilor putem constata că oraşul Huşi are

perspective de dezvoltare în direcţia industrială şi viticolă-pomicolă-horticolă.

Huşul ar putea deveni unul din centrele importante ale Moldovei, pe baza

resurselor bogate, până în prezent neîndeajuns valorificate.

GEOGRAFIA POPULAŢIEI

Numărul populaţiei. Este grea o reconstituire a evoluţiei numărului

populaţiei deoarece cartografiile nu cuprind date mai vechi decât sec.XIX, iar

însemnările călătorilor străini au adeseori un caracter unilateral.

Lahovari (11) arată că la 1460, după datele unui oarecare Andreas Wolf, ar

fi existat o concentrare de populaţie a Huşului care era formată din coloniştii unguri

alungaţi din Ungaria şi care s-au stabilit aici. În 1571 grupul imigrat ar fi atins un

număr de 2 000 de persoane.

Din descrierile lui Bandinus (15) reiese că la 1646 Huşul era un târguşor

locuit de români şi de unguri, aceştia din urmă fiind mai numeroşi. Grupul

ungurilor este apreciat de Bandinus la 682 suflete. După această dată lipsesc date

privitoare la numărul populaţiei până în sec. XVII. Însă cu siguranţă că numărul

populaţiei a crescut, deoarece curtea domnească şi Episcopia erau două instituţii

feudale care foloseau braţe de muncă. Aşa se explică prezenţa grupului de

posluşnici, colonişti aduşi aici pentru munci agricole. Sistemul de exploatare feudal

a frânat însă creşterea în ritm urban a populaţiei.

59

Fig. 33. – Oraşul Huşi – structura populaţiei.

Date numerice mai precise asupra populaţiei avem abia în anul 1900. Din

recensământul acestui an (11) rezultă că populaţia situată pe teritoriul oraşului era

de 12 660. Creşterea se explică prin schimbarea funcţiei şi construirea căii ferate.

Recensământul din 1912 arată o creştere până la 15 652 de locuitori. Este o

creştere destul de mare (constatăm un spor de 2 992 de suflete în timp de 12 ani).

Explicaţia sporului constă în organizarea micii industrii.

Datele anului 1930 arată o creştere faţă de anul 1912 dar foarte mică în

raport cu cea dintre 1900-1912. În 1930 populaţia numără 17 130, creşterea fiind de

numai 1 478 persoane în timp de 18 ani. Credem că printre cauzele stagnării

creşterii numărului de populaţie pot fi considerate şi pierderile cauzate de primul

război mondial. După această dată populaţia înregistrează o uşoară creştere. Între

1930-1941 deci în timp de 11 ani populaţia creşte cu 1 776 locuitori atingând deci un

număr de 18 906.

După 1941 până în 1948 se remarcă iarăşi o scădere în numărul populaţiei

determinată de pierderile cauzate de cel de-al doilea război mondial. In momentul

de faţă intravilanul Huşului numără 18 940 locuitori.

În prezent natalitatea este din ce în ce mai crescută date fiind condiţiile

materiale şi de igienă create oamenilor muncii de către regimul de democraţie

populară.

Ocupaţia locuitorilor. Din statistica anului 1930 rezultă că din totalul

populaţiei de 17 130 există următoarea situaţie:

60

7716 locuitori sunt agricultori;

426 locuitori sunt muncitori în industria metalurgică;

340 locuitori sunt muncitori în industria lemnului;

150 locuitori sunt muncitori constructori;

750 locuitori sunt muncitori în industria textilă şi în manufactură;

410 locuitori sunt în industria alimentară;

74 locuitori sunt în industria chimică, hârtie şi instituţii poligrafice;

29 locuitori alte întreprinderi industriale;

1550 locuitori comerţ;

709 locuitori transporturi;

2078 locuitori instituţii publice etc.

Situaţia de faţă ne arată că deşi este un centru urban, ocupaţia de bază este

agricultura şi această nuanţă a ocupaţiei locuitorilor o dă în special cartierul Corni,

unde populaţia este antrenată exclusiv în muncile agricole. Lipsa marii industrii

face ca un număr mic de locuitori să fie antrenat în atelierele meşteşugăreşti.

Dacă se analizează harta cu repartiţia teritorială a populaţiei se observă că

oraşul Huşi prezintă, din punct de vedere a structurii profesionale a populaţiei, o

foarte clară zonalitate. În partea nord-vestică a oraşului, majoritatea populaţiei este

formată de agricultori. Aria agricultorilor se suprapune cartierului Corni şi unei

bune părţi din vestul oraşului. În partea de est se înscrie grupul de grădinari,

bulgari. Ei au venit aici la finele sec. XVIII şi începutul sec.XIX în calitate de

colonişti. Bulgarii au introdus cultura viermilor de mătase şi a zarzavaturilor.

Datorită lipsei de spaţiu în jurul oraşului şi lipsei de condiţii, bulgarii se deplasează

periodic pentru muncile de vară în lunca Prutului sau în bazinul Bârladului. În

zilele de târg ei îşi desfac produsele pe piaţa Huşului, sau în alte centre. Numărul

grădinarilor se ridică la 259 de familii (fig.33).

La contactul dintre zona locuită de grădinarii şi agricultorii din Corni există

o zonă de interferenţă, între agricultori (cerealieri) şi grădinari. Partea centrală şi

sudică a oraşului concentrează în special funcţionari şi pensionari, iar pe versantul

stâng al pârăului Şara şi parte din Turbata există un pronunţat sector de

întrepătrundere între populaţia agricolă şi funcţionari.

Populaţia oraşului Huşi cuprinde şi un număr nu prea mare de muncitori,

care nu sunt grupaţi într-un singur areal; ei sunt dispersaţi în tot spaţiul oraşului.

Densităţi de populaţie. Oraşul Huşi este o aşezare de tip răsfirat, rezultat al

condiţiilor social-economice din trecut şi al mediului geografic. Răsfirarea se

datoreşte şi faptului că oraşul păstrează un pronunţat caracter viticol. Datorită

acestui fapt, în Huşi cele mai mici valori de densităţi de 10 loc./ha se întâlnesc în

părţile marginale destinate în special culturii viţei de vie. Densităţi mici se

întâlnesc şi în partea centrală a oraşului, sectorul Episcopiei, din cauza folosirii

terenului tot pentru viţa de vie şi pomi fructiferi (fig.34).

Densităţi mari, de peste 100 loc./ha sunt întâlnite sporadic, în special în

sectorul dintre Şara şi Dorobanţi. Densitatea maximă întâlnită este de 182 locuitori

la ha în centrul oraşului. În sectoarele marginale ale oraşului sunt densităţi între 0-

10 şi între 10-20 locuitori la ha.

Privind harta densităţilor de populaţie se poate face o constatare că în

general densităţile mari sunt plasate pe zonele sănătoase ale terenului. Însă

densităţile cele mai frecvente, cu valori între 20-50 loc./ha se întâlnesc în preajma

pâraielor menţionate, cât şi pe pantele diluviale ale pârăului Şara. În aceste

sectoare pânza de apă freatică oscilează între 0-6 m adâncime ceea ce dă regiunii un

61

caracter de insalubritate. Pe lângă aceasta ploile torenţiale produc inundaţii de

pantă, cu distrugeri mari pentru populaţie.

Fig. 34. – Oraşul Huşi – densitatea populaţiei.

Densitatea medie a intravilanului oraşului Huşi este de 37 loc./ha. Această

densitate se constată că este destul de mică dacă e raportată la cerinţele STAS, care

prevăd că oraşele între 20-50 000 locuitori trebuie să atingă o densitate medie de 90

loc./ha.

Dinamica forţei de muncă. Răsfirarea oraşului a imprimat şi dinamicii

forţei de muncă un anumit caracter.

Datorită extinderii continue a spaţiului viticol şi pomicol, în detrimentul

agriculturii, oraşul Huşi provoacă un curent de populaţie care se deplasează din

mediul rural pentru a satisface munci agricole. Este interesant că, concomitent se

constată un al doilea curent invers de la oraş către sat.

Oraşul Huşi posedă o suprafaţă de teren arabil de 1 300 ha dar care este

ocupată în majoritate de vii, iar spaţiul rezervat agriculturii nu satisface necesarul

de consum alimentar. Lipsa de teren arabil face ca o parte din populaţie să

muncească pământul din lunca Prutului, bazinul Bârladului, stepa Elanului, unde

găsesc terenuri propice pentru agricultură şi cultura legumelor.

62

Fig. 35. – Deplasările populaţiei din Huşi pentru muncile în agricultură.

Dacă analizăm harta cu liniile de mişcare ale populaţiei pentru muncile

agricole se constată că direcţia predominantă este satul Epureni, la distanţă de

numai 4 km de oraş, unde merg aproximativ 723 de familii. Deplasări importante se

fac şi spre satele Cârligaţi, Şchiopeni, Grumezoaia, Stroeşti, Tătărăni, Creţeşti,

Târzii ş.a. Deplasările pentru muncile agricole ating în sudul oraşului distanţe chiar

63

de 40 km. Locuitori ai oraşului Huşi posedă pământuri în satele Găgeşti ce se

găseşte la o depărtare de 39 km în stepa Elanului, Roşieşti la 37 km. În nord

direcţiile de deplasare ajung la peste 20 de km ca în satele Răducăneni,

Ghermăneşti, Drânceni, Gugeşti, Boţeşti, Arsura ş.a. Pentru cultura legumelor este

mai preferată lunca Prutului, faţă de bazinul Bârladului. Sate ca Stănileşti, Săratu,

absorb un număr de 794 familii din oraşul Huşi, specializate în cultura legumelor.

Dintre localnici, majoritatea sunt bulgari. De asemenea, satul Vetrişoaia, situat în

lunca Prutului determină deplasarea unui număr de 40 de familii, tot pentru

cultura legumelor (fig.35).

Pe baza acestor date ajungem la concluzia că oraşul Huşi are o zonă de

activitate economică ce se întinde mult în afara oraşului. Această arie constituie şi

zona de aprovizionare cu produse agricole a oraşului Huşi.

FIZIONOMIA ORAŞULUI HUŞI

Din analiza hărţii din fig. 37 „Repartiţia clădirilor după materialul de construcţie”, constatăm următoarele: intravilanul oraşului Huşi, ce se întinde

aproximativ pe o suprafaţă de 500 ha prezintă densităţi variate a clădirilor, impuse

de evoluţia aşezării.

Densităţile deosebite se datoresc şi specificului economic al oraşului, ca oraş

de tip podgorie.

Astfel în timp ce în regiunea centrală se constată o densitate mai mare a

clădirilor (între 20-30 de case la ha), în suburbii această densitate descreşte la 1-4

case la ha.

Pe teritoriul extravilan, în regiunile ocupate de cultura viţei de vie,

aşezarea de tip podgorie înscrie densităţi 0,5 – 1 case la 10 ha.

Densitatea acestor clădiri este mult inferioară STAS-urilor existente.

Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea clădirilor au o capacitate mică locativă.

Lucrul acesta se observă mai bine, dacă facem o comparaţie cu harta

densităţilor de populaţie.

Faţă de prevederile STAS se dau un număr de 90 de locuitori la ha, putem

afirma că oraşul Huşi are o densitate mică a clădirilor. Aceasta se datoreşte şi

spaţiilor neorganizate din oraş.

Din analiza statisticelor existente constatăm următoarea evoluţie numerică

a clădirilor. În anul 1912, oraşul Huşi (6) avea 3 123 clădiri. După primul război

mondial numărul clădirilor creşte, statistica din 1930 arătând pentru oraşul Huşi

un număr de 3 691 clădiri. Recensământul din 1941 dă un număr de 4 145 clădiri.

Distrugerile provocate de război fac ca numărul clădirilor să scadă cu

aproximativ 4%. După 1946 datorită iniţiativei statului se înregistrează o creştere a

numărului clădirilor, acesta ajungând în 1954 la aproximativ 5 000, cu o

suprafaţă locuită de 238 000 m².

Majoritatea clădirilor din oraşul Huşi sunt construite din chirpici, clădirile

din chirpici totalizând un procent de aproximativ 60%. Un număr mai mic,

aproximativ 40% sunt construite din cărămidă. Construcţiile din cărămidă au un

aspect urban, prin condiţiile de locuit, silueta şi capacitatea lor, faţă de clădirile

construite din chirpici ce au un aspect rural (fig.36).

64

Fig. 36. – Oraşul Huşi – material de construcţie (clădiri).

Din analiza hărţii „Repartiţia clădirilor după materialul de construcţie”, constatăm că clădirile construite din cărămidă ocupă regiunea centrală, pe terasa

dintre pârăul Şara şi pârăul Drăslăvăţ.

Aria clădirilor de cărămidă, ocupă o suprafaţă mult mai mică, cam 1/4 faţă

de 3/4 , aria ocupată de construcţiile din chirpici.

Zona clădirilor din chirpici înconjură zona clădirilor din cărămidă, având o

extensiune în partea nordică a oraşului între pârăul Şara şi Turbata (Corni şi pe

dealul Dricului), ca şi în lungul pârăului Drăslăvăţ. Casele de aici în cea mai mare

parte au un aspect rural.

Întrepătrunderea între aspectul urban al clădirilor din regiunea centrală a

oraşului, cu clădirile cu aspect rural mărginaşe, se observă foarte bine din analiza

câtorva profile arhitecturale transversale. Pe orice direcţie am face un profil

arhitectural vom observa un profil neregulat; caracteristic oraşelor de tip vechi

românesc.

În regiunile mărginaşe oraşului, întâlnim clădiri de tip parter rural,

înconjurate de spaţii verzi, pomi şi viţă de vie. Spre centru, din ambele părţi ale

profilului întâlnim, alături de clădirile de tip parter rural şi clădiri de tip parter

urban. În regiunea centrală a oraşului se întâlnesc clădiri parter urbane în

majoritatea lor şi foarte puţine clădiri cu etaj.

Spaţiile cultivate cu pomi fructiferi sau viţă de vie (Episcopie) se întâlnesc

şi în apropierea centrului.

65

Un alt fenomen urbanistic ce dezavantajează fizionomia oraşului este

repartiţia clădirilor după materialul de construcţie al acoperişurilor.

Ca material de construcţie pentru acoperişuri se foloseşte: tabla, ţigla şi alte

materiale.

Din analiza hărţii „Repartiţia acoperişurilor după materialul de construcţie” constatăm că clădirile acoperite cu tablă sau ţiglă, se limitează tot la partea

centrală a oraşului pe terasa dintre pâraiele Şara şi Turbata, continuându-se spre

marginea oraşului, doar în lungul căilor de comunicaţie principale.

Clădirile acoperite cu alte materiale se grupează în suburbia Corni şi

regiunea Dricului (fig.37).

Fig. 37. – Oraşul Huşi – materialul de construcţie (acoperişuri).

Dacă comparăm cele 2 hărţi ale materialului de construcţie a clădirilor şi a

acoperişurilor, putem trage concluzia şi mai clară a aspectului mixt urbano-rural al

oraşului Huşi.

Străzile. Artera principală care a impus evoluţia oraşului are o direcţie

vest-est, legându-se cu drumurile ce merg spre nord şi sud, fie pe valea Lohanului,

fie pe valea Prutului.

Faţă de drumurile longitudinale ale Moldovei pe valea Prutului sau valea

Lohanului, regiunea oraşului Huşi prin şaua ce se creează între dealul Dobrina şi

dealul Lohanului, oferă o cale de acces transversală.

Cu toată energia de relief spre valea Lohanului, v.Bârladului se constată

existenţa unor strânse legături cu valea Bârladului, datorită căii ferate. În trecut

66

oraşul era legat de valea Prutului prin cale ferată şi n-ar fi greşit, dacă în viitor s-ar

studia tehnico-economic, legătura feroviară cu Iaşii şi Fălciul. Prin aceasta s-ar

mări posibilităţile de valorificare a produselor regiunii Huşi-Elan.

O privire de ansamblu asupra planului oraşului Huşi, ne arată că acest oraş

are o textură a străzilor neregulată.

Condiţiile de miocrorelief au determinat textura locală, adaptată în primul

rând la circulaţia vest-est, apoi la circulaţia locală către regiunea viticolă. Prima

textură apărută s-a grupat în lungul arterei principale vest-est.

Comparativ cu textura existentă în anul 1885, după harta lui V.Săghinescu,

constatăm crearea unor densităţi mari în regiunea Corni-Dealul Dricului şi alte

cartiere mărginaşe cuprinse între artera Cuza Vodă şi Drăslăvăţ care au dus la o

textură haotică.

Din sinteza hărţii „Repartiţia căilor de comunicaţie după materialul de construcţie” constatăm o grupare a căilor organizate în partea centrală a oraşului şi

în lungul arterelor principale de circulaţie vest-est sau către nord-vest şi sud

(fig.38).

Fig. 38. – Oraşul Huşi – căile de comunicaţie.

Aproximativ 60% din suprafaţa intravilanului este deservită de o reţea de

căi de comunicaţie pietruite.

Se atrage atenţia asupra unor sectoare negative a căilor de comunicaţie,

create de acţiunea puternică a agenţilor denudaţiei, mai ales acolo unde şoseaua

merge în pantă, sau la transversarea pâraielor Turbata, Şara şi Drăslăvăţ.

67

În circulaţia interioară, semnalăm de asemenea existenţa unor strangulaţii

cum ar fi rampa C.F.R., transversarea oraşului Huşi spre valea Prutului şi altele

care îngreunează circulaţia normală.

Statistica anului 1954 dă următoarea repartiţie a căilor de comunicaţii

după materialul de construcţie:

Străzi pavate cu piatră bolovani......................21 765 m

Străzi pavate cu macadam.................................1 335 m

Străzi pavate cu piatră cubică............................1 180 m

În partea centrală a oraşului se constată şi organizarea trotuarelor.

Trotuare pavate cu piatră bolovani...................14 620 m

Trotuare asfaltate................................................7 663 m

Remarcăm lungimea mare a căilor de comunicaţie pavate cu piatră de râu,

de origine carpatică. Lipsa acestora ar fi grăbit erodarea interfluviului construit.

În concluzie, din analiza căilor de comunicaţii ale oraşului Huşi se constată

că acest element geografic contribuie la urbanizarea diferitelor sectoare ale oraşului.

Prezenţa în sectoarele marginale a străzilor nepavate, accentuează caracterul rural.

Se menţionează că nu există legătură prin construcţii de artă, între oraşul central şi

sectoarele Şara, Răieşti.

SCHIŢA DE SISTEMATIZARE A ORAŞULUI HUŞI

Studiul geografic al oraşului Huşi cuprinde în afara cunoaşterii şi rezolvării

unor probleme teoretice, o sumă de fapte geografice ce au o largă aplicare în

sistematizarea oraşului şi a regiunilor înconjurătoare.

Pe baza acestor date, colectivul de catedră, împreună cu tov. Arh. Păunel

Ştefan şi ing. Chiriacescu Ioan de la Secţia de arhitectură şi sistematizare a

regiunii Iaşi, a întocmit o „schiţă de sistematizare de principiu” (fig.39).

La întocmirea schiţei s-a ţinut seama de toate elementele geografice şi mai ales de

profilul de perspectivă pe următorii 20-25 de ani. Acesta a fost analizat sub un

aspect complex.

În primul rând elementele fizico-geografice sunt favorabile reprofilării

economiei regiunii depresionare a Prutului, prin extinderea culturilor irigate şi

organizarea podgoriei şi livezilor.

Noua orientare economică va înscrie excedente de materii prime necesare

lărgirii şi completării sectorului industriei uşoare. Această schimbare va duce la

creşterea productivităţii muncii, va opri deplasările la muncile agricole în oraşul

Huşi, va mări numărul muncitorilor agricoli şi industriali din sectorul socialist în

măsura atingerii cifrei de 30 000 locuitori din oraşul Huşi.

Cât priveşte balanţa de perspectivă a populaţiei ea va avea o structură

mixtă, în care gruparea de bază va creşte în sectorul industrial şi al căilor de

comunicaţie.

Creşterea numărului populaţiei va putea fi influenţată şi prin acordarea

unei funcţii noi oraşului, de staţiune climatică.

Considerăm că elementele microclimatice, ce se înscriu în bazinele

superioare ale pâraielor Drăslăvăţ-Ochiuri, Şara cât şi expoziţia şi asociaţiile

floristice corespunde pe deplin acordării acestei funcţii.

Îmbinarea peisajului de podgorie-livadă cu pâlcurile de pădure, într-un

sector cu climat moderat, oferă condiţii favorabile pentru recreaţie şi odihnă.

68

Luând de bază calculele urbanistului sovietic I.P.Levcenko (20) privitoare la

balanţa teritoriului, s-a ajuns la concluzia că oraşul va cuprinde în intravilanul său

330 ha.

Fig. 39. – Schiţa de sistematizare de principiu a oraşului Huşi.

Pentru această schiţă s-a ales terenul cel mai corespunzător sub aspectul

geomorfologic şi al putinţii de organizare.

În elaborarea schiţei s-a mai ţinut seama şi de următoarele elemente:

1. Dezvoltarea viitoare a oraşului trebuie să se facă numai în legătură cu

organizarea economică a regiunii şi cu organizarea legării ei de Iaşi şi de restul

ţării. În acest scop se propune ca oraşul Huşi să fie legat, în lungul văii Prutului de

Iaşi şi de Fălciu. Până la organizarea navigaţiei pe Prut, ar fi de mare importanţă

legarea oraşului prin căi ferate de spaţiul economic de la nord şi sud de Huşi.

Organizarea căii ferate impune construcţia unei gări pe dealul Dricului urmând ca

actuala gară să fie numai pentru călători.

Construcţia unei noi staţii ajută la raionarea interioară a oraşului, prin

delimitarea unei zone precise industriale.

2. Schiţa a respectat textura existentă şi monumentele istorice. S-au creat

sisteme de străzi după elementele fizico-geografice şi a necesităţii creării unui tot

armonic, economic. S-au redus străzile neorganizate, s-a dat o nouă orientare în

sensul satisfacerii unei forme a întregului spaţiu construit. S-a urmărit asigurarea

unei circulaţii lesnicioase exterioare, deschizându-se căi de degajare a circulaţiei.

Schiţa cuprinde măsuri de organizare a teritoriului degradat, ce fragmentează

69

negativ teritoriul construit. Văile pârăului Drăslăvăţ, Şara, Turbata sunt propuse

pentru organizarea cu spaţii verzi, crearea de baraje.

3. Oraşul trebuie să-şi asigure alimentarea cu apă potabilă şi industrială.

Aceasta se poate parţial prin captarea pânzelor locale şi integral prin aducerea apei

din lunca Prutului.

4. Profilul arhitectural prevede crearea unui centru civic marcant pentru

oraş, care să fie legat prin magistrale de restul oraşului.

5. S-a rezolvat satisfăcător zonificarea (raionarea) oraşului pe baza unui

complex de elemente urbane.

6. S-au lăsat spaţii de rezervă necesare unei depăşiri a cifrei planificate, de

30 000 de locuitori.

Să analizăm câteva elemente din schiţă. În primul rând schiţa de

sistematizare este importantă prin faptul că are o bază realistă, în delimitarea

celor mai corespunzătoare terenuri. În forma propusă, terenul repartizat pentru

construcţii se reduce faţă de prezent cu 10% şi se creează condiţii pentru o populaţie

mai mare cu 30% faţă de prezent.

Schiţa rezolvă raionarea internă:

a) Zona industrială se va dezvolta în partea de est a oraşului, pe versantul

stâng al pârăului Huşi. Ea va fi avantajată de apropierea apei, a materiei prime

care nu va mai traversa oraşul şi de prezenţa căii ferate de pe dealul Dricului. Zona

industrială va grupa ramura alimentară (mori), conserve, vinificaţie, ramura

materiale de construcţie, topitorie de in şi cânepă, industria lemnului (dogării),

împletituri, ateliere de rotărie, mobilă. Pe măsură ce se va dezvolta acest nucleu

industrial, se va reduce nucleul de la actuala gară.

b) Zona politico-administrativă-culturală, va ocupa partea centrală a

oraşului repartizată pentru construcţii cu mai multe etaje. Aici se va construi un

centru cultural, care să fie accesibil întregii populaţii. Unităţile şcolare medii se vor

grupa în spaţiul ocupat în prezent, iar unităţile şcolare elementare şi preşcolare vor

fi repartizate pe cartiere. Prin noile construcţii va dispare actuala arie de risipire a

unităţilor administrative. Se va va da atenţie învăţământului viticol şi horticol.

c) Zona de locuinţe va cuprinde sectorul dintre zona industrială-comunicaţii

şi zona administrativă. Ea va cuprinde în profil construcţii cu parter, un etaj şi mai

multe etaje. Schiţa dă posibilităţi de construcţii individuale în sectorul Şara-Răieşti

şi construcţii colective pe platoul central. Treptat sectorul de locuinţe se va putea

extinde şi pe terenurile organizate din apropierea pârăului Şara-Drăslăvăţ. În

sectorul de vest se vor construi case de odihnă pentru oamenii muncii.

d) Aprovizionarea populaţiei se va putea face prin organizarea a trei centre

de „pieţe libere”, însoţite de unităţi socialiste. Valorificarea cerealelor şi animalelor

se va putea face în obor, situat în partea de est în apropierea zonei industriale. În

afara acestora se vor putea înfiinţa puncte de deservire şi pe cartiere.

e) Spaţiile verzi se vor organiza în lungul văilor. Parcul central se va

organiza la confluenţa pârăului Şara-Turbata cu legături directe, prin alee, spre

nord cu gara şi parcul sportiv, spre sud cu parcul centrului civic.

În vederea întăririi funcţiei climaterice, schiţa prevede legarea prin spaţii

verzi a sectorului vestic al oraşului, cu parcul natural de recreaţie de la Ochiuri-

Drăslăvăţ-Pădurea Dobrina.

Schiţa cuprinde şi un teren sportiv şi un aeroport sanitar.

În concluzie schiţa de sistematizare ridică problema reconstrucţiei unui

oraş, care va avea un aspect compact, cu profil arhitectural regulat, şi cu o grupare

70

internă, care să reducă timpii morţi în deplasări şi să creeze condiţiile cele mai bune

pentru muncă, odihnă şi recreaţie, condiţii specifice aşezărilor socialiste.

CONCLUZII

Din studiile de teren făcute în oraşul Huşi, colectivul de catedră în

colaborare cu secţia de urbanistică şi sistematizare a Regiunii Iaşi, a ajuns la

următoarele concluzii:

Oraşul Huşi a luat fiinţă în condiţiile specifice orânduirii feudale, iniţial

târg domnesc şi ulterior târg exploatat de episcopie. În decursul acestei perioade de

timp centrul de populaţie Huşi a stagnat. El era concurat de târgul Fălciu şi

înlesnea numai valorificarea produselor domeniului feudal episcopal. Huşii se

dezvoltă din momentul acordării funcţiei administrative de capitală a judeţului

Fălciu 1832-1834 şi a legării lui prin calea ferată – 1890. Deci dezvoltarea

actualului oraş Huşi n-a fost condiţionată de episcopie, ci de dezvoltarea forţelor de

producţie.

Oraşul Huşi s-a dezvoltat în bazinul pârăului Huşi. Alegerea acestui loc a

fost condiţionată de mai multe elemente geografice.

Terenul ocupat de Huşi are o poziţie geografică corespunzătoare; sector de

vale subsecventă, încadrat la V de şaua Dobrina, iar la E de deschiderea largă a văii

pârăului Huşi, ce face legătura cu valea Prutului. Importanţa lui creşte prin

situarea în apropierea „vadului Albiţa”, prin crearea unui nod de comunicaţii la

marginea codrului, în zona de tranziţie de antestepă. Centrul de populaţie putea

folosi resurse locale variate.

Elementele fizico-geografice sunt favorabile dezvoltării unui oraş de

categoria 30-50 000 locuitori. Ele însă n-au fost apreciate şi nici folosite în interesul

general al oraşului.

Din cartările făcute rezultă că terenurile cele mai bune pentru construcţii,

au fost folosite în alte scopuri, fie plantate cu vii, exemplu via fostei episcopii, de

livezi interioare oraşului, fie ţinute libere. Organele administrative n-au dat atenţie

organizării văilor cu caracter torenţial care fragmentează puternic intravilanul

oraşului. Lipsa de măsuri care să frâneze eroziunea, a dus la antrenarea versanţilor

în alunecări, la reducerea spaţiului de locuit, la accentuarea greutăţii legăturii

oraşului cu regiunile înconjurătoare. Textul şi hărţile documentare, prezintă date

elocvente în această direcţie. Nu s-a rezolvat problema alimentării cu apă a

oraşului. Studiul hidrologic cuprinde date atât pentru situaţia prezentă cât şi de

perspectivă.

Nu s-au folosit elementele climaterice şi pedologice, nici în orientarea

extensiunii oraşului, nici în folosirea ştiinţifică a teritoriului oraşului şi

împrejurimilor. Ignorarea acestor elemente geografice, s-a răsfrânt în dezvoltarea

oraşului, prin crearea unui oraş parter, cu intravilanul folosit necorespunzător,

lipsit de o raionare interioară1, fără rezolvarea problemelor de interes colectiv – apă,

lumină electrică. Oraşul nu-i legat de regiune ce-i oferă perspective; n-a fost

organizată funcţia economică a oraşului, în măsura opririi deplasărilor de muncă

ale populaţiei agricole până la 40-50-90 km, n-a fost studiată posibilitatea

dezvoltării sectorului agricol pe bază de culturi irigate, care să ofere materii prime

pentru industrie.

1 Exemplu sectorul administrativ care cuprinde 180 de clădiri.

71

Necunoaşterea elementelor geografice a făcut ca Huşul să nu aibă un aspect

urban, să stagneze în dezvoltare şi să-i fie închisă posibilitatea dezvoltării lui.

Considerăm că lucrarea colectivului de geografie a Universităţii din Iaşi, va

putea forma o bază de plecare pentru găsirea unor soluţii cât mai ştiinţifice,

necesare sistematizării urbane a Huşului şi regiunilor înconjurătoare.

Bibliografie

*** Annuarul Eparhiei Huşilor, Huşi, 1935.

2. Borţaru, Planul târgului Huşi, Huşi, 1871.

3. *** Buletinul meteorologic seria anilor 1923-1953.

4. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1926.

5. Al. Ciurea, Catastihul breslei ciubotarilor din Huşi 1790-1830.

6. *** Dicţionarul statistic al României, vol. I, Bucureşti, 1914.

7. C. Disescu, Manualul inginerului agronom, cap. Climatologia, Ed. tehnică, secţ.

I, Bucureşti, 1952, vol. I.

8. Enciclopedia României, Bucureşti, 1939, vol. II.

9. G. Ghibănescu, Surete şi isvoade, vol. 16, 25, 1, 19, 8.

10. *** Harta geologică a României, Scara 1:500 000.

11. G. I. Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, Bucureşti, 1900.

12. C. Leon Botez, Planul de sistematizare a oraşului Huşi, Huşi, 1924.

13. N. Macarovici, Contribuţii la cunoaşterea Sarmaţianului superior din Pod. Moldovenesc, Arh. I.C.G., Iaşi, 1948.

14. Melchisedek, Cronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti,

1869.

15. G. Năstase, Ungurii din Moldova la 1646.

16. Georgie Filipescu Dubău şi Antonu Parateni-Antoninu, Harta principatelor române, Iaşi, 1864.

17. V. Sarghinescu, Manual de geografie a judeţului Fălciu, Iaşi, 1885.

18. V. Tufescu, Târguşoarele din Moldova, Bul. Soc. Geogr., Bucureşti, 1912.

19. G. Vâlsan, O fază în impopularea Ţării Româneşti, Bul.Soc. Georgr., Bucureşti,

1912.

20. I.P. Levcenko, Sistematizarea oraşelor, Moscova, 1952.

Notă: Material preluat din Probleme de geografie, vol.V, Editura Academiei

R.P.R., 1957, pp.231-324.

72

Muzeul Viticol din Huşi.

Muzeul orăşenesc din Huşi (fostul sediu al Prefecturii Fălciu).

73

CERCETĂRI ARHEOLOGICE ÎN AŞEZAREA

CUCUTENI A-B DE LA HUŞI

de Attila László

Cu ocazia unor construcţii cu caracter obştesc, începute în anul 1959,

continuate în anii următori, în centrul oraşului Huşi, au ieşit la iveală materiale

arheologice, dintre care unele neolitice aparţinând culturii Cucuteni şi altele care

provin dintr-o aşezare geto-dacică timpurie. Aceste descoperiri se concentrează în

triunghiul cuprins între străzile 1 Mai, Al.I.Cuza şi Republicii, pe o suprafaţă de

circa 4 ha. În timp ce resturile neolitice au fost scoase la lumină de pe întreaga

porţiune sus menţionată, materialele aparţinând culturii geto-dacice timpurii, au

fost descoperite numai în partea de N-V a acesteia, în raza stradelei Locotenent

Mitache1).

Locul aşezărilor se află pe un teren afectat de clădiri, oferind din acest

motiv foarte puţine porţiuni virane, accesibile pentru săpături. De aceea s-a efectuat

un sondaj de proporţii reduse numai într-o porţiune liberă, situată în colţul de N-E

al curţii Băncii Naţionale, unde terenul cade într-o uşoară pantă de la N-V spre S-E,

către strada Republicii. Cercetările au avut loc în noiembrie 1963, cu concursul

Muzeului raional „D.Cantemir” din Huşi, şi au constat dintr-un şanţ lung de 11 m şi

lat de 2 m, orientat NV-SE (fig.1). Săpăturile, care s-au efectuat în acest loc până la

adâncimea de 2,8 m, atingând şi solul viu, ne-au permis să deosebim trei straturi cu

resturi de cultură materială (fig.2).

Stratul superior, de culoare cenuşie, pe alocuri cu depuneri nisipoase, gros

de 0,30-0,50m, conţinea deosebit de bogate resturi moderne şi feudale târzii, foarte

răzleţ apărând şi câte un fragment ceramic aparţinând epocii neolitice. Din acest

strat coboară până la 0,80, respectiv 0,85 m, două gropi, conţinând, în special în

jumătatea lor inferioară, fragmente de cărămidă, provenite, probabil, din

construcţiile mai vechi care se aflau pe acest loc2). De altfel, partea inferioară a

acestui strat este marcată aproape peste tot de fragmente de cărămidă. Nu este

exclus ca acesta să fi fost nivelul construcţiilor din secolul trecut. Această concluzie

o sugerează şi faptul că la 0,35 m adâncime s-a sesizat şi o porţiune de 2-3 m2

pavată cu pietre de râu, provenind, probabil, dintr-o curte sau drum pietruit.

1) În afară de aceste materiale, în 1963, la N de Huşi, în viile oraşului, înspre

„Cerdacul lui Ştefan Vodă”, au ieşit la iveală şi fragmente ceramice de aspect hallstattian

târziu-Latène timpuriu. Cât priveşte aşezarea din faza Cucuteni A-B de la Huşi, ea nu este

izolată în această regiune. Cu ocazia unor periegheze, executate în toamna anului 1963 cu

concursul lui Gh.Melinte, directorul Muzeului raional din Huşi, am reuşit să identificăm încă

trei aşezări aparţinând aceleiaşi etape: Creţeşti de Sus-la Lohan, Olteneşti-la Buci şi, probabil

Pâhneşti-Dealul Henciului (toate în raionul Huşi). 2) Potrivit informaţiilor primite de la Gh.Melinte, precum şi de la alţi localnici, cu

ocazia construirii clădirii actuale a băncii, în 1938 au fost dărâmate în acest loc (împreună cu

sinagoga aflată în capătul de NV al curţii) câteva case de locuit, ridicate la sfârşitul secolului

trecut în locul grajdurilor familiei Cuza, construite în 1820.

74

Sub acest strat se află o

pătură groasă, alcătuită dintr-un sol

de culoare neagră, cu foarte puţine

resturi arheologice, aparţinând

secolelor XV-XVIII3). Câteva mici

fragmente ceramice ar putea să

aparţină perioadei prefeudale.

Grosimea acestui strat variază între

0,25 şi 0,90 m. Stratul al treilea, de

culoare cafenie, gros de 0,45-1,30 m,

reprezintă depunerea cu resturi

neolitice de tip Cucuteni A-B. Acest

strat suprapune solul viu lutos-

nisipos, de culoare galbenă. Cu ocazia

săpării acestui strat a fost secţionată

şi o groapă, puţin adâncită în solul

viu, situată la partea inferioară a

stratului cu resturi de locuire

neolitice.

În secţiunea dezvelită nu am

reuşit să identificăm nici o locuinţă

cucuteniană. Fragmente de chirpici

ars au fost descoperite totuşi destul de numeroase în tot cuprinsul stratului de

cultură, în special în partea superioară a acestuia, fără a constitui însă o masă

compactă. Acestea provin aproape în întregime din pereţi; numai un singur

fragment de chirpici ars s-a putut stabili cu certitudine că aparţine podelei unei

locuinţe. Prin urmare, se poate presupune că secţiunea a fost trasată fie în

marginea aşezării, dar în imediata apropiere a caselor, fie într-un interval al

locuinţelor. În momentul de faţă, până la noi cercetări, pare mai probabilă prima

variantă, deoarece locul unde s-a efectuat sondajul se situează lângă încrucişarea

străzilor Al.I.Cuza şi Republicii, deci în extremitatea porţiunii marcate prin

descoperirile anterioare.

Trecând la descrierea materialului descoperit, vom prezenta uneltele de

piatră, de os şi de corn, încheind cu analiza ceramicii4).

Uneltele de piatră sunt puţine la număr. Remarcăm câteva fragmente de

râşniţă, un percutor, pietre de şlefuit şi câteva fragmente provenite din lame de

silex. Cu ocazia lucrărilor de canalizare, în grădina cinematografului din Huşi s-a

descoperit şi o mică râşniţă, cu frecătorul care-i aparţinea, cu urme de vopsea

roşie5). Uneltele de os şi de corn sunt şi ele puţine. Din secţiunea săpată provine

doar un împungător, lung de 11 cm lucrat din corn de cerb, precum şi alte două

fragmente din acelaşi material fără vreo urmă de prelucrare. Din descoperirile

anterioare provin însă două unelte, lucrate din corn de cerb, care ne reţin atenţia

(fig.3, a-b). Amândouă fac parte din ramurile laterale inferioare ale coroanei („ramul

3) Determinarea ceramicii feudale a fost făcută de Al.Andronic, căruia îi exprimăm şi

pe această cale mulţumirile noastre. 4) Avem în vedere întotdeauna şi materialul descoperit anterior. 5) Asemenea frecători de vopsea se cunosc şi din alte aşezări. Cf. de pildă C.Mătasă,

Frumuşica, Bucureşti, 1946, pp.86-87, pl.LXII, 450

Fig.1. - Huşi. Planul săpăturii din strada

Republicii.

75

ochiului” sau „ramul de gheaţă”)6). Prima, descoperită în 1959 în grădina

cinematografului, este o piesă uşor curbată de 15 cm lungime, tăiată drept la cele

două capete şi scobită în interior. Corpul uneltei, în special spre capătul mai

îngroşat, prezintă urme de ardere7). În jumătatea mai subţire, suprafaţa exterioară

a cornului este netezită. În momentul descoperirii, în interiorul lui s-au constatat

urme de vopsea albă. La capătul cu diametrul mai îngust s-a introdus un incisiv de

cerb sau de vită cu rădăcina spre interior, rămânând în afară numai coroana. A

doua piesă, asemănătoare, a fost descoperită în 1962 în strada Republicii. Este

vorba şi în acest caz de un fragment dintr-un corn de cerb lung de 15,5 cm, uşor

curbat, scobit în interior, de data aceasta cu depuneri de vopsea galbenă. Spre

deosebire de primul exemplar, s-a descoperit numai corpul propriu-zis al

instrumentului, lipsind incisivul.

Fig. 2. – Profilul peretelui de NV al secţiunii. 1, strat cenuşiu cu resturi de locuire modernă şi

feudală târzie; 2, strat negru cu urme răzleţe din epoca feudală; 3, strat de cultură neolitic; 4,

solul viu lutos-nisipos; 5, cărămidă; 6, chirpici ars; 7, fragmente ceramice; 8, oase de animal.

Cele două piese au servit, probabil, ca instrumente pentru pictarea vaselor.

Necunoscând analogii arheologice, am apelat la unele observaţii etnografice. Piese

similare acelora descoperite la Huşi sunt folosite şi astăzi în oricare atelier de

ceramică populară8). În cazul pieselor de la Huşi, vopseaua dizolvată a fost

introdusă prin deschizătura din capătul mai îngroşat al instrumentului, de unde,

prelingându-se apoi pe piesa introdusă în capătul opus (poate tot o pană de gâscă, ca

şi în cazul olăriei populare), vopseaua se transpunea pe vas. Deocamdată, până la

6) Determinarea o datorăm lui S.Haimovici. 7) După părerea lui S.Haimovici, arderea s-a practicat pentru înlesnirea tăierii

cornului. 8) Aşa cum remarcă în legătură cu acesta specialiştii, „desenul cu culoare se face

totdeauna cu un instrument caracteristic olăriei populare, cornul. Acesta este un corn de vită,

scobit pe dinăuntru, la al cărui capăt se prinde o pană de gâscă; în interiorul lui se pune

culoarea, care curge prin pana de gâscă pe suprafaţa vasului. Fiecare culoare se află într-un

corn propriu, pentru ca să nu se amestece culorile” (B.Slătineanu, P.H. Stahl şi P.Petrescu,

Arta populară în R.P.R. Ceramica, Bucureşti, E.S.P.L.A.,1958, p.68. Pentru folosirea acestui

instrument, cf. întreg subcapitolul Împodobirea, pp.66-80, precum şi fig.54-55). Vezi şi

B.Slătineanu Ceramica românească, Bucureşti, 1938, p.171, fig.72. Pentru transpunerea

culorii, pe lângă pana de gâscă, în unele regiuni se folosesc şi ţevişoare de metal sau de sticlă.

Cf. N.Dunăre şi colaboratori, Arta populară din Valea Jiului (Regiunea Hunedoara), Bucureşti, Ed.Academiei, 1963, p.186. Instrumentul în discuţie se foloseşte şi în diferite

comune ale raionului Huşi (Curteni, Răducăneni, Zgura, etc.), fiind confecţionat în special din

corn de capră şi bovine (informaţie de la Gh.Melinte)

76

noi analogii, este greu de presupus ca incisivul să fi avut vreun rol în transpunerea

vopselei. Acesta servea, probabil, numai pentru astuparea orificiului inferior al

instrumentului în cazul când nu era folosit9). Pentru mânuirea mai comodă şi mai

sigură a uneltei, structura exterioară grosolană a cornului de cerb a fost netezită în

porţiunea unde venea în contact cu mâna artistului neolitic. Se pare că acest

instrument însuşi prin caracterul lui a servit numai la executarea motivelor liniare,

a benzilor înguste şi a haşurilor, fiind utilizat astfel cu predilecţie în etapa Cucuteni

A-B. În faza anterioară, chiar dacă a fost folosită această tehnică, rolul cornului s-a

redus, probabil, la trasarea liniilor de bordură negre, neputând fi folosit la

transpunerea fondului sau a benzilor mai late. Pentru acestea s-a folosit, probabil,

şi mai departe penelul. Aşa cum reiese din analogiile etnografice şi după cum o

atestă chiar şi descoperirile de la Huşi, pentru fiecare culoare s-a întrebuinţat o

piesă aparte. Aceasta era cu atât mai necesar, cu cât culorile nu se pot amesteca,

deoarece au la origine în general oxizi metalici, iar amestecurile dau culori cenuşii şi

reacţii neprevăzute la ardere10). Cele două piese aduc fără îndoială o nouă

contribuţie la cunoaşterea procesului tehnologic al picturii cucuteniene. Ele atestă,

totodată, şi o diferenţiere mai fină a uneltelor de producţie, sesizată şi în alte

domenii, ca urmare a progreselor obţinute de comunităţile omeneşti în neoliticul

târziu.

În ceea ce priveşte materialul

ceramic, cu prilejul săpăturilor s-au

descoperit fragmente de vase uzuale,

nepictate, altele, mai fine, provenind de la

vase pictate, precum şi o altă categorie

ceramică, mai puţin numeroasă, de

factură Cucuteni C.

Relativ la ceramica pictată, ea

aparţine stilurilor β,γ şi δ. Pasta este de

bună calitatea, compactă, bine arsă.

Culoarea ei este în general roşie-

cărămizie, câteodată cu nuanţe cenuşii. Se

găsesc şi fragmente cu pastă cenuşie, dar

mai puţin numeroase. Câteodată, arderea

nu este unitară, în acest caz, în mijlocul

peretelui vasului se observă o dungă

cenuşie mai mult sau mai puţin închisă.

În compoziţia pastei se constată nisip şi

cioburi pisate, folosite ca degresant.

Stilul β este reprezentat numai

prin subgrupa β1, constituind o parte

însemnată a materialului ceramic.

9) Menţionăm totuşi că pe suprafaţa linguală (facies lingualis) a coroanei s-a

constatat o mică gaură neregulată, care comunica cu canalul nervului, astfel că teoretic

vopseaua s-ar fi putut transpune pe vas şi pe această cale. Pe de o parte însă, această gaură

pare a fi o spărtură naturală, incidentală, iar pe de altă parte în canalul nervului nu s-a

constatat deloc urme de vopsea. De altfel, canalul nervului este prea îngust, nepermiţând

scurgerea vopselei în bune condiţii. În felul acesta trebuie să avem rezerve în privinţa

destinaţiei incisivului, introdus în capătul mai îngust al cornului. 10) B.Slătineanu, P.H.Stahl, P.Petrescu, op.cit., p.67.

Fig. 3. – Coarne de cerb descoperite la Huşi.

77

Formele sigur stabilite sunt acelea de pahare, cupe, suporturi, castroane şi vase cu

picior. Motivul cel mai frecvent îl constituie benzile negre paralele, dispuse orizontal

pe fondul alb. Acest motiv este foarte frecvent în special pe pahare sau pe vase de

talii mijlocii11). Pe aceste vase se întâlneşte des şi motivul „în labirint” (fig.4/I,3). În

afară de acestea, se întâlnesc şi liniile paralele în spirală (fig.4/4). Pe câteva

fragmente apare şi banda liniară neagră (fig.4/2,5), cunoscută şi de la Traian,

precum şi din săpătura lui H.Schmidt) de la Cucuteni12). Spre deosebire de acestea,

pe exemplarele de la Huşi liniile exterioare sunt mai largi ca cele interioare, aşa

cum apar ele în stilul γ şi δ. Acest motiv, care prevesteşte eventual unele stiluri mai

evoluate, este frecvent şi în aşezarea de la Cucuteni- Dâmbul Morii13).

Învelişul alb, de diferite nuanţe, care a constituit fondul picturii, este foarte

subţire şi de multe ori şters aproape complet. Culoarea roşie a pastei, întrezărindu-

se, dă fondului o nuanţă rozie-brun deschisă, rezultând astfel un colorit asemănător

cu grupa δ4, fapt constatat şi în alte aşezări14). De colorarea învelişului alb se

observă şi pe fragmentul unui pahar decorat cu motivul în „labirint” (fig.4/Ia). După

executarea liniilor negre, spaţiile aflate între ele şi aparţinând fondului au fost

întărite din nou cu alb, în mod alternativ, dând astfel un efect de tricromie, în care

culoarea neagră joacă un rol principal.

Pictura neagră apare în cazul câtorva fragmente şi pe fond roşu (fig.5/I-3).

De cele mai multe ori este vorba de pahare şi vase de forme asemănătoare. Decorul

constă din linii negre paralele, motive spiralice şi benzi liniare. Prin maniera lor

coloristică aceste fragmente ar trebui încadrate în subgrupa δ4, dar atât motivele,

cât şi formele sunt cele obişnuite în stilul β1, justificând clasarea lor în această

grupă din urmă. Eventual subgrupa β1 ar trebui lărgită, incluzând şi această specie

cu fondul roşu, care constituie, poate, una dintre premisele stilului γ. Includerea

acestei specii ceramice cu pictura neagră pe fond roşu în subgrupa β1 ar impune şi

delimitarea mai precisă a stilului δ4.

Cele mai numeroase fragmente ceramice, care provin atât din sondaj, cât şi

din descoperirile mai vechi din aşezarea de la Huşi, sunt pictate în stilul grupei γ.

Ca forme sigur stabilite se întâlnesc castroane, străchini, boluri, capace în formă de

coif suedez, suporturi (sau vase cu suport), în general vase de dimensiuni mijlocii şi

mari. Pahare, deocamdată, nu se cunosc. Motivele sunt pictate fie direct pe fondul

vasului, de obicei de culoare roşie, fie pe un înveliş roşu de diferite nuanţe. Spaţiile

vizibile aparţinând fondului sunt deseori lustruite, deci chiar invers ca pe ceramica

din aceeaşi grupă de la Traian, unde motivele pictate cu negru sunt frecvent

lustruite, iar roşul numai în rare cazuri15).

Subgrupa cea mai bine reprezentată este γ2 (fig.5/4-6, fig.6, fig.7/2). Motive-

le sunt realizate cu negru, alături de care apare şi banda albă. Motivele

ornamentale cele mai importante sunt cele spiralice, haşurate cu negru, benzile

liniare negre, motivul în şiruri de X-uri, pictate cu negru pe banda roşie, rezervată

din fond, şi , în sfârşit, motivele triunghiulare şi în formă de semiove, haşurate cu

11) Variantele a, c, e, f, ale tipului III de forme, stabilite de Vl.Dumitrescu în La

station prèhistorique de Traian, în Dacia, IX-X, 1941-1944, p.40, fig.19. 12) Ibidem, p.51; pl.II/2; Schmidt, Cucuteni, pl.14/2. 13) Informaţie de la M.Dinu. 14) Vl.Dumitrescu, op.cit., pp.49-50. Acest fenomen se constată şi în aşezarea de la

Cucuteni-Dâmbul Morii (informaţie de la M.Dinu) 15) Vl.Dumitrescu, op.cit., p.54.

78

Fig.4. – Ceramică pictată în stil β1 (1,3 = 1/2; 4 = 2/3; 2,5 = 3/4)

79

Fig. 5. – Ceramică pictată în stil β1 (1–3) şi γ2 (4–6) (1,4,6 = 3/4; 2–3,5 = 4/5)

80

Fig. 6. – Ceramică pictată în stil γ2 (1–3) şi γ2a (4) (1–3 = 1/2; 4 = 1/1).

81

Fig. 7. – Vase pictate în stil δ2a (1) şi γ2 + δ4 (2), descoperite întâmplător,

anterior săpăturilor arheologice.

82

Fig. 8. – Ceramică pictată în stil δ2a (1–4) şi δ4 (5–6) (1,6 = 2/3; 2,4 = 4/5; 3,5 = 1/2).

83

Fig. 9. – Vas pictat în stil δ2a, descoperit întâmplător în grădina

cinematografului din Huşi.

84

negru. Se întâlnesc şi alte ornamente, rezervate din fond, ca motive elipsoide,

spiralice şi cordiforme, despărţite prin elemente haşurate. Vasele se pictează de

multe ori în mai multe zone decorative, acestea fiind despărţite prin benzi omogene

negre, albe sau negre şi albe alăturate. Lângă acestea apare, câteodată, şi o bandă

rezervată din fondul vasului.

Reţinem, în sfârşit, câteva fragmente care par a indica trecerea de la stilul

γ1 la γ2 şi γ2a (fig.6/3). Spaţiile libere din jurul motivelor realizate cu negru pe fondul

roşu sunt acoperite cu alb, pe lângă motivele pictate cu negru lăsând o bandă albă

de 8-10 mm lăţime, restul spaţiului fiind doar haşurat cu alb. În unele cazuri, aceste

haşuri albe au aspectul unei benzi liniare, amintind subgrupa γ2a. Această

subgrupă, stabilită pentru prima oară la Traian16), pare să fie documentată şi aici

prin câteva fragmente ceramice, pictate cu benzi liniare negre şi albe pe fondul cu

angobă roşie al vasului (fig.6/4).

Pentru a încheia prezentarea ceramicii pictate de aici, menţionăm unele

fragmente şi vase aparţinând, după clasificarea lui Vl.Dumitrescu pe baza

săpăturilor de la Traian17), grupei δ2a. Ceramică de acest fel se întâlneşte şi în

descoperirile mai vechi de la Cucuteni18) şi Calu19). Astfel, din materialul ceramic

rezultat din descoperirile de la Huşi, pe un fragment din partea superioară a unui

pahar apare motivul „în labirint”, pictat cu negru pe un fond roşu (fig.8/2)20). Pe alte

fragmente sau vase apar motivele spiralice (fig.7/I, fig.8/I,3, fig.9), romboido-

unghiulare (fig.8/4a) sau benzi paralele orizontale. Motivele sunt realizate în benzi

înguste de culoare neagră, de lăţime în general egală cu acelea rezultate din fondul

roşu al vaselor.

Prin urmare, atât motivele, cât şi felul de realizare sunt identice cu acelea

sesizate în stilul β1, cu deosebirea că aici benzile rezultate din fondul vasului în mod

alternativ sunt pictate cu culoare albă, astfel ca benzile albe, mărginite cu negru

alternează cu altele roşii, mărginite şi ele cu negru. Câteodată spaţiile rezervate din

fond sunt pictate cu alb fără alternare (fig.8/4a), apropiindu-se de aspectul stilului

β1.

Analizând grupa δ2, Vl. Dumitrescu constată, în cadrul acesteia, o categorie

aparte (denumită de el δ2a), pe care, în loc de şiruri de puncte şi linii înguste albe, se

pictează benzi de aceeaşi culoare, prezentând forme şi motive care nu fac parte din

seria comună a grupei δ2, ci se apropie mult de stilul β1, în care numeroase motive

sunt trecute din nou cu alb21). Singura deosebire o constituie faptul că în cazul

grupei β1 fondul este alb, în δ2a fiind roşu. Pornind de la aceste constatări, acelaşi

autor ajunge la concluzia că subgrupa δ2a se dezvoltă direct din stilul β1, fără

intervenţia altui stil22). Materialul ceramic al aşezării de la Huşi face şi el evidentă

16) Ibidem, pp.55-61, pl.V-VI. 17) Ibidem, pp.72, 76-78, pl.XII/21-24 şi XIII. 18) Ibidem, p.78. Se pare că şi un fragment reprodus de H.Schmidt (Cucuteni, pl.19/3),

plasat în stilul δ2, aparţine mai degrabă subgrupei δ2a. 19) R.Vulpe, Les fouilles de Calu, în Dacia, VII-VIII, 1937-1940, fig.20/5, 10;

21/12;19/3.Cf. şi Vl.Dumitrescu, op.cit., pp.112-114. 20) Acest fragment îşi are analogia ce mai perfectă (formă, decor) într-unul din vasele

descoperite la Traian (pl.XII/7). Partea inferioară a acestuia din urmă fiind pictat în stilul

caracteristic δ2, Vl.Dumitrescu consideră întreg decorul aparţinând acestei grupe. (Pentru

criteriile de clasificare în grupele δ2 şi δ2a, cf.Vl.Dumitrescu, op.cit., p.72). 21) Ibidem, pp.72-77, 102,104, cu exemplificări. 22) Ibidem, p.104; schema de la p.110

85

legătură organică dintre subgrupa δ2a şi β1, multe dintre forme şi motive fiind

identice. Această concluzie este subliniată şi de faptul că la Huşi s-a identificat şi o

specie ceramică cu fond roşu care poate fi încadrată în stilul β1. Ţinând seama de

aceste constatări, se ridică următoarea problemă: dacă subgrupa δ2a se trage

într-adevăr direct din stilul β1, prezentând forme şi motive deosebite de grupa δ2,

este oare justificată încadrarea ei în această din urmă, sau mai degrabă ar trebui

considerată ca o variantă aparte, mai evoluată a stilului β? Aceasta cu atât mai

mult cu cât la Huşi grupa δ2, deocamdată, nici nu se cunoaşte, β1 fiind însă bine

reprezentată. În această privinţă este semnificativ şi faptul că între stilul δ2 şi δ 2a

pare a exista şi deosebiri cronologice. Subgrupa δ2a apare la Huşi într-un context

arheologic care în nici un caz nu reprezintă faza finală a etapei A-B, stilul δ2 apare

însă în unele aşezări şi în nivelele aparţinând fazei Cucuteni B dezvoltate şi chiar

târzii (Cucuteni-Cetăţuie23), Valea Lupului24).

Menţionăm, în sfârşit, două fragmente care, potrivit clasificării existente,

trebuie clasate în subgrupa δ4. Primul provine din partea superioară a unei

străchini cu gura largă, decorată cu benzi liniare tangente la cerc, de culoare

neagră, pictată pe fondul roşu al vasului, şi cu interspaţiile haşurate tot cu linii

negre (fig.8/5). Al doilea fragment provine din partea superioară a unui castron.

Ornamentul constă din motive cordiforme negre, atârnate de pe buza vasului.

Acelaşi fragment este decorat în interior cu dungi paralele negre oblice (fig.8/6).

În ceea ce priveşte ceramica

Cucuteni C, atât aceea provenită din

sondaj, cât şi aceea descoperită

anterior aparţine speciei mai

timpurii, decorate cu motive

incizate, împunsături, sau motive

imprimate cu un instrument dinţat,

ceramica cu şnur lipsind cu

desăvârşire. Buza puţin îngroşată a

vaselor este decorată de cele mai

multe ori cu adâncituri oblice, iar

gâtul cu incizii paralele verticale sau

puţin oblice. Motivul preferat pentru

zona umărului este acela în formă de

ramură de brad. Restul suprafeţei

vaselor este acoperit cu striaţii

neregulate decor care de multe ori

apare şi în interiorul acestora

(fig.10/I-2).

Materialul ceramic s-a

dovedit unitar şi pe diferite

adâncimi, inclusiv groapa, atestând

deocamdată, o singură etapă de locuire. Pe de altă parte, resturile descoperite

anterior sunt în deplină concordanţă cu materialul provenit din sondaj, aparţinând,

23) Materialul inedit din noile săpături de la Cucuteni-Cetăţuie, conduse de

prof.M.Petrescu-Dâmboviţa. 24) M.Dinu, Şantierul arheologic Valea Lupului, în Materiale, III, 1957, pp.166-167.

Fig. 10. – Ceramică Cucuteni C (1=2/3; 2=1/2).

86

prin urmare, aceleiaşi aşezări. Grosimea relativ mare a stratului de cultură

presupune o locuire mai îndelungată.

În ceea ce priveşte frecvenţa stilurilor, ceramica aparţine aproape în

întregime grupelor β şi γ, cea din urmă fiind mai bine reprezentată. Stilul δ apare

mai rar, iar stilul α lipseşte cu desăvârşire.

În privinţa succesiunii cronologice a diferitelor stiluri ale ceramicii pictate

cucuteniene din faza A-B, în ultimul timp s-a ajuns la unele rezultate concrete.

Astfel, la Corlăteni s-a identificat o etapă timpurie a acestei faze, marcată în special

prin stilurile α şi β, în cursul căreia grupele γ şi δ nu au ajuns încă la deplina lor

constituire. Resturile de vase aparţinând speciei Cucuteni C sunt şi ele în deplină

concordanţă cu caracterul A-B vechi al aşezării, prezentând forme mai timpurii şi

un decor executat exclusiv cu un instrument dinţat, ceramica împodobită cu şnur

lipsind cu totul25). O situaţie oarecum asemănătoare o prezintă şi aşezarea de la

Cucuteni-Dâmbul Morii, unde predomină, de asemenea, stilurile α şi β. Stilul γ

apare numai foarte sporadic, iar specia Cucuteni C este reprezentată exclusiv prin

fragmente ceramice cu decor împuns şi incizat26). Aşezarea de la Traian-Dealul

Fântânilor prezintă un aspect cu totul deosebit prin faptul că aici surprindem

aproape întreaga evoluţie a stilurilor picturale din faza A-B, iar în privinţa

ceramicii de tip C, pe lângă speciile mai timpurii, apare şi ceramica decorată cu

şnurul înfăşurat şi răsucit27).

Pornind de la rezultatele cercetărilor de la Corlăteni, Cucuteni-Dâmbul

Morii şi Traian, într-o lucrare recentă, Vl.Dumitrescu distinge două etape în

evoluţia fazei Cucuteni A-B28). În prima (A-B1) situează aşezările reprezentate prin

grupele stilistice α şi β, precum şi prin ceramica de stil C cu decor împuns şi incizat

(Corlăteni, Cucuteni-Dâmbul Morii). În etapa a doua (A-B2), alături de aceste specii

ceramice care continuă să dăinuiască, fără a fi însă atât de importante numeric,

Vl.Dumitrescu include grupele γ şi primele serii ale stilului δ. În această etapă mai

recentă apare în categoria ceramică Cucuteni C şi decorul realizat cu şnurul

înfăşurat sau liber-răsucit (Traian-Dealul Fântânilor, care îşi începe existenţa încă

în prima etapă).

Aşezarea Cucuteni A-B de la Huşi nu poate fi încadrată, deocamdată în nici

una din etapele stabilite mai sus. Având în vedere caracterul ceramicii pictate (lipsa

stilului α, preponderenţa grupei γ, apariţia stilului δ), ea ar trebui plasată în etapa

A-B2, având afinităţi în special cu aşezarea de la Traian, grupa stilistică γ fiind

acolo cea mai bine reprezentată cu subdiviziunile ei29). Sub aspectul caracteristicilor

25) Pentru Corlăteni, vezi rapoartele privind şantierul arheologic Valea Jijiei de

I.Nestor şi colaboratori, în SCIV, I, 1, 1950, pp.27-32; ibidem, II, 1, 1951, pp.51-76; ibidem, III,

1, 1952, p.84 şi următoarele. Vezi şi I.Nestor, Cu privire la periodizarea etapelor târzii ale neoliticului din R.P.R., în SCIV, X,II, 1959, pp.247-264. Acelaşi articol în limba germană în

Dacia, N.S., IV, 1960, p.53 şi următoarele. 26) Recenta ipoteză potrivit căreia fragmentele de stil γ ar fi mai numeroase în afara

şanţului de apărare (cf.Vl.Dumitrescu, Originea şi evoluţia culturii Cucuteni-Tripolie, II, în

SCIV, XIV, 2, 1963, p.290), trebuie privită cu anumită prudenţă, întrucât porţiunea din afara

şanţului de apărare nu a fost încă dezvelită (informaţie de la M.Dinu). 27) Pentru Traian, vezi Vl.Dumitrescu, op.cit., în Dacia, IX-X, 1941-1944, pp.11-114,

precum şi rapoartele făcute de Hortensia şi Vl.Dumitrescu, în Materiale, III, 1957, pp.115-

127; ibidem, V, 1959, pp.189-201; ibidem, VI, 1959, pp.157-178; ibidem, VII, 1960, pp.91-105;

ibidem, VIII, 1962, pp.245-260. 28) Vl.Dumitrescu, op.cit., în SCIV, XIV, 2, 1963, pp.290-291. 29) Idem, op.cit., în Dacia, IX-X, 1941-1944, p.52.

87

ceramicii Cucuteni C însă, aşezarea de la Huşi se apropie de staţiunile de la

Corlăteni şi Cucuteni-Dâmbul Morii, deci din prima etapă, în care nu apare încă

ceramica decorată cu şnurul. Se poate constata, prin urmare, că aşezarea de la Huşi

reprezintă o etapă mai evoluată stilistic decât aceea sesizată la Corlăteni şi

Cucuteni-Dâmbul Morii, neatingând însă maxima dezvoltare stilistică a staţiunii de

la Traian-Dealul Fântânilor.

Dacă cercetările viitoare în această aşezare vor confirma cele constatate cu

ocazia efectuării sondajului şi în special lipsa ceramicii Cucuteni C, decorată cu

şnur, va fi necesar să se introducă o nouă etapă stilistică între cele două deja

stabilite. Caracteristicile acestei etape intermediare ar fi generalizarea şi

preponderenţa numerică a stilului γ, apariţia primelor manifestări ale grupei δ,

alături de care continuă să persiste şi unele stiluri mai vechi, în special β1. În

privinţa ceramicii Cucuteni C se menţine specia mai timpurie, decorată cu

instrument dinţat. Va rămâne de stabilit când şi în ce împrejurări apare pentru

prima dată în aşezările cucuteniene din Moldova ceramica decorată cu şnur. De

asemenea rămâne deschisă ipoteza, urmând a fi verificată prin cercetările viitoare,

în ce măsură aceste etape stilistice corespund unor subfaze cronologice. Sondajul

fiind de proporţii reduse, concluziile de mai sus nu pot fi considerate ca definitive.

Urmează ca cercetările viitoare să aducă noi precizări în acest sens.

Aşezarea de la Huşi ridică deci o serie de probleme, a căror rezolvare justă

va promova clarificarea unor aspecte mai puţin cunoscute ale fazei A-B, a culturii

Cucuteni, începând cu evoluţia unor stiluri picturale şi, eventual, până la o

periodizare mai fină a acestei etape. Cercetările viitoare vor trebui să lămurească şi

eventuala existenţă a unor urme de locuire mai vechi. De asemenea va fi necesară

cercetarea aşezării geto-dace timpurii, semnalată anterior, care nu a putut fi

identificată cu ocazia sondajului din 1963.

Notă: Material preluat din Arheologia Moldovei, IV, Ed.Academiei,

Bucureşti, 1966, pp.7-20.

Gheorghe Melinte - ctitorul muzeului huşean.

88

Vas de provizii neolitic descoperit la Huşi.

89

TRÉSOR DE HUŞI

Ornements et monnaies daces de la region de Huşi

Par Dr. G. Severeano

On a découvert, dans la région de Huşi et ses environs, région située entre

le Séreth et le Pruth, un nombre important de trésors monétaires celto-daces,

imitations du tétradrachme macédonienne de Philippe II, et qui présentent deux

caracteristiques d’une importance archéologique incontestable:

1. Tous ces trésors contienent les mêmes types du monnaies celto-daces

qu’on ne retrouve dans nulle autre région, si ce n’est que par des exemplaires

dispersés sporadiquement.

2. Toutes les monnaies de ce type, découvertes dans les trésors de la région

du Huşi, on été, avant d’être enfouies, démonétisées par de profondes entailles faites

au ciseau et pratiquées seulement sur le revers, leurs possesseurs ayant très

probablement voulu empêcher que la représentation de Zeus, figurant sur l’avers, ne

soit profanée.

Nous retrouvons ces mêmes caractéristiques dans quatre autres trésors

monétaires, similaires à ceux de Huşi, et précédemment découverts:

I. Le trésor de 1864, découvert entre Huşi et le Pruth et qui contient des

types identiques à notre trésor. Il est conservé dans la collection de l’Université de

Iassy.

II. Le trésor de Dolheşti (district de Fălciu) comprenant les mêmes types de

monnaies barbares.

III. Le trésor de Focşani.

IV. Le trésors de Poiana (Tecuci) contenant en plus des tétradrachmes

barbares aussi des deniers républicains romains.

Ces cinq trésors, tant par le grand nombre de monnaies qu’ils contienent

que par l’identité du type monétaire, démontrent l’existence d’une monnaie locale

utilisée par une population stable, monnaies ayant une importante force circulatoire

dans toute la région entre le Séreth et le Pruth. (Voir la carte de la région de Huşi

fig.1).

Lorsque nous aurons examiné dans tous ses détails le trésor de Huşi, nous

pourrons facilement nous convaincre que cette population locale bénéficiait d’une

prospérité économique de beaucoup plus développée que celle de toutes les autres

tribus géto-daces et que de plus ces population avaient un goût artistique et un culte

religeux bien caractérisés par les monuments archéologiques que la terre de Huşi

vient tout récemment de mettre en évidence.

Il est très difficile, sur la simple foi des dates historiques décrites, de

pouvoir préciser le nom de la tribu géto-dace qui a vécu et a prospéré dans la région

comprise entre le Séreth et le Pruth-moyen à l’époque La Tène; toutefois, il est

incontestable qu’en étudiant les parures et les monnaies de cette tribu, nous serons

à même de nous rendre compte des influences variées et nombreuses que ces

habitants ont puisée de l’Est, des peuples iraniens et scytho-sarmathes du Don,

populations que Ptolémée et Ammien Marcellin désignent sous le nom de Sargetii

90

(Dio Cassius LXXVIII 14.4), influences qui ce trouvent mélangées à celles des Celto-

Bastarnes du Nord-Ouest, lesquels, descendant de la Bohême par la Silésie, ont

pénétré jusqu’au La Tène moyen, en passant par la Moldavie.

Fig. 1

L’existence d’une population dense nous est prouvée par les trois Davae

décrites par Pârvan1) dont celle, la plus au Nord, d’origine Iranieno-celtique, était

Zargidava, puis, plus au Sud, Tamasidava, située dans la région de Bârlad, et qui

était d’origine traco-gétique et enfin Piroporidava, sur le Séreth inférieur, en pleine

région celtique.

Si nous analysons le trésor de Huşi, nous constaterons que le type de

monnaie qui a circulé dans ces Davae ainsi que les ornements dont se paraient les

hommes et les femmes, présentent, malgré leur caractère propre, des influences

certaines iraniennes, thraces et celtiques, simultanément.

L’intérêt archéologique du trésor de Huşi se trouve donc accru de par le fait

que l’existence certaine d’un nombre important de monnaies trouvées à côté

d’ornements, nous permet de connaître d’une façon précise non seulement le type

monétaire de la tribu celto-dace mais aussi les ornements de la région de Huşi et

que nous avons en plus la possibilité de les dater.

Par conséquent, grâce à notre trésor, nous serons à même de pouvoir décrire

la fibule et le bracelet daces, « type Huşi », de la première moitié de La Tène dace,

soit le milieu du I-er siècle av. J. C.

*

* *

Le trésor de Huşi représente un inventaire funéraire découvert, dans un

tumulus non loin du village Epureni, en 1922. Il a été acquis par un argentier de

1) V. Pârvan, Getica, 1926 (page 26).

91

Iassy, par l’intermédiaire d’un changeur de Bucarest, ce trésor est entré, dans sa

totalité, en ma possession. Il se compose de 76 monnaies d’argent, type celto-dace,

imitations du tétradrachme de Philippe II, de 4 fibules et de 2 bracelets, le tout en

argent massif et pur, pareil au métal dont furent frappées les monnaies. Tel que se

présente ce trésoir, il peut figurer dans le groupe des trésors en argent découverts

particulièrement en Transylvanie, datant de La Tene II et III dace, et qui

contenaient, outre des ornements en argent, aussi des monnaies: gréco-

macédoniennes, drachmes de Dirrachium et d’Appolonie, deniers de la République

romaine et qui prouvent que la majeure partie date du I-er siècle av. J. C. et plus

particulièrement de l’époque de Boérébiste, contemporain de Jules César (Voir

Pârvan: Getica). Quelques uns de ces trésors, dont la description a été donnée aussi

par Reinecke et par Teglas, démontrent la grande prédilection de la Tène dace pour

les ornements en argent massif, et donc le type caractéristique dace présente des

influences celtiques, par la forme des fibules et des bracelets, ainsi que des

influences du Sud-Est par les éléments zoomorphes qui impriment le caractère

purement dace à ces ornements.

Tout comme dans les autres trésors daces en argent, celui de Huşi contient

des bijoux groupés avec les monnaies locales, dont nous donnerons une description

détaillée.

Le trésor monétaire (Pl. III-IV-V-VI)

Le trésor monétaire présente les caractères généraux suivants:

1. Toutes les pièces de monnaies sont différentes, il n’y a pas de type double.

2. La grande majorité de ces monnaies, par son usure, dénote une longue

circulation.

3. Toutes sont démonétisées par des entailles profondes, simples ou

multiples, faites au ciseau, sur le revers des monnaies.

4. Le type ressemble aux tétradrachmes celtiques decrits comme de

provenance incertaine par de la Tour2) sous les Nos. 9697, 9699, 9701, 9708, 9711,

9713, 9716, 9737, 9770 et par Desseffy3) sous les No. 299, 304, 307, 560, 847, 848,

850, 996, 998.

5. Parmi ces monnaies nous signalons une pièce de forme ovale et où la tête

barbue de Zeus est remplacée par une tête de jeune homme, probablement Apollon.

Il est intéressant d’insister sur le caractère commun de toutes ces monnaies

á savoir l’entaille profonde faite au ciseau sur le revers de la pièce, entaille qui, sur

certaines monnaies est si profonde qu’elle la traverse. Il est donc avéré que l’on a

procédé à la démonétisation de ces monnaies et ceci a été pratiqué pour toutes les

autres monnaies similaires mentionnées, découvertes dans notre région dans La

Tène III. Ce qui présente surtout un vif intérêt c’est qu’une telle démonétisation ne

se trouve pratiquée que sur le type « Huşi » et que par conséquent c’est le résultat

d’une coutume rituelle de la tribu dace de la région située entre le Séreth et le

Pruth, qui consistait à démonétiser les monnaies avant de les enterrer avec le mort

pour servir à sa vie éternelle et en même temps comme mesure de précaution contre

les profanateurs de tombeaux.

2) H. De la tour. Atlas de monnaies gauloises 1892, (page 229). 3) Grof Desseffy M. Barbar Pénzei 1910.

92

De même, l’usure des pièces prouve leur emploi fréquent et la circulation

intense que les tétradrachmes du type Huşi avaient chez un peuple dont la stabilité

este incontestable, peuple ayant de la culture et un commerce développé et riche.

Les symboles figurant sur les monnaies du trésor, peuvent être classés en

deux groupes distincts.

Les uns sont la reproduction des symboles du tétradrachme de Philippe II,

frappé dans divers centres de la Thrace tels que: un flambeau, un dauphin. Les

autres se réfèrent au culte du soleil introduit par les Celtes chez les populations de

la région géto-dace, ainsi que nous l’avons décrit dans une de nos études4). Dans ce

groupe figure la représentation de l’oiseau solaire, No. 5, 16, ou bien celle du soleil,

No. 6, 7, 16, 17, 45, 49, 52, 66 et 72.

Les parures type Huşi (Pl. I-II)

Les nombreux trésors de La Tène, découverts surtout en Transylvanie, nous

apprennent que les Géto-Daces avaient la coutume d’orner leurs corps et leurs

vêtements de diverses parures: nous mentionnons la ceinture de Cioara, les chaînes

élégantes, auxquelles pendaient des amulettes rapelant le culte religieux, et que les

femmes laissaient tomber sur leurs hanches, les grands pectoraux de forme ronde

qui couvraients leurs seins, les torques en argent finissant parfois en forme de

serpent, et qui représentaient les parures caractéristiques de la population locale de

La Tène II et III, réminiscences d’anciennes coutumes gêtes.

Cependant, la parure de prédilection de cette population était en même

temps un objet utile, tels que les fibules qui servaient à attacher les vêtements,

venaient ensuite les bracelets dont elles ornait les bras et les jambes. Le grand

nombre de ces parures, représentées par des types nombreux, propres aux Daces,

est un témoignage de leur fréquent emploi, surtout au début de La Tène III, avant

les guerres avec les Romains, époque où le pays dace jouissait d’une très grande

prospérité.

La plupart de ces parures et plus particulièrement les fibules, conservent

leur influence Hallstadtienne mais semblent s’approcher davantage de ces

réminiscences anciennes, d’influences cymméroscythes ou grecques, constatant

l’introduction d’éléments zoomorphes, tels que protomeles d’animaux ou têtes de

serpents.

D’ailleurs, ces influences sont généralisées dans La Tène, car on les trouve

non seulement au centre mais aussi au nord-ouest de l’Europe.

En considérant le très grand nombre de parures, fibules et bracelets,

l’inventaire funéraire de Huşi acquiert une grande importance pour l’étude des

parures daces de La Tène III. C’est pour la première fois qu’on y voit apparaître des

types nouveaux, distincts des autres types de parures, comme ceux du La Tène de la

région ouest de territoire géto-dace. Ce type Huşi, par conséquent, augmentera le

nombre des types de fibules et bracelets daces, qu’il ont déterminé Pârvan à fixer

même l’existence d’un « style gète particulier », en se basant sur leurs caractères

typologiques particuliers, mettant en évidence dans le travail de l’argent un art

caractéristique dace aux formes différentes de celles contemporaines celtiques.

4) Dr. G. Severeanu, Symboles religieux sur les monnaies celtiques, Bul. Soc. Numis.

Rom., XXI, No. 59-60, 1926.

93

Les fibules type Huşi, au nombre de quatre, apparaissent avec des

caractères typologiques identiques: deux de chaque espèce, différenciées par leur

dimensions et leur ornementation. Au point de vue typologiques, la fibule de Huşi,

fait partie, d’après la classification de Déchelette5) du groupe des fibules « à arc non

serpentant. Ressort unilatéral ». Leur forme présente cependant un mélange du

type « a navicella » auquel elle a emprunté l’arc renflé au milieu à porte-agraffe

courte, et du type « Certosa » le bouton terminal redressé, mais possédant une forme

spéciale, symbolique et très élégante.

La fibule Huşi diffère par conséquent des fibules Hallstatiennes-Ouest

(nécropole des Jogasses, d’Allemagne, Bohème, Italie du Nord et Géto-Dacie de

l’Ouest) et représente un type spécial caractéristique à la région située entre le

Séreth et le Pruth, de La Tène III, à une époque où la monnaie dace était en pleine

force circulatoire.

Ce qui est digne d’être remarqué dans la fibule type Huşi, c’est sa forme qui

rappelle la silhouette d’un cygne, représentation que nous rencontrons très

fréquemment non seulement dans l’Europe centrale, à Hallstadt, mais même dans

l’Ouest de l’Europe et que Déchelette rapproche, à juste titre du culte religieux du

Soleil. La question est trop bien documentée par Déchelette pour qu’il soit

nécessaire d’y revenir.

Ce qu’il est utile cependant de relever, c’est le fait que l’artiste dace, qui

confectionnait au marteau les fibules en argent massif, a eu comme principale

préocupation de représenter l’oiseau solaire déifié, dont nous trouvons les traces et

les influences celtiques sur de nombreux symboles monétaires de La Tène

européenne. L’arc au corps développé, dont le pied se continue par un cou ondulé se

termine par des boutons en forme de tête d’oiseaux, tout contribuie à donner la

silhouette du cygne légendaire que la religion nordique a introduite au cours des

siècle au centre et au sud de l’Europe.

Nous retrouvons le caractère rituel des fibules également dans le poids des

pièces et surtout dans la manière dont sont effectués les ardillons, lesquells, pour

chaque paire de fibules identiques, sont représentés face à face, ce qui prouve que

leur utilisation était bien déterminée.

Le petit modèle est le plus élégant et il est travaillé avec plus de soin. Il est

représenté par deux exemplaires (fig.2-3) identiques comme forme et ornementation,

presque d’egale longueur, et ne diffèrant entre eux que par la direction donée à

l’ardillon.

Il présente: l’arc en forme de navicelle d’un diamètre de 11 mm a la partie

médiane, alors que la tête n’a que 2,5 mm et le pied 3,4 mm. La surface extérieure

de l’arc présente six facettes, séparées par des nervures en relief, bien prononcées.

La tête de la fibule est séparée de l’arc par deux colerettes légèrement creusées. Le

ressort est unilatéral, n’étant formé que d’une seule spirale. La surface extérieure

du ressort est légèrement concave aux bords en relief. La longueur de l’ardillon est

de 45 mm.

La pied de l’arc est terminé par un cou long et relevé, ondulé en forme de

cou de cygne, lequel est terminé par un bouton bombé de forme carrée aux angles

arrondis ayant sur la surface convexe des ornements aux lignes semicirculaires. Le

porte agrafe est court. La longueur de la fibule No. 1 est de 51 mm. Son poids est de

5) J. Déchelette: Manuel d’Archéologie etc. III. Premier âge de fer. 1927, pag. 334.

94

28,48 grammes ; le No. 2 a une longueur de 46 mm et son poids est de 25,62

grammes.

Le grand modèle, également en argent massif, figuré par deux exemplaires

identiques (Fig.4-5) tant dans la forme, la dimension et l’ornementation du bouton

terminal, est d’un travail très inférieur aux petits modèles, si on en juge d’après le

martellement du métal. Ils ne diffèrent l’un de l’autre que par la direction des

ardillons, lesquels, tout comme dans le petit modèle, ont une direction convergente.

L’arc à la forme de navicelle ; son épaisseur, dans la portion médiane, est de 15 mm.

tandis que la tête a un diamètre de 5 mm et le pied 3,5 mm. La tête de l’arc se

prolonge dans le ressort et n’en diffère que par le cou stylisé sous l’aspect d’un sillon

en creux. Le ressort est formé, tout comme dans le petit modèle, par une seule

spirale complète, puis se continue par l’ardillon sur une longueur de 64 mm.

Le pied se prolonge par un cou fort élégamment ondulé, en forme de cou de

cygne, ayant à son extrêmité un large bouton, identique comme forme et

ornementation à celui des fibules du petit modèle. Le porte agrafe est court.

Longueur des fibules: 66 mm. poids 66,10 gr. et 65,10 gr.

*

* *

La fibule « type Huşi » par conséquent, est celle qui pour la première fois,

non seulement en Dacie mais même partout ailleurs, met en évidence un type

caracteristique local, dans lequel on trouve toutes les influences culturelles et

artistiques du peuple qui l’a confectionée.

Si nous passons rapidement en revue les types principaux de fibules

découverts dans le territoire géto-dace, nous pourrons aisément nous convaincre que

chaque région possédait un ou plusieurs types distincts, lesquels, tout en ayant fait

des emprunts nombreux aux influences culturelles de leurs voisins, n’en

représentent pas moins le type local géto-dace. Il va de soi que nous trouvons, mêlés

aux types locaux, de nombreux exemplaires importés de régions étrangères.

C’est ainsi que l’on trouve, dans la Dacie de l’ouest coexistant avec les types

locaux, la fibule à l’arc orné d’une seule nodosité (Apahida) et qui rappelle

l’influence de la Germanie centrale6) ou encore la fibule à l’arc à plusieurs nodules

stylisées (Sighişoara, Poszeg, Măgura près Porolissum), fibules caractéristiques des

Daces de l’Ouest. Nous trouvons encore des fibules dont l’arc est en forme d’écu et à

double ressort (Cerbel), caractéristiques des régions danubiennes et de la Russie de

Sud ; puis des fibules en argent ou en bronze, à l’arc formé d’un simple fil métalique

qui se prolonge sans interruption dans le ressort (Remetea, Tinosul), type

caractéristique La Tène, ainsi que le type Nauheim, de l’epoque d’Auguste, et que

nous trouvons parsemé en Valachie.

Un autre type dace caractéristique est constitué par la fibule « type Orşova »

(Musée de Timişoara) en bronze masif (Fig. 6, 7, 8) qui rappelle le type Certosa,

fibule qui, tout en présentant certains points de ressemblance avec le type Huşi (arc

en navicella, long cou et bouton terminal large et ornementé par quelques lignes

seulement) se différencie néanmoins par le métal et par le ressort qui, dans cette

pièce, est bilatéral.

6) O. Almegren, Studien über Nordeuropäische Fibelformen, 1923. Leipzig Taf. III fig. 44,

54.

95

Le type le plus rapproché est celui figuré par la fibule « typ Thrace » décrit

par M. Filov qui a été trouvé en Bulgarie dans la région située entre le Danube et

les Balcans, et dont un autre exemplaire en bronze, a été trouvé par Raoul et

Ecaterina Vulpe à Tinosul, dans la couche La Tène III7).

Filov, étudiant les fibules type Thrace, trouvées dans un tombeau tumulus à

Trojan, (Vlaşko-Selo) dans la nécropole de Bailovo, à Biala à démontré la

ressemblance qu’elles ont avec le type Certosa. Filov leur attribue une filiation avec

le type thrace qu’il considère comme datant de la fin de l’époque Hallstadt et par

conséquent antérieure au type de Certosa de La Tène.

Il est évident que la fibule type Huşi présente une grande ressemblance

typologique avec le type thrace auquel elle a emprunté le support formant partie

intégrante du pied de l’arc, se terminant par une élégante ondulation dirigée vers le

haut et en avant, par un bouton figurant, selon Filov, la silhouette d’un cheval.

La fibule Huşi présente incontestablement une forme évolutive plus

élégante que celle du type thrace. Sans parler du métal, qui pour le type Huşi est en

argent pur et massif, nous trouvons que l’arc se distinque par une courbure plus

développée prenant la forme de corps d’un cigne et cet arc présente sur deux des

fibules des ornementations artistiques. Nous constatons en deuxième lieu l’évolution

du type Huşi dans le bouton terminal qui présente des dimension beaucoup plus

grandes que dans le type thrace.

Il nous est difficile d’admettre, si nous acceptons de dater dans la Tène III la

fibule Huşi, que la fibule thrace décrite par Filov soit de l’époque Hallstadt, vu que

dans cette dernière hypotèse, il faudrait admettre la persistance du type thrace

pendant cinq siècles, pour la voir apparaître ensuite au nord de la Moldavie.

Jusqu’à l’heure actuelle on n’a trouvé aucun exemplaire de fibule qui fasse

la liaison entre le type Hallstadtien thrace et le type Huşi que nous datons du

milieu du premier siècle av. J.C. dans la région entre le Séreth et le Pruth, ni dans

la station de Poiana, bien étudiée par V. Pârvan et les époux Vulpe. C’est pour cette

raison que nous sommes inclinés à croire que le type de fibule Huşi, bien que

rappelant l’ancien type thrace, constitue néanmoins une forme nouvelle et

caractéristique de la région et se différencie par des influences artistiques celto-

daces qui apparaîtront d’une façon encore plus évidente dans la forme des bracelets

en argent, trouvées simultanément.

Les Bracelets

(Pl. II, fig. 9 - 9a-10)

Le trésor contenait également deux bracelets identiques, travaillés en

argent massif, ayant certains caractères ornementaux pareils à ceux des fibules, et

prouvant par conséquent la provenance du même atelier artistique. Les bracelets

trouvés sont tous deux en spirales (Fig. 9-9a-10) très étroites, ce qui prouve

lorsqu’ils étaient en usage, ils avaient une forme ronde aux extrêmités rapprochées.

La longueur totale du bracelet est de 22 cm.

Les ornamentations sont très intéressantes et indiquent l’ancienne

influence scythe d’ornementation, avec motifs zoophormes. La barre d’argent, d’une

épaisseur de 47 mm., présente sur toute la longueur de la surface extérieure, les

mêmes facettes séparées par des reliefs parallèles que nous avons déja trouvées sur

7) Radu et Ecaterina Vulpe, Les Fouilles de Tinosul, Dacia I, 1924, p.212, fig. 43.

96

l’arc des fibules de petit modèle. Ces facette continuent jusqu’à une distance de 32

mm. des extrêmités, puis le bracelet présente des ornementations en relief et en

creux qui semblent figurer des pieds et se terminent par des boutons plus

volumineux, à surface extérieure nette, ayant sur leur convexité des demi cercles

gravés, ressemblant comme ornementation aux boutons terminaux des fibules. Ces

boutons terminaux précisent encore mieux la forme de pieds à sabots. Le poids de

ces deux bracelets est de 86.80 gr. et 97,20 gr.

Tout comme les fibules, les bracelets type Huşi se présentent sous une

forme et des ornementations d’un caractère purement local inconnues jusqu’ici dans

La Tène dace, bien qu’à cette époque le bracelet en argent se trouve très

fréquemment, étant considéré comme une parure caractéristique du style gète, mais

dans lequel nous trouvons évidemment des influences étrangères, des régions

avoisinantes.

V. Pârvan8), qui a systematisé les types de bracelets géto-daces du La Tène,

décrit 8 types principaux, découverts dans les regions daces de l’Ouest. Parmi ceux-

ci y en a qui présentent des reminiscences Hallstadtiennes (Muncaci) ou d’autres, en

forme de spirale au caractère dace. D’autres bracelets rappellent le type celte, dont

la base est ornée de motifs en relief appartenant à La Tène II (Gyoma) ou bien

formés par des hémisphères creux en bronze aux influences gètes nordiques et dont

l’origine remonte jusqu’à l’époque de bronze IV (Diosâg, Sântioara). Une autre forme

géto-dace, qui date également de l’époque de Bronze IV, mais se continue jusque

dans la Tène III, est le bracelet en bande large, ornée de points et de cercles gravés.

Se basant sur ces réminescences, Pârvan conclut à la persistance d’un élément

gétique stable depuis le deuxième siècle avant Jésus Christ jusqu’après la période

romaine.

Toutefois, V. Pârvan considère comme le bracelet caractéristique dace de La

Tène III (type 8) celui qui se termine en forme de serpent et présente des analogies

gréco-étrusques, qu l’on trouve ou sud de la Thrace et dans les régions héléno-

thraces. Ces ornementations, que nous trouvons également dans le Hallstadt scythe,

dans les torques ainsi que dans les bagues en or terminées par des têtes de serpents,

sont très nombreuses. Elles ont été décrites par G. Téglas et reproduites dans la

Getica de Pârvan. Dans nos collections nous possédons une torque en or massif,

découverte aux environs de Craiova, région très riche en éléments scythes Hallstadt.

Les extrêmités de cette torque sont élargies et terminées par des têtes de serpent

stylisées d’une façon assez caractéristiques.

De même dans un trésor de bracelets en argent, en spirales, découvert à

Silistra, en plein centre de La Tène thrace, on trouve également un bracelet en

argent ressemblant a un serpent. Une extrémité du bracelet est élargie,

représentant la tête avec yeux, bouche, et se perd dans la tige du bracelet

s’amincissant de plus en plus et preséntant sur la moitié développé, des ornements

liniaires, transversaux. La barre se termine par un fil d’argent mince. Ce bracelet,

associé aux autres 8 bracelets en argent, en spirales simples ou doubles, découverts

dans le même terrain géto thrace, prouve avec certitude une influence sud-héléno

thrace de La Tène III, influence constatée sur toute l’étendue de l’élément gète.

Cependant les bracelets type Huşi se différencient radicalement de toutes

les formes géto-daces mentionnées.

8) Op.cit., pag.540-550.

97

Nous y trouvons la même abondance de métal pur, caractérisant les parures

et les monnaies de La Tène III de la population habitant entre le Séreth et le Pruth

et, ce qui este caractéristique dans ces bracelets, c’est le fait qu’ils se séparent des

influences sud-héléno-thraces ou celtiques du Nord-Ouest et empruntent des

éléments d’art scythe ou iranien. En effet, on trouve des ornementations du même

genre, ayant pour motif des animaux, représentant des pieds de cerf, chèvre etc., à

Olbia, ainsi que dans le type en bronze, à 4 pieds de chèvre, décrit par

Pharmakowsky9) et qui présentent en quelque sorte une ressemblance typologique

avec l’ornamentation des bracelets type Huşi. Nous trouvons également ces mêmes

motifs dans le trésor en or scythe découvert en Hongrie à Zoldhalompuzta10) et ou on

voit les pieds de cerf en or travaillés dans le même style caractéristique scythe où

les ornementations animales prédominent, dans le Sud de la Russie, bien avant

l’époque de la migration scythique au centre européen.

Ces éléments zoomorphes du style scythique dont Pharmakovski a

démontré la participation à l’art héllénique, se propagent dans les régions

danubiennes avec la migration scythique, provoquant dans les manifestations de

l’art local gète une modification de l’ornementation géométrique et créant un art où

les motifs zoomorphes abondent. Ce nouveau style perséverera au cours des siècles,

étant adopté par les Celto-daces, puisque nous le trouvons également dans les

parures du trésor de Huşi, où la persistance des motifs zoomorphes s’explique plus

facilement par la puissante racine iranienne que nous constatons dans la région de

Huşi.

Si nous ne nous bornions qu’à rappeler que la rivière Pruth, qui délimite à

l’Est, la région de Huşi, conserve, par son nom même, son origine iranienne ainsi

que l’a établi Sobolevsky, celà serait suffisant pour nous rendre compte combien

puissante a été l’infiltration de la culture iranienne, au milieu de la population

locale géto-dace, à la constitution de laquelle ont contribué également des éléments

du sud héléno-thrace et celtiques du nord-ouest.

Chronologie du trésor de Huşi

Un point très important est évidemment de pouvoir fixer chronologiquement

le trésor de Huşi. Les monnaies celto-daces du trésor nous faciliteront non

seulement à déterminer approximativement l’époque de circulation des monnaies

type Huşi et celle ou les parures étaient en usage, mais encore, grâce à des éléments

nouveaux que nous fournit ce trésor monétaire, nous essaierons de préciser tout au

moins la date à laquelle ce trésor a pu être enfoui.

Il faut remarquer tout d’abord que l’on n’a pas encore complètement élucidé

la question de l’époque de la frappe et de la circulation des différents types de

monnaies celto-daces qui furent trouvées sur tout le territoire géto-dace.

Divers auteurs, dont A. Blanchet, R. Forrer, V. Pârvan ont donné des dates

aproximatives, lesquelles ne concordent cependant pas entre elles.

Bien que cette question soit très importante, elle n’entre toutefois pas dans

le cadre de cette étude.

Nous analyserons cependant le numismatique de la région avoisinant celle

de Huşi afin de pouvoir dater l’époque de notre trésor.

9) Archéol., Anzeiger, 1912, p.258, fig. 45. 10) Arethuse 1929, p.21, pl.III.

98

L’étude de tous les trésor monetaires découverts dans la région située entre

le Séreth et le Pruth, nous permet de constater que, tandis qu’au sud, aux environs

des villes de Focşani et Mărăşeşti, on voit apparaître des monnaies macédoniennes

en or et argent, frappées par la métropole, donc importées du Sud, au fur et à

mesure que l’on remonte vers le Nord, on voit apparaître de plus en plus

nombreuses les monnaies propres à la population géto-dace, des imitations des

tétradrachmes celto-daces type Huşi, dont notre trésor révèle une si inattendue

variétée (76).

Nous constatons ensuite que l’on trouve, également vers le Sud de la région

Gherghina, Poiana, Sascut etc., des deniers de la République romaine, mélangés aux

derniers impériaux, frappés avant l’an 1 de l’ère chrétienne, sous Octavien Auguste,

monnaies qui, par leurs grandes quantités, prouvent comment l’ancienne influence

commerciale du sud est remplacée vers la fin du premier siècle av. J. C. par

l’influence politique romaine.

Enfin, une troisième considération importante qui ressort de l’analyse des

trésors découverts, est l’existence, dans certains de ces trésors, (Poiana, Călmăţui)

d’un mélange de tétradrachmes celto-daces et de deniers romains, ce qui démontre

que les deux monnaies circulaient conjointement à un certain moment.

Si ces trésors permettent de fixer l’époque où la frappe des monnaies locales

celto-daces, a cessé, il est bien plus difficile d’en préciser les débuts.

Selon V. Pârvan11), qui analyse les études numismatiques publiées par

Blanchet et Forrer, comparativement avec les autres monuments archéologiques,

concernant l’Ouest de la Dacie, on doit préciser une date en considérant surtout la

perfection du travail des argentiers en Dacie dans La Tène III. V. Pârvan précise, en

se basant sur ces données, que les monnaies barbares frappées par les Daces dans

les différentes régions du pays, datent de l’an 100 av. J. C., soit de l’époque de

Boérébiste.

En ce qui concerne la numismatique de la région dont nous occupons, bien

que nous n’ayons qu’un seul type monétaire, en argent de la meilleure qualité, nous

pouvons, préciser, grâce à la grande variété, et par suite des autres éléments que

nous exposerons, que le trésor de Huşi n’a pu être enfoui ultérieurement à l’an 20 a.

J. C. Voici les considérations qui nous autorisent à fixer cette date:

Parmi les 76 monnaies du trésor, une pièce, présente sur le revers, en guise

de contremarque frappée « en creux » la lettra C.

J’ai décrit ce modèle de contremarque, que l’on trouve sur un grand nombre

de deniers romains, dans une de mes étues12). J’y démontrais que les deniers

romains trouvés dans les trésors présentaient de très nombreuses variations de

contremarques frappées en creux.

En même temps j’ai établi que dans le trésor de Gherghina, composé de 517

deniers, dont 493 de l’époque républicaine, 13 frappés sous Octavien Auguste, 11

deniers imitations barbares panoniennes et un deniers de Juba I-er roi de Numidie,

il y avait 356 pièces qui présentaient des contremarques différentes. Les dernières

séries monétaires contremarquées on la trouve sur le tétradrachme celto-dace du

trésor de Huşi.

Si nous admettons comme hypothèse (qui ressort de l’analyse des deniers de

Gherghina) que l’on ait contremarqué, vers l’an 20 av, J. C., les monnaies dans la

11) V. Pârvan: Getica, op.cit., p.601. 12) Dr. G. Severeanu. Le Trésor de Gherghina. Bull. Soc. Num. Rom. 1919.

99

région entre le Séreth et le Pruth, en ce cas nous devons également admettre que le

trésor de Huşi doit être antérieur ou tout au plus contemporain de cette date.

Ce qui est à retenir, c’est la grand nombre de variétés du type monétaire

Huşi et l’usure des pièces. Ceci prouve d’une manière incontestable que le type Huşi

a eu une force circulatoire non seulement intense mais aussi de longue durrée, ce

qui a rendu nécessaire la frappe de séries nombreuses de monnaies, et nous pouvons

encercler cette durée au cours du premier siècle av, J. C.

C’est pour ces considérations que nous croyons que le trésor de Huşi, qui est

un inventaire funéraire, a du être enfoui vers 50-20 av. J. C., soit dans La Tène III

dace., donc à l’époque où Boérébiste régnait sur le territoire géto-dace et quand la

Dacie jouissait d’une grande prospérité économique et d’une liberté politique à

laquelle les invasions romaines n’avaient pas encore porté atteinte.

*

* *

Ce qui ressort surtout de l’étude faite sur les monnaies et les parures

découvertes dans le tumulus de Epureni, aux environs de Huşi, c’est l’importance

que ce trésor présente pour la vie et la culture du peuple qui habitait le territoire

situé entre le Sereth et le Pruth dans La Tène III dace.

L’analyse du trésor a pu étabilir que cette région a été habitée dans La Tène

III par une population stable de race géto-dace, jouissant d’une grande prospérité

économique, d’où provint la nécessité de frapper une monnaie d’argent qui lui soit

propre (le tétradrachme celto-dace type Huşi). L’état florissant de cette région a

persisté pendant longtemps, comme le prouve le poids inchangé de la monnaie (14

gr.) et le métal resté pur, ainsi que l’emploi de l’argent en grande abondance dans

les parures, depuis La Tène III et jusqu’à l’invasion romaine.

Ce développement économique est d’autant plus important qu’il contraste

avec les régions géto-daces de l’Ouest et du Sud-Ouest, dont les types monétaires

ainsi que la valeur en métal des objets d’ornement ne peuvent souffrir de

comparaison avec les monnaies, et les parures de Huşi.

Enfin, l’importance incontestable du trésor de Huşi réside encore dans

l’apparition de types de fibules et de bracelets en argent massif « type Huşi », datant

de la moitié du I-er siècle av. J. C., parures qui par leur forme et leur

ornementation, permettent de constater dans les coutumes et l’art de la population

locale, trois grandes influences antérieures:

1) L’influence celtique, mise en évidence par l’emploi de monnaies type

celtique, par l’adoption de symboles religieux en étroite connection avec les

croyances nordiques, infiltrées par l’entremise des Celto-Bastarnes, symboles qui

apparaissent non seulement sur quelques-unes des monnaies du trésor mais aussi

et surtout dans la forme des fibules type Huşi.

2) Influences thraces, prouvées par la ressemblance de la fibule type Huşi

avec la fibule thrace du sud du Danube.

3) Influences iraniennes, infiltrées chez les Géto-Daces grâce aux tribus

d’origine iranienne, précédemment établies aux abords du Pruth. Outre les

réminiscences philologiques iraniennes incontestables, ces influences apparaissent

plastiquement par les ornements zoomorphes des bracelets type Huşi.

Notă: Material preluat din Bucureşti, Revista Muzeului Municipiului Bucureşti, Nr. 1, 1935, pp.17-36.

100

PLANCHE I

101

PLANCHE II

102

PLANCHE III

103

PLANCHE IV

104

PLANCHE V

105

SĂPĂTURILE DE SALVARE DE LA HUŞI,

JUDEŢUL VASLUI (1964)*

de Al.Andronic şi

Eugenia Neamţu

Cercetările arheologice de la Huşi au avut scopul să salveze şi să precizeze

vechimea resturilor de cultură materială feudală, scoase la iveală cu ocazia

construirii noului local al şcolii medii aflat în preajma clădirii Muzeului

„D.Cantemir” din localitate, unde a fost sediul episcopiei Huşi.

După cum se ştie, Episcopia Huşi a fost înfiinţată de Ieremia Movilă,

imediat după urcarea sa pe tronul Moldovei1). Ea a funcţionat pe locul vechii Curţi

Domneşti, existente acolo încă din vremea lui Ştefan cel Mare2). Pentru această

Curte Domnească, Ştefan cel Mare a construit, în anul 1495, aşa cum procedase şi

la celelalte „Curţi”, ale sale, o biserică de piatră3).

Avându-se în vedere situaţia similară de la Hârlău, Vaslui şi Iaşi, unde

Ştefan cel Mare a construit bisericile respective, pentru Curţile domneşti existente,

putem considera că şi la Huşi Curtea Domnească exista deja la data când se

construia biserica mai sus menţionată.

Dealtfel, cercetările arheologice întreprinse în ultima vreme la diversele

Curţi Domneşti din Moldova au scos în evidenţă rolul jucat de aceste Curţi în

procesul de urbanizare a unor aglomerări omeneşti din epoca feudală4). Se ştie că

întocmai ca la Suceava, Piatra Neamţ, Iaşi, Vaslui, Hârlău, Cotnari etc., în vremea

lui Ştefan cel Mare au mai funcţionat şi alte Curţi Domneşti, dintre care şi cea de la

Huşi. Deşi pomenită de cronici şi documente, ea nu făcuse însă obiectul unor

cercetări arheologice sistematice.

Este ştiut că unele din actele cancelariei domneşti au fost emise şi la Huşi,

ceea ce constituie, alături de informaţiile din cronici, o indicaţie precisă a prezenţei

voievodului aici, împreună cu Divanul său, la Curtea Domnească cu caracter

permanent, dar nu continuu, ci sezonier.

Recapitulând principalele evenimente aflate în legătură cu această Curte

Domnească, trebuie să menţionăm faptul că Bogdan al III-lea a murit la Huşi în

anul 15175), Petru Rareş a avut şi el reşedinţa domnească aici6), iar Iliaş Rareş se

* Săpăturile arheologice de la Curtea Domnească din Huşi s-au efectuat, în lunile

septembrie, octombrie şi noiembrie 1964 de către un colectiv alcătuit din: Alex. Andronic

(responsabil), Eugenia Neamţu, Gheorghe Melinte, Ecaterina Petrovici (membri). 1) Const. C. Giurescu, Istoria României, II, 1, 1940, Bucureşti, p.252. 2) Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959,

p.100; cf. Repertoriul Monumentelor şi Obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare,

Bucureşti, 1958, p. 235. 3) Grigore Ureche, op. cit., p.100. 4) Alex. Andronic, La contribution des recherches archéologiques à l’histoire de la ville de

Jassy, Dacia, N.S., 9, 1965, p.463-467.

5) Cronica lui Macarie, Cronicele slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ioan

Bogdan, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959; Grigore Ureche, op.cit., p.133. 6) Melchisedek, Cronica Huşilor şi a episcopiei, Bucureşti, 1869, p.18, 21.

106

afla la Huşi în anul 15487), când a ordonat uciderea hatmanului Vartic. Alexandru

Lăpuşneanu emite în anul 1555 un act domnesc la Huşi8), iar în 1561, după

înfrângerea suferită la Verbia, se retrage aici pentru a continua lupta împotriva lui

Despot9). În 1574, Ioan Vodă cel Cumplit îşi aşază tabăra în preajma Huşilor10). În

1588 Petru Şchiopul se afla la Huşi, probabil la Curtea Domnească de aici, de unde

emitea acte domneşti11). Astfel, se poate observa cu uşurinţă faptul că, în cursul

secolului al XIV-lea, Curtea Domnească de la Huşi a avut un rol important în

desfăşurarea unor evenimente din istoria Moldovei. În schimb, în secolul al XVII –

lea această Curte decade şi se ruinează, fapt observat şi de cronicari, care

menţionează că aceste Curţi „sunt surpate, numai beciurile stau până astăzi”12).

Într-adevăr, în secolele următoare au mai existat doar beciurile vechilor

Curţi Domneşti, care s-au păstrat parţial intacte până în zilele noastre, după cum o

dovedesc resturile încastrate în actuala clădire a Muzeului „D.Cantemir” din

localitate. Beciul existent aici mai păstrează, pe lângă cea mai mare parte din

zidurile iniţiale, din vremea lui Ştefan cel Mare, şi o uşă cu ancadrament din piatră

ecarisată, cu arc ogival, în stil gotic întârziat, specific epocii lui Ştefan cel Mare.

Complexul feudal care alcătuia Curtea Domnească de la Huşi a suferit

diverse prefaceri, iar unele clădiri, rămânând în ruină, s-au transformat într-o serie

de movile, pe care, în anul 1869, Melchisedek, episcopul Huşilor, le semnala

existente în preajma sediului episcopiei şi le atribuia unor eventuale morminte

comune ale diverşilor luptători, căzuţi în vreo bătălie oarecare13).

Într-adevăr, astfel de movile au existat, dar cu timpul s-au aplatisat,

păstrând totuşi sub pământ ruinele unor diverse complexe feudale. Astfel de

complexe au fost scoase la iveală cu ocazia lucrărilor pentru construirea noului local

al şcolii medii din localitate, ceea ce a determinat şi efectuarea săpăturilor

arheologice. Recunoaşterea la faţa locului, întreprinsă de M. Petrescu Dâmboviţa,

din partea Filialei Iaşi a Academiei R.S. România, şi Al. Andronic, a prilejuit

constatarea că, pe locul respectiv se impun de urgenţă săpături de salvare, fiind

vorba de resturi ale unor construcţii medievale, urmând ca pe viitor Muzeul

„D. Cantemir” din Huşi să înscrie în planul său de cercetare ştiinţifică şi săpături

sistematice la Curtea Domnească.

În vederea unor precizări de ordin stratigrafic, săpăturile de la Huşi au

început cu trasarea unui şanţ lung de 24 m şi lat de 1,50 m, orientat perpendicular

pe curba de nivel, urmărindu-se succesiunea depunerilor arheologice din cele mai

vechi timpuri şi până în zilele noaastre. În funcţie de complexele descoperite, au fost

dezvelite şi unele suprafeţe ca de pildă caseta A.

Stratigrafia locului cercetat se prezintă după cum urmează:

Deasupra solului viu, reprezentat printr-un strat de lut galben, se găseşte o

depunere de pământ negru măzăros. Pe acest strat, cu o grosime de aproape 1 m şi

prezentând un procent de humus mai ridicat la partea superioară, au călcat

constructorii de la Curtea Domnească din Huşi, în vremea lui Ştefan cel Mare.

Activitatea desfăşurată în această vreme este documentată de depunerea de lut

7) Grigore Ureche, op.cit., p.156. 8) Melchisedek, op.cit., p.23. 9) Grigore Ureche, op.cit., p.162. 10) Melchisedek, op.cit., p.24. 11) Ibidem, p.25. 12) Grigore Ureche, op.cit., p.100. 13) Melchisedek, op.cit., p.11.

107

galben purtat, aflată deasupra pământului negru. Stratul de lut galben purtat

provine de la săparea fundaţiilor şi beciurilor Curţii Domneşti de aici. Se observă

astfel la Huşi, întocmai ca în alte obiective din vremea lui Ştefan cel Mare,

procedeul de a se aşterne pământul scos din şanţuri chiar în preajma locului săpat.

Astfel, la Suceava, pe platoul din faţa Cetăţii de Scaun, lutul galben scos din şanţul

de apărare, reamenajat în vremea lui Ştefan cel Mare, a fost împrăştiat pe toată

suprafaţa platoului, marcând din punct de vedere stratigrafic un anumit moment

din activitatea constructorilor de la cetate14).

În săpătura noastră, acolo unde depunerile n-au fost deranjate de şanţurile

fundaţiilor din secolele XVII-XVIII, stratul de lut galben purtat zace întins uniform,

având o grosime de 0,50 – 0,60 m. Peste acest strat s-a depus un altul, constituit

dintr-un pământ negru cenuşos, reprezentând nivelul de locuire de la sfârşitul

secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. În acest strat, cu o grosime de

0,40-0,60 m, s-au găsit fragmente ceramice atribuite, de regulă, epocii lui Ştefan cel

Mare.

Cu stratul următor, parţial răzuit, constituit din gunoi de grajd începe

nivelul pe care-l atribuim celei de a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea. De la

nivelul superior al acestui strat încep să apară şi diverse lentile de mortar, mărturie

certă a unor construcţii de piatră, efectuate la această Curte Domnească, care

cunoaşte o viaţă mai intensă tocmai în secolul al XVI-lea. Peste aceste depuneri se

găseşte un strat compact, de pământ purtat şi resturi menajere, având o grosime de

circa 0,40 m. De la nivelul acestei depuneri se adâncesc fundaţiile unor construcţii

de piatră şi cărămidă, a căror datare pare mai probabilă în secolul al XVII-lea.

Secolului al XVIII-lea îi corespunde depunerea de pământ negru, amestecat

cu cărbune şi cărămidă sfărâmată, de deasupra căreia se sapă şanţurile pentru o

conductă de olane roşii, care în traseul său a spart pereţii unei locuinţe (nr.1)

descoperită în caseta A, în imediata apropiere a şanţului trasat.

În fine, stratul de pământ brun, amestecat cu pământ galben purtat, cu

cărbune, resturi de cărămidă şi pietre, reprezintă depunerea din secolul al XIX-lea,

care a fost deranjată de şanţul unor conducte de olane roşii prinse cu ciment,

reprezentând intervenţii recente.

Peste aceste depuneri se află solul actual (fig.1).

În felul acesta, pe baza stratigrafiei locului cercetat, s-au putut constata

următoarele: 1) în partea de vest a Curţii Domneşti, acolo unde s-au efectuat

săpăturile, nu s-au găsit urme de locuire anterioară celei de a doua jumătăţi a

secolului al XV-lea; 2) de asemenea, aici nu s-au descoperit resturi de cultură

materială de factură orăşenească, care să probeze prezenţa orăşenilor înainte de a

se construi Curtea Domnească; 3) construcţiile din secolele XVI-XVII nu distrug

altele anterioare, fiind primele construcţii în piatră de pe locul cercetat.

În legătură cu această ultimă constatare este cazul să ne oprim mai mult

atenţia asupra locuinţei nr.1, descoperită în caseta A.

La capătul de sud-est al secţiunii I, a fost dezvelit un colţ al unei locuinţe de

suprafaţă, care a fost apoi cercetată prin dezvelire în suprafaţă (caseta A). Locuinţa

construită din piatră şi cărămidă are o lungime de 14 m şi o lăţime de 7 m, fiind de

formă dreptunghiulară (fig.2) şi a cunoscut trei faze de amenajare.

În prima fază, datând după toate probabilităţile de la sfârşitul secolului al

XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, locuinţa a avut trei încăperi şi era

14) Şantierul arheologic Suceava-Cetatea Neamţului, în SCIV, 6, 1955, 3-4, p.762, fig.4.

108

prevăzută cu două intrări, situate pe latura de est a construcţiei. Podelele

încăperilor, alcătuite din piatră mare şi aşezată cu grijă, sunt specifice unor locuinţe

cu caracter gospodăresc. De aceea, propunem a se identifica această casă cu

acareturile Curţii Domneşti, existente într-un plan al episcopiei Huşi de la sfârşitul

secolului al XVIII-lea; în plan se menţionează bucătăria sau cuhnea gospod şi

grajdurile. Această identificare este sugerată şi de descoperirea în interiorul

locuinţei, ca şi în imediata apropiere, a unor straturi de cenuşă. Desigur, unele din

acestea au provenit de la diversele incendii, dar cenuşa din preajma casei putea

proveni şi de la o eventuală bucătărie sau cuhne domnească.

Fig. 1. – Planul locuinţei nr. 1: 1, zid de cărămidă cu temelie de piatră (sec. XVII); 2, zid de

cărămidă (sec. XVIII); 3, zid de piatră (sec. XV-XVI); 4, podea din piatră; 5, podea din

cărămidă; 6, conductă de apă (sec. XVIII); 7, conductă de apă (sec. XIX); 8, ţeavă de apă; 9,

gropi (Gr.1, fântâna; Gr.2, groapă de var); 10, gropi mici pentru pomi; 11, podea din nisip

bătătorit; 12, strat de cenuşă; 13, strat de pământ galben, amestecat cu pământ negru;

14, pământ de umplutură.

În faza a doua, imediat după un incendiu care a dus şi la schimbări în

planul interior al complexului, s-au folosit aceiaşi pereţi, iar pardoseala din pietre

mari nedistrusă a fost acoperită cu o alta, din cărămizi rectangulare. Pardoseala

109

nouă zace pe un strat subţire de cenuşă, ca şi unii pereţi despărţitori, din cărămidă,

amenajaţi în încăperile anterioare. Cele două intrări de pe latura de est a clădirii

au fost menţinute şi în această fază.

Faza a treia este şi ea marcată de un incendiu, de data aceasta mult mai

puternic. Numeroasele stricăciuni produse cu acest prilej au impus modificări în

interiorul casei. Asftel, cele două intrări de pe latura est au fost zidite şi în locul lor,

a fost amenajată o singură intrare, prin spargerea peretelui dintre cele două intrări

anterioare. Uşii noi amenajate îi corespunde un nou nivel, atât în interior, unde

peste o parte din molozul şi cenuşa provenită de la incendiu, s-a amenajat o nouă

pardoseală din cărămizi dreptunghiulare, cât şi în exterior, unde, în dreptul intrării,

apare un pavaj din aceleaşi cărămizi rectangulare. Această ultimă fază a dăinuit

până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când construcţia a fost distrusă definitiv de

ultimul incendiu, de altfel şi cel mai puternic, aşa cum o dovedeşte stratul de arsură

şi cenuşă din interiorul şi exteriorul complexului cercetat.

La începutul secolului al XIX-lea complexul respectiv nu mai prezenta

interes pentru episcopie, deoarece o conductă de olane roşii, prinse cu mortar din

var hidraulic, mărturie a unor amenajări gospodăreşti, distruge în diagonală,

dinspre est-nord-est către vest-sud-vest, atât pereţii, cât şi pardoselele din ultimele

două faze. Astfel, se ajunge ca, în unele porţiuni ale casei, olanele de conductă să

zacă direct pe podeaua din pietre mari, fără însă a o distruge.

Pe locul respectiv s-a format, cu timpul, una din movilele amintite de

episcopul Melchisedek în lucrarea sa referitoare la episcopia Huşi. Dovadă că locul

era înălţat este faptul că, atunci când acest episcop a amenajat fântâna din preajma

palatului episcopal şi a construit alte conducte de olane roşii, prinse cu ciment,

acestea din urmă, n-au mai întâlnit în calea lor ruinele complexului de mai sus, deşi

şanţurile conductei au fost destul de adânci; noile conducte zac pe un strat de lut

galben, aflat imediat deasupra zidurilor de cărămidă ale locuinţei. Probabil, din

aceeaşi vreme datează şi groapa cu diametrul de circa 1,80 m, care a distrus o bună

parte din complex în partea de nord-est. După unele informaţii obţinute la faţa

locului, ar reieşi că aici s-a încercat a se construi o fântână, la care apoi s-a

renunţat. Groapa a distrus o parte din pardoselele succesive ale încăperilor din

complex, o bună parte dintr-un perete despărţitor al încăperilor precum şi o bună

parte din conducta de olane roşii, construită după părăsirea complexului. În fine,

colţul de nord-est al construcţiei a fost complet distrus de o goapă recentă pentru

stins varul, iar pereţii de nord şi vest au avut de suferit de pe urma instalării unei

ţevi recente de apă.

Complexul astfel dezvelit prezintă un dublu interes. În primul rând, pentru

cunoaşterea Curţii Domneşti de aici, construcţia din secolele XVI-XVIII se găseşte

în legătură nemijlocită, funcţional şi cronologic, cu această Curte Domnească din

vremea lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi. Cercetările arheologice viitoare ar

urma să se planifice în funcţie de acest obiectiv.

În al doilea rând, descoperirile de la Huşi prezintă un real interes

muzeistic, iar pentru punerea lor în valoare trebuie folosită experienţa de la Iaşi,

unde ruinele Curţii Domneşti din secolele XV-XVIII, desvelite în perimetrul

Teatrului de Vară, au fost conservate; de aceea considerăm că este absolut necesar

să se ia măsurile de conservare şi consolidare a ruinelor desvelite la Huşi, în cadrul

complexului Curţii Domneşti, pentru amenajarea unui muzeu în aer liber.

Notă: Articol preluat din Materiale şi cercetări arheologice, vol. V, Editura

Academiei, Bucureşti, 1973, pp.275-280.

110

Biserica Catedrală (vechea înfăţişare).

Pisania de la domnitorul Ştefan cel Mare.

111

CONTRIBUŢII LA STUDIEREA CURŢII

DOMNEŞTI DE LA HUŞI

de Vasile Calestru

Apariţia oraşelor în Moldova, începând din a doua jumătate a secolului al

XIV-lea, se datorează noii funcţii economice a acestei regiuni, activizată tardiv, în

raport cu altele şi ca o zonă de periferie între Polonia şi Ungaria, state feudale

avansate, Dunărea inferioară şi Marea Neagră.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, în ţară existau oraşe vechi (Baia, Siret,

Suceava, Dorohoi, Roman, Iaşi, Bârlad), iar în secolul al XV-lea (Adjud, Trotuş,

Hârlău, Bacău, Cotnari, Piatra pentru legătura între Neamt şi Bacău, Huşi, Schei),

puncte strategice şi de trecere1).

Pozitia strategică a târgului Huşi, care arăta ca o fortăreaţă naturală, a servit în

timpuri străvechi ca loc de adăpost pentru domni. Ştefan cel Mare (1457-1504) a

ales acest loc cu scopul zădărnicirii atacurilor tătărăşti de la vest de Prut.

Istoria Huşilor intră într-o nouă etapă în timpul domniei lui Ştefan cel

Mare şi mai ales în a doua jumătate a îndelungatei sale domnii. Este epoca unei

mari înfloriri economice a Moldovei, când a sporit numărul satelor şi al târgurilor.

Din punct de vedere documentar, târgul Huşi este atestat prima dată în

scrisoarea din 17 decembrie 1487, redactată „în Huschy”. Ştefan cel Mare comunica

braşovenilor că a înţeles solia trimisă prin concetăţeanul şi juratul lor Nicolae, şi că

tot prin el îşi exprimă unele doleanţe către dânşii.2)

Întemeindu-şi părerea pe documentul din 13 martie 1489, Melchisedec

consideră că boierul Husul stăpânea o moşie întinsă, care cuprindea nu numai locul

unde s-a format târgul Huşi, vatra satului Buzeşti şi bucata de pământ dinspre

Ialan (râul Elan)3), dar şi un loc la răsărit de Prut, pe râul Sărata, unde a fost

odinioară târgul Săratei4). Desfiinţarea acestei aşezări este în legătură cu faptul că

oferea o mai mare siguranţă locuitorilor prin pozitia locului înconjurat cu dealuri şi

codri pe de o parte, iar pe de altă parte vecinătatea cu Prutul, care era o piedică în

calea năvălirii tătarilor şi turcilor. Huşii au devenit astfel un însemnat punct

strategic pentru apărarea ţării.

Altă atestare documentară a târgului Huşi provine din hrisovul dat la 15

octombrie 1490, în care Ştefan Vodă fixează ocolul târgului Vaslui. Hotarul tăia

„drumul ce merge de la Vaslui la Huşi”5).

Marele voievod avea nevoie de cât mai multe târguri bine aşezate; unul

dintre acestea a fost întemeiat şi la Huşi, cu faţa spre Prut. Probabil, a considerat că

linia Prutului era apărată de cetăţile de pe Nistru, de aceea, la Huşi, n-a fost

1) D.Ciurea, Noi consideraţii privind oraşele şi târgurile din Moldova în secolele XIV-XIX,

în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, volVII, Iaşi, 1970, p.23. 2) N.Iorga, Istoria armatei, Bucureşti, 1929, p.64. 3) Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire,

Bucureşti, 1869, p.10. 4) I.Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol.II, Bucureşti, 1913, p.191. 5) Ibidem, p.379; vezi şi Istoria Huşilor, coordonator Theodor Codreanu, Ed.Porto-Franco,

Galaţi, 1995, p.40.

112

construită o cetate.6) El şi-a concentrat atenţia în această parte a Moldovei şi

datorită aşezării geografice a Huşilor, în centrul ţării.

Sunt cunoscute victoriile obtinute de Ştefan cel Mare. Nu putem trece cu

vederea şi unele eşecuri militare, printre care pierderea cetăţilor şi porturilor de la

Dunăre şi Marea Neagră:Chilia şi Cetatea Albă (1484). Turcii îşi consolidează

pozitiile, transformând zona într-o bază de operaţii, chiar pe teritoriul Moldovei.

Polonii aveau interese comerciale, pe drumul lor spre Marea Neagră. Mai adăugăm

şi pericolul tătarilor, gata oricând, la porunca sultanului, să intervină în zona

Fălciului.

De la Huşi, domnul putea supraveghe sudul ţării şi Valea Prutului,

posibilele mişcări ale duşmanilor (tătari şi turci); să intervină cu oastea împotriva

lor, atunci când era cazul. Era mai uşor de parcurs drumul, cu mai multe

ramificaţii, care ducea de la Iaşi la Huşi, apoi pe Prut, în jos, care trecea pe la

Albiţa, ori la Fălciu-Galaţi-Constantinopole. Două drumuri de pe Prut şi Bârlad

făceau legătura prin Huşi, ca loc de odihnă şi de retragere. Mai târziu, a fost şi o

vamă a Huşilor, dar numai pentru transportul de sare şi peşte al orăsenilor şi

ţăranilor.7)

Având în vedere aceste avantaje ale locurilor amintite, domnii Moldovei au

întemeiat curţi domneşti, în secolul al XV-lea, în oraşele Iaşi, Hârlău, Dorohoi,

Roman, Tg.-Frumos, Bârlad, Botoşani (din sec.al XVI-lea). Ştefan cel Mare a ridicat

patru curţi domneşti pentru completarea sistemului de apărare în interior şi pentru

sporirea centrelor de concentrare a trupelor, transformate, astfel, în puncte

strategice: Ştefăneşti, Badeuţi, Huşi, Botoşani. Dezvoltarea aşezării huşene s-a

datorat şi prezenţei curţii domneşti aici. Oastea aflată la Huşi asigura paza

voievodului şi a curţii, era „punct de concentrare a forţelor militare ale domniei”. Se

colectau şi se depozitau produsele de pe moşiile domneşti şi, fără îndoială, se

depozitau şi arme, curtea fiind apărată de o garnizoană.8)

Marele voievod venea la Huşi după desele războaie nu numai cu oastea, ci şi

cu sfatul domnesc şi cu curtea, iar boierii cu slujitorii lor. Această lume trebuia

hrănită şi transportată în bune condiţii. Dacă mai adăugăm şi populaţia Huşilor9),

ne putem imagina uşor câtă lume se aduna atunci în aşezarea de pe Drăslăvăţ.

Când domnul se afla la Huşi, curtea domnească devenea centrul administrativ al

zonei respective.

Ca şi în cazul altor oraşe, Ştefan cel Mare trece la reorganizarea lor,

procedând la o nouă delimitare a hotarelor târgurilor moldovene. El a constituit un

„ocol” al târgului Huşi, care avea menirea să aprovizioneze şi să deservească curtea

domnească.10) Totodată, târgul Huşi a avut un ocol de sate care depindea din punct

de vedere militar şi judecătoresc, de curtea domnească de aici, unde în vara anului

6) N.Iorga, op.cit., p.64; despre importanţa aşezării huşene din punct de vedere militar,

vezi B.P.Haşdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, Ed.Minerva, Bucureşti, 1978, p.105. 7) N.Iorga, Negotul şi meşteşugurile în trecutul românesc, Bucureşti, 1906, p.94. 8) I.Focşăneanu, Gh.Diaconu, Bazele puterii militare a lui Ştefan cel Mare, în Studii cu

privire la Ştefan cel Mare, 1956, p.132. 9) I.Gugiuman, Depresiunea Huşi. Studii de geografie fizică şi economică, Ed.Ştiinţifică,

Bucureşti, 1959, p.159. Autorul apreciază că în acel timp (la sfârşitul secolului al XVI-lea),

târgul Huşi avea 500-600 de locuitori stabili. 10) Din mentiunile documentare ulterioare, rezultă că acest ocol a avut 10 sate (vezi

D.Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (secXIV-XVIII), tom.II, Iaşi,

1965, p.22.

113

1495, din porunca domnului, au fost zidite la Huşi, curţile domneşti şi biserica cu

hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, aşezarea huşeană cunoaşte o

deosebită dezvoltare, când devine reşedinţă domnească. De obicei, curtea

domnească ajungea la Huşi în luna martie, urmând traseul Suceava-Hârlău-Iaşi-

Vaslui-Huşi (uneori Bârlad). Itinerariul era determinat de amplasamentul curţilor

domneşti, în care se aflau rezerve de hrană, dar şi de interesele domniei în

rezolvarea problemelor interne din zonă, fapt ce reiese din examinarea activităţii

cancelariei domneşti. Domnii din Ţara Românească şi Moldova se deplasau cu

dregătorii lor, în oraşe, sate şi mănăstiri, pentru a hotărî în litigii, a confirma

vânzări şi cumpărături de pământ.

Organizarea militară a ţării necesita prezenţa periodică a domnului în

această parte a ţării deosebit de importantă pentru organizarea apărării împotriva

atacurilor turceşti şi tătăreşti. Cum se pregătea domnul pentru a înfrunta

duşmanii? Mai întâi, apropierea duşmanului de hotare, „era vestită cu grabă, să fie

la Suceava, fie la Hârlău, fie la Vaslui, fie la Huşi, unde se ştia că e Domnul, care îşi

avea curţi domneşti”. Apoi, crainicii domneşti vesteau poporului intrarea

duşmanului în ţară. Se ridicau la luptă oastea lui Ştefan, alcătuită din răzeşi călări,

ţăranii pedeştri şi curtenii, care porneau cu toţii spre locul hotărât as e fixa tabăra.

După glorioasa domnie a lui Ştefan cel Mare, Poarta Otomană se afla la

apogeul puterii sale, iar în Ţările Române, mai ales în Moldova, erau în situaţia de

a fi transformate în paşalâcuri.Într-o perioadă de mare cumpănă, cu acţiuni militare

şi diplomaţie, prezenţa la Huşi a numeroşi domni din secolul al XVI-lea a sporit

însemnătatea politică a târgului şi a contribuit la dezvoltarea sa economică şi

socială.

Bogdan al III-lea (1504-1517), fiul lui Ştefan cel Mare, a avut o deosebită

predilecţie pentru această aşezare. De fapt, aici a murit. Cronica moldo-polonă

menţionează că „în anul 7025 august 22, a murit Bogdan voievod în oraş, în Huşi. El

a fost domn 12 ani, 9 luni”11) Pentru Rareş (1527-1538;1541-1546) a manifestat un

deosebit interes pentru Huşi, cauzele fiind de ordin militar (strategic), dar şi

economic (comercial). Perioade lungi de timp au stat la Huşi Iliaş şi Ştefan, fiii lui

Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu. Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574) a fixat

târgul Huşi ca loc de întâlnire a oştilor moldovene, înainte de campania

antiotomană din vara anului 1574 12).

Nicolae Iorga considera că Botoşanii au devenit capitală vremelnică,

afirmând că Petru Rareş poate fi numit al doilea părinte al acestui oraş (după

săteanul Botaş)13). Unii cercetători afirmă că marele istoric din păcate, a exagerat.

De fapt, interesele de apărare şi administrare a Moldovei cereau mutarea capitalei

nu la Botoşani, ci mai mult spre sud, mai spre jumătatea ţării. Dacă observăm de

unde şi-a eliberat Petru Rareş cele mai multe urice, se poate deduce faptul că

domnul încerca alegerea locului pentru noua capitală la Huşi sau la Vaslui.14) Sub

Iliaş Rareş, Ştefan Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, existau preocupări pentru

11) Este greşită durata domniei domnului; în realitate el a domnit 13 ani şi o lună; vezi

I.Bogdan, Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, Ed.Academiei, 1957, p.183. 12) B.P.Haşdeu, op.cit., pp.105-106. 13) N.Iorga, Inscripţii botoşenene, Bucureşti, 1905, pp.5-6, 8; Idem, Un oraş românesc:

Botoşani, în volumul Botoşani în 1932, p.3. 14) I.D.Marin, Contribuţii la studierea curţilor domneşti din Moldova în Studii şi articole

de istorie , vol.II, Bucureşti, 1967, p.39.

114

alegerea locului de capitală la Iaşi sau la Huşi, în cele din urmă fiind ales orasul

Iaşi. De abia sub Bogdan Lăpuşneanu, 2/3 din numărul uricelor sale au fost

eliberate din Iaşi, o treime din Suceava şi nici un uric din celelalte curţi domneşti.

Astfel, capitala ţării s-a mutat de la Suceava la Iaşi.15) Sistemul curţilor domneşti

dispare în secolul al XVII-lea şi Iaşii vor exercita, spre jumătatea acestui secol,

funcţia de capitală domnească.

În documente, Ieremia Movilă menţiona ruinarea curţii domneşti de la

Huşi. Vasile Lupu, referindu-se la curtea din Vaslui, o considera „o relicvă sacră”.

Simion Dasclu ne relatează că acele curţi domneşti de la Huşi, situate pe locurile de

astăzi ale Episcopiei, erau surpate la începutul secolului al XVII-lea, însă beciurile

mai existau. La „leatul 7003 (1495), se consemnează în letopiseţ, Ştefan Vodă au

zidit Sfânta episcopie în târgu în Huşi şi curţi domneşti carele sîntusurpate, numai

beciurile stau până astăzi” (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – n.n). Au

rămas, însă, biserici domneşti în târguri, cu clerul lor, menţionate uneori în

documentele din secolul al XVII-lea.

Pisanie de la episcopul Veniamin Costache.

15) Ibidem.

115

BISERICA SF. APOSTOLĬ PETRE ŞI PAVEL

DIN HUŞĬ A LUI ŞTEFAN CEL MARE

În Huşĭ se află în Curtea Episcopiei biserica sfinţilor Apostolĭ Petru şi

Pavel, zidită de Ştefan cel Mare.

Inscripţiunea slavonă ce stă d’asupra uşiĭ cum intri din pridvor în biserică

ne arată pe cel ce a zidit-o.

Acésta se traduce astfel:

„Blagocestivul şi de Hristos iubitorul Ion Ştefan voevod cu mila luĭ D-zeŭ

Domn ţĕrei Moldoviĭ, fiul luĭ Bogdan Voevod, a început şi a zidit acéstă biserică în

numele sfinţilor, slăviţilor, şi tot lăudaţilor corifeilor apostolĭ Petru şi Pavel ce este

în Huso, pe Drăslaveţ, şi s’a săvêrşit în an. 7003 ér a Domnieĭ luĭ an.38 curgĕtor,

luna Noem.30”.

Pétra are 73 cent. în lungime şi 54 centim. în lăţime, şi e bine conservată.

Din acéstă inscripţiune vedem:

I. Că biserica s’a zidit, în Huso (Huşĭ), pe părăul Drăslaveţ, care şi până

astăzi se numeşte tot ast-fel, la an. 7003 adecă la 1494 după Hristos. – Simion

116

Dascălul1), vorbind daspre acéstă biserică ne spune că: „La anul 7003, Stefan vodă a

zidit sfânta Episcopie, în térg în Huşĭ, hramul Sfinţilor Apostolĭ Petru şi Pavel, şi

curţi domneştĭ carele sunt surpate. Numaĭ becĭurile staŭ până astăzĭ”. Decĭ data din

inscripţiune cu cea a cronicaruluĭ coincide.

II. „Că s’a săvêrşit în al 38-lea an curgĕtor al Domnie luĭ Stefan ér al

Domnieĭ luĭ anul 38 curgĕtor, luna Noem.30”.

Observăm aici, ca şi la inscripţiunea de la Vasluiŭ2), că nu s’a ţinut sémă, de

anul civil care începea la Septembre, pentru că 7003 noembre, corespunde anuluĭ

1494 noembre, când era anul al 37 –lea de domnie al lui Stefan, ér nu al 38-lea cum

se dice în inscripţiune.

In adevăr Stefan s’a urcat pe tron în anul 1457, cum ne spune atât

chronicarul Ureche (care arată luna Aprilie) căt şi inscripţiunile ce am copiat la

Muntele Athos3) şi inscripţiunea de la Mănăstirea Rĕsboenĭ comentată de pré sfinţia

sa Episcopul Melchisedek.

Décă lapicidul a pus anul al 38-lea de domnie este că numaĭ o singură lună,

luna Decembre, maĭ trebuĭa pentru ca Stefan să’ncépă a numĕra al 38-lea an de la

urcarea sea pe tron; căcĭ 7003 Ianuarie – corespunde an. de la Christos 1495, din

care déca se scade 38 anĭ, rĕmâne a. 1457 când a început să domnéscă.

Cu tóte aceste corespondenţa între Stefan cel Mare şi Patriarhul din Ohrida

relativ la aşedarea unuĭ Mitropolit în Moldova în locul răposatului Mitropolit Kir

Visarion4) pórtă data de 6964 (1456) luna Aprilie indiction 4.

Sĕ presupunem că Stefan cel Mare, care se considera ca Domn al ţĕriĭ de şi

scaunul era ocupat de usurpatorul Petru Aron, să fi trimes acea scrisóre

Patriarhuluĭ încă de pe când se afla în Muntenia – nu ne pare probabil; maĭ curênd

am fi plecaţĭ a admite o eróre în reproducerea dateĭ corespondenţiĭ, de vreme ce

chĭar dacă cronicarul ar putea indica o dată falsă, confirmarea eĭ prin inscripţiunĭ

nu maĭ îngădue nicĭ o îndoélă.

Biserica luĭ Stefan vodă dinHuşĭ a fost rĕu struncinată de cutremurul

întâmplat la an.1692, când a căzut turnurile şi a crăpat de jur împrejur. Pe la

an.1756 Matei Ghica vodă a răsipit’o până în temelie şi o aŭ făcut de iznóvă5).

Notă: Material preluat din Revista pentru istorie, arheologie şi filologie,

An I, vol. III, pp.191-192.

1) Letopis. Kogălniceanu, Iaşi, 1852, tom. I, p.135. 2) Revist. pentru ist., arch., filol., I, pp.418-420. 3) Idem I, pp. 389-408. 4) Magazin istoric pentru Dacia. Laurian şi Bălcescu. Bucureşti, 1845, tom. I, p.277. 5) Cronica Huşilor, de Ep. Milchisedek, Bucureşti, 1869, p.152 şi 235.

117

EPISCOPIA HUŞILOR

de Constantin Şt. Bilcurescu

Această eparhie se compune din judeţele: Fălciu, Vaslui şi Tutova.

Reşedinţa scaunuluĭ episcopal se află în oraşul Huşi. Înfiinţarea din

vechime a acestei a patra episcopie a Bisericei Moldovei, datează de la finele

secolului XVI-lea.

Motivul înfiinţărei acestei a patra eparhii în Moldova, se înţelege că nu a

putut fi altul de cât înlesnirea privigherei şi a administraţiei bisericeşti în partea

despre răsărit a ţării, care era mai mult ameninţată de Mahomedanism. Afară de

ţinuturile Cetăţii Albe şi Chiliei, care căzuse sub stăpânirea Turcească încă de la

1489, din timpul marelui Ştefan, la anul 1592. Aron Vodă pronumit „cel rău”, spre a

căpăta a doua oară Domnia de la Turci, li-a mai cedat Benderul cu 12 sate de prin

prejur.

Eparhia Huşului se compunea din: I) ţinutul Fălciului din dreapta şi din

stânga Prutului cu reşedinţa în Fălciu. II) ţinutul Lăpuşnei, partea ce rămăsese

după luarea Tighinei sau Benderului cu cele 12 sate sub stăpânirea Turcească, care

mai înainte făcea parte tot din ţinutul acesta; capitala ţinutului mai nainte fusese la

Tighina, iar apoi s-a strămutat la târguşorul Lăpuşna, unde reşedeau pârcălabii

domneşti, care administrau ţinutul.

Cu curgerea timpului eparhia Huşilor a suferit mai multe schimbări în

întinderea sa. Irimia Movilă la anul 1596, spre aşi atrage amiciţia hanului Tătărăsc,

şi prin el a Sultanului, care ordonase a-l alunga, pentru că ocupase tronul cu

ajutorul Leşilor, a dat Hanului 7 sate Moldoveneşti din Bugeag ca să-i fie de câşle,

care s-au numit „sate hăneşti”. Asemenea şi alţi Domni au dat din locurile bisericei

pe la Tătari şi Turci.

În anul 1771, când oştile ruseşti cuprinseră toate cetăţile ocupate în

Moldova de Turci, cu ocasia morţii Mitropolitului de Proilav, Mitropolitul Gavril

Calimah a lipit la eparhia Huşilor toate teritoriele cetăţilor Turceşti de la Dunăre şi

Nistru, afară de Hotin, adică: Reni, Ismailul, Chilia, Achermanul şi Benderul. Însă

această mare întindere a Eparhiei Huşilor a ţinut numai până la încheierea păcii,

până la anul 1774, când acele cetăţi iarăşi s-a redat Turcilor şi în urmare iarăşi s-a

restabilit eparhia Turcească Proilavia şi episcopia de Huşi a rămas ca şi mai nainte.

În anul 1812 Rusia luând de la Moldova toată partea despre răsărit dintre Prut şi

Nistru, împreună cu Bageagul sau Basarabia şi cu toate olaturile turceşti din acele

părţi, reducând eparhia Huşilor mai la desfiinţare, căci rămăsese numai cu ţinutul

Fălciului, ce este de a dreapta Prutului. Spre a putea exista dar această eparhie a

fost necesitate a i se adăoga ţinutul Vasluiului de la eparhia Romanului.

La anul 1852 sub Episcopul Meltie Istrate, s-a mai adaos încă două ţinuturi

Tutova şi Covurlui, la eparhia de Huşi tot de la acea de Roman, care avea 6 ţinuturi,

şi cu chipul acesta s-au făcut amândouă episcopiele cu eparhii egale în numărul

ţinuturilor, fiecare cuprinzând câte 4 ţinuturi. In anul 1864 formându-se noua

Episcopie a Dunării-de-Jos, s-a dat la aceasta din urmă ţinutul Covurluiului, iar la

episcopia de Huşi s-a alipit ţinutul Cahul, prin care iarăşi i s-a redat o parte din

locurile de peste Prut, ce le avusese până la anul 1812.

118

Primul Episcop al eparhiei Huşilor a fost Ioan I la anul 1592, contemporan

cu Ieremia Movilă Domnul, care a dăruit acestei episcopii mai multe moşii pentru

întreţinerea ei.

Episcopul de Huşi în ordinea erarhică a Episcopilor ocupa locul după

Episcopul de Rădăuţi, fiindcă Episcopia de Huşi, ca cea înfiinţată mai în urmă, se

socotea inferioară celorlalte, şi era mai săracă între colegile sale. Locul cel d’întâi

după Mitropolit la parăzi îl ocupa Episcopul de Roman, apoi al Rădăuţului şi în fine

al Huşilor. La sărbătorile cele mari când se aflau toţi Episcopii în capitală, precum:

la Naşterea Domnuluĭ, la Botez etc, şi venea Domnul la biserică, Mitropolitul şi cu

Episcopul de Roman stau în laturea dreaptă, iar Episcopii de Rădăuţi şi de Huşi în

laturea stângă. La cazuri de vacanţă la vreo Episcopie, obicinuit se păzea această

regulă: Episcopul de Huşi trecea la Roman, iar al Romanului la Mitropolie, în cât

alegerea şi hirotonirea de Episcop nou cădea mai totdeauna pentru Episcopia de

Huşi. Însă această regulă nu se urma totdeauna cu stricteţă. Au fost cazuri când

Episcopul de Huşi a trecut imediat la Episcopia de Roman, ba încă şi dea dreptul

la Mitropolie.

După mărturia d-lui Cantemir, atât Episcopul de Huşi cât şi cel de Rădăuţi,

de şi purtau numele de Episcopi şi aveau chirotonia canonică arhierească, nu aveau

voie de a purta mitră, rămânând această prerogativă numai Mitropolitului şi

Episcopului de Roman.

Această mărginire cu timpul s-a desfiinţat Mitra şi engolpiul Episcopului

Inocenţiu, răposat la 1782, se păstrează şi pănă astăzi la Episcopia de Huşi.

Biserica acestei Episcopii a fost zidită de marele Ştefan, care avea acolo un

castel, ca într-un punct strategic. După ce acel castel domnesc, pe la finele veacului

al XVI-lea s-a prefăcut în Episcopie, biserica a fost prefăcută de mai multe ori; dar

totuşi reziditorii ei au păstrat inscripţia de asupra uşii, unde o pusese marele Ştefan

şi care este cea următoare:

„Evseviosul şi iubitorul de Christos Io Ştefan Voevoda, cu mila lui

Dumnezeu Domnitoriu ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voevoda, a început şi a zidit

acest templu, în numele sânţilor slăviţilor şi tot-lăudaţilor corifeilor Apostoli Petru

şi Pavel. Carele este în Huso, ce este pe Drisliveţiu. Şi s-a săvârşit în anul 7003,

iară al Domniei sale anul 38-le curgătoriu, luna Noemb.30”. (1495). Părăul

Drislivăţiu, carele curge prin Huşi, se numeşte şi astăzi Dreslăveţu.

Notă: Material preluat din Constantin St.Bilciurescu, Mănăstirile şi bisericile din România cu mici notiţe istorice şi gravuri, Tipografia Cârţilor

Bisericeşti, Bucureşti, 1890, pp.92-94.

119

EPISCOPIA HUŞILOR (Inscripţii şi însemănări)

de Ierom. Dionisie I. Udişteanu

Precuvântare

Pământul ţării noastre, bogat în biserici şi mănăstiri, este o puternică mărturie a evlaviei şi creştinătăţii noastre, din neam în neam. Străbunii noştri, vajnici în războaie, la gospodăriile lor se întreceau în fapte de acelea cari se împleteau cu milostenia şi creştinătatea trăirii lor. Podoabele monumentelor noastre istorico-religioase, ne dovedesc cum au înţeles înaintaşii noştri să folosească bunurile date lor de milostivul Dumnezeu. În vremurile de demult, era în vază frica de răsplata veşnică; de aceea nu erau aşa de mulţi oameni răi şi necinstiţi. Pe atunci vorba era faptă şi trăirea credinţă. Tot ce ne-au lăsat strămoşii de seamă, de aici a izvorât. Pilda bună se urmează cu anevoie, dar trebuie urmată.

Monumentele înălţate întru slava lui Dumnezeu, de străbuni şi de noi, poartă pe fruntea lor mărturii pentru lumea de azi şi pentru viitorime. Din ele putem descifra sensul sentimentelor de care au fost cuprinşi. Bisericile, monumentele noastre religioase şi culturale, prin chemarea lor, fiind locaşuri de propăşire morală şi de apropiere către dumnezeire, ne-au fost lăsate moştenire, în bună stare. Vremurile, cu ale lor încercări, nu le-au cruţat de la măcinare. Acolo, unde nevoia a cerut, bisericile şi mănăstirile, ctitoriile domneşti, boiereşti şi ţărăneşti, au suferit îmbunătăţiri, pentru a trăi cât mai mult. De altfel, datoria noastră, a tuturora, este de a nu lăsa în părăsire, ceea ce ne-a ţinut pe noi tari peste veacuri, biserica. Inscripţiile de pe ziduri şi însemnările de pe cărţi, de pe icoane şi de pe alte obiecte bisericeşti, oglindesc un neam şi trăirea lui. Toate acestea, strânse la un loc, fac legătura sufletească între mărturisitorii şi trăitorii aceleaşi credinţe, a unui neam. Acolo, în ele, găsim zvâcnirea sufletească a neamului românesc legat de biserică şi de moşie.

Am socotit ca o mare datorie a mea, dezgroparea trecutului nostru, din slova cărţilor bisericeşti şi din însemnările găsite în biserici. În acest scop, încă de pe vremea când eram diacon la catedrala episcopiei Huşilor, am început să adun inscripţii şi însemnări de pe biserici, începând chiar cu biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, reşedinţa episcopului eparhiot. O bună parte, ele, ele-am publicat în „Buletinul Episcopiei Huşilor”, între anii 1926-1927. Restul, mi-a rămas în manuscris, amânându-i mereu publicarea, din cauza treburilor la care am fost angajat.

Viaţa mea sufletească este strâns legată de episcopia Huşilor, de oraşul Huşi şi de colţul acela frumos din Moldova, cu oameni paşnici, cinstiţi şi blajini. La seminarul din Huşi, mi-am făcut pregătirea seminarială; iar la catedrala episcopală, am început viaţa mea bisericească. Acum, cu toată depărtarea ce mă desparte de locurile acelea minunate, ele îmi apar stăruitor înainte, ca Ierusalimul gândurilor bune. Ca un prinos de recunoştinţă după terminarea studiilor teologice, m-am hotărât să lucrez la alcătuirea unei monografii a catedralei şi a eparhiei Huşilor. Materialul adunat aşteaptă vremea să fie revăzut şi cercetat, cum trebuie.

120

Episcopia Huşilor este, cum nu se poate, mai bogată în viaţă culturală, religioasă şi istorică. Acel care a scris despre ea „Cronica Huşilor”, episcopul cărturar Melchisedec, mărturiseşte: „...Acolo a rămas încă mare dosă de cunoştinţi privitoare la istoria noastră naţională, în toate ramurile ei: politică, religioasă, socială, literară etc.”1) Prins în vârtejul ocupaţiilor gospodăreşti şi dăscăleşti, am amânat planul lucrării pomenite pentru o dată când va voi Dumnezeu.

Acum, în cărticica aceasta, dau la iveală „inscripţiile”, „înmnările” publicate, altele în manuscris şi unele „dări de seamă care iarăşi au fost publicate; toate privind episcopia Huşilor. Care-s motivele acestei grabnice tipărituri? mai multe! Ascult, în primul rând, porunca lui Melchisedec: „confraţii români, clerici şi laici, cari vor fi posedând aseminea preţioase monumente ale activităţii generaţiunilor trecute ale României..., să nu le ţină în întunerecul nesciinţii, ci să le scoată la lumină spre a se întinde domenul sciinţei despre istoria naţională”. În al doilea rând, voesc cu un ceas mai devreme să aduc un serviciu cercetătorilor domeniului acestuia, punându-le la îndemână materialul adunat de mine şi publicat, în parte, cu mult înainte, ca să nu fie ispitiţi să-l folosească, fără să arate isvorul de informaţie. Al treilea motiv este acesta. Odată cu venirea anului 1938, tipografia „Cernica”, din calcule pe care nu le discut, trece, de la Seminarul monahal, căruia i-a fost dată spre folosinţă, cu ordin chiriarhal, în seama Mănăstirii Cernica, vechiul ei proprietar, tot cu ordin chiriarhal, deoarece la seminar, se zice că ari fi stat „în absentă inactivitate, ceea ce dăunează şi maşinilor etc.”. Acolo, n-aş mai pute-a tipări. Cele scrise aici, n-au caracterul unui studiu istoric, deci nu pot trezi discuţiuni şi critici vătămătoare. Am urmărit să limpezesc un colţ din negura vremurilor. În ce măsură am reuşit, nu eu pot spune.

Ieromonah DIONISIE I. UDIŞTEANU

de la

SEMINARUL MONAHAL CERNICA

CAP. I

A) EPISCOPIA HUŞILOR1

(scurt istoric)

Episcopia Huşilor, cea mai nouă dintre episcopiile „Bisericii Moldovii”, a

luat fiinţă cam la sfârşitul veacului al XVI-lea. Asupra datei precise, când a luat

fiinţă, părerile sunt împărţite. Melchisedec, având la îndemână documentele

episcopiei, socoteşte că episcopia Huşilor a luat fiinţă sub Aron-Vodă la 1592,

deoarece acesta căuta să-şi atragă dragostea ţării asupra lui cu acte de soiul acesta,

ca... „să nu-i fie cu osândă de tot”. „De această dispoziţie a lui Aron-Vodă către

lucruri bune, glăsueşte Melchisedec, se vede că a profitat mitropolitul Gheorghe

Movilă, îndată după restabilirea lui Aron, a doua oară, pe tron în 1592 şi-a făcut

propunerea de înfiinţarea Episcopiei Huşilor, care s-a încuviinţat şi s-a făcut episcop

1) Melchisedec, Cronica Huşilor. Bucureşti 1869, p.V. 1 Buletinul Episcopiei Huşilor, An. III, No. 11, 1926, pp.97-98. Acest articol a fost

publicat în B.E.H., sub altă formă. Aici el a fost puţin dezvoltat şi completat cu date mai

sigure.

121

pentru ea”1. Episcopia Huşilor nu e făcută sub Eremia Movilă, fiindcă actele nu

glăsuiesc nimic în privinţa aceasta. El a înzestrat-o numai cu moşii, pentru ca „cine

vor fi acolo preoţi călugări într-acea sfântă Episcopie, cu tot soborul, să aibă a ruga

pe Domnul Dumnezeu neîncetat ziua şi noaptea, pentru sănătatea Domniei mele şi

a Maicii Domniei mele (Maria) şi de Dumnezeu dăruiţii şi prea iubiţii fiii Domniei

mele pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru iertarea păcatelor moşilor,

strămoşilor şi a răposaţilor părinţilor noştri. Toate acestea scrise mai sus ca să fie

de la noi uric de acum şi până când sta acea mai sus numită sfânta Episcopia”2.

Data uricului 1592 ne face să credem că „diacul” când a transcris actul a uitat să

schimbe data domniei lui Ieremia Movilă, care s-ar fi făcut pe la 1594 - 1597.

Părerile lui Melchisedec sunt poate cele mai apropiate de adevăr. Cari au fost

motivele ce au dus la înfiinţarea Episcopiei Huşilor? Documentele episcopiei nu

arată, însă Melchisedec în sinodicul episcopiei spune aşa: „Această eparhie s-au

înfiinţat pentru a înlesni privegherea bisericilor asupra părţii Moldovei despre

răsărit, care, pentru depărtarea ei de reşedinţele episcopale de mai înainte, nu se

putea vizita după canoane şi a se căuta cu acurateţă de către episcopi”3. În

„Cronică”, el spune aproape acelaşi lucru: „Înlesnirea privegherii şi administraţiei

bisericeşti în partea despre răsărit a ţărei, care era cea mai mult ameninţată de

Mahomedonism”4. Domnul Profesor Neculai Iorga, despre episcopia Huşilor,

glăsuieşte aşa „se făcu deci noua episcopie care fu aşezată la Huşi pentru că aici

erau moşii ale domniei, ce puteau fi dăruite şi pentru că în oraş se afla o bună

biserică veche de la Ştefan cel Mare”5. Jurisdicţiunea episcopiei Huşilor la început

se întindea peste ţinuturile: „Fălciul, Lăpuşna, Orheiul, Soroca şi Bugeacul, până la

Dunăre şi Marea Neagră. Această însemnare se găseşte în sinodicul episcopiei,

chiar de la mâna lui Melchisedec scrisă. El spune: „Episcopii acestei eparhii, ca şi

acei de la Rădăuţi, deşi purtau numele de episcopi, erau mai jos cu oarecare

privilegii, decât acel de Roman, deoarece în vechime nu aveau dritul de a purta

mitră la serviciile bisericeşti. La anul 1777, cu luarea Bucovinei, Moldova a pierdut

episcopia Rădăuţilor mai cu toată Eparhia sa, până la Prut, rămânând în partea

Moldovei numai ţinutul Hotinului, măcar că şi acela ocupat de Turci. Spre a păstra

numărul Episcopilor s-a fost înfiinţat episcopia de Hotin. La anul 1812, luându-se

de la Moldova, Basarabia cu toată partea dintre Prut şi Nistru, eparhia de Huşi a

rămas numai cu ţinutul Fălciului şi acesta numai partea din dreapta Prutului. Dar

prin stăruinţa episcopului Meletie, s-a mai adus la ea ţinutul Vasluiului, care până

atunci fusese de jurisdicţia eparhiei Romanului. La anul 1852, subt episcopul

Meletie II, s-au mai alăturat la ea, tot de la eparhia Romanului, ţinuturile: Tutova

şi Covurluiul, cu învoirea sfatului ţării şi încuviinţarea Domnului Grigorie Ghica. În

fine la 1864, s-au înfiinţat o nou eparhie, numită a Dunării de jos, cu reşedinţa

episcopală în Ismail şi compusă din ţinuturile: Bolgradul, Ismailul, Covurluiul şi

Brăila. Cu această ocazie s-a dat către episcopia de Huşi ţinutul Cahulului în locul

Covurluiului6. Cahulul la 1878, trecând din nou la ruşi, episcopia a rămas aşa cum

este astăzi.

1 Melchisedec, op.cit., p.95. 2 Idem. 3 Sinodicul Eparhiei Huşilor. 4 Melchisedec, op.cit., p.90-91. 5 N. Iorga, Istoria Bisericii Române, Bucureşti, 1928, vol.I, p.240. 6 Sinodicul Eparhiei Huşilor.

122

Ca oricine să se convingă, până unde se întindea stăpânirea Episcopului de

Huşi, dau aici două cărţi de hirotonie. Una de la Inochentie care a păstorit la Huşi,

mai bine de 30 de ani şi alta de la Meletie I, care a păstorit în prima jumătate a

secolului al 19-lea. Cartea de preoţie dată de Inochentie lui Nicolaie pentru satul

Ghiderim din Ţinutul Bălţi care are următorul cuprins:

Inochentie, cu mila lui Dumnezeu episcopul Huşului. – Prin darul şi

puterea a prea sfântului şi de viaţă începătorului Duh, ce s-au dat smerenii noastre

dela prea înălţatul arhiereu Domnul Nostru Iisus Hristos viind înaintea smereniei

noastre acest de Dumnezeu temătoriu bărbat anume Nicolae, cu multă smerenie au

cerşit darul preoţiei, pe care noi mult cercetândul şi prin mărturie duhovnicescului

său părinte, vrednic aflându-să, l-am posvolit, învrednicindu-l stepenii ceteţului şi a

ipodiaconului, pe urmă l-am hirotonisit diacon şi preut desăvârşit, rânduindu-l la

satul Ghiderim (?) ot ţin Bălţi, şi dându-i voie şi blagoslovenia a sluji toate cele ce se

cuvin preuţiei. Adică a cununa, a boteza, a sluji sfântul Maslu, şi a săfârşi sfânta şi

dumnezeiasca liturghie, însă numai în numitul sat, iar de se va muta la alt popor

fără de ştire şi blagoslovenie noastră, să fie poprit de toată slujba preuţească. Osăbit

i-am dat voie să şi ispovedească de să va tâmpla vre un creştin la slăbiciuni de

moarte şi nu va fi de faţă alt duhovnic. Iar într-alt chip să nu fii volnic a ispovedii,

păr când va deprinde rânduiala duhovnicii bine după cum se cade, şi atuncea i să va

da cartea duhovnicii.

Deci tot să-l aveţi la cinstea şi dragostea, cinstindu-l ca pe un vas ales a

sfintei biserici şi slujitoriu celor sfinte, cărue pentru încredinţare i s-a dat dela noi

această carte iscălită şi cu pecetea sfintei Episcopii pecetluită.

Inochentie Episcop Huşului. 1774 Noemb. 171.

Cartea de diaconie, dată de Meletie lui Leon din satul Durleşti.

Meletie, cu mila lui Dumnezeu episcopul Huşului. - Viind înaintea noastră

acest de Dumnezeu temător bărbat anume Leon din satul Durleşti ţin Lăpuşna a

Eparhiei noastre cu multă cucernicie au cerut darul diaconiei, pe care le după

căzuta cercetare ce i s-au făcut şi după încredinţare din mărturie duhovnicescului

său părinte, chiar Teofanie arhimandrit şi eclesiarh Episcopiei noastre, vrednic

aflându-se, l-am hirotonit diacon desăvârşit.

Drept aceea iată că-i rânduim la cucernicia ta, protopoape Ioane, dela satul

Bricenii ca să-l pui în biserică să săvârşească toată rânduiala ci să cuvine stepeniei

sale, adică toată slujba diaconiei cu (sic) privire şi luarea aminte mai vârtos în citere

să-s îndeletnicească, precum apostolul şi Evanghelie să le citească curat şi cu toată

înţelegerea ca să nu fie de scandelă norodului. Deci dându-ţi noi pe acest nou diacon

în sama învăţăturii cucernicie tale, punem şi vada ca toate aceste pănă la trei luni

de zile, cu icteniile de sară şi dimineaţă şi proscomidie învăţând deplin şi de rost, să-

l trimiţi la noi ca ori preot să-s săvârşească, ori să şadă la popor dându-i-să

paucenie, iar când nu va fi silitor a se deprinde şi a învăţa precum îl cerem, atuncea

nu numai fără popor, dar încă şi de toată slujba diaconească oprit va fi. Meletie episcop Huşului. 1808 Oct. 312

1 Arhivele Basarabiei, An. V, No.3, 1933. Iulie-Septembrie, p.217, C. Tomescu, Diferite

cărţi vechi de hirotonie. 2 Idem. p.220.

123

În pomelnicul episcopiei, primul episcop este trecut Ioan. Asupra şirului de episcopii

cari au păstorit la Huşi şi până acum stăruie o oarecare nelămurire. Socotesc că se

va face lumină atunci când se va face un studiu asupra vieţii şi activităţii lor.

Eparhia Huşilor s-a bucurat mai întotdeauna de episcopi activi, energici şi

cărturari, despre care istoria bisericii naţionale vorbeşte cu laude. Toţi episcopii

care au păstorit la Huşi au făcut unele îmbunătăţiri fie-n gospodăria casei, fie-n

administraţia eparhială, fie catedralei episcopale. Sinodicul Episcopiei îi arată pe

fiecare. Cei ce au făcut îmbunătăţiri catedralei, au lăsat şi unele inscripţii, ca să ştie

şi urmaşii, ce au făcut. Cititorul poate vedea puţine din ele, în cele ce urmează.

B) INSCRIPŢII ŞI ÎNSEMNĂRI1

I. INSCRIPŢII DIFERITE.

1. Inscripţia de la uşa bisericii.

Inscripţia veche, scrisă în limba slavonă se păstrează deasupra uşii

bisericii. Ea a fost fotografiată de P.S. Episcop Iacov al Huşilor şi trimisă Academiei

Române. Este însă tradusă şi-n Cronica Huşilor de Episcopul Melchisedec. Eu am

folosit-o pe cea tradusă de Silvestru al Huşilor, după cum se vede.

„Evseviosul şi iubitorul de Christos D. Ştefan Voevod cu mila lui Dumnezeu,

Domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan, a început şi a zidit acest templu în numele

sfinţilor slăviţilor şi întru lăudaţilor verhovnici (cei întâiu) Apostolilor Petru şi

Pavel, este în Huso, pe Dreslăvăţ. Şi s-a săvârşit în anul 7003, iar a domniei, în anul

38, curent, luna Noembrie 30”.

2. Însemnare de la catapeteasmă, icoana Mântuitorului.

„În anul 1826, Iunie în 3 zile, s-au hirotonisit de Episcop Eparhiei Huşi,

Prea Sfinţitul Episcop şi Arhiereu Chirio, Sofronie Miclescu2, cavaler a mai multe

ordine împărăteşti. În a cărui vreme, prin osârdia şi stăruinţa prea cuvioşiei Sale

Irinarh Arhimandrit Miclescu, şi-n urmă Arhiereului Dioclias, s-au zidit toate

chiliile şi ograda împrejur de piatră, şi altele din nou lucruri. Iar prin osârdia şi

silinţa Prea Cuvioşiei Sale, Arhimandrit Chir Calinic Miclescu, s-au făcut şi s-au

lucrat din nou şi această catapiteazmă, cu toate cele de trebuinţă, înlăuntrul

Bisericii. Luând sfârşit la anul 1849. Prin mine contractierul I. Varlam”.

3. Inscripţia din pridvorul Catedralei Sfintei Episcopii

„S-au înoit această sfântă Biserică de Sfinţia Sa Kir Veniamin Kostache,

Episcop Huşului, la anul 1793”.

4. Inscripţia de renovare a catedralei, de subt cafas de Silvestru Bălănescu.

„În timpul M.M.L.L. Regelui Carol I-iu, a soţiei Sale Regina Elisabeta, şi a

principelui Ferdinand, moştenitorul tronului prin neobositele stăruinţi ale

1 Buletinul Episcopiei Huşilor, An. III, No. 11. 1926, pp.96-98. Ierod. Dionisie Udişteanu:

„Inscripţii”. 2 Această inscripţie la început a fost scrisă cu roş, dar mai târziu s-a vopsit cu griu.

Scrisul se descifrează cu greu.

124

P.S. Episcop al Huşilor Silvestru Bălănescu, s-au făcut în această biserică în anii

1887-1889, reparaţii radicale şi turla din mijloc; iar în anii 1890-1891, fiind

Ministrul Cultelor T. Rosseti şi Gh. Dem. Teodorescu s-a zugrăvit de pictorul M.

Tătărescu”.

5. Inscripţiile din ambele Veşmântării: arhierească şi1 preoţească.

a) „Veşmântăria preoţească, căminul focului trebuitor serviciului şi

curăţirea bisericii”.

(ss) † Konon Episcop b) „Veşmântăria arhierească, biblioteca cultului anual şi odoarele

catedralei”, etc.

(ss) † Konon Episcop. c) „Bazenul curgător al vechei „Fântâna Domnească 1622”, cişmeaua din

curtea episcopiei, restul 1/2 aşezat lavatoriu în noul anex la proscomidia

Catedralei”.

(ss) Konon Episcopul Huşilor 1911.

6. Inscripţia de la veşmântăria preoţească de afară.

„Dumnezeu ajutând şi terminându-se cu bine încă din anul 1910, prefacerea

totală a acoperemânturilor turnurilor, cu al bisericii Catedrale, dimpreună cu

ziditul pirgului scărilor conducătoare la cor şi clopote; şi cu înlăturarea terenului

foarte împresurător nordul şi apusul bisericii; iar acuma continuându-se lucrările de

înfrumuseţarea Catedralei Episcopale, s-au făcut din nou această veşmântărie

obştească cu anexa de la proscomidie, veşmântăria arhierească, care amândouă s-au

zidit din temelie, adânci făcute din beton cu ciment armat, prin grinzi mari de

fierărie bine încheiată; iar în sus clădindu-se şi boltindu-se din material trainic şi

totul prin fierărie bine asigurată. Lucrările mari şi solide, efectuate numai după

planul propriu, - cu multă stăruinţă şi zilnic supraveghiat la lucru, - al iubitorului

de Dumnezeu Episcop Dr. Konon Ar. Donici, - cu care ocazie terminându-se

reparaţia mare şi înfrumuseţarea sfântului altar, s-au mai împodobit şi tot

exteriorul Bisericii Catedralei, prelungindu-se firidele de sus peste tot corpul

clădirii, reparându-se zidurile şi văruindu-se peste tot în alb curat; când s-au mai

pus şi puternicile temelii pentru clădirea pridvorului mare cu noul antret necesar a

se adăuga spre mărirea bisericii; avându-se continuarea pe anul viitor; care lucrări

însemnate s-au terminat în toamna anului 1911. Fiind acesta al 10 (zecilea) an din

păstoria P.S. Konon, întru această păzită de Dumnezeu şi binecuvântată eparhie a

Huşilor”. (ss) Johan Eblen Huşi2.

1 Veşmântăria a fost făcută de Iosif Gheorghian în anul 1877, dar era mică, nu în forma

de astăzi. 2 Pridvorul acela căreia i s-a pus temeliile în 1911, nu s-a mai terminat nici până acum,

deoarece episcopul Konon trecuse ca primat la Bucureşti; iar la Huşi intervenind alte

evenimente, s-a părăsit acest plan început şi s-a acoperit cu pământ acele temelii, atunci în

valoare de 10.000 lei.

125

7. Inscripţia de pe monumentul1 din faţa bisericii.

„Monumentul ridicat în memoria fericitului întru pomenire Veniamin

Costache fost Episcop al Huşilor dela anul 1792 Iunie 17; al Romanului dela 1796,

Iunie 1 şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei dela 1803 şi până la 1842 Ianuarie 28”.

(ss) † Silvestru Bălănescu, Episcop al Huşilor. 1893, luna Oct.

8. Inscripţia de la cişmeaua din curtea Episcopiei

„Această fântână s-a prefăcut supt Prea Sfinţitul Arhiereu Melchisedec în al

patrulea an al locotinenţii Sale, prin economul episcopiei Ierodiaconul Agatanghel

1864. d. Hr.”2.

9. Inscripţiile de pe monumentul din partea de răsărit a altarului Catedralei3

a) „Acest monument s-a ridicat în amintirea sfinţilor servitori şi

binefăcători ai Bisericei Episcopiei, fiind episcop al Huşilor Silvestru Bălănescu

1889, luna Septembrie”.

b) „Biserica episcopiei este fondată de marele Ştefan, Domnul Moldovei la

1495, pentru curtea domnească din Huşi, care a durat până prin anul 1859.

Episcopia Huşilor este înfiinţată la anul 1592, subt Mitropolitul Moldovei Gheorghe

Movilă şi dotată de Eremia Movilă Vv., Ioan I-iu, este primul episcop. † Silvestru

Bălănescu 1891”. „Această piatră a înfrumuseţat-o Kir Iacob Episcopul Huşului,

răposatul Kir Ionichentie. E.P.K. Huşului” „1782 Oct. I”4.

c) „Subt această piatră odihnesc robii lui Dumnezeu, Dimitrie şi soţia sa

Ecateriana; şi fiul acestora Spătarul Elefterie cu soţia sa Casandra, care au fost

după trup: cei dintâiu părinţi şi cel de al doilea frate Prea Sfinţitului Episcop al

Romanului Meletie şi care au răposat în anii 1825 şi până la 1830. Veşnica lor pomenire”.

„Tot subt această piatră odihneşte şi Domnia Sa paharnicul Enacachi, fiul

domniei sale V.V. Dimitrie 1834”.

1 Acest monument este zidit (făcut) din pietrele ce altădată serveau ca scări la cancelaria

episcopiei ce era unde-s clasele seminarului teologic. Una din aceste pietre era în faţa

magaziei de cufere, a Seminarului. 2 Această fântână a fost renovată şi de P.S. Veniamin Pocitan, în prezent vicar la

Mitropolia Ungro Vlahiei, pe când era locotenent de episcop la Huşi - 1831-1933, având o

inscripţie în acest sens. 3 În curtea episcopiei au fost înmormântaţi clerici şi mireni. Ivindu-se nevoia reparării

gardurilor şi a şoselelor din episcopie, s-au dezgropat cu acea ocazie toţi morţii din jurul

episcopiei pentru a se nivela locul. Păr. Ec. Const. Isăcescu, preot la Catedrală, spune, că,

oasele clericilor s-au pus în monumentul acesta, unde sunt mai multe pietre funerare; iar

oasele mirenilor s-au îngropat în partea de miază-zi lângă un gard de zid, direcţia

monumentului şi că li s-a pus şi o cruce. Astăzi nu se mai cunoaşte. În piatra funerară a lui

Inochentie al Huşilor este şi istoricul pe scurt, după cum se vede în inscripţia b). Grădina

episcopiei de lângă biserică a fost săpată de Protos Filaret Toma marele eclesiash şi plantată

cu pomi fructiferi. 4 Mormântul episcopului Inochentie care a păstorit la Huşi peste 30 de ani şi care se

consideră al doilea ctitor al bisericii catedralei, este în biserică lângă strana arhierească. Când

s-a făcut reparaţia totală a bisericii i s-a luat piatra mormântală şi ce a fost scris pe ea, s-a

scris în firida mormântului. N-am avut posibilitatea să văd ce anume este scris.

126

d) „Subt această piatră odihneşte roaba lui Dumnezeu Anastasia soţia lui

Anastasie Panu, născută Hurmuzache; răposată la 1820.”

e) Această piatră a împodobit-o Kir Necolache pentru tatăl său Zamfirache,

cu îndemnarea maicei sale Zamfira; ca să fie spre veşnică pomenire, amin. 1808

Martie 15”.

f) „Pod sim camenem polojeni ubienie naştulea pravaiate gospoda Ismaila

polcovnica Ioan Vasilievici Matlachiu † i capitani Vasile Ivanovici diociche, voisca

doschiha pod predvoditel domi gospod-na generala Grafa Suvarova i pogrebeni pri

hramea Sfiatiha Apostala Petra i Pavla, preosviastevima episcopoma Iacovoma”.

„Buhuşa X 1790 goda Dechembre 11”.

10. Inscripţia de pe pareticul din dosul sfintei mese.

Sfânta masă mărită de Conon episcopul Huşilor are această însemnare:

„Dumnezeiescul prestol s-a mărit şi înfrumuseţat adăugându-i-se şi acest paretar de

bronz la anul 1909, de Conon episcopul Huşilor”.

11. Inscripţia de la proscomidia.

„Dr. Conon Ar. Donici episcopul Huşilor, aflând într-o urâtă stare au

împodobit sf. altar al Bisericii catedralei precum se vede: mărind vechiul sf. prestol

cu lemnărie de stejar masiv, de jur împrejur legat în fierărie; adăogându-i un

frumos paretar din bronz aurit şi bine îmbrăcându-l cu trei rânduri de acopereminte

trainice, după care au prefăcut, lărgind mult prezentul local al proscomidii, făcându-

i uşori de stejari, cu ruletă de fierărie şi masă de marmoră, cu trei alte dulapuri în

ziduri; unul acolea jos şi două deosebite; mai împodobind cu pictură şi aurituri

strana din zid - sfintelor moaşte pe a căror sicriu l-au reparat complect; idem cele

trei rânduri de galerii împrejur pentru aşezat icoanele sărbătorilor anuale şi

canapelile trainice dimprejur pereţilor sfântului altar. Toate acestea făcute după

planul propriu şi cu toată cheltuiala P.S. Sale, înaintând lucrările şi pentru alte

îmbunătăţiri la biserica catedralei, etc., ctitorul pentru deapururerea pomenire a sa

şi a părinţilor săi: preotul Icon. Vasilie cu soţia lui Veronica presvitera şi cu toate

neamuriile lor”1.

II. CLOPOTELE, TOACA DE FIER ŞI POLICANDRE2.

a) Clopotul cel mare sau Pavel, după numele clopotarului. „Acest clopot

sfânt sau turnat şi sau făcut cu cheltuiala Prea Sfinţiei Sale Părintelui Episcopului

Sfintei Episcopii Huşilor Chirio-chir Iacov, în zilele Prea înălţatului Domn

Alexandru Constantin Mavrocordat voevod, când şi Prea Sfinţitul Veniamin au

stătut întăi episcop al acestei Sfintei Episcopii; întru cinstea Sfinţilor Apostoli

cărora hram este „Petru şi Pavel”. leat 1783 Pavel clopotaru.

b) Clopotul al doilea (mare). „Acest clopot sau făcut cu toată silinţa şi toată

cheltuiala iubitorului de Dumnezeu Episcopul Huşilor Chir Inochentie, anul dela

Hristos 1774”.

c) Clopotul deşteptător sau ctitoresc „Bojio rocu an 7006”.

1 La proscomidie, inscripţia ce am dat-o este subt icoana de acolo, prinsă în nişte

foraibere. 2 În una din turlele Catedralei Episcopiei Huşilor, sunt în total şapte clopote de diferite

mărimi.

127

d) Clopotele mici returnate, din cele patru, care-s în geamul dinspre miază

noapte: „Acestea două clopote s-au returnat şi mărit cu cheltuiala P.S. Sale

Episcopul Huşilor Dr. Conon Arămescu Donici, în al X-lea an al păstoriei Sale ss.

† Konon.

e) Inscripţia de pe toaca de fier în care se toacă pentru amintirea Sfintei

Evanghelii şi lauda Născătoarei de Dumnezeu”.

„Doamne auzi rugăciunea mea şi glasul meu la tine să vie spre ajutorul

meu. Această toacă pentru Evanghelie, văhod etc. sau făcut din nou pentru

catedrala Sfintei Episcopii de Huşi, de Prea Sfinţitul Episcop Dr. Conon Ar. Donici,

în 10 zecelea an al păstoriei sale ss. † Conon”.

f) Policandrul mare, din turla făcută de Silvestru Bălănescu este făcut de

bronz de mai mulţi ajutători după cum se vede şi anume:

„Silvestru Bălănescu episcopul Huşilor, Xenia Manu, Epraxia Hârjeu,

Susana, Euduxia, Elisabeta şi Natalia Vrabie”.

g) Policandru de aramă din bolta mijlocie: „Acest policandru cu totul din

alămărie bună au fost făcut mai întâi de către Prea Sfinţitul Veniamin Costache

episcopul Huşilor din 1792-1796, mai pe urmă Mitropolitul Moldovei, precum arată

sinodicul şi condica Episcopiei; dar carele policandru cu timpul stricându-se rău a

fost scos dela întrebuinţarea lui, înlocuindu-se în 1893-1895 cu actualul prim

policandru, sub păstoria P.S. Silvestru, când zidindu-se turnul central s-au zugrăvit

şi interiorul Biserici etc. iar noi alegându-ne episcop de Huşi la începutul anului

1902 şi aflându-l desfăcut şi ridicat la başca din clopotniţa bisericii, i-am apreciat

provenienţa, materialul şi frumosul stil antic bisericesc şi pe urmă am dat de l-au

reparat radical vărsându-se sau turnându-se din nou toate braţele sfeşnicilor cu

statuele şi florile cele rupte, idem adăugând pe cele care lipseau şi întărindu-i fusul

central cu globul, curăţindu-l frumos şi reaşezându-l iarăşi în biserica Catedralei

Sfintei Episcopii de Huşi la anul 1910, când cu ajutorul lui Dumnezeu s-au început

şi se continuă la catedrala noastră marile îmbunătăţiri externe după care vor urma

şi altele interne, precum se vede prin acte etc. (ss) Konon Episcopul Huşilor 6 Iulie

1910”.

III. ARGINTĂRIA DE LA MOAŞTELE SFINTEI CHIRIACHI.

h) Tocul unde se află moaştele sfinte: „Cu ajutorul Sfintei făcutu-s-a acest

loc (de argint aurit) de robul lui Dumnezeu, smerit arhiereu, Meletie episcop

Huşului 1807”.

i) Cutia de argint unde se pune tocul cu Sfintele moaşte:

„Întru cinstea dar şi slava celor neputrezătoarelor moaşte, mânei sfintei

muceniţe Chiriachi. Acest chivot pentru pomenirea ucisului întru 1790-1 luna

Decembrie în 11, la Struma, luării cu oştile a Rosiei, cetăţii lui Ismail, oştilor dones

polcovnicul Alexie a lui Sebriacov, care s-a îngropat de Sfinţia Sa Kirio-Kir Iacov

Episcopul Huşilor, în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în locaşul Episcopiei

Huşului. Făcutu-sa prin osârdie fraţilor lui dintr-un trup (de primiane) maior Vasile

şi de porutcic Ştefan a Sebriacovilor, în Moldova, în tărgu Huşi la anii 1791

Decembrie 20”. Părintele Arhimandrit Chesarie Păunescu, a făcut şi o notiţă

istorică referitoare la moaştele sfintei muceniţe Chiriachi, care-o redau întocmai.

„Două documente greceşti atestă autenticitatea moaştelor Sfintei muceniţe

Chiriachii: Un testament a lui Meletie Ghica, Arhimandrit Moldovei, cu data de 1

Decembrie 1785. O declaraţie a lui Ghenadie Arhimandrit Lavrei cu data de 1 Iunie

1787, prin care atestă că moaştele ce erau amanetate la el de zisul Meletie pentru

128

una sută lei, au fost date episcopului Huşului Iacov Stamate, care a răspuns bani.

Documentele se păstrează într-o cutie rotundă de tablă pecetluită. A se vedea

dosarul 1553/1879”.

IV. CADELNIŢE, CRUCI, RIPIDE, ICOANE VECHI DE LEMN ŞI ICOANE ÎMPĂRĂTEŞTI

j) Două cadelniţe de argint suflate cu aur: „Pomeneşte Doamne pe robul tău

Iosif Huşiu 1876”.

l) Cruce de lemn sculptată îmbrăcată în argint şi suflată cu aur (sf. Masă).

„Sofronie Miclescu Episcop Huşilor 1839 Iulie”1.

m) Crucea de lemn îmbrăcată cu argint şi suflată cu aur susţinută de un

heruvim (sf. masă): „Această Sfântă Cruce este a sfântului schit Orgoeşti 1852”.

n) Ripide de argint masiv în formă de serafimi. Altădată se servea de ele la

văhodul mic şi mare de la liturghie, acum obiceiul acesta nu se mai păstrează decât

la Mitropolia Moldovei Iaşi: „Aceste ripide s-au făcut de preasfinţia Sa Kirio-Kir

Iacov Episcop Huşului 1786 Mart 15”.

o) Icoana2 veche de lemn cu inscripţie grecească puţin descifrabilă: „1783

Dechembrie 15 istas 2 oras tis imeras, ic den stratos o teofilesatos episcopos Husiu

Kirio-Kir Iacovos. avti tiu sevasmion icon tès deszatis imon Teotocou ut vimatos

catavtato shima. Ghegrafes di hari Nicolae nasiovli oras it tahis ta i 27 isio tocu

hariu Vlavias”.

p) Potir mare de argint cu disc, steluţă copie şi linguriţă, lucrate cu chenare

frumoase. Pe potir se găseşte însemnarea „făcută cu cheltuiala Preaosfinţiei Sale

Episcopul Huşilor, Meletie Istrate, anul 1858, luna Iulie 25”.

r) Potir mare de argint cu patru evanghelişti pirogravaţi, suflat cu aur; are

4 icoane şi pe pahar pe Hristos, cina cea de taină, sfântul Gheorghe şi sfânta

Paraschiva. Poartă această însemnare grecească „Piete avtu pontes tu esti ta ema,

mu te tis chemis, dioftichis, ta ijer imon poll on ekhinomenon es afesin amortion,

1844”. Discul are însemnarea „Acesta este melul lui Dumnezeu care ridică păcatele

lumii”.

s) Icoana mică a Mântuitorului Hristos, ferecată în argint, dăruită peşterii

sf. Anton, de către Nichifor Chiricencov. Pe ea este scris: „Această icoană a

Mântuitorului domnului nostru Iisus Hristos, este dăruită pentru peştera sf. Anton

din sf. Munte, de către cetăţeanul oraşului Cahul, Nichifor Chiricencov şi de mine

Eufrosina şi cu fii săi: Daniil şi Varvara. Pomeneşte-ne Doamne pentru icoana

Mântuitorului, când vom veni întru împărăţia ta. 1859 Decembrie 17”.

ş) Icoana Maicei Domnului - făcătoare de minuni - care stă deasupra firidei

sicriului cu moaştele sfintei Chiriahi. Ea are însemnarea „Vlest 1739. S-au înoit din

anul 1834 Mai 5. S-au prefăcut de nevrednicul rob al lui Dumnezeu. Ştefan Zugraf”.

t) Sfântul Ioan Botezătorul: „Botezătorul lui Hristos pe noi pre toţi ne

pomeneşte, călduros, noi te rugăm ca să ne isbăvim de păcate şi de nevoi, că ţie ţi s-

1 Sofronie Miclescu a mai dat Sfintei Episcopii de Huşi, o Evanghelie mare de Neamţu,

îmbrăcată în argint şi suflată cu aur, care se păstrează într-un toc de piele. Tot Sofronie

Miclescu a lăsat şi 12 Minee de Neamţu ed. 1832, care toate cu iscălitura lui. Pe Mineiul din

Decembrie, am găsit şi-o scurtă istorie a Neamţului, care o redau mai la vale. 2 Am mai găsit de la Iacob Stamate o icoană Maica Domnului pictată foarte frumos şi

care acum este aşezată în muzeul bisericesc din palatul episcopal, care a luat fiinţă din

iniţiativa P.S. Iacov Episcopul Huşilor.

129

a dat dar a te rugà pentru noi. Ss. Konon Episcopul Huşilor 24 Iulie 1911”. „Această

Sfântă Icoană a Botezătorului Domnului aflătoare în catapeteazma Bisericii

Catedralei Sfintei Episcopii de Huşi s-au îmbrăcat în argint curat după marea

dorinţă şi prin îngrijirea noastră Episcopul Huşilor Dr. Konon Ar. Donici, anume, cu

toată cheltuiala venerabililor soţi şi mari filantropi inginerul Stroe şi Raluca

Beloescu, vechiu profesor, mare proprietar şi senator din oraşul Bârlad; notându-se

acolea şi numele domniilor Sale Constantin şi Elena Vidraşcu părinţii onorabilei

doamne Raluca Beloescu, din partea cărora este dăruită o parte din argint dintre

antichităţile familiare spre veşnica pomenire cu tot neamul Domniilor lor; iar

aceasta s-au făcut la 1910, când după ce ni s-e îmbrăcase cu argint, mai prin ani

trecuţi, icoana hramului sfinţilor slăviţilor apostoli Petru şi Pavel; iar în sfântul

Altariu noi înşine terminasem de mărit sfântul prestol, împodobindu-l cu un frumos

parapet de bronzerie masivă şi cu toate îmbrăcămintele trebuitoare, dinpreună cu

prescomidiarul mai mărit şi mai înfrumuseţat; şi cu reparaţia bună a celor mai

însemnate argintării şi antichităţi ctitoriceşti; şi cu bunul aranjament în tot sfântul

altariu; precum şi reparând radical şi reaşezând în biserică policandrul cel

ctitoricesc; iar după toate acestea Dumnezeu acum ajutându-ne şi ţinându-se cont

de repetatele stăruinţi la Guvern, ni s-a făcut la această sfântă catedrală şi alte

multe şi mari îmbunătăţiri spre înfrumuseţearea, mai întâi externă precum sunt;

reparaţia radicală a turnurilor prin schimbarea într-o formă mai frumoasă a

acoperemânturilor învechite şi urâte, învălirea acestora cu tablă de aramă; cruci

aurite şi paratoner; prefacerea cu reînoirea totală a acoperământurilor bisericii;

facerea din temelie a pirgului scărilor acum scoase din pridvor şi conducătoare la cor

şi la clopote, înlăturarea pământului împresurător carile îngropase biserica cu 1 ½

m. despre nord şi apus; toate lucrările terminate; după care noi suntem în

pregătirile pentru continuarea pe anul viitor spre facerea din temelie a pridvorului

mare cu uşa monumentală despre apus: rezidirea veştmântăriei urâtă şi rău

deteriorată; zidirea din nou a anexelor trebuitoare la prescomidie; reparaţia,

văruitul zidurilor bisericii peste tot cu facerea trotuarelor dinprejur etc.; după care

plănuim şi sperăm că se va urma şi la interior făcându-se pardosirea bisericii cu

mozaic frumos; reparatul şi spălatul picturilor murale reînoitul tuturor necesariilor

cultului etc.; venind apoi şi la rândul palatului, facerea şoselei pietruită cubic de la

Biserică, palat şi poartă; facerea clopotniţei osebită de Biserică şi îmbunătăţirea;

toate acestea Dumnezeu şi sfinţii Apostoli ajutându-ne. ss. Konon Episcopul Huşilor

1910/11” „Lucrată de Gr. B. Constantinescu Bucureşti”.

ţ) Icoana Sfântului Ioan Botezătorul format mic îmbrăcată cu argint:

„Icoana prezintă, Sfântul Ioan Botezătorul Domnului din catapeteazma catedralei

Sfintei Episcodii este îmbrăcată cu argint curat cu cheltuiala şi spre pomenirea

familiei Colceag din Huşi prin osârdia şi stăruinţa P.S. Konon Ar. Donici Episcopul

Huşilor 1911”.

u) Icoana mică ca hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel îmbrăcată în

argint: „Făcută de familia Colceag pentru pomenirea sufletului răposatei

Paraschiva 1915”.

v) Icoana mică cu hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel îmbrăcată cu

argint şi suflată cu aur, păstrată în veşmântăria arhierească. În faţă are această

inscripţie: „Hărăzită Sfintei Episcopii de Huşi de ierodiaconul Filaret

Constantinescu anul 1863 Iunie 29 zile”. În partea din dos se află inscripţia

următoare: „Această sfântă icoană îmbrăcată cu argint împreună cu cinci candele de

argint; pe care candele este numele meu şi veleatul şi le hărăzesc Sfintei Episcopii

130

de Huşi unde se prăznueşte hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, a căror patron

este. Eu robul lui Dumnezeu smerit ierodiacon Filaret Constantinescu, cămăraşul

Sfintei Episcopii cu metania din Sf. Mânăstire Slatina, spre veşnica pomenire şi a

tot neamului meu. Anul 1863 luna Iunie 29 zile”.

w) Icoana sfinţilor Evgraf, „Ernoghen episcopul Alexandriei şi sfântul Mina,

aşezată în altar în spatele icoanei Maicei Domnului din catapeteasmă, are

următoarea însemnare: „Această icoană e făcută în amintirea alegerii de episcop al

eparhiei Huşilor, a P.S. Sale D.D. Silivestru Bălănescu, la 10 Decembrie 1886”. Ioan

Gherasim 1897”.

x) Icoana sinodului al 3-lea ecumenic ţinut la Efes 431, are însemnarea:

„Această icoană este zugrăvită ca model pentru a dobândi arhiereasca

binecuvântare de a zugrăvi biserica în Eparhia Huşilor, conform votului sf. Sinod şi

ordinul P.S. Conon, lucrată în sf. Episcopie, luna Iunie 20 pictor N. Ionescu”.

y) Icoana mare a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel are inscripţia aceasta:

„Pomeneşte Doamne pe robul tău, Economul Ioan Cojan fost protoiereu judeţului

Fălciu. 1906 Iulie”.

z) Icoana Mântuitorului Hristos: „Pomeneşte pe robul Tău Iosif Huşiu şi pe

toţi care au contribuit la îmbrăcarea cu argint a sfântului Tău chip, la anul 1877

Martie 15. Lucrată în Iaşi în atelierele domnului Gheorghe Ropală. 1865-1879”.

zz) Icoana Maica Domnului Nostru Iisus Hristos: „Subt episcopatul P.S.

Iosif Gheorghian: Această Sfântă Icoană s-a îmbrăcat cu argint cu cheltuiala

smeritului Arhimandrit Gherasim Ştefănescu şi s-a hărăzit bisericei Sfintei

Episcopii spre pomenirea sa şi a neamului său”.

VI. CĂRŢI DE RITUAL

1. Evanghelia de la Orgoeşti (mare) îmbrăcată cu argint este pe Sf. Masă.

Ea este tipărită la Neamţu în luna Martie 1821, când era domnitor Mihai Grigorie

Şuţu, Mitropolit Veniamin Costache; iar stareţ al mănăstirii Ilarie. Pe tocul ei de

argint este inscripţia aceasta: „Această Sfântă Evanghelie s-a ferecat în argint în

vremea egumeniei Părintelui Teodor ieroschimonahul, de robii lui Dumnezeu, Alecu

Soltana Lascarache, Zamfira Ioan Ecaterina şi de alţi miluitori ai mănăstirii

Orgoeşti. Irinarh Monahul”.

2. Apostol tipărit la Neamţ în 1851 în timpul domnitorului Grigorie

Alexandru Ghica şi a stareţului Neonil. Pe el este această notă: „Această carte de

epistolii a S.S. Apostoli s-au hărăzit Bisericii Sfintei Episcopii de subsemnatul spre

a sa pomenire. 1874 Decembrie 20. ss. Iosif Huşiu”.

3. Triodion, sau slujba postului mare tipărit la Neamţu 1851 domnitor fiind

Mihai Grigore Sturza, mitropolit Meletie, iar stareţ Neonil: „Acest triodion este a

Sfintei Episcopii de Huşi, afierosit de ieromonahul Grigorie 1877”.

4. Tipicon sau îndrumător, a Sf. Sava, pentru serviciul duminical, praznical

şi al sfinţilor de peste an, tipărit la Iaşi 1816. „Acest tipicon este a sfintei Episcopii

Huşi”.

5. Ciaslov tipărit la Neamţu, în zilele Domnitorului principe Carol al

României, Mitropolit fiind Calnic Miclescu, iar stareţ Timoftei, 1874 Ianuarie 22.

Slova chirilică, nu latină. „Acest ciaslov sau afierosit sfintei Episcopii de Huşi de

smeritul între episcopi Iosif, spre pomenirea sa. 1878 Septembrie 19”.

6. Mineile de Neamţu donate de Sofronie Miclescu Episcopul Huşilor, sunt

tipărite tot la Neamţu în timpul ţarului Nicolae Pavlovici după isvoadele lui Iosif de

Argeş, cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costache, stareţ fiind Dometian

131

în 1832. La finele Mineiului de pe Dechembrie este şi această istorie, cu o rugăciune

frumoasă a ostenitorilor: „Istoria pentru sfinţirea bisericii ce se numeşte acum

Mănăstirea Neamţului după numele pârâului, al căruia hramul este Înălţarea

Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a sfinţit de

Preasfinţitul Mitropolit al Moldovei Kir Teoctist, carele a fost egumen sfântului

locaşului acestuia al Neamţului, în vremea aceia când s-au zidit această Sfântă

Biserică, cu cheltuiala binecredinciosului şi de Hristos iubitorului domn al

pământului Moldovei, Ştefan voevod cel Mare fiul lui Bogdan voevod. „Întru acea

vreme au venit Albert Craiul leşesc cu răsboiul asupra lui Ştefan Voevod, cu multă

oştire. Şi mult bătând asupra cetăţii Sucevii n-au putut s-o ia şi s-au întors fără

ispravă. Iar Ştefan Voevod s-a dus după dânsul cu putere şi cu ostaşii săi

ajungându-l în codrii Cosminului, l-au bătut sfâşiindu-i oastea şi puterile lui în anul

1497 Octombrie 26, în ziua sfântului marelui mucenic Dimitrie, întru al 41 de ani ai

domniei sale. Apoi întorcându-se dela războiu cu mare biruinţă la scaunul Său dela

Suceava, aducând mai multe mii de leşi robi. Întru acelaşi an au mers la mănăstirea

Neamţului împreună cu Preaosfinţitul mitropolit Kir Teoctist, de au sfinţit Biserica

la Noembrie în 14; pentru care şi chiar Mitropolitul Teoctist zice că şi singur s-au

ostenit împreună cu casnicii lui Ştefan Voevod şi cu fraţii ce s-au aflat atuncea la

acest sfânt locaş. Această istorie s-au aflat într-o sfântă Evanghelie sârbească scrisă

cu mâna pe pergament, ce este şi până astăzi întru această Sf. Mânăstire a

Neamţului”.

Ruga ostenitorilor către cititorii de a fi îngăduitori cu ei ostenitorii: „Şi

ceilalţi împreună ostenitori ne rugăm cinstiţilor cititori să fiţi lesne ertători de veţi

găsi greşale-n cuvinte sau în slove tipărite; că noi cu tot sufletul ne-am silit cu

timpul cel bisericesc după câte s-a putut de le-am potrivit; aşadar ne rugăm către

cetitorii să fim iertaţi noi ostenitorii”.

7. Evanghelie românească de Buda, 1812, tipărită întâia oară în zilele

împăratului Austriei, Francisc I, şi cu blagoslovenia mitropolitului Ştefan

Stratimirovici, al bisericii răsăritului din Carlovitz, la Buda în crăiasca tipografie a

Universităţii din Pesta. Ea este dăruită Episcopiei Huşilor de Sofronie Miclescu,

fără altă menţiune.

8. Triodion „care cuprinde toată cuviincioasa slujbă din sfântul şi marele

post”, tipărit la Neamţu 1847 „a doua oară într-acest chip”, pe vremea lui Mihail

Sturza, cu blagoslovenia mitropolitului Meletie, prin sârguinţa şi cheltuiala

stareţului Neonil, de tipografii: Cleopa ieromonahul şi Nichita monahul, cu

dedicaţie către domn. Pe foile cărţii se găseşte însemnarea: „Acest triodion este a

sfintei episcopii de Huşi, afierosit de ieromonahul Grigorie. 1877”.

9. Penticostarion, adică slujba bisericească care se face vreme de 50 de zile -

dela „Învierea Domnului” şi până la „Duminica tuturor sfinţilor”. Cartea aceasta

este tipărită a doua oară la 1848, în Mănăstirea Neamţu, de către tipografii Cleopa

ieromonahul şi Nichita monahul, în zilele binecredinciosului şi prea înalţatului

voevod Mihail Grigore Sturza, domnul Moldovei, cu binecuvântarea arhiepiscopului

şi mitropolitului (Moldovei) Kirio Kir Meletie, prin sârguinţa şi cheltuiala

arhimandritului stareţ al sfintelor mănăstiri Neamţu şi Secu, Kir Neonil, întru

slava sfintei şi cei de o fiinţă, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi. La

începutul cărţii se găseşte însemnarea „Iaste a sfintei Episcopii a Huşilor”.

10. Apostol de Neamţu 1851, tipărit în vremea voevodului Grigorie

Alexandru Ghica, cu stăruinţa şi cheltuiala lui Neonil stareţul mănăstirii. Cartea a

132

fost dăruită episcopiei de Iosif Gheorghian. „Apostolul este hărăzit Episcopiei

Huşilor la 20 Decembrie 1874, de Iosif Gheorghian, spre a sa pomenire”.

11. Octoihul dela Râmnic 1865, care se cheamă în elineşte „paracalitii”,

tipărit în zilele înălţimii sale Alexandru Ioan I, domnitorul principatelor unite, cu

binecuvântarea şi osârdia episcopului Râmnicului Noului Severin, Calinic,

conducătorul tipografiei fiind Arhim. Agatanghel. Are însemnarea „Iaste a Sf.

Episcopii a Huşilor”.

12. Acatistul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, tipărit la Neamţu în 1844,

tradus din greceşte şi tipărit cu cheltuiala episcopului Sofronie Miclescu. Pe coperta

interioară are o dedicaţie a lui către Meletie Stavropoleos. „Acest acatistier s-a

hărăzit prea sfinţiei sale părintelui Meletie Stavropoleos spre semn de dragoste

duhovnicească, dela smeritul Sofronie Miclescu Episcopul Huşilor. Care dedicaţie a

fost tăiată de însuşi Sofronie Miclescu şi dată Episcopiei Huşilor cu altă însemnare.

„Acest acatistier s-a dat să fie spre slăvirea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, din

Episcopia Huşilor. 1844 Mai 30”. Pe alt acatistier la 1845 Iulie, Sofronie scrie:

„Acest acatistier s-a dat ca să fie spre slăvirea – în vistieria – sfinţilor apostoli Petru

şi Pavel, din Episcopia Huşi. 1845. Iulie. Sofronie episcopul Huşilor”.

13. Octoih mic, de Neamţu, 1816. Are însemnarea: „Iaste a sfintei Episcopii

Huşi”.

14. Tipicon a sf. Sava, Iaşi 1816. Acest tipicon iaste a sfintei episcopii Huşi”.

15. Molebnic de Iaşi 1828, cu însemnarea „Acest molebnic este a sfintei

episcopii Huşi”.

16. Panahidă de Iaşi, 1821, cu arătarea: „Această panahidă este a sfintei

Episcopii Huşi”. Altă panahidă, tipărită tot la Iaşi în 1844, care are însemnarea:

„Aceste două panahizi le-am dat sfintei Episcopii a Huşilor, cu hramul sfinţilor

apostoli Petru şi Pavel. Anul 1858, Iunie 12”.

17. Slujba sfinţirii bisericii, Bucureşti, 1862, cu însemnarea: „dată Bisericii

sfintei Episcopii de Huşi la 1876, luna Mai în 25 zile, de Iosif Gheorghian”.

18. Slujba învierii, Neamţu 1833, „dată episcopiei de Sofronie episcopul

Huşilor”.

19. Minee de Neamţ 1851, dăruite Episcopiei de Ierom. Grigorie, cu

însemnarea pe fiecare: „Acest mineiu este afierosit sfintei episcopii de Huşi de

ieromonahul Grigorie 1851 Iulie 26”. Pe unele mine, ediţia 1831, este iscălit

Sofronie Miclescu episcop al Huşilor; pe altele Narcis Creţulescu, pe când era

rectorul Seminarului, 1882. Aug. 28. Acesta din urmă scrie: „Acest trup de mine,

precum se vede legat, s-a cumpărat cu 200 l. u., ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii

seminarului din Huşi. Pururea neînstreinate din casa şcoalei. Bani luaţi dela

guvern după stăruinţa P.S. Narcis Botoşăneanu, directorul Seminarului”.

20. Evanghelie grecească tipărită la Veneţia în anul 1799, fostă a parohiei

Hoceni-Fălciu, se cunoaşte după ştampilă, legată în argint şi catifea roşie. Dela

Hoceni sunt multe lucruri luate la Episcopie. Clopotele bisericii şi unele icoane

praznicale sunt date bisericii Sf. Neculai din Huşi, de către I.P.S. Nicodem, pe când

era episcop de Huşi, la stăruinţa Păr. Econom Ieremia Hagiu.

21. Evanghelia slavonă, Chiev 1851, este ferecată cu bacfon şi icoane

emailate. În ruseşte are scrisoarea aceasta, pe foile din urmă, care pe româneşte

glăsueşte: „Această sfântă Evanghelie donată de mine Climente Colisenschi, în

semn de dragoste, peşterii sf. Antonie din sfântul Munte, ca să fie pentru veşnica

pomenire a viilor şi a morţilor, 1858, Decembrie 17. Preţul ei cumpărat de mine este

cu 65 ruble. Dăruită peşterii sf. Antonie din sf. Munte Athos, prin monahul Varnava

133

din sfântul Munte. Pomeneşte Doamne sufletele robilor tăi, când vei veni întru

împărăţia ta. Din oraşul Cahul”. Urmează pomelnicul adeverit de monahul care a

primit evanghelia. „Primită de mine această Sfântă Evanghelie ca să o transferez pe

ea la sfântul Munte Athos. Smeritul monah Varnava Luchianov din sfântul Munte.

A jertfit-o cetăţeanul din Cahul, credinciosul Clement Coisenschi cu soţia sa

Teodora şi fii săi: Ştefan, Elena Salomia, Ana, Spiridon şi tot neamul. Dreptu

credincios, cu semnătura dreaptă dată de Catedrala sf. Mihail din Cahul, dată de

dascălul Ierotei Chisencovi 1859, Dechembrie 17”.

22. Evanghelia cu litere latine tipărită Bucureşti 1888, „legată în piele roşie

de P.S.L. Episcop Calistrat Bârlădeanu. 24 August 1901”.

23. Carte de cântări bisericeşti, tol I, Iaşi 1846, are însemnarea: „Această

carte ce se numeşte tomul utreniei, este cumpărată de mine subsemnatul, dela

arhidiaconul Teodosie, servitoriu la biserica cu hramul sf. V.V. depe malu Dunării,

din Galaţi, la anul 1863, cu preţ de 3 cârboave şi tot odată deslegat. Căci ceiace ar fi

fost legal, bietul călugăr, îmi ma lua vreo 10 sau 12 leuşori, mai mult, pentrucă

numai două cârboave nu-şi sătura biata burtă; pecând ele se vând numai câte cu 8

sau 10 lei, chiar legate. 1869 Noembrie. Const. I.Chiorpec”.

CAP. II.

C) HRAMUL SFINTEI EPISCOPII DE HUŞI1

Iată că prin voinţa lui Dumnezeu am ajuns a serba şi-n 1927 ziua Sfinţilor

Apostoli „Petru şi Pavel”, hramul Catedralei Sfintei Episcopii a Huşilor. Cum s-a

serbat voi arăta mai la vale, deocamdată voiu face numai o simplă constatare, fără

să mă gândesc a supăra pe cineva.

Ziua Sfinţilor Apostoli „Petru şi Pavel”, când credinţa în Dumnezeu era mai

aprinsă şi când dragostea pentru aşezămintele strămoşeşti era mai temeinică, era o

zi de mare sărbătoare, în care credincioşii aducând laudă lui Dumnezeu se simţeau

mulţumiţi sufleteşte. În vremurile noastre, de slovă deşartă, de egoism sălbatic, de

înaltă ştiinţă, dar fără Dumnezeu şi de frământări streine unui idealism sfânt, ziua

Sfinţilor Apostoli, nu este decât o zi de plictiseală. Legiuitorul parcă a prins gândul

cetăţenilor şi întemeiat pe mii de consideraţiuni a şters ziua sfinţilor pomeniţi, din

rândul sărbătorilor duminicale, înlesnind „harnicilor” înlăturarea plictiselei. Este

cunoscut tuturor conservatismul poporului nostru pentru datine. Ei bine, s-au

gândit alţi legiuitori că nu-i bine să loveşti chiar dintr-odată în sentimentul

mulţimii bigote şi, dintr-o sărbătoare religioasă a făcut una şcolară „Împărţirea

premiilor”, care prinde de minune. Cum însă în luna Iunie căldurile-s grozave,

conducătorii şcoalelor au găsit cu cale să facă serbare mai pe răcoare, dimineaţa

dela 9-11 a.m., ca prin mijlocul acesta să răpească credincioşilor putinţa de a sta

câteva clipe în biserică. Aceasta am observat-o chiar la Huşi, capitala judeţului şi

reşedinţa unei episcopii, ce-şi serbează hramul. În alte părţi cred că nu se întâmplă

ca în ţara laptelui unde fiecare face ce vrea, la noi însă da?!

Şi acum să revin la sărbătorirea hramului catedralei episcopale. Pentru noi,

ziua de 29 Iunie, înseamnă foarte mult şi din totalul celor 365 zile din an, o

aşteptăm cu mare nerăbdare. Nu mai vorbesc de pregătirile ce se fac în vederea

hramului, nici de înfăţişarea ce o are sfântul locaş; şi miile de mângâieri ce ni se

strecoară în suflete!

1 Buletinul Episcopiei Huşilor, an. III. No. 8, 1927, pag. 107.

134

În ziua de 28 Iunie, s-a făcut vecernia mare cu obişnuita litie sfinţită de P.S.

Episcop. Tot atunci sosise şi P.S. Grigorie Leu, vicarul Mitropoliei Moldovei, care a

luat parte la hramul nostru. Cum atmosfera era înăbuşită, iar pământul lipsit de

apă, ploaia care a răcorit toate s-a crezut ca o binecuvântare dumnezeească. În ziua

de 29 Iunie, Prea Sfinţitul Iacov, Episcopul Huşilor, însoţit de o mare suită a

clerului Catedralei şi din eparhie, a fost primit la biserică dimpreună cu P.S.

Grigorie, în mantie arhierească. Huşul de mult n-a văzut un serviciu divin aşa de

solemn ca cel din ziua Sfinţilor Apostoli „Petru şi Pavel”, oficiat de doi vlădici şi un

distins cler. În anul 1927, Dumnezeu, i-a prilejuit această bucurie.

Prea Sfinţitului Episcop Iacov, pentru a mări sublimitatea sărbătorii, cu

ocazia „hramului” a cinstit cu ranguri bisericeşti: pe Păr. Gheorghe Popescu,

spiritualul seminarului teologic local, în econom şi duhovnic; iar pe cuviosul Irom.

Samson Ciopată, egumenul mănăstirii Rafaila Dobrovăţ-Vaslui, în protosinghel.

Corul Catedralei, de sub conducerea maestrului Al. Rădulescu, prin executarea

cântărilor, s-a întrecut pe sine. În timpul sfintei liturghii – fiind de faţă autorităţile

locale şi un numeros public – Păr. Ec. Mihail Bejenaru, preşedintele spiritualului

consistor, a ţinut un prea frumos panegiric, cu multe exemple, în onoarea sfinţilor

Apostoli Petru şi Pavel, asemănători eroilor mari ai unei naţiuni, pentru jertfa lor

mare adusă creştinismului în genere. După terminarea serviciului divin, P.S.

Episcop, îmbrăcat în mantia arhierească, în sunetul clopotelor şi însoţit de cler şi

credincioşi, a mers la palatul episcopal unde s-a făcut tradiţionala recepţie. P.S. Sa,

printr-o alocuţie însufleţită, a arătat credincioşilor însemnătatea acelei zile şi ce l-a

determinat pe marele voevod Ştefan, să pue hramul ctitoriei sale Sfinţii Apostoli

Petru şi Pavel. A răspuns P.S. Arhiereu Grigorie Leu şi reprezentanţii clerului şi ai

autorităţilor civile şi militare. Apoi au urmat felicitările şi agapa frăţească. În ziua

de 30 Iunie, s-a făcut pomenirea prea fericiţilor ctitori şi a binefăcătorilor sfântului

locaş, adormiţi, de către P.S. Episcop şi clerul Catedralei. Aşa a fost sărbătorit

hramul Catedralei noastre în anul 1927.

D) BISERICA „SF. GHEORGHE” DIN HUŞI1

Cu toate că cetăţenii Huşului, cunosc în mare parte data sfinţirei amintitei

Biserici, precum şi cu ce mijloace s-a ridicat; totuşi găsesc de bine să spun câteva

cuvinte, care drept vorbind nu-i un istoric al ei. Biserica Sfântului Gheorghe,

măreaţă şi frumoasă acum, este zidită cu osteneala breslei blănarilor din Huşi, care

au patronul la 10 Februarie, ziua „Sfântului Haralambie”. Înainte de biserica

actuală, a fost una mai mică ce a fost dărâmată, şi, din cărămida căreia se crede că

s-a făcut vechea casă parohială. Locul bisericii noi a fost dăruit de blănarul subţirel

Dumitrache Marole, socrul protopopului Hristodor Buzescu din Bârlad.

Tot el s-a străduit cu strângerea fondurilor pentru zidirea bisericei, ce, cu

mare greutate, a fost terminată abia în anul 1868, ziua „Sfântului Gheorghe” de

către Episcopul Iosif Gheorghian. La sfinţire s-a petrecut un eveniment deosebit pe

care-l relatez acum. Observatorului din turnul pompieriei locale, i se păru că vede

flăcări ieşind din turla bisericei şi dădu semnalul pentru foc. Căruţele pompieriei în

grabă au fost la faţa locului, vestind pe credincioşi să iasă din biserică. Panica a

cuprins lumea de nu mai ştiai ce să crezi. Episcopul a ieşit în uşile împărăteşti

strigând: „Liniştiţi-vă, nu-i niciun pericol”. Şi lumea s-a astâmpărat.

1 Idem, op.cit., an. IV, No.1/1928, p.7.

135

La urmă, episcopul, a ţinut o înălţătoare cuvântare, sfătuind pe credincioşi

să fie liniştiţi în faţa primejdiei.

Biserica „Sf. Gheorghe”, a avut norocul să aibă preoţi destoinici ca Păr.

Toderaşcu, care a făcut cu demnitate faţă nevoilor la care a fost supusă ea.

E una din bisericile cele mai mari a Huşului, şi ce bine ar fi, când parohienii

cu obolul lor ar contribui la înfrumuseţarea ei, spre a nu fi, după mărimea sa, „ca o

colibă în pustie” cum spune proorocul Isaia. În prezent, Biserica iarăşi are un

destoinic păstor; unească-se în aceleaşi gânduri parohienii cu Sfinţia Sa, şi mare va

fi bucuria tuturor.

E) TÂRNOSIREA BISERICII „SF. IOAN” DIN HUŞI1

În ziua de 8 Ianuarie a.c., în prezenţa autorităţilor şi a unui numeros

public, s-a făcut târnosirea Bisericei „Sfântul Ioan Botezătorul” din oraşul Huşi, de

către P.S. Episcop Iacov Antonovici. Biserica „Sfântul Ioan” neîncăpătoare pentru

credincioşii ce venise, era împodobită foarte frumos, datorită priceperii

neîntrecutului pictor Balaiş din Murgeni-Tutova, care şi-a pus în joc tot talentul

spre a scoate din biserica deteriorată, una foarte frumoasă.

Aşezată la poalele dealului Alistar, ea se înalţă ca un stejar de veghe pentru

cei adormiţi din jurul ei. Zidită din peatră între 1849-1860, din mila publică, cu

vreme a devenit şi capela cimitirului din jurul ei, care a fost mutat pe platoul

Dricului în 1905, de către episcopul Konon Dr. Ar. Donici. Biserica de care vorbesc,

s-ar putea să aibă documente întăritoare sau însemnări care să-i îndreptăţească

vechimea. Eu n-am avut timpul la târnosire decât să copii însemnarea aceasta, pe

care o dau cu toată rezerva aici. „Această biserică cu hramul „sf. Ioan Botezătorul”,

s-a zidit la 1850, din stăruinţa economului Irimia Folescu, iar la 1911, s-a zidit din

nou cu ajutorul parohienilor respectivi şi ale altor binefăcători, prin multă stăruinţă

şi îndemnul Economului Coman Vasilescu”. Subt însemnarea de mai sus, este şi o

notiţă pe care de asemenea n-o trec cu vederea. „Mulţumire-ţi dă Hristoase robul

tău cel umilit, că din prinoasele strânse văzui templul isprăvit. Deci fie Doamne

acest odor, creştinescului popor, loc osârdic de-nvăţare şi de sfântă închinare. Huşi

1914. Iulie 29”.

Huşul, în genere, este un oraş liniştit şi cu oameni paşnici, care din lipsă de

o activitate comercială şi industrială mai răsărită, îndură multe lipsuri. Biserica

„Sfântul Ioan” din lipsă de mijloace materiale n-a fost reparată la vreme. S-a mai

întâmplat ca, din pricina unor frecuşuri între protopopul oraşului şi parohul

bisericii; acesta din urmă a fost silit să-şi aranjeze drepturile la pensie şi să plece

din Huşi la Bucureşti, unde erau copiii săi. În locul economului Coman Vasilescu, a

fost adus împotriva tuturor legilor bisericeşti în vigoare, Preotul Iordache Mâşcă,

seminarist de gradul întâiu, numai să nu fie adus preotul teolog Gheorghe Timircan

de la Rusca.

Părintele Iordache Mâşcă, trecând, de la biserica „Sf. Neculai” unde fusese

diacon, în fruntea bisericii „Sf. Ioan”, s-a dovedit a fi un bun chivernisitor şi bun

gospodar pentru casa lui Dumnezeu. Prin felul său de a lucra a ştiut să adune în

juru-i enoriaşi cei mai înstăriţi cari au fost câştigaţi pentru ajutorarea bisericii.

Acum biserica „sf. Ioan”, având în fruntea ei pe harnicul preot Iordache Mâşcă, ce a

fost ajutat în osteneala sa, de păr, protosinghel Evsevie Chiril, de cântăreţul

Dumitru Pară, şi de alţi donatori, ce nu le ştiu numele, s-a înoit cu pictura murală şi

1 Idem, idem, an. IV, No. 4/1928, p.45.

136

spălarea catapitesmei. Mulţumită atâtor osteneli neprecupeţite, clopotele bisericei

spintecau văzduhul în dimineaţa acelei zile, vestind tuturor marea zi de sărbătoare.

P.S. Iacov apreciind munca păr. Iordache Mâşcă, în timpul serviciului divin oficiat

de P.S. Sa, l-a ridicat la rangul de econom. În tot timpul serviciului a domnit o

profundă linişte de misticism religios. La urmă P.S. Sa, a ţinut o înălţătoare

cuvântare în care a adus mulţumiri publice şi binecuvântări tuturor donatorilor şi

ostenitorilor bisericei. Apoi P.S. Sa, a arătat ce este biserica; folosul ei pentru

credincioşi; şi care trebuie să fie ţinuta celor ce se înfăţişează înaintea lui

Dumnezeu.

Sfatul P.S. Sale, de bunătate şi dojană, s-a strecurat în orice suflete şi la

vreme va da roade vrednice. Lumea foarte mulţumită s-a împrăştiat pe la casele ei,

iar serviciul divin a luat sfârşit.

F) PE UN MORMÂNT1

Pământul rece, de curând a primit în sânul său corpul neînsufleţit al

studentului teolog Theodor Voloacă. Jurnalele care adeseori vorbesc de crime

neînchipuite şi de sinucideri sensaţionale, despre moartea lui nu au găsit cu cale să

vorbească. Îmi fac dar o pioasă datorie de a vesti moartea unui coleg, fiu al Eparhiei

Huşilor.

Departe de căminul părintesc, uitat de toţi şi neştiut de nimenea, într-o

dimineaţă mohorâtă, în dimineaţa zilei de 21 Ianuarie 1928, pe un pat de suferinţă,

la spitalul Filantropia din Bucureşti, s-a stins candela vieţii lui Theodor Voloacă,

absolvent al seminarului teologic din Huşi şi student anul I-iu, la facultatea

teologică de pe lângă Universitatea din Bucureşti.

S-a născut în comuna Păhneşti judeţul Fălciu în anul 1906, din nişte

cinstiţi şi vrednici gospodari. După terminarea cursului primar de la Păhneşti, s-a

înscris la seminarul teologic din Huşi - care s-a redeschis în anul 1919 - şi a urmat

până în vara anului 1927, când a absolvit seminarul, sub înţeleapta oblăduire a

Părintelui Ioan Negoiţă, directorul seminarului nostru. Ca orice tânăr, mânat de

dorinţi mai înalte, Theodor Voloacă părăseşte căminul părintesc şi merge la

Bucureşti, unde se înscrie la facultatea de teologie. Neavând mijloace materiale

pentru existenţă, cu mare greutate intră ca funcţionar la ministerul de finanţe,

unde muncea din greu.

Cu ocazia congresului studenţesc de la Oradea, 1927, s-a bolnăvit atât de

greu, încât a căzut la pat. Atunci din cauza provocărilor guvernamentale mulţi

tineri au fost bătuţi şi schingiuiţi iar unii au şi murit. Ziarele pe Teodor Voloacă îl

dăduse ca dispărut. El însă, se afla într-un sanatoriu din Oradea, unde cu toată

îngrijirea, nu s-a vindecat. Câteva zile a fost la părinţi de a petrecut de sărbători.

Apoi a venit la Bucureşti, iar în ziua de 13 Ianuarie, nesimţindu-se bine, s-a dus la

spitalul Filantropia, unde „fără glas şi fără suflare”, l-am văzut pentru ultima dată,

când i-am făcut rugăciune pentru odihna sufletului, în sânurile drepţilor.

Dar „viaţa pământească e o zi de lucru şi nu de doliu”, a spus un om de

samă. Să ne oprim deci durerea şi să ne mângâem că, colegul nostru trecând într-o

lume mai bună a scăpat de suferinţă: iar prin moartea lui trupească se vor ridica

mulţi luptători pentru acelaş crez: vremuri noi şi oameni noi. Dumnezeu să-l erte şi

să-l odihnească în lumea drepţilor.

1 Idem: an IV/1928 No 4, p.44.

137

G) 16 SEPTEMBRIE 19281

Observând cum multe din planurile noastre se îndeplinesc, chiar împotriva

voinţei noastre, îmi vine să cred vorba cronicarului moldovean: „Nu vremurile-s sub

om, ci bietul om sub vremuri”.

Prea Sfinţitul Episcop Iacov Antonovici, de multă vreme hotărâse să

meargă la Mănăstirea lui „Adam Movilă” din judeţul Tutova, pentru a face

instalarea realesei Paraschiva Mieluşevici, ca stareţă a mănăstirii, dar ziua sortită

a fost cea de Duminică 16 Septembrie a.c.

În ajunul plecării spre Adam, vremea se părea vitregă din cauza ploaiei şi

P.S. nostru Stăpân, cu toată grija ce-o poartă pentru aşezămintele mănăstireşti, a

fost nevoit s-amâne plecarea pentru o dată mai târzie.

Aşa fiind, ne luasem gândul de la Adam, când în zorii zilei am fost vestit de

plecare. P.S. Sa, în urmă, după înseninarea vremii şi după toate insistenţele

primite, revenise asupra hotărârii din ajun. Plecând la ora 7,30 dim. din Huşi, am

ajuns la Adam, la ora 11 a.m. Acolo, după tradiţia mănăstirească, P.S. Episcop, a

fost primit la poarta mănăstirii, în sunetul clopotelor de către stareţă, preoţi şi

sobor şi condus în biserică, unde după cuvenita închinare, a procedat la instalarea

stareţii.

Candidata Paraschiva Mieluşevici, după ce a fost prezentată P.S. Episcop,

de către diaconi şi după ce i s-a citit rugăciunile pentru instalare, a fost aşezată în

scaunul stăreţesc şi i s-a încredinţat bastonul (toiagul) de conducere, de către însuşi

P.S. Episcop. Clipele au fost înălţătoare, iar asistenţa care umpluse biserica, părea

foarte mişcată. După ce s-a terminat cu ceremonia instalării, P.S. Sa, într-o pioasă

atmosferă, foarte emoţionat a ţinut o cuvântare înălţătoare. Stareţa, soborul şi

credincioşii au auzit glasul Stăpânului, care a muiat inima slugii ce asculta glasul

blând, care mustră, îndreaptă şi învaţă, fără ca în suflet să li se strecoare alte

gânduri, decât cele creştineşti. P.S. Sa pe lângă că a dat sfaturi creştinilor, a arătat

şi stareţii datoriile ei de conducătoare mănăstirească. „Conducătorul unei

mănăstiri, a spus P.S. Sa, are în faţă diferite caractere. El mai înainte de toate

trebuie să se devoteze şi să se îngrijească de mulţime şi apoi de el. Îţi recomand P.C.

Maică stareţă, ca în conducerea mănăstirii peste care te-am întărit astăzi, să te

foloseşti de mult tact şi blândeţe. Urând sănătate şi spor în conducerea

mănăstirească stareţii P.S. Sa, termină binecuvântând mulţimea. P.S. Episcop s-a

retras în salonul episcopal, iar stareţa cu mult alai a fost condusă la stăreţie unde i

s-a făcut polihroniul obişnuit şi unde a primit felicitările. P.S. Sa, mulţumit de corul

mănăstirei, condus de Ioan Băbâi, o donat coristelor 1000 (una mie) lei.

Terminânduse ceremonia la stăreţie, s-a dat o agapă frăţească în cinstea

sărbătoritei, corului şi soborului mănăstiresc. La toast P.S. Episcop a arătat grija

care o poartă pentru mănăstirea Adam.

După masă, P.S. Sa, a făcut vizită canonică la Biserica din satul Adam.

Acolo a fost întâmpinat de Pr. Şt. Manoliu, de autorităţi şi puţini credincioşi.

Mulţumind parohului de primire P.S. Episcop dă sfaturi credincioşilor îndem-

nându-i să păzească casa lui Dumnezeu, să muncească cinstit, să trăiască în unire

şi iubire şi să dea copiilor pilde sănătoase. Cu acel prilej P.S. Sa a miruit pe prunca

atunci botezată Mari-Yana, a notarului N. Gheorghiu din Adam, care a avut de naşi

pe D-na şi D-l Râşcanu şi pe D-na şi D-l Sachelarie din Tecuci. Apoi P.S.Sa a ţinut o

1 Ibidem, An. IV. No. 19-20/1928, pag. 187.

138

frumoasă cuvântare, prin care a arătat că prunca botezată nu este numai o fiică a

bisericii ortodoxe, dar este şi o cetăţeană al statului român; de aceia datoria naşilor

şi a părinţilor este de a da copiilor lor educaţie sănătoasă, spre a face din ei creştini

şi buni români. După ce a terminat vizita canonică la biserică, P.S. Episcop s-a

îndreptat spre casa noului botezat, unde binecuvântând pe părinţi şi casa lor, s-a

întreţinut câteva clipe cu cei de faţă, apoi s-a retras la mănăstire. A doua zi 17

septembrie P.S. Sa, a vizitat bazarul mănăstirii, atelierele de ţesătorie şi covoare,

cancelaria şi economatul; iar la 5 1/2 p.m. s-a reîntors la Bârlad, petrecut cu acelaş

ceremonial, unde a luat parte la conferinţele pastorale anuale.

H) REÎNOIREA BISERICII DIN SIMILIŞOARA-TUTOVA1

Biserica din satul Similişoara, comuna Bogdana-Tutova, ţine minte de

multă vreme.

Bătută de furtunile verii şi vijeliile iernii, bisericuţa veche, de subt dealul

Gâdesei, simţea absolută nevoie de a fi reparată. Cum de la răsboiul mondial a

suferit agricultura din cauza secetei şi cum nici parohia n-a avut un om plin de

energie şi iniţiativă, bisericuţa din Similişoara, desigur că n-a putut fi reparată

decât foarte târziu şi cu mari sacrificii materiale.

Am mai fost în Similişoara la 6 August 1924, şi impresiile ce le-am cules

atunci când am văzut pe P.S. Iacov Antonovici slujind la locul său natal, sunt încă

vii în sufletul meu. Anul acesta Dumnezeu m-a învrednicit ca din nou să însoţesc pe

P.S. Sa, pe fermecătorul plaiu al Similişoarei şi sufletul meu s-a umplut de multă

energie şi avânt.

În 1924, m-am dus pentru un parastas la mormântul părinţilor P.S.

Episcop; acum pentru reînoirea bisericii din acea parohie.

Călătoria pân-acolo, oricât aş fi de optimist, nu-i prea uşor de făcut. Totuşi

am observat cu câtă dragoste şi vioişie a mers P.S. Sa, la târnosirea bisericii din

satul natal, care a avut loc în ziua de 6 August 1929. Pe o vreme excesiv de

călduroasă, în ziua de 5 August a.c., P.S. Episcop, însoţit de scriitorul acestor

rânduri, a pornit spre locul natal de care, bineînţeles, se simte aşa de mult legat

sufleteşte. În Bârlad, ajungând pe la 6 p.m. P.S. Sa, s-a interesat în deaproape de

cele necesare pentru agapa frăţească care s-a şi dat în ziua de „Schimbarea la faţă”.

La Similişoara am ajuns pe la orele 9.30 seara, având cu noi şi pe părintele diacon

Grigore Dimitriu, de la Catedrala Sfintei Episcopii de Huşi, care plecase mai înainte

la Bârlad.

În ziua de 6 August a.c., s-a efectuat târnosirea bisericii de către P.S. Iacov,

înconjurat de econom Stavrofor Ilarion Dodu, protoiereul circumscripţiei II-Tutova,

stavrofor Gheorghe Ciorăscu de la Bogdana, econom Ioan Dimitriu Bogdana, Petru

Lazan-Mânzaţi, şi Sava Cozma de la Buda Patraşcani, Dionisie Udişteanu şi diacon

Grigore Dimitriu; iar Părintele Vavila-Tupilatu actualul paroh suplinitor, prin

stăruinţa căruia s-a reparat biserica, a orânduit cele de trebuinţă serviciului.

Deşi era o căldură insuportabilă, care a fost răcorită de o ploaie

binefăcătoare după amiază, totuşi lumea credincioasă era foarte multă, mai ales că

în acea zi, acolo, este şi un mic iarmaroc. Biserica a fost renovată complect, şi aşa

cum este, îi stă foarte bine şi ei şi enoriaşilor care şi-au sacrificat avutul spre a

împodobi „Casa lui Dumnezeu”, la care a contribuit şi P.S. Iacov cu 2000 lei.

1 Idem, an IV/1928. No.10, pag 154-155.

139

Târnosirea bisericii şi Sfânta Liturghie, au decurs într-o pioasă atmosferă.

Cu acel prilej P.S. Episcop, plin de mulţumire a acordat ranguri onorifice:

ieromonahului Vavila Tupilatu, rangul de protosinghel; iar preoţilor: Petru Lazan şi

Sava Cozma, rangul de sachelar. În cuvântul ţinut preoţilor onoraţi cu ranguri

bisericeşti, P.S. Episcop, cu lacrămi în ochi, a evocat duioase momente din vremea

copilăriei, când făcea mici trebuşoare în Sf. altar şi în biserică, în această biserică în

care acum slujia ca Episcop.

A fost un moment înălţător şi poate că n-a fost o mai bună înfrăţire

spirituală, decât atunci când fiul Similişoarei reîntors acasă, albit de ani şi plin de

înţelepciune şi har, evoca vremurile trecute, după care te înfiori adânc şi tremuri!

Iată de ce nu pot uita clipele ce le-am petrecut în umbra casii care ne-a dat pe

ierarhul şi cărturarul vremurilor noastre. După Sf. Liturghie, P.S. Episcop a oficiat

un „trisaghiu” pentru sufletul părinţilor săi, afară, la mormintele lor, şi s-a

fotografiat aci cu membrii familiei. În urmă s-a dat o agapă frăţească la casa

părinţilor P.S. Sale, fiind actualmente proprietar d. Cicerone Antonovici, fiul, care

ne-a primit aşa de bine la care agapă au participat şi d. Prefect al judeţului Tutova,

d. Georgescu-Bârlad deputat, d. Dorin primarul Bârladului şi clericii care au luat

parte la serviciul divin. La agapă s-au toastat de către: 1. d. N. Dorin primarul de

Bârlad, în onoarea familiei regale şi în amintirea celor 800.000 de eroi, cari au făcut

cu sângele lor România Mare. 2. părintele Ilarion Dodu protoiereu, în sănătatea P.S.

Episcop. 3. părintele I.N. Dimitriu-Bogdana, în onoarea d. prefect conducătorul

administrativ al judeţului Tutova. 4. d. Emil Grigoraş prefectul Tutovei, toastând

pentru fiul Similişoarei, care este P.S. Episcop al Huşilor, arată că P.S. Sa este

simbolul aspiraţiilor celor mai frumoase, aspiraţii care l-au ridicat la cele mai înalte

onoruri civile şi bisericeşti. 5. d. Georgescu-Bârlad, deputatul Tutovei, se asociază la

toate urările făcute de P.S. Sale, care a prilejuit sărbătoarea cât şi d. Cicerone

Antonovici, meritosul fiu al P.S. Sale, care a pregătit aşa de frumos cuibul părintesc.

6. P.S. Episcop, încheie seria toastelor, mulţumind conmesenilor şi făcând şi unele

reflexisiuni de ordin social. P.S. Sa, arată că numai dragostea l-a îndemnat să se

devoteze de mic casei lui Dumnezeu. Îşi aminteşte de când era în 1865-66, coleg cu

părintele Gh. Ciorăscu la şcoala primară din Bogdana, aminteşte de şcoala lui

Angheluţă de la Chiţoc şi de şcoala primară No. 1 din Bârlad şi de alte evenimente

din copilărie. În urmă P.S.S. spune, trecând asupra idealului nostru naţional, că -

România Mare este făcută prin jertfa şi prin acţiunile naţionale. Reflectând asupra

vieţii noastre morale P.S. Sa, relevă că numărul naşterilor se împuţinează ceia ce-i

un mare rău, căci „înmulţirea populaţiei unui neam i-aduce fericirea, iar

împuţinarea” moartea. Ca atare, să luptăm pentru fericirea neamului nostru şi

Dumnezeu să ne întărească. P.S. Sa, mulţumeşte tuturora pentru că au venit la

acest praznic local. Astfel într-o atmosferă plăcută a luat sfârşit agapa la care P.S.

Episcop, a amintit de fântâna făcută aici de P.S. Sa şi care se va sfinţi la 20

Septembrie şi de cele 3 (trei) poduri care le va face din nou, pentru pomenirea

părinţilor P.S. Sale. Aşa a luat sfârşit ziua de 6 August 1929, la hramul bisericii din

Similişoara.

Notă: după Ierom. Dionisie I. Udişteanu, Episcopia Huşilor (Inscripţii şi însemnări), Seminarul monahal Cernica, 1933, 32 p.

140

Monument ridicat în cinstea Episcopului

Veniamin Costache

de Episcopul Silvestru Bălănescu în 1893.

Zidul Episcopiei Huşilor.

141

IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR

de Artur Gorovei

Membru corespondent al

Academiei Române

Lucrare premiată cu „Premiul At. Toncoviceanu”

Episcopul Melchisedek, în „Chronica Huşilor”, vorbind despre Episcopul

Ierotheiu, ştie despre el, că la 27 Iulie 1744 era deja Episcop, precum se vede din

cartea domnească a lui Ioan Mavrocordat, ce poartă această dată, pentru apărarea

şi împresurarea moşiei Toporul, proprietate a Episcopiei.

Mai spune Episcopul Melchisedek că, după arătarea sinodicului, Ierotheiu

era cu metania dela mănăstirea Putna.

Cine era, în mirenie, şi de unde era, Episcopul Ierotheiu, Chronica

Episcopiei nu ştie.

Documente încă necunoscute, din colecţia mea, care sunt un strănepot de pe

mamă al Episcopului Ierotheiu, ne dau informaţii amănunţite despre aceste

chestiuni.

Numele de familie, în mirenie, al Episcopului Ierotheiu, era Borş, una

dintre cele mai vechi familii româneşti din Ardeal.

O ramură a acestei familii a trecut în Moldova, şi s-a stins, în linie

bărbătească; în Ardeal, însă, membri de ai acestei vechi familii mai există şi astăzi,

în satul Ungureni, fost Budafalva, în judeţul Someş (fost Solnoc-Dobâca, în era

nobilimei: Solnocul-de-mijloc), plasa Lăpuş, locul de origină al familiei Borş de Budafalva.

Descendenţii familiei, cari locuesc în Ungureni, se numesc Buda. Din

mijlocul lor s-a ridicat d-l Bud János, ministru al Ungariei, care nu-şi tăgădueşte

originea sa românească.

În Budafalva, sau Ungureni, trăiesc şi astăzi mai mulţi membri ai familiei

Borş de Budafalva, cari, din nobili, precum au fost odinioară, astăzi sunt ţărani

români şi mici proprietari.

Jeronim Bal, care a fost profesor în Cluj, unde s-a săvârşit din viaţă, în o

scrisoare adresată mie la Folticeni, la 25 Mai 1929, spune că el cunoaşte pe toţi acei

Buda din Ungureni, că a făcut războiul cu ei, în compania 32 de honvezi din Dej, şi

că toţi bărbaţii din familia Buda se numesc Ion, şi toate femeile se numesc Maria - o

datină la ei, dela care nu se abat, şi tot ca obiceiu ţin şi astăzi, că nu se căsătoresc

decât în familia Buda. La armată îi numerizau: Ion Buda I, Ion Buda II... etc. Erau

odată vreo zece Ion Buda.

Cel mai vechi document cunoscut, care pomeneşte familia Budafalva, este

de pe vremea Regelui Ungariei, Andrei, document menţionat în acel din 1275, al

Regelui Ladislaus IV.

Au fost doi regi în Ungaria cu numele de Andrei, înainte de 1275. Andrei I,

din casa Arpad, a domnit dela 1046 până la 1061, şi Andrei II, fiul lui Bela III, tot

din dinastia Arpad, a domnit dela 1205-1235. Ladislau IV, zis şi Cumanul, s-a urcat

pe tron în 1272 şi a domnit până la 1290. În documentul din 1275, Regele Ladislau,

vorbind despre Petru de Budafalva şi de neamurile lui, spune că şi strămoşii

142

acestora s-au bucurat „încă din vechime” de libertatea nobililor, precum se

dovedeşte din documentul Regelui Andrei, „iubitul nostru strămoş” (avi nostri

carissimi); este evident că dacă e vorba de un „strămoş” al regelui din 1275 şi de

nişte persoane care „încă din vechime” (ab antiquo) s-au bucurat de libertatea

nobililor, nu ne putem referi la regele Andrei II, care şi-a sfârşit domnia în 1235, cu

37 de ani mai înainte. Acesta nu ar fi fost nici strămoş şi nici vremea cu 37 de ani în

urmă nu se puteau numi „ab antiquo”. Rămâne deci statornicit că strămoşii lui

Petru de Budafalva, sunt acei dintre anii 1046-1061, de pe vremea lui Andrei I.

Ladislau IV punându-şi în gând să zădărnicească speranţele cehilor, cari

tindeau să predomine în Austria, a făcut alianţă cu Rudolf de Habsburg contra lui

Ottokar, regele Bohemiei.

Ottokar este una din figurile marcante din istoria Bohemiei. Ambiţios, fără

multe scrupule şi îndrăzneţ, ajunsese, în apogeul puterii lui, să se intituleze: rege al

Bohemiei, duce de Austria, duce de Stiria şi de Carintia, margrav de Moravia,

segnor de Carniola, de Marcia wendă şi de Eger. La moartea lui Bela IV, regele

Ungariei, fiul acestuia, Ştefan V, atacă Austria; Ottokar puse atunci mâna pe

Presburg şi Nyitra, şi tratatul din Iulie 1271 îi recunoscu aceste posesiuni. Henric,

regele Bavariei, fu atras în alianţă cu Ottokar; la moartea lui Ştefan izbucni războiu

civil în Ungaria, de care profită Ottokar şi puse mâna pe Presburg şi pe partea din

Ungaria până la Vag, în 1272, când se urca pe tronul Ungariei Ladislau IV.

Ottokar începu să alunece pe calea greşelilor, care l-au dus la peire.

Duşman al nobilimei, pentru a susţine burghezia, care era mai numeroasă - o

demagogie regală - şi-a înstrăinat sprijinul puternic de care nu se putea dispensa un

suveran, pe vremurile acelea.

Devenind vacant tronul imperial, Rudolf de Habsburg fu ales, în adunarea

dela Frankfurt, unde însă trimeşii regelui Bohemiei nu au fost primiţi; Ottokar era

în neînţelegere cu Bavaria. Papa Grigoriu X, care îl protejase până atunci pe

Ottokar, îl părăsi, când acesta îi ceru ajutorul, şi-l invită să se supuie. Papa

Grigoriu X avea tot interesul să-l susţie pe Rudolf de Habsburg, în care avea toată

încrederea că Rudolf, pe care-l recunoscu de împărat, nu va ştirbi patrimoniul

Sfântului Petru. Ottokar, ca omul care se înneacă, începu să recurgă la combinaţii

imprudente, pentru a-şi menţine prestigiul. Neascultând de sfatul Papei, el intră în

înţelegere cu regele Siciliei şi cu Guelfii italieni şi bazat pe sprijinul lor, ceru

împăratului Rudolf de Habsburg să-i confirme posesiunile. Drept răspuns la această

cerere, împăratul, în Septemvrie 1274, făcu un pact în contra regelui Bohemiei, cu

Episcopul de Passau, cu arhiepiscopul de Salzburg şi cu episcopul de Ratisbona.

Rezultatul acestei înţelegeri a fost că dieta din Nürenberg, la 11 Noemvrie 1274,

hotărî că bunurile imperiale ocupate dela moartea lui Frideric II trebue să fie

restituite şi însărcină pe contele palatin să aducă la îndeplinire această deciziune.

Acesta pofti pe Ottokar la Würzburg, pentru a se înţelege asupra acestei chestiuni.

Ottokar nu se duse. Atunci Rudolf dădu lui Filip de Carintia provinciile de sub

stăpânirea lui Ottokar, anume Carintia, Marcia şi Carniolia, ca o manifestare în

contra tiraniei regelui Bohemiei. Ottokar se referi dietei de Augsburg, unde fu

susţinut de Episcopul de Seckau; dieta însă respinse cererea lui Ottokar de a fi

menţinut în aceste provincii şi Frederic de Hohenzollern, burgravul de Nürenberg, îl

somă să părăsească provinciile. Toate încercările de reconciliere au fost zădarnice;

părăsit de vechii lui prieteni, duşmănit de nobilime, care se revoltă în contra lui,

Ottokar, devenit odios şi preoţimei, fu excomunicat de Arhiepiscopul de Salzburg.

Rând pe rând, Stiria, Carintia, Carniolia, fură smulse din stăpânirea lui Ottokar.

143

Bavarezii porniră contra Vienei, care capitulă şi Ungurii intrară în acţiune. După

sfaturile Episcopului de Olmutz, Ottokar ceru pace şi se mulţumi cu stăpânirea

Bohemiei şi a Moraviei şi Ungurii intrară în vechile lor hotare.

Prin combinaţii diplomatice, Ottokar visa să-şi menţie prestigiul. O fiică a

lui se căsători cu un fiu al Împăratului şi un fiu al lui cu o fată a lui Rudolf, căreia i

se dădu zestre partea din Austria dela Nord de Dunăre, cu clauză că în caz când ar

muri Vacslav, ginerele împăratului, partea aceasta din Austria, constituită zestre,

să fie anexată la Bohemia. Împăratul însă nu-l lăsă pe Ottokar să ocupe regiunea

aceasta, mai înainte de a se îndeplini condiţiunea sub care fusese constituită zestre

şi acesta încercând să atragă pe prinţii renani şi pe regele Bavariei contra

împăratului, războiul reîncepu la 27 Iunie 1278. Atunci Ladislau IV, regele

Ungariei, alergă în ajutorul împăratului. La 26 August se dădu o luptă memorabilă,

la Durnkrut, unde Ottokar căzu, rănit de Petru de Budafalva, pugil al regelui

Ladislau.

Acest Petru de Budafalva este răstrămoşul lui Ierotheiu Episcopul Huşilor.

Diploma din 1275, care lămureşte acest lucru, a fost publicată de Franciscus

C. Palma, în „Heraldicae Regni Hungariae specimen”, p.89, tipărită în Vindobona, la

1766, şi reprodusă de Katona Stephanus, în „Histosia critica regum Hungariae”,

tom. VII, p. 678. Buda, 1782.

Iată cuprinsul acestui document, după transcrierea şi punctuaţia

regretatului Jeronim Bal:

„Ladislaus Dei gratia Hungariae, Dalmatiae, Croatiae, Ramae, Serviae,

Galliciae, Lodomeriae, Bulgariae, Cumaniqeque Rex.

Omnibus Christi fidelibus, tam praesentibus quam poosteris litteras

praesentes inspecturis salutem in salutis Salvatore.

Regali dignum est et expediens (Majestati) eos, qui in dominorum servitiis

et expeditiosis famulatibus diutius se exercent, munifice opitulari, ut eo amplius

ipsorum exemplo ceteri ad fidelitatis opera vehementius incitentur.

Hinc est igitur, quod accedens ad nostrae Maiestatis praesentiam PETRUS,

filius BETEN, de BUDAFALVA, noster pugil specialis, undecies se in area

certaminis nostru ex mandato ut pugil strenuus probando triumphum laudabilem et

optatum obtinuisse remorans et proponens;

in proelio etiam nostro cum Atakaro rege Bohemorum, iuxta fluvium Marva

habito, in quo quidem proelio idem Petrus, filius Beten, diris vulneribus sauciatus,

cum nostris ceteris fidelibus more fidelium proelians multipliciter meruit

commendari, eodem rege Bohemorum in dicto proelio interempto seu mortuo.

Tandem nos instantissime ipse Petrus, filius Beten, supplicando postulavit,

ut in recompensationem talium et tantorum servitorum suorum se cum fratribus et

proximis suis, videlicet filiis Martini, item filiis Bethus, nec non filiis Andoch ac

filiis Mathiae de eadem, a conditione et numero comitum udvarnicorum, qui filii

comitum udvarnicorum dicuntur, eximi seu eximendo per nostram excellentiam in

coetum et consortium regni nostri nobilium sub vexillo nostro famulantium simul

cum terris et possessionibus ipsorum dignaremur aggregare.

His igitur petitionibus praedicti Petri, filii Beten, nostri pugilis, qui pro suis

fidelitatibus et meritorum servitiis summa esset per Nos dilectione attolendus:

ipsum cum suis fratribus et proximis, una cum terris et possessionibus ipsorum

universis, ex coetu et consortio ac conditionatu filiorum comitum udvarnicorum

eximentes et in coetum ac consortium regni nostri nobilium, nobiscum sub vexillo

nostro more exercituantis famulantium, de nostre benignitate regia duximus

144

adscribendo coniungendum; quem ad modum progenitores ipsorum ab antiquo in

libertate nobilium regni nostri, mediante privilegio regis Andreae, avi nostri

carissimi, evidenter per nos excepto, dignoscebantur gratulari: volentes, quod de

cetero idem Petrus pugil nostres fratres et cognati sui praenotati illa et eadem

gaudeant libertate, qua veri nobiles regni nostri gratulantur.

Ut igitur series huius gratiae robur obtineat perpetuae firmitatis, nec

processu temporis per quemquam possit vel debeat revocari: praesentes

concessimus litteras, duplicis sigilli nostri munimine roboratas.

Datum per manus discreti viri magistri Benedicti sacrae Strigoniensis

ecclesiae electi eiusdemque loci comitis perpetui, praepositi Budensis, aulae nostrae

vicecancellarii dilecti et fidelis nostri; praesentibus: Stephano Colocensi, Ioanne

Spalatensi arhiepiscopis, Lamberto Agriensi, Brictio Chanadiensi, Iob

Quinqueeclesiensi, Paulo Vesprimiensi, aulae nostrae cancellario, Philippo Vaciensi,

dominae reginae consortis nostrae carissimae cancellario, Lodomerio Varadiensi,

Timotheo Zagrabiensi, Dionysio Iauriensi, Petro Transsilvano ecclesias Dei fideliter

gubernantibus, Dionysio palatino, comite de Ottlichtz et iudice Cumanorum,

Matthaeo vaivoda Transsilvano, Aegidio magistro tavernicorum nostrum, Ugrino

bano de Zeurinio, Herbordo magistro dapiferorum nostrorum, comite de Barayana,

Laurentio comite Soproniensi, Gregorio comite Castriferrei, Muius magistro

tavernicorum dominae reginae, consortis nostrae perdilectae, Iacobo comite

Nitriensi et aliis compluribus comitatus regni nostru tenentibus et honores;

Anno Domini MCCLXXV, regni autem Nostri anno tertio, VI Idus

Septembris”.

În traducere românească, diploma aceasta are următorul cuprins:

„Ladislau, din mila lui Dumnezeu rege al Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei,

Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Bulgariei, şi Cumaniei.

La toţi credincioşii lui Hristos celor de acum şi viitori cari vor vedea

scrisoarea de faţă, mântuire în Mântuitorul izbăvirii.

Se cuvine şi e folositor ca Maiestatea regească să răsplătească cu belşug

celor ce se sârguiesc mai îndelungat în slujbele domnilor săi şi în vitejii la războiu,

pentru ca prin pilda lor cu atât mai tare să se îndemne şi alţii la îndeplinire de fapte

credincioase cu înflăcărare.

Astfel venind în faţa Maiestăţii noastre PETRU, fiul lui Beten, de

BUDAFALVA, pugilul nostru special, ni aminti şi ni spuse că el se dovedi, la

porunca noastră, ca duelgiu iscusit în aria de luptă şi câştigă de unsprezece ori

triumful lăudabil şi dorit;

dar apoi şi în lupta noastră ce o avusesem lângă râul Morava cu regele

Atakar al Boemilor, în care luptă acelaşi Petru, fiul lui Beten, rănit cu răni grozave,

susţinând lupta cu ceilalţi credincioşi ai noştri împreună, a fost vrednic de multe ori

să fie lăudat, fiind acelaşi rege al Boemilor ucis ori murind în lupta amintită.

Pe urmă însuşi Petru, fiul lui Beten, rugându-se a cerut ca Noi ca răsplată

pentru astfel şi însemnate fapte ale sale să binevoim cu puterea noastră preaînaltă

să-l scoatem, pe el şi rudele sale împreună, anume cu fiii lui Martin, apoi fiii lui

Bethus, aseminea cu fiii lui Andoch şi cu fiii lui Matia, tot de acolo, din starea şi

numărul comiţilor de udvornici, cari se numesc şi fii ai comiţilor de udvornici, sau

scoţându-i să-i adăugim la ceata şi tagma nobililor regatului nostru, cari slujesc sub

steagul nostru, cu pământurile şi moşiile lor împreună.

145

Deci la aceste rugăminţi ale amintitului Petru, fiul lui Beten, pugilul

nostru, care pentru credinţa sa şi slujbele sale vitejeşti ar trebui să fie înălţat de

către Noi cu dragostea cea mai mare, am hotărât ca Noi, din graţia noastră

regească, pe el însuşi cu fraţii şi rudele sale şi cu toate pământurile şi moşiile lor

împreună, scoţându-i din ceata, tagma şi legământul fiilor comiţilor de udvornici,

prin scrisori să-i înşirăm în ceata şi tagma nobililor regatului nostru, cari după

obiceiu fac cu Noi împreună slujbe la oaste, sub steagul nostru; precum şi despre

strămoşii lor se dovedi invederat din documentul regelui Andrei, a iubitului nostru

strămoş, primit de cătră Noi, că s-au bucurat încă din vechime de libertatea

nobililor: hotărând de altcum şi Noi ca acest Petru, pugilul nostru, fraţii săi şi

rudele sale amintiţi să se bucure de una şi aceeaşi libertate, de care au parte nobilii

adevăraţi ai regatului nostru.

Drept care, pentru ca rânduiala acestei garanţii a noastre să câştige

întărire de trăinicie veşnică, nici ca să poată să fie ori să se poruncească să fie

revocată de cineva în cursul vremii, li-am dat documentul de faţă întărit cu

întăritura sigiliului nostru dublu.

Dat prin mânile cucernicului bărbat ale magistratului Benedict

(arhiepiscop) ales al sfintei eparhii a Strigoniului şi comite perpetuu al acestui loc,

prepozit de Buda, vice-cancelarul curţii noastre, iubitul şi credinciosul nostru, în

fiinţă fiind şi arhiepiscopii Ştefan de Kalocsa, Ioan de Spalato; iar Lambert la Agria,

Brictius la Cenad, Iob la Pécs, Paul la Veszprém şi cancelar al curţii noastre, Filip

la Vácz, şi cancelar al Doamnei regine, soţia noastră preaiubită, Lodomer la Oradea,

Timoteu la Agram, Dionisie la Györ, Petru în Transilvania conducând cu credinţă

bisericile lui Dumnezeu; fiind apoi Dionisiu palatin, comite de Ottlichtz şi jude al

Cumanilor, Matei voevod transilvan, Egid magistrul visternicilor noştri, Ugrin ban

de Severin, Herbord magistru al stolnicilor noştri, comite de Baranya, Laurenţiu

comite de Sopron, Gregoriu comite de Vasvár, Muius magistru al vistiernicilor

Doamnei regine, a soţiei noastre preaiubite, Iacob comite de Nyitra şi alţi mulţi

ţinând diregătoriile şi slujbele regatului nostru.

În anul Domnului 1275, iar al domniei noastre an al treilea la 8

Septembre”.

În diploma aceasta se spune că Petrus este fiul lui Beten de Budafalva.

Ce ar putea să însemneze acest Beten, care probabil că va fi fost scris

Bethus sau Betus?

În onomastica ungurească nu am putea să găsim explicaţia, şi nici în o altă

limbă.

Cetirea numelor de persoane, în diplome, este adeseori nesigură. Greşeli se

făceau şi în vechime, precum se întâmplă şi astăzi. Între litera n şi u s-a făcut şi se

face încă multă confuzie, mai cu seamă în scrierea gotică, întrebuinţată în diplomele

vechi. Confuzia între Beten – care se poate scrie şi Bethen – şi între Bethus este

foarte admisibilă. Forma Beten, dacă n se confundă cu u, trebue să o cetim Beteu, la

care adăugând un s, pentru a latiniza cuvântul, avem pe Beteus sau Betheus.

Cuvântul acesta ne dă pe românescul bătăuş, nume ce corespunde exact noţiunei de

pugil, adică maestru de scrimă, duelgiu, armaş regesc.

Este vorba, deci, de o familie de bătăuşi profesionişti. Şi tatăl lui Petru

fusese bătăuş, şi fraţii lui fuseseră bătăuşi, ca şi fiii lui şi fiii lui Matia, după cum au

fost şi alţii din familia Budafalva, despre care vorbeşte o diplomă din 1588, pe care o

vom vedea mai la vale.

146

Încă o observaţie asupra diplomei din 1275.

Ladislau IV, pentru a răsplăti pe Petru de Budafalva, şi pe neamurile lui,

pentru faptele lor vitejeşti, hotăreşte să-i scoată „din starea şi numărul comiţilor de

udvornici cari se numesc şi fii a comiţilor de udvornici” (a conditione et numero

comitum udvarnicorum, qui filii comitum udvarnicorum dicuntur).

Comitele de udvornici, din secolul XIII, are exact acelaşi înţeles ca şi

„kneaz”. Erau, adică, nişte nobili mai mici; descendenţi ai knejilor. Numele de

„comes”, în secolul XIII, se aplică şi la funcţii mai mici, ca „şefi”, „căpitănii”.

Udvornicii însăşi, în special cei regali, erau oameni liberi, îndeplinind anumite

servicii, ca duelgii, curieri poştali, chiar gardişti, vieri, grădinari, şi altele. Petru de

Budafalva, fiu al unui comite de udvornici, avea funcţiunea de duelgiu regal.

O altă ramură a familiei Budafalva s-a mutat în comitatul Pojon, şi

descendenţii acestei ramuri poartă numele de familie Vermeş.

Din ramura dela Pojon au fost mai mulţi pugili; unul dintre ei a fost pugil al

regelui Ludovic I Anjou, dela care obţine o nouă confirmare a nobleţei, în anul 1356.

(Palma, op.cit., p.92). Nobilitatea familiei Vermeş a fost apoi confirmată şi de

împăratul şi regele Matia II, la începutul secolului XVII.

Diploma din 1275 a fost dusă, din Budafalva, cu ramura Vermeş, în

comitatul Pojon. Originalul nu se mai păstrează; Palma l-a publicat după o copie

autentică din secolul XIV, ceea ce explică şi posibilitatea de greşeli în transcrierea

numelui Beten, în loc de Beteus1.

Ramura familiei Budafalva cu numele Vermeş nu ne interesează, în

genealogia Episcopului Ierotheiu.

Peste trei secole, un alt membru al acestei familii, Andrei Borş de Budafalva, militar de profesie, este răsplătit de împăratul Rudolf II, pentru

serviciile aduse împărăţiei.

Diploma acestui împărat, dată în Praga, în luna Noemvrie 1588, scrisă pe

piele de viţel, necunoscută până acuma, se află în colecţia mea, rămasă dela bunicul

meu de pe mamă, Banul Iancu Borş, dela Bâdiliţă, din ţinutul Sucevii.

Cu trecerea vremii, şi după cumpenele prin care au trecut strămoşii noştri,

cari pribegind îşi purtau, de multe ori, în sân, actele mai de valoare, diploma

aceasta – pe care se cunosc urmele de grăsime ale pielii trupurilor care au

adăpostit-o – are oarecare lipsuri, fiind ruptă la îndoituri, şi unele cuvinte fiind

şterse. Începutul diplomei, însă, este mai bine conservat.

Cuprinsul acestei diplome, aşa cum se poate ceti astăzi, este următorul:

„Nos Rudolphus Secundus Dei gratia electus Romanorum imperator.

Semper Augustus ac Germaniae, Hungariae, Bohemiae, Dalmatiae,

Croatiae, Sclavoniae,... Galitiae, Lodomeriae... Rex Archidux Austriae Dux

Burgundiae, Stiriae, Carinthiae, Carnioliae... Dux Luxemburgae ac superioris et

inferioris Silesiae, Wurthembergae et Thek... Princeps, Tyroliae Comes... yburgi et

Goritiae, Landgravius Alsatiae, Marchi... Roma... Imp... sum Burg... superioris et

inferioris usatiae, Dominus Marchiae, Sola... naviris et Salinarum et memoriae...

1 Palma, la p.89, zice: „Am publicat acest document cu preciziunea cea mai mare, după o

copie autentică”. În notă, adaugă: „Acest document ni l-au comunicat nouă descendenţi de ai

acestui Petru f. Beten, lăudat în diplomă, cari trăiesc astăzi (la 1766), purtând numele de

Vermes; copia autentică este făcută de secretarul de cancelarie al Domnitorului Ludovic I,

rege al Ungariei, care se numea Ladislau, şi era totodată şi prepozit al mănăstirii de Csdzma

şi comitele (şeful) capelei regeşti, întărită şi cu sigiliul regelui şi datată din Buda în ziua

Sfântului Mucenic Bricţiu, în anul lui Hristos 1356”.

147

praesenti... significantes quibus expedit universis Quod Nos cum ad... rum fidelium

nostrorum h... supplicatorum nostrae p... Maiestati... attentio et consideratio

fidelitate et fidelibus serviciis.... nostri Nobilis ANDREAE BORS DE

DWDAFFALWA, militis Zathmariensis quae idem... rae primum Regni nostri

Hungariae coronae et deinde Maiestati nostrae pro locorum et temporum varietate

fideliter exhibuisse et impendisse ac imposterum quoque exhibere et impendere

fuisse dicitur ejusdem ob haec tum vero... et munificentia nostra regia, qua quosque

de nobis et Republica Constiana benemeritos ac virtutis colendae antecessorum

nostrorum Divorum quondam Augustorum exemplo pr... cisque cer... mommenta,

quae ad maiora quaeque praestanda eos incitare possent decernere consu... mus...

ANDREAM BORS DE DWDAFFALWA, ac per ipsum IACOBUM similiter BORS

patruelem, eiusdem qui... nobilibus parentibus orti, et libertate nobilitari usi sunt et

gausi de Regiae nostrae potestatis plenitudine... adis denuo in coetum et numerum

herorum non dubitauimus Regni nostri Hungariae et partium ei subiectarum

nobilum duximus numerari et adscribere. Annuentes et... nostra scientia... semper

et perpetuis temporibus... privilegiis horum libertatibus viribus prerogativs

simultatibus nobilitari Regni nostri Hunagariae et... nobiles haeredes... usi sunt et

gaudere... quorum omnibus... clausum Regio diademate... rubri et... illinc aurei et

celestini colorum... sese diffundentibus illud decenter... coloribus recte... ANDREAE

BORS DE BUDAFALWA ac per ipsum IACOBI similiter BORS patruelem eiusdem

ipsorumque haeredibus et posteritatibus universis... et conferenda. Decernimus

nostra scientia considerata concedentes ut ipsi a modo imposterum futuris... semper

et perpetuis temporibus eadem arma seu nobilitatis insignia... Regni nostri

Hungariae et parium sibi subiectarum nobilium... libertatibus potestatibus,

quibus... vel ex consuetudine utuntur et gaudent... certaminibus. Adductus

torneamentis duellis monomae... et quibus nos exercitys militaribus et

nobilitaribus... nterys dominus. Generaliter vero in quarum libet generibus

submer... et syncerae nobilitatis... quo eos ac haeredes ipsorum uniuersos... ac

omnibus status, dignitatis conditions et praemio... nobilitari uolumus ferre, gestare

illisque atque fruit et gaudere... ualeant haeredesque et posteritates ipsorum

uniuersae habeant atque possint. Jmó damus et concedimus presentium per

uigorem J... rei memoriam firmitatemque perque... Hungariae utimur impendenti

consueuimus nobilitare ANDREAE BORS DE BWDAFFALWA ac... ipsum JACOBO

similiter BORS patrueli eiusdem ipsorumque haeredibus et posteritatibus uniuersis

gratiose dandas duximus et concedendas. Datum per manus fidelis... eiusdem

Comitis perpetui Consilii et Aulae nostrae summi Cancellary in arce nostra Regia

Pragensi... mensis Nouembris anno Domini Millesimo Quingentesimo octogesimo

octauo... Hungariae et aliorum ducum Bohemiae uero similiter... VENERABILIBUS

et Christo patribus dominis Gaspari Ziankouachky... electo Chanad... Stephan...

ecclesiarum et servis ecclesiae Dei feliciter gubernantibus Sil... et B... ecclesiarum...

Metropolitanis necnon... Thoma... Comite perpetuo... ontis Claudy, Regnorum

nostrorum Dalmatiae, Croatiae et Sclavoniae Bano, Comite Georgi...

Cubiculariorum Francisco de Roma... Stephan Th... nostrae et Simone Forga...

Magistris... Nicolao... H O N O R.

(Iscălitura Împăratului).

Patrus E. Jaurien...

Libartus Hindreich.

148

Pentru credinţa şi serviciile sale, Andrei Borş de Budafalva, şi ruda sa

apropiată, de pe tată, Iacob Borş, împăratul le recunoaşte titlurile de nobleţă şi

privilegiile acordate nobililor, şi-i fixează şi blazonul.

Andrei Borş de Budafalva era „miles Zathmariensis”, oştean din Satul-

mare. Calitatea de militar, de pugil, pe care o aveau acei din familia lui, încă din

vremurile vechi, de pe la anul 1000 după Hristos, se transmisese, ca o moştenire

neştirbită, şi urmaşilor de pe vremea lui Rudolf II.

Mai târziu, la 14 August 1786, autorităţile în drept din Careii-Mari (Nagy-

Károly), după cererea fraţilor Mihail Borş de Budafalva şi Andrei Borş de Budafalva, constată descendenţa lor din Andrei Borş de Budafalva, acel din diploma

din 1588, şi le recunosc privilegiile de nobleţă.

Documentul acesta inedit, din colecţia mea, are următorul cuprins:

„Vice-Comes Ordinarius, & Sacrae Caesareo-Regiae ac Apostolicae

Majestatis Consiliarius cum Juratis Notariis Comitatus Szatthmar in Systematica

Sessione per Gloriose Regnantem Serenissimam Suam Caesareo-Regiam &

Apostolicam Majestatem Josephum Secundum Dei Gratia Romanorum Imperator,

& Regem Hungariae & Medio Circularis Excelsi Consilii Locumentenentalis Regii

Intimati Buda de dato 20-0 Mensis Junii Anno modo volvente 1786 Sub No 26523

Emanati, Regnotenusque Publicati Ordinata Considens, Memoriae Commendo

Tenore presentium significans Quibus expedit Universis; Quod cum Anno, Die,

Locové datarum presentium pro pertractandis Altum (Altissimae) Suae

Serenissimae Caesareo-Regiae, & Apostolicae Majestatis Servitium, Communemque

Comitatus istius permansionem respicientibus Publico-Politicis; Miseraeque ipsius

Contribuentis Plebis Statum tangentibus Negotiis in Oppido Nagy-Károli Loco

quippé Ordinarii Consessus Noviter prescripto more consedissem, àc una ibidem

constitutus fuissem, Eotum Egregii Michaël & Andreas Bors, pro nunc in

Possessione Péer Comitatu Medii Szolnok ingremiata residentes Carnales, &

Uterini fratres, Filii Ioannis, Filii olim Petri, Filii Nicolai, Filii ibidem Nobilis Andreae condam Bors de Budafalva Armalium quippé Imperatoris Militis dudum

Caesareo-Regii Szatthmariensis, Nomine etiam, & in Persona Patruelis Sui Andreae in posessione Tóti Comitatui Bihoriensi adjacente degentis Filii Andreae

condamn, Filii olim praefati Oppido hoccè Nagy-Károly Personaliter praesentes,

medio exhibitae Supplicis Suae Instantiae detexerunt humillime: qvaliter Ipsi tàm

sibi qvàm et praefato Patrueli Suo Tótiensi Andreae coram Congregatione, & Sede

Judicia Comitatus hujus Anno (nunc?) volvente Judicialiter comprobata, àc dein per

suam quoque Majestatem Serenissimam Clementer approbata super Nobilitate Sua

Litteris Testimonialibus indigerent, ut plurimum essentque Eisdem, àc memorato

Patrueli Suo, successoribusque Suis summè necessariae, supplicando desuper

humillimè, qvatenus Ipsi cum praeattacto Patrueli Suo super indubio suo Nobilitari

Statu Solitis Litteris Testimonialibus providerentur, cùm autem Justa petenti non

esset denegandus assensus, sed et alias, siquidem Ipsi suplicantes in instituto illo

Nobilitatis Legitimatorio, qui in Sedria Comitatus hujus Szatthmariensis ex

Benignae Ordinatione Caesareo-Regiae Actore Fisco Magistrali contra antelatos

Supplicantes Michaelem quippè Péériensem Ejusquè Filios Georgium & Ioannem, Andream item aequè Periense, Ejusquè Filium Alexandrum nec non Tótiensem,

Andream improlem adhúc motus extiterat, ex Productis Benignis Armalibus Rudolphi Secundi Imperatoris, & Regis Anno 1588 die 8-a Mensis Novembris, pro

parte Nobilis Andreae Bors de Budafalva Militis Szatthmariensis, àc per tum

Patrueli ipsius Jacobo Clementer Concessis, ác prius in Comitatus hocce Szatthmar

149

Possessione Domahida, qvo annò, & Die propter obligaterationem Publicatione non

apparente, Subsequè autem in Comitatu Medii Szolnok Possessione Ákos prima

proxima post Festum Beati Laurentii Martyris sub Congregatione & Sede Judiciaria

Anno Domini 1595 solemniter Publicatis; Inquisitione item authentificata per

Sedem Judiciariam comitatus hujus Anno hoccè 1786 Die II-a Mensis Februarÿ

hicce Subinserta Sententia mediante pro veris Nobilibus adiuventi fuissent et pote:

Producentibus in Edoctionem Nobilitatis Suas Armales Litteras Rudolphi 2-

i imperatoris, & Regis Hungariae de Anno 1588 8-a Mensis Novembris in arce

Pragensi Nobili, ut attacta Armales Testantur Andreae olim Bors de Budafalva, nec

non Patrueli Ejus Jacobo Bors Clementer concessas inqué Comitatu hoccè prius

Szatthmariensi more solito proclamatas, & publicatas Sub Littera A. Juri

exhibentibus. Inquisitionem insuper Sub Littera B. quatuor adjuratorum

Grandaevorum, omniqué exceptione Majorum Testium fassiones in se

complectentem improcessuantibus Schaema item Genealogicum Sub C.

aducetentibus, ác aliud praeter haec Instrumentum sub D. Producentibus, Ex quo

Sub Littera B. provocata Inquisitione mediante, relate ad exhibitum Schaema

Genealogicum Sub C. id manifeste probaretur, quod modo Producens Andreas in

Tóti residens habuerit Parentem Andream, Andreae frater Carnalis Ioannes

genuerit Michaëlem, & Andream Péérienses modo producentes, Producentium porrò

Avus fuerit Petrus, hujus vero Genitor Nicolaus olim Bors Producentiumquippè

Proavus, Ejusque Frater Carnalis Thomas in Semine deficiens, Testes eum (eos)

optimè Novissè ex positiva scientia aequaliter recentem usum porro Nobilitarem ad

haec usque tempora, cum continua Conservatione Privilegialium ab immemoriali

exercitum, utut Lugubri injuria Ejusdem temporis eotum in his Partibus adèo

praevalente Petrum Producentium Scilicet Avum Vi, & Potestate nonnunquam

aggravante, per Thomam tamen Fratrem Ejus Carnalem deficientem in favorem

quoque Ejus continuo Sustentatum, tam ipsa Inquisitio sub B. qvàm et

Documentum Sub D., Comitis videlicet Francisci Károlyi Scriptum comprobant, qui

Petrus dein Militem etiam insurgitem inter Regni Nobiles Incolas statuisse

remonstraretur, hinc Productione hác tàm per Publicam retentionem productarum,

àc per neminem usque in praesentia Tempora praetensarum Privilegialium qvàm &

continuatum Usum immemorialem Nobilitarem evicta, ut & per adaequatam

edoctionem plurimorum quoquè Graduum Sufficienter per Producentes cum

remonstratione etiam mutuae Connexionis Legitimata existente; Eandem velut

Benigna Idaeae Caesareo-Regiae puncto Secundo cohorenter comprobatam

Judicialiter stabiliri àc Processum praesentem fine altioris revisionis &

Confirmationis Excelso Consilio Locumentenentiali Regio submittendum esse

decerni, Per Juratum Comitatu Szatthmar Primarium Vice-Notarium Alexandrum

Mátáy de Gutorfölde m.p.

Quae dein praededucta Sententia Suae Majestati Serenissimae juxta

altissima praescripta demisse submissa existente, eadem Clementissimè approbata

praememorati supplicantes una cum cointeressatis Familiae Suae Hominibus pro

Indubiis Nobilibus in qvantum declarati essent, Cujus etiam Benigne Resolutionis

Regiae per Excelsum Consilium Regium Locumtenentiale Hungaricum de dato 3-ae

Mensis Maÿ Anni 1786 Sub No 18847 Intimatae Contextus taliter sequitur:

Jnclyta Universitas. In processu Legitimatorio Nobilitatis Familiae Bors

coram Comitatu hocce Szatthmariensi instituto, & sub II-a Februarÿ a.c. isthuc

submisso, abhinc verò Suae Majestatis Seremissimae demisse repraesentato,

Nobilitate Producentium Bors ad prescriptam B. Idaeam sufficienter Legitimata,

150

Benignae cisum fuit altae fatae Suae Majestati satam catenus Sedrialem

sententiam approbare.

Quod ipsum Jnclitae huic Universitati de B. jussu Regio Intimando

praevium Processum praesentibus remittit committitque Consilium hoc Regium

Locumtenentiale, ut taxam in hic advoluta Taxateratus Officii Nota espressam a

concernentibus exigi, & incassatam proximo Camerali Officio resignari faciat.

Datum ex Consilio Locumtenentiali Hungarico Budae die 3-a Maÿ 1786 celebrato Ad

Officium paratissimi Comes Christophorus Niczky manu propria L. B. a Seeberg

manu propria Inclitae Universitati Comitatus Szatthmariensis ex Officio

Praesentatae & Publicatae sub Congregatione Partiali Comitatus Szatthmar die 24-

a Maÿ 1786 in Oppido Nagy-Károly celebrata.

Hic praevio modo coram Sede Judiciaria Comitatus hujus Szatthmariensis

evicta superius recensitorum supplicantium Michaelis scilicet duorumque Filiorum

hujus Georgii, & Ioannis, Andreae item, & Hujus Filii Alexandri in praescripta

Possessione Péér residentium, Andreae denique in suprafata Possessione Tóti

habitantis, Omnium Bors de Budafalva Nobilitate per suam quoque Majestatem

Serenissimam Clementer Confirmata jam existente, justae supplicantium petitioni

annuendo Ipsorum Nobilitaris Legitimationis praemisso modò agitatae, àc decisa,

Subsecutaequè dein Clementissimae Conformationis Seriem praesentibus Litteris

genuinè insertam super vera Eorundem, antenatorum què Ipsorum Indubia

Nobilitate futura Jurium Suorum Successorumque etiam pro cautela. Necessaria

deservituras Subscriptione, & Sigilio Meis Altissimè Noviter B. praescripto modo

munitas extradandas esse duxi Litteras Testimoniales in Oppido Nagy-Károly Locó

consessus Ordinario Die 14-a Mensis Augusti Anno Domini 1786”.

Alexius Rakowsky de Eadem

Incliti Comitatus Szatthmariensis

Ordinarius Vice Comes et Suae

Celsissimae Regiae Apostolicae

Majestatis Consiliarius manu propria.

L.S.

Lectae correctae extradatae

per Juratum Incliti Comitatus

Szatthmariensis pro tunc

Vice Notarium Alexandrum

Mátay de Gutorfölde.

L.S.

Josephus Za... nathÿ

Vice Notarius

L.S.

Josephus Csaszÿ

Jud. Vice Notarius

L.S.

Urmează, pe dosul actului, următorul text în ungureşte:

„Ezen bizonyitó levél közönségessen fel olvastatott, kihirdettetett, senki

ellene nem mondván a bent megirt Pér-ban lakó Bors Mihálly és fiai Gyorgy és

János, úgy Bors András és fila Sándor ennél fogva igaz nemeseknek megismértettek

és tartatni rendeltettek.

Kelt Tasnádon, Szent Iván havának tizenkilencedik napján, ezer hátszas

kilenczenharmadik esztendöben tartott közönséges gyulésünkböl.

Kiadatott Tekintetes nemes

Közép Szolnok vármegye hites

vicenotariusa

Balásy Sándor

által.

151

În româneşte, după traducerea lui Jeronim Bal, acest document sună astfel:

„Vicecomitele ordinar şi comisar al Maiestăţii Sale caesareo-regeşti

apostolice, împreună cu consilierii juraţi şi Notarul Comitatului Satumare

(Szatthmar), fiind în şedinţă ordinară, conform ordinului Prealuminatei Majestăţii

Sale ces. reg. gloriosului Domnitor Josif II, din mila lui Dumnezeu Împărat al

Romanilor şi Rege al Ungariei, comunicat prin Dumnezeu Împărat al Romanilor şi

Rege al Ungariei, comunicat prin adresa Înaltului Consiliu regesc de Locotenenţă d.

d. 20 Iunie a.c. 1786, No 26523 şi publicat în toată ţara,

dăm întru amintire aducând la cunoştinţa tuturor cărora se cuvine, prin

conţinutul acestei scrisori, că eu ţinând şedinţă de judeţ îndătinată, în anul, ziua şi

locul ce se aminteşte la data (sfârşitul) acestei scrisori, ca să se îndeplinească slujba

Preaînălţatei Majestăţii Sale ces. reg. Apostoliceşti şi chestiile publice-politice ce

privesc bunăstarea de obşte a Comitatului acestuia şi cele ce privesc starea miserei

plebe contribuabile, în oraşul Careii-Mari (Nagy-Károly), adică în locul reşedinţei

mai din nou stabilite, atunci s-au prezentat (înaintea noastră)

cinstiţii Mihail şi Andrei Borş, locuitori acuma la moşia Péér, încorporată

acum în Comitatul Solnocul-de-mijloc, fraţi de sânge şi de naştere

fii lui Ioan

fiul lui cândva Petru,

fiul lui Neculai

fiul nobilului de odinioară Andrei Borş de Budafalva, care avuse diplomă de

nobil dela un împărat, căci fusese odinioară soldat împărătesc din Comitatul Satul-

Mare,

în numele şi cu împuternicirea (reprezentând) vărului său Andrei, care

locueşte în posesiunea Tóti ce se află în vecinul Comitat al Bihorului, care este

fiul lui cândva (defunctului) Andrei, (iar acesta)

fiul amintitului Petru, care adecă fusese nepot al lui Andrei, ce căpătase

diplomă nobiliară împărătească,

fiind deci aceştia prezenţi prin mijlocirea petiţiunei şi cererei lor aşternute,

ni cerură cu umilinţă, cum că atât dânşii cât şi vărul lor amintit Andrei ar avea

nevoie de documente despre nobilitatea lor, care fusese aprobată în anul curent în

mod oficial (judecătoresc) atât în congregaţiune cât şi la tribunalul acestui Comitat,

iar după aceea şi preagraţios de cătră Prealuminata Majestatea Sa;

ba ce e mai mult, acestea (documente) sunt de mare trebuinţă atât lor cât şi

amintitului văr al lor şi urmaşilor săi;

ne rugară deci cu umilinţă, ca ei împreună cu amintitul lor văr să fie

prevăzuţi cu documentele obişnuite despre starea (statul) lor nobilitară

neîndoelnică.

Cum însă celui ce cere lucruri drepte nu i se poate refuza aprobarea, dar şi

în acea bază că însăşi petiţionarii la verificarea legală de nobilitate care o intentase

la tribunalul acestui Comitat Satmar din ordin graţios, susţinându-l fiscalul oficial

(avocatul statului) împotriva numiţilor petiţionari Mihai din Péér, şi fii săi George

şi Ioan şi împotriva lui Andrei, tot asemenea din Péér, şi fiul său Alexandru şi

împotriva lui Andrei din Tóti, fără copii,

Producând dânşii binevoitoarea diplomă nobilitară dată prea graţios de

cătră împăratul şi regele Rudolf II în anul 1588 ziua 8 a lunei noembre pentru (în

favorul) nobilul Andrei Borş de Budafalva, soldat din Satmar şi prin dânsul şi

vărului său Iacob,

152

care (diplomă) a fost publicată în mod oficial întâiu în acest Comitat

Satmar, în localitatea Domahaza, dar în care an şi zi nu este evident, fiind ştearsă

scrisoarea, apoi în Comitatul Solnocul-de-mijloc, în localitatea Ákoş, în ziua a doua

după sărbătoarea Sfântului Laurenţiu Martirul, în congregaţiune şi şedinţă de

judecată;

mai departe ei fuseseră aflaţi ca nobili adevăraţi şi în urma cercetării

oficiale făcută de cătră scaunul judecătoresc al acestui Comitat în acest an 1786 în

ziua 11 a lunei februar, conform sentinţei aci inserate, precum urmează:

Producând pentru dovedirea nobilităţii lor diploma nobilitară dela Rudolf II

împăratul şi regele, dată prea graţios în anul 1588, 8-a zi a lunei noembre, în

cetatea Praga, nobilului, precum dovedeşte diploma, Andrei cândva Borş de

Budafalva, şi vărului său Iacob Borş, publicată în mod obişnuit în acest comitat al

Satmarului sub litera A. şi susţinând cercetarea oficială în chestie, sub litera B.,

fasiunile complimentare pentru împrocesuaţi, făcute de patru marturi

juraţi şi majori fără excepţiune,

arborele genealogic sub C.,

aducând mai departe în afară de acestea sub D. o dovadă din care prin

mijlocirea cercetării instituite relativ la şema genealogică de sub C., se dovedea în

mod manifest că cel ce prezenta acum diploma, adică Andreas, locuitor în Tóti, avu

ca tată pe Andrea; iar fratele dulce (frate drept) al lui Andrei: Ioan, a născut pe

Mihail şi pe Andrei din Péér, acum producătorul (diplomei); iar moşul acestora

producători fusese Petru, iar tatul acestui, Neculai cândva Borş, adică strămoşul

producătorului, tatul acestui apoi a fost Nicolaus cândva Borş, adică strămoşii lor

care avusese un frate dulce Toma, mort fără copii.

Că marturii ştiu prea bine cu cunoştinţă pozitivă despre folosinţa nobilităţii

lor în timpul de faţă, şi că de când nimeni nu-şi aduce aminte au şi exercitat-o; cum

că întâmplându-se în aceste părţi mai multe răzmiriţe: atunci Petru, adică moşul

producătorilor (diplomei) fiind siliţi de multe ori de putere şi samavolnicii (de stări

revoluţionare), diploma nobilitară a fost păstrată de cătră Toma, fratele său dulce,

mort fără copii, care o ţinea la el totdeauna în favorul său; ceea ce dovedeşte atât

cercetarea de sub B., cât şi documentul scris de sub D. al Comitelui Francisc Károly,

prin care se dovedeşte că acest Petru a fost înrolat ca soldat insurgent între

locuitorii nobili ai ţării.

Astfel dar, atât prin producerea (arătarea) cât şi prin conservarea

(reţinerea) publică a celor (a literilor nobilitare) produse, cât şi prin aceea că nimeni,

până în timpul de faţă n-a ridicat pretenţiune faţă de diploma aceea privilegială, cât

şi prin uzul continuat al nobilităţii, din timpuri imemoriale, este dovedit şi dreptul

celorlalţi faţă de deţinător, cât şi prin o dovedire potrivită de cătră producători ai

mai multor grade de rudenie şi legături reciproce fiind legitimată (nobilitatea); se

stabileşte că aceea este conform (ideii) intenţiunei cesareo-regeşti, din punctul al

doilea comprobată în mod coherent prin judecătorie şi se hotărăşte că procesul

prezent să fie înaintat la Înaltul Consiliu de Locotenenţă regesc în scopul revizuirii

şi aprobării mai înalte. Scrisă prin primnotarul jurat al Comitatului Satmar,

Alexandru Mátáy de Gutorfölde m.p.

Această mai sus produsă sentinţă fiind supusă cucernic Majestăţii Sale

Serenisime, conform ordinelor mai înalte, şi fiind ea prea graţios aprobată, că

petiţionarii amintiţi împreună cu toţi membrii familiilor lor cointeresaţi, au fost

declaraţi ca nobili neîndoielnici, urmează din textul rezoluţiunii binevoitoare

153

regeşti, comunicată prin înaltul Consiliu de Locotenenţă regesc unguresc d.d.3 maiu

anul 1786, astfel:

Cinstită obşte nobilă! În procesul pentru dovedirea nobilităţii familiei Borş,

instituit înaintea Comitatului aceluia de Satmar şi la 11 februar aşternut aci, iar de

aci referat (reprezentat) cu supunere Majestăţii Sale Serenisime, nobilitatea

producătorului (de diplomă) Borş fiind în deajuns legitimată, conform avizului B.,

înalt amintita Majestate a binevoit a aproba hotărârea Sedriei (judecătoriei

comitatense).

Deci actele procesului se retrimet onoratei Obştii nobile (universităţi)

pentru a comunica deciziunea regească conform B., şi Consiliul de Locotenenţă vă

însărcinează să lăsaţi să fie încasată dela cei interesaţi taxa ce cade conform notei

oficiului taxatoral (de contabilitate) şi primind-o, să fie predată celui mai apropiat

oficiu cameral (de dare). Dată din Consiliul Locumtenenţial ungar ţinut în Buda la 3

maiu 1786.

Gata spre serviciu Comitele Christofor Niczkky m. p.

Liber Baro a Seeberg m. p.

Cinstitei Obştii a Comitatului Satmar, din oficiu.

A fost prezentată şi publicată în adunarea parţială a Comitatului Satmar

ţinută la 24 maiu 1786 în Careii-Mari.

În urmare: fiind nobilitatea celor mai sus petenţi amintiţi, adică a lui

Mihail şi a celor doi fii ai săi George şi Ioan; mai departe a lui Andrei şi a fiului său

Alexandru, locuitori în amintita posesiune Péér, mai departe a lui Andrei din sus

amintita posesiune Tóti, cu toţi Borşii de Budafalva, întâi dovedită în mod

premergător înaintea judecătoriei acestui Comitat Satmar, apoi confirmată prea

graţios prin Majestatea Sa prealuminată, eu îndeplinind petiţiunea justă a

suplicanţilor,

tot demersul (şirul) legitimaţiunei nobilităţii lor tratat în modul amintit

mai sus, încorporându-l fidel în aceste scrisori, am hotărât ca, despre adevărata lor

nobilitate şi a ascendenţilor săi, şi pentru ca să deservească şi pentru apărarea

viitoare a drepturilor şi ale succesorilor săi, să li extradăm acest document de

dovadă întărit cu subscrierea şi cu sigiliile mele, în modul B., prescris de autorităţi

mai înainte, în opidul Careii-Mari, locul ordinar al şedinţelor, în ziua 14 a lunei

August anul Domnului 1786”.

Alexius Rakowsky de Eadem (de Rakowsky)

vice comitele ordinar al onoratului Comitat de

Satmar şi consilier al Majestăţii Sale apostolice

şi preaînalte cu mâna proprie.

Au fost cetite, corectate şi

extradate de cătră juratul

Comitatului Satmar de

atunci vicenotar Alexandru

Mátáy de Gutorfölde m. p.

Josephus...náthy

vice - notar

Joszephus Csasky

judecător vice notar (projude).

Textul unguresc:

„Acest document propatoriu s-a cetit public şi s-a publicat, şi ne-opunându-

se nimeni cei numiţi într-însul locuitori în Péér: Mihail Borş şi fiii săi George şi

Ioan, tot astfel Andrei Borş şi fiul său Alexandru, în consecinţă au fost recunoscuţi

ca nobili adevăraţi şi s-a ordonat să fie (consideraţi) ţinuţi ca atari.

154

Dată în Taşnad, la 19 iunie 1793 din congregaţiunea noastră ordinară

(adunarea Comitatului).

A fost exhibită (dată oficial) de cătră Balásy Alexandru, subnotarul oficial

autentic al Comitatului nobil Solnocul-de-mijloc.

Din acest document rezultă următoarea genealogie a familiei Borş din

Budafalva, începând din 1588:

Andrei Borş de Budafalva

Neculai Toma (fără urmaşi)

Andrei

Andrei (în T ti)ó

Petru

Ioan

Mihai

George

Andrei

AlexandruIoan

Mihai şi Andrei, fiii lui Ioan Borş de Budafalva, au provocat hotărârea din

1786.

Mihai a avut doi fii: George şi Ioan. Unul dintre ei, prin ce împrejurări nu

ştim, a trecut în Moldova şi s-a statornici – probabil prin căsătorie – în satul

Dumbrăveni, din judeţul Botoşani, sat situat între râurile Siret şi Suceava, pe

drumul dintre Burdujeni şi Botoşani.

Acest fiu al lui Mihai, trebue să fi fost Ioan, acel care în călugărie, a luat

numele de Ierotheiu, şi a fost Episcop al Huşilor.

Că familia Borş a fost statornicită în Dumbrăveni, sunt documente care

dovedesc aceasta.

Cu cine a fost căsătorit Borş, viitorul Episcop, nu ştim. A avut, însă, un fiu

Ilie Borş, căsătorit cu Ileana, fata lui Toader Bădiliţă, Vornic de Suceava, care Ilie a

avut şi el un fiu Kiriak, pe care-l găsim locuind în Dumbrăveni.

La 10 Iunie 1799, Andrei Cazacliu din Dumbrăveni, vinde lui Kiriak Borş

doi robi, cu următoarea scrisoare:

„Eu Andrei Cazacliu adeveresc cu această scrisoare a mea, la mâna

dumisale vatavului Kiriak Borş, precum să se ştie că pe Maria, fata lui Ion ţiganul i

a Catrinei ţigancei, am vândut-o dumisale vatavului Kiriak Borş, cu tocmală 230 lei,

adică două sute treizeci lei, bani gata, luaţi în mânele mele, care pe Ion ţiganul şi pe

Catrina, părinţii Mariei, de mai sus arătaţi, îmi sunt şi mie de cumpărătură; pe Ion

ţiganul l-am cumpărat dela dumnealui vel Paharnic Iordache Lână, şi pe Catrina,

dela dumnealui răposat Căminar Constandin Cozmiţă, de care pe această pomenită

de mai sus aratată Marie, ce am vândut-o dumisale Kiriak Borş, să-i fie dumisale

dreaptă roabă, atât dumisale şi tuturor următorilor clironomi ai dumisale în veci de

veci, să o aibă a stăpâni ca pe o dreaptă roabă, şi orice pricină ce s-ar ivi asupra

aceştei ţigance, atât de cătră neamurile mele, şi ori de cătră cine, eu să aib a

155

răspunde. Care la această vânzare şi tocmală a noastră s-au mai întâmplat şi alte

obraze, pe care i-am poftit de au iscălit marturi. Şi după această scrisoare să aibă

a-şi face dumnealui şi care gospod, şi spre încredinţare am iscălit puind şi pecete.

1799 iunie 10”.

Andrei Cazacliu

(Pecete cu fum cu anul 793).

...martur, care m-am întâmplat la Dumbrăveni, când au dat ţiganca.

Poftit fiind de dumnealui kir Andrei Cazacliu, am scris această scrisoare

unde am şi iscălit martur”.

Grigori Cozmiţă.

Vânzarea fetei acesteia de ţigan, a pricinuit o intervenţie a unui ginere a lui

Cazacliu, care, la 22 Martie 1802, se adresează lui Kiriak Borş, la Dumbrăveni, cu o

scrisoare a cărei adresă este astfel redactată:

„Cinstit al meu ca un frate, dumisale badilui Kiriak, cu frăţască dragoste să

se deie, la Dumbrăveni”. Cuprinsul scrisorii este următorul:

„Cu frăţască dragoste mă închin dumitale bade Kiriak,

Pentru o faţă de ţigan ce ai cumpărat dela socru meu, anume Mariea, şi eu

fiindcă n-am ştiut nimic pănă acum, poftesc pe dumneata ca să mă înştinţăz cu ce

chip ai cumpăratu dela socru meu, ca să ştiu în cât ai cumpărat-o, ca să-ţi trimet

banii ce ai dat dumneata pe dânsa, fiindcă ţiganii sânt de baştină şi eu mă

protimisăscu ca s-o ieu, şi sânt a dumitale ca un frate”.

(Iscălitura nu se poate descifra).

Murindu-i soţia, Ioan Borş s-a călugărit la mănăstirea Putna, în Bucovina,

luând numele de Ierotheiu (Ieroftei), sau Irothei, precum se iscălea el. Putna era cea

mai apropiată de Dumbrăveni, dintre mănăstirile în vază, din Moldova.

Condiţia socială a lui Ierotheiu şi calităţile sale alese l-au urcat, în scurtă

vreme, în scaunul de egumen al mânăstirii.

Diptihonul îl aminteşte pentru anul 1743, când el era Episcop al Huşilor,

ceea ce ar fi de neînţeles. Dar astfel de lucruri se obişnuiau, pe la mănăstiri. Aşa,

chiar la Putna, egumenul Ghedeon este amintit de diptihon pentru anul 1741, pe

când el a egumenit abia în 17421.

Ca activitate a lui Ierotheiu, în scurtul timp a egumeniei lui, se citează

jalba pe care, la 23 Iunie 1743, a făcut-o către Vodă, pentru împărţeala ţiganilor

dela Rădăuţi, cu mănăstirea Putnii, şi în urma căreia s-a poruncit lui Iosifache,

ispravnicul Sucevii, să cheme faţă amândouă părţile şi să le facă împărţeală pe

dreptate2.

La 1742, fără arătarea lunii şi a zilei, Nikifor, Mitropolitul Moldovii

iscăleşte un act care constată că, în unire cu Theofil, episcopul Romanului, şi cu

Varlaam, episcopul Rădăuţului, au ales episcop la Huşi pe „cinstitul între ermonaşi

anume kir Ierofteu, împodobit cu înţelepciune sufletească şi vrednic şi destoinic

foarte şi plecat întru viaţa călugărească spre rânduiala arhiereiei”.

Documentul acesta este publicat şi de d-l N. Iorga, în „Studii şi Documente”,

vol. VII, p.341, cu arătare că este din colecţia d-lui Artur Gorovei. D-l Iorga scrie şi

următoarea notiţă: „Actul e un unicum, căci nu se mai află altul prin care

Mitropolitul să mărturisească pentru alegerea unui episcop”.

1 Dimitrie Dan: Mănăstirea şi comuna Putna, p.120. Ediţiunea Academiei Române, 1905. 2 Dimitrie Dan: op.cit., p.284.

156

Cuprinderea actului este aceasta:

„Nikifor, cu mila lui Dumnezeu, Mitropolit Sucevii, prea cinstit şi exarh

plaiului.

Dacă vremi ce vrea şi trebuia şi la sfânta Episcopie a Huşului să să

hirotonească cătră cuvântătoarele oi de acolo grija şi privigherea de păstorie

Spsenii, cum poruncesc dumnezeeştile şi sfintele pravile, Smerenia noastră în grijă

multe fiind ca să aflu eu să priimească folosinţa sufletească, căutând, aflat-am pre

cinstitul între ermonaşi anume kir Ierofteu, înpodobit cu înţelepciune sufletească şi

vrednic şi destoinic foarte şi plecat întru vieaţa călugărească spre rânduiala

arhieriei, pre acesta chemat-am şi pe pravilă cu sorţu s-au ales de cei ce s-au aflat la

noi arhierei şi de Dumnezeu iubitori episcopi, anume kir Theofil, episcopul

Romanului, şi kir Varlaam, episcopul Rădăuţului, fraţi şi întocmai slujitori nouă, şi

pre acesta hirotonisitu-l-am episcop la acea sfântă episcopie a Huşului, cu chemare

şi cu darul a prea sfântului şi închinătorului duh. Drept aceea dator este acesta de

Dumnezeu iubitor episcop să margă la acea episcopie care i s-au orânduit dela

Dumnezeu, să pască sufletele pravoslavnicilor dintru dânsa şi să facă toate câte

sânt ale arhieriei neapărat, ceteţi să însemneze, cântăreţi şi purtători de crâşnici,

ipodiiaconi şi diiaconi să facă şi să-i aducă şi să orânduiască preoţii, şi duhovnici să

puie, şi călugări să facă, peste mic şi mare, şi dumnezeeştile biserici să sfinţască, şi,

cum am zis, câte se cuvin arhiereului pe legea noastră să le facă, şi să să plece şi

Smereniei noastre. Drept aceea datori sânt şi creştinii de acolo, adică preuţii şi

oamenii toţi, să să cucerească lui şi să i se plece lui întru toate, şi mai cu samă spre

acei ce va avea cuvânt de spăsănie sufletului, să-l cinstească, să-l iubească şi să-i

dea lui toată cheltuiala bisericei, şi ori pe care cu cale îl va afurisi, să fie afurisiţi, şi

să aibă voie a lega şi deslega. Pentru care dar şi această praxie a noastră de întărire

se dă la acest iubitor de Dumnezeu episcop kir Ierofteiu, fratelui şi întocmai

slujitoriu Smereniei noastre”.

Nikifor, Mitropolit Moldovii. La veletul 7250.

(Pecete: „Pecete Mitropolie Sucevei. Nikifor Mitropolit, 1740”.)

Activitatea lui Ierotheiu, ca episcop al Huşului, este arătată de Episcopul

Melchisedek, în lucrarea menţionată.

El a stăruit să se scoată de sub împresurare moşiile Episcopiei, precum

moşiile Toporul şi Căcăcerii, din ţinutul Lăpuşnei.

Tot în acel an, Ierotheiu scoate carte domnească prin care se împuterniceşte

Episcopia a lua dijmă din viile de pe proprietatea ei, iar vădrarilor li se porunceşte

să nu se amestece.

Episcopia era în judecată cu răzăşii din Buneşti, judeţul Fălciu, pentru o

sută de pământuri. După cererea lui Ierotheiu, Domnitorul a rânduit pe Ştefan

Ruset, ispravnicul de Vaslui, să cerceteze la faţa locului. Faţă cu apărarea făcută de

Ierotheiu şi a documentelor ce a prezentat, Ispravnicul a găsit că Episcopia

stăpâneşte cu dreptate pământul în pricină şi a respins cererile răzăşilor.

În 1745 a obţinut dela Domnie dreptul de a-şi aduce 10 oameni din ţările

vecine, pentru serviciul Episcopiei, şi scuteală de a plăti banii peceţilor pe aceşti 10

oameni: „Peceţi se vor da şi acestora, dar banii peceţilor li se vor ridica dela

visterie”.

157

Greutăţile olacului erau lăsate toate în sarcina Episcopiei. La 1750,

Ierotheiu intervine la Domnie şi capătă o cate, prin care târgoveţii de Huşi sunt

îndatoriţi să poarte ei greutăţile olacului.

În acelaşi an 1750, capătă dela Constantin Racoviţă Vodă o carte de

reînoirea dreptului dat Episcopiei asupra viilor paragine, drept căzut în

desuetudine, şi tot în 1750, Domnitorul hotărăşte, după tânguirea lui Ierotheiu,

asupra lui Tacu Frătiţă, ca acesta să nu mai pescuiască iazul dela Brădiceşti.

Un număr de locuitori se aşezară pe locuri de ale Episcopiei, în oraşul Huşi,

fără să plătească vreo dare în ajutorul Episcopiei. Ierotheiu se tânguieşte

Domnitorului, care, la 6 Septembvrie 1752, hotărăşte ca toţi acei locuitori să dea, pe

fiecare an, câte doi lei de casă, pentru ajutorul Episcopiei.

Atâtea drepturi de ale Episcopiei de Huşi, pe care antecesorii Episcopului

Ierotheiu le neglijaseră, în dauna Episcopiei.

Devotat cu totul intereselor Episcopiei sale, Ierotheiu nu lasă niciun prilej

de a-i mări averea.

Pe vremurile acelea, ţiganii robi erau obiecte care formau inventarul

averilor; pe un ţigan şi o ţigancă i-a adus Ierotheiu în proprietatea Episcopiei, prin

cartea Domnitorului Constantin Racoviţă, din 25 Ianuarie 1752, care glăsueşte:

„De vreme ce Sfânta Episcopie a Huşilor fiind lipsită de ţigani, şi

înştiinţându-ne Domnia mea prin cinstit părintele şi rugătorul nostru Sfinţia Sa kyr

Ierotheiu, Episcopul de Huşi, că un ţigan anume Sava, om străin, cu ţiganca lui,

căzând de câtăva vreme acolo la Episcopie, iată că Domnia mea m-am milostivit şi

am dat danie sfintei Episcopii pe acest Sava ţigan, cu ţiganca şi cu toţi copiii lor, ca

să fie drepţi şerbi a sfintei Episcopii”.

Activitatea Episcopului Iarotheiu nu s-a mărginit numai la conducerea

treburilor gospodăreşti ale Episcopiei, pe care o cârmuia. El a avut un rost şi în

treburile ţării, luând parte activă la multe evenimente importante din viaţa

Moldovei.

Până la el, episcopii aveau un drept recunoscut prin canoanele bisericeşti de

a pedepsi pe acei creştini cari se abăteau dela legile şi regulele statornicite. Atunci

nu era cunoscut principiul separaţiunii Bisericii de Stat; drepturile şi prerogativele

Domnitorului ţării şi ale Mitropolitului se confundau. Fiecare dintre ei reprezenta şi

puterea judecătorească şi cea executivă şi foarte adeseori atribuţiunile lor se

încălcau. Dacă Mitropolitul exercita autoritatea sa asupra clericilor, avea dreptul,

după canoane, să o exercite şi asupra laicilor, în legătură cu religia. Acest drept nu-l

avea Domnitorul; autoritatea lui se întindea asupra laicilor, numai în ceea ce

priveşte relaţiunile lor cu particularii şi cu autorităţile laice.

Episcopul Ierotheiu, descălicat din o ţară mult mai civilizată decât Moldova

noastră, şi având, prin urmare, o cultură superioară, cunoştinţi generale mai întinse

şi concepţie necunoscută cârmuitorilor noştri din vechime, şi-a dat seamă că este

ceva anormal în chipul de conducere de până atunci, şi că în inspecţiile ce face în

eparhia lui şi dispoziţiile ce ar lua, ar putea să vie în conflict cu boierii şi chiar cu

mănăstirile, care aveau anumite privilegii, ce ar fi putut să fie atinse, să fie jignite,

a găsit de cuviinţă să se adreseze Domnitorului, stăpânitorul ţării, şi să capete dela

el împuterniciri speciale pentru a-şi exercita autoritatea, pe care credea el că o are.

În acest scop, obţine dela Ioan Mavrocordat, următoarea carte domnească,

în anul 1746:

„Noi, Ioan Neculai Voevod, Boj. milost. Gospodar zemli Moldvaskoi.

158

Dat-am cartea Domniei mele cinstit părintelui şi rugătorului nostru,

Sfinţiei Sale kyr Erothei, episcopul de Huşi, şi pe cine va trimete să fie volnic, cu

cartea Domniei mele, a cerca în eparhiile Sfinţiei Sale, pentru călugări şi călugăriţe,

şi pentru preuţi şi diiaconi mireneşti, şi pentru feciori holtei sau fetele lor mari şi tot

clirosul Bisericei, cari sânt necăsătoriţi, şi iarăşi să mai cerce pentru cumătrii şi

cuscrii şi cununii, şi pentru sânge amestecat, şi pentru cei ce şed necununaţi, şi

pentru toate care se fac afară de lege şi de învăţătura sfintei pravili, şi pe unde s-ar

afla greşele ca acestea, ori pe la mănăstiri, ori prin sate domneşti ori boiereşti, ori

călugăreşti, pe toţi să aibă a-i giudecà şi ai certa şi ai canoni pe fiestecare cu sfânta

pravilă. Iară alţii nimeni să naibă cu unii ca aceştia ce scrie mai sus nici ai giudeca,

nici a-i globì, nici boierii, nici ispravnicii de pre la ţinuturi, nici nemeşnici

pârcălăbeşti, ce numai Sfinţia Sa Episcopul va avea treabă cu dânşii, de vreme că

pentru unii ca aceştia porunceşte sfânta pravilă să nu se giudece cu giudeţ

mirenesc, ce să să giudece cu giudeţ sufletesc. Fără numai de s-ar tâmpla moarte de

om, sau furtuşag, aceste se vor căuta cu giudecata Divanului domnesc, şi nime să nu

stea împotriva cărţii Domniei mele”.

Reputaţia de om cu mintea sănătoasă, de judecător bun şi nepărtinitor, pe

care şi-o făcuse episcopul Ierotheiu, îl îndeamnă pe Domnitorul ţării să-l însărcineze

cu cercetări în pricini civile, care, de obiceiu, intrau în atribuţia dregătorilor de

judeţe.

Aşa, în multe rânduri a fost el delegat să cerceteze chestiuni de prigonire

între răzăşi. „Episcopul cercetează, şi dă mărturii de cele constatate, pentru

înaintarea proceselor la Divanul domnesc. În una din aceste mărturii, din 1747,

pentru hotarul moşiei Voloşenii, Ierotheiu se exprimă aşa: Chemând înaintea

Smereniei noastre... au mărturisit înaintea Smereniei noastre...”.

În 1748, Domnitorul Grigori Ghica, cheamă pe Ierotheiu, ca împreună cu

Iacov, episcopul Rădăuţilor, şi cu Ioanichei, episcopul Romanului, să facă un

aşezământ pentru şcoli.

Pe lângă bisericile din oraşe, şi chiar pe la unele de prin sate, au existat,

încă de mult, un fel de şcoli, ai căror profesori erau preuţi sau dascăli, iar programul

învăţăturii consta din meşteşugul de a scrie şi a ceti. Abecedarul vremurilor acelora

era Ceaslovul.

Dacă erau astfel de şcoli pe lângă bisericile din sate şi oraşe, ar fi greu să

admitem că numai pe lângă episcopii nu era nici o şcoală de acestea. Am fi chiar în

drept să presupunem că şcolile de pe lângă episcopii înlocuiau seminarele de mai

târziu, din care se recrutau preoţii.

Sfatul dela Curtea domnească, la 25 Decemvrie 1748, a reglementat şcolile

dela episcopiile de Huşi, de Roman şi de Rădăuţi, dacă presupunem că ele existau,

sau le-a înfiinţat atunci, dacă nu erau.

Hrisovul domnesc, după ce statorniceşte asupra şcolilor din Iaşi, zice:

„Facem ştire tuturor cui se cade a şti pentru rândul şcoalelor de învăţătura

cărţii, de vreme ce în ţara aceasta din nepurtare de grijă a domnilor, neobicinuindu-

se mai din nainte vreme a se ţinea şcoale de învăţătură, era multă prostie, că şi cei

puternici, ce cu puterea lor ţinea dascal pentru copiii lor, încă şi cu învăţătura cea

desăvârşit nu se procopsea, rămăind cei mai mulţi tot neînvăţaţi, iar prostimea cu

totul se afla lipsiţi de podoaba învăţăturii. Şi fiindcă şcoalele sânt ca o fântână din

care se adapă obştescul norod cu îndestularea învăţăturii, şi a înţelepciunei, care

învăţătură îl face pe tot omul a cunoaşte Dumnezeirea, a pricepe legea cea

pravoslavnică, a procopsi pe oameni cu înfrumuţişarea vorbii, şi practica cuvintelor,

159

a învrednici a se face preuţi iscusiţi, şi dascăli învăţaţi, dela care curge mult folos,

atât bisericesc, cât şi politicesc”1.

După o lungă motivare a necesităţii învăţăturii, pentru toate clasele sociale,

trecând la necesitatea şcolilor de pe lângă episcopii, cartea domnească zice:

„Însă socotindu-se că unele ţinuturi fiind depărtate, nu pot ajunge toţi

locuitorii cu copiii lor la şcoalele dela Eşi, şi mai vârtos cei săraci, fără putinţă, şi

pentru ca să cuprindă să se împărtăşească toţi de această milă, s-au socotit la trei

episcopi a ţării să se mai aşeze trei şcoale sloveneşti şi româneşti, la trei episcopi: la

Roman, la Rădăuţi şi la Huşi, pentru care să aibă purtare de grijă sfinţiile sale

episcopii, a găsi dascăli învăţaţi la slovenie, ori la românie, ori din cei ieşiţi din

şcoalele dela Eşi, ori dintr-alţii, şi să aşeze la fieştecare Episcopie câte o şcoală de

învăţătura copiilor, şi acei trei dascali dela acele trei şcoale să fie datori a se sili cu

învăţătura copiilor, atât cu sârbia cât şi cu românia, şi leafa lor s-au rânduit câte 80

lei de dascal pe an, care bani să-i eie pe giumătate la sfântul Gheorghie şi pe

giumătate la sfântul Dimitrie, însă Sfinţia sa părintele Mitropolitul să deie acei

bani din banii preuţilor, ce arată mai sus, la mâna episcopilor, şi episcopii să

plătească dascalilor, şi acei dascăli să aibă şi scuteală de birul visteriei, nici un ban

să nu deie, numai să păzască slujba lor, grijindu-se de învăţătura copiilor, şi iarăşi

sfinţiile sale episcopii să facă necontenită cercetare, adese luându-le sama cum

învaţă copiii şi la ce se sporesc, ca şi dascălii să se silească, şi copiii să se

pricopsască cu învăţătura”.

„Banii preuţilor”, de care se face menţiune, era un impozit pus preuţilor şi

diaconilor, cari trebuiau să dea, în fiecare an, câte un galben, la Mitropolie, anume

pentru întreţinerea acestei şcoli.

Glasul lui Ierotheiu a fost ascultat, în sfatul acesta. El era cel mai în

măsură să reglementeze în asemenea chestiuni.

Despre şcoala organizată de Ierotheiu, Episcopul Melchisedek scrie

următoarele:

„Ceea ce este fără de nicio îndoială, dela timpurile aceste la Episcopia de

Huşi totdeauna a fiinţat şcoală, precum se vede din planul acestei Episcopii, făcut

de Iorest Dan, ce au fost dichiu sub episcopul următor, în care se arată, la No. 15,

casa de şcoală, în preajma Episcopiei, despre Răsărit. Acolo totdeauna a existat

şcoala, precum ţin minte chiar contimporanii, până la incendiul din anul 1847, când

împreună cu oraşul a ars şi casele cele de şcoală. Ele au rămas în ruină, fiindcă s-au

cumpărat de cârmuire alte case de şcoală. Acum casele acele vechi de şcoală au

devenit proprietate a D. Anastasie Condrea, care le-a reparat, şi trăieşte în ele”.

În 1749, Constantin Mavrocordat a făcut o adunare a ţării, pentru a hotărî

în chestia vecinilor.

La acest sfat, pe lângă Mitropolitul Nikifor, au fost chemaţi Ierotheiu,

episcopul Huşilor, şi Iacov, episcopul de Roman. În adunarea aceasta, s-au hotărât

relaţiunile dintre proprietari şi vecini, statornicindu-se că vecinii nu sunt robi.

Un act de o mare însemnătate, pentru istoria Bisericei noastre, a fost

semnat şi de episcopul Ierotheiu, la 1 Ianuarie 1752.

Dela întemeierea Moldovei, toţi mitropoliţii, şi toţi episcopii, câţi au

păstorit, au fost numai pământeni: moldoveni. O singură excepţie, şi aceasta din

1 Uricarul lui Teodor Codrescu, I, p.61. În Uricarul este o greşeală, tipărindu-se

„Dortoheiu”, în loc de „Ierotheiu”, numele episcopului de Huşi.

160

cauză de forţă majoră, s-a făcut cu Nikifor, călugăr dela mănăstirea Neamţului, care

deşi grec de origină, a fost numit mitropolit al Moldovei, în vremi tulburi.

Temându-se ca nu cumva un asemenea fapt neîngăduit să se mai poată

repeta, un mare sobor, compus din Mitropolitul şi episcopii, şi din egumenii tuturor

mănăstirilor din Moldova, convocat la Mitropolia din Iaşi, a hotărât, într-un singur

glas, ca niciodată să nu poată să fie numit un străin în ierarhia Bisericei din

Moldova.

Hotărârea aceasta a sinodului dela 1 Ianuarie 1752, e aşa de frumos scrisă,

şi afurisenia care se aruncă asupra acelora ce s-ar abate dela hotărârea luată, e aşa

de înfiorătoare, pentru un creştin, că se impune să o reproducem în întregime, ca un

document de mare valoare:

„Iacob cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop şi Mitropolit Moldaviei.

În ştiinţă dăm tuturor cui se cade a şti, de vreme ce fieştecare ţară are

osebite obiceie, şi se ţin şi se păzesc cu obiceiele sale, după cum şi sfânta pravilă

porunceşte şi întăreşte asupra obiceiului ţării a se urma şi a se păzi. Cuvine-se dar

nu numai a păzi oricine obiceiul ţării şi al patriei sale, ca să steie nemutat şi

necălcat ce încă şi apărător cu toată tăria ca să fie, asupra protivnicilor ce se ispitesc

a călca obiceiul cel bun şi de folosul ţării. Fiind dar obiceiu şi întru această de

Dumnezeu păzită ţară, mitropoliţi şi episcopi din străini să nu se facă, fără numai

din pământeni, care obiceiu din descălicătura ţării şi până acuma aşa s-au urmat, şi

s-au păzit, şi niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost priimit la păstoria

vreunui scaun, fără numai la veleat 1751, la vreme ce au venit oştile moschiseşti de

au călcat pământul acestei ţări. Atuncia, din oarecare pricină lipsind Mitropolitul ce

au fost la păstoria acestui scaun, anume kir Antonie, lăsând Mitropolia pustie s-au

dus cu Moscalii în ţara lor, şi fiind trebuinţă a se aşeza alt Mitropolit, atuncia

pentru multa râvnă şi vrednică de toată cinstea şi podoaba arhierească ce s-au găsit

la un mitropolit străin grec, care s-au aflat aicea în ţară, anume kir Nikifor, care au

priimit călugărie dela mănăstirea Neamţul, cu tot soborul bisericesc şi politicesc, l-

au poftit, priimindu-l să li fie păstor, însă cu această tocmeală după dânsul altul

străin să nu mai fie, apucându-se el că va alege pre urma lui pre unul din episcopii

pământeni, să-l aşeze la scaunul Mitropoliei, ca să nu se strămute obiceiul ţării.

(Însă aceasta s-au făcut nu că doar nu se afla la acea vreme vreunul din episcopii

ţării vrednic de păstoria Mitropoliei, ci mai vârtos ca să se acopere numele cel de

hainlâc a lui Antonie). Şi până au fost în vârsta firei şi întregimea minţei, s-au

mulţămit toată obştia de cătră dânsul. Iară dacă l-au supus vârsta bătrâneţelor, de

au slăbit din fire, şi mintea viindu-i până la atâta slăbiciune, cât oricine ce-i vrea

zice de fieştece lucru, se lăsa priimit, atunce fiind îndemnat de oamenii săi, l-au

supus ca să eie o somă de bani dela unul din străini grec, carele se cerca cu mare

somă de bani, să încapă la Mitropolie, şi să-l aşeze pre acela Mitropolit, care lucru

cu puterea banilor afară din hotărârea pravilei au venit să se facă. Ci stându-i

împotrivă pământenii, apărându-se cu obiceiul ţării şi cu tocmala ce au avut cu

proin Mitropolitul Nikifor, când s-au priimit Mitropolit, s-au apărat scaunul de alţii

străini. Dar îndestul că până a se îndrepta sfânta Mitropolie, au sosit la mare

pagubă şi datorie, şi cu totul lipsită, rămăind numai piatra. Ci dar noi cari

Dumnezeu ne au adunat cu darul său, la vremea aceasta, am cercetat de cele ce ni

s-au căzut de folosul sfintei Mitropolii, făcând datoria noastră ce ni se cade a păzi

hotarele obiceiului ţării şi a dreptăţii, şi cu judeţul sfintei pravile, şi cu puterea

darului ce ni s-au dat dela Sfinţia sa cu sobor. Şi după cum însuşi sfântul Dumnezeu

au povăţuit cu darul său pentru sfânta Mitropolie, aşezând cele ce se clătise peste

161

obiceiu, din întâmplarea mai sus arătată, hotărâm şi legăm ca fieştecând, atât în

vremele cele ce vom trăi noi, cât şi în cele viitoare a urmaşilor noştri, ca nicidecum

obiceiul ţării, şi a sfintelor scaune a eparhiilor ţării, altă dată să nu se mai calce,

nici să se strămute, ci oricând va avea trebuinţă ţara de păstor la vreo eparhie, să

urmeze obiceiul ţării, şi din pământeni să se aleagă mitropolit sau episcop, iar

străin niciodată să nu se priimească, nici să mai intre altul străin la păstoria

vreunui scaun, cu mijlocire de bani. Sau măcar şi fără bani, sau măcar cu prieteni

să-şi isprăvească împotriva pravilei şi obiceiului pământului. Datori să fie atât

soborul bisericesc cât şi politicesc, dela mare până la mic, ca să steie cu toţii ajutor

dreptăţii şi obiceiului ţării, şi sfânta pravilă a se călca nicidecum să nu îngăduiască,

nici să priimească pe un călcător ca acela, nici să aibă sfânta Mitropolie o

strâmbătate ca aceasta, cât va trăi această de Dumnezeu păzită ţară, încă şi aceasta

să fie în ştiinţa tuturor, că această sfântă Mitropolie a Moldaviei din început au fost

închinată la Ohrida, şi la zilele răposatului luminatului Domn, fericitul întru

pomenire Alexandru Voevod cel bun şi bătrân, Andronic Paleologul, fiul lui Manoil

Paleologul, împăratul grecesc, viind cu întâmplare prin ţara aceasta, mergând dela

Beciu la Ţarigrad şi plăcându-i ţara, şi acest norod creştinesc, şi mulţămindu-se şi

de cinstea ce i-au făcut Domnul cu Sinatul, şi cu tot soborul bisericesc, petrecându-l

din munte şi până în Dunăere, şi acel împărat aşezând şi altă orânduială a politiei

boerilor, şi înţelegând şi de Mitropolia Moldovii că este închinată la Ohrida, după ce

au mers la Ţarigrad, au spus părintelui său Mihail Paleologul şi au isprăvit cu

sobor, după făgăduinţa ce dedese, rădicând Mitropolia Moldaviei de supt ascultarea

Ohridului, au făcut-o ca să fie ca şi Ohridul nesupusă nicăiri, trimeţând

Mitropolitului şi Coroană şi Sacos şi au întărit acest aşezământ şi cu hrisoave

împărăteşti. După cum preosfinţitul şi răposatul Gheorghie Mitropolitul

mărturiseşte cu jurământ şi cu sufletul său că el a văzut acele hrisoave împărăteşti

în mănăstirea Neamţului, întru acesta chip scriind. Şi prăpădindu-se hrisoavele la

vremea nepăcii, când cuprinsese Leşii partea muntelui, şi ca să nu se întunece

ştiinţa acestui lucru, au scris singur Gheorghie Mitropolitul Moldaviei, cu condeiul

său, adeverind povestea cu sufletul său şi cu jurământ, să fie în ştiinţa urmaşilor

săi, şi de vreme ce şi cu ochii noştri am văzut scrisoarea lui Gheorghie Mitropolitul,

întru acestaşi chip scriind. Şi ca să nu se piardă această aşezare împărătească, noi

încă cu sobor o adeverim şi o încredinţăm urmaşilor noştri. Ci cu toate aceste oricine

s-ar ispiti să calce obiceiul sfintei Mitropolii, sau altor scaune, cu mijlocire de bani

sau cu prieteni nămiţi cu dare, care lucru este afară din pravilă, vrând preste

obiceiu a băga pe vreun străin la vreo eparhie, şi atât din partea boerilor pământeni

cât şi din străini de s-ar amesteca făcându-se sfătuitori şi îndemnători, şi apărători

şi împrotivitori pravilei şi obiceiului ţării şi a dreptăţii, pre unii ca aceia cu toţii

împreună, ca dintru o gură, îi legăm şi îi blăstămăm şi întru acesta chip zicem: să

fie blăstămaţi de Domnul Dumnezeu a tot puternicul, şi de a sa prea curată Maică şi

pururea Fecioară Maria, de slăviţii 12 apostoli, şi de acelea a toată lumea sfinte

şapte soboare, şi de toţi sfinţii; fierul, pietrele şi lemnele, şi toată firea

neputrizătoare să putrezească şi să se risipească, iar trupurile acelora să steie

întregi; să aibă parte cu Iuda vânzătorul de Hristos, şi cu procletul Arie, şi cu alţi

eretici, să-i înghită pământul de vii, ca pre Datan şi Aviron, să-i lovească

cutremurul lui Cain, şi bubele lui Ghiezi, copiii lor să rămâie săraci şi muierele lor

văduve şi toată averea lor să fie întru jăfuire, şi casele lor întru răsipire. În toată

viaţa lor procopsală să nu aibă şi iertare să nu afle. Aşijderea şi de Smereniile

noastre, cari mai jos sântem iscăliţi, cu puterea ce avem dela Domnul Dumnezeu,

162

pre unii ca aceia orice obraz ar fi, îi afurisim şi-i blăstămăm, şi-i legăm supt tot

blăstămul ce scrie mai sus, ca pre nişte stricători obiceiului ţării, şi împotriva sfintei

pravili. Iar care s-ar sili şi s-ar nevoi ca să ţie şi să păzască nestrămutat şi neclătit

obiceiul ţării, dupre cum arată legătura noastră aceasta, adică a nu se primi

niciodată străin, ori la ce scaun arhieresc al ţării acesteia, să fie ertaţi şi

blagosloviţi, şi de Domnul Dumnezeu, şi de Smereniile noastre în veci, Amin. Leat

1752 ghenarie I”1.

Aşezămintele vechi ale Moldovei dădeau drept episcopilor să numească pe

starostele de bresle din oraşele de reşedinţă.

Dreptul acesta nu era contestat; cu toate acestea Ierotheiu, văzând că se

încep oarecare prefaceri în aşezămintele ţării, precum fusese rânduirea relaţiunilor

dintre boieri şi ţăranii de pe moşiile lor, un adevărat început de revendicare

democratică, şi pentru a nu i se putea contesta dreptul acesta, a stăruit şi

Domnitorul Constantin Racoviţă, la 11 Ianuarie 1750, a dat o carte domnească, prin

care îi întăreşte dreptul de a numi pe starostii breslelor:

„De vreme ce ai noştri cinstiţi părinţi şi rugători, numiţi arhierei, după

testamentele vechi au avut acea volnicie a pune staroste de bresle la târgurile pe

unde sânt episcopi, cum şi aice în Eşi pune Sfinţia sa părintele Mitropolitul, care

rânduială se păzeşte şi până astăzi, atâta în Eşi cât şi la târgul Romanului şi la

Huşi, iată dară după alegerea Sfinţiei sale Episcopului de Huşi, pe cine va socoti a fi

om ca acela de ispravă, vrednic de stărostie, îl volnicim şi Domnia mea cu cartea

aceasta să-şi păzască rânduiala sa, după testamentul breslelor, şi toate să urmeze

după obiceiul vechiu, şi altul nimene să nu se amestece. Vlet 7260, ghenar II”.

În anul 1752, Ierotheiu simţindu-se îngreuiat de vreme, a demisionat din

demnitatea de episcop al Huşului.

La 10 Mai, a adresat Mitropolitului următoarea „paretisire”:

„Smeritul Ierotheiu, cu mila lui Dumnezeu Episcop Huşului

Căutând şi socotind să pociu cunoaşte ce este omul, şi alt n-am socotit, fără

cât praf şi cenuşă, şi am întrebat şi de Eclesiastul, şi acea socoteală mi-au adeverit.

Drept aceasta am socotit să nu mor, ci să înviez, şi am socotit să mă duc la

pocaianie, fiind cuprins de slăbăciune şi neputinţă. Am închinat omoforul pre

Sfântul Prestol, şi pateriţa întru mânile prea luminatului şi de Dumnezeu

încoronatului şi prea înălţatul Domn Io Costandin Mihail Cehan Racoviţă Voevod,

cu mila lui dumnezeu Domn ţării Moldovei, şi cu ştirea şi blagoslovenia Sfinţiei sale

părintelui kyr Iacov Mitropolitului, şi a tot sfinţitului Sobor, şi cu voia a tot

blagorodnicului Senat a Măriei Sale Domnului, şi mila lui Dumnezeu să fie cu toţi.

Şi mă rog la tot norodul creştinesc pravoslavnic să mă ierte, şi Dumnezeu să-i ierte

pre toţi. Amin. Vleat 7260, maiu 10”.

Frumoasă pildă a omului crezător în Dumnezeu, şi iubitor de semenii săi.

Unde s-a retras Ierotheiu?

Probabil că la mânăstirea Putnei, de unde era de metanie, şi unde trebue să

fi murit şi să fie înmormântat.

Între documentele mânăstirii Putna este un izvod dela Ierotheiu, episcopul

Huşilor, de câte au dat danie sfintei mânăstiri Putna, cu data de 26 Iunie 17522.

După retragerea la mânăstirea Putna, n-a mai trăit mult Ierotheiu.

1 Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a Catedralei

mitropolitane din Iaşi, p.24. Bucureşti, Tipografia Cărţilor bisericeşti, 1888. 2 Dimitrie Dan, op.cit., p.216.

163

Un document din 1753, privitor la o judecată ce a avut Tacu Frătiţă din

Buneşti, ţinutul Fălciului, şi cu alţi răzeşi de acolo, vorbeşte de „răposatul”

Ierotheiu1.

Ierotheiu a avut un fiu, pe Ilie Borş, care a fost însurat cu Ileana, fata lui

Toader Bădiliţă, Vornic de Suceava, care era de locul lui din satul Criveşti, din

ţinutul Sucevii, partea rămasă în Moldova, astăzi ţinutul Baia, în apropiere de

târgşorul de astăzi Lespezi, sat care se numeşte şi în zilele acestea: Bădiliţa2.

Ilie Borş, care a murit în 1791, a avut şi el patru copii:

a) O fată, căsătorită cu Constantin Kiruş, din Basarabia;

b) Lupu Borş, căsătorit cu Catrinuţa Botez, mort în 1803;

c) Mihalachi Borş, căsătorit cu Ana Capşa;

d) Kiriak Borş, născut în 1755, căsătorit cu Ileana, fata lui Vasile Ciurea,

dela Tâmpeşti, lângă Folticeni; mort la 9 August 1813.

Kiriak Borş, care a continuat familia în linie bărbătească, a avut şi el şapte

copii:

a) Dumitrachi Borş, născut în Aprilie 1793, căsătorit cu Ana Bosie, mort la

15 Mai 1865;

b) Petrachi Borş, născut în 1801, căsătorit cu Frosa Sarandi, mort în 1866;

Aceşti doi fraţi nu au avut copii.

c) Zoiţa, căsătorită la 31 Ianuarie 1816, cu Vasile Morţun, dela

Cămârzani, judeţul Sucevii, bunicul lui Vasile G. Morţun;

d) Catinca, măritată cu Ioan Kazimir, din Basarabia;

e) Mărioara, căsătorită cu Cozmiţă;

f) Profira, căsătorită în 1824 cu Hârlescu, moartă la 20 Martie 1829;

g) Iancu Borş, născut la 13 Decemvrie 1808, a continuat firul familiei

Borş. Căsătorit cu Catinca, fata Căminarului Ioniţă Grigoriu (Văsescu), din

Folticeni, de locul lui din Năneşti, pe apa Siretului, în ţinutul Putnii, a avut trei

copii:

a) Maria, născută la 5 Februarie 1835, căsătorită cu Petru I. Gorovei,

moartă în Focşani la 19 Septemvrie 1898;

b) Petru Borş, născut la 29 Iunie 1853, în Cipiliuţi (Basarabia), căsătorit cu

Frosa Codreanu din Galaţi, a făcut studii în Academia Mihăileană, din Iaşi, a luat

doctoratul în drept la Torino, a fost magistrat, apoi avocat, şi a murit, în Bucureşti,

la 14 Martie 1914;

c) Eliza, născută la 8 Septemvrie 1840, căsătorită cu Alecu Dimitriu, din

Leucuşeşti, judeţul Sucevii, moartă la 8 Iunie 1919, în Folticeni.

Genealogia lui Ierotheiu, Episcopul Huşului, se rezumă în spiţa următoare:

1 Episcopul Melchisedek, op.cit., p.225. 2 Despre Toader Bădiliţă, a se vedea studiul meu, intitulat: „Toader Bădiliţă, Vornic de

Suceava”, publicat în revista „Făt-Frumos”, din Suceava, anul V, 1930, Nr. 2-3.

164

Ierotheiu

Mihalache Kiriakfată= C. Kiruş

Lupu

Mărioara= Gr. Rizu

Panaite

Casiana Olimpiada Ileana =Iorgu Tăutu

CostacheBorş

Maria =P. Gorovei

Artur Gorovei

Petru Borş

Ioan P. Borş

Eliza =A. Dimitriu

Ilie = Ileana lui Toader Bădiliţă

Dumitrache Iordachi Iancu Dumi-trache

Petra-che

MărioaraCozmiţă

Cat

inca

=I.

Kaz

imir

Pro

fira

=H

ârle

scu

Zoiţ

a =

V. M

orţ

unIleana

= Harhas

Mircea

Mya

Sorin

Ultimul coborâtor, în linie bărbătească, a lui Ierotheiu, a fost Ioan Borş, fiul

lui Petru Borş.

Ioan Borş, magistrat, a murit, în Galaţi, la 24 Septemvrie 1929, şi cu el s-a

stins familia Borş de Budafalva, ramura din Moldova.

Notă: Material preluat din Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, tom VI,

p.437-469; şi Extras.

165

O CATAGRAFIE INEDITĂ A EPISCOPIEI

HUŞILOR DIN 1879

de Mihai Rotariu

După alegerea episcopului Iosif Gherghian ca ierarh la Episcopia Dunării de Jos la

24 martie 1879, îi urmează în scaunul Huşilor Calinic Dima, ales la 22 martie 1879, originar

din satul Vutcani, judeţul Fălciu, fiind hirotonit cu titlul Ploieşteanul. Nu se cunosc prea

multe lucruri despre activitatea sa. A păstorit până la 27 noiembrie 18861.

Pe 20 iunie 1879 este încheiat un proces verbal de arhimandritul Nectarie Tomescu,

reprezentantul episcopului Iosif Gheorghian, Constantin I. Ciudin, reprezentantul episcopului

Calinic Dima şi Constantin Gh. Buznea, reprezentantul guvernului, care au alcătuit

inventarul bisericii episcopiei, cancelariei, palatului şi curţii episcopale, în 3 exemplare2. Cei

trei au „procedat la inspectarea şi observarea cu de amăruntul a tuturor obiectelor sfinţite şi nesfinţite aflate în interiorul bisericei Sftei. Episcopii, în cancelarie, în palatul şi curtea episcopiei, după inventarul vechi din 1865 şi s-au format un nou inventar”. Primul inventar

conţine obiectele inventariate la 1865, la care se adaugă „numărul vechi al catagrafiei”, al

doilea inventar cuprinde „obiectele sporite de la facerea catagrafiei vechi din 1865 şi până la

ieşirea din episcopat a Prea Sfinţitului Iosif, care toate aceste conţin 394 numere”3. Catagrafia

realizată la 1 ianuarie 1865 a fost publicată recent4. Facem o succintă trecere în revistă a

„obiectelor sporite de la facerea catagrafiei vechi din 1865”: veşmântăria zidită din nou şi

acoperită cu tablă, sacos de adamască, de mătase rămas de la arhim. Policarp, un omofor de la

arhim. Policarp, un epitaf, icoana Mântuitorului din catapeteasmă, îmbrăcată cu argint,

icoana Maicii Domnului din catapeteasmă, îmbrăcată cu argint, o Evanghelie rusească

îmbrăcată cu argint, poleită cu aur adusă de la măn. Floreşti, două cadelniţe de argint poleite,

policandru de alamă cu 4 fofeze, în veşmântărie, sfeşnic de alamă cu 7 lumini pe Sf.Masă,

sfeşnic de alamă pe Sf.Masă, candelă de bacfont, „tochiţă” de fier, ceasornic mare în biserică,

cruce mare de lemn, icoana Sf.Treime, trei icoane mici pentru Săptămâna patimilor, icoană

mică Sf.Treime, stihare diaconeşti şi preoţeşti, feloane preoţeşti, epitrahire, procoveţe,

poiasuri, perdele, pole, o crijmă pentru sfinţirea bisericii, prosoape, şervete, prapure, două

covoare, covoraşe, un dulap de brad, unul de ulm, Evanghelie, 2 Ceasloave, 2 Apostoli, o

Psaltire, 4 Liturghii (toate ediţie de Neamţ), un Triod vechi, Triod, 2 Panahide, un

Evanghelistar, 4 Proloage, Biblia în 5 volume, ediţa de Buzău, 18 broşuri Adunarea pravilor

împărăteşti, jurnalul preotul , diferite broşuri: Sf.Calinic, Sf.Sofronie, Sf.Stelian, Sf.Filofteia,

Sf.Spiridon, acatistul Sf.Apostoli, Psaltichia, tomul Utreniei, Apostol, Psaltire. Sunt

colecţionate 6 cărţi în limba greacă: Tipic, Psaltire, 2 Apostoli, Ceaslov, Sf.Manuil, Savel şi

Ismail. Se adaugă o Evanghelie rusească, mobilierul cancelariei şi consistoriului făcut de

minister în 1862 şi necuprins în catagrafia din 18655. Unele obiecte de la 1865 sunt găsite

lipsă, printre care şi cele întrebuinţate la înmormântarea arhiereului Policarp (un sacos de

1 pr.Scarlat Porcescu, Episcopia Huşilor. Pagini de istorie, tipărită cu binecuvântarea şi

sprijinul Prea Sfinţitului Eftimie, episcopul Romanului şi Huşilor, editată de Episcopia

Romanului şi Huşilor, 1990, p.99; pr.prof.dr.Mircea Păcurariu, Episcopia Huşilor-scurt istoric-La 400 de ani de la întemeiere, în Cronica Episcopiei Huşilor, IV, 1998,p.49.

2 Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, Dosar 18/1879, f.3. 3 Ibidem, f.4. 4 Costin Clit, O catagrafie inedită a Episcopiei Huşilor de la Melchisedec Ştefănescu şi

Dionisie Romano Traianopoleos (1865), în revista Prutul , an II, nr.2(11), februarie 2002, p.4-

5; şi în Prutul , an II, nr.3(12), martie, 2002, p.8-9. 5 Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, Dosar 18/1879, f.20-21.

166

stofă roşie rusească, un poias şiret roş ţesut cu fir şi un omofor mare de stofă roşie rusească6.

Obiectele lipsă de la catagrafia din 1865 sunt incluse în al treilea inventar.

Oferim cititorului catagrafia încheiată la 20 iunie 1879 care ne arată inventarul

Episcopiei. Un real interes pentru istoria culturală huşeană reprezintă inventarul Bibliotecii

Episcopiei, care cuprindea cărţi în limbile română, franceză, rusă şi greacă. Cea mai veche

carte este”Filostorgion”, tipărită la Genova în 1642, urmată de „Vechiul Testament”, tipărit la

Veneţia în 168777. Se adaugă o serie de broşuri a căror inventar a fost realizat mai târziu,

referitoare la statisticile vremii. În inventar întâlnim chiar broşuri înscrise după păstoria

episcopului Calinic Dima, cum ar fi „Cuvântul făcut de mitropolitul Iosif Naniescu”, Iaşi,

18878.

Inventarul bibliotecii este de un real folos în condiţiile în care o dată cu desfiinţarea

episcopiei Huşilor, biblioteca acesteia a fost jefuită, astăzi conţinutul acesteia reprezintă o

mare necunoscută.

Document

Inventariul general de toate obiectele bisericii şi casei Sf.Episcopii a Eparhiei Huşilor, făcut

la 20 iunie 1879

Nr. crt.

Nr.din cata-grafia veche

Câtimea şi numirea lucrurilor Observaţiuni

1.

2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.

1.

2. 4. 70.

71.

72.

5. 6. 7. 69.

8.

68.

Litera A Înlăuntrul Bisericii

Veşminte arhiereşti Un sacos de buhur roş cusut cu fluturi cu zece clopoţei de argint Un sacos de stofă galbenă rusească cu opt clopoţei Un sacos de stofă neagră rusească Un sacos de stofă grea albă cu flori galbene cu şireturi bune de fir şi doisprezece clopoţei de argint poleiţi Un sacos de stofă albă cu flori galbene şi doisprezece clopoţei de argint (şi cu căptuşeala ruptă-alt scris) Un sacos adamască liliachie cu doisprezece clopoţei argint Două stihare de stofă franceză vechi Un stihar de pambriu galben Una mantie de atlas cu şireturi (cu trei clopotei din care unul suflat cu aur-alt scris) Una mantie nouă cu şireturi de aur cu trei clopoţei de argint poleiţi (astăzi ruptă-alt scris) Una mitră de sip cu finifturi bune şi topasuri făcută de mitropolitul Meletie şi prefacută cu catife vişinie de episcopul Meletie Istrati, are cruce de argint suflată cu aur, cu pietre topasuri Una mitră de sip alb garnisită jur împrejur de toate părţile cu mărgărintare şi pietre topasuri, cu crucea ei, asemenea cu de aceleaşi pietre (lipsindu-i două pietre de la cruce şi una

Vechi

idem idem

bun

idem

idem vechi idem veche ruptă bună

veche (alt scris) bună

bună

6 Ibidem, f.22. 7 Ibidem, f.16v. 8 Ibidem, f;.19v.

167

13.

10.

de la corp cum şi mai multe fire mărgărintare-alt scris) Un rând omofoare de sip alb cusute cu fir şi şireturi

vechi, de

neîntrebuinţat 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21.

22.

23.

24.

25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41.

42.

43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54.

55. 56.

11. 13. 73. 74. 15. 75. 77. 18.

78.

79.

20.

84. 80. 81. 83. 33. 82. 85.

30 şi 87. 88. 89. 25. 26. 91. 92. 93.

271. 27,29

90.

99. 100. 110. 132. 115. 103. 44.

101. 133. 102. 112. 118.

45. 104, 105

Un rând omofoare de catifea neagră Un rând omofoare de cutnie albă cu cordeluri Un omofor mare de sip havaiu cu şireturi de fir bun Un omofor mic de rips havaiu Un epitrahir de catifea neagră Un epitrahir de stofă albă cu flori galbene Un epitrahir de stofă albă cu flori galbene Una nebederniţă de o materie cu chipul mare Una nebederniţă de catife albastră cusută cu chipul Sfintei Treimi Una nebederniţă cusută cu fir de aur şi mărgean, chipul Învierii (cu trei clopoţei de argint suflaţi cu aur-alt scris) Una perină de adamască roşie Una perină arhierească cusută la camva Una pereche natacliţe de catifea cu chipul Bunei Vestiri Una pereche naracliţe de fir cu chipul Mântuitorului Una pereche naracliţe de fier împletite Un felonaş pentru hirotonie Una polă pentru cârjă, de catife verde cusută cu fir de aur Una Liturghie arhierească manuscris Două crijme de hasa pentru sfinţiri de biserici Trei prosoape arhiereşti Şase cevrele Două covoare turceşti mari Două scorţe de pus înaintea Sfintei Mese Un covor mare tuns Un covor mic tuns Un covoraş mic Un covoraş cu leu pe el Cinci potnogi din care 4 de postav roş cu vulturi şi una de meşină Opt potnogi, 6 cu vulturi şi 2 simpli

Litera B

Veşminte preoţeşti Două feloane de stofă albă cu flori galbene Un felon de adamască roşie cu flori galbene Trei feloane de stofă căptuşite cu chitai, cu şireturi de fir Trei feloane de catifea neagră cu şireturi de fir albe Un felon de stofă galbenă cu şireturi de fir bun Şapte stihare preoţeşti de adamască în mai multe culori Şapte epitrahire de plisă şi alte materii Două epitrahire de stofă albă cu flori galbene Trei epitrahire de catifea neagră cu şireturi de fir alb Două nebederniţe de stofă albă cu flori galbene Trei nebederniţe de stofă cu canafuri şi şireturi de fir Una nebederniţă albă

Litera C Veşminte diaconeşti

Cinci stihare de stofă şi adamască Opt stihare de mai multe culori Două stihare diaconeşti de stofă cu sip de fir

idem, idem vechi bun bun

stricat vechi bun

veche, de neîntrebuinţat

bună

bună

de neîntre-buinţat veche bune bune vechi vechi bună bună bune bune bune vechi vechi bun bun

vechi bun

vechi

vechi

bunişoare bunişor idem idem idem vechi vechi vechi vechi vechi vechi veche

vechi bunişoare

bune

168

57. 58. 59.

60.

61.

62. 63. 64. 65. 66. 67. 68. 69. 70.

71. 72. 73. 74.

75. 76. 77. 78. 79. 80.

81. 82. 83. 84. 85. 86. 87. 88. 89. 90. 91.

92. 93. 94. 95. 96.

97. 98.

121. 46.

106, 107, 108 96.

48.

49. 55. 94. 56. 57. 58. 52. 64.

128.

97. 59. 60. 61.

130. 62. 65. 66. 67.

109.

137. 138. 139. 193. 197. 201. 202. 205. 207. 210. 215.

211. 212. 213. 214. 280.

140. 141.

Patru aurare de la Mitropolitul Sofronie Cinci aurare de diferite materii şi culori Patru stihare pentru anagnoşti

Litera D Văzduhuri şi alte lucruri de materie

Două rânduri văzduhuri, unu de catifea neagră şi altul de stofă Două rânduri văzduhuri de stofă grea Două văzduhuri de mătasă Un rând văzduhuri pentru serviciul arhieresc Una faţă de stofiţă albă cu fir Una faţă de atlas roş cu fir învălite Sf.Masă Două feţe de adamască roşie Două Aere de atlas Două pole pentru Sf.Jertfelnic Un acoperământ pentru Sf.Masă, adamască de mătasă, căptuşit cu chitai Una perde adamască mătasă roşie la uşile Împărăteşti Una perdea de buhur roşu cu privasuri de catifea Una perdea de adamască de lână Una perdea de adamască mătasă (numerele 72-74 pentru uşile Împărăteşti) Una bucată adamască de mătasă la Iconostas Doisprezece pole mici de felurite materii Şase pole scurte pentru Analoguri Cinci pole lungi pentru Analoguri Cinci prostiri de pânză Nouă perechi naracliţe de adamască

Litera E Alămuri şi alte lucruri

Un litier de bacfond (trecut de două ori şi la No.209) Una critelniţă de aramă pentru botez Patru sfeşnice de alamă la icoanele împărăteşti Un lighean arhieresc de bacfont cu ibricul lui Una candelă de bacfont Un policandru mare de alamă cu 18 fofeze Un policandru mai mic, rusesc, cu cristaluri cu 18 fofeze Un lighean de alamă cu ibricul lui Un aghiasmatar de plache pentru sfinţirea apei Un pieptine de topasuri Trei clopote: unu mare, unu mijlociu, unu mic; osebit 3 clopote mici pentru toacă Una pereche cununii Trei analoguri de lemn Trei dulapuri Un jilţ Patru sfeşnice de fier cu câte trei fofeze de pus lumânări, aşezate la catapeteasmă

Litera F Argintării şi odoare

Una cârjă de argint, pruba 10a, dram. 500 Una cârjă de elefant

vechi idem

idem

bune

bune bune

bunişoară

vechi şi stricate vechi vechi

bunişor

bunişoară bunişoară bunişoară bunişoară

veche vechi idem idem idem idem

bun bună bune bun

veche bun bun bun bun

vechi, stricat bune

bune bune bune bun

bune

bună veche, bună

169

99.

100.

101.

102.

103.

104.

105.

106.

107.

108.

109.

110.

111.

112.

113.

114. 115.

116.

117.

118.

119. 120.

121.

142.

143.

144.

189.

145.

159.

160.

161.

191.

198.

199.

147.

148.

190.

162.

149. 152.

166.

169.

200.

150. 192.

151.

Un Engolpion cu pietre bune de diamant şi safir, nu lipseşte nici o piatră, numai steluţa atârnată jos are o piatră topas, iar celelalte sunt complete, de la împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei, dat episcopului Inochentie; cu lănţujelul de tumbac Un Engolpion vechi de finift ferecat cu argint, cu lănţujel tot de argint, pruba 8a dram. 7 Una cruce lemn cu pietre topasuri ferecată în argint şi cu lănţujel tot de argint poleit, pruba 5a dram. 5 Una cruce cu pietre diamanturi în No.288 din care 3 lipsesc, şapte pietre safir şi 3 smaragd, crucea de argint, lănţujelul de aur 12 dram. Una cruce de argint cu piatre proaste şi 18 fire mărgărintare cu lănţujelul de argint pruba 10a dram.10 Una cruce mare de argint pruba 10a dram 500, suflată peste tot cu aur Patru cruci mici de argint, 2 pruba 14a şi 2 pruba 8a dramuri 110 cu lemn cu tot Trei cruci mici ferecate cu argint, pruba 8a dram.160 cu lemn cu tot; scaunul de la una întrebuinţat la dresul cadelniţelor Una cruce de inorog îmbrăcată cu argint, suflată cu aur pruba 8a cu mărgean şi mărgărintar, 101 dram. cu totul Una cruce de argint îmbrăcată în sârmă şi poleită peste tot cu aur pruba. 10a dram 40; crucea din mijloc de elefant Una cruce de argint poleită peste tot, pruba 6a dram. 50, deşartă în mijloc, în care se pun Sfintele Moaşte când se duc la sfinţire de biserici Un potir de argint cu discos şi steaua lui cu slove ruseşti pruba 12a dram. 400 Trei Potire, însă unul cu discul şi steaua lui de argint, pruba 8a dram. 396; unul asemenea de argint stingheriu pruba 8a dram. 155; şi unul de aramă tot de stingheriu, fost poleit cu aur, care s-a roşit Un Potir cu discos, steaua, linguriţa şi copia de argint, suflate cu aur, pruba 12a toate în greutate de 1000 dramuri Un Chivot mare de argint pruba 10a dram. 250 pentru păstrarea Sfintelor Taine Un discos cu paharul de argint, pruba 10a dramuri 158 Un discuşor pentru hirotonie, de argint, pruba 6a dram. 30, cu o pereche foarfece de fier Una copie cu mănunchiul de argint după catagrafia veche, dar în realitate de alamă, fost suflată cu aur Un secrieş de argint pruba 8a cu mâna Sfintei Chiriachii şi o părticică din moaştele Sf. Pantelimon într-o cutiuţă osebită tot de argint de aceeaşi prubă; cu doi îngeri, cu chipul Sfintei Muceniţe şi cu a Sf.Alexie, de argint; cu patru finifturi, poleit pe alocuri, în greutate de 1000 dramuri Una cutiuţă cu Sfintele Moaşte a Sfintei Muceniţe Varvara, cutia poleită peste tot, dram. 30, pruba 7a Una pereche Trichete argint pruba 10a dram. 410 Una pereche Trichete argint pruba 8a, suflate cu aur, dram 497, au şi câte o sticlă proastă la cruce Una pereche ripide de argint, unele raze poleite, pruba 10a dram.362

bun (lipsesc două pietricele de diamant-alt

scris)

bun

bună

bună

bună

bună

bune

bune

bună

bună

bună

bune

cele două de argint sunt

bune, iar cel de aramă de

neîntrebuinţat bune, însă

copia numai mănunchiul de

argint bun

bun

bune

bună

bune

bune

bune bune

bune

170

122. 123. 124.

125.

126.

127. 128.

129.

130.

131.

132.

133.

134. 135. 136.

137.

138.

139.

140.

141. 142. 143.

163. 164. 165.

146.

186, 188 153. 154.

155.

156.

157.

158.

167.

195. 196. 273, 275 168.

170.

171.

274.

244. 185. 184.

Un ibricel de argint pentru căldură, pruba 10a dram. 18 Trei miruitoare de argint pruba 10a dram 9 Două linguriţe argint şi una bacfont fostă poleită în greutate 34 dram.; cele de argint pruba 12a Patru perechi paftale de argint, însă o pereche pruba 10a dram. 86; şi o pereche pruba 8a dram 36, dintre care trei perechi poleite Trei perechi paftale de argint, una pruba 14a dram. 70; una pruba 10a dram. 50 şi una pruba 12a dram.30 Patru cadelniţe de argint, pruba 7a dram.700 Două căţui de argint, pruba 9a, dram.180, cu codiţele de lemn Una Evanghelie pe catifea roşie ferecată cu argint poleit pruba 8a cu patru Evanghelişti la colturi şi în mijloc Învierea Domnului Una Evanghelie mare pe catifea închisă ferecată cu argint pruba 12a, numai cu Învierea Una Evanghelie mică pe catifea roşie ferecată cu argint pruba 10a şi poleită, cu 4 Evanghelişti pe la colţuri şi chipul Mântuitorului la mijloc Una Evanghelie mare pe catifea roşie ferecată cu argint pruba 10a cu patru Evanghelişti la colţuri şi la mijloc Învierea (poleită-alt scris) Şase candele de argint, însă 4 mari la icoanele Împărăteşti, în greutate de 1400 dram.; una cu trei fofeze pentru lumânări de 200 dram. şi una mai mică, 100 dram. Una candelă argint pruba 14a dram. 140 Două candele argint pruba 14a dram. 240 Două candele argint pruba 14a dram. 280 Una icoană Procov îmbrăcată cu argint poleită cu aur, pruba 8a Două icoane a Maicii Domnului îmbrăcate cu argint, pruba 8a şi una de argint-plache Una icoană a Maicii Domnului cu aripi de argint şi poleită cu aur pruba 8a, în catapeteasmă Una icoana Sfinţii Apostoli îmbrăcată cu argint, pruba 14a dram.335 Optzeci şi patru icoane mici, simple Un potiraş de cocos Patru şiraguri mărgărintare (508 fire) mici ca lintea

Litera G Cărţi bisericeşti române

bun bune bune

bune

bune

bune bune

bună

bună

bună

bună

bune

bună bune bune

bună

bune

bună

bună

bune bun

-

144 145 146 147 148 149 150 151 152 153 154

155 156

220 221 222 223 224 226 227 228 229 278 230

231 232

Douăzeci şi patru Mineie legate simplu cu meşină Trei Penticostare legate cu meşină Două Trioade legate, idem Patru Ceasloave, idem Patru Octoihuri, trei legate, unu stricată legătura Un Apostol Una Psaltire Un Tipic Şapte Liturghii, la una lipsesc file Una Liturghie Două Molitvelnice, legate cu meşină, unul bun Două Pavicernic Două Panahide, legate cu hârtie

bune vechi vechi vechi vechi vechi veche vechi vechi veche

de neîntrebuinţat

vechi vechi

171

157 158 159 160 161 162 163 164 165 166 167 168 169 170 171 172 173

174 175 176 177 178 179 180 181 182 183 184

185 186 187 188

189 190 191 192 193 194 195 196 197 198 199 200 201 202 203 204 205

233 234 237 238 239 240 242 243 245 263 264 266 267 268 270 277 279

246 247 248 249 250 251 252 253 254 255 256

257 258 259 260

283 288 296 304 284 293 299 286 300 309 287 289 297 305 310 311 312

Două Molebnice, legate cu hârtie Un Aghiasmatar, idem Slujba Sfintei Învieri, idem Slujba Sfinţilor Manuil, Savel, şi Ismail Două Filade Cântările lui Moise Un Troecinic, manuscris Una Evanghelie pentru Săptămâna Patimilor, legată Una Filadă pentru Litenii Una Carte Slujba Sf.Liturghii, legată (Psaltichie) Două Irmologhioane Un tom Predicatorul Patru exemplare Te-Deum Patru exemplare Sfinţirea Antimiselor Patru exemplare Sfinţirea Bisericilor Un exemplar Cuvinte bisericeşti de Bucovnia Trei tomuri Doxastare române Un Sinodic legat cu hârtie

Cărţi greceşti Doisprezece Mineie în şase volume Două Octoihuri mari Un Triod Un Penticostar Un Ceaslov Una Psaltire Trei Filade Slujba Sfântului Ioan Două Filade Slujba Sfintei Paraschieva Trei Evanghelii Un Apostol Un Antologhion

Cărţi Rusieneşti Una Evanghelie mare legată cu scoarţă Patru cărţi: Un Tipicon, 2 Cazanii, 1 Mărgărint Trei cărţi: Liturghie, Penticostar, Octoih Douăzeci şi opt cărţi mărunte de diferite specii

Litera H

Obiectele din lăuntrul Caselor Episcopale Una icoană mare a Mântuitorului Una icoană a Învierii lui Hristos Una icoană Sf.Treime Una icoană Sf.Apostoli Trei perdele de cit cu sulurile lor Una perdea de cit cu lemnul ei Una perdea idem Una masă de tisă, mică, rotundă, pe un picior Una masă de nuc, idem Una măsuţă de frasin cu muşama Treisprezece portrete sub sticlă cu privazuri, diferite figuri Un mindir cu macat de adamască şi cu patul lor Un mindir cu macatul de cit Un mindir cu macatul lui de cit şi cu pat Un pat îmbrăcat cu cit, mindir şi trei perini Un pat cu mindir şi trei perini din care două umplute cu lână Un pat îmbrăcat cu cit cu trei perini şi mindirul lui

vechi vechi veche veche vechi vechi veche veche idem vechi idem bune bune bune idem idem idem

vechi idem idem idem idem idem idem idem idem idem idem

veche idem idem idem

veche idem idem idem idem idem idem idem idem idem idem idem idem idem idem idem idem

172

206 207 208 209 210 211 212 213

214 215 216 217 218 219 220 221 222 223 224

225

226 227 228 229

230 231 232

233 234 235

236 237 238

239 240 241 242

243

244 245 246 247 248 249 250

290 294 298 306 291 302 292 295-303 301 464 465 467 469 470 471 472 476 477 473

Fără nr.crt.

339 314 318 319

320, 442 325 326 322 324 328 332 334

Cinci perini de perete umplute cu paie Două coltuci Trei perini tot de perete Trei perini asemenea Un jilţ Un jilţ mare îmbrăcat cu rips verde 11 scaune îmbrăcate cu cit Două trăgători cusute pentru clopoţel Un dulap vopsit, pentru citit Două oghialuri pentru aşternut de lână îmbrăcate cu cit Două prostiri de hasa pentru oghialuri Două perini de puf pentru cap Una oglindă pusă în perete Un cultuc umplut cu lână Una masă de frasin pe petru picioare Un vătrar mare de fier Două scuipători proaste Una tablă de tinichea la gura sobii Trei bucăţi: un cleşte, vătrăraş şi lopăţică de fier

Din mobilile aduse de la Floreşti, după încuviinţarea Ministerului cu No.13.509

Două canapele de nuc pe teluri îmbrăcate cu adamască de mătase roşie Două foteluri asemenea Doisprezece scaune asemenea Două perdele asemenea cu canafuri Una canape de lemn de nuc pe teluri îmbrăcată cu adamască de mătase verde Un fotel asemenea Cinci scaune asemenea Un fotel de lemn de nuc pe teluri, îmbrăcat cu adamască de mătase albastră cu flori galbene Şase scaune, asemenea Una perde, asemenea cu canafurile ei şi brons Două foteluri de lemn de nuc îmbrăcate cu cit, schimbându-se adamasca veche Două covoare de pus pe jos din care unul e în veşmântărie Una masă de lemn de nuc rotundă Un scrin de lemn de nuc cu patru sertare

Camara şi sufrageria

Una icoană de lemn, Sf.Nicolae Nouă zarfuri de alamă Opt linguriţe de bacfont pentru dulceaţă Doisprezece linguriţe de argint, prub. 13 dr. 160, pentru dulceaţă Patru tablale pentru dulceaţă şi cafe, două mari, două mici Două farfurioare de argint pr.12a pentru linguriţe Un ciorbalâc de argint pr.10a dram 70 Un sfeşnic de alamă Un fanar de sticlă sau lampă ce stă în sală Trei linguri de argint pr.7a dram 40pentru masă Un cântar al cămării Şase mese de lemn cu două muşamale

idem idem idem idem idem idem idem idem

idem bune idem idem idem idem idem idem idem idem idem

vechi

vechi vechi vechi veche

vechi vechi vechi

vechi veche vechi

vechi veche vechi

veche idem idem bune

bune

bune idem vechi idem idem idem idem

173

251

252

253 254 255 256 257

258 259 260

261 262

263 264 265 266 267 268 269

270 271 272 273 274 275 276

277 278 279 280 282 282 283 284 285

286 287 288 289 290 291

395

396

443

331, 460 333 335 336 337 338, 445 342 343 344, 453 447 347

444 451 345 346 348 349 351, 452 352 355 458 462 459 495 505

383 481 484 487 489 490 491 506 507

358 361 362 365 381 359

3

2

Trei chisele pentru dulceaţă, una fără capac, două farfurioare de pus linguriţele, toate de cristal Unsprezece pahare de cristal pentru dulceaţă, diferite mărimi şi calităţi Un dulap de lemn prost Un taburet de pus sub picioare Nouă păhăruţe pentru rachiu, 6 cristal, 3 de sticlă Zece farfurii lungi, pentru bucate, mari şi mici Una sută farfurii pentru masă, adânci şi întinse, de diferite mărimi, culori şi caliţăţi Şaisprezece cuţite cu mănunchiuri şi parte de corn de cerb Doisprezece furculiţe, idem Patruzeci şi trei pahare pentru vin de cristal şi sticlă proastă, diferite mărimi Un castron pentru poricale Treisprezece ceşti pentru cafea cu farfuriile lor şi cinci farfurioare stinghere Cinci ceşti pentru cafea cu farfurioarele lor verzi Zece scăunaşe de cristal, albastre pentru tacâmuri la masă Trei perechi solniţe Două farfurioare pentru meselicuri Trei ceşti mari cu farfurioarele lor Un ceainic de aramă Patruzeci garafe de sticlă şi cristal pentru apă şi vin la masă Una măsuţă de brad, proastă Două sticluţe împletite pentru oţet şi untdelemn Una balanţă cu maşina ei Un lighean cu ibricu lui de marmură Un serviciu pentru oţet şi untdelemn la masă Cinci lacăte mari şi mici Un neceser de tablă la retiradă

Osebite obiecte nobiliare aflate tot la camară Şase vase de stejar pentru vin şi murături Două căzi la vie Un teasc pentru oloi Patru putinele mici de stejar şi frasin Un polobocel pentru murături Două canapele de stejar pentru grădină Un ferăstrău pentru tăiet lemne Un sfrediac pentru cepuri Patru felinare de sticlă pentru gaz, puse pe stâlpi în curte

Bucătăria Una maşină de tablă pentru bucate Una pereche pirostie de fier, mici, pentru cazan Un ceaun mare de schijă pentru mămăligă Una chiuă de marmură cu chilugul de lemn Una sinie pentru colivă veche Obiectele de aramă de la numerele 359, 360, 366, 370 şi 380 sunt prefăcute în 15 tingiri şi 10 capace de 31 ocă Trei Liturghii, tipărite la Iaşi la anul 1868, s-au hărăzit de Preasfinţitul Episcop Calinic, probă ordinul no.291 din 29 aprilie 1881 Cărţi Viaţa părintelui Nicodim Sfinţitul, date de PreaSf.Episcop eparhiei Râmnicul Nou, Severin, cu adresa no.1922

bune

bune

vechi idem bune idem bune

bune bune bune

bun

bune

bune bune bune bune bune bune bune

bună bune bună bun bun

bune bun

vechi vechi vechi vechi vechi vechi stricat bun

vechi

bună bune bun

stricată veche bune

bune, legate

nelegate

174

Litera I

Biblioteca

No.curent 292-No din catagrafia veche 280

Numirea

Autorul

Locul

tipăririi Data

tipăririi

Francese

Istoria universală, nelegată (19 vol.) Uvrajele lui Chapefuque (2 vol.) Descoperiri felurite şi invenţii Revoluţia Angliei, nelegată (2 vol.) Secolul lui Louis al XIV le, idem Uvrajele lui Chateubriand, idem (4 vol.) Sfătuirea unei dame, idem Firmanul turcesc, idem Scrieri asupra circularelor de la Poartă, idem Filadarea, idem Răspuns la Jurnalul englez, idem Uvrajele lui Fenelon, legate (2 vol.) Dicţionarul lui Boiste, idem Dicţionar politic, idem Confesiunile lui J.J.Rousseau, idem Historia religiilor, idem (2 vol.) Dicţionar theologic, idem (2 vol.) Biblia franceză, idem (3 vol.) Discursuri asupra unor subiecte religioase, idem Culegeri de predici a bisericii reformate,idem Istoria revoluţiilor şi a războaielor din Italia, idem Cuvintele lui Chalmers, idem Vechiul Testament, idem Tristeţea şi consolaţia

Române

Biblia , legată (5 vol.) Pidalion, legat Pravila veche, legată Tâlcul Psaltirei, idem Checragarion, legată Historia bisericească, idem (4 vol.) Micul post, idem Carte de rugăciuni, idem Harta Moldovei, idem Slujba Învierii, idem Colecţie pentru fondarea ospit. din Huşi, idem Sinodicul Episcopiei, legat Foaia Duminicii, idem Hronica românilor, idem Regulamentul organic, idem Floarea din Sf.Scriptură, idem

Cesar Cantu Chapefugue Amed.de Bast Guizot Voltaire Chateaubriand Ecaterina Radu Brătianu Fenelon Boiste Garruier-Pages J.J.Rousseau Clavel A.Bergier A.Just Benet Rusel Pepe Chalmers Şapi I.H.Grand-Piere I.Clain Mitr.Veniamin G.Grigor tr.Mitr.Veniamin Efrosin Poteca Parteni I.Varon Gh.Şincai C.Ganea

Paris Bruxelles Paris Bruxelles Paris Bruxelles Muscl[...] Paris B[...] Iaşi Bruxelles Paris Paris Paris Paris Paris Paris Paris Paris Paris Bruxelles Paris Paris Blaj Mre.Neamţ Neamţ Iaşi Bucureşti Iaşi Idem Idem Braşov Iaşi Iaşi Iaşi

1843 1842-45 1852 1850 1850 1825 1857 1857 1857 1841 1855 1850 1851 1848 1856 1845 1835 1838 1838 1835 1850 1825 1838 1838 1795 1844 1850 1814 1843 1846 1841 1853 1846 1837 1843 1843 1850

175

Obiceiurile creştinilor, idem (2 vol.) Epistolii, idem (2 vol.) Politia Pompei, idem, 3 vol. Historia lui Gilblas, idem, 4 vol. Noul Testament, idem, 2 vol. Carte Pravili, idem Principii filozofice, idem Teologia Dogmatică, idem Duplul paralel, idem Gramatica română, idem Biblioteca religioasă, idem Culegeri de poesii, idem Gramatica română, idem Manual pentru moaşe, idem Carte de rugăciuni, idem Întrebuinţarea apei din Moldova, idem Vechiul şi Noul Testament, idem Urmarea cântare de rugăciuni, idem Petru Rareş, idem Calendar pe anii 1852,1854 şi 1855, idem Dorul ceresc de mamă, idem, 2 vol. Petru Maior, nelegat Icoana lumii, legat Povăţuiri la împărăţia cerului, nelegat Ecoul războiului, idem Săteanu creştin, idem Teologia morală, idem Voiajul tânărului Anaharsix, idem Protocolul Conferinţei de la Viena, idem Urziri istorice (2 ex.), idem Ierusalimul eliberat, idem, 2 vol. Omiletica, idem Istoria Câmpulung, idem Tereza, idem Erminetica, idem Uricariul, idem Fabule, idem Dracul sau orba din Paris, idem Isai Lachedem, idem Dascălul Agronomiei, idem Anticele Românilor, idem Abecedar, idem Hronica românilor, idem Scurtă introducere în teologie, idem (3 ex.) Culegeri morale şi politice, idem (11 ex.) Calendar, idem Tereza, idem San-Petro, idem Dacia sau Magazinul istoric, idem (3 vol.) Castelul de Şamand, idem Îndatoririle femeilor, idem Biblioteca religioasă, idem, 9 vol. Diverse broşuri de mai mulţi autori (55 ex.) Tesalonic, legat Proschimitar Palestinei, nelegată Proschimitar Muntelui Athos, nelegată Foaie săteasca, nelegată Gazeta Transilvaniei, nelegată, 5 ex.

Ef.Poteca F.Scriban T.Albineţ Tr.Mudicol Mre.Neamţ Idem C.Dane Arh.Melchisedec A.Sturza N.Bălăşescu Arh.Dionisie Gh.Asachi N.Bălăşescu Dr.Fătu Dr.Fătu M.Varlaam, Ghe.Asachi Bojinca D.Sturza Pereţ V.Criste F.Scriban M.Filip T.Codrescu A.N.Scriban A.Paulenu T.Scriban Aricescu Elena Vore F.Scriban Th.Codrescu Asachi C.Brădulescu tr.Bărnuţiu Filipescu Bojinca N.Bălăşecu G.Şincai arh. Melid. T.Balş Bărnuţiu Elena Vore A.Vasiliu Laurian trad. A.B. trad.A.Balş A.Dionisie Mitr.Grigore

Bucureşti Iaşi Iaşi Bucureşti Iaşi Iaşi Iaşi Bucureşti Bucureşti Iaşi Sibiu Iaşi Iaşi Iaşi Iaşi Neamţ Iaşi Iaşi Iaşi Buda Iaşi Iaşi Bucureşti Bucureşti Iaşi Iaşi Iaşi Iaşi Bucureşti Iaşi Bucureşti Iaşi Iaşi Iaşi Iaşi Bucureşti Bucureşti Iaşi Buda Iaşi Buda Iaşi Iaşi Braşov Iaşi Iaşi Bucureşti Bucureşti Iaşi Bucureşti Bucureşti Bucureşti Bucureşti Iaşi

1845 1843 1855 1855 1818 1823 1846 1855 1851 1850 1851 1854 1846 1852 1845 1851 1850 1853 1859 1834 1840 1854 1855 1857 1855 1845 1855 1851 1852 1856 1855 1853 1856 1852 1844 1855 1855 1844 1832 1854 1844 1856 1855 1855 1853 1850 1845 1855 1854 7273 1852 1856 1850

176

Albina română, nelegată, 7 ex. Buletin oficial, idem, 3 ex. Teologia dogmatică şi morală, legată Sinopsis, idem Istoria bisericească, nelegată Oamenii răzbelului din orient, idem Cestia zilei, idem

Greceşti

Operele lui Theofilact, grec latin, legat, 3 vol. Istoria universală, idem, 12 vol. Noul Testament, idem, 7 vol. Vechiul Testament, idem Carte folositoare de suflet, idem Sintagma cata-asma, idem Macarie Teodoritu, idem, 4 vol. Catehism Istoria T.Anaharsis, idem, 7 vol. Ermineftica V.Testament, idem, 2 vol. Matematica, Algebra, idem Adoleshia, idem Diatribe, idem O Spartion, Entriton, idem Ermineftica V.Testament, idem Pandecte, idem, Biblion Istoricon, idem, Filostorgion, idem Filosofia, idem, 2 vol. Istoria lui Robinson Crusoe, idem, 2 vol. Noul şi Vechiul Testament, idem, 6 vol. Istoria Ciprului Tropeon Tis Ortodox, idem Cartea Sinoadelor, idem Fisica, idem Logica lui Aristotel, idem Istoria Americii, legată Sionitis proschimitis, idem Matematica, idem Logica, idem Gramatica, Geografia, idem Vechiul Testament, nelegat, 4 vol. Vechiul Testament, idem, 3 vol. Gramatica, Geografia, idem Biblion Calumenon, idem, 3 vol. Tipicon, legat Tu Sofotatu, idem Istoria Chinei, idem Pancosmion istor., idem Constantin Armenopolos, idem Noul martirologion, idem Mărgărint, idem Enciclopedia filologică, idem Diaconariu, idem Epitonee, idem Una carte scrisă de mâna, idem Ti inpermdocsu, idem Anatomie, nelegată

Ion Bobu V.Raţiu C.I N.Istrati Comas Hrisovergi C.Iconomu H.Vofa Epis Evg.Bul C.G. C.Iconomu Dorotei Iac.Gatof. Neof. Dinler A.Pontocal David Miluis Chirid. Amosa Idem S.Vintale C.Iconomu T.Mandac Condilion S.Deriufoţie C.Iconomu C.Iconomu Deriufoţii Antui Ambrosie Lamponzate S.Miliea Sf.Ion Diastocsis Neofit A.D.Mavr.

Blaj Iaşi Blaj Iaşi Idem Veneţia Viena Atena Veneţia Veneţia Saxonia Odessa Odessa Viena Atena Atena Atena Moscova Atena Atena Veneţia Veneţia Genova Veneţia Atena Amsterdam Veneţia Veneţia Veneţia Veneţia Viena Atena Saxonia Viena Veneţia Atena Atena Veneţia Veneţia Veneţia Veneţia Veneţia Veneţia Veneţia Veneţia Constantinopol Constantinopol Atena

1801 7259 1854 1855 1856 1754 1830 1842 1687 1816 1760 1768 1841 1819 1844 1837 1801 1808 1804 1844 1817 1798 1642 1761 1840 1725 1788 1791 1724 1724 1794 1850 1777 1801 1760 1844 1844 1760 1792 1763 1795 1766 1799 1730 1795 1849 1799 1801 1836

177

Filosoficon to chimion, legată Engolpion loghicon, idem Cecragarion, idem Astronomia, idem Flor Epitomi, idem Siros Matematicia, idem Istoria lui Chiru, idem Siros Matematicia, idem Siros Matemat. Trigonometris, idem Proschimatariu, idem Nicta che imeroi, idem Plutarh Gramatica Italiano-Greacă, legată Terpsimas, idem Caliopi, nelegată Tucidide,legată Mitologia arabică, idem Istoria eclesiastică şi politică, idem Istoria reginei Eladei, idem, 2 vol. Apotichiton pedon, idem Rasa elenică şi orientală, idem Polemica, nelegată Aritmetica practică, idem Gramatica Engleză-Greacă, legată Enhiridion, idem Enciclopedia filologică, nelegată Fără începututri amândoue, idem, 2 ex. Iprodos, idem Biblia hebraică ,idem Broşuri de diferiţi autori şi sujete, idem, 31 ex. Decret organic pentru regularea shimei monahiceşti în limba Română, Decret organic pentru înfiinţarea unei autorităţi Sinodale Centrale pentru afacerile religiei române, 2 ex. Titlele II şi V din Codica Civilă privitoare la actele stării civile şi la căsătorii, 4 ex. Sfântul Sinod şi independenţa Bisericii Române Manualul Administrativ Un dulap în care stă Biblioteca Una ladă de lemn legată cu fier în care s-au păstrat documentele proprietăţilor Sf.Episcopii de Huşi Statistica judiciară pe 1870 Statistica mişcării populaţiei pe 1872 Ceremonialul Curţii Domneşti Statistica comercială pe 1873 Statistica penitenciară pe 1874 Statistica mişcării populaţiei pe 1873 Raportul general de statistică Statistica judiciară pe 1871 Statistica agricolă pe 1873-1874 Statistica penitenciară pe 1875 Statistica judiciară pe 1872 Statistica comercială pe 1874

C.Tipaldo C.Dupante Sf.Augustin Filipid M.Legendo Cuma M.Lugarth Putarh Uliriho Moruzi A.Stagirit A.Frante S.Vlante Leved D.Catepap L.Visantio Guvernul Idem Idem Pr.Grigor. Musceleanu Oficiul statistic Idem Statul Oficiul statistic Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem

Atena Veneţia Lipsca Viena Lipsca Cherche Viena Iaşi Moscova Atena Lipsca Viena Veneţia Atena Veneţia Atena Atena Bucureşti Melet Bucureşti Veneţia Atena Lipsca Bucureşti Bucureşti Bucureşti Bucureşti Bucureşti Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem

1839 1770 1804 1803 1818 1829 1783 1807 183... 1844 1796 1801 1837 1811 1820 1803 1809 1841 1790 1856 1836 1834 1834 1768 1795 1839 1739 1864 1864 1865 1865

178

Statistica agricolă pe 1874-1875 Statistica mişcării populaţiei pe 1874 Statistica judiciară pe 1873 Statistica comercială pe 1875 Statistica judiciară pe 1874 Statistica mişcării populaţiei pe 1875 Statistica învăţământului pe 1876-1877 Statistica agricolă 1875-1876 Statistica rechiziţiunelor şi ofrandelor pentru armata română în 1877-1878 Indicele comunilor din Dobrogea Statistică de mişcare a populaţiei pe 1876 Bugetul Minitserului Cultelor pe 1879 Idem 1880 Statistica Cultelor şi Învăţământului pe 1877-78 Statistica penitenciară pe anul 1876 Aseminea pe anul 1877 Statistica urbei Ploieşti Statistica învăţământului public secundar pe 1880-81 Statistica Poştelor şi Telegrafilor pe 1876-1880 Statistica mişcării populaţiei pe 1877 Statistica judiciară pe 1875 Statistica comerţului exterior pe 1877 Statistica comerţului pe 1876 Expunerea situaţiei judeţelor pe 1880 Statistica mişcării populaţiei 1878 Statistica penitenciară pe 1878 Statistica mişcărilor populaţiei pe 1879 Statistica navigaţiunei pe 1879 Proiect de bugetul Cultelor pe 81-82 Statistica comerţului exterior pe 1878 Statistica judiciară pe 1876 Situaţia judiciară pe 1879 Darea de seamă a poştelor-telegraf pe 1881-82 Răspunsul dat la epistola patriarhului ecumenic Cartea Pasterala din 1882 Steaua Româneiei Anuariul Albumul mitropoliţilor Ungro-Vlahiei de la 1649 până la 1875 în număr de 23 buc., dăruit de Prea Sfinţitul Episcop Calinic Album şi probariu a Tipografiei Cărţilor Bisericeşti a României, conţinător de 60 de file, dăruit tot de Prea Sfintitul Episcop Calinic Chestiunea Dunării, acte şi documente în dialectul francez, dăruit tot de Pr.Sf.Ep.Calinic Expunerea situaţiei judeţelor pe 1881 Bugetul Ministerului de Culte pe 1883-84 Anuarul oficial pe anul 1883 Buletinul Ministreului de Culte pe 1884 Statistica judiciară pe anul 1878 Statistica judiciară din România pe 1879

Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Statul Statul Oficiul statistic Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Mitr..Iosif Mitr.Iosif Statul Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem

Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Ploieşti Bucureşti Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem

179

Statistica mişcării populaţiei pe 1880 Statistica Idem pe anul 1881 Statistica Învăţământului pe 1881-82 Statistică a mişcării populaţiei pe anul 1882 Idem Statistica Invăţământului pe 1882-83 Buletinul Ministerului Cultelor pe 1885 Note critice asupra scrierei Dl. Xenopol Statistica judiciară din România pe 1881 Statistica de mişcarea populaţiei pe 1883 Situaţia tezaurului public pe 1884/85 Bugetul general pe anul 1886/87 Privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe, 2 vol. Statistica medicală pe anul 1881 Un opis al documentelor proprietăţilor Episcopiei Huşilor din 1864. decembrie. 24 Statistica judiciară pe 1877 Statistica judiciară din România pe 1882 Mişcarea populaţiunei din România pe 1885 Acatistul Maicii Domnului Cuvântul făcut de Mitr.Iosifu Naniescu

Idem Idem Idem Idem Idem Idem N.Densuşianu Statul Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem

Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Iaşi

Piatră de mormânt - cenotaf.

180

Mitra Episcopului Inochentie (1752-1782).

Sfântul potir (1844).

181

MONUMENTS D’ART CHRÉTIEN

EN ROUMANIE

de I.D. Ştefănescu

Musée de l’évêché de Huşi. L’icone de la Vierge Blacherniotissa. L’église

cathédrale de l’évêché de Huşi, élevée dans la seconde moitié du XVe siècle, ne

subsiste plus. Elle a été remplacée par une construction moderne de peu d’intérêt.

L’évêché a été très riche. La ville de Huşi a été une de résidences favorites du

célèbre prince de Moldavie, Stefan le Grand. Le trésor de la cathédrale et celui de l’

évêché ont dû extrêmement riches. Tout a été détruit et dispersé. Quelques objets

seuls ont pu être retrouvés. Ils se conservant au musée organisé récemment par les

soins de Sa Grandeur l’Evêque Iacob Antonovici et du Rév. Père Ursăcescu. L’objet

le plus intéressant est sans doute une icone sur bois de la Vierge du type des

Blachernes. Elle a fait partie de l’iconostase d’une église voisine du monastère de

Dobrovăţ. La Vierge orante est vêtue d’une sticharion gris-bleu et d’un maphorion

rouge. Jésus porte un vêtement blanc. Des ornements sculptés et dorés forment

l’encadrement.

Le type de la Vierge des Blachernes se conserve, on le sait, dans un

médaillon d’ivoire, au cabinet des médailles à Paris. Il date du Xe sièclè1. La Vierge y

y est figurée en buste, de face, les mains en prière. Jésus, sculpté en buste aussi,

porte le rouleau de la loi dans sa main gauche ; de sa main droite, il bénit. A Spas-

Neredicy, le Christ est compris dans un médaillon2. La rédaction de notre icone nous

nous est donne par un triptyque du Vatican, daté du XVe siècle. La Vierge y

apparaît, comme dans l’icone de Huşi, en pied. On l’a figurée dans les deux cas en

pied, mais on a peint son corps jusqu’aux genoux. La Vierge des Blachernes orne les

panagiaires, et nous avons déjà eu l’occasion d’en étudier quelques-uns.

L’icone que nous étudions est peinte sur bois de tilleul et recouverte d’une

mince couche de stuc. La Vierge a le nez droit et brisé à sa liaison avec la front. Les

yeux sont rapprochés ; les globes, enchàssés à l’aide des paupières qui font

légèrement saillie et accusent leur forme en amande. Le visage est long, le menton

pointu, la bouche petite. Jésus est caractérisé par de grandes oreilles, un visage

long, le nez petit et droit, les yeux rapprochés et les globes en saillie. Le modelé est

obtenu à l’aide de taches ombrées de demie teinte. Par le style et par la technique,

l’icone se date des premières années du XVIIe siècle.

Musée de l’ évêché de Huşi, icone de saint Nicolas (Pl.2). Une des icones de

bois du musée de l’ évêché de Huşi, donne le portrait de saint Nicolas évêque

bénissant. Elle est extrêmement intéressante par le type iconographique qu’elle

reproduit et par l’exécution. Saint Nicolas est en buste. Il porte un phélonion blanc

et un omophorion vert, orné de deux grandes croix. Sur la poitrine on voit

l’enkolpion décoré de l’image de la Vierge des Blachernes. Sa main gauche tient

l’Evangile fermé ; de sa main droite, il bénit. Le type iconographique se retrouve

1 L. Bréhier, L’art chrétien, fig. 72, p.153. 2 N.P. Kondakov, L’icone russe, fig. 46, p.121.

182

dans l’icone de saint Nicolas de Thaumaturge, de la collection Ostroukhov1. Une

particularité distingue toutefois ce dernier monument: le Sauveur et la Vierge en

médaillons, y encadrent la tête du saint. Dans l’icone de Vânătorii-Neamţului la tête

du saint est caractéristique. Un cercle en creux marque le sommet. Deux plis

profonds dessinent la brisure du nez et les arcades sourcilières. Un pli d’ombre

barre le front, dans le sens de la largeur. Les sourcils sont dessinés par deux lignes

d’ombre parallèles. Les yeux rapprochés sont enfoncés. Le globe des yeux est

enchâssé, dans deux fins bourrelets de lumière, qui font légèrement saillie. Une

boursouflure de la chair forme une poche au-dessus de l’œil. Les cheveux et la barbe

frisent en mèches courtes et épaisses. Le regard est plutôt sévère. Le saint Nicolas

de l’icon Ostrouhkov a la tête barrée par deux séries de plis, formée chacune de trois

lignes qui se surmontent. Le nez et les arcades sourcilières donnent la figure d’un V

renversé qui réapparaît, plus exagéré, sur l’image de Huşi. Sur la tête, une touffe de

cheveux remplace le cercle en creux du dernier exemple. La stylisation des cheveux

est la même dans les deux cas. Les plis des draperies et le modelé de celles-ci

reproduisent le même modèle et se rattachent à la même technique. Le dessin est

plus élégant et plus précis dans l’icone Ostroukhov qui date de la fin du XVe ou du

commencement du XVIe siècle. L’icone de Huşi peut ainsi se dater de la seconde

moitié du XVIe siècle.

Notă: Fragmente din Monuments d’art chrétien en Roumanie în Byzantion Revue internationale des ètudes byzantines, tom VI (1931), Bruxelles, 1931, p.603-

604; 607-608.

Moaştele Sfintei Chiriachi - Biserica Catedrală.

1 N.P. Kondakov, L’icone russe, 1, p.29.

183

CATASTIHUL BRESLEI LĂUTARILOR

DIN HUŞI

după C.Bobulescu

Veniamin cu mila lui D[u]mnezeu, episcop Huşului

De vreme ce, breasla meşterilor scripcari, iaste breaslă veche dintru început

cu staroste şi cu catastev, ca şi alte bresle, s’au socotit şi de cătră noi, că aciasta

rânduială a lor, să să păzască şi de acum înnainte întocma nestrămutat, după cum

din vechiu s’au urmat pentru care viind şi toţi meşterii înnaintea noastră şi însuşi ei

au cerşut, ca să le punem staroste şi să înnoim catastih şi să le întărim obiceiurile

cum şi praznicul, ce s’au ales ei sânguri, să’l prăzniuască; adecă sfinţii apostoli

Petru şi Pavel.

Drept aceia socotindu-să de cătră noi pe Vasile scripcariul om cu rânduială

şi cu purtări bune pre carele şi ei l’au cerşut şi l’au primit cu toţii; iată spre paza

rânduielii breslilor, l’am pus staroste pe numitul Vasile purtătoriu de grijă şi

povăţuitor a tuturor, rânduielilor lor şi a obiceiurilor ci-au avut dintr început, la

cari, să aibă a urma cu toţii după ponturile, ce arată mai gios.

1)Hotărâm, ca pe tot anul, să fie datori ei cu toţii a prăznui hramul de mai sus

arătat după toat[ă] cuviinţa creştinească prin ştirea şi silinţa starostelui.

2)Pe staroste, să-l aibă cu toţii la cinste şi să-i dea ascultare la toate orânduielile

breslii, iar carele să vă arăta înprotivitor şi îl va necinsti sau îl va sudui sau va

rădica mână asupra lui unul ca acela, să s[e] globască şi să s[e] certe între toat[ă]

adunarea breslii după fapta sa ca şi alţii, să s[e] părăsască.

3)Când, va veni la staroste vre-o poroncă stăpânească pentru vre-o slujbă de obşti şi

starostele le va arăta poronca, datori să fie cu totii a asculta şi a să supune la

driapta rânduială, ce le va face starostele; iar carele, să va arăta nesupus, să să

certe, să s[e]globască, după obiceiul şi după vina lui.

4)Ori care meşter strein va veni de aiurea, să aibă breslaşii al trage la breasla lor

după hotărârea catastihului şi acel meşter străin aşezându-s[ă] la breaslă, să aibă a

da o păreche papuci starostelui şi 6 potr. la breaslă bani vedri; iar de va intra la

tovărăşie întocmală, cu meşterii cei deloc va da 6 lei la breaslă bani cutiei după

obiceiul vechiu afară de havaetul starostelui.

5)Meşterul de la ţară de va veni, să cânte numai la zioa târgului, să aibă a da doi

pot. după obiceiu şi a dooaazi să lipsască de acolo; iar de va umbla cu vecleşug sau

pe taină şi nu-ş va da obiceiul starostelui, să să globască cu 2 lei sau să s[e] certe cu

bătaie asemene şi meşteru, ce l-ar găsi şi luându-i ceva nu l-ar duci la starosti, să

s[e] globască de starostele împreună cu breasla.

6)Oricare ucenic o vrea, să să tocmască la vre-un meşter, să fie prin ştirea

starostelui şi tocmindu-s[e] să de 2 pot. obiceiul starostelui

7)Cari din meşteri va smomi pe vre-un ucenic a altuia şi-l va priimi la dânsul, acel

meşter să fie de certare împreună cu ucenicul, şi meşterul, să de trei lei gloab[ă] la

breaslă.

184

8)Feciorul de meşter de va învăţa meşteşugul, să aibă a da 6 pot. obiceiul

starostelui; iar când va intra la tocmală de tovărăşie cu alţii, să aibă a da o părechi

papuci starostelui şi 6 lei la breaslă ban[ii] vedrilor.

9)Feciorul de herar sau de bucătar sau de vezăteude va învăţa scripcăria, să aibă a

da un leu la breaslă bani[i] cutiei şi un leu starostelui şi trei pot. a vedrii; iar când

va intra la tocmelele de tovărăşie, să aibă a da de iznoavă 6 lei la cutie, un leu a

vedrilor şi o părechi papuci starostelui

10)Când vor avea vre unii din meşteri pricină unul cu altul, să nu margă la alte

giudecăţi, fără numai starostele înpreună cu breasla, să-i guidece şi neodihnindu-se

să vie la episcopie înpreună cu starostele.

11)Oricare din meşterii, ce sunt supt ascultarea starostelui, cum şi cei streini, să nu

fie volnici, fără ştirea starostelui, a să tocmi, nici la o treabă, cât de mică; iar cari

vor faci una ca aciasta, să să ia hacul lor să s[e] facă în trei părţi, adecă o parte la

cutie, o parte starostelui şi o parte breslii, şi să s[e] certe uni ca aciia.

12)Câţ bani, să vor strângi piste anu la breaslă osăbit de venitul starostelui, să aibă

ai strânge la cutiia cia pecetluită şi la zioa praznicului deşchizându-o la episcopii

fiind starostele de faţă înpreună cu brasla (sic) cu câţ bani, să vor afla să cumperi

făclii untdelemn, tămăe, să să ducă la biserica hramului lor; iar ce va mai rămâne

să înpartă la săraci şi la alte faceri de bini şi lucruri creştineşti.

13)aceste bune asăzări şi obiceiuri hotărâm, ca să să păzască nestrămutat de cătră

toti meşterii aceşti bresle, atât cei mănăstireşti, cât şi cei boiereşti şi cei streini, toţi

să fie supuş şi plecaţi starostelui lor, ca unuia, ci iaste pus de cătră noi cu alegeria a

tuturor celor ai săi şi nimenea, să nu strici aceşti buni obiceiuri, ci mai vârtos, să le

înnoiască şi să le întărească.

14)Iar carii, nu s-ar supune din breslaşii starostelui şi n-ar urma acestor rânduiele,

ce s-au aşăzat în catastih, cum şi starostele de va părtini unora şi altora le va faci

strâmbătate unii ca aceştie, să fie însămnaţi cu arhieresc blăstăm şi în viaţa lor

procopsală, să nu vază ostenelili şi sudorile lor, să fie spre pierzari şi înger

nemilostiv, să le ste înprotivă în toate zilele vietii lor; iar cei ce să vor supuni se vor

umbla cu drepate, să le de Dumnezeu după petrecirea aceştii lume viaţ[ă] norocită

şi să-i învrediniciască înpărăţiei ceriurilor,

amin 1795 Fev[ruar] 17

[Pecete în tuş cu sfinţii Apostoli] „Pecete sfintei episcopii Huşului Veniamin

episcop 1792, iunie 2”

<ss>”Veniamin episcop Huski”

Notă: după C.Bobulescu, Lăutarii noştri, Tipografia „Naţionala”, Jean Ionescu &Co;

1922, pp.143-147.

185

CATASTIHUL BRESLEI CIUBOTARILOR

DIN HUŞI (1790-1830) 1)

de Alexandru I. Ciurea

Prin bunăvoinţa d-lui Gh.Ungureanu, Directorul Arhivelor Statului din

Iaşi, ni s-a pus la dispoziţie acest important catastih, găsit de d-sa, în beciurile

Mitropoliei Moldovei, printre alte registre şi dosare mult mai recente. Catastihul nu

a fost studiat până în prezent. Nu-l găsim nici chiar în lucrarea cea mai completă şi

cea mai recentă, cu privire la breslele din Moldova, a d-lui Eugen Pavlescu,

intitulată: Economia Breslelor în Moldova, apărută în Editura Fundaţiei Regale

Carol I, Bucureşti, 1939, care nu l-a putut cunoaşte, nefiind încă intrat în circulaţia

generală istorică.

Condica în cauză merită toată atenţia noastră atât pentru cuprinsul său

bogat, care ne vorbeşte de viaţa breslelor din trecut, cât şi prin faptul că ea a fost

scrisă în 1790, dată la care breasla veche a ciubotarilor din Huşi, pierzându-şi

vechiul catastih, a simţit nevoia să-şi întocmească unul nou.

Acest catastih, după ce a fost găsit, în condiţiunile arătate, a fost înregistrat

sub Nr.32 la Fondul Mitropoliei Moldovei, de la Arhivele Statului din Iaşi, unde se

află la dispoziţia cercetătorilor.

I.Caracteristicile manuscrisului

Condica este învelită în piele, având sus şi jos câte o pereche de şnururi de

piele, pentru a putea fi legată. Formatul este lungăreţ 42 cm/ 18 cm. Starea ei este

cât se poate de rea. Pereţii sunt găuriti de cari, foile în partea de jos sunt mâncate

de insecte şi distruse de umezeală, neglijenţă şi intemperii, iar hârtia foilor este

intrată în descompunere. Un praf alb, abundent, care denotă acest lucru, acoperă

foile şi deci textul.

Scrisul este (se înţelege) cirilic de mână, însă trădează oarecari preocupări

estetice şi nu-i lipsit de îngrijire. Pe coperta de deasupra are imprimată, se pare, o

ştampilă; ea însă nu poate fi descifrată fiind aproape complet ştearsă.

Înăuntru are trei ştampile, aplicate cu fum, având toate pe sfinţii Petru şi

Pavel, patronii Episcopiei Huşilor; diferă numai textul săpat pe ele, de la episcop la

episcop, după cum vom vedea mai jos. Primele nouă pagini sunt scrise; apoi până la

pag.24 este lăsat loc liber pentru alte întăriri de episcopi, sau pentru diverse

adnotaţiuni ale starostelui breslei şi ajutorilor săi.

II.Consideraţiuni asupra cuprinsului

1.Vechimea breslei. Din cercetarea atentă a catastihului de faţă, ajungem la

următoarele constatări: breasla ciubotarilor din Huşi, îşi are începutul istoric, nu

odată cu redactarea şi întărirea acestui catastih, de către însemnatul episcop de

Huşi, Iacov Stamati (1782-1792) la 29 noiembrie 1790, ci mai înainte. La această

constatare ajungem, dacă luăm în seamă afirmaţia din preambul anume că,

catastihul „cel vechi ce au fost...s-au prăpădit”. Motivul pierderii lui este pus pe

1) Prezenta lucrare a făcut obiectul unei comunicări la Institutul de Istorie Naţională

„A.D.Xenopol”, din Iaşi, în ziua de Vineri, 8 martie 1946.

186

seama „vremurilor nestatornice”. Desigur „că aici se face aluzie la desele ocupaţii

ale ţării, de către trupele străine, la desele schimbări de domni, care aduceau cu ei

noi concepţii de reglementare ale acestor frăţii de meşteri şi desigur şi la acel

neîncetat reflux de străini, ce veneau în ţară la noi.

De existenţa unui catastih mai vechiu al acestei bresle de meşteşugari ne

vorbeşte şi întărirea lui Iacov Stamati care spune că îl întăreşte precum l-au întărit

şi legat „ şi alţi preoti sfinti episcopi care au fost înaintea noastră”.

Cât de departe se întinde rădăcina existenţei acestei bresle, în trecutul

nostru şi în viaţa paşnicului orăşel al Huşului, este imposibil de aflat din cercetarea

exclusivă a documentului nostru.

S-ar putea întâmpla însă, ca nevoia reînnoirii catastihului să fi izvorât nu

din faptul, că el s-ar fi pierdut în mod real, ci pentru ca s-ar fi făcut presiuni, ca să

intre în breaslă şi străini ca: Armeni, Ruşi, Bulgari, etc., ce se găseu aici, sau din cei

veniţi odată cu armatele ruseşti în Moldova, în acest timp. O unică dovadă al

acestui lucru ar fi menţiunea din catastih, că el este făcut pentru toţi breslaşii „or ce

limbă ar fi”.

Aceasta dovedeşte că breasla respectivă nu era exclusiv formată numai din

Români, ci mai erau şi alţii, care vorbeau alte limbi, dar care în orice caz erau de

religie ortodoxă.

Din însuşi prologul catastihului reiese că el a fost compus sub ocupaţia

rusească, căci împărăteasa Ecaterina este arătată şi ca „ocârmuitoarea pământului

Moldovei”, iar conducătorul treburilor spirituale era „Kir. Amvrosie Arhiepiscopul

Ecaterinoslavului şi Exarh Plaiorilor”. Este vorba aici, desigur, de Amvrosie

Serebrenicov, fost vicar necanonic al Mitropoliei Moldovei, prin venirea armatelor

ruseşti în 1788, imediat deci dupa moartea mitropolitului Leon Gheucă2) (1786-

1788) şi până în ianuarie 1792.

2.Viaţa religioasă a breslei. O mare parte din „ponturile”catastihului

privesc partea spiritual-religioasă, care de altfel este o caracteristică generală a

breslelor noastre.

De altfel, însăşi ideea de frăţietate, care este la temelia breslelor, este

eminamente creştină, ea mergând până la frăţia de cruce, care la origine este o

adopţiune reciprocă a contractanţilor, cu punerea în comun, în unele cazuri, chiar a

bunurilor3).

Ca şi alte bresle, ciubotarii din Huşi îşi au biserica lor: „Sf.Arhangheli”, de

care desigur se vor fi îngrijit. În Huşi, în piaţa halei, se găseşte astăzi o biserică cu

acest hram, cunoscută sub denumirea de „Sf.Voievozi”, dar aceasta este mai recentă.

Locul unde biserica breslaşilor îşi va fi înălţat cupolele, este marcat astăzi de o cruce

plasată în dreapta actualei biserici „Sf.Voievozi”. În acest sfânt lacaş, astăzi

dispărut, îşi vor fi ţinut breslaşii noştri, ceea ce constituie simbolul breslei: făclia şi

steagul, dacă pe cel din urmă îl vor fi avut, fiind ca la noi, se vorbeşte de steagurile

breslelor de abia în secolul al XIX-lea.

Aceste două semne materiale aveau menirea să exteriorizeze entitatea

breslei. Făclia a fost întotdeauna nelipsită în viaţa lor. Ea se aşeza în biserica al

cărei hram îl lua breasla, iar depunerea şi păstrarea ei, acolo era o mărturie publică

de sarcina pe care şi-o lua frăţia respectivă, nu numai să sărbătorească şi ea

2) Al.Ciurea, Figuri de ierarhi moldoveni: „Leon Gheucă”, 1942. 3) E.Pavlescu, op.cit., p.15.

187

patronul acelei biserici, dar să o şi ajute cu toate câte trebuiau oficiilor liturgice şi

întreţinerii ei.4)

Obiceiul mai era ca această făclie să fie de proporţii însemnate. Astfel,

aceea a breslei tălpălarilor din Iaşi, care se păstra în biserica cu acelaşi nume,

cântărea 42 kg., fiind de 1,80m înălţime, circumferinţa la bază de 0,65m., iar cea

din partea superioară de 0,52m. Totodată aceste făclii purtau pe ele zugrăveli în

ulei, reprezentând fie pe sfântul patron al breslei respective, fie diferite scene din

evanghelie, sau vieţile sfinţilor.

Sensul creştin al breslei ciubotoarilor din Huşi se evidenţiază cu prisosinţă

şi din faptul că, chiar în primul punct al hotărârei lor au în vedere actele de caritate

şi milostenie: îngroparea săracilor şi a străinilor, ajutorarea celor nevoiaşi şi

cheltuielile ce se făceau cu sărbătoarea hramului. Toate acestea implicau

contribuţiile băneşti cu care venea fiecare la cutia breslei. Lucrurile acestea, după

cum ei însuşi o afirmă, le făceau având în vedere pomenirea lor şi iertarea păcatelor

lor (pontul 11).

Ziua praznicului (pontul 11), când trebuiau cu toţii să meargă la biserică să

asiste la sfintele slujbe şi să servească cu toţii, împreună cu starostele, la masă şi să

facă acte de caritate şi ascultare, era prilej de mai multă înfrăţire creştină între

dânşii. Controlul cutiei de către episcop, obligaţia de a lua parte cu toţii la

înmormântarea breslaşilor decedaţi, introducerea acelui spirit de armonie, prin

înlăturarea disensiunilor dintre dânşii, respectul şi ascultarea celor mai vârstinci

dintre breslaşi (pontul 10), iată tot atâtea motive de trainică solidaritate pe baza

marilor comandamente evanghelice. Parte din pedepsele ce se aplicau, în caz de

nerespectarea catastihului, deci a statutului lor de funcţionare, aveau caracter

creştin. Ele se dădeau pentru îndreptare şi nu pentru simpla pedepsire.

3. Viaţa materială a breslei. Dispoziţiunile privitoare la funcţionarea şi

exercitarea propriu-zisă a meşteşugului de cizmar sunt şi ele, în catastihul de faţă,

pătrunse de cele mai înalte idei de cinste şi corectitudine. Astfel specula era

înlăturată prin controlul pe care starostele şi sfatul breslei îl exercitau asupra

membrilor ei. Până şi materialul de lucru se cumpăra prin organizaţia centrală şi cu

consimţământul tuturor (pontul 6); numai în cazuri speciale, când marfa era sub

aşteptările conducerii, putea să o cumpere oricare din breslaşi.

Execuţia promptă şi conştiincioasă a comenzilor intra şi ea în preocupările

sfatului frăţiei, iar cazurile când putea să fie stricat materialul clientului se

pedepsea cu asprime. Pedeapsa putea merge în afară de corecţionuea ce i se aplica,

în faţa tuturor, până la retrogradarea vinovatului de la starea de meşter, la aceea

de calfă (pontul 7).

Trecerile de la situaţia de ucenic la aceea de calfă şi de la calfă la cea de

meşter (pontul 2), controlul meşterilor care veneau din altă parte (pontul 3) şi care

trebuiau să fie atent cercetaţi, dacă sunt buni meşteri sau nu, diversele tovărăşii

(pontul 4) pe care breslaşii le făceau, toate aceste lucruri, erau atent supravegheate

şi în acelaşi timp garantate în faţa societăţii, de conducerea breslei. Prin aceasta, se

efectua o selecţionare şi o asigurare de meşteri calificaţi. Tot în această ordine de

idei, trebuie amintită şi dispoziţia ca nimeni să nu aibă latitudinea de a exercita

mai multe ocupaţiuni în acelaşi timp, ci una şi bună (pontul 8) şi nici să nu

„smonească” calfa, sau ucenicul altuia (pontul 5).

4) Ibidem, p.36.

188

Dar se pare că toate aceste practici cinstite au durat numai până la

pătrunderea străinilor în breslele noastre. Odată cu aceştia şi-au făcut apariţia:

concurenţa neloială, marfa falsificată şi ieftină, smonirea de calfe şi lucrători,

îndemnul la răzvrătirea faţă de staroste şi breaslă, reaua credinţă, mita,

nesupunerea la legile ţării şi întreg cortegiul lor funest5).

4.Viaţa socială a breslei. Îmbunătăţiori edilitare. Activitatea strict

profesională, a tuturor acestor corporatiuni, era depăşită şi de alte preocupaţiuni de

ordin social. Breasla de care ne ocupăm, a avut şi ea în vedere aceste lucruri.

Episcopul Meletie Brandaburul al Huşilor (1803-1826) în întărirea catastihului

aminteşte în 1803 de „podurile şi fântânile”, deci lucruri de interes obştesc, care se

datorau eforturilor dezinteresate ale ciubotarilor din Huşi. Sumele cheltuite cu

facerea unui pod de „piatră”, probabil pe locul celui de lemn de astăzi, ce se numeşte

podul Ralea, sunt consemnate în puţinele însemnări de cheltuieli din catastih.

Astfel, constatăm că podul i-a costat în 21 decembrie 1824, lei 265, la care se mai

adaogă şi alţi 76 leişi 95 de bani, ce se dau tot pentru această operă, un an mai

târziu, la 30 noiembrie 1825. Deci în total suma de lei 342, 95, ceea ce era foarte

mult la epoca aceea.

Este regretabil că din 1790 şi până la 1824, deci vreme de 34 de ani, nu

avem nici un fel de însemnări, cu privire la sumele cheltuite şi desigur că şi în aceşti

34 de ani, breasla ciubotarilor trebuie sa fi făcut pe contul ei şi alte lucrări de ordin

general.

5.Viaţa juridică a breslei. Nevoile de dreptate ale componenţilor frăţiei de

faţă, au fost şi ele reglementate, ce-i drept, nu prea larg, dar totuşi într-o formă

suficientă, cel puţin pentru diferendele şi neînţelegerile mai uşoare sau de ordin

secundar.

Aşa pontul 12 precizează că nimeni din membri breslei respective, având

pricină de judecată, în orice privinţă, nu are voie de a se adresa altcuiva, pentru

judecată, decât numai starostelui şi breslei.

Mai mult chiar articolul, precizează chiar autorităţile cărora nu este

îngăduit unui breslaş cizmar să se adreseze la: judecătoria politicească, boieri

ispravnici, nemisnici, sau la căpitani etc., ceea ce înseamnă că breslele erau un fel

de societăţi închise, un fel de stat în stat, având în ele bine stabilite normele după

care se solicita şi se acorda justiţia.

Aceasta înseamnă că breasla judeca în primă instanţă, prin cele trei organe,

a căror compunere varia după gravitatea şi importanţa obiectului judecăţii, organe

care erau: 1. Starostele singur, 2.Starostele cu fruntaşii şi în fine, 3.Starostele cu

breasla.

Pontul 12, pe lângă că are o formă laconică, îi mai lipseşte şi sfârşitul care

este rupt, foaia intrând în descompunere în partea de jos.

Acesta poate să fie motivul- dacă în alte acte, de confrerii identice nu

lipseşte- pentru care nu se află în pontul amintit nici preciziuni mai ample cu

privire la instanţa a doua de judecată, în cazul când eforturile prime, ar fi rămas

infructuoase şi care erau de obicei mitropolitul, dichiul, sau protoiereul, diverse alte

autorităţi şi chiar divanul domnesc. De asemeni nu se pomeneşte nimic nici în ceea

ce priveşte procedura de judecată de la prima instanţă şi nu mai puţin în ceea ce

priveşte deciziile, în special pedepsele pe care le-ar fi putut lua acest prim oficiu de

acordare a dreptăţii.

5) Ibidem, p.444.

189

Pentru ca să asigure că nimeni nu se va adresa aiurea, în primă instanţă,

pedeapsa care se instituie pentru cei ce nu ar respecta dispoziţia, nu este tocmai

mică: 100 de toiege, adică 100 de lovituri de baston şi pe deasupra şi amendă

dubândui-se bărbânţa.

6.Întăririle autorităţilor bisericeşti. Catastihul frăţiei, se întărea

întotdeauna de către autoritatea bisericească a locului, care prin această operaţie

era ridicat pe plan obiectiv şi intra ipso facto, în consideraţiunea breslaşilor drept

lege. Întărirea avea de obiceiu către sfârşit pe lângă celelalte elemente componente

şi blestemul arhieresc, care era o garanţie în plus, că hotărârile luate vor fi ţinute cu

sfinţenie. Se poate presupune, nu fără temeinice motive, că întărirea autorităţii

bisericeşti era solicitată nu numai pentru blestemul din partea finală, cum ar

înclina unii să creadă, ci pentru însuşi prestigiu şi forţa de impunere a actului în

cauză. Catastihul breslei noastre, este întărit de trei episcopi ai Huşului:

1.Iacov Stamati (1782-1792);

2.Meletie Brandaburul (1803-1826); şi

3.Sofronie Miclescu (1826-1851).

Obiceiul era ca statutele breslei, să fie întărite de noul episcop, în primele

zile de la urcarea sa în scaun. Ori noi observăm ca între Iacov Stamati şi Meletie au

fost şi alţi episcopi: Veniamin Costachi (1792-1796) şi Gherasim Clipa Barbovschi

(1796-1803). De ce catastihul nu este întărit şi de aceşti doi urmaşi a lui Iacov, nu

putem şti. Cu toate acestea, cei doi episcopi intermediari, amintiţi mai sus, întăresc

catastihul breslei lăutarilor, deci o altă breaslă care funcţiona în acel timp în Huşi;

primul la 1795 februarie 17, iar al doilea la 1796, iunie 246). Numai cu întărirea lui

Meletie Brandaburul şi Sofronie Miclescu, ordinea succesiunii episcopilor este

respectată, fiindcă ei vin imediat unul după altul.

În întărirea făcută de Iacov Stamati se menţionează că ea se făcea „pentru

paza bunelor obiceiuri”, ceea ce este încă o dovadă- de altfel solid stabilită- că

Biserica patrona modul de funcţionare şi felul de organizare a breslelor noastre.

7.Pomelnicul domnilor, al mitropoliţilor şi episcopilor. Un obicei general

era, ca în catastihurile breslelor, să fie făcute şi un fel de liste pomelnice a domnilor

ţării de la început şi până la acela, sub care se compunea catastihul. Se treceau de

asemeni numele mitropoliţilor, episcopilor şi boierilor, care au ajutat breasla şi

chiar ale clericilor preoţi şi diaconi de la biserica, al cărui patron îl adoptaseră.

Catastihul ciubotarilor din Huşi se abate de la această regulă aproape generală. În

el nu se găseşte nici un fel de listă, oricât de redusă şi nici măcar aceea a maiştrilor,

ce compuneau frăţia la data întăririi catastihului. Cauza nu o putem găsi, cu toate

că asociaţiuni similare de ciubotari, ca acelea din Iaşi, Botoşani şi alte oraşe din

Moldova, păstrează obiceiul de mai sus7). Până şi breasla mişeilor, sau a calicilor din

Iaşi, care era organizată bine în jurul Bisericii Banu are în catastihul ei astfel de

liste8).

8.Detalii sfragistice. Lângă cele trei întărituri ale episcopilor de Huşi,

amintiţi mai sus, sunt aplicate şi sigiliile respective. Ele sunt aplicate pe

documentul de faţă, la timpuri deosebite, primul de la Iacov Stamati în 1790, al

doilea în 1803 şi al treilea la 1830, dar prezintă asemănări şi deosebiri importante.

6) C.Bobulescu, Lăutarii noştri, Bucureşti, 1922, p.147 seq. (vezi şi lucrarea de faţă pp.). 7) E.Pavlescu, op.cit., p.193; Th.Codrescu, Uricarul, tom. XIV, pp.5-7. 8) A se vedea catastihul lor la Academia Română, secţia Manuscrise, sub numărul 128. El

este foarte bine păstrat.

190

Se aseamănă prin aceea că toate au săpat hramul episcopiei: sfinţii Petru şi

Pavel fiind prezentaţi ţinând în mână o biserică, care desigur este episcopia acelui

oraş. Numele lor este chiar însemnat, deoarece au fiecare câte două litere din

numele lor (Petru IP: Pavel ∏λ). Se deosebesc prin aceea că legenda sigiliilor, diferă.

Primele două, adică a lui Iacov şi a lui Meletie sunt la fel; ultimul însă nu. Primele

două menţionează şi numele episcopului, pe lângă faptul că arată a cui este pecetea

şi în plus au şi o dată formată din an, lună şi zi. Ce este această dată? La Iacov este

data alegerii sale ca episcop de Huşi: 1782, decembrie, 18. Ultimul sigiliu, acel a lui

Sofronie Miclescu nu mai menţionează numele episcopului, ci numai acela al

autorităţii căreia îi aparţine.

Sigiliul Episcopiei de Huşi, de pe vremea lui Sofronie Miclescu, are şi el

săpată o dată, anume aceea din 1826, iunie, 3, deci câteva zile de la alegerea sa,

întâmplată la 1 iunie acelaşi an.

9.Formularul Catastihului. Căutând pentru comparaţie şi alte catastihe de

ciubotari din Moldova, numai două ne-au putut sta la dispoziţie: 1.acel al cizmarilor

din Botoşani (1764-1767), publicat de prof. Eug. Pavlescu9), în 1930 şi 2. acel al

cizmarilor din Iaşi, făcut cunoscut de Th.Codrescu10), în 1889.

Acestea două, singurele cunoscute până acum în Moldova, sunt identice în

ceea ce priveşte „ponturile”, listele de domni ai Moldovei ce le însoţesc, care încep

cu Dragoş şi sfârşesc cu Grigore Alexandru Ghica Vvd., listele de mitropoliţi ai

aceleiaşi provincii care încep cu Teoctist (sic!) arătându-l ca prim Arhipăstor şi

terminând cu Iacov Putneanul (1750-1760) şi de asemeni în privinţa listelor

episcopilor de Huşi şi Roman, ceea ce dovedeşte dacă nu completa lor

interdependenţă, atunci cel puţin existenţa unui alt formular de catastih, după care

s-au luat ambele. Formular care nu ne este astăzi cunoscut.

Totodată trebuie remarcată bogăţia adnotatiilor din catastihele cizmarilor

din Botoşani şi Iaşi, cuprinzând încasări de gloabe, taxe etc. ca şi cheltuielile ce s-au

făcut, ceea ce nu este cazul pentru catastihul aceloraşi meseriaşi din Huşi, care ste

mult mai puţin extins sub acest raport.

Catastihul corporaţiei de la Huşi are însă deosebiri esenţiale de formular,

faţă de cele de mai sus, care merită să fie evidenţiate, în afară de faptul că deosebit

este de cele două şi cu privire la listele de domni, mitropoliţi, episcopi, breslaşi, ceea

ce lipseşte cu desăvârşire din ultimul, cu tot uzajul aproape universal aplicat

acestor statute de meşteşugari.

Cel de la Botoşani şi Iaşi se ocupă şi reglementează viaţa frăţiei mai mult

din punct de vedere material, fără un colorit mai superior, pe când cel de la Huşi

chir în primul „pont” vorbeşte de aşezarea unei cutii a milei, pentru ajutorarea

săracilor, îngroparea străinilor şi pentru cheltuielile ce le făceau la ziua praznicului,

când toţi trebuiau să fie adunaţi la masa frăţească, precum şi pentru îmbunătăţirile

edilitare şi de interes colectiv pe care le-ar întreprinde, deci are un caracter

spiritual. În aceasta constă particularitatea şi superioritatea catastihului

ciubotarilor de la Huşi, faţă de cele amintite, că lasă pe plan secundar interesele

personale ale breslaşilor săi, dând pas înainte intereselor obşteşti, generale,

creştineşti şi umanitare.

El nu este o rigidă expunere juridică cum ar vrea să fie celelalte două, ci

este pătruns de un suflu superior de altruism, bine general şi de prosperitate

9) E.Pavlescu, op.cit., pp.515-558. 10) Uricarul, tom.XIV, pp.1-29.

191

materială şi morală a tuturor.

Iată pentru ce catastihul breslelor ciubotarilor din Huşi, nepublicat până în

momentul de faţă, merită toată atenţia, fiindcă într-adevăr, constituie un exemplar

aparte în familia mare a catastihelor celorlalte frăţii muncitoreşti.

III.Textul manuscrisului

Pag.1 Nescrisă

La pag.2, se găsesc următoarele însemnări mărunte:

Lei par.

265 adică douăsute şaizăci şi cinci de lei am dat eu Marin Cizmar din cutia

breslei

cizmarilor la podul di piatră ci să face acum. 824 Dec. 21

83: 11 adică optzăci şi trei lei unsprezece parale am cheltuit la hram 824 Dec.

348: 11 fac cheltuiţi

76: 95 s-au dat pentru trebuinţa podului 1825 Noem. 30.

55: : s-au cheltuit la hramul sfântului Spiridon anul 1825 Dec. 12

480: 6 şi aceşti bani din sus arătaţi ci s-au cheltuit este prin ştirea a toată

breasla

După aceste mici însemnări privind contabilitatea, începe textul propriu-zis

al catastihului.

Pagina 3

CATASTIH DE BRIASLA CIOBOTARILOR DIN TÂRGUL

HUŞI ORCE LIMBA AR FI

Făcutusau şi din temelie sau adunat, în zilele binecredincioasei şi de

Hristos iubitoarei Doamna noastră Împărăteasă Ecaterina Alexandra a toată Rosia

şi ocârmuitoarei şi pământului Moldovei, la let 1790 Noiembrie 29. În zilele

preosfintiei sale, părintelui Arhiepiscopului Kirio Kir.Amvrosii Ecaterinoslavului şi

exarh Plaiorilor.

Adeverim noi meşterii din briasla ciobotarilor din târgul Huş precum cu

vrerea lui Dumnezău, adunându-ne toată briasla şi sfătuindune, de toate lucrurile

şi pricinile ce sunt deplin între briaslă, spre odihna şi întărirea breslei şi mai vârtos

fiindcă catastihul cel vechi ce au fost a breslei, din pricina vremilor nestatornice s-

au prăpădit, drept aceia cu toţii din preună ni am sfătuit şi am voit ca iarăşi să

întărim briasla după obiceiul vechi, prin aşazarea catastihului alegând dintre noi şi

staroste ca să fie purtători de grijă breslei noastre şi am hotărât ca fieşte care din

breslaşi să fie supus starostelui şi ponturilor breslei de mai gios arătate...(rupt şi mâncat restul acestei foi)

Pagina 4

1. Să avem o cutie care să fie pentru sărcai milostenie şi îngroparea

străinilor şi săracilor şi pentru cheltuielile ce facem la zioa praznicului, ce avem

obiceiu a prăzniu la sfinţii Arhangheli şi această cutie să stea la dugheana vreunui

meşter dinre noi, până la împlinirea anului şi afară de milostenie ce sar strânge de

pe la alţii, fieştecare meşter să aibă a da pe toată săptămâna câte o para la cutie, şi

unul dintre noi, să se aliagă să poarte cutia cu dreptate.

2.Fieştecare meşter, având ucenic, să nu aibă voia a-l scoate calfă fără

ştirea starostelui şi a breslei, iar punându-l calfă şi să va adevăra la urmă, acel

192

meşter să fie sub gloaba11) breslei şi patruzeci toiege pedeapsă şi dugheana să i se

închidă, pân să va împăca cu briasla.

3.Negustor, sau meşter străin ce ar veni de aiurea şi ar vrea să intre la

briaslă, numindusă că este meşter ciobotar, pân nu să va cerceta de briaslă de este

meşter desăvârşit, să nu aibă voia aş deşchide dugheană. Iar cerecetândusă şi

dovedindusă întăi de meşter să de un leu şi 12 bani viind la cutia breslei apoi săş

deşchidă dughiană şi starostelui un leu după obiceiu.

4.Fieştecarile meşter, ce ar vrea să se întovărăşască fără ştirea starostelui

şi a breslei. Şi întăi dând doi lei şi 24 bani la cutia breslei să fie tovarăş.

5.Oricarile din meşteri ar smoni calfă a altuia sau vreun ucenic...(rupt mâncat de cari şi de vreme. Se înţelege însă că era interzis să se practice acest lucru. În partea distrusă a foiei, desigur că erau prevăzute sancţiunile, în caz că nu ar fi fost respectate cele de mai sus).

Pagina 5

6.De va veni vreo marfă în târg de undeva, să nu fie volnic oricarile dintre

meşteri a lua ace marfă ce dând de ştire starostilui, cu sfatul tuturor să se cumpere

marfa. Iar când nu va vrea briasla să se ia acea marfă, atunce să fie slobod a o

cumpăra oricare. Iar când va vrea vreunul, peste hotărârea aceasta, să se

pedepsască cu 20 toege şi marfa aceea să o împartă briasla şi lui parte să nu i se

dea.

7.Unii din meşteri, orică nu sunt meşteri deplin, or pentru lăcomie strică

lucrurile omeneşti ce i să dă ca să lucreze, de să va întâmpla, unui ca acesta, să să

scoată înaintea breslei şi să se pedepsească cu bătae şi meşter să nu să mai

numiască şi ca o calfă să aibă cinste lui, pân să va îndrepta.

8.Carile din ucenici, sau din calfe, va ieşi ca sa fie meşter să dea un leu i

doispezece bani fieria12) la briaslă şi bărbânţa13) la cutie 12 lei i 24 bani şi cine din

meşteri ar lucra la o dughieană două meşteşuguri, să dea bărbânţa îndoită la cutie.

9.Cine va sări la staroste cu gâlceavă, fără ştirea starostelui cu bătae şi cine

nar asculta de staroste vrând ca să strice obiceiul şi briasla, unul ca acela nu numai

să se certe cu 100 toege şi gloabă să să ia 5 lei a starostelui, ci şi din briaslă să fie

lipsit şi lepădat ca un rău, până îş va veni în cunoştinţă şi să va împăca cu briasla.

10.Cine ar da palmă unul altuia să dea gloabă un leu i 24 bani şi carele din

cei tineri nar veghea voea celor mai bătrâni să dea...(rupt) Pagina 6

11.Când va fi la zioa praznicului să aibă toţi breslaşii noştri a merge şi a

sluji la triaba praznicului, împreună cu starostele şi câţi bani se vor fi strâns în

cutie, afară de ce să va mai fi cheltuit, până atunce la îngroparea vreunui străin şi

sărac, aducândusă giomătate să să dea la praznic (adecă) făclie, tămâie şi

untdelemn, iar giomătate să se împartă pe la săraci pentru pomenirea noastră şi

pentru ertarea păcatelor noastre.

11) Asupra gloabei vezi revista Cercetări istorice, An XIII-XVI, nr.1-2, p.135 seq. 12) Fieria, sau herâia era o dare în bani pentru deschiderea unei dugheni de asemeni

pentru deschidera sau închiderea unui proces. Vezi asupra ei Eug.Pavlescu, op.cit., pp.384-

385 şi George D. Longinescu, Feria, Bucureşti, extras din Balcania, II-III (1939-1940). 13) Dare pentru intrarea în breasla ciobotarilor. De asemeni putină de brânză, lapte în

Bucovina. Se mai numeşte această dare bărbânţă, bărbinţă, bărbuncă, bărbenţă, brebenţă, cf.

E.Pavlescu, op.cit., p.197. Bărbânţa mai designă o veche măsură cu care moldovenii, înainte

de Ştefan cel Mare, vindeau grâu genovezilor, cf.N.Iorga, Breasla Blănarilor din Botoşani, în

Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice., seria II, tom. XXXIV.

193

Iar carile din breslaşi n-ar merge la praznic să slujească să se globească de

către staroste după obicei. Şi atunce în zioa praznicului, făcânduse masă tuturor

breslaşilor la un loc, împreună cu starostele. Cine ar face sfadă la masă să se

globească de către staroste cu 60 bani aşijderea şi când va muri vreunul din meşteri

şi nar merge vreunul la îngroparea lui, atunce starostele să aibă a lua, rânduiala sa,

gloabă dela aceia câte 24 bani.

12.Oricarile din meşterii noştri din breslaşi, având o pricină de judecată, ce

s-ar atinge de rânduiala breslei, pentru meşteşug, sau ori pentru ce trebuinţă, ce sar

întâmpla împrotiva ponturilor acestor de mai sus arătati şi ar merge la altă

judecătorie politicească (adecă) la D-lor boeri ispravnici, sau la nemisnici14), sau la

căpitani şi nar merge la staroste şi la briaslă să se judece după cum hotărăsc, prin

aceste ponturi, unul ca acela, să se pedepsească cu 100 toiege şi să se şi globească

după obiceiu dând bărbânţa îndoită (adecă) 12 lei i 18 bani şi oricarile ar avea

judecată...(rupt) Pagina 7

(Începutul distrus pe pagina precedentă jos)

aşijderea şi starostele să aibă rânduială de la toţi meşterii ciobotari să ia

câte 60 bani de meşteri pe an ca să poarte de grijă breslei cu privighere şi cu bună

rânduială, după obiceiu.

(Spaţiu liber, apoi încheiereade mai jos)

Această tocmală şi aşăzare ce am făcut noi cu toţii breslaşii de bună voia

noastră, am hotărât ca de acum înainte să se păziască şi să se urmeze deplin

întocmai după cum sau arătat în ponturile aceste, de mai sus.

Întărirea lui Iacov Stamati episcopul Huşilor (1782-1792)

De vreme că ponturile aceste de mai sus arătate în catastihul acesta de

aşăzarea breslei ciobotarilor din târgul Huşii, sau aşăzat de bună voia şi prin unire

a toată obştia breslaşilor spre paza bunelor obiceiuri întărirea sfintei biserici şi a

prăznuirii praznicului de mai sus arătat, precum au întărit şi au legat alţi preosfinţi

episcopi cariiau fost înainte noastră, măcar oricând la scaonul aceştii sfinte

Episcopii Huşii şi noi întărim şi legăm ca nimeni din staroştii, ce vor fi ciobotari, să

nu strice aşăzarea aceasta şi obiceiurile şi prăznuirea numitului praznic, niciodată

în veci, ci mai vârtos să se întărească fieştecare pentru a sa vecinică pomenire; iar

cari din staroşti, sau vreunul din meşteri, sau dintralţi vor pricinui, sau întralt chip

cu meşteşug ca să strice aşăzarea aceasta şi obiceiurile lor ce au fost din vechi, unul

ca acela să fie neertat de Dumnezău şi lepădat de briaslă.

Iar cine se va sili a întări, milostivul Dumnezeu săl ierte şi săl izbăvească

de tot răul şi in ceruri ş afle odihnă cu drepţii. Drept aceia cu a nostră iscălitură şi

cu pecete sfintei episcopii am întărit.

L.S.15) Iacov Episcop Huşului

Pagina 8

Întărirea lui Meletie Episcopul Huşilor (1803-1826)

Viind înaintea nostră starostele, cu toată briasla cibotarilor de aice din Huş,

14) Locţiitori, reprezentanţi, vicari, etc. 15) Textul peceţii: „Pecete sfintei Episcopii Huşului. Iacov Episcop 1782 Dec. 18”. La

mijloc Sf.Petru şi Pavel (patronii Episc.) ţin în mână o biserică ce este biserica episcopală din

acel oraş.

194

au făcut cerire ca şi de noi să li se întărească catastihul breslei lor. Deci cercetându-

se cuprindere ponturilor scrisă în catastih, legându-se ca deapururea să le păzească

nestrămutat şi de urmare ei întocma catastihului lor, carii încredinţândune că sunt

următori atât în obiceiurile meşteşugului ciobotăriei precum din vechi s-au urmat,

cum şi pentru orânduiala hramului lor la biserica sfinţilor Arhangheli, cu prăznuire

ce au obicinuit a face la zioa lor şi alte pomeni, poduri şi fântâni prin cât putere şi

vreme iau agiutat. Drept aceia, după cum de către de mai înainte noastră

preosfinţiţi episcopi sau întărit după vechiul obicei cu bună rânduială a să păzi şi de

către noi pre cu cuviinţă găsindusă cu atât mai vârtos şi prin cuvântu dândulisă

povăţuire ca şi de acum mai mult să se silească, atât spre acele ce din vechi bune

obiceiuri întra lor briaslă a nu să sclinti, cum şi de către Sfânta Biserică a sfinţilor

ce prăznuiesc şi cu alte pomeni şi fapte bune din viniturile cutiei lor, pentru a lor

pomenire să sporească spre întârirea breslei şi pentru ca să se păzească deplină şi

întocma, după cuprinderea catastihului acestuia, cu a nostră iscălitură şi cu pecetea

Sfintei Episcopii am întărit.

L.S.16) Meletie Episcop Huşului

Pagina 9

Întărirea lui Sofronie Miclescu Episcopul Huşului (1826-1851)

Viind înaintea noastră breasla ciobotarilor de aicea din târgul Huşi, au

făcut rugătoare cerire ca să se întăreacă şi de către noi acest catastih. Drept aceia,

prin învoirea lor alegându-se, dintre dânşi sau aşăzat staroste pe Vâlcul cizmar, cu

carele împreună toţi îndatorinduse că vor urma întocmai, ponturile şi obiceiurile

aşăzate, sau întărit şi cu a noastră iscălitură pecetluindusă şi cu pecetea Sfintei

Episcopii.

L.S.17) Sofronie Episcop Huşului

1830 Martie 16

ADNOTĂRI

Până la pag.24, foile sunt nescrise

La pag.24 se găsesc următoarele însemnări mărunte:

Ion a lui Lupu cizmar dat bărbânţa starostelui Costandin

Lei par.

3 : 12

Constandin Cibotar am fost de faţă

Andrii cizmar am scris

Mai jos:

Am primit de la Toader Odobăscul bărbânţa giopânului Constandin

Lei par.

3 : 12

(fără semnătură)

Iaşi, 10 Maiu 1943

Notă: După Alexandru I. Ciurea, catastihul breslei ciubotarilor din Huşi, Extras din Studii şi cercetări istorice, vol.XX, (vol.III din Seria nouă)

16) „Pecete Sfintei Episcopii Huşului. Meletie Episcop Huşului 1803 Martie 28” Şi aceasta

are la mijloc pe sfintii Petru şi Pavel ţinând o biserică. 17) „Pecete Sfintei Episcopii a Huşului 1826 Iunie 3”. Aceeaşi figură pe sigiliu. Lipseşte

faţă de cele precedente, numai numele episcopului.

195

POPULAŢIA TÂRGULUI HUŞI ÎN PRIMA

JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

de Gh. Platon

Dezvoltarea târgurilor şi a oraşelor, funcţia economică a acestora, structura

socială precum şi provenienţa populaţiei, constituie tot atâtea probleme importante

de natură să reţină atenţia cercetătorului.

În noua noastră literatură istorică, au apărut, în ultima vreme, valoroase

lucrări privind meseriile1) şi comerţul sau structura socială2). În general, pe baza

analizei unui material limitat, privind doar populaţia câtorva oraşe şi târguri3), s-au

tras unele concluzii deosebit de interesante şi utile privind populaţia oraşului

moldovenesc la jumătatea secolului al XIX-lea.

Problema va putea fi socotită epuizată şi ultimele concluzii desprinse numai

atunci când vor fi cercetate în parte şi în manieră monografică trăsăturile specifice

fiecărui oraş sau târg luat separat. Numai în felul acesta se poate ajunge la

concluzii valabile şi definitive.

Este binecunoscută valoarea documentară pe care o prezintă în acest sens

catagrafiile sau recensămintele fiscale, efectuate în prima jumătate a secolului al

XIX-lea. Cercetarea acestora este deosebit de dificilă deoarece, în cele mai dese

cazuri, pentru stabilirea faptelor, a numărului de locuitori, a ocupaţiei acestora, a

provenienţei, categoriei sociale şi a altor date necesare generalizărilor, se impune

parcurgerea atentă a tuturor rubricilor în care indivizii sunt încadraţi nominal.

Pe baza unei asemenea investigaţii, făcute în catagrafiile târgului Huşi din

prima jumătate a secolului al XIX-lea, în urma prelucrării datelor, am realizat un

număr de tabele statistice care sunt anexate lucrării. Prin considerarea datelor

cuprinse în statistici, prin interpretarea cifrelor incluse în aceste tabele, ca şi prin

folosirea altor informaţii documentare, încercăm să desprindem unele concluzii

referitoare la populaţia târgului Huşi. Rezultatele la care am ajuns se pot integra ca

o parte într-o viitoare monografie istorică a oraşului, după cum, de asemenea, pot

servi la completarea informaţiei cercetărilor care au în vedere dezvoltarea oraşului

şi a vieţii orăşeneşti la nivelul întregii ţări.

I. Catagrafia din 1820 este primul document complet cunoscut până acum4).

Analiza acesteia presupune înlăturarea unor grave dificultăţi provenite din

impreciziunea informaţiilor. Din această cauză, stabilirea riguroasă şi exactă a

datelor privind ocupaţia şi provenienţa locuitorilor este deosebit de dificilă, dacă nu

chiar imposibil de realizat. În primul loc, spre deosebire de catagrafiile

regulamentare, aşa cum vom avea prilejul să constatăm în continuare, în cea din

1) Vezi, de pildă, Şt. Olteanu, Meşteşugurile din Moldova în secolul al XVIII-lea, Studii şi

materiale de istorie medie, vol.III, Bucureşti, 1959. 2) L. Boicu, Despre structura socială a oraşului moldovenesc la mijlocul sec. al XIX-lea,

„Studii”, an. XVI, 1963, nr.2, p.281-306. 3) Ibidem. 4) Informaţii parţiale asupra populaţiei Huşului se găsesc şi în „condica liuzilor” care

reprezintă recensământul fiscal din 1803. Aici însă, din raţiuni care nu le cunoaştem, este

trecută numai populaţia evreiască care însumează 42 capi de familie. De asemenea, este

inserat numărul locuitorilor din Corni şi Broşteni, sate care nu intraseră, probabil, definitiv în

componenţa târgului. Cf. Uricarul, VIII, p.242-243, 251.

196

1820 populaţia nu este trecută diferenţiat. Singura distincţie care se face –

insuficientă însă pentru determinarea integrală a aspectelor care le urmărim – este

repartizarea indivizilor pe categorii fiscale, în raport cu poziţia şi îndatoririle

acestora faţă de fisc. În document însă, indivizii nu apar grupaţi nici măcar pe

categorii fiscale. Astfel, de pildă, hrisovoliţii sunt inseraţi în raport cu numărul

hrisovului în care figurează, în timp ce slugile, scutelnicii şi breslaşii precum şi

diversele categorii de slujitori sunt trecuţi, fără a se păstra vreo ordine anumită, cu

indicaţia boierilor la care slujesc sau a instituţiilor pe care le deservesc.

Lipsa aproape completă a indicaţiilor nu ne permite să facem decât

observaţii parţiale cu privire la provenienţa populaţiei. În schimb însă, ocupaţia – în

cele mai dese cazuri – o putem stabili călăuzindu-ne după numele indivizilor care,

de multe ori, indică, în acelaşi timp, şi meseria sau ramura comerţului. Adoptând

această metodă – singura indicată în cazul de faţă – am izbutit, parţial, desigur, să

desprindem cu oarecare certitudine, o parte din numărul negustorilor şi

meseriaşilor repartizaţi pe ramuri. Separarea a fost cu atât mai dificilă, cu cât, în

afară de cei cu hrisov, încadraţi într-o categorie precisă, restul negustorilor şi al

meşterilor trebuie căutat în interiorul celorlalte categorii: birnici, rupte de vistierie,

sudiţi, slugi, hrisovoliţi ş.a.

Tabelul realizat în urma repartizării indivizilor înscrişi în catagrafia din

18205) totalizează un număr de 873 familii. Numărul tuturor locuitorilor poate fi

obţinut prin înmulţirea convenţional cu cinci. În urma acestei operaţii, obţinem

suma de 4365 care reprezintă, cu aproximaţie, numărul total al locuitorilor târgului

Huşi în anul 18206).

Analiza condiţiei sociale şi a provenienţei categoriilor de locuitori înscrişi în

catagrafie, cu toate limitele impuse de sărăcia informaţiilor, oferă totuşi unele

aspecte interesante asupra cărora vom stărui în continuare.

Începem cu câteva observaţii privind categoria slugilor, cea a scutelnicilor şi

breslaşilor.

În conformitate cu obiceiul, respectat de dispoziţiile Visteriei, boierii, în

raport cu rangul, aveau dreptate să scutească un număr de oameni sub denumirea

de scutelnici şi slugi. De asemenea, aceloraşi boieri, în funcţie de întinderea

moşiilor, li se afecta şi un număr corespunzător de slugi ale moşiilor şi de breslaşi.

În schimbul unor scutiri de natură fiscală, variabile în raport cu calitatea7), indivizii

respectivi care, în mod legal, trebuiau recrutaţi exclusiv din categoria birnicilor de

starea a II –a şi a III –a, erau obligaţi să presteze anumite servicii persoanei sau

instituţiei în favoarea căreia era acordată scutirea. Normele legale însă, arareori

erau respectate de boieri în exercitarea acestui privilegiu prin excelenţă feudal.

În primul rând, în funcţie de rangul şi de influenţa corespunzătoare

conferită acestuia, boierii scuteau un număr cu mult mai mare de asemenea

oameni. Apoi, în al doilea rând, nu erau respectate nici condiţiile cu privire la

modalitatea recrutării.

Boierii, ca şi instituţiile, de altfel, pentru a mări eficacitatea privilegiului,

scuteau, în general, oameni mai înstăriţi care preferau să adopte această calitate

pentru a scăpa mai ales de havalele care, în anumite împrejurări, erau deosebit de

împovărătoare. În schimbul scutirii, breslaşii, scutelnicii şi slugile fie că prestau

5) Arhivele Statului Iaşi, Tr. 166, op. 184, nr. 14, Anexa nr.1. 6) În statistică nu au fost incluşi boierii. 7) Scutelnicii erau scutiţi numai de havalele, pe când, uneori, slugile erau scutite şi de bir

şi de havalele.

197

efectiv anumite servicii – aceasta se întâmpla mai frecvent acolo unde erau în

număr mai redus – fie că îşi menţineau libertatea de mişcare plătind stăpânului o

anumită redevenţă în bani sau în natură.

De multe ori, când într-adevăr oamenii scutiţi erau săraci, stăpânii le

plăteau şi birul obligându-i, în acest fel, la o cantitate sporită de muncă8).

În legătură cu „oamenii de scuteală”, denumire generică adoptată pentru

categoriile discutate mai sus9), trebuie reţinută o altă trăsătură importantă,

caracteristică şi târgului Huşi în perioada în care se plasează catagrafia analizată.

Conform unei practici feudale – care nu mai era însă justificată de gradul de

dezvoltare a economiei şi a pieţei interne la acea dată – stăpânii feudali scuteau,

printre alţii, diverşi meşteri care efectuau anumite servicii domestice legate de

meşteşugul ce-l practicau, atunci când nu-şi răscumpărau scutirea, aşa cum am mai

amintit, plătind o redevenţă în schimbul căreia îşi puteau exercita nestingheriţi

meşteşugul sau o anumită ramură de comerţ. La fel stăteau lucrurile şi cu oamenii

scutiţi de instituţiile ecleziastice sau laice10).

Tot în rândul acestor categorii se încadrau şi mulţi dintre acei inseraţi în

catagrafie sub denumirea de bejenari. Aceştia erau oameni străini, veniţi de peste

hotare şi stabiliţi în Principat. Pentru a-i atrage, Vistieria le acorda anumite

avantaje şi mai cu seamă o scutire generală de dări pe termen de cinci ani. După

expirarea termenului, aceştia intrau în categoria birnicilor şi urmau condiţia

acestora. Astfel, un număr de 42 băjenari incluşi în catagrafie cu menţiunea că sunt

veniţi de cinci ani, au calitatea de slugi fiind „supuşi” la diferiţi boieri.

Trebuie notat că în afara slugilor acordate stăpânilor în virtutea unor

privilegii feudale, întâlnim – în număr mai redus, fireşte – şi oameni care au

contractat cu stăpânii lor raporturi de altă natură, de muncă salariată11).

Munca salariată era încă la începutul răspândirii sale. Ea va deveni mai

frecventă în cadrul vieţii orăşeneşti atunci când, o dată cu aplicarea dispoziţiilor

Regulamentului Organic, o serie de privilegii feudale, printre care şi acel al

„oamenilor de scuteală”, vor fi abolite.

Este interesant de constatat că, până în preajma datei când s-a întocmit

catagrafia – după cât se pare – târgul Huşi nu a avut birnici, categorie care

constituia masa principală a contribuabililor. Cei 153 indivizi incluşi acum în

această categorie cu specificaţia „trecuţi”, fuseseră mai înainte, aşa cum se notează

8) Pentru informaţii asupra acestor categorii de locuitori, cf. A. Pricop, Contribuţii privind

scutelnicia în Moldova, în Studii şi articole de istorie, vol.II, Buc., 1957, Gh. Ungureanu,

Despre breslaşi. Contribuţie la cunoaşterea categoriilor fiscale din Moldova înainte de Regulamentul Organic în „Arhivele Statului, 125 ani de activitate 1851-1956”, Bucureşti,

1956, p.259-285.

Gh. Platon, Comisiile de revizie din Moldova şi activitatea lor în anii 1830-1831, Studii şi materiale de istorie modernă, vol. I, Bucureşti, 1957.

9) Gh. Ungureanu, op.cit. 10) Astfel, de pildă, din cinci oameni care figurează ca slugi ale banului D. Iamandi, doi

sunt cibotari. De asemenea, cele patru slugi ale economului Iani aveau următoarele

profesiuni: croitor, cibotar, pânzar, crâşmar. La fel, dintre cele 29 slugi ale Episcopiei,

distingem: 3 chelari, 3 cibotari, un mumgiu, un olar şi un mahal, iar în rândul celor 14

scultenici ai cişmelelor sunt 2 ceşmegii, 3 chetrari, un abager, un bacal etc. Arh. St. Iaşi, Tr.

166, op. 184, nr. 14, passim. 11) Calitatea aceasta o posedau, de pildă, cei şapte oameni, foşti bejenari, tocmiţi argaţi

cu leafă la paharnicul Gh. Duca, pe moşia Broşteni. Ibidem, f.243-244. Vezi explicaţii detaliate

în anexa I.

198

textual în catagrafie, „supuşi” la diferiţi boieri – în calitate de slugi, breslaşi şi

scutelnici, desigur – care plăteau pentru dânşii dările cuvenite fiscului. Condiţia

acestora, ca şi a tuturor ”oamenilor de scuteală” în general, era modestă. Merită

reţinută notaţia din catagrafie, potrivit căreia aceşti oameni, „neavând cară şi boi şi

fiind nişte săraci, cărora hrană le este cu munca pe la alţii”, au fost scutiţi de

havalele12). De asemenea, este important şi faptul că în rândul acestora se găseşte

un număr apreciabil de negustori şi meşteri13). Presupunem că includerea lor în

rândul birnicilor s-a făcut în urma controlului făcut cu prilejul lucrărilor catagrafice,

când s-a constatat, probabil, că feudalii laici sau ecleziastici scuteau prin abuz un

însemnat număr de oameni. S-ar putea presupune, de asemenea, în lipsa unor

informaţii precise, că o însemnată parte din numărul acestora provin din sate. În

sprijinul acestei presupuneri menţionăm faptul că în dreptul unui număr de patru

slugi se face specificaţia că indivizii respectivi sunt legaţi în continuare cu birul de

satele de unde au provenit14). La cei veniţi mai de multă vreme şi care, probabil,

acum, o dată cu noua aşezare a birului, au fost incluşi între contribuabilii târgului,

nu se mai face nici o specificaţie.

Unele observaţii interesante se desprind şi din analiza datelor inserate cu

prilejul înscrierii categoriei reprezentate de ruptele vistieriei15).

Indivizii intraţi în această categorie îşi reglementau îndatoririle faţă de fisc

prin învoieli speciale. Obligaţiile băneşti, variabile de la om la om, erau înscrise în

nişte documente individuale numite peciuri16). Mulţi dintre ei erau negustori sau

meşteri şi – ceea ce este mai important de reţinut – majoritatea proveneau din

birnici sau slugi boiereşti. Calitatea de rupte ale vistieriei, care le conferea anumite

avantaje în raport cu populaţia birnică, mai ales, o căpătaseră la date variind între

anii 1810 – 181517).

Pentru celelalte categorii de locuitori, hrisovoliţi cu sau fără dare – ale căror

obligaţii faţă de fisc erau reglementate prin hrisoave speciale de privilegii, acordate

în special celor veniţi de peste hotare şi interesaţi, îndeosebi, în diferite ramuri de

negoţ – mazili, ruptaşi, supuşi străini, slujitori ai posturilor (la diferite instituţii din

târg) şi pentru priviligheţi care, de asemenea, îşi căpătau calitatea pe bază de

privilegiu special, nu se fac alte menţiuni în afara celor strict legate de latura

tehnică a recensământului18).

În lipsa unor indicaţii speciale19), de natură să ne dea o imagine exactă

asupra populaţiei de negustori şi meşteri, considerând – aşa cum am mai arătat –

că, în cele mai multe din cazuri, numele indică totodată şi meseria, am desprins –

acolo unde numele era concludent, fireşte – numărul negustorilor şi al meşterilor.

Cifrele20), deşi aproximative, ilustrează marea diversitate a meseriilor constituind

un indiciu important privitor la profilul economic al târgului.

12) Ibidem. 13) După nume, distingem 37 meseriaşi, 5 negustori şi alte profesiuni diverse: 7 arnăuţi,

un pândar etc. Ibidem. 14) Un mazil plăteşte dajdia la ţinutul Tutova iar ceilalţi trei, birnici, plătesc în

continuare darea cu satul Cerţăşti. Ibidem. Vezi şi Anexa nr.1. 15) Ibidem. 16) În unele cazuri întâlnim şi câte doi figurând în acelaşi peci. 17) Arh. St. Iaşi, Tr. 166, op.184, nr.14, f.49-50. 18) Vezi Anexa nr.1. 19) Precizările lipsesc chiar şi la cei 58 negustori hrisovoliţi incluşi în catagrafie. 20) Vezi Anexa nr.1.

199

În general vorbind, la începutul deceniului al treilea al secolului trecut,

populaţia, relativ numeroasă a târgului Huşi , era împărţită în raport cu normele

feudale de organizare financiară şi socială, în diverse categorii între care, statul şi

orânduirea care-l genera, crease o serie de bariere artificiale care făceau deosebit de

dificilă trecerea de la o stare la alta, cauză din care prefacerile sociale aveau o

desfăşurare deosebit de lentă. Regulamentul Organic, desfiinţând în bună parte

practicele financiare ale vechiului regim şi organizând sistemul fiscal pe baze

moderne, desfiinţând în acelaşi timp şi o mare parte din categoriile fiscale şi

privilegiile anterioare, a dat un impuls deosebit, printre altele, şi dezvoltării vieţii

orăşeneşti. Şi asupra Huşului, noile prefaceri au introdus schimbări sensibile

ilustrate, printre altele, de recensământul fiscal din 1831 – 1832 al cărui cuprins îl

analizăm în continuare.

II. Catagrafia din 1831 – 1832 oferă o imagine care se deosebeşte într-o

manieră sensibilă de cea exprimată de recensământul din 1820. În afară de faptul

că populaţia a crescut simţitor, repartizarea acesteia pe categorii, după criterii mai

judicioase, ne dă posibilitatea să extindem observaţiile legate mai ales de structura

socială.

În realizarea tabelelor statistice reproduse în anexe21), am folosit şi am

combinat date existente în lucrări cu caracter deosebit. Am utilizat pe acele care ni

s-au părut că exprimă o situaţie mai apropiată de realitate şi care, prin aceasta,

permit observaţii mai largi.

Astfel, statistica generală privind „toate treptele supusă dărilor şi a celor ce

să scutescu”22), reprezintă, după cât se pare, un compromis sui generis între vechiul

şi noul sistem de alcătuire a lucrărilor de acest gen. În general, formularul este

riguros întocmit şi ilustrează, în parte, ordinea stabilită şi în acest domeniu de

prescripţiile regulamentare. Din păcate însă, în cazul de faţă, probabil, catagrafia

reprezintă o etapă în care dispoziţiile fiscale ale noii legiuiri intraseră încă în

vigoare în toată plenitudinea lor. Numai aşa se poate explica confuzia provocată de

încadrarea unui însemnat număr de locuitori în categoria slugilor – pe care

Regulamentul Organic o desfiinţase – precum şi în aceea a burlacilor şi slugilor fără

căpătăi sau a pândarilor de la vii.

Regulamentul Organic – desfiinţând toate aceste categorii – încadrase

indivizi aparţinând acestora în două grupe mari: în aceea a birnicilor şi a oamenilor

fără căpătăi.

Cu toate acestea, am preferat această lucrare unei alteia23) care, deşi are

locuitorii inseraţi conform dispoziţiilor Regulamentului, nu este în schimb completă

şi nici nu conţine indicaţii de detaliu. Considerarea însă a datelor din ambele lucrări

este utilă pentru formarea unei imagini mai veridice asupra populaţiei târgului

Huşi la începutul deceniului al IV-lea al secolului trecut.

În catagrafia pe care o analizăm24), sunt incluşi un număr de 2421 indivizi,

încadraţi în diverse categorii. Utilizând procedeul amintit, al înmulţirii cu cinci, -

considerând numărul mare al văduvelor, al burlacilor, al slugilor şi al celor fără

căpătăi – trebuie să admitem că populaţia târgului se ridica aproximativ la 6000 –

7000 suflete ceea ce reprezintă o creştere notabilă faţă de anul 1820.

21) Vezi Anexele II-V. 22) Arh. St. Iaşi, Tr. 885, op. 1011, nr. 156, Anexa II. 23) Arh. St. Iaşi, Tr. 885, op. 1011, nr. 164. Vezi Anexa II, nota nr. 2. 24) Ibidem, nr. 156, 157, Anexa II-IV.

200

Schimbările nu sunt însă reflectate numai de modificarea raportului

cantitativ. Au loc transformări corespunzătoare şi în structura socială, aşa cum se

degajă din analiza datelor inserate în documentele la care ne referim.

Un prim fapt care se desprinde evident este gradul de răspândire a muncii

salariale. În afara slugilor care reprezentau încă pe oamenii scutiţi în conformitate

cu privilegiile feudale – dar care, potrivit noilor dispoziţii, urmau să treacă o parte

în categoria birnicilor iar alta în aceea a oamenilor angajaţi cu salariu – categoria

masivă a salariaţilor este grupată la cele trei rubrici în care sunt incluşi burlacii,

slugile şi cei fără căpătăi, pândarii de la vii şi indivizii încadraţi în diferite servicii

pendinte de administraţia târgului25).

Indivizii cuprinşi în prima din categoriile amintite mai sus, sunt – cel mai

frecvent – indicaţi drept „burlaci, slugi sau argaţi pe la dugheni şi neguţitori” sau

„slugi pe la dugheni şi argaţi pe la neguţitori sau alţii”, ori, simplu, „argaţi pe la unii

şi alţii…, slugi boiereşti din ogrăzi”. Majoritatea acestora, ca şi pândarii stabiliţi la

viile din podgoria târgului, deşi menţiunile în acest sens lipsesc, sunt veniţi cu

siguranţă din sate. Pândarii, care în schimbul serviciului prestat primeau salarii, se

stabileau la viile din cele şapte ocoale situate în vecinătatea târgului; Turbata,

Dricul, Ochiuri, Ograda, Pleşul, Srilovăţul şi Şara26).

Cât despre cei cuprinşi în a treia categorie, proveniţi, probabil, din birnicii

târgului şi ai satelor, în schimbul unei remuneraţii corespunzătoare, prestau

servicii în calitate de slujitori ai posturilor, la căpitanul de târg sau la isprăvnicie

precum şi în aceea de ciocli sau cvartalnici27).

Trecând peste unele explicaţii în legătură cu celelalte categorii de locuitori

înscrişi în catagrafie28), găsim util să ne oprim mai mult asupra categoriei

reprezentate de negustori şi meşteri29).

Spre deosebire de catagrafia precedentă, din 1820, în care negustorii şi

meşterii nu puteau fi desprinşi decât după nume, acum aceştia sunt trecuţi separat,

pe categorii şi stări. Faptul acesta ne oferă posibilitatea să desprindem unele

concluzii deosebit de interesante. Mai mult decât atât, în catagrafia din 1831 –

1832, sunt inseraţi separat negustorii şi meşterii cu sau fără dugheni. De asemenea,

din analiza nominală a documentului, se poate obţine un raport numeric între cei

care aveau prăvălii în deplină proprietate şi acei care îşi exercitau comerţul sau

meseria în prăvălii închiriate. Aceste date sunt importante pentru stabilirea

profilului economic al târgului.

O constatare generală care trebuie făcută din capul locului este aceea că

numărul total al negustorilor şi meseriaşilor – în calcul includem şi pe sudiţi – (611)

reprezintă, aproximativ, un sfert din întreaga populaţie. În aprecierea de ansamblu

însă, trebuie să ţinem în seamă faptul că mulţi dintre cei înscrişi între negustori şi

meşteri de starea sau treapta a III –a cu dugheni proprii sunt, în realitate, calfe30).

De asemenea, acei încadraţi în categoria acelor fără dughene, în mod exclusiv, sunt

lucrători la domiciliu sau în dughenile altora.

Cu toate rezervele care decurg din considerarea acestor date, putem admite

totuşi că târgul era un important centru economic de producţie şi schimb.

25) Vezi Anexa II. 26) Arh. St. Iaşi, Tr. 644, op. 708, nr. 300, tom. III, f. 74-88. Anexa II. 27) Anexa II. 28) Explicaţiile necesare la Anexa II. 29) Anexa III. 30) Arh. St. Iaşi, Tr. 885, op. 1011, nr. 156, passim.

201

Raportând cantitatea de mărfuri comercializată şi acea produsă de meşteşugarii

locali la numărul negustorilor şi al meşterilor – şi procedeul ni se pare rezonabil –

desprindem concluzia că mărfurile existente pe piaţă depăşeau cu mult nevoile

locale, ele fiind plasate, cu siguranţă şi la sate. Presupunerea aceasta este

verificată, de altfel, de multe documente contemporane care atestă volumul

apreciabil al acestui schimb.

În afara aprecierilor generale schiţate mai sus, se impun şi unele observaţii

de detaliu capabile să lărgească sfera informaţiilor privind structura socială.

Astfel, trebuie precizat, - aşa cum am notat şi mai sus – că nu toţi cei 213

negustori şi meşteri indicaţi ca având dugheni, erau, în acelaşi timp, şi proprietarii

acestora. Faptul că mai mult de jumătate dintr-înşii – un număr de 121 – îşi

exercitau comerţul sau meseria în dugheni cu chirie, ne poate duce la formularea –

făcută cu toată circumspecţia – potrivit căreia aceştia constituiau, în general,

elemente noi, încadrate de curând în viaţa economică a târgului.

Dacă avem în vedere şi numărul de calfe incluse arbitrar, de cel care a

alcătuit catagrafia, în rândul negustorilor sau al meşterilor de categoria a III-a –

notaţiile marginalii indică doar un număr de 15 asemenea indivizi31) – obţinem o

imagine apropiată de realitatea în privinţa populaţiei de negustori şi meşteri.

Este interesant de semnalat că din indicaţiile care se dau – deşi nu se poate

constata mediul social din care provin negustorii şi meşterii – se desprinde totuşi că

pentru a intra în rândul acestora indivizii trebuiau să aparţină unor anumite

categorii sau cel puţin să aibă mijloacele corespunzătoare. Majoritatea lor provin

din rândul hrisovoliţilor, priviligheţilor sau ruptelor de vistierie. Putem presupune

că fac parte din categorii mai modeste, unii provenind chiar dintre ţărani, acei

dintre negustori şi meşteri care sunt incluşi în rubrica „orânduiala care se află” sub

denumirea de „burlaci” şi cei care „au dat oameni de straj”. Merită reţinut şi faptul

că mulţi dintre negustorii şi meşterii indicaţi a avea dugheni, unii de starea sau

treapta I, sunt în categoria slugilor. Pentru a scăpa de vexaţiile perioadei

preregulamentare, elementele lucrative ale populaţiei orăşeneşti preferau să se

încadreze în categoria oamenilor de scuteală. În schimbul unei redevenţe băneşti,

cel mai adesea, aveau libertatea să se consacre nestingherit comerţului sau

meseriei. În aceeaşi categorie – şi din aceleaşi cauze – intra şi o mare parte din

negustorii şi meşterii fără dugheni. Aceştia, în majoritatea lor de starea sau treapta

a treia, fie că lucrau sau îşi exercitau comerţul la domiciliu, fie că, în calitate de

calfe sau de lucrători salariaţi, lucrau la cei mai cu stare. În catagrafie aceştia sunt

trecuţi sub denumirea generică de „neguţători şi alţii fără dugheni care lucrează şi

pe la casile lor şi pe la alţii” (s.n. Gh. P.).

Dintre cei trecuţi în rândul negustorilor, majoritatea sunt precupeţi „pe

afară” cu de-ale mâncării”, negustori „din picioare” şi de vite, alţii fiind, în acelaşi

timp, „muncitori de pământ şi precupeţi pe afară cu de toate (8 lipoveni)”, velniceri

care „lucrează velniţă la casăle lor” (2), restul fiind calfe de băcali (2), tocmiţi la

căsăpie (2) sau argaţi (1), calfe sau ucenici la dughenile abagerilor (6) etc.

Dintre cei din această categorie încadraţi în rândul meşterilor, unii lucrează

la casele lor, alţii lucrează şi pe la casele lor şi pe la alţii „unde pot găsi”, iar cei mai

mulţi „lucrează pe la alţii pe unde pot găsi”. Prin condiţia lor, aceştia se apropiau

mai mult de lucrătorii salariaţi. Mai mult decât argaţii propriu-zişi sau oamenii fără

31) Întâlnim astfel, de pildă, 3 calfe în dugheana lui Zaharia bogasierul, 4 calfe de bacali,

o calfă de pitar „pe la cei ce poate găsi de lucru” etc.

202

căpătâi, al căror contract, de cele mai multe ori, era temporar, parte dintr-înşii fiind

legaţi în continuare de agricultură, aceştia, deşi încadraţi în rândul negustorilor şi

al meşterilor, alcătuiau în fond contingentul stabil al forţei de muncă salariate, fiind

mai apropiaţi din punct de vedere juridic de condiţia oamenilor liberi.

Un important contingent de negustori şi meşteri este inclus în categoria

supuşilor străini, a sudiţilor32).

Merită subliniat faptul că în condiţiile lipsei de siguranţă şi stabilitate

caracteristice perioadei anterioare Regulamentului Organic, mulţi dintre negustorii

autohtoni – în afara altor practici la care ne-am referit – preferau să intre în

categoria supuşilor străini în care, la adăpostul jurisdicţiei consulare, puteau să-şi

desfăşoare nestingherit comerţul sau meseria. La începutul perioadei

regulamentare, oficialitatea moldoveană privea cu îngrijorare proporţiile atinse de

acest fenomen33). În tabelul nostru, în această categorie, sunt incluşi, cu menţiune

expresă, un număr de 12 oameni.

Observaţiile făcute pe marginea statisticii precedente privitoare la

populaţia de negustori şi meşteri, sunt întru totul valabile şi pentru sudiţi. Se mai

impune doar o ultimă constatare. În rândul acestei populaţii se distinge un puternic

contingent de sârbi şi bulgari. Colonia bulgară din Huşi, aşa cum se desprinde şi din

catagrafia supuşilor străini de naţionalitate bulgară, era foarte puternică34). Nu este

surprinzător faptul că în timpul anului 1839, complotul condus de Ioniţă Popovici –

descoperit la Iaşi – legat probabil de mişcările bulgarilor din sudul Dunării, a avut

ramificaţii şi în colonia Bulgărească din Huşi35).

În afara statisticelor pe marginea cărora am făcut observaţiile de mai sus,

la începutul anului 1832 s-a mai alcătuit o statistică cu caracter general36). Aceasta,

bazată pe alte criterii, deosebite de cele prevăzute de instrucţiunile regulamentare,

cuprinde un număr de 4817 suflete. Din analiza rubricilor se constată însă că

situaţia este departe de a fi completă. Toate categoriile sociale sau fiscale detaliat

prezentate în cealaltă catagrafie sunt incluse aici în o rubrică ce poartă titlul

generic de „clasis mai de gios cu a lor familii şi slugi”.

Importanţa acestei statistici constă în aceea că în ea sunt incluşi şi boierii.

De asemenea, sunt trecute femeile şi copiii. Interesul acesteia mai rezultă şi din

aceea că, separat, se indică numărul vitelor posedate de locuitori, acel al imobilelor

şi al instalaţiilor industriale37).

32) Anexa IV. 33) Gh. Platon, Comisiile de revizie din Moldova şi activitatea lor în anii 1830-1831, în

Studii şi materiale de istorie modernă, Bucureşti, 1957, p.62. 34) Arh. St. Tr. 885, op. 1011, nr. 157, Anexa IV. Pentru numărul şi vechimea bulgarilor

din Huşi vezi Melchisedek, Cronica Huşilor şi a Episcopiei, Buc., 1869, I. Gugiuman,

Migraţiunea sezonală a bulgarilor grădinari huşeni, în „Sociologia Românească”, IV, nr. 1-3,

ianuarie-martie 1939, p. 72-76. 35) Astfel, căpitanul Cerne sârbul, unul din cei trei foşti voluntari în armata rusă,

consemnat în tabelul statistic al anexei III, făcea parte din conducerea complotului. Cf. Gh.

Platon, Complotul lui Ioniţă Popovici din anul 1839 din Moldova, în manuscris. 36) Arh. St. Iaşi, Tr. 644, op. 708, nr. 311, Anexa V. 37) Aflăm astfel că târgul avea 1217 case şi 749 instalaţii industriale, dintre care: 26

velniţe şi 717 aşa numite fabrici, în realitate ateliere. În rândul acestora sunt menţionate: 5

fabrici de lumânări, una de pălării, 10 de piele, una de găitanuri, 8 de săpun prost, 5 fierării şi

700 (războaie, probabil) de mătase şi lână. Din nefericire, indicaţiile se mărginesc la atât. Nu

se specifică numărul lucrătorilor.

203

În general, considerând datele statistice menţionate, constatăm că la

începutul perioadei regulamentare târgul Huşi avea o populaţie puternic

diferenţiată, în care, alături de o numeroasă pătură de negustori şi meşteri, avem

un însemnat contingent de lucrători salariaţi încadraţi în diverse categorii. Spre

deosebire de anul 1820, sub aspect demografic, târgul nostru a cunoscut un real

progres care va fi şi mai evident în perioada marcată de aplicarea prevederilor

Regulamentului Organic38).

III. După trecerea termenului de 7 ani, în 1838, se face o nouă catagrafie.

De această dată, sunt respectate cu stricteţe prevederile regulamentare39). În

tabelele statistice, indivizii apar grupaţi numai în categoriile fiscale recunoscute de

organizarea financiară a noii legiuiri. Dispar acele categorii incluse în catagrafia

anterioară la rubrica burlacilor, a pândarilor de la vii sau a slugilor. În schimb,

creşte numărul birnicilor, categorie în cuprinsul căreia sunt incluşi mulţi dintre

indivizii notaţi mai sus.

Pare surprinzător – la prima vedere – că totalul indivizilor stabilit de

recensământul din 1838 se ridică abia la cifra de 212740). Ar rezulta că, perioada de

şapte ani scursă de la intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, nu s-a

înregistrat nici un spor în rândul populaţiei. Dimpotrivă, suma este chiar mai

redusă. Aceasta se datorează faptului că în târg – şi acesta era un fenomen cu

caracter general – exista o puternică fluctuaţie mai ales în rândul „oamenilor fără

căpătâi” care, în general, fiind lucrători salariaţi, mai ales în serviciile domestice,

rămâneau în târg doar atâta vreme cât dura contractul încheiat de obicei pe termen

scurt.

În lipsa unor schimbări cantitative vizibile, s-au operat, după cât se pare,

anumite modificări cu caracter calitativ. Astfel, diversele categorii în care erau

încadraţi locuitorii au căpătat mai multă stabilitate sub regimul promovat de

Regulamentul Organic.

Din păcate, spre deosebire de lucrarea anterioară, catagrafia din 1838, din

cauza sărăciei datelor, nu permite alte observaţii privitoare la structura socială

decât cele făcute direct pe marginea tabelului. Lipsa şi a altor notaţii nu îngăduie

aprecieri referitoare la provenienţa diverselor categorii de locuitori. Mai mult chiar,

în afară de populaţia evreiască, nici negustorii şi meşterii nu sunt clasificaţi

diferenţiat, pe ramuri de negoţ sau meserii.

Cu toate aceste neajunsuri, catagrafia din 1838 reprezintă, prin informaţiile

care le oferă, o punte de legătură necesară spre cealaltă statistică realizată în urma

recensământului fiscal din 1845 care, prin modul de alcătuire şi prin datele ce le

cuprinde, constituie documentul cel mai important pentru tratarea problemelor care

fac obiectul cercetării noastre.

IV. În catagrafia din 1845 sunt incluşi nominal un număr de 2423 de

indivizi41). În general, în raport cu statistica anterioară, sporul populaţiei este puţin

sensibil. Cifra va rămâne – în general – staţionară şi în perioada următoare. Faptul

este confirmat, aşa cum vom vedea în continuare, de catagrafia din anul 1851.

38) În aprecierea situaţiei generale trebuie avut în vedere faptul că în anul 1834 capitala

ţinutului a fost mutată de la târgul Fălciului la Huşi. 39) Arh. St. Iaşi, Tr. 1316, op. 1488, nr. 1285, şi 533, f. 89 şi 103-105. Anexa VI. 40) În urma reviziei făcute la sfârşitul anului 1838 au mai fost adăugaţi un număr de

oameni. Vezi Anexa VI. 41) Arh. St. Iaşi, Tr. 1423, op. 1619, nr. 987, 988, 989. Anexa XI.

204

Această aparentă stagnare, într-o perioadă care marchează un progres

evident în toate ramurile activităţii economice, îşi are explicaţia sa bine

determinată. Târgul Huşi, ca în general toate celelalte centre orăşeneşti ale

Moldovei, fiind lipsit de industrie manufacturieră dezvoltată, nu putea absorbi forţa

de muncă ce devenea tot mai răspândită pe piaţa internă a Moldovei. Această forţă

însă, neputându-şi găsi plasament decât în slabă măsură în mediul urban, era

înghiţită, în cea mai mare parte, tot de agricultură.

Astfel, de pildă, târgul Huşi avea o evident de limitată capacitate de a

absorbi mâna de lucru salariată. Sectoarele care necesitau o asemenea forţă de

muncă erau cel domestic în special, în care includem şi slugile şi calfele de la

negustori şi meşteri, sectorul de stat, care oferea unui număr restrâns de indivizi,

posibilitatea de angajare în serviciile publice şi, în sfârşit, sectorul viticol – destul de

puternic reprezentat în târg şi în împrejurimile acestuia. Numeroşi indivizi,

proveniţi mai ales din sate, găseau angajamente ca pândari sau vieri.

O dată satisfăcute necesităţile limitate ale acestor sectoare, posibilităţile de

pătrundere şi stabilire în târg pe alte căi erau deosebit de dificile. Făcând abstracţie

de faptul că mutarea în oraşe – pe cale legală, fireşte – implica în prealabil

prezentarea dovezii de exercitare a dreptului de proprietate în cuprinsul târgului,

stabilirea în centrele urbane presupunea o stare materială prosperă, mai ales

pentru birnici sau pentru acei care doreau să exercite un comerţ oarecare sau să

profeseze o meserie.

Aşa stând lucrurile, stagnarea relativă a elementului demografic nu mai

poate surprinde. De asemenea, mai trebuie reţinut un fapt. Cu excepţia sectorului

de stat – al funcţiilor publice – şi într-o oarecare măsură a celui viticol, sectorul

domestic, mai ales, se caracterizează printr-o puternică fluctuaţie. Indivizi încadraţi

aici, în majoritate, încheiau contracte pe termen scurt la expirarea cărora plecau în

alte părţi. Locurile rămase libere se completau cu oameni proaspăt veniţi. Circuitul

însă, în mare vorbind, rămânea închis.

Aceste observaţii preliminare vor întregi pe acele care se desprind din

analiza datelor oferite de catagrafia din 1845.

De la început, frapează numărul mare al locuitorilor birnici şi al

căpătăierilor. Aceştia, luaţi la un loc, depăşeau un sfert din totalul populaţiei (648

oameni)42). Dacă avem în vedere şi faptul că numărul negustorilor şi al meşterilor,

împreună cu calfele acestora, se ridică la 908 (dintre care 352 calfe)43) oameni,

desprindem o concluzie deosebit de importantă cu privire la profilul economic al

târgului. Huşul, ca şi majoritatea celorlalte centre orăşeneşti ale Moldovei, avea un

pronunţat caracter comercial şi meşteşugăresc. O însemnată parte a populaţiei însă

se ocupa cu agricultura care continua să fie ramura principală de activitate.

Profilul acesta reflectă şi mai pregnant starea de lucruri la care ne-am referit mai

sus.

Diversitatea notaţiilor din catagrafie permit observaţii cu mult mai variate

în comparaţie cu statisticile anterioare.

Deşi informaţiile în legătură cu provenienţa şi ocupaţiile nu sunt complete,

ele permit totuşi observaţii pline de interes44). În primul rând, se verifică faptul că

stabilirea ţăranilor la oraş, cu scopul de a scăpa de obligaţiile feudale, constituia un

42) Anexa VII. 43) Anexa VIII. 44) Anexa VII.

205

fenomen real. Un număr de cel puţin 47 birnici şi 48 căpătăieri sunt indicaţi ca fiind

proveniţi din sate în intervalul de timp scurs între cele două catagrafii. Pentru

perioada aceasta şi pentru cea următoare avem importante mărturii documentare

din care rezultă că un însemnat număr de locuitori ai satelor – mulţi din categoria

fruntaşilor – s-au stabilit în diverse târguri şi în capitală45). Fenomenul este valabil

şi pentru târgul Huşi.

Este semnificativă în acest sens informaţia potrivit căreia, la începutul

anului 1849, un număr de 42 oameni din Cornii Unguri – din care, după cât se

pare, doar o parte devenise mahala a târgului – s-au strămutat la Huşi cu scopul –

se notează în document – de „a scăpa de boeresc şi celelalte a lor îndatoriri după

Aşezământ”. De asemenea, Departamentul averilor bisericeşti, referindu-se la

acelaşi fapt, observa că un însemnat număr de oameni din acest sat, birnici şi

însurăţei, „au început a pribegi în târgul Huşi, unde cumpărând locuri îşi fac case şi,

fără învoirea proprietăţii, se aşază acolo ca să scape de îndatoririle zilelor pontului”.

În legătură cu pândarii de la vii, pe aceeaşi linie, se nota că în rândul

acestora se află un însemnat contingent de oameni veniţi din sate46).

Stabilirea ţăranilor în târguri şi oraşe constituie expresia veridică a luptei

împotriva orânduielilor feudale, în desfăşurarea căreia oraşul şi populaţia

orăşenească au jucat un rol important.

În afara celor veniţi din sate, numărul birnicilor se reîmproaspătă mereu

prin adaosul continuu de însurăţei şi de indivizi proveniţi din alte categorii, aşa cum

se desprinde din tabelul statistic. Un însemnat număr (211) provine din căpătăieri,

adică din oameni care şi-au stabilit domiciliul definitiv în târg. Aceştia, în

majoritate, provin tot din sate.

Dintre birnici se recruta un contingent important de pândari la vii sau

slujitori ai diferitelor instituţii. Un număr la fel de însemnat era oferit de categoria

căpătăierilor din care se recrutau, în cea mai mare parte, slugile şi argaţii.

Urmărirea nominală a celor 102 de birnici şi căpătăieri, notaţi ca pândari

sau slugi la vii precum şi a celor 30 de indivizi trecuţi în categoria nevolnicilor47) şi

indicaţi ca având aceeaşi îndeletnicire, permite, cu aproximaţie fireşte, stabilirea

numărului acelora ce posedau vii în podgoria Huşului. Astfel, în total, sunt indicaţi

un număr de 135 proprietari individuali, dintre care 23 boieri, 5 privilegheţi, 15

birnici, 5 căpătăieri, 5 nevolnici, un hrisovolit şi 79 negustori, meşteri şi alţi oameni

fără specificaţie.

Faptul că în profilul târgului economia agrară deţinea un rol important şi

că pentru o însemnată parte a populaţiei – cel puţin pentru majoritatea birnicilor şi

a căpătăierilor, agricultura constituia sursa principală a existenţei, avea să aibă

45) Cf. Gh. Platon, Contribuţii la cunoaşterea frământărilor ţărăneşti din Moldova în

preajma şi în timpul anului revoluţionar 1848. Strămutarea locuitorilor, în Studii şi articole de istorie, IV, Bucureşti, 1962, p.161.

46) Ispravnicul arăta că în podgoria Huşului „se află pe la viile boereşti şi neguţitoreşti

îndestui pândari, adunătură de prin sate, mahalale a târgului. Aceşti oameni - se arată în

continuare în raport - odinioară s-au aflat vieţuitori ca şi alţi locuitori din sate şi târguri. Dar,

după prefacerea nenorocitelor soarte, au găsit mijlocul pândăriei, spre înlesnire vieţuirii lor,

cu plata ce eu de la proprietarii viilor”. Arh. St. Iaşi, Tr. 1772, op. 2020, nr.15. 538 şi Tr. 1339,

op. 1521, nr.1461, f. 105. Vezi şi Gh. Platon, Contribuţii la cunoaşterea frământărilor ţărăneşti din Moldova în preajma şi în timpul anului revoluţionar 1848. Strămutarea locuitorilor. Loc. cit.

47) Anexa X.

206

importante repercursiuni de ordin social. Crizele agrare, accentuate la maximum de

o serie de factori naturali, mai ales la jumătatea secolului al XIX-lea aveau să

înăsprească considerabil condiţiile de viaţă mai ales a acelora dintre locuitorii din

târguri şi oraşe legaţi de producţia agricolă. În asemenea împrejurări, în condiţiile

în care târgurile – şi Huşul în speţă – nu ofereau mijloace suficiente de existenţă,

asistăm la o deplasare masivă spre sate, a unei însemnate părţi din populaţia

orăşenească, în căutare de angajamente şi hrană. La jumătatea secolului al XIX-lea,

în jurul anilor 1846 – 1849 – situaţia din târgul Huşi ne oferă un exemplu sugestiv

în această privinţă.

În primul rând, şi locuitorii târgului Huşi aveau întemeiate motive de

nemulţumire în urma abuzului flagrant pe care l-a constituit înscrierea în

catagrafia din 1845 a căpătăerilor. În urma acestei operaţii, locuitorii birnici, mai

ales, erau făcuţi responsabili de plata dărilor la care erau supuşi indivizii – prin

excelenţă nestatornici – încadraţi în această categorie. Din această cauză, care s-a

adăugat la cele semnalate mai sus, toate grefate pe fondul crizei generale a

sistemului feudal, cu variatele şi profundele sale implicaţii, situaţia locuitorilor

târgului Huşi s-a înrăutăţit considerabil.

La 17 octombrie 1846, ispravnicul ţinutului Fălciu raporta Vistierie că

locuitorii din mahalalele târgului, birnicii în speţă, s-au plâns că sunt împovăraţi cu

dările căpătăerilor ”ce lipsesc cu totul a lor fiinţă încă de la prescriere”. Fiind impuşi

să plătească solidar şi impozitele ce reveneau asupra birnicilor care lipseau, nu mai

earu capabili să achite la termen sumele corespunzătoare. Strângerea banilor –

sublinia dregătorul – se face „cu împrumutare din sfert în sfert”. La aceasta se mai

adaugă, arată ispravnicul în continuare, şi „lipsa pâinii ce urmează la acest ţinut”48).

Seceta şi lăcustele, mai cu seamă, la care s-a adăugat şi epidemia de holeră

din vara anului 184849), au avut consecinţe tragice asupra populaţiei târgului.

Aceste consecinţe au fost resimţite nu numai de birnici ci, în egală măsură, de toate

acele categorii pentru care agricultura constituia măcar o ocupaţie complementară.

Şi, după cât se pare, chiar negustorii şi meşterii – cel puţin unii dintre dânşii – care

nu-şi puteau agonisi existenţa numai din comerţ sau meserie – practicau în

continuare şi agricultura pentru a-şi procura necesarul pentru trai. Este un indiciu,

confirmat documentar50), al slabei dezvoltări a aşezărilor orăşeneşti.

La 31 iulie 1847, isprăvnicia ţinutului Fălciu raporta din nou că peste 100

de oameni, din categoria birnicilor şi din „patentarii corporaţiilor” (s.n.Gh.P.), în

cursul primăverii, „lipsiţi fiind de zilnica hrană”, s-au dus să muncească pe moşia

Ciorăşti din ţinutul Covurlui. Aici, „înglodându-se în datorii – se menţionează în

continuare în raport – nu s-au mai turnat…şi după ştiinţa luată, în toată curgerea

48) Arh. St. Iaşi, Tr. 133, op. 1521, nr. 1448, I. 537-538. 49) În total, epidemia a făcut 177 victime. În mare majoritate, au fost contaminaţi - aşa

cum se arată într-un raport al Comisiei sănătăţii, din 9 august 1848 - „locuitorii din starea de

gios care fiind săraci trebuie agiutaţi”. Arh. St. Iaşi, Tr. 1757, op. 2005, nr. 653, f. 169, 664-

668, 687. 50) Este sugestivă în acest sens o cerere adresată Isprăvniciei de Fălciu la 12 iulie 1847 de

„obştea breslelor patentari şi calfe din partea neguţătorilor din Fălciu”. Aceştia subliniau

textual: „tâmplare nerodirii semănăturilor ce unii din noi nădăjduiau tot într-ace hrană a plugului” (s.n. Gh. P.), a determinat pe mulţi dintre dânşii să se strămute. Cei care au rămas

nu mai pot suporta obligaţiile şi „...la locul acesta suntem pieritori de foame”. Cf. Arh. St. Iaşi, Tr. 1339, op. 1521, nr. 1112, f.3.

207

anului nu să pot plăti de datorii”. Deoarece aceştia nu-şi plăteau dările, evaziunea

fiscală era deosebit de acută51).

În afara celor indicaţi mai sus, în unele dosare speciale sunt notaţi alţi

numeroşi fugari din Huşi52). Pentru căutarea acestora sunt trimişi reprezentanţii

cartierelor, însoţiţi de slujitorii corespunzători. Astfel, spre exemplu – aşa cum

rezultă dintr-un raport al sămeşiei ţinutului adresat Vistieriei – la 23 noiembrie

1848 – în cursul anului precedent, au fost trimişi trei vornicei şi un slujitor care au

umblat, fără nici un rezultat, din septembrie 1847 până în februarie 1848. Chiar în

cazul în care erau găsiţi, locuitorii refuzau să se întoarcă. De asemenea, adeseori,

proprietarii la care fugarii găsiseră adăpost, refuzau să le dea drumul53).

Sameşul menţionează că, în momentul în care îşi scrie raportul, populaţia

dajnică a târgului nu mai este solvabilă. Făcând abstracţie de dispreţul ce-l

manifestă atunci când subliniază că în târg au rămas doar „nişte oameni

încungiuraţi de ticăloşie, săraci, leneşi şi beţivi, neputincioşi, cerşetori pe uliţe şi

nestatornici întru tocmelile lor cu alţii”, este interesant de observat că o mare parte

a populaţiei dajnice, începând chiar de la alcătuirea catagrafiei, s-a împrăştiat din

cauzele la care ne-am referit mai sus. Aceasta ilustrează starea precară economică a

târgului care, în aceste împrejurări – ce pot fi socotite drept excepţionale – nu putea

asigura mijloace de subzistenţă unei însemnate părţi a populaţiei sale54).

Este foarte importantă observaţia din care rezultă că o mare parte din

birnicii mahalalelor, acei mai înstăriţi, pentru a scăpa de obligaţiile multiple ce

reveneau categoriei în care erau încadraţi, au intrat în rândul patentarilor55).

Semnalarea acestui fenomen constituie un indiciu preţios cu privire la stabilirea

provenienţei negustorilor şi meşterilor. De asemenea, se verifică adevărul în

conformitate cu care diferenţierea în rândul populaţiei orăşeneşti, mai ales în

vremuri de criză, era deosebit de rapidă.

În sfârşit, dregătorul nostru, în încheierea raportului menţionat, referindu-

se şi el la numărul mare de locuitori din Huşi care au mers în calitate de muncitori

agricoli pe moşia Ciorăşti, proprietate a vornicului D.Mavrocordat, arată că boierul,

după ce a încheiat contractul cu locuitorii, „îi duce până acolo legaţi pentru munca

de praşilă şi apoi, sfârşind pe aceasta, să mai îndeletnicescu şi cu toate celelalte

munci de preste an, precum şi pe coasă, pe secere şi pe treier, încât ei niciodată sunt

slobozi”. Unii dintre dânşii au fugit şi de acolo. Aceştia însă n-au mai revenit la

Huşi, „ca unii ce înapoi n-au la ce să mai întoarce”.

Din toate aceste cauze, din numărul total al dajnicilor, lipsesc „aproape

giumătate”. Cei rămaşi sunt atât de săraci56), încât, în nici un caz, nu pot acoperi

51) Ibidem, nr.1461, f.363. 52) Astfel, într-un dosar pe anul 1847, în afară de multe notaţii individuale, sunt trecuţi

în bloc o dată 46 oameni, apoi 21 şi alţi 67 din satele Corni, Cotroceni şi Broşteni, aflate pe

moşia târgului. Sunt menţionaţi de asemenea şi alţi 39. Ibidem, f. 46, 170, 299-300, 586,

passim. 53) Ibidem, Tr. 1768, op. 2017, nr. 458, f. 797, 838. 54) Dregătorul indică drept cauze ale acestei situaţii următoarele: „lipsa de pâine şi alte

necontenite nevoi şi beilicuri în trebuinţele oştenilor, săcetele şi ucidere lăcustelor... la comisia

prescrierii catagrafiei trecute s-au înscris pe toţi câţi s-au găsit, atât locuitori cât şi argaţi şi

pândari, iar pe alţii, din răul lor obicei, avându-şi mai multe porecliri, s-au înscris şi în câte

două locuri...”. Ibidem. 55) Ibidem. 56) În document, în această privinţă, se arată că „...nu se găseşte pe la toate casele acestui

târg nici o pereche de boi, iară prin casele lor numai câte un ţolişor ci se învălescu şi câte

208

suma de 10573 lei şi 16 parale care reprezintă rămăşiţa neîncasată ce revine asupra

celor care lipsesc.

Un raport cu constatări asemănătoare este trimis de ispravnicul ţinutului

la 6 decembrie 184857). Acesta, arătând că locuitorii rămaşi în târg sunt forţaţi,

peste puterile lor, să plătească dările pentru un număr de 145 oameni, majoritatea

fugari58), subliniază că şi din cei rămaşi, care sunt „cei mai săraci şi ticăloşi … cea

mai mare parte sunt împrăştieţi după muncă pe la feluri de locuri spre agonisire

hranei … având dintre toţi lăcuitorii acestor mahalale, numai trei câte doi boi, iară

ceilanţi toţi numai cu palmele”.

În pofida repetatelor sesizări ale autorităţilor ţinutale, Visitieria refuza să

reducă birul ce revenea asupra populaţiei dajnice din târgul Huşi.

În anul următor, la 4 iulie 1849, dregătorul revine cu un raport în care

înfăţişează din nou, detaliat, situaţia grea în care se găseşte populaţia dajnică a

târgului. Sărăcia este atât de mare încât este peste putinţă să se poată strânge

rămăşiţa banilor birului. Cei rămaşi, nemaiputând suporta necontenitele sarcini

care se abat asupra lor – numai darea, la fiecare sfert, se urcă la peste 25 lei – „nu

contenesc a pribegi”. În tot cursul anului, de asemenea, locuitorii au fost continuu

obligaţi să facă transporturi necesare trupelor de ocupaţie59).

Cercetările efectuate de comisia instituită de Vistierie, dovedesc că, în

octombrie 1849, locuitorii din târgul Huşi erau încărcaţi şi trebuiau să plătească în

plus darea pentru un număr de 173 oameni. De asemenea, oamenii erau impuşi să

plătească până la 100 lei pe an şi din cauza abuzurilor şi delapidărilor comise de

strângătorii banilor60).

Cu toate „cruntele execuţii … asprimea biciului … vânzările la licitaţie a

lucrurilor…” precum şi a altor mijloace întrebuinţate, sumele delapidate, în valoare

de 2167 lei 34 bani, n-au putut fi acoperite61).

Din cauza multiplelor dări şi a jafului la care au fost supuşi, locuitorii care

au mai rămas în târg au ajuns într-o asemenea „de istov ticăloşie”, încât – relata

ispravnicul într-un amplu raport din noiembrie 1849 – nu mai sunt în stare „nu

numai a mai plăti asemine dări împovărătoare, dar nici a-şi pute închipui zilnica

puţin vin ce au făcut în viile lor, în privire că nu li-l cumpără nimine l-au şi băut tot ei”.

Ibidem. 57) Arh. St. Iaşi, Tr. 1352, op. 1535, nr. 298, f. 8, 15. În legătură cu deplasarea sezonieră a

unei anumite categorii de locuitori din târgul Huşi, este interesant de notat că, până târziu,

numeroşi bulgari care se ocupau cu grădinăria, se deplasau pentru întreaga perioadă de vară,

uneori pe timp mai îndelungat, în căutare de locuri pentru practicarea ocupaţiilor lor”. Cf.

I. Gugiuman, Migraţiunea sezonală a bulgarilor grădinari huşeni, loc. cit.. 58) În total sunt incluşi 30 morţi, 9 nevolnici, 7 înscrişi de două ori şi trei în slujba

miliţiei. Restul sunt fugari. 59) Arh. St. Iaşi, Tr. 1352, op. 1535, nr. 298, f. 29, 33, şi Tr. 1339, op. 1521, nr. 1483,

f. 243-244. 60) Din datele comisiei reiese că locuitorii sunt încărcaţi cu dările a 60 morţi, 47 fugiţi pe

la locuri necunoscute, 2 pribegiţi peste hotar, 53 căpătăeri fugiţi şi 11 oameni înscrişi în două

locuri. Noul sameş nota, într-un raport din 17 octombrie 1849, printre altele, următoarele

fapte: „vornicii ciastiilor, fiind tot din numărul acelor săraci... au găsit prilej a sfetarisi din

bani şi în tot sfertul îndepline banii sfetaristiţi cu banii din sfertul începător, încât în anul

1848 s-au lămurit sume însămnate pierdute de vornici şi de alţi strângători de bani, pe care

neavând stare a-i plăti, iarăşi au căzut asupra săracilor...”. Ibidem, Tr. 1339, op. 1521, nr.

1483, f. 291. 61) Ibidem.

209

hrană a nevârstnicilor lor copii, pentru că cu munca mâinilor lor nu sunt în stare a

mai întâmpina zilele cu care au rămas datori la oricine s-au îndurat a le da bani pe

muncă ca să scape de eczăcuţie banilor birului”62).

Situaţia locuitorilor târgului Huşi a fost cu atât mai tragică cu cât, numai

cu câţiva ani mai înainte, o bună parte a aşezărilor fuseseră mistuite de un puternic

incendiu. Astfel, în urma acestui flagel, care s-a produs la 21 iulie 1844, potrivit

evaluărilor, au ars 191 case şi 50 dugheni, pagubele cifrându-se la însemnata sumă

de 1.285.750 lei. Numărul familiilor sinistrate s-a ridicat la 281, dintre care, se

specifică, „200 au rămas în desăvârşită afanisire încât nici pâine de toate zilele nu

au de unde o închipui, afară de o miluire”.

De asemenea, cu prilejul incendiului, au pierit în flăcări, un număr de 20

oameni, bărbaţi, femei şi copii63).

În faţa acestei situaţii şi împotriva execuţiilor brutale la care era supusă,

sărăcimea târgului Huşi a adoptat o atitudine fermă care a determinat atât

organele locale cât şi pe cele ale autorităţii centrale, să le acorde scutirile solicitate.

Iată cum este relatat acest episod de către dregătorul ţinutului, în raportul

amintit mai sus: „Făcându-se oarecare execuţii pentru strângerea banilor birului

starea lor cea ticăloasă aducându-i în deznădăjudire, s-au adunat cu toţii la tahtul

isprăvniciei, au îngenunchet cu fimeile şi copiii lor, strigând în desperaţie că ei au

plătit birul lor şi nu numai că nu sunt în stare a plăti şi birul a 150 nume, ce nu au

fiinţă şi de la catagrafie îi plătesc, ca o osândă pentru păcatele lor, dar nu au nici

închipuire pentru hrana lor, hotărând că afară de birul lor, pe capul fiecăruia,

aflători de faţă, şi toţi deopotrivă în stare lor ce ticăloasă, nu mai sunt în stare a

pute plăti”. O asemenea „desnădăjduită desperaţie – accentua dregătorul – a

determinat isprăvnicia să suspende execuţia64).

Din cauza împrejurărilor asupra cărora am stăruit mai sus, în raport cu

situaţia exprimată de catagrafia din 184565), în anul 1849, numărul birnicilor şi al

căpătăerilor din târgul Huşi scăzuse simţitor. Ambele categorii mai erau

reprezentate doar prin 437 oameni66).

Considerând că nu este cazul să stăruim aici asupra acestor probleme, cele

notate mai sus fiind suficiente pentru completarea informaţiilor oferite de

catagrafia din 1845, în continuarea analizei categoriilor incluse în sus-pomenita

catagrafie, trebuie să ne oprim asupra datelor referitoare la breslele de negustori şi

meşteri.

62) Ibidem, f. 305-306 şi Tr. 1352, op. 1535, nr. 298, f. 71, 92. 63) Arh. St. Iaşi, Tr. 926, op. 1065, nr. 507, f. 3, 5, 6-10, 17, 20, 33-34 şi passim. 64) Ibidem, Tr. 1339, op. 1521, nr. 1483, f. 305-306. 65) Anexa VII. 66) Comisiile însărcinate cu cercetarea numărului de birnici şi căpătăeri au întocmit

următoarea situaţie:

Suma

tăbliţei

Spor cu

porunca

Visteriei

Scădere

cu cartea

Visteriei

Lipsa în

împrejurările

arătate

Ce

se

află

Spor ce

s-au

găsit

Suma peste

tot cu

sporiţii

birnicii 452 55 89 124 294 38 332

căpătăerii 158 - - 53 105 - 105

Total 610 55 89 177 399 38 437

Cf. Arh. St. Iaşi, Tr. 1352, op. 1535, nr. 298, f. 47-48-57.

210

Tabelul statistic alcătuit prin analiza nominală a negustorilor şi a

meşterilor, permite concluzii deosebit de importante pe linia preocupărilor care fac

obiectul prezentei lucrări67).

În primul rând, se constată – şi aceasta trebuie subliniat – că asociaţiile de

negustori şi mai ales breslele meşteşugăreşti, în etapa regulamentară, îşi

pierduseră caracterul închis, static, pe care li-l conferise sistemul feudal de

organizare. Rândurile negustorilor şi meşterilor erau continuu reîmprospătate prin

oameni proveniţi din diferite categorii sociale care posedau, fireşte, mijloacele sau

calificarea necesară. Aceştia apar notaţi în catagrafie prin denumirea generică de

spornici. Spornicii intrau – aproape fără excepţie – în rândul calfelor şi a treptei sau

stării a III-a. Rigiditatea care se mai menţine încă în interiorul breslelor de

negustori şi meşteri, nu mai provine din reguli inserate în statutele de breaslă, ci

din condiţiile materiale ale indivizilor. Treapta sau starea erau în raport direct

proporţional cu cifra de afaceri. Trecerea la o categorie superioară, de la calfe la

starea sau treapta a II-a şi de la starea sau treapta a III-a la a II-a, aşa cum se

desprinde din tabelul statistic, în comparaţie cu numărul negustorilor şi meşterilor,

se făcea pe scară foarte redusă. În schimb însă, mai frecventă era decăderea de la o

stare sau treaptă superioară la una inferioară, fapt care marchează situaţia

materială precară a unui însemnat număr de indivizi aparţinând acestei categorii,

concurenţa precum şi puternica diferenţiere care se opera continuu.

Interesant de semnalat este şi faptul că unii din meşteri, deşi încadraţi

între patentarii târgului, lucrează prin unele sate unde se stabilesc „vremelnic”, aşa

cum se specifică în catagrafie. Numărul acestora este destul de ridicat şi în el sunt

incluşi indivizi cu meserii diferite. În aceeaşi categorie intră şi unii negustori,

aparţinând în mod exclusiv breslei precupeţilor, a căror afaceri erau strâns legate

de achiziţiile ce le puteau face din sate.

Este greu de stabilit categoria socială a acelor nou intraţi în rândul

negustorilor şi meşterilor. Doar în două din cazurile pe care le-am urmărit se face

menţiunea expresă – pentru o calfă de crâşmar şi pentru un teslar de treapta a III-a

- a provenienţei din sate. Cu toată sărăcia informaţiilor – cei care au alcătuit

statistica au făcut notări de acest gen numai în cazul în care indivizii în cauză mai

aveau anumite legături fiscale cu satele de origine – putem presupune că mulţi

dintre însurăţeii şi holteii specificaţi în catagrafie sunt veniţi de la sate.

Împrejurările la care ne-am referit mai sus şi care au urmat perioadei în

care s-a alcătuit catagrafia, au afectat în egală măsură şi situaţia negustorilor şi a

meşterilor din târgul Huşi. Statistica alcătuită în 1849 de comisia însărcinată cu

cercetarea prefacerilor survenite în rândul populaţiei dajnice a târgului, reflectă

faptul că interveniseră schimbări sensibile şi în acest sector68).

Foarte numeroşi negustori şi meşteri – care trebuie adăugaţi la numărul

celor încadraţi special în această categorie – sunt cuprinşi în rândul supuşilor

străini, al evreilor şi ţiganilor69). La 17 din cei din urmă, care sunt robi mânăstireşti,

se notează că provin din diferite sate.

Ţiganii robi, meseriaşi, se bucurau de un tratament special. De obicei, în

schimbul unei plăţi în bani, aveau libertatea să se stabilească în târguri unde-şi

67) Arh. St. Iaşi, TR. 1423, op. 1619, nr. 995, Anexa VIII. 68) Vezi adaosul la Anexa VIII. 69) Anexa IX.

211

puteau exercita nestingheriţi meşteşugul, încadrându-se în prevederile statutare ale

breslelor respective.

Supuşii străini, de asemenea, la adăpostul protecţiei consulatelor, îşi

exercitau comerţul sau meseria la adăpost de vexaţiile de care nu erau scutiţi

autohtonii. De aceea, şi în cazul acesta, se verifică tendinţa autohtonilor de a intra

sub protecţia unei puteri străine, în special sub cea a Austriei, care, după cum se

ştie, avea cei mai mulţi prozeliţi.

În sfârşit, ultima categorie de locuitori înscrisă în catagrafia din 1845 este

acea a oamenilor nesupuşi dărilor70). Din rândul acestei categorii făceau parte

slujitorii bisericii, privilegheţii – pe care i-am mai întâlnit şi mai înainte – bătrânii

şi nevolnicii, văduvele precum şi cei scutiţi cu cărţile ocârmuirii şi slugile boierilor.

Printre nevolnici – aşa cum am arătat la timpul potrivit – mulţi se aflau la

viile din podgoria Huşului. De asemenea, unii sunt indicaţi ca fiind veniţi din sate.

Tot din sate sunt provenite şi unele din slugile boiereşti.

Văduvele ca şi nevolnicii, de altfel, erau scutite de impozitul individual, de

capitaţie. În schimb însă, trebuiau să plătească impozitul pe venit în eventualitatea

în care aveau alte surse de existenţă.

Aşa cum am arătat şi mai sus, în total, numărul indivizilor înscrişi în

catagrafia din 1845 se ridic la cifra de 242371). În urma calamităţilor naturale din

perioada 1846 – 1849 şi a cumplitei opresiuni fiscale, care au provocat sărăcirea

maselor orăşeneşti, populaţia s-a rărit. O parte a pierit din cauza molimelor – a

epidemiei de holeră ce a bântuit în vara anului 1848 – iar alta s-a deplasat spre sate

– unde a rămas definitiv – în căutare de hrană. Considerând şi faptul că până la

1849, cu toate împrejurările grele - aşa cum am putut constata – un număr de

oameni s-a stabilit totuşi în târg, în primele luni ale acestui an, populaţia Huşului

atingea doar cifra de 1900 indivizi capi de familie72).

Deci, la jumătatea secolului trecut, deşi în târgul nostru, mai vizibil decât în

trecut, se operaseră schimbări însemnate, în sensul că procesul de stabilire a

locuitorilor proveniţi din sate devenise mai intens şi populaţia de negustori şi

meşteri, diferenţiată în variate ramuri atestă o bogată activitate productivă şi de

schimb, împrejurări excepţionale, generate sau amplificate de existenţa modului de

producţie feudal în descompunere, au dat naştere unui proces invers decât cel firesc.

Neputându-şi asigura existenţa, în condiţiile slabei dezvoltări a târgului, o parte a

populaţiei, mai ales aceea care-şi făcuse din agricultură sursa principală de

existenţă – şi aceasta era destul de numeroasă nu numai în Huşi – a plecat spre

sate în căutare de angajamente, părăsind, temporar sau definitiv, aşezarea.

După 1849 situaţia se va ameliora. Normalizarea situaţiei interne – în

limitele în care se poate vorbi de o situaţie normală în condiţiile dominaţiei

sistemului feudal – va permite restabilirea echilibrului demografic în târgul Huşi.

Deşi apropiat de aceste evenimente, recensământul din 1851 ilustrează

această stare de lucruri. Numărul total al locuitorilor târgului se ridică din nou la

2461 indivizi.

V. Criteriile noi care au stat la baza lucrărilor din 1851 se reflectă în

informaţiile mai bogate şi mai variate în raport cu catagrafia precedentă. În afară

70) Anexa X. 71) Anexa XI. 72) Populaţia este repartizată astfel: 397 birnici, 25 bejenari, 110 mazili, 395 patentari

(negustori), 475 meşteri, 56 dezrobiţi, 151 căpătăeri, 300 nedajnici. Cf. Arh. St. Iaşi, Tr. 1339,

op. 1521, nr. 1207, f. 28-29.

212

de datele privind provenienţa, ca element nou, deosebit de important, intervin

explicaţiile în legătură cu cauzele şi numărul indivizilor scăzuţi în intervalul dintre

cele două catagrafii (1845 – 1851). Astfel, de pildă, din situaţia privind birnici şi

căpătăerii73) se desprinde – aşa cum am arătat şi mai sus – că în perioada de timp

scursă între cele două lucrări catagrafice, au fost scăzuţi din tabelele Vistieriei, din

motive pe care le cunoaştem un însemnat număr de birnici. Numărul total al celor

scăzuţi se ridică, numai în cazul birnicilor. La 365. Printre aceştia sunt incluşi 53

fugari şi 213 scăzuţi prin porunci exprese ale Vistieriei. Aceştia din urmă, în marea

lor majoritate, reprezintă atât pe acei înscrişi prin abuz în catagrafia precedentă,

cât mai ales pe acei care din pricina condiţiilor grele părăsiseră târgul şi se

stabiliseră în locuri rămase necunoscute reprezentanţilor ocârmuirii.

Interesează în mod deosebit indivizii scăzuţi din rândul birnicilor pe motiv

că au intrat în categoria negustorilor şi a meşterilor. În intervalul amintit, un

număr de 18 oameni74) izbutiseră să-şi modifice situaţia şi categoria socială în acest

sens. Deşi numărul este mic, se probează totuşi existenţa fenomenului de continuă

prefacere şi înnoire a stărilor sociale care populau aşezările orăşeneşti ale Moldovei.

Observaţia este valabilă, în egală măsură şi pentru prefacerile asemănătoare

intervenite în cadrul celorlalte categorii sociale.

Adâncile prefaceri sociale şi fenomenul de continuă reîmprospătare a

populaţiei orăşeneşti sunt atestate, la fel de evident, de notaţiile referitoare la

provenienţă. Astfel, de pildă, dacă în perioada de care am vorbit au fost scăzuţi

numeroşi birnici în raport cu suma iniţială (365), nu mai puţin apreciabil este

numărul celor sporiţi în aceeaşi perioadă. Ce este foarte important de subliniat, este

faptul că din totalul de 256 oameni, un număr de 158 – aproape jumătate – sunt

indicaţi ca fiind veniţi din alte locuri. Majoritatea acestora provin de la sate.

Aceasta probează că – deşi în perioada noastră, din cauza împrejurărilor

excepţionale asistăm la un exod masiv al populaţiei orăşeneşti spre sate – totuşi,

tendinţa generală a clăcaşilor de a se stabili în târguri cu scopul de a scăpa de

obligaţiile feudale, rămâne încă perfect vizibilă75).

Observaţii de aceeaşi natură se desprind şi din analiza tabelului care

exprimă situaţia populaţiei de negustori şi meşteri reflectată în catagrafia din anul

185176).

Un însemnat număr dintre aceştia, în condiţiile pe care le cunoaştem –

nemaiputându-şi câştiga existenţa din negoţul sau meseria pe care le practicau,

loviţi şi de concurenţa confraţilor lor mai puternici, au părăsit târgul, au trecut în

rândul altor categorii sociale sau au fost scăzuţi cu aprobarea expres a Vistieriei.

Numărul celor nou înscrişi însă, în rândul patentarilor, depăşeşte pe cel al

scăzuţilor.

Şi aici, din analiza nominală a datelor privind provenienţa, se constată – ca

şi în cazul catagrafiei precedente – procesul normal de formare a calfelor de meşteri

şi negustori, din rândul însurăţeilor şi al holteilor, transformarea calfelor în

negustori sau meşteri de starea sau treapta a III –a precum şi cazurile mai puţin

frecvente de ridicare la trepte sau stări superioare. În acelaşi timp, ca un rezultat în

73) Arh. St. Iaşi, Tr. 1768, op. II 2018, nr. 881, Anexa XII. 74) Dintre aceştia, 6 deveniseră crâşmari, 6 butnari, 4 cizmari, un tăbăcar şi o calfă de

bogasier. 75) Anexa XII. 76) Arh. St. Iaşi, Tr. 1768, op. 2013, nr. 880, Anexa XIII.

213

care intervine şi concurenţa, fireşte, se observă, decadenţa meşterilor sau a

negustorilor la trepte sau stări inferioare.

Spornicii, ca şi în cazul altor categorii, în mare parte – aşa cum probează

unele informaţii, e drept, nu suficient de precise – provin din sate. În categoria

aceasta intră, de asemenea, mulţi dintre acei indicaţi ca provenind „din alte locuri”.

Pentru această perioadă avem şi informaţii cu privire la manufacturile din

Huşi şi la mâna de lucru ce le deservea. Spre sfârşitul deceniului al V-lea, în Huşi,

funcţionau două zalhanale. Una, înfiinţată de arendaşul Glodeanu, funcţionau pe

baza diviziunii muncii cu peste 50 salariaţi angajaţi permanenţi şi alţi câţiva

tocmiţi vremelnic77).

Considerarea şi de această dată a numeroşilor negustori şi meşteri existenţi

în rândul supuşilor străini sau al evreilor – incluşi separat şi în catagrafia din

185178) – ne permite să constatăm din nou, atât varietatea meşteşugarilor şi a

ramurilor de negoţ, cât şi ponderea acestei populaţii, fapt care asigura târgului Huşi

un pronunţat caracter comercial şi meşteşugăresc.

Trecând peste alte observaţii sugerate de categoriile de indivizi incluşi la

rubrica celor nesupuşi dărilor79), trebuie să remarcăm că datele oferite de catagrafia

anului 1851 completează în chip fericit tabloul general privind dinamica

demografică a târgului Huşi în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Cu excepţia perioadei de la 1820 la 1831, când se constată un salt apreciabil

în creşterea populaţiei, în rest, din cauzele asupra cărora am stăruit, nu se mai

înregistrează salturi spectaculoase80). În schimb însă, prefacerile în cadrul anumitor

categorii de locuitori – a celor principale, în speţă – sunt perfect vizibile şi ele vădesc

procesul de consolidare şi de stabilizare a vieţii orăşeneşti.

Sumarele observaţii care le-am desprins din analiză, în special, a datelor

statistice – notăm că acestea pot fi extinse şi asupra altor categorii de materiale –

impun şi unele concluzii cu caracter mai general necesare în cercetările de genul

celora întreprinse de noi.

Aşa cum s-a putut constata, târgul Huşi păstra în continuare un pronunţat

caracter rural. Birnicii mai ales, a căror număr a crescut, în general, de la o

catagrafie la alta81) şi care locuiau în special în cartierele mărginaşe, în mahalale, se

ocupau cu agricultura şi cu cărăuşia, cu lucrul viilor sau cu alte munci. Condiţia lor

modestă este atestată de multe menţiuni documentare82).

Mahalalele, constituind sate recent alipite târgului, aşa cum erau

Cotrocenii, Răeştii, Plopenii, Broştenii şi Cornii83), erau tot în proprietatea

77) L. Boicu, Despre stadiul manufacturier al industriei în Moldova, în «Studii şi cercetări

ştiinţifice, Istorie», anul XI (1960), fasc.1, p. 132. În condica de venituri şi cheltuieli sunt

indicaţi pe categorii toţi salariaţii manufacturieri. Vezi şi N.N. Constantinescu, Din istoricul formării şi dezvoltării clasei muncitoare din România, Ed. Politică, Bucureşti, 1959, p. 88-89.

78) Arh. St. Iaşi, Tr. 1760, op. 7018, nr. 880, Anexa XIV. 79) Ibidem, condica nr. 881, Anexa XV. 80) Anexa XVI. 81) Ibidem. 82) De pildă, din catagrafia din 1820 birnicii sunt menţionaţi a fi de starea a doua şi a

treia, „nişte săraci a căror hrană le este cu munca pe la alţii... neavând cară şi boi”. Arh. St. Iaşi, Tr. 168, op. 184, nr. 14.

83) Ibidem, Tr. 885, op. 1011, nr. 156. La începutul secolului al XIX-lea, în „condica

liuzilor, Broştenii şi Cornii figurau ca sate separate. Cf. Uricarul, p. 242-243. Prof.

I. Gugiuman, pe baza analizei planului anexat la Cronica Huşilor conchide că încă de la

sfârşitul secolului XVIII satele intraseră în perimetrul târgului. Cf. Depresiunea Huşi, Ed.

214

Episcopiei de Huşi. Locuitorii acestora, în majoritate birnici, îşi continuau felul de

viaţă anterior lucrând în calitate de clăcaşi pe moşia Episcopiei (bineînţeles în

limita suprafeţei acesteia). Ei nu intraseră deplin în circuitul vieţii orăşeneşti. După

cât se pare, nici sub raport economic şi administrativ, la jumătatea secolului al XIX-

lea, sudura nu era încă bine efectuată. Astfel, de pildă, în afara datelor expuse până

acum, concludent în această privinţă este şi faptul că la 1840, în interesele lor

curente, locuitorii mahalalei Broşteni uzau de o ştampilă pe care era înscris încă

„satul Broşteni”84). De asemenea, faptele pe care le-am expus, în legătură cu

accentuarea opresiunii fiscale, ca urmare şi a evaziunii, provocate de strămutările

masive din cursul anilor 1847-1848, ilustrează că locuitorilor din târg – care se

ocupau n special cu agricultura – ocârmuirea le aplica acelaşi tratament ca şi

birnicilor satelor.

Dependenţa strânsă a unei însemnate părţi a locuitorilor de producţia

agricolă – în condiţiile slabei dezvoltări a industriei cu stadiile caracteristice

capitalismului precum şi a existenţei proprietăţii feudale asupra târgului – a

determinat păstrarea relaţiilor feudale cu toate implicaţiile şi consecinţele acestui

fapt85).

Pe bună dreptate, s-a afirmat că mahalalele târgurilor, adesea, au fost

confundate cu satele, în cursul operaţiilor de fixare a cislelor şi a beilicurilor.

„Confuziile nu erau provocate numai de aspectul rural al mahalalelor – şi de

incompleta lor sudare cu târgul, am adăuga noi – ci şi de ocupaţia celor ce le

locuiau”86).

În asemenea condiţii, nu ne mai surprinde, de pildă, cererea locuitorilor din

mahalaua Cotroceni, din mai 1847, în care arată că, deşi li s-a impus îndatorirea de

a lucra boierescul pe moşiile Episcopiei, „ca şi locuitorii satelor”, nu li se dau

suficiente locuri de hrană87).

O altă constatare importantă care se desprinde evident şi din statistica

generală88), este legată de structura internă a populaţiei de meşteri şi negustori.

Şi în cadrul târgului nostru, se verifică justeţea observaţiilor făcute recent

cu privire la structura socială a oraşului moldovenesc89). Forma predominantă a

producţiei – făcând abstracţie de cele două manufacturi pe care le-am amintit mai

sus – este reprezentată de mica producţie de mărfuri, în cadrul căreia includem pe

ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 161-162. În lucrare este inclusă şi o schiţă privind evoluţia

teritorială a târgului (p. 162, fig. Nr. 30). 84) Arh. St. Iaşi, Tr. 1316, op. 1488, nr. 398, f. 110. 85) Aplicându-li-se acelaşi tratament, locuitorii mahalalelor reacţionau la fel ca şi cei de la

sate. Astfel, spre exemplu, mulţi pribegesc peste graniţă sau se strămută în interior. La 23

aprilie 1842 isprăvnicia raporta că 40 din birnicii Huşului au fugit. Numărul acesta este

considerat „însemnător”, iar povara care a rămas asupra celorlalţi drept „tare gre”. De

asemenea, la 5 iulie 1842, locuitorii ciastiei roşii şi albastre - mahalalele intrau şi ele în aceste

ciastii - se plâng că plătesc birul şi îndeplinesc havalelele unui număr însemnat de oameni:

morţi, fugiţi sau scutiţi şi angajaţi slugi. Mulţi dintre aceştia din urmă sunt dintre fruntaşi.

Locuitorii mahalalei Broşteni, la fel, declarau, în noiembrie 1842, că din aceleaşi cauze, au

rămas „cu totul săraci şi fără nici o stare”. Ibidem, f. 35-37, 81-83, 94, 110, 112, 136, 148 etc. 86) L. Boicu, Despre structura socială a oraşului moldovenesc la mijlocul secolului al XIX-

lea, loc. cit., p.297. 87) Arh. St. Iaşi, Tr. 1768, op. II 2018, nr. 762, p. a II-a, nr. 842. Sublinierea este a

noastră. 88) Anexa XVI. 89) L. Boicu, op.cit.

215

meşterii de treapta a treia, în zdrobitoare majoritate. Cei de treapta I şi a II-a, care

pot fi încadraţi în cooperaţia capitalistă simplă, sunt, după cum se poate constata,

foarte puţini.

De asemenea, negustorii se aflau într-o situaţie asemănătoare, cu cea a

meşteşugarilor. Majoritatea absolută era reprezentată de cei de starea a III-a.

Lipsa unei cercetări exhaustive nu ne permite să facem observaţii de

detaliu asupra structurii interne şi diferenţierii acestei pături sociale. Este cert însă

că la Huşi, populaţia de meşteri şi negustori nu era încă complet ruptă de

agricultură. De asemenea, din considerarea ramurilor de negoţ, se poate face

constatarea că, în majoritate, schimbul se efectua cu produsele indigene.

În sfârşit, numărul însemnat al calfelor, salariaţi ai meşterilor şi

negustorilor, vădeşte începutul dezvoltării acelei clase care va fi proletariatul de

mai târziu.

Meşteşugarii şi negustorii târgului Huşi care, prin situaţia lor socială pot fi

socotiţi, în majoritate, ca făcând parte din rândurile burgheziei mici90), împreună cu

întreaga populaţie, suportau cu greu continuele vexaţii generate de proprietatea

feudală şi de statul care, în esenţă, avea aceeaşi formă de organizare. Împotriva

acestora, cu o perseverenţă remarcabilă şi o viguroasă combativitate, târgoveţii au

desfăşurat o lungă şi organizată luptă consemnată în izvoarele istorice91).

Cercetarea pe care am întreprins-o, asupra populaţiei târgului Huşi, în

afară de importanţa sa particulară, vădeşte, în acelaşi timp, utilitatea acestui gen

de tratare, singurul în măsură – prin considerarea separată a specificului fiecărui

oraş sau târg – să ducă la concluzii şi generalizări cât mai apropiate de realitate.

Primăria oraşului Huşi (perioada interbelică).

90) Cf. L. Boicu, op.cit., p.303. 91) Melchisedek, Chronica Huşilor şi a Episcopiei, p. 397-454.

216

Anexa nr. I

Catagrafia din 1820

Birn

ici1)

Neg

usto

ri hr

isov

oliţi

Sârb

i hris

ovol

iţi

Rup

te d

e vi

ster

ie

Sudi

ţi2)

Slug

i3)

Beje

nari4)

Scut

elni

ci ş

i bre

slaş

i5)

Maz

ili, ru

ptaş

i şi r

upte

Înca

draţ

i în

dive

rse

sluj

be în

târg

6)

Evre

i sud

iţi7)

Preo

ţi, d

iaco

ni ş

i da

scăl

i8)

Priv

ilighe

ţi9)

Vata

ji bo

iere

şti10

)

Ierta

ţi de

bir11

)

Tota

l

135 + 18

58 136 64 33 99+ 30

16 61 + 36

17 32 40 56 8 13 21 873

Arh. St. Iaşi, Tr. 166, op. 184, nr. 14. Totalurile calculate aici diferă de cele de la fila

242 din catagrafie. Încadrarea în diverse categorii am realizat-o pe baza comparării datelor

obţinute prin numărarea indivizilor înscrişi nominal.

1) Toţi birnicii sunt de starea a II-a şi a III-a. Cifrele de după plus reprezintă

populaţia din Broşteni. Printre cei 54 birnici din Broşteni distingem: 20 scutelnici, 16 breslaşi

şi 18 trecuţi. Pe aceştia din urmă i-am inclus în categoria birnicilor. Dintre birnicii

Broştenilor, 8 sunt fruntaşi, 12 mijlocaşi şi 34 codaşi.

2) 21 ruşi „scutelnici ai consulatului rus” şi 12 sudiţi nemţi, de asemenea, scutelnici

ai consulatului „nemţesc”.

3) Indivizii trecuţi la această categorie sunt supuşi ai Episcopiei (29) sau ai diferiţilor

boieri sau priviligheţi. Am inclus aici un număr de 4 oameni în dreptul cărora se face doar

menţiunea: „birnici cu sat Cerţăşti” sau „cu dajdia la ţinut Tutova”. De asemenea, am inclus şi

12 oameni din Broşteni desemnaţi cu numele generic de argaţi. Presupunem că atât cei patru

de mai înainte, cât mai ales aceştia, ar putea fi sau slugi cu leafă sau aduşi de stăpânii lor din

alte sate. Am inclus în rândul slugilor şi 6 indivizi din Broşteni în dreptul cărora se face doar

menţiunea că sunt „supuşi” fără să se specifice calitatea. „Argaţii” din Broşteni sunt, în

realitate, bejenari. 7 sunt „bejenari străini” argaţi ai paharnicului Duca.

4) În tabelul general de la f. 243-244 sunt incluşi un număr de 42 bejenari în dreptul

cărora se face menţiunea: „veniţi de câte cinci ani şi supuşi”, indicându-se şi persoana care-i

scuteşte. Pe aceştia i-am inclus în numărul slugilor. În aceste liste, sub denumirea de

bejenari, figurează doar aceşti 16 oameni. Patru dintre dânşii sunt, cu siguranţă, fără dare,

stabiliţi de puţină vreme în Principat. În dreptul lor se notează: „bejenari cu cartea cinstitei

Visterii”. La ceilalţi 12 se menţionează că sunt „slugi bejenari”. Situaţia acestora fiind incertă

nu i-am trecut aici.

5) 14 sunt ai cişmelelor din Huşi, restul fiind la boieri şi mănăstiri.

6) 17 sunt călăraşi ai căpitanului din Tg. Huşi, 14 ciocli şi un copil din casă.

8) 24 preoţi, 26 diaconi, 4 dascăli.

9) Toţi sunt postelnicei.

10) 6 sunt în slujba Episcopiei, iar ceilalţi la boieri.

11) În dreptul acestora se face menţiunea: „ertaţi, burlaci şi alţii fără nici o

statornicie” sau „burlacii argaţi ce sunt fără nici o statornicie”.

N.B. Printre cei 58 negustori incluşi în catagrafie, după nume, distingem: 3 blănari,

4 bogasieri, 6 bacali, 3 abageri, un chitar, un croitor, un cafengiu. În afara acestora, din

rândul celorlalte categorii, tot după nume, distingem:

217

Negustori Meşteri

13 abageri 5 bărbieri 2 morari 3 casapi 2 pascari

11 bacali 5 blănari 1 buiangiu 6 tabacari 2 mindirigii

4 bogasieri 2 săpunari 22 cibotari 1 chitar 1 caldarar

2 crâşmari 1 cojocar 10 chetrari 1 herar 1 fanaragiu

2 rachieri 9 cizmari 1 lăcătuş 1 butnar 1 dulgher

1 vutcar 6 teslari 4 mumgii 8 croitori 3 pâslari

1 hangiu 11 grădinari 2 bucătari 1 pânzar 1 brahar

1 caingiu 6 olari 1 ceşmungiu

7 argintari 1 mahal 2 sahăidăcari

2 harabagii 15 arnăuţi 3 rotari

Anexa II

Catagrafia din 1831-1832 („pentru toate treptele supusă dărilor şi a celor ce să scutescu”)

Treptele supusă dărilor şi cei ce să scutesc4)

Tota

l

Birn

icii

mah

alel

or

(cre

ştin

i)2)

Beje

nari

hris

ovol

iţi fă

ră b

ir

Treptele privilighete

cu dare

În d

iferit

e sl

ujbe

în tâ

rg

Slug

ile 6)

Burla

ci, s

lugi

şi f

ără

căpă

tăi

Acei

ce

au fo

st v

olun

tari

Pând

ari l

a vi

i

Nev

olni

ci ş

i băt

râni

Ierta

ţi

Vădu

ve

Maz

ili

Rup

taşi

Rup

tele

Vis

terie

i

Tg. Huşi 69 4) 28 10 3 57 48 5) 380 385 7) 3 8) 146 9) 33 11 249 1462 Mahalaua Broşteni 6 - - 3 1 5 13) 7314) 24 15) - - 9 916) 37 167

Total 75 28 10 6 58 53 453 409 3 146 42 20 286 1629

Stările privilighete nesupuse dărilor obşteşti

Sluj

itorii

bi

seric

eşti

Priv

ilegh

eţi

Cei

scu

tiţi p

entru

st

rajă

Gre

co-b

ulga

ri de

pe

ste

Dun

ăre

Burla

ci, f

ecio

rii

aces

tora

Tota

l

Tota

l gen

eral

Tg. Huşi 4610) 4211) 14 2812) 10 140 1602

Mahalaua Broşteni 1517) 418) 2 - - 21 188

Total 61 46 16 28 10 161 1790

218

Arh. St. Iaşi, Tr. 885, op. 1011, nr. 156.

1) Nu am inclus aici pe negustori şi pe sârbii hrisovoliţi. Pe aceştia i-am trecut în

tabelul special alcătuit pentru negustori şi meşteri (Anexa III).

2) Într-un alt tabel catagrafic al târgului Huşi din aceeaşi vreme, sunt incluse,

nominal, următoarele categorii: 287 birnici (din aceştia se scad 28 ca slujbaşi volnici ai moşiei,

scutiţi de bir şi havalele. Mai rămân deci 259), 21 evrei birnici, 46 bejenari hrisovoliţi, 9

mazili, 35 ruptele visteriei, 243 oameni fără căpătăi Cf. Arh. St. Iaşi, Tr. 885, op. 1011, nr.

114.

3) Datele din primul rând sunt numai pentru cinci cartiere ale târgului: mahalaua

târgului cu ciastia galbenă, mahalaua Plopeni şi ciastia verde, mahalaua târgului făinii,

ciastia albă, mahalaua Răeştii cu ciastia roşie şi mahalaua Răeştii „ce au fost unită cu satul

Cornii”. În rândul al doilea includem separat mahalaua Broşteni..

4) În tabele, în dreptul acestora se fac menţiunile: „birnici rufetaşi ai târgului şi

birnici a Broştenilor”. Se pare că sunt incluşi şi birnicii din Broşteni, deşi pentru acest cartier

se întocmeşte catagrafie specială.

5) Dintre aceştia, 13 sunt slujitori ai căpitanului târgului Huşi, 8 au fost sau sunt în

slujba isprăvniciei, 3 sunt cvartalnici şi 24 ciocli.

6) În această categorie intră, probabil, acei dintre birnici - sau din alte categorii -

trecuţi ca oameni de scuteală ai boierilor.

7) Din această categorie se recrutau slugile şi argaţii salariaţi.

8) Sunt indicaţi: Gheorghe sân Constandin, Cerne sârbul şi Mladin sârbul, foşti

voluntari în armata rusă în războiul din 1828-1829. Aceştia, conform dispoziţiei generale,

fuseseră scutiţi de dări pe termen de 5 ani.

9) Într-o altă listă, publicată separat, sunt incluşi un număr de 141 pândari

repartizaţi astfel: 11 la viile din ocolul Turbata, 18 la ocolul Dric, 27 la ocolul Ochiuri, 17 la

Ograda, 16 la Pleşul, 23 la Srilovăţ şi 29 la Şara. Arh. St. Iaşi, Tr. 644, op. 708, nr. 300, tom.

III, f. 74-88.

10) Dintre aceştia: 18 preoţi în slujbă şi doi fără slujbă, 10 diaconi şi ipodiaconi fără

slujbă, 4 dascăli, 12 ţârcovnici şi alţi slujitori.

11) 3 vel căpitani, 12 polcovnici, un vornic de poartă, unul de la neamuri, 8 cu

hrisoave, 17 feciori şi neamuri de priviligheţi „nici la o rânduială”.

12) 7 sunt de la Arnăutchioi şi Târnovo, 8 de la Slivna (Sliven) şi alte locuri.

13) 3 ciocli ai Episcopiei şi două bresle ale posturilor.

14) 62 slugi şi alţi oameni fără bir „supuşi pe la unii şi alţii” şi 11 birnici breslaşi ai

paharnicului C. Şăndrescu.

15) În dreptul acestora se face următoarea menţiune: „oameni străini, fără căpătăi,

tocmiţi cu hac la unii şi alţii”.

16) 8 oameni „neintraţi la nici o rânduială” şi un botezat.

17) 4 preoţi în slujbă, doi fără slujbă, doi diaconi şi 7 slujitori bisericeşti.

18) 3 „din rânduiala neamurilor celor cinstite” şi un privileghet. Anexa III

Catagrafia din 1831-1832 Negustori şi meşteri

N e g u s t o r i M e ş t e r i

Negustori şi sârbi hrisovoliţi

Cu dugheană Fără dugheană

Tota

l Cu dugheană Fără dugheană

Tota

l

Starea Starea Treapta Treapta creştini evrei2) I II III I II III I II III I II III

87 47 16 25 113 2 6 46 208 1 13 47 - 1 139 201

Arh. St. Iaşi, Tr. 885, op. 1011, nr. 156.

219

1) În dreptul acestora nu se face nici o specificaţie de natură să ne orienteze în

ramurile de negoţ sau meserie. Sunt indicate doar hrisoavele colective.

2) În dreptul acestora se face următoarea menţiune: „După cel mai de pe urmă hrisov

de la domnul Sturza din 1826, întăritor celorlalte hrisoave, cuprinzător că breasla jidovească

s-au aşezat cu toate dările şi havalelele în bani, ca să plătească câte 750 lei pe an, în patru

vadele şi pe vinul ce vor ave să nu plătească. Ei încă au arătat de hrisovoliţi numai pe acei ce

să însămnează... şi pe ceilalţi străini... că darea lor este cu plată de tacsie la care intră cu

toţii... Burlacii s-au trecut la rostul burlacilor şi a celor fără căpătăi”. Ibidem, f.34.

3) În total, sunt 407 negustori şi meşteri dintre care 213 cu dugheni şi 194 fără

dugheni, trecuţi separat. (trebuie reţinut că cifrele din total diferă de cele realizate prin

considerarea nominală a indivizilor). Pe ramuri de negoţ şi meserii aceştia pot fi repartizaţi

astfel:

Din cei indicaţi cu dugheni desprindem: Negustori Meşteri

Cu dugheni fără dugheni Cu dugheni fără dugheni

bogasieri 15 2 argintari 1 2 abageri 6 6 cojocari 12 11 bacali 32 2 blănari 4 4 crâşmari 48 - boengii 4 - precupeţi 32 20 cibotari 2 26 mumgii 7 1 bărbieri 5 2 lipoveni - 9 cizmari 11 7 velniceri şi

rachieri

cafegii

10

1

2

-

croitori

pitari

teslari

9

8

1

21

4

8 casapi 2 4 chetrari - 5 harabagii - 9 cărămidari - 1

pascari - 4

grădinari - 10

olari - 5

sticlari 1 -

tăbăcari - 27

săhăidăcari 2 2

Negustori

Meşteri

Cu dughenile

lor dugheni cu

chirie cu dughenile

lor dugheni cu

chirie

bogasieri

bacali

casapi

precupeţi

mumgii

crâşmari

abageri

rachieri

(doi au velniţe)

cafegii

9

10

-

14

4

10

-

5

-

6

18

1

15

2

32

5

4

1

cojocari

boengii

cibotari

bărbieri

cizmari

teslari

croitori

pitari

blănari

sticlari

argintari

3

-

1

1

4

-

5

1

1

-

-

9

4

1

3

7

1

1

6

3

1

1

N.B. În situaţia nominală nu apar cei doi săhăidăcari de la negustorii cu dugheni. În

schimb, apare în plus un crâşmar şi un sticlar. Săhăidăcarii îi trecem convenţional la starea

a III-a. În consecinţă, numărul va fi sporit cu doi. De asemenea, la meşterii fără dugheni, în

220

tabelele nominale, apar în plus un făclier treapta a III-a. La negustorii fără dugheni, în

tabelele nominale, nu apare mumgiul.

Anexa IV

Catagrafia din 1831-1832 Supuşii străini

Provenienţa *) Protecţia Ocupaţia Apartenenţa etnică

Păm

ânte

ni tr

ecuţ

i sub

pr

otec

ţie s

trăin

ă

Stră

ini d

in T

urci

a st

ator

nici

ţi ai

ci

Veni

ţi di

n al

te p

ărţi

Rus

ă

Aust

riacă

Prus

iană

Fran

ceză

Engl

eză

Neg

usto

ri 2)

Meş

teri

3)

Alte

ocu

paţii

4)

Bulg

ari 5)

Polo

nezi

Turc

bot

ezat

Evre

i

Mol

dove

ni

Sârb

i

Arm

eni

Nem

ţ

Gre

co-b

ulga

ri

Gre

ci

12 38 30 29 40 2 5 12 48 20 19 37 6 1 7 7 7 2 1 5 15

Arh. St. Iaşi, Tr. 885, op. 1011, nr. 157.

*) Provenienţa este indicată numai la 80 din cei 88. În catagrafia generală (Arh. St. Iaşi, Tr. 644, op. 718, nr. 311), sunt incluşi numai 84 supuşi străini.

1) Mulţi sunt veniţi din Transilvania.

2) cu dughenile lor în dugheni cu

chirie în dughenile lor în dugheni cu chirie

1 abager

1 bogasieri

- spiţer

1 băcal şi crâşmar

- băcal

2 casapi

1

5

1

-

6

1

2 precupeţi

17 precupeţi din picioare

3 crâşmari

1 bogasier şi blănar

1 merar

1 cherestegiu

3

-

-

-

-

-

3) cu dughenile lor în dugheni cu

chirie 4)

4 grădinari

1 cojocar

1 olar şi chetrar

1 stoler

3 ciubotari

- blănar

- chitar

- cojocar

- argintar fără dugheană

1 zugrav

1 lucrător de caşcaval

- croitor

- cizmar

1 chetrar

-

-

-

-

-

1

1

1

-

-

-

1

2

-

3 arnăuţi

1 muncitor

6 posesori de moşii

4 plugari

1 dascăl de limbi

3 arnăuţi

1 gheometru

5) Am inclus în numărul bulgarilor şi trei indivizi drept arnăuţi.

221

222

Anexa nr. V Catagrafia din 1831-1832

Statistica generală

A. Populaţia

Categoria socială

Copii Slugi Copii de slugi Ţigani Copii de

ţigani Total Total familii b. f. b. f. b. f. b. f. b. f. b. f.

clasa boierilor cu a lor familii şi slugi

26 93 24 30 74 56 1 1 29 25 10 8 323

1312

clasa mai de gios cu a lor familii şi slugi

870 986 1157 772 125 51 - - - - - - 3961

tagma bisericească cu a lor familii şi slugi

59 30 15 33 7 - - - - - - 183

supuşi străini 842 - - - - - - - - - - - 84 evrei cu a lor familii şi slugi 61 72 58 67 6 2 - - - - - - 266

total 1098 1127 1281 902 213 116 2 1 29 25 10 8 4817

B. Numărul vitelor, al imobilelor şi al instalaţiilor industriale

V i t e I m o b i l e Inst. industriale

cai boi vaci oi mascuri case mănăstiri biserici mori de cai fabrici velniţe

393 671 410 4065 106 1217 1 4 6 717 26

Arh. St. Iaşi, Tr. 644, op. 708, nr. 311. Catagrafia este datată 1832, mai 11.

Totalizările din catagrafie sunt greşite. Astfel, în ordinea inclusă în tabel, sunt trecute cifrele:

304, 4152, 183 şi 297. De asemenea, la adunarea generală privind bărbaţii şi femeile sunt

trecute cifrele: 2736 şi 2139 în loc de 2554 şi 2179. Totalul general este indicat a fi 4875 în loc

4817 aşa cum rezultă din adunarea corectă a cifrelor.

1) Sunt incluşi 22 călugări şi 37 „slujitori bisericeşti”.

2) La supuşii străini sunt indicaţi numai bărbaţi. Există o diferenţă de patru faţă de

cifra obţinută în urma analizei condicii speciale a supuşilor străini.

223

Anexa VI

Catagrafia din 1838

Categoriile supuse dărilor

Căp

ătăe

ri

Nev

olni

ci

Vădu

ve

Birn

ici

Beje

nari

Hris

ovol

iţi

Treptele privilighete

cu dare

Negustori creştini

Meşteri creştini

Cal

fe

Negustori evrei 2)

Cal

fe

Meşteri evrei 3)

Cal

fe

Maz

ili

Rup

taşi

Rup

te d

e Vi

st.

I II III I II III I II III I II III

3521) 29 17 18 58 - 43 211 6 2 314 364 - 2 24 - - 3 17 71 156 71 220

Tota

l

Cei scutiţi de dări

Tota

l

Tota

l gen

eral

Sluj

itori

bise

riceş

ti

Băje

nari

fără

da

re

Priv

ilegh

eţi

Fii d

e tre

pte

netre

cuţi

la

dare

Slug

i făr

ă da

re

1978 (454) 7 35 26 36 149 2127

Arh. St. Iaşi, Tr. 1316, Op. 1488, nr. 1285 şi 533, f. 89 şi 103. După înfăptuirea

catagrafiei, în urma unei noi revizii, în ianuarie 1839 mai sunt adăugaţi 16 bejenari

hrisovoliţi, 23 birnici, 8 hrisovoliţi, 6 calfe precum şi un însemnat număr de căpătăeri.

Ibidem, nr. 533, f. 477-481. De asemenea, într-o condică anterioară, din 1836, în care sunt

incluşi evreii din cuprinsul ţinutului Fălciu, figurează 124 familii. Numărul se apropie de cel

indicat de catagrafia noastră (129). Cf. Arh. St. Iaşi, Tr. 696, op. 772, nr. 1560.

1) Din aceştia se scad 34 slujbaşi volnici.

2) - 3) Spre deosebire de meşterii şi negustorii creştini, care nu sunt cuprinşi decât în

situaţiile generale, la cei evrei se specifică detaliat negoţul, meşteşugul şi starea.

Negustori Starea I II-a III-a calfe Meşteri Treapta I II-a III-a calfe

rachieri

ahtarlâc

precupeţi

casap

lipscan

zaraf

telal

crupar

crâşmar

bogasier

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

2

-

-

-

1

1

-

-

-

-

3

2

10

1

-

-

-

-

1

1

2

-

-

-

-

-

1

1

-

-

croitori

cibotari

căciular

talpalar

argintar

sticlar

ciasornicar

chetrar

canieri

olar

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

1

-

-

-

-

-

-

-

-

-

7

2

1

1

1

1

1

1

-

-

13

3

2

-

-

-

-

-

2

1

4) Între aceştia, distingem 25 preoţi, 7 diaconi şi 13 dascăli.

224

Anexa nr. VII

Catagrafia din 1845 Birnicii, căpătăerii şi bejenarii cu dare 1)

Denumirea catagoriei

Num

ărul

Provenienţa Ocupaţii În

sură

ţei

Feci

ori d

e m

azili

Fe

cior

i de

rupt

e de

Vi

ster

ie

Din

birn

icii

din

Broş

teni

şi

Cor

nii U

ngur

iii

Feci

ori d

e po

lcov

nice

i

Căp

ătăe

ri

Veni

ţi di

n sa

te

Veni

ţi di

n or

aşe

sau

târg

uri

De

pest

e Pr

ut

Pând

ari s

au s

lugi

la v

ii

Cei

ce

stau

la v

iile lo

r

Sluj

itori

la d

iver

se

inst

ituţii

Ovo

lniţi

din

miliţ

ie

Arga

ţi şi

slu

gi

birnici 485 682) 3 4 24 1 21 47 3 1 51 20 153) 1 -

căpătăeri 163 48 2 2 51 7 114) 2 225)

bejenari cu dare 296)

Arh. St. Iaşi, Tr. 1423, op. 1619, nr. 987.

1) Sunt incluse ciastiile albastră şi roşie, verde, galbenă, şi mahalalele Cotrocenii şi

Ungurii, tot din ciastia galbenă.

2) 34 sunt feciori de birnici din mahalaua Cotroceni.

3) Trei sunt în slujbă la poşta Huşului, unul la rohatca înspre Voloşeni şi 11 slujitori

ai isprăvniciei.

4) Trei sunt slujitori la isprăvnicie, un argat la şcoala publică, cinci pojarnici, un

surugiu la poşta Huşi şi un ciauş isprăvnicesc.

5) Trei vizitii, 12 haidăi sau ciobani la stâni şi odăi pe moşia târgului, 6 slugi sau

argaţi în ogradă, un crâşmar în podgoria Ochiuri.

6) 14 sunt hrisovoliţi ai banului butuce şi 15 ai paharnicului C. Sandu.

225

Anexa nr. VIII

Catagrafia din 1845 Negustorii şi meşterii

Denumirea comerţului

sau a meşteşugului

Starea sau treapta Provenienţa

I II III calfe

Spor

iţi d

in

holte

i sau

în

sură

ţei

Din

cal

fe la

st.

III

Din

alte

bre

sle

sau

cate

gorii

Din

tre s

udiţi

De

la s

tare

a III

la

a II

-a

De

la s

tare

a II-

a la

a II

I-a

De

la s

tare

a III

-a la

cal

fe

Veni

ţi de

pes

te

Prut

D

e la

trea

pta

I - l

a a

II D

e la

trea

pta

II-a

la c

alfe

bogasieri - 1 13 51 10 1 - - - 5 2 - - - bacali 3) - 5 31 37 16 3 5 1 - 1 5 - - - precupeţi - 4 49 18 19 2 1 - 4 4) 3 8 - - - cârşmari şi rachieri - 1 50 26 25 2 8 - - - 1 - - -

grădinari şi trăistari - - 49 44 23 2 - - - 1 8 - - -

breasla bulgarilor strămutaţi din Plotoneşti

- - 50 21 13 3 - - - - 14 - - -

blănari 5) - 1 13 9 4 3 - - - - - - - - cojocari - - 43 26 30 7 3 6) - - 4 1 1 - - croitori7) - - 13 19 12 - - - - - 4 - - - bărbieri şi boiangii 8) - - 5 7 2 - - - - - 1 - - -

tăbăcari 3 1 43 38 24 8 3 - - 2 5 9) - 1 1 butnari, chetrari şi teslari 10)

- - 118 20 39 5 - - - 17 3 - - 1

cibotari şi cismari 11) - 5 48 79 58 6 - - 1 1 4 - - -

Denumirea comerţului sau a meşteşugului

Unde sunt încadraţi spornicii

bogasieri 4 însurăţei sporiţi st. III-a, un sporit, 5 calfe holtei sporiţi.

bacali 3) 4 însurăţei la st. III-a, 7 sporiţi acum, calfe, o calfă însurăţei şi 2 sporiţi st. II-a

precupeţi 8 st. III-a din însurăţei, 2 sporiţi holtei, unul în casa sa, iar altul „alijveruieşte în dugheana maică-sii”, 6 calfe din însurăţei, 2 sporiţi

cârşmari şi rachieri 18 st. III-a din însurăţei şi holtei, 7 calfe sporite (una venită de la ţară). grădinari şi trăistari 13 st. III-a sporiţi din însurăţei, 4 sporiţi, 6 calfe sporite breasla bulgarilor strămutaţi din Plotoneşti însurăţei.

blănari 5) 2 tr. III-a însurăţei, 2 calfe holtei sporiţi. cojocari 18 tr. III-a sporiţi şi din însurăţei şi 12 calfe sporite. croitori7) 8 tr. I însurăţei şi sporiţi acum şi 4 calfe sporite. bărbieri şi boiangii 8) Sporiţi acum. tăbăcari 13 tr. III-a sporiţi acum, 11 calfe însurăţei şi holtei sporiţi. butnari, chetrari şi teslari 8) 11 tr. III-a şi 48 calfe sporite şi însurăţei.

cibotari şi cismari 11) 35 sporiţi holtei şi însurăţei, unul venit de la ţară, 4 calfe holtei şi însurăţei spor.

226

Arh. St. Iaşi, Tr. 1423, op. 1619, nr. 988 şi 989.

1) Din punct de vedere etnic, distingem: negustori: 138 moldoveni, 146 bulgari, 28

sârbi, 7 greci, 2 unguri, 4 lipoveni, 3 greci, 2 ruşi.

2) Am încadrat în această categorie pe acei în dreptul cărora se fac următoarele

specificaţii: „însurăţel din anul... sporit”, „holtei sporit acum”, „sporit acum”, fără altă

specificaţie sau simplu „sporit”.

3) Includem aici o calfă de covrigar, 9 chitari, una de abageri şi un plăcintari, în

catagrafie este trecută global breasla bogasierilor, bacali şi chitari.

4) Trei din ei sunt duşi vremelnic în satul Răşeşti. Şi alţi precupeţi, de altfel, îşi

exercitau negoţul prin sate, aşa cum rezultă din catagrafie. Astfel, de pildă, alţi trei de starea

a III-a sunt menţionaţi la satele Şchiopeni, Brezeni şi Răceni.

5) O calfă şi doi de treapta a III-a sunt plecaţi vremelnic în sate.

6) Unul din crâşmari, iar ceilalţi din patentarii din Broşteni şi din căpătăieri.

7) 3 starea a III-a lucrează la sate: unul la Tăbălăeşti, unul la Râpile. O calfă este

„vremelniceşte” la Şişcani.

8) În catagrafie este trecută o breaslă unică; a blănarilor, cojocarilor, croitorilor,

bărbierilor şi boiangiilor. I-am separat încadrând pe fiecare în rubricile corespunzătoare. La

bărbieri şi boiangii am introdus şi o calfă de mindirigiu. Totalul realizat de noi prin urmărirea

fiecărui om, diferă de cel al catagrafiei unde sunt daţi global unul de treapta a II-a, 81 treapta

a III-a şi 55 calfe.

9) Dintre meşterii tăbăcari, 3 starea a III-a şi o calfă lucrează la ţară.

10) Dintre aceştia, 78+9 butnari, 19+4 chetrari şi 20+7 teslari. 4 treapta a III-a şi

două calfe sunt indicaţi a fi la ţară.

11) Doi starea a III-a şi două calfe sunt la sate.

Adaos la anexa nr. VIII

Suma tăbliţei

Spor cu porunca visteriei

Scăderi cu cărţile Visteriei

Lipsă în împrejurările

arătate

Ce se află

Spor ce s-au găsit

Suma peste tot cu sporiţii

85 2 7 15 65 9 74 tăbăcari

77 3 10 8 62 11 73 crâşmari şi rachieri

138 12 8 19 123 9 132 butnari şi teslari

102 5 12 10 85 13 98 bogasieri şi bacali

94 3 2 6 89 6 95 grădinari, trăistari

71 2 8 8 57 2 59 precupeţi

73 - 5 3 65 6 71 breasla bulgarilor din Plotoneşti

137 9 17 14 115 14 129 blănarii, boiangii şi alţii

123 18 18 9 114 19 133

cizmarii cibotari cu 10 ce au mai mult peste suma tăbliţei

Arh. St. Iaşi, Tr. 1352, op. 1535, nr. 298, f. 47, 48-57.

227

Anexa nr. IX

Catagrafia din 1845 Alte categorii sociale dajnice

Categoria

Păm

ânte

ni

trecu

ţi su

b pr

otec

ţie s

trăin

ă Ve

niţi

din

Turc

ia,

supu

şi u

nei

pute

ri st

răin

e

Veni

ţi di

n al

te ţă

ri cu

paş

apoa

rte

Rae

le

Sudi

ţi

Ocupaţia

Bătrâ

ni n

evol

nici

, vă

duve

şi i

erta

ţi

Tota

l

Neg

usto

ri

Meş

teri

Cal

fe

Alte

ocu

paţii

Supuşi străini 1) 10 4 54 - - 26 2) 20 3) 1 4) 5 5) - 68

Evreii - - - 197 25 102 6) 71 7) 1 18 8) 14 9) 236

Ţiganii 10) - - - - - - 51 11) 14 3 12) 11 79 13)

Arh. St. Iaşi, Tr. 1423, op. 1619, nr. 987.

1) Aceştia erau repartizaţi astfel: un supus rus, 42 austrieci, 11 prusieni, 9 englezi, 5

elini. Ca origine etnică erau: 25 bulgari, 2 sârbi, 6 unguri, 2 germani, 3 polonezi, 6 greci, 3

ruşi, 6 moldoveni, 2 transilvăneni.

2) Sunt indicaţi: 6 precupeţi, 6 bogasieri, un spiţer, 4 negustori din picioare, un

rachier, 4 crâşmari, 2 băcali, 2 negustori de vite.

3) Un plăcintar, 2 stoleri, un rotar, un tăbăcar, un teslar, 3 lăcătuşi, un curărar, un

blănar, un cercelar, un morar, 2 croitori, un argintar, un cibotar, un cărămidar, un cojocar, un

ceasornicar.

4) Practicant la spiţerie.

5) 3 căprari ai stărostiei, 2 oieri, Cinci indicaţi fără meserie iar ceilalţi sunt fără

specificaţie.

6) Dintre aceştia, distingem: 8 bogasieri, 45 precupeţi, 33 crâşmari, 6 rachieri, 5

negustori din picioare, un zaraf, un hangiu, 2 telali, un patentar starea II-a. NU este indicată

starea sau treapta.

7) Un cojocar, un cercelar, un tinichigiu, 8 talpalari, 2 stoleri, un şăpcar, un alămar,

33 croitori, 2 ciocli, 5 cibotari, un buiungiu, un cuşmar, doi chetrari, 3 butnari, 2 sacagii, un

sticlar, un argintar, un cotar, un ciurar, un covrigar, un ceasornicar, un cărămidar, un

feredegiu.

8) 2 comisionari de mărfuri, 2 hahami, 2 scriitori de cărţi, un rabin, 10 dascăli, un

doctor.

9) Trei din văduve au dugheni.

10) 28 sunt robi ai Episcopiei, 15 ai mănăstirii Bărboi, 22 ai m-rii Frumoasa, unul al

m-rii Dancu. Nouă sunt veniţi din sate.

11) 9 cobzari, 10 scripcari, 16 fierari, 3 bucătari, 7 căldărari, 2 lăcătuşi, un chitar, 6

spotori, 3 cibotari, 2 croitori, un curărar, un grădinar. Toţi sunt de starea a treia.

12) 2 vizitii, un surugiu.

13) în catagrafie, la totalul general, sunt incluşi 73 oameni.

228

Anexa nr. X

Catagrafia din 1845 Stările nesupuse dărilor

Slujitori bisericeşti Priviligheţi

Apăr

aţi c

u că

rţile

oc

ârm

uirii

2)

Bătrâ

ni n

evol

nici

3)

Vădu

ve 4)

Slug

ile d

e pr

in

ogră

zile

boi

ereş

ti5)

Tota

l

Preo

ţi 1)

Dia

coni

Das

căli

La n

eam

uri

Vel c

ăpita

ni

Căp

itani

Post

elni

cei

Polc

ovni

cei

Vorn

ici d

e po

artă

30 6 12 5 5 1 2 7 1 18 122 234 15 458

Arh. St. Iaşi, Tr. 1423, op. 1619, nr. 987.

1) Doi preoţi şi un diacon fără slujbă.

2) Aceştia erau dintre foştii funcţionari, evrei botezaţi sau dintre cei cu cărţile

Visteriei.

3) Sunt proveniţi din birnici sau din căpătăeri. La cinci dintre dânşii se face

menţiunea că sunt la viile lor. Opt sunt proveniţi din diferite sate din ţinuturile Vasluiului şi

Fălciului şi împreună cu alţi 22 se află la diferite vii din împrejurimile târgului. Unul este

indicat drept pădurar al Episcopiei.

4) La una din văduve se face menţiunea: „Rucsanda soţia răp. Zaharia Sotir

bogasieriţa, are două dugheni de veci, bogasierii cu marfa sa, iar calfele de la aceste dugheni

s-au regularisit la nr. 16 şi 17 între calfele bogasierilor din această ciastie” (roşie). Ibidem, f.

50.

5) Se indică persoanele la care slujesc. La unii se menţionează că slujesc cu plată.

Patru sunt veniţi din sate.

Anexa nr. XI

Catagrafia din 1845 Total general

Cei supuşi dărilor Nesupuşi dărilor

Tota

l

Birn

ici

Căp

ătăe

ri

Beje

nari

cu d

are

Neg

usto

ri

Meş

teri

Cal

fe

Supu

şi s

trăin

i

Evre

i

Ţiga

ni

Sluj

itori

bise

riceş

ti

Priv

ilegh

eţi

Apăr

aţi c

u că

rţile

oc

ârm

uirii

Bătrâ

ni n

evol

nici

Vădu

ve

Slug

ile d

in

ogră

zile

boi

erilo

r

485 163 29 253 293 359 68 236 79 48 21 18 122 234 15 2423

229

Anexa nr. XII

Catagrafia din 1851 Birnicii şi căpătăerii

Cat

egor

ia

Însc

rişi î

n ca

tagr

afia

din

18

45

Scăzuţi în perioada 1845-1851

Tota

l

Spor

iţi în

tre 1

845-

1851

Provenienţa

Tota

l îns

criş

i în

cata

graf

ia

din

1851

Mor

ţi

Fugi

ţi

Trec

uţi l

a br

esle

Intra

ţi în

alte

cat

egor

ii sa

u m

utaţ

i în

alte

cia

stii

Nev

olni

ci

Scăz

uţi c

u po

runc

a Vi

ster

iei

Însu

răţe

i (sp

or)

Veni

ţi di

n al

te lo

curi

Din

alte

cat

egor

ii

Din

alte

cia

stii

Din

bre

sle

birnici 1) 5392) 21 53 183) 32 28 2134) 365 256 87 1585) 5 4 2 430 căpătăerii 163 55 11 16 218 bejenari cu dare 29 2 29

Arh. St. Iaşi, Tr. 1768, op. II 2018, nr. 881.

1) Sunt incluse ciastiile galbenă, galbenă şi mahalaua Cotroceni, albastră, roşie şi

verde.

2) Dintre aceştia, 34 au fost adăugaţi, după efectuarea catagrafiei, „în dosul tăbliţei”.

Totalul, după cum se poate constata, diferă de cel inclus în catagrafia din 1845 unde sunt

trecuţi 485 birnici.

3) Şase au devenit crâşmari, şase butnari, patru cizmari, o calfă de bogasier, un

tăbăcar.

4) Nu se indică decât numărul actului de scutire.

5) Dintre aceştia, majoritatea sunt indicaţi a fi proveniţi din sate, 28 sunt veniţi din

Cornii Unguri, 3 din Răeşti (acestea deveniseră mahalale a târgului Huşi) şi unul de peste

Prut.

230

Anexa XIII

Catagrafia din 1851 Negustorii şi meşterii

Nr. crt.

Denumirea breslei

Înscrişi în catagrafia din 1845

Scăzuţi în perioada 1845-1851

Tota

l scă

zuţi

Înscrişi în catagrafia din 1851

Tota

l

Mor

ţi

Fugi

ţi

Trec

uţi î

n al

te b

resl

e

Trec

uţi î

n al

te c

ateg

orii

(birn

ici,

căpă

tăer

i)

Nev

olni

ci

Scăz

uţi c

u că

rţile

Vi

ster

iei

Spor

iţii î

ntre

184

5-18

51

Star

ea (t

reap

ta) I

Star

ea (t

reap

ta) I

I-a

Star

ea (t

reap

ta) I

II-a

Cal

fe

1 Crâşmari şi rachieri 77 + 3 1) 20 4 7 - 1 10 42 522) - - 40 50 90

2 Bogasieri, băcali şi pitari

102 + 6 13 12 4 5 6 14 54 32 - 4 42 40 86

3 Precupeţi 71 + 4 9 7 5 1 3 10 35 14 - 4 33 17 54

4 Grădinari şi trăistari 94 + 3 19 3 - 2 8 2 34 39 - 1 45 56 102

5 Bulgarii din Plotoneşti3) 72 + 1 7 2 - - 6 5 20 25 - - 58 20 78

6 Cibotari şi cismari 123 + 19 7 5 6 - 4 18 40 110 - 3 73 136 212

7 Tăbăcari 85 + 2 12 8 4 1 2 7 34 20 1 1 31 40 73

8

Blănari, cojocari, bărbieri şi buiungii

137 + 11 12 8 10 - - 17 516) 697) - 1 84 81 166

9 Butnari, chetrari şi teslari

138 + 11 26 15 14 - - 8 718) 40 - - 84 34 118

Nr. crt.

Provenienţa

Din

cal

fe la

st

area

III-a

Însu

răţe

i sp

oriţi

Din

alte

bre

sle

Din

alte

ca

tego

rii

Cal

fe

prov

enite

din

în

sură

ţei,

spor

iţi, h

olte

i

Cal

fe

prov

enite

din

st

area

III-a

Cal

fe

prov

enite

din

al

te b

resl

e şi

ca

tego

rii

De

la s

tare

a III

-a la

a II

-a

De

la s

tare

a II-

a la

a II

I-a

1 3 10 5 2 29 4 4 - - 2 11 6 - - 17 4 2 3 - 3 3 5 1 - 6 3 - 2 - 4 2 9 3 1 21 9 1 1 - 5 11 9 - 54) 8 7 1 - - 6 13 8 2 185) 56 6 12 - - 7 3 2 1 - 17 5 - - - 8 6 11 3 - 47 3 1 - 1 9 2 17 - 7 23 5 2 - -

231

Arh. St. Iaşi, Tr. 1768, op. II 2018, nr. 880.

La provenienţă nu este indicat numai sporul dintre cele două categorii, ci se are în

vedere şi perioada anterioară. Provenienţa am desprins-o din cercetarea fiecărui caz în parte.

Notăm, de asemenea, că la majoritatea calfelor ridicate la treapta sau starea a III-a, se face

menţiunea „din calfe vechi”.

1) Cifra adăugată reprezintă sporul realizat după definitivarea catagrafiei din 1845.

2) În dreptul cifrelor celor sporiţi, la fiecare categorie, se fac - invariabil - menţiuni

de genul acestora: „acei care să adăugă dintre însurăţei, alte bresle şi veniţi de prin alte

locuri... holtei nesupuşi dărilor... dintre mazilo-ruptaşi, căpătăeri...”.

3) Toţi sunt grădinari. La cei 25 care se adaugă se fac următoarele menţiuni privind

provenienţa: 13 însurăţei, 4 veniţi de prin alte locuri, doi dintre birnici, ridicaţi cu patenta

Visteriei, 4 dintre mazili.

4) Unul provine din birnici şi 4 dintre ruptele visteriei.

5) 11 din ruptele visteriei, un birnic, 5 mazili din satul Căpoteşti şi unul venit de

peste Prut.

6) Sunt indicaţi numai 47.

7) La sporiţi se indică următoarea provenienţă: 3 dintre căpătăerii vechi, 7 din

însurăţei, 4 mutaţi din alte bresle, unul dintre birnicii satului Cornii Unguri, 54 veniţi „din

alte locuri”.

8) Nu sunt incluşi toţi.

Anexa nr. XIV

Catagrafia din 1851 Supuşii străini şi evreii

Denumirea

Păm

ânte

ni tr

ecuţ

i su

b pr

otec

ţie s

trăin

ă

Veni

ţi di

n Tu

rcia

, su

puşi

une

i put

eri

stră

ine

Veni

ţi di

n al

te lo

curi

cu

paşa

poar

te

Tota

l

Rae

le

Sudi

ţi

Bătrâ

ni n

evol

nici

Vădu

ve

Ocupaţia

Neg

usto

ri

Meş

teri

Cal

fe

Alte

oc

upaţ

ii

Supuşii1) străini 14 4 53 71 - - 1 - 362) 193) 2 114)

Evreii 362 299 23 20 20 1555) 1116) 25 337)

Arh. St. Iaşi, Tr. 1760, op. 2018, nr. 880.

1) Un supus rus, 34 austrieci, 9 prusieni, 15 britanici şi 12 elini. Ca apartenenţă

etnică, distingem: 7 ruşi, 19 bulgari, 2 polonezi, 12 greci, 8 moldoveni, un muntean, 5 unguri,

un austriac, un german, 2 armeni, un croat, 4 arnăuţi, 5 „mocani” (transilvăneni, probabil).

Restul sunt fără specificaţie.

2) Pe categorii, distingem: 14 precupeţi, un merar, un lipscan, 3 bacali, 4 grădinari,

un surucciu, 5 posesori, 2 orândari, un bogasier, 3 crâşmari, un „negustor” fără altă

specificaţie.

3) Un dulgher, 2 fierari, 4 croitori, un covrigar, 3 blănari, un cibotar, un macaronar,

2 cizmari, un rotar, un stoler, un lăcătuş, un tăbăcar.

4) Un vătav, un ciredar, un săpător, un dascăl, 6 oieri, ciobani sau mocani cu oi, un

lucrător de pământ. Doi sunt fără specificaţie.

5) Un tejghetar, 95 precupeţi, 5 harabagii, 16 lipscani, 4 casapi, unul cu ahtarlâc, 5

bogasieri, 7 crâşmari, 6 rachieri, 2 bacali, 2 făinari, 3 telali, un „speculant”, 4 „negustori”, 3

hangii.

232

6) Un feredegiu, un covrigar, 2 buiungii, 3 butnari, 12 tălpălari, 3 căciulari, un

giuvaergiu, 2 alămari, 6 stoleri, 2 legători de cărţi, 38 croitori, 9 morari, 2 tinichigii, o olăriţă,

2 şapcari, 2 fierari, 2 argintari, un cuşmar, 6 cantaragii, 6 ciubotari, 2 cepragari, un caingiu, 2

ciurari, un bărbier, un vărar, un ceasornicar, un sticlar. Restul sunt fără specificaţie.

7) 19 dascăli, un cioclu, 5 slugi, 2 hahami, un rabin, un scriitor, 3 ciauşi, un taxier.

Anexa nr. XV

Catagrafia din 1851 Categoriile nesupuse dărilor

Slujitori bisericeşti1)

Priviligheţi

Beje

nari

fără

da

re

Bătrâ

ni

nevo

lnic

i

Vădu

ve

Tota

l

la n

eam

uri

Vel c

ăpita

ni

Vorn

ici d

e po

artă

Poru

şnic

i

Polc

ovni

ci

Apăr

aţii

cu

cărţi

le

Ocâ

rmui

rii

56 24 5 1 1 8 29 3 126 120 373

Arh. St. Iaşi, Tr. 1768, op. II 2018, nr. 881.

1) 29 preoţi în slujbă, unul fără slujbă, 7 diaconi în slujbă, unul fără slujbă, 18

dascăli.

Anexa nr. XVI

Anul

Cei supuşi la dare

Birn

ici

Căp

ătăe

ri

Beje

nari

cu d

are

Negustori Meşteri

Supu

şi s

trăin

i

Evre

i

Ţiga

ni

Treptele privilegiate

cu dare Sl

ugi

Scut

elni

ci b

resl

aşi

Pând

ari l

a vi

i

I II III

calfe

I II III

calfe

Maz

ili

Rup

taşi

Rup

tele

Vis

terie

i

1820 189 - 136 - - 58 - - - - - 33 40 - 17 - 64 129 61 - 1832 75 4191) - 18 31 159 - 1 14 186 - 88 61 - 10 6 58 453 - 146 18392) 352 156 29 - 45 235 - 6 5 331 432 - - - 17 18 58 - - - 1845 485 163 29 - 11 242 161 3 7 283 198 68 236 79 - - - - - - 1851 430 218 29 - 9 218 183 1 5 272 291 71 362 - - - - - - -

233

Anul

Cei fără dare

Total

Fii d

e tr

epte

ne

supu

şi la

dar

e

Sluj

itorii

bi

seric

eşti

Priv

ilegh

eţi

Bătrâ

ni n

evol

nici

Vădu

ve

Scut

iţi c

u că

rţile

oc

ârm

uirii

Beje

nari

fără

dar

e

În s

lujb

a oc

ârm

uirii

Văta

vi ş

i slu

gi

boie

reşt

i Sc

utiţi

pen

tru c

ă au

dat

oam

eni l

a st

rajă

N

egus

tori

hris

ovol

iţi

1820 - 56 8 - - 21 16 32 13 - - 873

1832 - 61 46 42 286 23 56 53 - 16 134 2444

18392) 26 45 35 71 220 - 7 - 36 - - 2124

1845 - 48 21 122 234 18 - - 15 - - 2423 1851 - 56 38 126 120 29 3 - - - - 2461

1) În catagrafie sunt trecuţi ca burlaci, slugi şi fără căpătăi.

2) Am inclus aici şi negustorii şi meşterii evrei.

Pentru a alcătui acest tabel, am contopit unele rubrici fără ca prin aceasta să

aducem vreun prejudiciu problemelor de ansamblu.

Schitul Vovidenia - locul Sfintei Mese.

234

ISTORIA FOSTULUI SCHIT „VOVIDENIA”

de Econom Stavrofor V.Ursăcescu

Înainte cuvântare

În partea de apus a oraşului Huşi, pe coasta dealului Coţoiului1), în mijlocul

viilor, se află un loc în suprafaţă cam de vreo 10 ha., acoperit în bună parte cu

arbori şi pomi roditori, unde în veacul trecut a fost Schitul de călugări „Vovidenia”,

iar de la o vreme şi cimitirul unei părţi a acestui oraş.

În mijlocul acestui loc se mai vede stând încă în picioare o parte din zidul

bisericii fostului Schit, despre a cărui ultimi ani de viaţă bătrânii îşi mai aduc

aminte, după cum de asemenea tot ei mai păstrează şi unele date tradiţionale,

auzite de la înaintaşii lor, iar tineretul de azi nu ştie nimic despre viaţa de odinioară

de aici.

Am cunoscut pentru prima dată această biserică, pe când deşi era plecată

pe drumul ruinei, dar încă nu ajunsese în starea de azi, de mult, pe când eram elev

în prima clasă primară, şi când gazda mea se ducea aproape la toţi morţii, care se

îngropau aici, plângându-i şi jelindu-i în amintirea unei fiice a ei, plecată din

această lume, înainte de vreme, şi unde mă lua şi pe mine, ori de câte ori se ducea.

Biserica, impunătoare, dar posomorâtă, plecată şi ea pe drumul morţii,

sunetul jalnic al clopotului, care plângea de o îndoită durere şi în sfârşit atmosfera

plină de tristeţe din acele momente, au lăsat o adâncă întipărire în sufletul meu de

copil.

Am plecat de aici pe alte meleaguri şi au trecut ani la mijloc, dar icoana

aceasta din copilărie a rămas neştearsă în sufletul meu, iar atunci când am început

să mă ocup cu dezgroparea trecutului şi scoaterea lui la lumină, între chestiunile de

lucru a fost notată şi cea privitoare la Schitul de aici.

Depărtarea la început, alte griji, alte nevoi ale vieţii, alte lucrări scoase la

lumină, alte treburi bisericeşti în urmă, când m-am întors iarăşi aici, după atâta

vreme şi când n-am mai găsit biserica, aşa cum o lăsasem, au făcut ca să întârzii,

dar nu să uit icoana copilăriei mele, pentru a scri ceva şi despre ea.

1) Piscul acestui deal, după o veche tradiţie, destul de cunoscută, a fost un punct de

observaţie militar a lui Ştefan cel Mare.

Numele de Coţoiu s-ar părea că ar fi o derivare din cuvântul cotoiu, dat pe vremuri

dealului, când pe aici era pădure mare, în care veţuiau şi pisici sălbatece, între cari va fi fost

şi un cotoiu mai mare, care a atras atenţia; dar de fapt după o tradiţie unică, cunoscută

pentru prima dată acum de noi, numirea dealului s-a căpătat în următorul chip:

„Trăia pe aici acum o sută şi cincizeci de ani un cioban bătrân de 115 ani care avea un câine mare, de cei ciobăneşti, de vreo 20 de ani, pe care-l chema Coţoiu. Murind câinele de bătrâneţe, ciobanul l-a jălit tot restul vieţii sale, ducându-se de-şi păştea oile mai ales pe acest loc, unde-i murise câinele şi a cărui moarte o jălea mai ales cu fluerul, şi azi aşa, mâine la fel, oamenii au prins de veste şi după moartea şi a ciobanului, când treceau pe acolo ziceau: pe aici păzea Coţoiu oile lui Prisecaru; aşa că numele dealului a rămas dela numele unui câine vrednic, jălit de stăpânul lui”.

235

Însăilarea vieţii trecute de aici mergea încet din pricina lipsei de izvoare,

mai ales că chiar „Cronica Huşilor” a Episcopului Melchisedec, unde nădăjduisem să

găsesc date sigure, nici măcar nu pomeneşte despre acest Schit.

Dar P.S. Iacov Antonovici, Episcopul Huşilor, atât în calitatea P.S. Sale de

istoric, deci doritor de a cunoaşte cât mai bine trecutul din aceste părţi, cât şi în cea

de episcop, care are grijă de bunul mers al vieţii bisericeşti din eparhie şi de

îndreptarea ei pe calea cea bună, acolo unde împrejurările timpului au fost

potrivnice şi unde deci se simte nevoie şi în sfârşit pe lângă aceste două motive mai

adăugându-se şi o amintire veche, de demult, de pe când P.S. Sa era elev la

Seminarul din Huşi şi venea la biserica de aici, la a cărei strană a adus de atâtea ori

laude lui Dumnezeu, acum cinzeci de ani şi mai bine, şi-a exprimat dorinţa de a

grăbi cu scoaterea la lumină a trecutului acestui schit.

Această dorinţă a P.S. Sale mi-a dat la rând şi mie imboldul ca să-mi

îndeplinesc, cu un ceas mai înainte, vechea mea hotărâre şi întrebuinţându-mi tot

timpul, lăsat liber de treburile bisericeşti am putut acum un an să termin lucrarea

aceasta, fiind în ajunul chiar de a o da la tipar.

Dar o durere prea mare o făcut să fie întrerupt acest lucru, iar o amintire

pioasă mă face să îl reiau şi să revăd lucrarea între 10 şi 13 Iulie, în acele zile

amintitoare a acelei dureri, de acum un an, care a făcut ca să fie întrerupt!

Schitului acestuia, deşi a purtat mai multe numiri în cursul timpului, totuşi

dintre acestea i l-am dat în titlul lucrării pe cel mai des întrebuinţat, cel de

„Vovidenia”.

Cu această lucrare n-am urmat calea obişnuită, adică de a da în anexe

conţinutul hârtiilor de care ne-am servit, din cauză că în ele se cuprinde text prea

mult, dar care în schimb a fost folosit prea puţin şi care ar fi dat numai o mărire

inutilă lucrării, mărginindu-mă de a da, pe ici, pe colo, numai părţile folosite din

acele izvoare. Cu toate acestea în anexele, atât de trebuitoare lucrărilor de acest fel,

am dat numai conţinutul a două documente, şi anume: a celui mai vechi al cărui

text îl cunoaştem, cel din anul 1662 de la Dabija Vodă, privitor la întărirea

dreptului de proprietate a Episcopiei pe satul Broşteni, deci şi pe locul pe care a fost

întemeiat Schitul acesta a cărui vatră a rămas proprietate tot bisericească, chiar

după secularizarea din 1864 şi al doilea, cel al deposedării de averea lui de către

primăria din Huşi din anul 1887.

Date generale cu privire la moşia Broştenii pe care, după cum am spus, a

fost întemeiat Schitul, le-am găsit în „Cronica Huşilor” şi în „Opisul documentelor

Episcopiei Huşilor”, iar cele privitoare direct la viaţa acestui schit în hârtiile vechi,

aduse pe vremuri de aici şi care, în starea în care au fost găsite, ne îndreptăţesc a

crede că numai în parte au ajuns până azi şi care sunt: jalbe, pomelnice pe foi

volante, autorizaţii de înmormântare, scrisori de familie ale foştilor călugări,

contracte, rugăciuni şi însemnări de afaceri materiale mărunte, care spun ceva din

trecutul vieţii călugăreşti de aici, dar necomplet.

Sinodicul Episcopiei cât şi arhiva veche de aici, ne-au păstrat date mai

sigure, însă insuficiente şi acestea.

De asemenea în arhiva veche a primăriei locale, de care de la o vreme a

atârnat acest schit, iarăşi am găsit date puţine de tot şi acestea mai ales din acele

privitoare la sfârşitul vieţii de aici.

Cu toate că atât datele tradiţionale cât şi cele documentare, privitoare la

trecutul acestui Schit, aşezat în marginea satului Broşteni, azi o suburbie a

Huşului, la a cărui biserică au slujit şi s-au închinat şi călugării din lăuntrul dar şi

236

preoţii de mir, îngrijitorii cu cele religioase a creştinilor din această enorie, nu-s

tocmai bogate în precizări, totuşi cred că în marginile posibilului am putut să

reconstituiesc viaţa trecută de aici şi să ridic prin aceasta vălul de deasupra încă a

unuia din vechile locaşuri de viaţă călugărească de la noi, dând la lumină icoana cea

mai apropiată de adevăr a vieţii de odinioară a acestui Schit.

10 iulie 1929

Date istorice asupra vieţii schitului

Timpul, când a luat fiinţă acest Schit, pe dealul Coţoiului1, atât datele

tradiţionale cât şi cele scrise nu ni-l pot spune cu preciziune, ajutându-ne numai să-l

putem deduce cu oarecare aproximaţie.

Datele tradiţionale, care, pe lângă punctele comune, au şi unele

deosebitoare, ne spun că biserica Schitului a fost durată mai întâi de lemn, iar mai

târziu, pe locul acesteia, s-a zidit cea de cărămidă, a cărei urme se văd şi astăzi.

Locul de aici, din Broşteni, pe care s-a durat biserica şi în jurul căruia, cu

mult înainte, unii dintre târgoveţi începuse a-şi întemeia vii, a fost a Episcopiei

Huşilor şi potrivit hotărârii Episcopului Meletie de a nu se lăsa să stea locul de aici,

fără să aducă folos, s-a dispus ca vătavul Ioan să împartă în mici porţiuni acest loc

la târgoveţi, cu condiţiune că locul va rămânea înainte tot proprietatea Episcopiei,

iar împroprietăriţii, fiind socotiţi numai chiriaşi „embaticari”, vor plăti anual fie în

bani acea chirie, fie dând cuvenita dijmă din toate productele.

Biserica de lemn, a cărei început nu se ştie când a fost, ar fi trăit până pe la

1835 sau 1837, iar după alte date tradiţionale că ar fi fost făcută în unul din aceşti

ani şi a trăit până la anul 1850, când în locul ei s-a început zidirea alteia de

cărămidă, de negustorul huşan Vâlcu, cu ajutorul altor binecredincioşi creştini.

Clădirea aceasta a fost ridicată numai până la ferestre, iar din lipsă de

fonduri, lucrarea a fost întreruptă până la 1856, când au venit trei călugări, după

unii de la M-rea Neamţului, după alţii de la Schitul Brădiceşti din jud. Fălciu,

anume: arhimandritul Epifanie, ieromonahul Isihie, după unii, iar după alţii

Ierodiaconul Isihie şi fratele Vasile Zugravu, care cu banii lor au terminat biserica

şi au făcut şi chiliile.

Datele acestea tradiţionale, după cum se va vedea mai jos, când vor fi puse

faţă în faţă cu cele scrise, dacă au un fond de adevăr, apoi şi ele, ca şi multe alte

date tradiţionale în general suferă de amestecarea numelor, anilor şi faptelor.

Dacă datele tradiţionale cu privire la întemeierea bisericii şi prin ea şi a

schitului sunt puţine, apoi nici cele scrise nu sunt mai multe şi aceasta din cauză că

schitul acesta n-a avut averi, căpătate prin danii, sau cumpărători, şi ca urmare nici

obişnuitele documente, în legătură cu acestea, la care să se adauge şi altele în

cursul timpului, datorită nelipsitelor judecăţi, hârtii, care conţin date sigure din

trecut şi pot preciza faptele.

O însemnare de mai târziu confirmă aceasta, căci în „Catagrafia arătătoare de averea nemişcătoare a bisericii cu hramul Intrarea în Biserică, Schitul din comuna Huşi, 1865, august 10”, găsim în fruntea ei următoarea afirmaţie:

„Documenturi şi sinete de bani, epitropul a arătat că nu posedă, pentru acaretele bisericii şi viile ce are, fără numai veche stăpânire”.

Dar cu toată această lipsă de documente şi cu toate că atât datele

tradiţionale cât şi cele scrise sunt puţine, totuşi sunt oarecum suficiente, pentru a

însăila povestirea întemeierii acestui Schit.

237

Locul pe care s-a durat prima biserică şi odată cu ea a luat fiinţă şi Schitul,

a fost împreună cu întregul sat Broştenii, azi o suburbie a oraşului Huşi,

proprietatea Episcopiei şi pentru a arăta dreptul acesta, vom enumera hrisoavele

domneşti de întărire a acestei stăpâniri.

Satul Broştenii a fost dăruit, după cum spun unele documente de mai

târziu, de Ieremia Movilă şi, din două una: sau că documentul de danie s-a pierdut,

sau că acest sat a fost considerat ca o continuare a Plopenilor, pe care îi găsim

dăruiţi de acest Domn Episcopiei Huşilor, la data întemeierii ei, în 1600 sau puţin

înainte de acest an.

La 29 noiembrie 1630 a fost „stâlpit” din porunca domnului Alexandru.

Hrisovul acesta este întârit şi de Moise Movilă, la 5 aprilie 1631 şi de Vasile Lupu,

în 1646.

Satul fiind dăruit numai pe jumătate Episcopiei, la tânguirea Episcopului

Serafim, prin care arată sărăcia în care a ajuns Episcopia din cauza războaielor şi

prădăciunilor, ce a avut de la oştile străine, Dabija-Vodă printr-un document, din 4

aprilie 1662, dăruieşte Episcopiei şi cealaltă jumătate de sat (Anexe I).

Apoi domnitorii: Ilieş, la 24 septembrie 1668; Duca-Vodă, la 30 martie 1669;

Dumitraşcu-Cantacuzino, la 31 martie 1674; Antonie Ruset, la 28 decembrie 1676;

Constantin Dimitrie Moruz, la 9 ianuarie 17822); Alexandru Constantin

Mavrocordat, la 2 aprilie 1785; Alexandru Moruz, la 28 iulie 1792; Scarlat Calimah,

la 30 mai 1813; Mihălache Sturza, la 21 iunie 1839, toţi aceştia întăresc stăpânirea

Episcopiei pe satul Broşteni, a cărui locuitori trebuiau să plătească embatic în bani

sau să dea cuvenita dijmă în natură.

Din toate aceste hrisoave domneşti, dacă se vede deplina stăpânire a

Episcopiei peste întregul loc al satului Broşteni, nicăieri nu se vede pomenită

existenţa vreunei biserici aici.

De asemenea planul târgului Huşi, întocmit în anul 1784 de dichiul

Episcopiei, Ieromonahul Iorest Dan, ne arată că aici, nu era nici o biserică.

Episcopul Meletie (1803-1826), pentru a pune capăt pe de o parte

neînţelegerilor cu târgoveţii, care începuseră a-şi face vii aici fără voia Episcopiei,

iar pe de alta pentru a face ca şi Episcopia să aibă un venit de la această moşie, a

însărcinat, după cum spune şi tradiţia, pe vătavul Ioan, care ajutat de un călugăr

Efrem, sau cum i se zicea de localnici: Onofrei, să împartă locul în porţiuni, fie la

târgoveţi, fie la alţii, veniţi din alte părţi, în condiţiunea de embaticari.

Planul târgului din 1784 ne arată că în acel timp era în Huşi numai o

singură biserică, cea cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care era catedrala

Episcopiei Huşilor, biserică zidită în 1494 de Ştefan cel Mare, a cărei preoţi de mir

îndeplineau toate trebuinţele religioase ale creştinilor târgului.

Dar numărul acestora mărindu-se din an în an, s-a simţit nevoia de a se

face şi alte biserici şi di înmulţirea numărului şi a preoţilor.

Toate datele tradiţionale conglăsuiesc la fel în afirmarea că aici a existat

din timpuri vechi o biserică de lemn, unele arătând că ar fi fiinţat până în 1835 sau

1837.

Dacă datele scrise nu pot întări pe cele tradiţionale şi deci să fixeze anul

ridicării bisericuţii de lemn de aici, în schimb ne ajută cel puţin să putem deduce

aceasta în oarecare măsură.

2) Acest Domnitor pe lângă întărirea stăpânirei vechi asupra Broştnilor, a mai dăruit

Episcopiei şi vatra târgului Huşi.

238

Cele mai vechi mărturii scrise sigure păstrate în arhiva Episcopiei, sunt

mitricele din anul 1833, în care găsim între bisericile Huşului şi pe cea a satului

Broşteni.

Iată textul unei asemenea mărturii:” Mitrică. Pentru cei morţi în anul 1833, în satul Broşteni, Moşia Sfintei Episcopii. Anul 1833, luna Ghenarie. La zăci a lunii acestia s-a săvârşit Mariea fiica lui Zaharia Banu în vrâstă de trii ani di moarti di vărsat, înpărtăşită şi prohodită de preutu Gheorghe şi îngropată la biserica cu hramul Sf.(i)n(tei) Maicii Domnului cu Intrarea în biserică din acel sat. Erei Gheorghe”.

Iar din alte hârtii de mai târziu găsim şi pecetea bisericii, făcută în anul

următor, 1834, când asemenea peceţi s-au făcut la toate bisericile eparhiei.

Conţinutul textului acestei peceţi, care azi nu se mai

păstrează, este următorul: între cele două cercuri subţiri de

pe margine „Târgul Huşi, ţinutul Fălciiu”. Iar în câmpul din

mijloc: „† Hr(a)m(ul) Sfin(tei) Intrarea în biserică (a) Mai(cei) Domnului † 1834”.

Deci la începutul anului 1833 biserica veche de lemn

a Schitului era în fiinţă şi pe lângă călugării de aici, a căror

nume nu ni s-au păstrat, decât doar pe cel al primului

egumen, slujeau trei preoţi de mir, un diacon şi patru

cântăreţi, după cum ne spune cea mai veche statistică a Episcopiei, fără dată, dar

tot din acel an, dacă nu şi mai veche, după cum înclin a crede, însă nu mai veche de

anul 1826.

Fiind în fiinţă biserica la începutul anului 1833, urmează că ea a fost

durată în anii anteriori şi cel mai târziu în 1832.

Dacă asupra anului întemeierii primei biserici atât izvoarele tradiţionale

cât şi cele scrise, nu pot spune nimic, apoi şi asupra ctitorilor ei rezultatul este la

fel.

Bănuim că ctitorii acele biserici au fost câţiva călugări, secondaţi de

creştinii, cărora după anul 1803 li s-au dat locuri aici în Broşteni şi cărora le venea

prea departe singura biserică a oraşului, catedrala episcopală, pentru trebuinţele

lor religioase.

În Sinodicul Episcopiei, întocmit sub Episcopul Sofronie Miclescu (1826-

1851), pe lângă alte nume de binefăcători ai Episcopiei, găsim şi pe cel al primului

egumen de aici „Isaiea ieromonah, acesta a fost nacialnic la Schitul ot Huşi” şi fără

îndoială că acest ieromonah a fost unul din vieţuitorii de la Episcopie şi care, cu

creştinii de aici, a ridicat bisericuţa de lemn pe locul Episcopiei, iar pentru fapta lui

frumoasă, scriitorul Sinodicului, început chiar în anul 1826, întemeiat pe amintirea

încă proaspătă, i-a trecut acolo numele, spre pomenire.

Cred că biserica, care în anul 1837 a fost dărâmată, n-a putut fi în nici un

caz durată în 1832, căci în 5 ani nu putuse să se învechească şi să devie improprie

rostului ei; ci a fost durată cu mult înainte, poate chiar înainte de 1803, însă sub

nici un cuvânt înainte de 1784, aşa că în 1837 s-a simţit nevoia de a fi dărâmată.

La aceasta ne vine în ajutor şi următorul fapt:

De la biserica Schitului s-au adus la Episcopie 2 rânduri de icoane: cele cu

data pe ele de 1838 şi altele fără dată, însă cu o pictură mai veche, din acea care se

făcea în primul sfert al secolului al XIX-lea şi încă de la începutul lui, pictură care

ne ajută şi ea la părerea că biserica a fost ridicată după 1803, dată de când încep a

se face colonizările aici, în această parte a Huşului.

239

Dar lucrurile au putut să se petreacă şi altfel, adică, biserica a fost durată

din lemnul înconjurător de câţiva călugări, în jurul căreia şi-a luat fiinţă Schitul cu

două hramuri: „Vovidenia” şi „Troiţa” şi care şi-a dus un timp viaţa în liniştea

pădurii de aici, iar după împroprietărirea unui număr de creştini în această parte,

s-a simţit nevoia ca biserica Schitului să fie folosită şi de aceşti creştini, rămânând

ca lucrurile de aici înainte să-şi urmeze cursul înainte, după sistemul de la

Episcopie, adică vieţuitorii din lăuntru să-şi ducă viaţa după rânduiala monahală,

iar pentru trebuinţele religioase ale creştinilor să li se dea îngrijitorii lor fireşti:

preoţii de mir.

Întrucât însemnarea din sinodic este prea scurtă, nu putem preciza nimic,

mărginindu-ne numai la deducerile de mai sus.

Bisericuţa aceasta de lemn a trăit, după cum ne spune tradiţia, cât şi de

ducerile din alte izvoare, până în anii 1835 sau 1837, când a fost dărâmată, iar în

locul ei s-a început construirea altei biserici mai mari de zid. Motivele, care au făcut

ca să se înceapă clădirea acestei biserici de zid, cred că au fost două, şi anume:

Biserica de lemn fie că va fi fost veche, fie că prin moartea ctitorului

principal Ieromonahul Isaiea, călugării sau se vor fi împrăştiat, sau nu vor mai fi

depus interes, iar clădirea din lipsă de îngrijire şi din cauza şi a unei oarecare

vechimi, va fi ajuns într-o stare rea.

Iar al doilea motiv îl cred a fi următorul:

În Huşi, după cum am spus mai sus, odată cu înmulţirea populaţiei

creştine, s-a simţit trebuinţa construirei de biserici şi în acest scop în fruntea

mişcării în această direcţie vedem pe unii din negustori, cum de pildă în 1834 se

zideşte biserica cu hramul „Înălţarea”, unde ctitor principal a fost Hagi Petcu

Chisacof, în 1837 „Sf.Neculai”, de Zaharia Sotir şi voind să fie la fel cu tovarăşii săi

huşeni de negustorie şi socotind aici locul potrivit, un alt negustor huşan, anume:

Vâlcu cizmaru, ia iniţiativa construirii aici a unei biserici de zid, în locul celei vechi

de lemn.

Deşi locul era al Episcopiei, totuşi întrucât acest negustor a fost iniţiatorul

ridicării acestei biserici şi întrucât el a rămas până la sfârşitul vieţii sale epitrop

aici, a fost socotit principal ctitor al bisericii.

Pe lângă tradiţie, vine să ne confirme aceasta şi mărturii scrise cum de

pildă între altele este şi cea pe care ne-o dă un contract de la „10 Ghenar 1853”,

încheiat între preotul Gheorghe Butuc şi între acel Vâlcu, prin care: „eu jos iscălitul (Erei Gheorghe Butuc) pren aceasta facu ştiut că di a me bună voe dau sfintei bisărici cu hramu Intrării în biserică Schitul di lângă Huşi şi D-sale titorului şi epitrop neguţătoriului Vâlcu cizmari din Huşi” şi prin care mai departe se arată

condiţiunile în care se angajează ca preot slujitor aici.

Întrucât şi la ceilalţi 2 negustori, amintiţi mai sus, în pomelnicile

respective, le sunt date şi numele soţiilor, de aceea şi noi adăugăm şi numele soţiei

lui Vâlcu, care a fost: Maria.

După cum am văzut mai sus, alături de Vâlcu neguţătorul, tradiţia ne-a

mai dat ca tovarăşi de ctitorie şi pe 3 călugări şi anume: arhimandritul Epifanie,

ieromonahul sau ierodiaconul Isihie şi fratele Vasile.

Acestei arătări tradiţionale îi vine în ajutor şi o mărturie scrisă, şi anume:

afirmaţia din inventarul schitului din 10 August 1865, unde la numărul curent 41,

găsim următorul obiect: „un portret în care se vede pozat Arhimandritul Epifanie, care a fost servitor la această biserică pe la anii 1838 până la 1855, cu un nepot al său, monahul Esihie şi ucenicul său Ştefanache”.

240

Lăsând la o parte alte afirmări din această însemnare de inventar şi

oprindu-ne la al treilea nume de călugăr, vedem că nu corespunde cu cel dat de

tradiţie, căci tradiţia îl numeşte Vasile Zugravu, iar însemnarea de aici Ştefănache.

Întrucât această însemnare conţine şi alte date, care se vor vedea că nu

sunt în totul exacte, de aceea nici afirmarea aceasta nu poate fi primită, căci de fapt

pe ucenic l-a chemat Vasilachi Zugravu, după cum se iscălea el, iar nu Ştefănache şi

care în urmă a fost călugăr şi apoi ieromonah aici la schit, cu numele de Calinic.

Tradiţia ne mai spune că zidirea bisericii începută în anul 1835 sau 1837 şi

care a ajuns până la ferestre, s-a întrerupt un timp din lipsă de fonduri şi

continuarea s-a făcut, după venirea aici a celor 3 călugări, care cu banii lor au

terminat şi înzestrat biserica cu cele necesare cultului.

Deşi lipsesc izvoarele, totuşi bănuiesc că cei doi călugări au fost chemaţi aici

prin mijlocirea celui de-al treilea, fratele Vasile, care era de aici din Broşteni, după

cum se vede din iscălitura lui, de pe un manuscript, frumos scris, în septembrie

1834.

Lucrul era obişnuit în cursul timpului şi chiar prin aceste părţi găsim, în

jurul anului 1800, călugări veniţi din mănăstirile mari şi care au întemeiat fie prin

satele lor, fie prin apropiere, mici schituri şi a căror nume le vedem săpat pe uşorii

de la uşile de intrare a bisericuţelor de la acele schituri.

Toate acestea ne ajută ca să putem spune că negustorul Vâlcu, din dorinţa

de a fi la fel cu alţi negustori huşeni, ctitori de biserici, mai bogaţi însă ca el, începe

clădirea, poate prin 1835, prea mare însă pentru puterile lui şi a ajutoarelor, la care

nădăjduia şi din lipsă de fonduri zidăria, ajunsă până la ferestre, după tradiţie, stă

aşa până prin 1837, când se apelează la cei 2 călugări prin mijlocirea celui de-al

treilea, un localnic, şi lucrarea se termină în anul următor.

Aceşti doi ani luăm după tradiţie, căci singurul an sigur în legătură cu

clădirea acestei biserici, îl găsim însemnat pe icoana hramului, Intrarea în biserică,

şi care-i următoarea: „Acestei icoane la 1838 s-au zugravit în oraşul Romanului de mine păcătosul Anastasie zugrav”.

Din această însemnare rezultă că în 1838 biserica Schitului era pe la

sfârşitul lucrului ei, iar din o altă mărturie, cea pe care o găsim în dosul unui tablou

în ulei, şi anume: „Isihii: ieromonah: o skitu Vovedenii 1839, Iulie 14” că biserica

trebuie să fi fost gata , iar viaţa călugărească îşi reluase firul, întrerupt un timp.

Din acestea se vede că ctitorii celei de-a doua biserici de zid acoperită cu

şindrilă, de la acel schit, au fost: Vâlcu cizmaru din Huşi, arhimandritul Epifanie,

ieromonahul Isihiie şi fratele Vasile.

Dacă chipul, celui dintâi dintre ctitori, n-a existat, sau împrejurările nu ni l-

a păstrat, în schimb în cursul timpului în biserica de aici, la locul obişnuit, s-a

păstrat o pânză cu chipurile în mărime naturală a celor trei călugări, pânză care-i

făcută în anul 1839.

Din datele tradiţionale şi din cele scrise rezultă că la Schitul de aici au fost

două biserici: una de lemn, durată în jurul anului 1800, şi care a trăit până pe la

1835, având ca ctitor principal şi prim egumen pe ieromonahul Isaiea, iar a doua

biserică a fost începută după acest an şi terminată prin 1838, având ca ctitor pe

negustorul Vâlcu şi 3 călugări: arhimandritul Epifanie, ieromonahul Isihie şi fratele

Vasile, pe lângă care vor mai fi ajutat şi alţii.

Schitul acesta a purtat în cursul timpului mai multe numiri, după cum

urmează: Schitul Vovidenia, Schitul Ovidenia, Schitul Intrarea în biserică, Intrarea în biserică la Schit, Schitul Troiţa, Schitul Sfânta Treime, Schitul de lângă Huşi,

241

Schitul târgului Huşi, Schitul din Dealul Coţoiului, ba uneori purta şi câte 2 numiri

diferite deodată, potrivit celor 2 hramuri.

Fratele Vasile Ieromonahul Isihie Arhimandritul Epifanie

Din toate aceste numiri, cel pe care l-am găsit mai des întrebuinţat, a fost

cel de: Vovidenia, pe care i l-am dat în titlul acestei lucrări.

Din numirile arătate rezultă că biserica a avut două hramuri, şi anume:

Intrarea în biserică (Vovidenia) şi Sf.Treime (Troiţa), aceasta putându-se vedea şi

din faptul existenţei în biserica Schitului a acestor două icoane, cu două picturi

diferite.

Cel mai des pomenit, din aceste 2 hramuri e cel al Vovideniei şi al cărui

icoană o vedem purtând anul 1838, deci reînnoită în acel an, iar cea cu hramul

Troiţa, cu pictură cu mult mai veche, de la începutul primului sfert al veacului al

XIX-lea, la fel cu alte icoane împărăteşti, rămase de la catapeteasma primei biserici

şi de aici rezultă că biserica a avut de la început 2 hramuri, unul toamna, pomenit

întotdeauna ca hram principal şi al doilea primăvara, pe care pentru prima dată îl

găsim pomenit în 1847, ajungând ca încetul cu încetul, datorită desigur, timpului

frumos, când se serba, ca să ia locul primului hram şi Schitul să fie tot mai des

numit, Troiţa şi sub care nume a fost cunoscut şi de bătrânii de azi ai Huşului.

Deoarece Schitul se găsea pe moşia Episcopiei şi întrucât era obiceiul ca

locaşurile mai mici de viaţă călugărească să fie închinate la altele mai mari, de

aceea soborul de aici a închinat Schitul acesta Episcopiei, adică l-a pus sub de

aproape privegherea ei.

Data când s-a petrecut aceasta nu ni-i cunoscută; faptul văzându-l arătat

pentru prima dată de statistica din Decembrie 1858, întocmită de protoieria

respectivă, care spune: „Schitul, de lângă Huşi, închinat Sfintei Episcopii de Huşi”. Viaţa de aici şi-a continuat firul în chip liniştit, cu oarecare nevoi de ordin

material pentru călugări, cu ruga de zi şi noapte, cu slujbele din Duminici şi

sărbători, oficiate cu rândul de clerul monahal şi cel mirean, la care vor fi venit pe

lângă creştinii din Broşteni şi unii din cei din Huşi, pentru a-şi îndeplini datoriile

pioase către morţii lor. Serviciul de la hramuri se făcea cu mult fast, oficiind uneori

şi Episcopul. Călugării făceau masă pentru cei săraci, iar cei mai mulţi îşi aduceau

de acasă cele trebuitoare, pentru ospăţul pe iarbă verde. Bătrânii îşi aduc aminte cu

242

multă duioşie de hramul de la „Troiţă” şi odată cu aceasta şi de anii lor care s-au

dus!

Începând cu anul 1864 se înfiinţează aici unul din cele 2 cimitire a oraşului

în următoarele împrejurări: Pe temeiul legii din 18 Martie 1864 s-a hotărât ca în

jurul bisericilor din oraşe şi sate să nu se mai îngroape nici un mort, ci numai în

cimitire aşezate în afară. Cu acest prilej, morţii jumătăţii din oraşul Huşi, partea

dinspre apus şi miazănoapte se îngropau aici la Schit, iar restul la biserica Sf.Ioan.

Se hotărâse ca serviciile de înmormântare şi cele de la mormânt să fie făcute de

preoţii enoriilor respective, la care însă puteau să fie invitaţi şi preoţii de aici.

Din zid era făcut numai corpul bisericii, iar turnul era de lemn. La turnul

bisericii, în care se aflau cele 2 clopote, s-a simţit nevoie în anul 1854 de reparaţii şi

de aceea la 4 Aprilie din acel an ieromonahul Isihie şi cu epitropul Vâlcu cer

Episcopiei învoirea de a repara clopotniţa, care se stricase şi în acelaşi timp mai cer

ca Episcopia să le dăruiască lemnul trebuitor, atât pentru facerea ei, cât şi pentru

schele.

Dintr-o însemnare, tot din acea hârtie, se vede că suma trebuitoare pentru

reparaţie o strânsese de prin sate, 1762 lei 30 parale, căci cei 12 locuitori, de aici din

Broşteni, daţi de statistica din acel an, nu puteau să o facă singuri. Cu acest prilej i

s-au făcut şi bisericii reparaţii, care fac ca ea să trăiască încă un timp în bunăstare.

La 13 iunie 1868 protoieria intervine la primăria din Huşi, care potrivit

legii comunale din 1864, avea în sama sa şi îngrijirea clădirilor bisericilor, ca să ia

măsuri pentru facerea reparaţiilor necesare, iar la 10 iulie, acelaşi an, arhitectul

primăriei întocmeşte un deviz de reparaţiile, ce urmau să fie făcute, între care şi

întărirea pereţilor cu legături de fier şi care se ridicau la suma de lei vechi 3133 şi

25 parale.

Nu se poate şti dacă reparaţia aceasta a fost făcută în întregime sau numai

în parte, sau chiar deloc, căci la 24 iulie 1871 protoieria intervine din nou la

Primărie pentru facerea de reparaţii la biserica Schitului, reparaţii care se fac

tocmai în 1872 şi când pereţii de la altar sunt întăriţi cu legături de fier, astupându-

se şi crăpăturile de zid.

Reparaţia aceasta a adus bisericii o bună stare de puţină durată, căci la 4

iunie 1873 protoieria intervine din nou la Primărie să ia măsuri pentru reparaţia

bisericii şi pentru a căror grăbire a cerut Episcopiei să închidă biserica, ceea ce s-a şi

făcut la 8 iunie. I se fac reparaţiile cerute, care s-au ridicat la suma de 1408 lei şi

biserica s-a redeschis în acelaşi an. În anul 1874, în urma unor ploi mari, pământul

din jurul bisericii, s-a mişcat ca şi în alte părţi şi drept urmare zidurile s-au crăpat,

iar pereţii altarului au început să se plece în afară. Serviciul s-a făcut, însă cu

băgare de seamă până în luan aprilie din anul 1878.

Preotul I.Artene, slujitorul de atunci, azi ajuns la adânci bătrâneţe,

povesteşte în memoriul înaintat Episcopiei, următorul fapt minunat în legătură cu

aceasta biserică. Cu doua săptămâni înainte de ziua Sf.Treimi, al doilea hram al

bisericii din anul 1877, icoana acestui hram3), a început a fi acoperită de picături de

sudoare, fără să curgă jos şi pe care după ce le ştergeau, ele reapăreau din nou.

3) Icoana aceasta, care împreună cu celelalte dela Schit se păstrează la Episcopie, se

deosebeşte azi de celelalte din seria ei, dela prima biserică de lemn, căci în timp ce celelalte îşi

păstrează încă destul de luminoasă pictura lor, cu tonuri dulci şi potolite, în schimb ea este cu

totul întunecată şi cu toată bunavoinţă ce am avut de a-i da chipul în această lucrare, mi-a

fost imposibil, căci cu tot interesul pus de fotografii oraşului nu s-a putut obţinea

reproducerea ei, din pricina acelei întunecimi.

243

Serviciul s-a oficiat până în ziua hramului din anul următor şi ultima slujbă,

săvârşită în această biserică, a fost cea din ziua de Sf.Treime 1878, dar cu mare

grijă, căci cu două zile mai înainte legăturile din fier s-au rupt, producând o mare

pocnitură, iar pereţii au început a se înclina şi mai tare în afară.

Protoereul jud. Fălciu, I.Cojan, prin raportul no.407 din 2 mai 1878, aduce

cazul la cunoştinţa Episcopului Iosif Ghiorghian, care prin ordinul no.255 din 3 mai,

acelaşi an, pune în vedere protoiereului ca să intervină la primărie, ca prin

arhitectul ei să facă constatare, dacă biserica mai poate sau nu servi pe viitor,

pentru săvârşirea serviciului divin.

Arhitectul Bergher răspunde, după constatarea la faţa locului, că nu i se

mai poate face nici o reparaţie şi în consecinţă biserica trebuie dărâmată, iar din

materialul rezultat, să se construiască o altă biserică, acolo unde se va constata, că

terenul este sănătos.

Protoiereul, cu raportul no.445 din 18 mai, aducând aceasta la cunoştinţa

Episcopului, acesta prin ord.no.278 din 21 mai 1878 dispune că: „întrucât biserica Schitul ameninţă cu surparea, să se închidă, spre a se evita o nenorocire”, ceea ce s-

a şi făcut.

Protoiereul, prin raportul no.1632 din 19 noiembrie 1880, aducând la

cunoştinţa Episcopiei că, din cauza marii crăpături din zidul de la altar, se pot

introduce înăuntru făcători de rele, spre a fura obiectele din biserică, Episcopia cu

ord.no.887 din noiembrie 1880, îi pune în vedere ca, după ce va întocmi un inventar,

de ce se va găsi, să ridice obiectele şi să le aducă la Episcopie.

Inventarierea s-a făcut în ziua de 4 ianuarie 1881 de către delegaţii

protoieriei şi primăriei împreună cu preotul de aici şi lucrurile mai mărunte au fost

aduse la Episcopie, spre păstrare, aici rămânând până după august acelaşi an

obiectele mai mari: străni, dulapuri, steaguri şi cele 2 clopote.

Epitropia formată din preotul I.Artene, N.Cişman şi C.Anastasiu iau

măsuri de a aduna fonduri, pentru facerea altei biserici, căpătând o condică

pantahuză cât şi învoirea pentru monahul Gherasim, ultimul călugăr de aici, ca în

zilele de târg săptămânal, să adune ajutoare cu o cutie pecetluită cu peceţile:

Schitului şi primăriei. Adunarea fondurilor mergea greu, din cauză că acest monah,

care purta şi condica, a fost tot bolnav, fiind şi el la sfârşitul zilelor sale.

Episcopul Calinic Dima, vizitând biserica Schitului cere primăriei, prin

adresa no.1042 din 27 august 1884, ca să prevadă în bugetul comunei suma

necesară, pentru construirea unei alte clădiri, mai mici din materialul scos de la

dărâmarea celei vechi; la care primăria răspunde, cu adresa no. 2861 din 3

septembrie 1884, că Consiliul Comunal a votat în bugetul comunei, pentru

reconstruirea bisericii, suma de lei 3000, sub rezerva aprobării Consiliului

permanent (judeţean), la care Episcopia, cu adresa no.1067 din 3 septembrie, roagă

pe Consiliul permanent, să aprobe suma prevăzută de primărie pentru biserica

Schitului, ceea ce acest consiliu a şi făcut, după ce a cerut să i se înainteze un plan

şi deviz pentru clădirea acestei biserici.

Această sumă însă e cheltuită de consiliul comunal, pentru alte trebuinţi.

Cerându-se din nou aprobarea altei sume în bugetul din 1866, consiliul permanent a

refuzat această aprobare.

La 6 Martie 1887 primăria a invitat epitropia Schitului să grăbească cu

punerea la adăpost a materialului ce va rezulta din dărmarea bisericii şi acoperirea

sfintei mese.

244

La 11 Noembrie 1887 primăria cu adresa No. 4456, cere relaţii asupra

titlurilor în baza cărora Schitul stăpâneşte viile, ce le are, la care întrebare epitropia

răspunde la 14 Noembrie, acelaş an, că nu au acte şi singurul titlu e numai „vechea şi liniştita posesiune”.

La 7 Decembrie 1887, cu adresa No. 4819, primăria aprobând în şedinţa de

la 24 Noembrie 1887 conturile bisericii Schitului pe anii 1885, 86 şi 87, pune în

vedere epitropiei că: „conform decisiunei consiliului, mai sus citată, vă invit ca pe viitor să nu mai faceţi nici o cheltuială, întrucât biserica este ruinată şi nu pot fi reclamate cheltueli, iar veniturile ce produc imobilele acestei biserici să se depună în cassa comunală, spre a servi la facerea necesariilor la noul cimitir”.

Dar primăria nu s-a oprit aici, ci a păşit şi mai departe şi anume la

secularizarea averii Schitului împreună cu biserica sa, vestind aceasta epitropiei cu

adresa No. 4967 din 17 Decembrie 1887, cum că întrucât biserica e dărâmată, iar

cimitirul nu mai poate rămânea pe viitor acolo, ci va trebui mutat în altă parte,

declară desfiinţată epitropia, iar proprietăţile Schitului le ia în stăpânire, în numele

noului cimitir4), invitând epitropia, ca să predee pe seamă această avere comisiunei

instituite de consiliul comunal în acest scop. (Anexe II).

Predarea s-a făcut fie în ultimele zile din 1887 sau în primele din anul

următor.

Deşi în 1890 luase fiinţă noul cimitir de la Dric, totuşi înmormântările au

continuat a se face şi aici, dar împuţinându-se din ce în ce până la 1896, de când nu

se mai îngroapă nimenea aici, ci numai la cimitirul bisericei Sf. Ioan până la 1903,

când s-a deschis şi de fapt actualul cimitir.

La 18 Iunie 1889 un număr de 159 creştini huşeni văzând că de către

oficialitate nu se face nimic pentru reclădirea unei alte biserici, întrucât în cea

veche din cauza stricării zidurilor din 1884 nu mai rămăsese nimic, cer ca să li se

îngăduiască reclădirea bisericii prin contribuţia tuturor.

Episcopul Silvestru, prin rezoluţia pusă pe petiţia aceasta, învoeşte

reconstruirea bisericii cu îndeplinirea următoarelor două condiţiuni şi anume:

1. Dacă primăria le va permite ca să-şi aibă şi pe viitor cimitirul aici şi al

doilea, dacă se obligă să plătească ei clerul, care va sluji la această biserică.

Această rezoluţie comunicată petiţionarilor prin protoierie, a stins avântul

creştinilor huşeni şi lucrurile au rămas ca şi mai înainte.

Biserica era tot în picioare în acest timp, din cauză că arhitectul primăriei

sub diferite pretexte, refuzase să înceapă dărâmarea şi să strângă materialul.

În Octombrie 1895 creştinii cer din nou primăriei învoirea de a-şi reclădi

biserica Schitului, la care va contribui cu material şi plata lucrătorilor Smaranda

Mârza, soţia fostului bogătaş şi om politic huşean Ioan Mârza, obligându-se la

îndatorirea pusă de Episcop cu câţiva ani mai înainte, adică de a suporta plata

clerului, care va servi aici, dar primăria n-a dat nici un răspuns.

Deaseminea n-a fost luat în seamă nici darul prezviterei Profira Arhire,

soţia fostului slujitor la biserica Schitului, care consta din o porţiune de loc, aproape

de „Podul lui popa Teodosie” (Lascar) pentru ca pe el să se refacă biserica şi să

servească şi ca loc de cimitir.

4) Care de fapt nici nu exista, căci tocmai în 11 Martie 1890 i se votează de consiliu

regulamentul de funcţionare, după cum se vede din decretul regal No. 1011 din 23 Martie

1890 de aprobare a acestui regulament, publicat în Monitorul Oficial No. 283 din 27 Martie

1890.

245

Aceiaşi soartă a avut şi propunerea fostului institutor Galian, care oferise

în acelaş scop un loc.

La 30 Decembrie 1903 creştinii din Broşteni cer primăriei redeschiderea

cimitirului de la Schit, pentru ca în urmă să se refacă şi biserica.

În şedinţele de la 8 şi 30 Ianuarie 1904, consiliul comunal, sub preşidenţia

primarului N. Cişman, fost epitrop la biserica Schitului, hotărăşte redeschiderea

cimitirului de la Schit şi în acest scop se cere aprobarea Ministerului de Interne.

Acesta pretinde ca să se iea şi avizul consiliului de higienă al judeţului,

ceeace primăria face.

Consiliul de higienă al judeţului, cu majoritate de voturi, aprobă

redeschiderea cimitirului, dar Ministerul de Interne, unindu-se cu părerea

minorităţii acestui consiliu, nu aprobă redeschiderea cimitirului, cerută de primărie.

Primarul N. Cişman, înaintând hotărârea consiliului de higienă,

documentează cu multă căldură necesitatea redeschiderii acestui cimitir,

combătând părerile minorităţii, care a fost contra redeschiderii.

Din pricina acestor tărăgăniri atât biserica cât şi chiliile din prejur s-au

dărămat, fie din cauza vremurilor rele şi a totalei lipse de îngrijiri, fie mai ales de

mâna arendaşilor care, după secularizarea vetrii Schitului, au ţinut în arendă locul

de aici şi din cari unii au fost străini de neam, iar alţii şi de neam şi de lege şi cari

au stricat acoperemântul, luând pentru propriile lor trebuinţi lemnăria, cât şi

legăturile de fier, cari susţineau încă zidăria şi din care cauză aceasta a căzut la

pământ în partea despre răsărit şi miază-zi, ajungând în starea de jale în care se

vede astăzi!

Starea de azi a fostei biserici a Schitului

Crucile de lemn de la morminte apoi au început să dispară, fiind puse pe foc

de arendaşi, după cum sunt arătate toate acestea în jalba locuitorilor din Broşteni,

înaintată Episcopiei la 20 August 1905.

Şi toate acestea s-au petrecut sub ochii primăriei, care n-a luat nici o

măsură contra distrugătorilor!

Lucrurile stau aşa până în Septembrie 1910, când cu adresa No. 1223

Episcopul Conon Arămescu-Donici începe intervenirile la primărie pentru refacerea

246

bisericii şi redeschiderea cimitirului de la Schit pentru locuitorii din suburbiile

Dobrina şi Broşteni, cărora le vine prea departe cel nou de la Dric.

La 14 Ianuarie 1911 cu adresa No. 62 cere din nou primăriei redeschiderea

acestui cimitir, luarea de măsuri de către ea, ca ceea ce beneficiază de veniturile

averii Schitului să le întrebuinţeze pentru facerea unei capele de lemn, pentru

prohoditul morţilor şi totodată să dispue aducerea clopotului bisericii de aici, de la

cimitirul de la Dric, unde a fost dus cu prilejul deschiderii cimitirului în 1903, la

care primăria nu ia nici o măsură şi nu dă nici un răspuns.

La începutul anului 1912 se eliberează de Episcopie o condică pantahuză în

fruntea căreia a fost scris un călduros apel, redactat de însuşi răposatul Episcop

Conon, adresat în primul loc către creştinii din Huşi, pentru a contribui la refacerea

bisericii şi redeschiderea cimitirului de aici, de care sunt legate atâtea amintiri

pioase.

Dar în Martie 1912 Episcopul Conon fiind ales Mitropolit primat, lucrurile

rămân în starea de mai înainte.

Deşi dus la Bucureşti, nu uită planul de reconstruirea vechii şi dărmatei

biserici de la Schit şi ca urmare trimite suma de 300 lei, care s-a consemnat la

ad-ţia financiară a judeţului Fălciu cu recipisa No. 12723 din 21 Martie 1912,

recipisa care se păstrează în arhiva Episcopiei.

La 30 August P.S. Episcop Nicodim Munteanu, prin adresa No. 2939, destul

de energică şi documentată, intervine la Ministerul Cultelor, arătând starea de jale

în care se găseşte biserica şi cimitirul de la Schit, unde ca arendaş este un evreu,

având ca paznic un ungur, care a făcut din biserica dărmată locuinţă pentru el şi

pentru paserile şi animalele lui, crucile sunt puse pe foc, mormintele sunt călcate de

vite, rugând ca acest cimitir să nu mai fie arendat, ci să fie redeschis, alăturând atât

raportul protoiereului de Fălciu cât şi jalba locuitorilor, privitoare la starea tristă de

aici.

Ministerul cultelor - Ad-ţia Casei Bisericii - prin adresa No. 41725 din 12

Noembrie, acelaş an, răspunde că a intervenit la primăria Huşi pentru rezilierea

contractului cu arendaşul, dar că cimitirul nu se mai poate redeschide, opunându-se

la aceasta hotărârea consiliului superior de higienă din Ministerul de Interne.

Cu aceasta s-a pus capăt intervenirilor pentru rezidirea bisericii şi

redeschiderea cimitirului!

An după an, zidul, încet dar sigur, s-a măcinat, pietrele de morminte, ca şi

crucile au dispărut şi azi nu se mai găsesc decât 2 morminte cu cruci la ele,

morminte împrejmuite: cu grilaj de fier al familiei Tutov şi de lemn al familiei

Cişman şi o piatră de marmoră cu inscripţie a familiei Mardare.

Încolo nimic nu mai există din mulţimea semnelor de la mormintele celor

care, mai bine de jumătate de veac, au fost îngropaţi aici!

Unii din creştini vin aici în timpul verii, unde li se oficiază câte o ectenie de

preotul, adus de ei la locul, unde-şi mai aduc aminte, că au fost îngropaţi cei iubiţi

ai lor, iar tineretul vine ca să petreacă pe iarbă verde ziua de 1 Mai la umbra

răcoroasă a pomilor şi arborilor seculari, iar ca amintire însămnându-şi numele în

tencuiala de pe pereţii bisericii.

Ca şi înaintaşii Săi, P.S. Episcop Iacov Antonovici n-a părăsit dorinţa şi

interesul, depus de aceştia, dar a modificat ţinta urmărită de acei înaintaşi şi

aceasta potrivit împrejurărilor, tocmai în ceea ce priveşte redeschiderea cimitirului

şi care a fost o piedică pentru refacerea bisericii.

247

P.S. Sa doreşte ca în acest loc, de care sunt legate atâtea amintiri pioase a

creştinilor din Huşi, dacă azi din motive higienice nu se mai poate redeschide

cimitirul vechiu, în schimb să se ridice o mică bisericuţă cu 2-3 chilii, unde să

veţuiască câţiva călugări, cari să îndeplinească atât trebuinţele religioase la

mormintele de aici, unde creştinii îşi vor pune cruci şi pietre de morminte pentru

menţinerea legăturilor pioase între cei vii şi între cei iubiţi ai lor, plecaţi din această

lume, iar restul timpului să şi-l întrebuinţeze în îndeplinirea unei fapte de milă

creştină, îngrijind de bătrânii şi neputincioşii din azilul, ce ar urma să ia fiinţă aici.

Prin aceasta s-a reînvia viaţa călugărească de odinioară de aici şi în acelaş

timp ar fi pusă în sprijinul unei opere de folos social, unde călugării de azi ş-ar

putea îndeplini unul dintre adevăratele lor rosturi.

În curând P.S. Iacov va începe facerea intervenirilor cuvenite, şi credem că

avându-se în vedere ţinta frumoasă şi de un real interes social, fără îndoială că toţi

oamenii de bine se vor strânge în jurul P.S. Sale şi-i vor da tot sprijinul pentru

ducerea acestui lucru la bun sfârşit.

II. Slujitorii şi vieţuitorii de aici

a) Preoţii şi călugării

Asupra slujitorilor şi vieţuitorilor de aici din cursul timpului datele dacă nu

sunt multe, în schimb sunt suficiente pentru a putea şti despre fiecare dintre ei câte

ceva.

Numărul celor din urmă n-a fost mare ca-n alte părţi, ci destul de mic, din

cauza lipsei de avere, care n-a îngăduit înmulţirea.

Iar în ceea ce priveşte slujitorii de aici, ei au fost pe lângă ieromonahi şi

preoţi de mir, cari au îngrijit cu cele religioase pe creştinii din enoria Broştenilor,

slujind cu rândul la biserica Schitului.

Voi arăta despre toţi, cea ce se poate şti, în ordine cronologică şi care au fost

următorii:

Ieromonahul Isaiea. Îi găsim numele trecut în sinodicul Episcopiei alături

cu a altor ieromonahi, foşti slujitori la Catedrala episcopală, cu simpla menţiune:

„Isaiea ieromonah, acesta au fost nacialnic la schit ot Huşi” şi el a fost iniţiatorul

întemeerii vieţii călugăreşti de aici, durând o bisericuţă de lemn.

Deşi nu se ştie precis, când a trăit şi de asemenea când a murit, totuşi pe

temeiul motivelor de mai sus, putem afirma că ultima parte a vieţii sale şi-a trăit-o

în primul sfert al veacului al 19-lea.

De asemenea nici despre ucenicii şi conveţuitorii săi nu ştim nimic.

Întrucât în ordinea vechimii vin preoţii de mir, voi arăta aceea ce se poate

şti şi despre ei şi care au fost următorii, iar după ei despre ieromonahi, călugări şi

preoţii de mir următori:

Preotul Vasile Dascălu. Îl găsim slujitor la începutul anului 1833 împreună

cu alţi 2 preoţi şi un diacon.

Când a fost numit nu se ştie. Îl vedem slujind aici până în anul 1841 şi

ultima amintire găsită în mitrici, e din Decembrie acel an.

Deci la sfârşitul anului 1841 sau începutul anului 1842 acest preot sau că

murise, sau că se retrăsese din cauza bătrâneţelor, rămânând numai duhovnic, mai

ales că din 1840 îl găsim numit: „preotul Vasile Duhovnicu”.

248

Preotul Gheorghe Dascălu. A fost frate cu primul. Îl găsim slujind aici până

în anul 1844, dată când încetează şi condicile mitricale şi odată cu ele şi relaţiile

privitoare la el, condici în cari i-am găsit şi semnătura.

(Erei Gheorghe)

Cât timp va mai fi slujit după 1844 nu putem şti, lipsindu-ne izvoarăle.

Preotul Ioan G. Macovei. Îl găsim şi pe el, ca şi pe ceilalţi 2 preoţi de mai

sus, slujitor aici în 1833 şi al cărui nume îl vedem pomenit fie în condicile mitricale,

fie în statistica cea mai veche a Episcopiei, fără dată, dar făcută tot prin acel timp,

după anul 1826.

(Erei Ioan)

Îi găsim pomenit numele şi pronumele în acele mitrici până în anul 1843.

Dacă s-a permutat la altă biserică, sau dacă a murit, nu se poate şti.

Diaconul Teodor Burghelea. Şi el a venit odată aici cu cei 3 preoţi şi din

mitrici şi statistică îl vedem în 1834, după zidirea bisericii „Înălţarea” transferat

aici şi hirotonit preot.

Preotul Dimitrie. În a II-a parte a statisticei găsim pe lângă cei 3 preoţi încă

unul: Dimitrie.

Faptul, că nu-l vedem pomenit numele în mitrici, ne face să credem sau că a

venit aicea după anul 1844, când încetează mitricile, sau mai degrabă că a stat

puţin, neconvenindu-i situaţia de aici, cu 4 preoţi la 12 gospodari!

Arhimandritul Epifanie Andronic. De loc din Botoşani şi venit aici de la M-

rea Secului în anul 1837, fiind în vârstă peste 60 de ani şi intrat în schimnicie, după

cum se vede din tabloul ctitoricesc din 1839 cât şi din o scrisoare din 1840, primită

de la un nepot al său, negustor în Bucureşti.

Rangul de arhimandrit i-a fost dat după venirea şi confirmarea ca stareţ

aici.

A îndeplinit însărcinarea aceasta puţină vreme, până la 1846 când s-a

retras la Botoşani.

Întrucât Schitul n-avea avere, care să i înlesnească traiul în chip

mulţumitor, apoi la zidirea bisericii de aici, punându-şi toate economiile în vederea,

desigur a daniilor obişnuite, ce nădăjduea să capete pe numele Schitului, a fost

nevoe ca în 1840 să-i trimită nepotul său din Bucureşti, pe lângă lucruri de

îmbrăcăminte şi 30 de galbeni, iar în urmă s-a retras de aici la rudele sale din

Botoşani, unde în Martie 1856, încă era în viaţă, după cum se vede dintr-o

adiverinţă a poştei din Huşi, pentru o scrisoare ce i-a trimis-o nepotul şi urmaşul

său la stăreţie.

De la el a rămas numai o cruce mică de metal argintat cu inscripţia:

„Epifanie arhimandrit”, ce se păstrează în muzeul de la Episcopie.

Ieromonahul Isihie Andronic. Nepot şi tovarăş de ctitorie cu primul. Ajunge

stareţ aici, după cum îi ziceau alţii în scrisorile, ce i-se adresau:

„Istihie nacealnicu Schitului Vovidenii din Huşi” sau după cum se intitula

el: „Isihie vechilu şi oblăduitoru Schitului” în 1846, după retragerea lui Epifanie.

249

(Isihie ieromonah)

Era un om activ şi din puţinile hârtii rămase se vede că, Schitul neavând

pământ de hrană, el lua cu chirie pământ la Ghermăneşti, având acolo ca om de

încredire pe un dascăl anume: Gheorghe Cujbă.

A avut şi el nemulţumiri, ca şi înaintaşul său, cu vecinii lacomi, fiind nevoe

de intervenirea isprăvnici judeţului.

Scria frumos şi citeţ şi pe lângă interesul de cele materiale avea dragoste şi

de cartea bisericească şi de la el ni-a rămas un manuscris intitulat. „Corespondenţă

despre cultura călugărilor”.

A murit la 21 Ianuarie 1857 şi a fost înmormântat aici.

De la el ni-a rămas un tablou în ulei din 1839, lucrat de acelaşi pictor, care

a pictat tabloul ctitoricesc.

Ieromonahul Calinic Zugravu. Statistica din anul 1853 ne dă între

vieţuitorii de aici şi pe ieromonahul acesta.

El îi unul dintre cei 3 călugări ctitori de aici, pe când era numai fratele

Vasile şi a cărui chip îl vedem pe tabloul ctitoricesc.

După venirea aici s-a călugărit, primind numile de Calinic.

Numile lui complect din mirenie îl găsim însemnat pe manuscrisul din

Septembre 1834 a unei rugăciuni pentru alungarea ploii cu piatră şi care-i

următorul: „Vasilachi Gheorghievici zugrav”.

Dacă se va fi ocupat sau nu cu pictura, sau dacă aceasta a fost ocupaţia

tatălui său Pavel Gheorghievici, nu putem şti, neavând nici o mărturie, care să ne

vorbească despre aceasta.

Cred că a fost hirotonit, după plecarea arhimandritului Epifanie de aici,

prin 1846-47 şi a murit înainte de Decembrie 1858, întrucât statistica din acel an şi

lună pomeneşte în locul celor 2 ieromonahi pe 2 preoţi de mir.

Ierodiaconul Isihie Andronic. Tradiţia, dându-ne alături de arhimandritul Epifanie şi fratele Vasile

uneori pe ieromonahul Isihie, alteori pe ierodiaconul Isihie s-ar părea pentru-un

moment, datorită numelui comun, că-i vorba de una şi aceiaşi persoană, prezintată

în cele 2 stări de hirotonie; dar de fapt au fost 2 persoane deosebite: unul

ieromonahul de mai sus şi altul mai întăi frate şi apoi ierodiacon, amândoi nepoţi ai

arhimandritului Epifanie.

În mirenie s-a numit Ilie şi a venit odată cu ceilalţi de la Secu.

Scrisoarea din 25 Februar 1840 de la medelnicerul G. Andronic din

Bucureşti aminteşte de el următoarele: „...pentru fratele nostru Ilie... avem mare bucurie... că l-aţi înbrăcat în chipul monahicesc şi frumos şi potrivit numi i-aţi pus Isăhii...”

A stat aici până la 17 Iunie 1843 când i-se dă carte canonică, pentru ieşirea

din eparhie, în care se arată că: „Înfăţişătorul aceştia ierodiaconul Isihie, după

250

mijlocirea şi stăruinţa prea cuvioşiei sale arhimandritului Epifanie nacealnicul său, s-au făcut călugăr în mantie şi în urmă şi hirotonisit şi diacon... iar acum vroind a merge în Valahia, cu a sa trebuinţă, i s-au făcut aceasta”.

Originalul se păstrează între hârtiile de aici şi se vede că găsind prilej bun

de călătorie, iar Episcopul nefiind în localitate, a plecat numai cu o simplă

adiverinţă de la Schit, iar cartea canonică eliberată în urmă, ne mai fiind cerută de

cel plecat, a rămas aici.

După plecarea de aici nu mai ştim nimic despre el.

Cu privire la alţi vieţuitori de aici, statistica din 1853, pe lângă cei 2

ieromonahi: Isihie şi Calinic mai pomeneşte şi următorii monahi: Antonie Donici,

Antonie Bărdan şi Gherasim Pricochi.

Antonie Donici. De loc din Basarabia, din care pricină i se mai zicea şi

Rusu. Se trăgea din familia Donici-Şeptelici şi a venit de la M-rea Probota, trăind

aici într-o mică chilie în completă sărăcie, neavând altă avere decât: rasa, toiagul şi

o râşniţă!

Cât a fost mai în putere, lucra la viile Schitului, pentru care fapt era plătit

de epitropie, după cum se vede dintr-o însemnare de cheltuelile Schitului din 1860

„S-au dat părintelui Antonie pentru a lucra un pogon de vie peste an lângă Schit 55 lei” iar îmbătrânind şi ne mai putând lucra, umbla prin sate, strângând milostenie

fie pentru el, fie pentru reparaţia bisericii Schitului.

Era înfăţişător la stat şi bun la inimă, nevorbind pe nimeni de rău.

De asemenea înspre sărbători, avea obiceiul să aprindă în faţa bisericii şi a

chiliei lui tămâe, iar în fumul mirositor să bată mătănii şi să se roage.

A murit aici în anul 1877 în vârstă de 98 de ani.

Antonie Bărdan. De unde venise nu se ştie. Întrucât în statistica din anul

1859 nu-l mai găsim pomenit, urmează că la această dată, sau că se dusese în altă

parte, sau că murise.

Gherasim. Cel din urmă dintre vieţuitorii de aici a fost monahul Gherasim,

pe care în hârtiile, ce-l pomenesc, îl găsim purtând mai multe numiri de familie:

Pricochi, Vasiliu, Bulgaru şi Adam şi cari provin fără îndoială de la faptul că pe

tatăl şi bunicul său îi va fi chemat: Pricochi şi Adam Vasiliu şi vor fi fost bulgari de

origină, dintre acei cari trăesc în Huşi.

Locuia într-un bordeiu, fără sobă, numai cu o simplă deschizătură în

acoperemânt, pe unde ieşea fumul de la focul ce şi-l făcea, pentru încălzit!

Umbla prin sate pentru strâns milostenie, fie pentru biserica Sf. Gheorghe,

fie pentru repararea bisericii Schitului, fie pentru dânsul, neavând nici el ca şi

ultimul lui tovarăş de călugărie, altă bogăţie decât: toiagul, rasa şi un cojoc, cu care

se învelea!

Ştia carte şi scria „cărţi de samcă” pentru copiii loviţi, de „strânsul cel

mare” adică de diformaţia şirei spinării.

Umbla mai ales în zilele de târg, pentru strâns milostenie, cu o cutie din

care, la deschidere, i-se da şi lui ceva pentru întreţinere.

Chiar după închiderea bisericii el locuia tot aici, pentru paza ei şi a chiliilor.

A murit în ziua de 13 April 1884, în vârstă de 70 de ani, sărac cum a trăit

întreaga lui viaţă, negăsindu-se nimica la el.

Epitropia, potrivit aprobării primăriei, a cheltuit din banii Schitului suma

de 15 lei cu înmormântarea lui, care a avut loc în ziua de 15 Apriil.

Cu moartea lui s-a stins ultima scânteie a vieţii călugăreşti de aici, viaţă de

sărăcie şi cuvioasă rugă!

251

Preotul Gheorghe Butuc. Potrivit orânduirei vechi ca pentru îngrijirea

creştinilor din mahalaua Broşteni să fie preoţi de mir şi întrucât cei 2 preoţi,

Gheorghe şi Dimitrie cari în 1844 erau slujitori aici, se vor fi stâns din viaţă, de

oarece statistica din 1853 ne dă ca slujitori aici numai 2 ieromonahi: Isihie şi

Calinic, de aceia epitropul Vâlcu găseşte şi angajează la 10 Ianuar 1853 pe preotul

Gheorghe Butuc, cu care face şi învoială scrisă.

Acest preot slujise la biserica din satul Leoşti, jud. Fălciu, de unde plecase

din cauză că sătenii nu se ţineau de angajamentul avut între ei.

Dar venitul mic, de la cei 12 locuitori, pe care-i îngrijea cu cele religioase,

cât şi leafa la fel, ce putea să i-se dea din venitul Schitului, l-a făcut să se împace cu

sătenii din Leoşti şi să se reîntoarcă înapoi, după un an şi unde ni-l dau ca slujitor

statisticile următoare.

Preotul Gheorghe Arhire. De loc din satul Hurdugi jud. Fălciu, născut în

1829.

Prin întoarcerea în satul, de unde venise, a Preotului G. Butuc, locul de la

enoria Broştenilor devenind vacant, nacealnicul Schitului Isihie împreună cu

epitropul Vâlcu, cu cântăreţii şi cu alţi câţiva locuitori dau la 3 Martie 1854

obişnuita „mărturie” absolventului şcoalei de catiheţi din Huşi, Gheorghe Arhire,

prin care arată că-l doresc ca preot în această enorie şi pe care temeiu îi hirotonit

preot în ziua de 21 Martie 1854 în biserica Sf. Neculai din Iaşi de Arhiereul

Ghenadie Tripoleos.

A slujit aici până la 6 Mai 1870, când a fost permutat la biserica Sf-ţii

Voevozi, însă din cauză că încă nu-i venise înlocuitor îl găsim slujind aici şi în cursul

lunilor Iunie şi Iulie, acelaşi an şi probabil că a slujit şi mai departe, poate chiar

până în vara lui 1871.

A plecat de aici cu distincţiunile de duhovnic şi sachelar.

A avut ca salariu lunar suma de 30 lei vechi sau 10 lei noi şi folosinţa unei

porţiuni din ograda Schitului.

A fost îngropat aici în 1874.

Preotul Neculai Puiu. Născut în Huşi la 1828. A urmat cursurile şcoalei de

catiheţi din Huşi pe care li-a terminat la 10 Iunie 1856. A fost hirotonit diacon la 27

Februarie şi preot la 30 Martie 1857 de Arhiereul Ghenadie Tripoleos în biserica Sf.

Spiridon din Iaşi pe numele bisericii din satul Crăsnăşeni jud. Fălciu.

Statistica din D-bre 1858 ni-l dă slujitor în enoria Broştenilor.

A stat aici numai vre-o 2 ani şi ceva, căci micul popor de 12 locuitori nu

putea să înlesnească traiul la 2 preoţi şi de aceia preotul Arhire se plânge Episcopiei

de acest fapt la 7 Mai 1861, cea ce găsindu-se întemeiat, se dă poruncă la 30 Mai ca

preotul N. Puiu să fie permutat la Novaci, unde nu era preot şi unde a stat până la

1866, când a fost permutat la biserica Sf. Gheorghe din Huşi, unde a slujit până la

încetarea din viaţă în 1904, în vârstă de 72 ani.

I s-a acordat distincţiunile de: duhovnic la 5 Martie 1863, sachelar la 15

Aprilie 1884 şi iconom la 3 Martie 1885.

Ieromonahul Ioil Crucerescu. Şi-a avut metania în Schitul Sgura din jud.

Fălciu, unde a fost uns în călugărie în 1857 de ieromonahul Isaiea, nacealnicul

acelui Schit.

A fost numit aici după 5 Iunie 1871, când protoieria interveni la primărie,

care prin legea comunală din 1864 căpătase un mare amestec în treburile

bisericilor, pentru a se îngriji de găsirea şi angajarea unui preot pentru biserica şi

poporul Schitului.

252

A stat aici până la 27 Februarie 1874, când i-se eliberează carte canonică,

spre a trece la Iaşi, unde la spitalul Sf. Spiridon din acel oraş, urma să-şi îngrijească

sănătatea, fiind bătrân şi bolnav.

Deşi oficial slujirea lui aici se sfârşeşte la finele lui Februarie, dar de fapt el

nu mai slujea aici de la începutul lui Ianuarie 1874, când găsim însărcinat

provizoriu pe Preotul Ioan Harnagea, cu salariul de 12 lei lunar.

Întrucât poporul era mic, venitul şi salarul la fel, fapt care făcea ca preoţii

să plece de aici, iar în ultimul timp nici să se mai găsească nimenea care să vie, de

aceia epitropul N. Cişman intervine la primărie, arătând aceste motive, spre a

aproba ca preotul de aici să îngrijască cu cele religioase şi spitalul local şi ca urmare

să benificieze de ambele salarii.

Primăria găsind că aceasta îi modalitatea cea mai potrivită, pentru a găsi

un preot stabil aici şi potrivit recomandării de la 28 Ianuarie 1874 a fost numit pe

ziua de 19 Februarie acelaşi an:

Preotul Ioan Artene. Născut în anul 1853 în satul Peicani jud. Fălciu.

A urmat: şcoala primară în Huşi, terminând-o în 1865; cursul inferior al

seminarului în Huşi, terminându-l în 1869; cursul superior la Socola, terminându-l

în 1875.

A fost hirotonit diacon la 24 Martie 1873, iar preot a doua zi la 25 Martie de

Episcopul Iosif Gheorghian, pe seama bisericii din Mălăeşti jud. Fălciu, de unde a

fost transferat la Schit la 19 Februarie 1874.

A slujit la biserica Schitului din Februarie 1874 până în Aprilie 1878 şi cu

toate că de la această dată se mutase în Huşi, unde de la 17 Aprilie 1879 fusese

numit copist în cancelaria Episcopiei, iar din 1884 şi preot la catedrala episcopală şi

cu toate că din 1880 nu mai primea salariu pentru îngrijirea enoriei Schitului, el îşi

continuă rostul, avut mai înainte aici, până la finele anului 1887, când epitropia în

care era numai el şi cu C. Anastasiu îi dizolvată, iar averea Schitului luată de

primărie.

A slujit aici cu micul salar lunar de 12 lei, ridicat în 1877 la 12 lei şi 50 bani

iar în 1878 la 17 lei şi 50 bani.

I s-a acordat următoarele distincţiuni: de duhovnic la 7 Iulie 1873, de

sachelar la 17 Aprilie 1879 şi de iconom la 29 Iunie 1881.

A mai ocupat demnitatea de membru în consistoriul eparhial cu începerea

de la 29 Decembrie 1874 până în 1889, iar mai târziu şi cea de membru în

consistoriul apelativ eparhial.

A ocupat în 1887, în calitate de suplinitor, postul de profesor la seminarul

din Huşi, iar în 1888 şi cel de director.

Prin concurs a fost numit la 28 Martie 1889 profesor provizoriu de religie la

gimnaziul din Bârlad, iar la 19 Mai 1893 îi numit cu titlul definitiv la liceul de

băieţi local, de unde la 4 Iulie 1894 îi numit cu titlul definitiv la liceul de băieţi

local, unde a funcţionat până în 1925, când îi scos la pensie.

La 4 Octombrie 1890 a fost numit preot la biserica Sf. Neculai-Eşanu, iar la

1894 paroh al parohiei Sf. Neculai-Tuchilă, de unde în 1906 a fost permutat la Sf.

Spiridon în aceiaşi calitate şi unde a slujit până în 1914, când timp de o lună a slujit

la Sf. Mina, de unde la 26 August a fost transferat la biserica Sf. Ioan, unde e preot

ajutor până azi.

253

b) Cântăreţi

Statisticile vechi a clerului Eparhiei ne dau la biserica Schitului pe

cântăreţul Hriste sin5) Niţă Toderaşcu, despre care arată că a fost numit la 1833, iar

în cea mai veche statistică de la Episcopie, fără dată, dar având numai clerul din

judeţele Fălciu şi Vaslui şi pe care temeiu putem spune că a fost făcută după 15 Mai

1826, când Vasluiul a fost deslipit de la eparhia Romanului şi dat la cea a Huşului,

care după 1812 rămăsese formată numai dintr-un judeţ: Fălciul, statistică însă care

nu poate păşi peste anul 1834-35, găsim trecuţi la biserica de aici înaintea lui Hriste

alţi 3, cărora fără îndoială că li s-a dat întăitate, fiind mai bătrâni ca el şi deci mai

vechi în serviciu.

Cred că aceştia au ţinut strana, poate chiar de la data când a luat fiinţă

bisericuţa de lemn, slujind şi cu cei 3 preoţi, pe care-i găsim la începutul anului

1833.

Pe temeiul datelor statistice se poate da următorul şir de cântăreţi:

Ioan

Ioan Înainte de 1833

Ioan Melinte

Hriste sin Niţă Toderaşcu, 1833 - Iunie 1868.

Gheorghe sin Silvestru, 28 Februarie 1839-20 Aprilie 1859, apoi 1861-1863.

Panainte Hristea, 20 Aprilie 1859 - 1861 şi apoi 1863-1869.

Gheorghe Olteanu, Iunie 1868-1873.

Gheorghe Vasiliu, Noembrie 1869-1873.

Vasile Samson, 1873.

Toma Panainte, 1873 - 1 Iulie 1874.

Gheorghe Popescu, 1873 - 1 Iulie 1874.

Hristodor Rotaru, 1 Iulie 1874 - 1 Iulie 1877.

Neculai Mircea, 1 Iulie 1874 - 1 Ianuar 1878.

Grigore Stroescu, 1 Iulie 1877 - 1 Ianuar 1879.

Mihai Dragu, 1 Ianuar 1878 - 1 Ianuar 1879.

Dumitru Burlacu, paraclisier în jurul anului 1848.

Angajarea şi înlăturarea cântăreţilor se făcea de epitropie, care le făcea

cunoscut primăriei.

Erau plătiţi cu câte 7 lei lunar, iar al doilea cântăreţ fiind obligat să facă şi

serviciul de paraclisier.

Ultimii 6 cântăreţi au fost elevi externi de la seminarul din localitate.

Începând cu anul 1879 posturile de cântăreţi de aici au fost suprimate,

întrucât biserica era închisă, iar ca ajutători la diferitele servicii, pe cari preotul

enoriei le săvârşea, serveau cântăreţii de la alte enorii şi cari se bucurau numai de

venitul dăruit de creştini, cu prilejul acelor servicii.

III. Averea

a) Externă

La data înfiinţării, Schitul n-a avut altă avere decât locul din jurul bisericii,

dăruit de Episcopie, care era proprietara întregului sat Broştenii.

5) Sin = fiu.

254

Cum că Schitul acesta n-avea niciun fel de avere se vede din jalba de la

începutul anului 1844 a nacealnicului de aici, care plângându-se isprăvniciei,

pentru lăcomia vecinilor, arată că: „Schitul, precum este ştiut, găsindu-se fără cât de puţin venit, starea noastră priveşte în puţinele sămănături, ci ni-am putea face prin prejurul chiliilor”.

Încetul cu încetul se plantează via din capătul de la deal al acestui loc.

Pentru locuinţa vieţuitorilor de aici se aflau următoarele clădiri: casa

stăreţiei, formată dintr-o cameră, un etac şi o tindă; chilia lui Antonie; bordeiul

monahului Gherasim şi o cramă mică cu pivniţa ei.

Vite, proprietate a Schitului, n-au fost şi de alt fel nici nu erau de trebuinţă.

Din cauza lipsei de pământ pentru plugărie, ieromonahul Isihie ţinea

pământ în arendă la Ghermăneşti, unde era moşia M-rii Fâstâcilor-Vaslui, dar din

însemnările rămase, cu privire la această plugărie, nu pare să fi avut tocmai mare

folos de pe urma ei, decât doar ca să-şi poată duce zilele înainte.

Schitul neavând averi la data întemeierii şi nici nădejde de a căpăta danii,

de aceia şi numărul veţuitorilor de aici a fost mic.

Până pe la 1859 singurul avut al Schitului a fost via de lângă el şi locul de

prin prejurul bisericii în suprafaţă de 10 hectare, care se cultiva de vieţuitorii de

aici, pentru hrana lor, iar fânaţul şi vinul se vindeau în folosul bisericii.

Singurele averi, care au venit în urmă, pe seama bisericii acestui Schit, au

fost 2 vii, din cari numai una a fost danie.

În inventarul din 1853, cel întăi întocmit, cu privire la averea Schitului, se

află un adaus ulterior, asupra celor procurate după această dată până la 3 Iulie

1859, când îi făcut acest adaos şi în care găsim trecut între altele: „1 vii di pi Saca s-au dăruit de părintele Dionisii, adică un pogon şi giumătate cu crama ei”.

Dacă acest călugăr Dionisie a fost vieţuitor la Episcopie, sau a venit aici

după 1853, nu putem şti; iar cu privire la vie, din hârtiile rămase din trecut şi

dăruite odată cu ea, după obiceiul vechiu, hârtii din care lipseşte tocmai cea de

danie a lui Dionisie dintre 1853-1859, putem şti următoarele:

Cel întăi stăpânitor al acestei vii vechi trebue să fi fost bătrâna Ioana lui

Pavăl Godinac, după cum rezultă din „diata” ei, dată în 1792 fiului ei Gheorghe şi cu

toate că nu pomeneşte în ea de această vie, dar întrucât acolo arată că mai are şi

alte locuri pe cari i le lasă tot lui, fără îndoială că între acelea se afla şi cel cu via

aceasta şi în care scop „diata” acelei bătrâne a rămas în mâna primului stăpânitor şi

de la el din mână în mână la stăpânitorii următori.

Nu se poate şti, dacă prin moştenire sau prin cumpărătură, via înainte de

1838 a fost în stăpânirea lui Gheorghe Darie, împreună cu „diata” din 1792, care în

acest an o vinde preotului Toma, care la rândul lui o vinde şi el lui Dumitru Vasiliu,

după cum ne spune următorul „contract” din „31 Ghenar 1838” prin care „erei Toma şi duhovnic” în faţa mai multor „cinstite feţe” arată că vinde lui „Dumitru sin Vasiliu de aici din Huşi” o vie a sa pe care o are cumpărată de la „Gheorghe sin Timofti Darii” şi „care vie se află la ocolu Saca pi moşia Sf. Episcopii Huşi” în

suprafaţă de „un pogon vie curată şi loc de livadă o firtă şi jumătate cu tocmală hotărâtă 472 lei... numai dând obişnuita dijmă Sf. Episcopii pi tot anul”.

Dacă acel Dumitru Vasiliu, fiul lui Vâlcu (Vasile) cizmarul, a fost şi el

epitrop ca şi tatăl său, aici la Schit, a vândut via călugărului Dionisie, el singur sau

a mai trecut şi prin alte mâini, nu se poate şti.

Altă vie care s-a adăugat la cele 2 numite: Schitul şi Saca a fost cea de la

Ochiu, rămasă Schitului pentru acoperirea sumei de 2485 lei vechi şi 10 parale, ce

255

epitropul Vâlcu cizmarul datora Schitului şi care intrare în stăpânirea Schitului s-a

făcut în Ianuarie 1867.

Acestea sunt datele privitoare la viile Schitului, pe care primăria oraşului

Huşi le cerea în 1887 şi pe care epitropia nu li-a putut da, mărginindu-se a arăta

numai că asupra lor n-are acte, ci numai paşnică stăpânire.

Dintre toate viile, cea de la Schit era cea mai mare, ajungând în 1865 să

aibă o suprafaţă de 3 pogoane.

Din „sămile” de pe unii ani, ce ni-au rămas, rezultă că viile acestea au fost

cultivate şi pe cont propriu, dar mai ales se închiriau prin licitaţie publică.

Dacă luăm de pildă anul 1867 găsim că viile au produs 503 vedre vin, care

s-au vândut cu 1760 lei vechi şi 20 parale, iar costul lucrului lor fiind de 600 lei, a

rămas un folos bănesc de 1160 lei; iar dacă se arendau, folosul era mai mic, după

cum de pildă cele 3 vii în 1870 au fost arendate astfel: Schitul cu 518 lei, Saca cu

260 lei iar Ochiu cu 111 lei, deci 889 lei.

Preţul a variat după ani şi a scăzut din ce în ce, din cauză că viile fiind

numai exploatate şi prea puţin îngrijite fie de epitropie, fie de arendaşi, au început

să se strice.

Pe lângă venitul de la vii, biserica mai avea venit din vânzarea lumânărilor

şi a untdelemnului, ce creştinii voiau să dăruiască bisericii, iar în cea ce priveşte

cheltuielile, acestea se făceau cu lucrul viilor, cu plata personalului şi cu procurarea

celor necesare serviciului bisericesc.

Bugetul se întocmea de epitropie şi după 1864 se verifica şi aproba de

primărie.

Venitul fiind mai mare decât cheltuielile, la finele fiecărui an rezulta cât-un

excedent bănesc cum de pildă în 1869: 1215 lei şi 13 parale, iar în 1871: 2597 lei 27

parale şi de altfel şi cel mai mare ce a putut să rezulte vreodată şi după care sumele

s-au micşurat treptat.

Excedentele au variat între aceste sume şi ele au fost întrebuinţate la

desele reparaţii ale bisericii, iar din când în când şi ale chiliilor şi datorită acestui

fapt la finele anului 1873 în casa epitropiei erau numai 54 lei şi 60 bani.

Încetul cu încetul viile, din neîngrijirea trebuincioasă, au ajuns să producă

tot mai puţin, fapt accentuat şi mai bine după dărâmarea bisericii din anul 1878,

ajungând ca via de la Saca să se arendeze în 1884 cu 58 lei şi 75 bani, Schitu cu

Ochiu 105 lei, deci toate numai cu 163 lei şi 75 bani.

Via de la Ochiu, din pricină că-i arsese crama şi-i pierise viţa, ajunsese, ca

în anul 1879, să fie arendată numai cu 2 lei.

După închiderea biserici din 1878, personalul a fost suprimat din bugetul

Schitului, dându-se doar numai preotului anual „pentru căutarea cu cele religioase a enoriaşilor, cari au acolo morminte, 50 lei”.

Din excedentele anilor precedenţi, începând cu 1874, biserica avea în 1887

suma de lei 502 şi 60 bani, pe care primăria obligă la 7 Octombrie 1887 pe epitropie

ca s-o depună şi să-i înainteze recipisa, ceia ce s-a şi făcut.

În anul 1887 luna Februarie 23 epitropia plăteşte percepţiei un rest de 151

lei în contul răscumpărării bezmanului.

Aceasta a fost o dare pe care locuitorii embaticari, adică chiriaşi, o plăteau

mai întâi Episcopiei, iar după secularizarea din 1864, Statului, care a încasat-o, fie

în natură, fie în bani prin anumiţi slujbaşi.

Primăria oraşului, răscumpărând această dare de la Stat în anul 1872, a

rămas ca ea să încaseze de la fiecare proprietar de casă sau vie suma, ce urma s-o

256

dea odată pentru totdeauna, pentru ca fiecare să rămâie bun stăpân pe locul lui şi

deşi în trecut nicăieri n-am găsit arătat că Schitul a plătit embatic Episcopiei

înainte de 1864 şi statului, după această dată, totuşi în 1872 primăria a obligat

Schitul ca să-şi răscumpere şi el această dare şi în consecinţă din chitanţa percepţiei

No. 688 din anul 1872 se constată că a achitat în acest scop suma de lei 893 şi deci a

rămas stăpân pe averea lui.

Dar se vede că mai rămăsese încă un rest de 151 lei, de care primăria nu

voia să rămână păgubaşă şi intenţionând ca să ia averea Schitului, ia dispoziţiuni

pentru intrarea mai întâi în posesiunea actelor de proprietate a averii lui şi în

acelaşi timp obligându-l pentru ca să-şi plătească toate datoriile, aşa că la data

luării în stăpânire a averii, acesta să nu mai aibă nici o sarcină!

După ce primăria se interesează de acte, după ce obligă epitropia să-şi

plătească datoriile şi să depună banii, ce-i aveau în casă, declară la 17 Decembrie

1887 desfiinţată epitropia şi ia în seama sa averea.

Ceia ce n-a făcut Statul cu secularizarea din 1864, a făcut primăria prin un

simplu vot al consiliului ei comunal în şedinţa de la 8 Decembrie 1887, secularizând

în folosul ei această avere bisericească!

Şi dacă acesta e un lucru care naşte mirarea, apoi cu atât e mai neexplicabil

şi naşte şi el mirarea şi mai multă e faptul că nu s-a găsit nimenea în lumea

bisericească de aici, care să se opună la această secularizare, să protesteze şi să

caute să lucreze pentru anularea acestei răpiri a unei averi bisericeşti!

Luată în stăpânire această avere, primăria o consideră avere proprie şi în

consecinţă arendează livada Schitului şi-i vinde viile de la Saca şi Ochiu.

Arenda livezii a plecat de la 50 lei anual şi a ajuns azi la 10.000 lei.

Şi nu numai atât dar ca culme a socotinţei, că-i stăpână necontestată şi a

bisericii Schitului, ne serveşte intervenirea ei în Ianuarie 1902, când auzind că

Episcopia ar intenţiona să dea catapiteazma unei biserici din eparhie, se dă drept

stăpână şi a obiectelor bisericeşti de la biserica Schitului şi se opune la această

dăruire!

Azi locul schitului e considerat ca proprietate incontestabilă a primăriei,

nefiind socotit decât doar ca un simplu articol bugetar la partida veniturilor şi ca un

simplu număr de inventar, fără a se gândi cât de puţin la schimbarea stării de jale

în care a ajuns biserica!

b) Internă, odoare

Din cuprinsul inventarelor vechi, întocmite în cursul timpului, se vede că

biserica acestui Schit a avut în chip îndestulător obiectele trebuitoare serviciului

bisericesc, unele chiar cu oarecare valoare materială.

Din „Însemnare de zestrea bisericii ce se află până astăzi în Schitul Vovidenia, 1853, Mai 8” şi care îi cel mai vechiu inventar al bisericei; din adaosul

făcut acestui inventar cu privire la lucrurile procurate între 1853 şi 1859 şi din

inventarul din 16 Decembrie 1865 se vede că pe lângă celelalte obiecte de trebuinţă

şi care erau în număr îndestulător se mai aflau şi următoarele de argint: un rând de

sfinte vase, 2 cruci din care una cu boabe de mărgean, un sfeşnic cu trei lumini, 3

linguriţe, un vas de căldură, o cădelniţă, 6 perechi paftale, 14 candele, un aer cusut

cu fir de aur, o icoană mică a Maicii Domnului îmbrăcată cu argint, coroniţele de la

icoanele împărăteşti, o cruce mică cu lemn sfânt, un engolpion de os cu ornamente

de argint pe margine, o ladă mică de chiparos, 2 monete de aur (un „funducliu” şi o

257

„rubiea”) la salba Maicei Domnului, iar pe lângă altele şi un număr de „givrele”

adică batiste albe cusute cu fir de aur şi argint.

Din inventarul, întocmit la 4 Ianuarie 1881, de obiectele găsite atunci la

Schit şi duse la Episcopie, se vede că o parte din ele şi tocmai cele mai rare şi mai de

preţ nu s-au mai găsit în fiinţă.

Aceste odoare au fost dăruite fie de ctitori, fie de alţi binefăcători creştini şi

numai două din ele poartă inscripţii şi anume: o cruce de la arhimandritul Epifanie

şi un sfeşnic cu trei lumini de la vorniceasa Smaranda Bogdan, născută Roseti.

A avut şi două clopote, fără inscripţii, dintre cari fără îndoială că cel mai

mic a fost de la prima biserică, iar cel mai mare de la a II-a.

IV. Epitropii

Ca epitropi şi îngrijitori de buna păstrare a avutului bisericesc de aici, după

clădirea celei de a II-a biserici au fost următorii:

Vâlcu Cizmariu. (1837 - 22 Decembrie 1866). Întrucât, ca iniţiator şi ca cel

ce ajutase mai mult la zidirea bisericii a II-a, a fost negustorul din Huşi anume

Vâlcu, de aceia după datina veche el, pe lângă că s-a bucurat de măgulitorul nume

de ctitor, apoi a fost şi epitrop la această biserică tot timpul vieţii sale, numai cu o

mică diferenţă la finele acestei vieţi.

În hârtiile vechi îl găsim purtând mai multe numiri, după cum urmează:

Vâlcu Cizmariu, Vasile Mihăilă, Vasile Mihailovici, Vâlcu Mihail, iar noi întrucât în

cele mai multe locuri cât şi în cele mai vechi l-am găsit mai mult cu primul nume, i

l-am dat pe acela.

Nu ştia carte şi în diferite locuri şi mai ales în „sămile” de venituri şi

cheltuieli a bisericii, numele îi era semnat de scriitor.

A îndeplinit însărcinarea de epitrop din anul 1837 până la 22 Decembrie

1866, când dă pe seamă, după inventarul întocmit la 10 August 1865, întregul avut

noului epitrop Dimitrie Vasiliu, fiul său, asistând din partea primăriei ajutorul de

primar.

Din procesul-verbal de predare pe seamă din 22 Decembrie 1866 reiese că

fostul epitrop Vâlcu Cizmariu a rămas dator bisericii cu suma de 2485 lei vechi şi 10

parale, bani pe cari n-a avut de unde să-i înmâneze noului epitrop.

Pe lângă bătrâneţe cred că şi această lipsă de bani, care va fi fost simţită, a

determinat pe primărie ca să-l înlocuiască şi să treacă peste o orânduială

tradiţională, adică să îndeplinească această însărcinare până la moarte, dar tot a

fost menajat prin faptul că în locul lui n-a fost numit un străin, ci însuşi fiul său.

Credem că această lipsă se datoreşte faptului pe deoparte că el n-a ştiut

carte ca să-şi poată ţinea bine singur socotelile, iar pe de alta ca el fiind negustor, va

fi folosit în negustorie excedentul bănesc al fiecărui an, sau poate că vânzând vinul

la negustori, răi de plată, a rămas el încărcat cu acea datorie faţă cu biserica, a

cărui epitrop era.

Dar bătrânul Vâlcu, fiind om cinstit, peste puţină vreme, la 8 Ianuar 1867,

pentru această datorie, trece în stăpânirea bisericii o vie a sa deia „Fundul Ochiului” la punctul numit „Varniţa” împreună cu „crama şi ciuveile ei”.

Şi în acest chip bătrânul epitrop îşi regulează în chip cinstit mânuirea, timp

de aproape 30 de ani, a venitului bisericii, a cărui iniţiator a fost, retrăgându-se cu

sufletul împăcat.

Când a murit nu se ştie, iar ce se mai poate şti despre el îi că în Mai 1868

încă trăia, dar de sigur că era într-o vârstă destul de înaintată.

258

Cauza pentru care nu figurează şi el în tabloul ctitorilor alături de tovarăşii

lui, n-o putem şti.

A fost îngropat aici la Schit şi piatra de la capul lui, datorită distrugerilor

de aici, a dispărut şi azi nu se mai ştie locul de veşnică odihnă a iniţiatorului clădirii

bisericii care, din răutatea omenească, a ajuns în starea de jale de azi!

Dumitrache Vasiliu. (22 D-brie 1866-28 Aprilie 1868). A îndeplinit această

însărcinare puţin timp, numai un an şi patru luni, încetând din viaţă la 28 Aprilie

1868.

La verificarea gestiunei sale, care a avut loc în ziua de 15 Mai 1868 şi care

s-a făcut de: noul epitrop, numit de primărie, preotul G. Orişanu de la biserica Sf.

Neculai şi de delegatul primăriei, fiind prezenţi din partea răposatului soţia sa

Catinca şi tatăl lui, bătrânul Vâlcu, care pun degetul pe actele încheiate.

Răposatul epitrop a rămas şi el dator cu 2311 lei vechi plus încă 407 lei

vechi „câştiul lui Sf. Dumitru” ce arendaşul viilor V. Popazu din 1867 pretindea că

i-a dat, fără a primi adeverinţă, fapt care a ajuns la punerea acestuia la jurământ în

faţa instanţelor judecătoreşti.

După judecata urmată între moştenitorii acestui epitrop şi primărie,

aceasta a depus în mâna epitropiei în anul 1873 suma de lei noi 587 şi 50 centime,

din ceia ce datora răposatul şi cu aceasta chestiunea lui bănească a luat sfârşit.

Preotul G. Orişanu. (15 Mai 1868 - 7 Mai 1869). Imediat după numirea sa,

care i s-a făcut cunoscut de primărie la 12 Mai 1868, a procedat împreună cu

ajutorul de primar Zaharia Giurcăneanu la luarea în primire a averii Schitului, iar

la 26 Mai, prin o adresă trimisă primăriei, arată starea de la Schit şi pricinile

pentru care treburile materiale nu pot merge bine, indicând şi unele măsuri de luat

pentru viitor.

Drept consecinţă a acestei adrese, a fost numit cu începere de la 1869 un

contabil, care să ţie de aproape socotelile de aici, anume N. Băicanu, cu salar de 37

lei vechi anual.

Ioan Antonescu. (7 Mai 1869 - Iunie 1870). Despre el nu putem şti altă ceva

decât că era gospodar fruntaş în Broşteni şi că primăria prin adresa ei de numire, îl

invită să depună garanţie materială şi să-se silească a scoate datoriile vechi ale

bisericii Schitului.

Vasile Popazu. (1 Iulie 1870 - 1 Iulie 1871). A fost institutor la şcoala No. 1

din Huşi şi vecin cu Schitul, pe a cărui vii le-a ţinut un timp în posesie.

Ioan Margine zis şi Ioan Potârcă. (1 Iulie 1871 - 1 Iulie 1873). Era vecin cu

Schitul, având pe dealul Coţoiului o moară de vânt.

Neculai Cişman (1 Iulie 1873 - Mai 1878). De profesiune profesor la seminar

mai întăi, apoi avocat. Om politic de frunte, fiind în mai multe rânduri primar,

deputat şi senator şi pe care adversarii politici nu l-au cruţat de loc.

Dacă asemenea neajunsuri s-ar fi mărginit numai la persoana sa, nu ne-am

fi oprit asupra lor, ca să le pomenim, dar facem aceasta din pricină că ele au avut

răsunet defavorabil asupra bisericii acestui Schit.

Ceea ce face el pentru rezidirea bisericii, închise de aici, adversarii stricau,

iar la înfăptuirea celor plănuite, îi puneau piedici.

A fost cel mai bun susţinător a rezidirii bisericii şi a menţinerii cimitirului

aici, unde-şi avea mormântul familiei, care şi azi, după atâta vandalism, încă se mai

păstrează şi nimeni nu s-a atins de el, mormânt însă în care nu i-a fost dat să se

odihnească şi el!

În timpul când biserica era în fiinţă, el îi dădea un ajutor anual de 50 lei.

259

După închiderea bisericii în Mai 1878, el se retrage din însărcinarea de

epitrop.

Ultima încercare de redeschidere a cimitirului şi ca urmare şi a rezidirii

bisericii o mai face în anul 1904, dar nereuşind, se resemnează.

A murit în anul 1922 în vrâstă de 85 ani.

Dimitrie Pastia. (Septembrie 1875 - Septembrie 1878). Potrivit regulamen-

tului din 1873, întocmit de Sf. Sinod, urmând ca la fiecare parohie să fie câte 2

epitropi, unul ales şi altul numit, locuitorii din Broşteni aleg pe N. Cişman, iar din

partea guvernului este numit în Septembrie 1875, boerănaşul huşan D. Pastia, care

îndeplineşte această însărcinare 3 ani.

Costachi Anastasiu. (Septembrie 1878 - Decembrie 1887). Era absolvent al

seminarului local, de profesiune funcţionar: grefier la tribunalul local şi apoi

portărel la acelaşi tribunal.

Întrucât epitropul D. Pastia i se isprăvise periodul numirei, a fost numit în

locul acestuia, în Septembrie 1878. Împreună cu preotul I. Artene a administrat

averea schitului timp de 9 ani.

Încheiere

Din cele arătate se vede că, ridicarea primei biserici de aici şi prin ea şi

înfiinţarea Schitului, a fost loc la începutul veacului trecut, din iniţiativa unui

ieromonah de la Episcopie, iar cea de a doua, azi în ruine, datând din anul 1838.

Schitul de aici fiind aşezat în marginea oraşului Huşi, viaţa lui

călugărească nu s-a putut desfăşura în deplină linişte, ca în locurile retrase, mai

ales că biserica servea şi pentru trebuinţele religioase ale unei enorii, care-şi avea

îngrijitorii ei fireşti.

Şi-a luat apoi fiinţă, nu în marginea unui sat răzăşesc, deci într-un loc unde

ar fi putut să-şi înmulţească averea prin danii şi cumpărături ieftine şi ca urmare

să aibă putinţa pe de o parte să-şi înmulţească şi numărul vieţuitorilor, iar pe de

alta să le înlesnească un traiu mulţumitor, ci în coasta unui târg, unde nimeni nu

era stăpân deplin pe ceia ce avea.

Şi-a început apoi viaţa într-o vreme, când daniile la locaşurile călugăreşti

începuse a se împuţina.

Dania unei vii, sau mai precis, dania folosirei acelei vii, n-a adus nici o

îmbunătăţire vieţii călugăreşti, deoarece ea a fost administrată de epitropie,

formată din nacealnicul de aici şi primul ctitor, şi folosul de la dânsa se întrebuinţa

la desele reparaţii a bisericii.

Aici n-a putut fi vorba deci, nici de coşare şi hambare pline de cereale, nici

de ocoale pline de vite şi nici de pivniţe pline cu vase de vin, ca în alte părţi, ci

numai de strictul necesar, ba încă şi mai puţin decât acesta, chiar de o complectă

sărăcie, fiind trebuinţă a umbla prin sate după milostenie, aşa că din acest punct de

vedere viaţa călugărească de aici, a fost în adevărata ei notă: sărăcia.

Cu toate că pe deoparte, din lipsa de mijloace materiale pentru întreţinere,

iar pe de alta din cauză că biserica servea şi pentru enoria Broşteni, Schitul era pus

în neputinţă de a-şi mai continua înainte firul vieţii, la fel ca în atâtea părţi, totuşi

biserica ar fi putut rămânea biserică de enorie, dacă în primul loc natura n-ar fi fost

protivnică cu terenul ei de coastă de deal, a cărui straturi, datorită ploilor, au

alunecat la vale, provocând dărâmarea.

Apoi după dărâmare, n-a fost unire între factorii, cari ar fi putut face ca

biserica să fie refăcută, căci ce făceau unii, stricau alţii, iar alţii şi tocmai cei mai

260

îndreptăţiţi, clerul, nu s-a mişcat de loc, decât doar printr-un bătrân monah şi de

altfel şi ultima scânteie a vieţii călugăreşti de aici, Gherasim, care umbla după

milostenie şi care adesea dar adversarii politici i-au pus piedici şi aici.

Dar o chestiune, care s-a adăugat mai în urmă şi care a devenit o principală

piedică la reclădirea bisericii, a fost cimitirul de aici, de care erau legate atâtea

amintiri pioase, căci toţi voiau în primul loc menţinerea cimitirului acesta, şi în

urmă rezidirea bisericii, dar serviciul sanitar opunându-se la această menţinere din

motive higienice, entuziasmul creştinilor a scăzut din ce în ce.

Încercării Episcopului Conon şi care fără îndoială că în parte era să fie

încununată de succes, cel puţin pentru partea primă a ţintei urmărite, adică

rezidirea bisericei, i-a pus sfârşit alegerea sa ca Mitropolit primat. De asemenea şi

munca depusă şi de urmaşul său pe scaunul Huşilor, P.S. Nicodim, rămâne iarăşi

fără rezultat, tot din cauza cimitirului.

Dar cu acest locaş călugăresc s-a petrecut un fapt curios şi anume: dacă a

scăpat de secularizarea Statului din 1864, în schimb i-au fost secularizate atât vatra

Schitului cât şi puţinul său avut de primăria oraşului Huşi.

Actul, din punct de vedere legal, era nul şi cei în drept l-ar fi înlăturat, dacă

în primul loc clerul ar fi protestat şi întrucât aceasta nu s-a întâmplat, din motive

de linişte personală, lucrurile au ajuns, unde le vedem azi: avutul Schitului

înstrăinat, iar ceea ce e şi mai trist, biserica să fie distrusă sub ochii primăriei

secularizatoare, prin arendaşii ei şi să ajungă în starea de jale de azi, iar vatra ei un

simplu număr de inventar aducător de venit, dar fără obligaţii!

Şi la această secularizare a unui bun bisericesc a contribuit şi o greşită

interpretare atât a legii comunale din 1864 cât şi a regulamentului bisericesc din

1873, potrivit cărora, epitropii bisericilor erau sub controlul primăriilor, bugetele se

verificau şi aprobau de acestea, întreţinerea bisericilor, acolo unde n-aveau averi

proprii, îngrijirea apoi a cimitirelor se făceau de acestea şi ca urmare şi aici

primăria din Huşi, încetul cu încetul, a început, din simpla îngrijitoare şi

observatoare a unor chestiuni, ce greşit i-se dase în seamă, în timpuri când biserica

din România era fie sub regimul lui Cuza, fie sub amintirea acelui regim, zic că a

început a se obişnui cu ideia de stăpână a acestui avut bisericesc şi datorită faptului

că autorităţile bisericeşti, la timp, nu s-au interesat de loc, sau aproape de loc de

rezidirea bisericii, apoi datorită faptului că populaţia creştină n-a opus nici ea vreo

rezistenţă în acel moment şi în sfârşit datorită descompletărei epitropiei, prin

plecarea celui mai activ, N. Cişman, şi în care rămăsese numai un epitrop mirean,

funcţionar cu mişcările îngrădite şi preotul care s-a dovedit în urmă că a fost un bun

pentru alte însărcinări, dar nicidecum elementul activ trebuitor în acele momente

aici, primăria secularizează avutul Schitului în 1887, fără nici o piedică.

Şi primăria a avut un singur motiv, pe care s-a întemeiat şi anume faptul că

cimitirul ne mai putând funcţiona pe viitor aici, iar pentru înfiinţarea şi

întreţinerea celui nou a fost nevoie ca averea cimitirului vechiu să fie folosită pentru

cel nou, ce urma să ia fiinţă la Dric.

Motivul acesta, invocat de primărie, nu poate să aibă nici cel mai mic

temeiu legal, căci nu cimitirul de aici a fost punctul iniţial în jurul căruia s-a

adăugat în cursul timpului: clădirea bisericii, viaţa atât cea călugărească, cât şi cea

de enorie, locul de aici cât şi viile; ci din contra, cimitirul a fost un adaos ulterior,

ceva secundar de care Schitul n-a avut nici o nevoie.

Şi apoi nici motivul că, întrucât biserica nu mai funcţiona, a determinat

primăria ca să-i secularizeze avutul, nu-i mai puţin temeinic, căci dacă ca parte

261

materială biserica nu mai funcţiona, apoi din punct de vedere legal, ca idee, ea

exista şi avutul ei era un bun bisericesc, care trebuia să rămână bisericii şi numai ei

şi sub administrarea bisericească, iar nu să fie răpit, înstrăinat şi restul

administrat de o autoritate civilă şi deci nefirească.

Dar dacă tineretul de azi, nu ştie decât să petreacă pe iarba verde de aici şi

să-şi însemne numele pe pereţii bisericii, în schimb bătrânii, cari au cunoscut viaţa

de altădată de aici, cari îşi au legate de acest loc amintiri pioase de cei iubiţi ai lor,

vorbesc cu multă duioşie de ceia ce a fost odată, faţă cu jalea de azi şi încă aşteaptă,

dar cu multă îndoială, o reînviere şi o schimbare a stării de aici.

Dar dacă oamenii trecutului au dus lucrurile acolo, unde le vedem azi, şi

dacă despre cei morţi nu trebuie să vorbim decât numai bine, în schimb trebuie să

ne interesăm despre ceia ce s-ar putea face, potrivit timpului în care trăim, pentru

schimbarea în bine a stării rele de azi,

În acest scop trebuie de luat aminte la ideia atât de potrivită a P.S. Episcop

Iacov, care doreşte să reînvie viaţa călugărească de aici, dar în acelaşi timp s-o pună

în folosul unei opere de binefacere, atât de necesare azi.

Avându-se în vedere că motivul secularizării este cu totul netemeinic, iar

starea de jale de aici, adusă de această secularizare, nu mai poate merge înainte; că

folosul pentru primărie de 10.000 lei anual, din arenda locului, este un fel de

nimica, faţă de însemnătatea operei religioase şi de asistenţă socială, ce P.S.

Episcop Iacov Antonovici proiectează ca să înfăptuiască aici şi în sfârşit că

îndulcirea zilelor, de la apusul vieţii, a bătrânilor săraci şi neputincioşi, nu se poate

face nici cu compătimiri sarbede şi nici cu temporarele şi aproape fictivele ajutoare,

rezultate pentru ei din banalele serbări dansante, zise de binefacere cari, după cum

este prea bine cunoscut, se dau în numele săracilor, dar de cari ei se folosesc prea

puţin; că această îndulcire nu se poate face în chip real, decât numai prin înfiinţarea

de serioase instituţii de asistenţă socială, conduse în chip cinstit de persoane cari să

lucreze pentru o idee mai înaltă, cred că atât primăria, prin reprezentanţii ei legali,

cât şi toţi oamenii de bine ai Huşului, vor îmbrăţişa sănătoasa iniţiativă a P.S.

Episcop şi cu toţii se vor sili a-i da concursul pentru înfăptuirea cât mai grabnică a

acestei idei, de un atât de real folos pentru acest oraş.

13 Iulie, 1929.

ANEXE

I. Documentul de la Dabija Vodă prin care întăreşte stăpânirea Episcopiei pe 1/2 din satul Broşteni, dându-i cu acest prilej şi restul de

loc.

„Noi Evstatie Dabija Voevod Bojiiu Milostiiu Gospodar Zemli Moldavscoi6).

Adecă au venit înaintea noastră şi înaintea boerilor noştri celor mari şi mici

părintele şi rugătoriul nostru Serafim Episcopul de Huşi şi ne-au arătat un ispisoc

de la Moisei Movila Voevod pe satul Brosceni carele este al sfintei Episcopii lângă

hotarul târgului Huşilor precum ni-au arătat şi alte drese dela Irimie Voevodu şi

ispisoc de pără de faţi dela Vasiliia Voevod şi de rămas pentru o bucată de loc din

hotarul acestui sat, ci au avut pâră Episcopul Ghedeon cu târgoveţii din Huşi de au

fost zicând târgoveţii de acolo că acea bucată de hotar este pe hotarul târgului, iar

Vasiliia Voevod neputând alege acea pâră, au ales pe credincios şi cinstit Toma

6) Noi Evstratie Dabija din mila lui Dumnezeu domn ţării Moldovei.

262

marele vornic de ţara de jos să strângă oameni buni megieşi şi să socotească pentru

acea bucată de hotar în ce parte se va veni (au) în partea hotarului târgului Huşilor,

au în partea hotarului satului Episcopiei. Deci Dumnealui au mers acolo şi au

strâns oameni buni megieşi. Şi au socotit foarte cu dreptul şi s-au venit acea bucată

de hotar în partea hotarului satului Episcopiei Broscenilor. Deci atunci nefiind

făcute vii pe acel loc, l-au fost lăsat acel loc de era despre Episcopia nesocotit. Iar

venind vreme în zilele noastre venit-au părintele şi rugătorul nostru Serafim

Episcopul de Huşi de s-au jeluit cu mare jalobă zicând că au slăbit şi au meserit,

Sfânta Episcopie mai de tot şi au scăzut din toate bucăţile pentru distule nevoi şi

prade şi au rămas fără nimica şi după aceia ne-au rugat cu mare rugăminte pentru

acea moşie a sfintei Episcopii anume Broscenii şi cu acea bucată de hotar ce s-au

ales în partea hotarului satului Broscenilor, zicând că s-au făcut vii dela o vremi

încoace pe acel hotar cu acea bucată de loc şi Episcopia n-are nici un venit de pe

moşia aceaea nici din vin nici din pâne nici dintru nimică din venitul acelui hotar,

deci Domniea mea văzând cum acel sat cu acea bucată de hotar esti al Sfintei

Episcopii dat de ctitori şi Domnii ce au fost mai de nainte de noi cu marele blăstăm

Sfintei Episcopii şi rămâind şi Sfânta Episcopie la lipsă de tot venitul, am dat

părintelui şi rugătoriului nostru Episcopul din Huşi ca să iea de a zece din vin şi din

pâne şi din tot venitul acelui sat al Broscenilor şi acei bucăţi de hotar precum spun

şi diresilea Episcopiei iar păharnicul al 2-lea să n-aibă nici o treabă acolo la moşia

Episcopiei nici se zeciuiască din viile ce vor fi pe hotarul satului aceluia precum le

spun şi ispisoacile în semne prin pregiur care au hotărât boerinul ce mai sus scrie

Toma marele Vornic, precum are Sfânta Episcopie şi întărituri dela toţi Domnii.

Pentru aceia ca să fie şi de la Domnia mea Sfintei Episcopii de Huşi satul acela în

semnea ce se cheamă Broscenii ace bucată de hotar şi cu venitul a tot hotarul din

vin şi din pâne şi din tot venitul ca să fii şi de la Domnie me dreaptă ocină şi moşii

şi miluire şi uric şi întăritură cu tot venitul neclătit în veaci iar după a noastră,

viaţă şi Domnie pre cine va alege Dumnezeu să fie Domn în ţara noastră Moldova să

aibă a da şi a întări Sfintei Episcopii să nu strice a noastră tocmală şi întăritură. Iar

cine ar vre să strice a noastră danie şi miluire şi întăritură unul ca acela să fie ne

ertat de Domnul Dumnezeu şi de Preacurata Maica Sfinţiei sali şi de 318 părinţi de

la Nichea şi de toţi Sfinţii şi să aibă parte cu Iuda şi cu trecletul Ariea în vecii

vecilor în munci amin. - U. Ias. vlet... sam gospodin cazal”7).

II. Actul de secularizare a avutului Schitului de către primăria oraşului Huşi.

ROMÂNIA

Primăria Com. Huşi

No. 4967 1887 Decembrie 17

Se va aştepta întrunirea

Comisiunei instituite şi preda

pe samă conform aceştiea.

(ss) Ic. Artene

DOMNILOR EPITROPI,

Consiliul acestei comuni în şedinţa de la 8 corent prin procesul-verbal No.

108;

7) În Iaşi, anul... Însuşi Domnul a poruncit. Documentul în Cronica Huşilor e nedatat, iar

în opisul documentelor Episcopiei Huşilor are data 7170 (1662) Apriil 4.

263

Văzind că Biserica Schitului din causă că este ruinată nu funcţionează de

mai mult timp, de aseminea nici cimitirul şi nu se mai pot restabili;

Văzând că s-a luat dispoziţiuni de a se face un nou cimitir pentru care se

reclamă cheltueli şi, considerând că din moment ce Biserica Schitului şi Cimitirul

dela Ea nu mai funcţionează nu mai poate avea loc nici existenţa Epitropii, iar

proprietăţile ce posedă revin de drept noului Cimitir.

Au decis.

Ca viele în număr de trei posedate de acea biserică să se treacă în

proprietatia şi adminsitraria Comunei, până când se vor lua dispoziţiuni de a se

vinde şi valoarea lor a se întrebuinţa pentru faceria necesarilor la noul Cimitir; În

acest scop am instituit o Comisiune care să primiască pe samă atât acele vii cât şi

ori ce altă avere posedată de Biserica Schitului.

Subsemnatul conform sus citatei decisiuni, are onoare a vă ruga să predaţi

pe samă cu inventar Delegaţiilor comunei, D-lui Adjutor Haralamb Nicolau şi

Arhitectul Comunii toată averea zisei Biserici.

Primiţi Vă rog asigurarea consideraţiei mele.

Primar, (ss) I. GHEORGHIU Secretar, (ss) G. ZAMFIRESCU

DOMNIEI-SALE DOMNILOR EPITROPI BISERICEI SCHITULUI

Notă: după Econom stavrofor V. Ursăcescu, Istoria fostului schit „Vovidenia”, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1929, 47 p.

Ştampila Bisericii „Sf. Dumitru” din Huşi.

264

O CATAGRAFIE INEDITĂ A BISERICII

“SF.DUMITRU” DIN HUŞI DIN 1879

de Mihai Rotariu

În recentele lucrări autorii identifică una din cele două biserici de lemn

amintite de Marcus Bandinus la 1646 cu Sf.Dumitru1), biserică amplasată la 7 m

miazănoapte de cea actuală, construită din lemn, acoperită cu şindrilă, pe locul

Sfintei Mese este zidită astăzi o cruce2). Testamentul preutesei Irina din 8 iulie 1681

menţionează printre martori un preot „de la Broşteni”, identificat ca aparţinând

Bisericii Sf.Dimitrie din Huşi3). Un Popa Toader, căsătorit cu Maria, fiica lui Ilie

Kogălniceanu, care dădea la 1 august 1654 o bucată de pământ unei rude

Hăbăşescu, se crede a fi slujit la aceeaşi biserică4). Se pare că pe la 1802-1803 a fost

ridicată o altă biserică5). Printre slujitorii bisericii la 1812 sunt menţionaţi: „pr.Ilie, pr. Hristea, ipodiaconi cu ţârcovnici: Iancul, Pavăl, Hariton, Vasăle, Vasăle”6).

Ioan Neamţu identifică ca slujitori:pr.Ignat, pr.Nedelcu, iar din 1820 pr.Ilie

Ştefănescu, care îşi aduce contributia la biserica construită între 1834-18467). La

1858 cele 263 de familii din parohia Sf.Dumitru erau căutate de pr.iconom Ilie

Ştefănescu, pr.iconom Vasili Kălmăzachi, pr.iconom Necolai Dacu, pr.iconom Gavriil

Andrisan, pr.Niţă, pr.Medelziu, diacon Ştefănache sin iconomul Ilie, dascălii

Tudorachi sin preotul Vasili şi Constantin sin Ştefan8). La 1864 parohia număra 269

familii şi era deservită de iconom Ilie Ştefănescu (hirotonit la 6 decembrie 1819),

iconom Vasile Hurmusachi (hirotonit la 15 februarie 1839), iconom Neculai Donea

(hirotonit la 19 februarie 1841), iconom Gavril Andrian (hirotonit la 21 ianuarie

1850), iconom Ioan Purpulină (hirotonit la 8 aprilie 1854), diacon Ştefan Iliescu

(hirotonit la 13 ianuarie 1854), paraclisierii Ştefan Vasiliu şi Ioan Donea, dascălul

Theodor Hurmusachi9), în 1865 cele 270 de familii erau păstorite de icon. Ilie

1) Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Editura Porto-

Franco, Galaţi, 1995, p.168; pr.stavrofor Constantin Găluşcă, Istoricul bisericii Sf.Dumitru-Huşi, Huşi, 2000, p.2.

2) Ioan Neamţu, Pioasa închinare, tipărită cu binecuvântarea preasfinţitului Eftimie,

episcopul Romanului şi Huşilor, 1995, p.109. 3) Istoria Huşilor, p.168; pr.stavrofor Constantin Găluşcă, op.cit., p.2; vezi şi Ioan

Caproşu, Documente privind istoria oraşului Iaşi, vol.II, pag.498, doc.559; revista Ioan Neculce, fascicula 9II, 1933, p.314; Nicolae Iorga, Studii şi documente, vol.VI, p.144-145,

nr.17, Extrase. 4) Istoria Huşilor, p.168; pr.stavrofor Constantin Găluşcă, op.cit., p.3. 5) Istoria Huşilor, p.169; pr.stavrofor Constantin Găluşcă, op.cit., p.4. 6) Const.N.Tomescu, Despre înmulţirea clericilor hirotonisiţi în Valahia la 1812.Isvod

nominal al clericilor din eparhia Huşului, în Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău, vol.XXIII, Tipografia Uniunii Clericilor Ortodocşi din Basarabia, Chişinău,

1933, p.; republicat în revista Prutul, an III, nr.2-3 (21-22), februarie-martie 2003, p.8. 7) Ioan Neamtu, op.cit., p.109. 8) Costin Clit, Un tablou statistic ecclesiastic al judeţului Fălciu din 1858, în Prutul, an I,

nr.2, februarie 2001, p.5. 9) Idem, Un tablou statistic eclesiastic inedit al judeţului Fălciu din 1864, în Prutul, an I,

nr.6, iunie 2001, p.5.

265

Ştefănescu (hirotonit la 6 decembrie 1819), iconom Vasile Hurmusachi (hirotonit la

24 februarie 1830?), icon Nicolae Donea (hirotonit la 19 februarie 1841), icon Gavril

Andrian (hirotonit la 21 ianuarie 1850), icon Ioan Purpulină (hirotonit la 28 aprilie

1854), diacon Ştefan Iliescu (hirotonit la 13 ianuarie 1854), dascălul Theodor

Hurmuzachi (numit la 10 septembrie 1863), eclesiarh Ioan Donea (fără decret)10), iar

în 1878 slujeau icon.Ilie Ştefănescu, pr.N.Donea, pr.Gavril Andriescu,

pr.I.Purpulină, diacon Ghe Codreanu, paraclisier D.Vasiliu11). Preotului Nicolae

Donea i se datorează zidirea clopotniţei prin înlăturarea a două mici turnuri de

lemn din faţă, între anii 1875-187612). Biserica este menţionată şi de către preotul

Scarlat Porcescu13).

Catagrafia întocmită la 25 aprilie 1879 înregistrează o serie de odoare

bisericeşti din argint şi aur (potire de argint suflate cu aur, discuri de argint suflate

cu aur, steluţe de argint, linguriţe de argint, cruci de argint, chivot de argint,

cadelniţe de argint, candele de argint, icoane îmbrăcate cu argint, salba alcătuită

din diferite monede), 8 clopote mari şi mici, Evanghelie îmbrăcată cu argint şi

numeroase alte obiecte, fapt care demonstrează şi starea materială a enoriaşilor.

Biserica dispune de numeroase cărţi de cult înregistrate în catagrafie, unele dintre

ele fiind în limba rusă (Evanghelie, Liturghiere, Apostol, Psaltiri, Octoih). Biserica a

fost construită în cartierul bulgarilor, grădinari pricepuţi şi gospodari desăvârşiţi,

multi dintre ei ocupându-se şi cu activităţile negustoreşti. Pe un policandru mic de

alamă, înregistrat şi în catagrafie la poziţia 125, a fost săpată inscripţia: „Acest

policandru s-a dat în biserica Sf.Dimitrie, Huşi, în poporul bulgarilor”14). Este

înregistrată şi donarea unui felon din stofă albastră de către Hagi Hristea.

Catagrafia reflectă inexistenţa unor dughene sau a unor bunuri mobiliare şi

imobiliare în proprietatea bisericii. Înregistrarea unor monede datate din 1767 cu

figura ţarinei Ecaterina a doua ne poate duce cu gândul la existenţa bisericii în acea

perioadă. Catagrafia reprezintă o importantă sursă istorică, iar publicarea ei se

vrea o mică contribuţie la istoricul bisericii Sf.Dumitru din Huşi. Cercetarea şi

publicarea documentelor inedite nu poate fi decăt benefică istoriografiei locale.

10) Idem, Date statistice inedite ale parohiilor judeţului Fălciu din anii 1865,1878,1895 în

Cronica Episcopiei Huşilor, VI, 2000, p.210. 11) Ibidem, p.217. 12) Ioan Neamţu, op.cit., p.109; Istoria Huşilor, p.169. 13) pr.Scarlat Porcescu, Episcopia Huşilor.Pagini de istorie, editată de Episcopia

Romanului şi Huşilor, 1990, p.128. 14) pr.stavrofor Constantin Găluşcă, op.cit., p.7 (este redată inscripţia).

266

Catagrafie arătătoare de averea mişcătoare şi lucrurile purtate a

[bisericii] Sf.Mucenic Dimitrie din comuna urbei Huşi

1879 Aprilie 25 zile

1.Trei Sfinte Evanghelii din care două legate cu piele iar una cu mucava de hârtie

2.Una Evanghelie pe dedesubt cu catifea iar pe deasupra cu argint îmbrăcată

3.O altă Evanghelie în limba rusă îmbrăcată cu madem şi fileturi de marmoră

colorate

4.Patru Liturghii vechi din care două în limba română şi două în ruseşte

5.Două rânduri Minee, unul nou şi unul mai vechi, ce servesc peste ani

6.Două Octoihuri mari pentru slujba Învierii

7.Un Octoih mic

8.Două Trioade, unul nou şi altul vechi, legat cu piele

9.Un Penticostar

10.Două Tipicuri, unul mare, altul mai mic

11.Trei Apostoli, două în limba română, iar unul în limba rusă

12.Trei Psaltiri în limba rusă

13.Trei Psaltiri în limba română, din care două noi, una veche

14.Şapte Ceasloave din care două noi mari, unul vechi, trei mici şi vechi, iar unul

mic, sfărâmat rău

15.O carte în limba rusă şi română ce cuprinde Rândiuala Bisericii de peste an

16.Altă carte în limba greacă ce cuprinde Rânduiala Bisericii de peste an

17.Un Octoih rusesc vechi

18.O carte în limba română compusă din 25 noiembrie din jurnalul Preotul

19.O carte pentru Te-Deum

20.O carte pentru Slujba Cuvioasei Paraschiva

21.O cărticică pentru Slujba Sf.Stelian

22.Trei cărticele pentru Prohodul Mântuitorului

23.O cărticiă pentru Slujba Învierii

24.O cărticică pentru Slujba Sf.Modest

25.O carte relativă la spiţa de neamuri

26.O carte de Tâlcul Evangheliei

27.O altă carte pentru Tâlcul Apostolului

28.Două cărţi de cântări ce cuprinde slujba de cântări peste ani

29.Şase cărţi ce cuprind Vieţile Sfinţilor pe lunile ianuarie, martie, august,

octombrie, iar octombrie şi decembrie

30.Cinci Moliftelnice vechi legate cu piele

31.Un Aghiasmatar mic

32.O carte cu titlul Noul Testament

33.O altă carte cu titlul de Panahida

34.Un Evanghelistariu

35.O carte cu titlul Cântările lui Moise

36.Un Acatistier mic

37.Un Utrinar sau Rânduiala utreniei

Se mai adaugă şi cărţile care nu au fost scrise în catagrafie şi care s-au dat în urmă

38.O carte cu titlul de Tesalonic

39.O altă carte cu titlul de Omilia

40.O altă carte numită Cuvântul Sf.Teodor Studitul

267

41.O altă carte numită Ilie Miniat

42.Un alt Penticostar nou cu pereţii roşii

43.O altă carte numită Rânduiala Privigherii

44.O carte numită Liturghie

45.O carte de Cuvântări bisericeşti în toate duminicile şi sărbătorile de peste an

46.O carte Sf.Mucenic Manoil, Savel şi Ismail

47.O carte numită Herovicar

48.O carte numită Aghiasmatar

49.O altă carte numită Paraclisul Sf.Haralambie

50. O altă carte numită a Sf.Pantelimon

51.O cărticică pentru Te-Deum

52.O altă carte relativă la disciplina bisericească

II

Veşmântăria

a. Feloane preoţeşti cu epitrahirile lor

1.Patru feloane cu epitrahirile lor de stofă albă şi galbenă lucrate pe “sipu” şi atlas

[…] nouă cu şireturi de fir

2.Nouă feloane cu epitrahirile lor de stofă colorate, roşii, albastre, verzi şi Havai

3.Unsprezece feloane cu epitrahirile lor cu şireturi de fir “cordele, canaruri de lână”

4.Nouă feloane cu epitrahirile lor de stofă sinilie şi stofiţe albe vechi purtate

5.Două feloane cu epitrahirile lor, adamască de mătasă bune noi

6.Cinci feloane cu epitrahirile lor tot adamască, de mătase, mai subţiri, de mai

multe culori

7.Două feloane cu epitrahirile lor de adamască, lână roşie, bune, noi

8.Şapte feloane cu epitrahirile lor de adamască, lână veche, purtate

9.Unsprezece feloane cu epitrahirile lor, vechi, purtate, de diferite culori, care nu

mai pot servi pentru slujbă

b.Stihare preoţeşti

10.Şase stihare noi de mătase

11.Nouă stihare mai vechi, tot mătase şi cutnie

12.Nouă stihare de lână plis şi cit, purtate, vechi

13.Cinci stihare preoţeşti din care două de plis, unul de cit şi două de lână, vechi,

purtate, care n-au fost scrise la catagrafia făcută în urmă

c.Stihare diaconeşti şi aorare

14.Un stihar cu aorariul lui nou de stofă roşie cu fir galben cu cruci şi serafimi pe el

15.Două stihare cu aorariile lor de stofă albă, unul bun, altul rupt

16.Patru stihare cu aorariile lor de stofă în culoare, de mai multe feţe, purtate

17.Trei stihare cu aorariile lor, două de mătase şi unul “lustin”

18.Două stihare cu aorariile lor de adamască şi lână, vechi, purtate

19 Un stihar cu aorariul lui galben, nou, bun, nepurtate, cu şiretul galben, care n-a

fost scris iar la catagrafie

20.Un felon nou de stofă albăstrie a domnului Hagi Hristea care s-a dat acum în

urmă bisericii

268

21.Cinci stihare preoţeşti din care trei de mătase, unul de lână cu mătase şi unul

simplu, de lână, noi, nepurtate, care iar n-au fost scrise la catagrafia făcută în urmă

d.Naracliţe şi poiasuri

22.Zece perechi naracliţe noi de stofă bună şi adamască mătase

23.Douăzeci perechi naracliţe de stofă şi adamască de mătase bune, înă purtate

24.Douăzeci şi una naracliţe de felurite materii mai vechi şi cam rupte

25.şase perechi naracliţe de stofă noi, bune şi nepurtate, care din greşeală n-au fost

scrise, iar unele s-au făcut acum în urmă

26.Paisprezece perechi paftale de argint din care şapte suflate cu aur, trei perechi

de argint suflate cu aur, iar la mijloc cu sidef, idem, trei perechi argint curat, iar o

pereche de sidef curat

27.Un colon (poias) sârbesc, conmpus din 29 de bucăţi de metal

28.Trei cingători cu catarame cu feţele de adamască

e.Nebederniţe preoţeşti

29.Trei nebederniţe noi, bune de stofă, cu canafuri şi siceacuri de fir

30.Opt nebederniţe de stofă şi adamască purtate, mai vechi

31.Patru nebederniţe noi, bune, de stofă, cu canafuri şi siceacuri de fir, care unele n-

au fost scrise, iar altele s-au făcut acum în urmă

f.Văzduhuri, procovee, îmbrăcăminte la Sf.Pristol şi antimisuri

32.Un rând văzduhuri şi procoveţe în trei bucăţi de atlas cusute cu fir şi cu chipuri

de sfinţi având pe ele şi inscripţia hărăzitorului

33.Patru rânduri văzduhuri şi procoveţe din trei bucăţi de stofă bună şi cu siceacuri

de fir

34.Două rânduri văzduhuri şi procoveţe de trei bucăţi de plisă şi adamască

35.patru rânduri văzduhuri şi procoveţe din trei bucăţi de stofă mai ordinară

36.Un rând văzduhuri şi procoveţe din trei bucăţi de stofă vechi

Văzduhuri şi procoveţe care unele n-au fost scrise, iar altele s-au făcut acum, în

urmă

37.Un rând procoveţe noi, de stofă, cu siceacuri

38.Un văzduh de adamască verde nou

39.Un văzduh vechi de plisă

40.Un rând de procoveţe de stofă din care procoveţele de culoare verde, iar văzduhul

de culoare albastră în rând

41.Un procoveţ de catifea roşie îmbrăcat cu fluturi

42.Două procoveţe noi, unul de culoare roşie şi altul de culoare galbenă, de stofiţe

43.Două rânduri de îmbrăcăminte la Sf.Prostol, adamască şi lână, câptuşite

44.Două rânduri îmbrăcăminte, una de “bit” şi una de cit

g.Perdele la dveră, poale de analog şi de icoane, covoare, levicere şi postavuri

45.Trei perdele la dveră, două de atlas căptuşite şi una de tulpan, cu flori, vechi

46.O predrea la dveră de adamască verde însă mai veche, care n-a fost scrisă la

catagrafia făcută în urmă

269

47.O poală de analog de adamască verde, purtată

48.O poală la analog de culoare vişinie, făcută acum în urmă

49.O perdea mică la amvon de atlas roş, căptuşită cu siceacuri de mătasă

50.Patru poale adamască şi mătase de diferite culori cu siceacuri

51.O poală de stofiţe pentru litier de culoare neagră, căptuşeală roşie închis

52.O poală la proschimatar, la mijloc cu plisă, iar la margine cu lână, albastră şi

galbenă, cu siceacuri de fir

53.Trei poale albe împletite cu bumbac pentru proschimatar

54.Zece levicere de lână, lucrate de casă, însă “una scorţă” veche şi celelalte levicere,

unele mai scurte, altele mai lungi, două dintre ele rupte pe alocuri

55.Un covoraş de lână, rotund, care s-a dat acum în urmă bisericii

56.Un postav vechi, de culoare roşie, la strana arhierească

57.O perdea de lână lucrată de casă, împletită cu lână pentru iarnă la uşa bisericii

h.Stofe, adamascuri, plise, cituri şi alte mătase întregi

58.trei bucăţi de stofă vechi, din care două galbene, una albastră, rupte şi purtate

59.Două bucăţi de stofă noi, una galbenă şi una albastră

60.O bucată adamască verde nouă (atât cele două de sus cât şi aceasta sunt date

acum în urmă bisericii de pe la morţi)

Adaosul din urmă catagrafiei făcute

61.O îmbrăcăminte pentru Sf.Prstol din lână şi mătase roşie în dungi

62.Patru rânduri procoveţe de stofă bune, de diferite culori, cu siceacuri şi canafuri

de fir pe la colţuri

i.Pânze pentru serviciul interior al bisericii

63.Şase prostiri din care cinci sunt din borangic, iar una de hasa, brodată, pentru

îmbrăcămintea Sf.Aer

64.Trei feţe de masă de bumbac

65.Cinci prosoape de bumbac

j.Obiecte de fier, de lemn şi alamă

66.Opt sfeşnice de alamă de pe Sf.Masă din Altar, bune

67.Patru sfeşnice de madem, stricate

68.Un ibric de alamă în Sf.Altar

69.Două cadelniţe vechi, de alamă

70.Un clopoţel mic, în Sf.Altar

71.Patru discuri de alamă, formă rotundă, galbene

72.Şase lăzi, patru mari bune şi două stricate

73.Şase fanare de tinichea cu geamuri de sticlă, aşezate în cozi de lemn ce servesc la

parăzi şi litanii din care două sunt stricate cu desăvârşire

74.Două sfeşnice mici de alamă la amvon

75.O toacă de fier

76.Un analog de lemn pentru citirea Sf.Evanghelii

77.Un steag mare roş de postav cu hramul bisericii pe el

78.Patru prapuri, două mai noi şi două mai vechi

79.Două analoage pentru cântăreţi

80 O masă rotundă de lemn

81.Trei mese mari de tei cu patru picioare una

270

82.Două scaune de lemn de frasin

83.Două perechi, “mucari pentru idicuri” şi policandre

84.O pereche mucari mici în altar

85.Două cruci de lemn pentru parăzi suflate cu aur

86.Două lopăţele de fier pentru dus focul în biserică

87.Un cleşte de fier

88.Două discuri de lemn pentru proscomidie şi tăiet anafora

89.Un castron mare pentru aghiasmă

90.Un fanar cu lanţul de fier în pridvorul bisericii

91.Un chip (vas-N.A) de lut pentru ţinut prescuri

92.Un hârlet de fier

93.Patru sfeşnice de lemn lucrate la strug, două mari şi două mici

94.Un sfeşnicar de lemn în Sf.Altar

95.Un mangalariu de fier cu un ceaun deasupra ce serveşte la aprins mangalul

96.Un “gardirop” mare de lemn, lustruit pentru păstrarea veşmintelor cu broască şi

lacăt la uşă

97.Două dulapuri în perete cu uşa de tablă şi broaşte la ele

98 Un scaun de lemn pentru aprinsul lumânărilor la hram

99.O scară de lemn pentru serviciul bisericii

100.Trei gratii la icoanele Sf.Ana, Sf.Ştefan şi Sf.Mina

101.Două Sfinte Aere, unul nou, unul vechi

102.O cruce Răstignirea lui Hristos, pentru Săptămâna Patimilor, cum postamentul

ei III

Odoarele bisericii

a.Argintărie şi aurărie

103.Două potire de argint suflate cu aur

104.Două discosuri de argint suflate cu aur

105.Două zvezi (stelute) de argint, una suflată cu aur, iar una nu

106.Cinci linguriţe de argint, două mari, suflate cu aur şi trei mai mici, tot de argint

107.Şase cruci de argint din care două suflate cu aur, trei lucrate “sade”, un lucrată

în […] argint

108.O cutie de plumb cu o iconiţă de argint şi două părticele din Sf.Moaşte ale

Sf.Haralambie şi Sf.Mina

109.Un chivot de argint cu alte trei bucăţi mici în interior, tot de argint

110.O copie de fier sau oţel

111.Două cadelniţe de argint din care una suflată cu aur

112.O tiplată (căldare) de argint

113.O candelă mare cu “lănţujelile ei” şi alte şase ramuri împrejur de argint la

icoana Sf.Ana

114.Un sfeşnic mare de alamă ce serveşte înaintea icoanei Sf.Ana care s-a făcut

acum în urmă

115.Patru candele de argint de mijloc la icoanele împărăteşti

116.Două candele de argint cu trei ramuri pentru lumânări la serafimi şi la Maica

Domnului

117.Şaptezeci şi patru bucâţi de argint, coroane, mâini, picioare şi alte sociuri lipite

la Sf.Icoane, unele poleite cu aur

271

118.Opt candele de argint foarte mici

119.Două sute dramuri argint în 40 bucâţi coroane, paftale, cruci, care se păstrează

în dulapul bisericii

120.O cruce de alamă

121.Cinci icoane, una mare, una de mijloc, două mici şi una foarte mică, îmbrăcate

cu argint şi cu coroane poleite cu aur

122.O salbă la icoana Maica Domnului compusă din următoarele monede: zece

lefturi mari de câte patru galbeni unul din care şapte sunt noi iar trei mai vechi,

unul o sutră patruzeci şi opt lei vechi, un left mic, calculat aproximativ la doi

galbeni austrieci ce posedă figura împărătesei Rusiei, Ecaterina a doua şi care

datează din 1767; cinci mahmudele, monede turceşti aproximativ evaluate, una

drept patruzeci şi opt de lei; un sfert mahmodic turcesc, doisprezece lei; cinci

stamboli de aur, zouăzeci lei unul; Şase jumătăţi stamboli, zece lei unul; doi irmilici

vechi, dubli de aur, treizeci şi doi de lei unul; patru irmilici vechi de aur, şaisprezece

lei unul; douăzeci şi patru irmilici noi de aur, paisprezece lei unul; patru jumătăţi

irmilici noi aur, şapte lei bucata;paispezece sferturi irmilici noi aur, trei lei şi

douăzeci parale bucata; douăzecui şi şapte ruble, una şase lei şi douăzeci de parale;

patru galbeni austriieci, treizeci şi şapte de lei unul; un galben olandez, treizeci şi

şase de lei; două nisfide mici de aur, una de un leu şi treizeci parale

123.Două Mir[…] de argint

124.Opt clopote mari şi mici, din care două mari şi unul mic sunt crăpate, unul

mare bun, unul mijlociu bun şi trei mici bune

b.Obiecte de alamă şi aramă

125.Două policandre de alamă, unul mare cu şaisprezece ramuri de sfeşnice şi unul

mic, cu opt sfeşnice sau ramuri

126.O cristelniţă de aramă

127.Un ibric mic de aramă

128.un chivot de tinichea

129.Şapte sfeşnice de alamă din care cinci mari, două mici

Această catagrafie s-a făcut de subsemnaţii epitropi ai bisericii cu hramul Sf.Dimitrie, după adresa ce ni s-a făcut de protopopie sun no.399, cu deosebire rămânând epitropiei o copie de pe aceasta care se adevereşte.

1879, Aprilie, 25

Epitropii

<ss> N.Done

<ss>

<ss>

Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, Dosar 86/1879, f.23-27,

pachet 61

272

BISERICA SF. VOEVOZI DIN HUŞI

Preot P. Vasiliu Sachelar

Parohul bisericii

În interesul de a şti noţiunile de vechime ale bisericii S-ţii Voevozi din Huşi,

a ctitorilor şi preoţilor ei, precum şi a îmbunătăţirilor ce i s-au făcut şi în privinţa

tuturora cărora formând acest memoriu, vă rog a-l publica.

Această biserică e zidită între anii 1849 şi 1855 lângă o altă biserică ce

purta tot acest patron şi dela care a rămas Sf. Pristol, actuala biserică s-a sfinţit în

2 Decembrie 1855 sub epitropii St. Armaşu şi Th. Frimu cu concursul protoereilor

Th. Coşeriu şi Irimiea Folescu; numărul preoţilor ambelor biserici au fost 16, dintre

care 11 preoţi ai fostei biserici şi anume: Preotul Adam, preotul Grigore, pr.

Gheorghe, preotul Mihalache (şi al căror pronume din cauză că sunt foarte de

demult nu s-a putut aflat), preotul Ioachim Beteu, preotul Th. Coşer (avansat în

1834 protoereu), preotul Vasile Maxim, Toma Ciudin, preotul Mardare Tudoran,

preotul Nicolae Ghibăcescu şi preotul Alex. Savinescu; iar ca epitropi ai fostei

biserici sunt Enache Miclea şi Nicolae Strechie acest din urmă mort în 1851 îşi are

mormântul cu grilaj de fier lângă uşa altarului, iar ca preoţi ai actualei biserici au

fost: preotul Vasile Loghin, preotul Vasile Andreescu, preotul Gh. Arhire, preotul

Gh. Cojan şi preotul St. Iliescu şi ca epitropi au fost St. Armaşu, Gh. Frimu, Năstase

Darie, Th. Gheorghiu, căpitan Gr. Petrescu, Alex. Ghetescu, Gh. V. Popescu, Gh.

Petroveanu, Sotir Iliescu, Ivanciu Sârbu şi C. Pivniceru, aceşti doi din urmă sunt

actualii epitropi.

Clopotniţa acestei biserici e separată şi consta în anul 1774 al facerii ei

numai din marea arcă de trecere în curtea bisericii şi care avea clădită pe ea o

cupolă de lemn acoperită cu şindrilă pentru clopote şi în locul căreia cupole s-a

ridicat tot pe acea arcă între anii 1854 şi 1857 încă două despărţituri ale existentei

clopotniţe.

Fosta biserică veche şi-a avut existenţa între anii 1770 şi 1855 după cum se

dovedeşte: a) După poziţiunea situată în centrul acestui oraş, b) După cărţile vechi

de serviciu şi anume: două Moliftelnice din anul 1764, două Evanghelii una din

1770 şi alta din 1775, un Apostol din 1784, un Ciaslov, o Leturghie şi o Cazanie din

1790, precum şi alte cărţi literare din acel timp, un Thesalonic, Chiriacodromion şi

Theofilact, c) Inscripţia clopotului mare turnat în 1799 anume pentru această

biserică şi chiar celelalte patru clopote mai mici par a fi foarte vechi, d) Din

inscripţiunile pietrelor mormântale, precum a familiei cam nedescifrabile şi care

pare a fi a boerului Castroean datată din 1800, şi a familiei Th. Frimu din 1817 şi

dintre care pietre multe s-au întrebuinţat la temelia acestei biserici, după cum se

văd două aşezate în pereţii ei, una înăuntru cu numele preoţilor Adam, Grigore şi

Gheorghe, împreună şi cu alte nume pe ea; şi o altă peatră afară anume a

comerciantului decedat Ciofea cu data din 1831.

La această biserică S-tele odoare ca număr sunt suficiente şi ca calitate şi

frumuseţe sunt superioare altor biserici din acest oraş: cea mai mare parte din ele

poartă date şi câteva inscripţiuni precum: o cruce mică din 1836 cu numele Vasile şi

Ştefan pe ea, o cruce mare din 1864 cu numele epitropului Th. Frimu şi protoereul

273

Nicolae Popescu şi notată pe ea că împreună s-a făcut încă două cruci mijlocii şi care

sunt în fiinţă împreună încă cu o alta mai mică şi fără dată.

Candele sunt douăsprezece şi anume: una din 1840, două din 1850, cea a

serafimului din 1855, una din 1867 şi şapte sunt fără dată, Sfintele vase sunt două

rânduri în plus, un potir mic pentru împărtăşit copii şi numai discul fostei Biserici

vechi are nume cu litere chirilice Safta, Alexandru, Năstase şi Maria, un chivot

artistic lucrat, cu data din 1865, cu numele epitropului Th. Frimu şi protoiereului

Nicolae Popescu, două icoane în argint, una mai mică Maica Domnului şi Sf. M.

Varvara, această din urmă are şi data din 1866, două evanghelii în argint, una la

margine şi mijloc, iar cealaltă îmbrăcată peste tot şi care e cu inscripţia

Ieromonahului Arsenie Ghibănescu, şi data din 1857. Asemenea sunt patru

cădelniţe, una din 1836, cu inscripţia Sfinţii Voevozi pe ea, una din 1884, una din

1887 şi alta fără dată.

Ca îmbunătăţiri, s-au procurat cărţi noi, un rând Minee, două Octoice mari,

două Trioade, două Evhologhioane, două Prohoade, în anul 1899-1900, s-a îngrădit

curtea bisericii cu grilaj, precum şi în toamna anului expirat, s-a făcut un local cu

două odăi pentru paraclisiarh.

Ca donaţiuni, cea mai principală a fost a defunctei Ancuţa Coşer, născută

Neculai Folescu, ce în anul 1867 a donat acestei Biserici casele sale No. 390, desp.

II, din acest oraş. În acest an s-a donat de familia defunctului Gh. I. Botez, un rând

de vestminte preoţeşti de stofă cu fir, un steag de D-nele Maria şi Zoiţa Darie, un

prapor de D-l Ion Pascal, precum şi un alt prapor de D-nii Ion Râpeanu şi Petrache

a Gavriloaei.

Între anii 1894 şi 1901, din cauză de utilitate publică, s-a luat din terenul

acestei Biserici, atât din partea nordică a Bisericii, cu alinierea străzii dintre

palatul administrativ şi hala din acest oraş, cât şi din partea sud-estică a ei, cu

deschidere a unei mici stradele. Cauzele deschiderii ei sunt: 1) Necurăţeniile ce se

făceau în curtea acestei biserici, prin trecerea a şapte megieşi cu mărfuri, vaci, viţei,

cai, capre etc., prin ograda acestei biserici şi care drept de trecere şi-l aveau de când

există biserica; 2) Că în timpuri de ploi incontinue li se distrugeau prin inundaţie

dughenele lor, după cum la trei dintre ei li s-a dărâmat şi anume: a lui Neculai

Vasiliu (Cucurig), a unui evreu, în locul căreia în prezent e mica grădină a cofetăriei

D-lui C. Pivniceriu, şi a treia e chiar prezentul local de cofetărie a D-lui C.

Pivniceriu ce s-a reconstruit de trei ori şi anume: de Ion Ilieviciu în 1874 şi

dărâmându-se l-au ucis şi pe el singur, al doilea de alt proprietar Th. Sârbu, s-a

făcut din nou în 1876 şi dărâmându-se de a doua oară, încă împreună cu a evreului,

de care era alipită, s-a reconstruit de a treia oară de actualul proprietar C.

Pivniceriu.

Ca despăgubire pentru ambele locuri luate bisericii, i s-a dat de Primăria

locală o huidiţă, ce s-a cuprins şi alipit de ograda acestei biserici, în partea despre

Vest, asemenea a primit una mie lei şi a contribuit cu 20 metri de grilaj la

îngrădirea curtei acestei biserici.

(Din „Viitorul”, Revistă bisericească şi didactică, Anul VII, No. 21-22, Iaşi, 1

iulie, 15 iulie 1905, p.11-12); republicat în „Prutul”, An. III, nr.7 (26), iulie 2003, p.1

şi 12.

274

CONTRIBUŢII LA ISTORICUL

BIBLIOTECILOR DIN HUŞI

de Mihai Rotariu

Înfiinţarea Episcopiei Huşilor şi lupta de la Stănileşti sunt, potrivit

cărturarului Dimitrie Cantemir, evenimentele care au făcut cunoscut târgul Huşi în

conştiinţa vremii1. Începuturile bibliotecilor huşene sunt legate de Episcopia

Huşilor, păstorită de ierarhi cărturari, vrednici, care au urmărit viaţa livrească a

vremii, adunând mai ales carte religioasă. Printre episcopii care s-au remarcat în

viaţa culturală românescă remarcăm pe Mitrofan tipograful, Dosoftei, Veniamin

Costachi, despre care monahii Gherontie şi Grigorie, în prefaţa lucrării Tălmăcirea la cele patru Evanghelii de Teofilact, afirmau despre episcopul huşean că „încă fiind episcop al Huşului, socotind folosul cel mare ce se pricinuieşte din tâlcuirea Sfintei şi Dumnezeieştii Evanghelii, după ce am văzut cu ajutorul lui Dumnezeu, am săvârşit de tălmăcit din limba cea elinească pe înţelesul luimbii noastre, arde cu inima ca un iubitor de folos cel de obşte al Patriei, ca să o vază şi în obşte dată prin tipărire”2, acelaşi episcop primea la Huşi Mineele greceşti tipărite în Veneţia3,

Melchisedec Ştefănescu, care deţinea în Huşi o bibliotecă importantă4, Sofronie

Bălănescu, Nicodem Munteanu, Iacov Antonovici, arhiereul Veniamin Pocitan Nifon

Criveanu, Grigorie Leu.

O bibliotecă interesantă a deţinut şi Seminarul teologic din Huşi, care a

preluat-o şi pe cea a Şcolii catihetice din urbea noastră, care odată cu desfiinţarea

Seminarului din 1893 este împărţită între Episcopie şi Internatul teologic din

Bucureşti5. Într-un inventar din 30 august 1884 au fost consemnate pentru

biblioteca Seminarului 2128 volume, hărţi, atlase, presă („Zimbrul”, „Gazeta de Moldova”, „Steaua Dunării”, „Românul” şi altele)6. În fiecare an epitropia

seminarului acorda anumite sume în vederea achiziţionării cărţilor necesare7,

adăugându-se numeroasele donaţii cum ar fi cea a arhimandritului Melchisedec

Ştefănescu (58 de volume şi manuscrise ce cuprindeau lecţiile predate la Seminarul

1 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p.77. 2 Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, Tom II, 1910, p.230. 3 Vasile Vasilache, Mitropolitul Veniamin Costache, Tipografia Mănăstirii Neamţ, 1941,

pp.58-59. 4 Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Editura Porto-Franco,

Galaţi, 1995, p.219; Petru Necula, Precum lumina din lumină se prefiră (Din istoricul instituţiileor culturale vasluiene) în volumul Treptele devenirii, 30 de ani, coordonator Teodor

Pracsiu, Editura Thalia, Vaslui, 2002, p.19. 5 Costin Clit, Istoricul şcolilor de cântăreţi bisericeşti din eparhia Huşilor-Huşi, Bârlad,

Vaslui în Cronica Episcopiei Huşilor, V, 1999, p.273. 6 Idem, Istoria seminarului teologic din Huşi, în Cronica Episcopiei Huşilor, IV, 1998,

p.297. 7 Idem, Documente inedite ale Seminarului teologic din Huşi din timpul arhimandritului

Melchisedec Ştefănescu (1856-1861) în Cronica Episcopiei Huşilor, VII, 2001, p.255, 259

(pentru anul 1856), p.279 (pentru anul 1857).

275

din Iaşi între 1835-1844)8, în 1858 biblioteca episcopului Meletie Istrate revenea

Seminarului9, iar arhimandritul Nil „Jeltanul Monastirii Florăştii au hărăzit

Seminariei eparhiale de Huşi un rând de kărţi bisăriceşti în limba greacă” (12

Minee, Octoih, Triod, Evhologhion, Evanghelie, Apostol, Psaltire), dintre care o

parte erau comandate la Constantinopol10. La 1854 era cumpărat pentru seminar

Hronicul romano-moldo-vlahilor, 1835-1836, apărută sub îngrijirea Mitropolitului

Veniamin Costache şi a lui Gheorghe Săulescu11. În biblioteca seminarului se mai

găseau: Teatru politic, 1758, Lipsca (ediţia greacă)12, El Criticon, 1794, Iaşi (sub

titlul Critil şi Andronius), Telemah, 1750, Veneţia, ediţia franceză (dăruită de

Mihail Burcă, care mai donase Principes de Phisique, Paris 1797; L’esprit des journaux, vol.VI, Bruxelles, 1810)13.

Mai puţin cunoscute sunt bibliotecile particulare huşene. În a doua

jumătate a secolului XVIII, prima jumătate a secolului XIX, bibliotecile particulare

huşene deţin „colecţii respectabile”. Se pare că circulau numeroase cărţi greceşti

tipărite la Veneţia şi Viena14. Dintre bibliotecile particulare din perioada interbelică

sunt semnalate cele care aparţin dr.Radu Kernbach, Leon Friedman, Nathan Max

Steinberg, Mihai Ralea, avocat Octav Gâdei, cărora li se adaugă cele care aparţin

unor instituţii, reviste, cum ar fi Biblioteca Revistei Gânduri bune (1914), Biblioteca

Societăţii „Luceafărul” (1916), Biblioteca „Cultura”, care deţine 10.000 volume

(1925-1940)15.

Din păcate, până în prezent nu există informaţii privitoare la bibliotecile

şcolilor generale. Biblioteca Gimnaziului Anastasie Panu (devenit Liceul „Cuza-

Vodă”) a deţinut un important fond de carte. Dintre bibliotecari sunt cunoscuţi:

D.Simionescu (după 1911), I.Antonescu (de la 15 noiembrie 1913), C.D. Mihail (până

la 1 ianuarie 1928), Zaheu P. Florin (până la 1 septembrie 1928), I.I.Zelea Codreanu

(1 septembre 1928-1 iunie 1929), Ştefan Barbă (1 iunie 1929-1 septembrie 1929),

Theodoru Şt. Petru (1 septembrie 1929-1930), N.S.Creangă (1930-1 martie 1932),

Zaharia Stoian, D.Donea (până la 1 februarie 1934), Ioan Nicolau (du[pă 1

noiembrie 1934), Aurelian P. Gâdei (după 1 februarie 1934, atestat şi în 1939), Şt.

Gheorghiu (până la 31 decembrie 1945), Constantin Neştian (după 1 ianuarie 1946),

Cezărica Râpeanu (atestată în 1949), Gh.Bostan (1 aprilie 1953-atestat în 1966-

1967), Elena Ciomaga (1 septembrie 1964-31 decembrie 1968), Victoria Trifan (1

noiembrie 1967-12 ianuarie 1969), Cornelia Ionescu (15 aprilie 1969-1969), Steliana

Bugeag (1969-1970), Aurora Balan (1 iulie 1970-1 decembrie 1975), Vasile Balan

(1976-?), Mihai Cărăuşu (până la 8 martie 1985), Adriana Ţiplic (8 martie 1985-1

iulie 1999), Elena Tonigaru (1 iulie 1999-şi astăzi)16. În anul 1944, înainte de

evacuare, Biblioteca liceului deţinea peste 10.000 de volume, din care după

8 Ibidem, p.266-267, doc.XXV. 9 Ibidem, p.278, doc.LIV. 10 Ibidem, p.275, doc.XLVII. 11 Virginia Isac, Informaţii bibliofile în documente de arhivă, în Anuarul Institutului de

Istorie “A.D.Xenopol”, XXXIX-XL, 2002-2003, Iaşi, p.315. 12 Ibidem, p.316. 13 Ibidem, p.317. 14 Keith Hitchins, Românii 1774-1866,Traducere din engleză de George G.Potra şi Delia

Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.157. 15 Istoria Huşilor, p.219-220. 16 Costin Clit, Liceul teoretic “Cuza-Vodă” din Huşi-studiu monografic, Editura Thalia,

Vaslui, 2003, p.157-162).

276

instaurarea comunismului în 1945 mai avea circa 4000 de volume „din cele de mică

valoare”17.

Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Huşi a fost posesoarea unei biblioteci

dominată de cartea religioasă. În 1948 un inventar înregistra: Minee, Octoih,

Penticostar, Apostol, Liturghier, Ideomelar, Psaltire, Moliftelnic, Anastasimatar,

Catavasier, Evanghelie, Irmologhion, Tipicon18. Bisericile din Huşi au fost

deţinătoare a importante fonduri de carte, mai ales de natură religioasă, pierdute

din păcate, după al doilea război mondial.

Fondul de carte cel mai bine alcătuit este deţinut de biblioteca municipală

Mihail Ralea din Huşi. Prima bibliotecă comunală a purtat numele marelui istoric

„Nicolae Iorga”. Comisia interimară a primăriei din Huşi aproba la 15 ianuarie 1932

statutul Bibliotecii Comunale „Nicolae Iorga” din Huşi, care a fost elaborat în

şedinţa din 16 octombrie 1931. Statutul a fost publicat în „Buletinul comunal al oraşului Huşi”, organ oficial al primăriei19. Din păcate nu sunt cunoscute inventa-

rele acesteia, modul de funcţionare şi numele celor care au slujit-o.

Înfiinţarea Palatului Cultural „Elena Iamandi” a fost inspirată de avocatul

Dr. C. Cosma20. La 17 decembrie 1940 Primăria oraşului Huşi se adresează

preşedintelui Tribunalului din Huşi pentru „a delega un domn judecător pentru a

aplica sigilii la domiciliul defunctei din strada I.Mârza din Huşi” (la casa Elenei

Popovici)21. În aceeaşi zi primarul Constantin Onu îl va delega pe avocatul Vasile

Antonovici, şeful contenciosului primăriei, pentru a asista pe judecătorul delegat de

preşedintele tribunalului22. Primarul solicită preşedintelui tribunalului să dispună

„deschiderea testamentului defunctei Elena Căpitan Popovici în prezenţa noastră sau a reprezentantului nostru, cum şi a soţului defunctei, dl.Căpitan Popovici, a preotului Const.Bounegru, parohul bisericii Sf.Voievozi, dlui avocat C.Cosma şi a servitoarei defunctei Mariţa David”23. Octavian Gâdei, jude supleant, grefierul

Marin I.Pagu, avocatul V.Antonovici, în prezenţa căpitanului Gh.Popovici,

avocatului Const. Cosma, pr.Const.Bounegru, a gardienilor publici vor sigila casa de

bani (reproducem documentul în anexă)24. Testamentul mistic al Elenei Popovici a

fost redactat pe 16 decembrie 194025.

Încercăm să oferim câteva date despre donatoare preluate din sentinţa

civilă nr. 210 a Tribunalului Judeţului Fălciu, dată în şedinţa publică din 18 aprilie

1924 sub preşedenţia lui Mircea Sfat (jude de şedinţă) şi a lui Virgil Vântu (jude de

şedinţă). Elena Iamandi (Emandi) a fost căsătorită cu Costache Iamandi (Emandi).

Elena Iamandi se judeca cu Emil Iamandi (avea un copil minor, Costică Iamandi),

proprietar, domiciliat în comuna Epureni, şi cu Lucia Gr.Vericeanu, fiica

17 Ibidem, p.159. 18 Idem, Istoricul şcolilor de cântăreţi, p.285. 19 Idem, Începuturile Bibliotecii Comunale”N.Iorga”, din Huşi, în Zorile, revistă literar-

ştiinţifică a liceului teoretic „Cuza-Vodă” din Huşi, nr.30-31 (1-2), an XVI (2004), Editura

Sfera, Bârlad, p.52-53. 20 Ludovic Cosma, Albumul biografic şi Arborele genealogic al familiei Bazgan, Galaţi,

1944, p.36; Istoria Huşilor, p.220. 21 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui (D.J.A.N.V), Fond Primăria Oraşului

Huşi (F.P.O.H), Dosar 34/1940, f.1. 22 Ibidem, f.2. 23 Ibidem, f.3. 24 Ibidem, f.5. 25 Constantin Donose, Biblioteca municipală Huşi (începutul istoriei sale) în Prutul, An

II, Nr.1 (10), ianuarie, 2002, p.3; Dosar 34/1940, f.7.

277

defunctului Costache Iamandi (Emandi), căsătorită cu Grigore Vericeanu. Potrivit

sentinţei, Elena C. Iamandi urma să stăpânească „în plina proprietate”: casele din

Huşi, piaţa Ion Mârza nr.9 „cu tot locul, atenansele, îmbunătăţirile” (conform

donaţiei autentificate de Tribunalul Fălciu sub nr.316/1910) şi mobilierul; 100 de

hectare din trupul moşiei Epureni; 100 de ha. teren arabil din trupul moşiei Duda,

situate la locul numit „Dealul Prutului”, care se mărginea la răsărit cu şoseaua

Huşi-Drânceni, la apus cu proprietatea Duda, expropriată în Valea Colonitei, la sud

cu proprietatea Novaci a locuitorilor din Valea Grecului, iar la nord cu proprietatea

Duda, parte atribuită lui Emil Iamandi; trupul de pământ acoperit cu pădure (40

ha. 1731 m2) denumit „Postu” sau „Cocu”, situat pe teritoriul comunei Epureni

împreună cu poienile care au o suprafaţă de 2 ha. 9324 m2; trupul de pământ

acoperit cu pădure la locul numit „Ghindă”, pe teritoriul comunei Epureni (6 ha.

2650 m2) şi poienile de lângă pădure (0,0603 ha.); trupul de teren acoperit cu

pădurea Lohan pe teritoriul comunei Duda (26 ha. 3464 m); terenul cultivabil dintre

trupurile de pădure „Ghindă” şi „Lohan” (15 ha. 0068 m2); terenul acoperit cu vie şi

cultivabil împreună cu casele şi acaretele respective, situat pe terenul comunei

Epureni; a primit o pătrime din renta de expropiere plătită de stat în contul

terenului expropiat din moşiile Epureni şi Duda, urma să mai primească o pătrime

din renta cupoanelor ce se vor plăti de stat şi o pătrime din cei 20% împreună cu

venitul celor reţinuţi de stat până la viitoarea măsurătoare de către inginerul

cadastral26.

Reiese că moştenitorii lui Costache Iamandi au fost: Elena C. Iamandi

(soţia sa), Emil Iamandi şi Lucia Vericeanu (fiica lui Costache Iamandi).

Documentul aminteşte şi pe Constantin Em. Iamandi (reprezentat de Emil Iamandi,

administrator, este probabil fiul acestuia Costică). Lucia Vericeanu era căsătorită cu

Grigore Vericeanu.

Prin testamentul mistic Elena Iamandi hotărăşte: „casele mele din Huşi le va folosi în sensul creierei unui palat cultural care va servi exclusiv la scopul şi manifestări culturale. Palatul va purta frontispiciul „Palatul cultural Elena şi C.Iamandi”. Hotărăşte ca din venitul moşiei şi pădurii să întreţină şi să ajute: Azilul

de bătrâni şi cantina „Mila creştină”27. La 23 decembrie 1940 primăria solicită

tribunalului ca în prezenţa avocatului V.I.Antonovici „să se procedeze la

inventarierea averii”, în vederea aprecierii utilităţii acceptării legatului universal28.

În şedinţa din 30 decembrie 1940 se acceptă legatul „defunctei Elena Căpitan

Popovici, prin care primăria oraşului Huşi este instituită legatară universală

asupra întregii averi mobile şi imobile proprietatea ei”29. Se solicită Ministerului

Afacerilor Interne, la 31 decembrie 1940, înaintarea testamentului şi deciziei

Primăriei către Consiliul de Miniştri pentru a se da un jurnal sau decret lege de

autorizare a primăriei Huşi în vederea primirii legatului30. Sunt alcătuite în

ianuarie 1941 inventarele averii mobile şi imobile a Elenei Iamandi.

La 20 octombrie 1941 primăria oraşului Huşi solicită profesorului Aurelian

Gâdei să accepte să organizeze şi conducă „Biblioteca Cercului Cultural ce va

funcţiona în localul rămas de la defuncta Elena Căpitan Popovici”, oferind o

26 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar 34/1940, f.17-21. 27 Constantin Donose, op.cit; Dosar 34/1940, f.7. 28 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar 34/1940, f.8. 29 Ibidem, f.10. 30 Ibidem, f.12.

278

retribuţie pentru postul de bibliotecar de 2000 de lei31. Acceptul lui Aurelian Gâdei

intervine la 5 noiembrie 1941. Prin decizia nr.10654 primăria oraşului Huşi

numeşte începând cu 1 noiembrie 1941 pe Aurelian Gâdei „la conducerea şi

organizarea bibliotecii Cercului cultural Huşi”32. Aurelian Gâdei a fost profesor de

limba franceză al liceului teoretic „Cuza-Vodă” din Huşi, director al acestuia (4

aprilie 1945-30 octombrie 1945; 21 noiembrie 1945-1946), bibliotecarul liceului,

director la Gimnaziul comercial de băieţi din Huşi (atestat în 1942-43; 1944),

preşedinte al Consiliului Interşcolar din Huşi., casier al liceului „Cuza-Vodă”33.

În Huşi a funcţionat biblioteca „Cultura”, condusă de dr.Zingher34. Situaţia

bibliotecii „Cultura” este discutată de Comitetul alcătuit de reprezentanţii

Comunităţii evreilor din Huşi la 16 octombrie 1941 (Dr.Sternberg, M.Apfelbaum şi

S.Seinzon). Reiese că biblioteca „Cultura” nu era persoană juridică şi nu exista un

comitet responsabil pentru aceasta, a cărei avere a fost „adunată zi cu zi de atâtea

generaţii de elevi şi studenţi”. Biblioteca „Cultura” nu era parte integrantă a

Comunităţii evreilor, care nu putea garanta integritatea acesteia. Se propune ca

biblioteca „Cultura” să treacă în păstrarea primăriei oraşului Huşi35. Prin decizia

nr.9912 Primăria „aprobă trecerea bibliotecii existente la comunitatea evreiască din

Huşi în patrimoniul primăriei constituind proprietatea comunală şi care va prelua

cu proces verbal de predare şi primire după inventarul existent şi se va înscrie în

inventarul averii comunale. Biblioteca preluată se pune la dispozitia bibliotecii

„Cercul cultural” ce va funcţiona în Palatul cultural „Elena şi Costache Iamandi”,

din piaţa Ion Mârza şi care bibliotecă va funcţiona şi rămânea numai în sus-

menţionatul palat”36.

Un document de la 1 mai 1942 reflectă componenţa sfatului şi delegaţiei

permanente a Căminului central orăşenesc: V.V.Andrian (preşedinte), Georgeta

Cristea (vicepreşedinte), dr.T. Teodoru(vicepreşedinte), pr. M. Bejenaru, pr.

C. Luntraru, pr. Alexandru, pr.Gh. Popescu, pr. C. Vaes, av.P. Botez, av.C. Cosma,

dr.Adameşteanu, dr. H. Vlasie, dr. T. Grebenicov, Ctin. Basarab, preşedintele

Tribunalului din Huşi, Maria Gociu, Urania Racoviţă, Ghe. Cerchez, Grigore

Dobrea, C.Asiminei, D.Enciu, colonelul Holban (membri), Gh.Toderaşcu, Popiu

(director B.N.R), ing.Em. Constantinescu (cenzori), Fl.Toma (directorul Căminului),

Aurelian Gâdei (bibliotecar)37.

Pregătirile pentru deschiderea oficială a Căminului cultural antrenează

corespondenţa cu diferitele personalităţi huşene ce îşi desfăşurau activitatea în

ţară. La 16 noiembrie 1942 este trimisă o scrisoare către Maria Şt. Dumitrescu,

sotia pictorului Şt. Dumitrescu, domiciliată în Bucureşti, str. Vasile Conta, nr.42.

Spicuim din scrisoare: „cum porţile acestui palat urmează a fi deschise în a doua

jumătate a lunii noiembrie cur[ent] şi cum între podoabele din acest palat ar sta de

minune un tablou lucrat de distinsul fiu al Huşului, marele pictor Şt.Dumitrescu, vă

rugăm să donaţi o lucrare din acest fel a valorosului pictor, mai ales că domnii

pictori Adam Bălţatu şi alţii s-au grăbit a dona câte un tablou pentru acest palat”38.

31 Ibidem, f.269. 32 Ibidem, f.279, 280. 33 Costin Clit, Liceul teoretic „Cuza-Vodă” din Huşi, p.59-60. 34 Istoria Huşilor, p.220. 35 D.J.A.N.V, F.P.O.H; Dosar 34/1940, f.283. 36 Ibidem, f.284. 37 D.J.A.N.V, F.P.O.H; Dosar 21/1942, f.1. 38 Ibidem, f.2.

279

Se apelează la: Victor Ion Popa (Teatrul Muncă şi Lumină Bucureşti), Miluţă

Mitache (Judecătoria Ocolului VII Bucureşti), avocat Titus Dragoş, pentru Aurel

Dragoş, sculptorul Mihai Onofrei (str. Bruxelles nr.14, Bucureşti)39, pictor Octav

Angheluţă (str. Elena Ştefănescu, nr.10 bis., Bucureşti-la 1 decembrie 1942), care a

„luat primele lumini ale învăţăturii şi petrecut anii copilăriei pe aceste meleaguri,

fiind legat sufleteşte de acest oraş”40.

Inaugurarea Căminului Cultural este făcută cunoscută la Societatea de

Radiodifuziune pe 3 decembrie 1942, când sunt invitaţi să participe şi: patriarhul

Nicodem, mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu, Ghe.Vântu (decanul Baroului

Cernăuţi), Ion Vântu (Bucureşti), I.C.Atanasiu (Bucureşti), ministrul Titus Dragoş,

dr. N.Lupu, prof.univ.Hortolomei, prof. univ. Mihai Ralea. Inaugurarea a fost

realizată la 11 decembrie 1942, ora 12.3041. O înştiinţare referitoare la inaugurarea

Palatului Cultural este trimisă spre publicare ziarelor: „Universul, „Curentul”,

„Viaţa”, „Seara”, „Rapidul”, „Ordinea”, „Timpul”, „Informaţia” (Bucureşti) şi

„Moldova” (Iaşi). Se specifică că „acest cămin este nou şi nu dispune de fondurile

necesare”, adresându-se rugămintea publicării fără plată42. Redăm conţinutul

înştiinţării: „Primăria oraşului Huşi inaugurează în ziua de 11 decembrie 1942, ora 12.30, localul Căminului Cultural şi roagă pe toţi fiii oraşului şi pe cei care au legături cu Huşii să binevoiască a lua parte. În semn de solidaritate [...] de lucru pentru ridicarea oraşului şi judeţului, căminul consideră ca membrii acestuia pe cei născuţi, pe care şi-au făcut studiile sau au trăit în oraşul nostru şi în prezent se găsesc în alte localităţi şi îi roagă sătrimită adresele pentru a fi trecuţi în cartea de membri şi a li se face comunicările necesare”43. Sunt invitate toate autorităţile

locale44.

Prof.Ion Petrovici, ministrul Culturii Naţionale, este informat la 11

decembrie 1942 despre inaugurarea palatului şi asigurat despre punerea instituţiei

în slujba neamului. De asemeni este trimisă o telegramă generalului Dumitru I.

Popescu45.

La 30 decembrie 1942 erau necesare uşi, dulapuri şi diferite materiale

pentru biblioteca Palatului cultural46. Palatul cultural a fost afectat de cutremurul

din 9-10 noiembrie 1940. La 25 ianuarie 1942 este alcătuit un deviz pentru lucrările

de reparaţii ce urmau a fi realizate datorită efectelor cutremurului47. Repararea

palatului este adjudecată de antreprenorul Lorenzo Collavini, aşa cum reiese din

procesul verbal încheiat la 27 ianuarie 194248.Conform contractului încheiat la 30

ianuarie 1942, s-a fixat termenul de execuţie pentru 30 aprilie 194249. Recepţia

lucrărilor de reparaţii efectuate de Lorenzo Collavini a fost realizată la 15 iulie

194250. Lucrările de instalare a curentului electric au fost executate de Ştefan Deak,

39 Ibidem, f.3. 40 Ibidem, f.4. 41 Ibidem, f.6. 42 Ibidem, f.7. 43 Ibidem, f.8. 44 Ibidem, f.13. 45 Ibidem, f.14-15. 46 Ibidem, f.21. 47 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar 64/1942, f.2-4. 48 Ibidem, f.6. 49 Ibidem, f.17. 50 Ibidem, f.33.

280

concesionarul Uzinei Electrice Comunale, recepţia fiind realizată la 20 ianuarie

1943 (decizia primăriei pentru executarea lucrărilor a fost luată la 12 mai 1942)51.

Statele de plată din perioada 1941-1943 îl atestă ca bibliotecar pe Aurelian

Gâdei, iar ca paznici pe Husseim Ahmed, neştiutor de carte (1942-15 mai 1942),

Vasile Boroagă (15 mai 1942-11 iulie 1942), Vasile Purice (1 septembrie 1942-

decembire 1942),Vasile D Boroagă (15 iulie 1942-?), Maria V. Alexandru (1 ianuarie

1943-?)52.

Cărţile sunt cumpărate de către primărie. La 23 martie 1942 T.Mohov,

librar din Huşi, cumpără pentru bibliotecă cărţi de lectură a căror valoare se ridică

la 24.992 de lei53. Bugetul pe anul 1942-1943 prevedea suma de 20.500 lei la

capitolul: „Procurarea de cărţi de lectură pentru Căminul cultural”54.

Autorităţile sunt interesate şi de confecţionarea mobilierului necesar

aranjării şi depozitării cărţilor. La 28 octombrie 1942 se solicită primăriei aprobarea

pentru confecţionarea unei biblioteci necesară Căminului cultural55. Bugetul pe

anul financiar 1942-1943 cuprindea suma de 122.000 lei la capitolul „Mobilier şi

reparaţii de mobilier”. La 15 decembrie, prin referatul semnat de şeful biroului

contabilitate se solicită ordonanţarea sumei de 7932 lei „în scopul şi de facerea de

bibliotecă pentru cărţi”56. Anton Patraş din Huşi s-a oferit la 27 noiembrie 1942 să

execute „din lemn de plop o bibliotecă cu rafturi compusă din 4 corpuri cu

şasesprezece sertare pentru suma de 45.000 de lei57. Costul scaunelor procurate

pentru Căminul cultural se ridica la 22 ianuarie 1943 la 76.445 de lei, a căror

confecţionare a fost adjudecată de Întreprinderea industrială şi comercială Marin

V.Ganea58. Herman Smilovici solicită la 22 decembrie 1942 primăriei să dispună

ordonanţarea sumei de 1462 lei „costul materialelor necesare pentru confecţionarea

unei biblioteci pentru Căminul cultural din Huşi”59.

În timpul regimurilor autoritare şi dictatoriale cartea are un destin tragic.

De cele mai multe ori se recurge la eliminarea cărţilor care contravin normelor

impuse de regimul autoritar. Politica antisemită din timpul regimului antonescian

atinge şi inventarul bibliotecii Căminului cultural din Huşi. La 9 februarie 1942

primarul oraşului se adresează şefului Poliţiei Huşi, căruia îi solicită „a dispune de

legarea unui Domn Ofiţer de Poliţie, care să asiste la distrugerea prin ardere a unui

număr de 716 cărţi şi reviste, găsite cu literatură subversivă, cărţi incomplete, din

cele donate de comunitatea izdraelită Huşi Casei culturale „Elena şi C. Iamandi”.

Această operaţiune se va face astăzi, data de mai sus, în localul acestei primării” (9

februarie 1942)60. În Palatul cultural au fost aşezate o serie de tablouri care

reprezentau pe: regele Mihai, regina mamă, mareşalul Ion Antonescu, Elena şi

51 Ibidem, f.24 şi 40. 52 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar 64/1942, f.8,19,20, 28, 32, 59, 87, 90, 92, 93, 94, 95, 96, 97,

100, 105, 106, 107, 120, 123, 151; D.J.A.N.V., F.P.O.H; Dosar 39/1943, f.23, 26, 28. 53 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar 64/1942, f.34. 54 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar 67/1942, f.12. 55 Ibidem, f.108. 56 Ibidem, f.114. 57 Ibidem, f.130. 58 Ibidem, f.134-135. 59 Ibidem, f.152. 60 Ibidem, f.12.

281

C.Iamandi. Încadrarea tablourilor a fost realizată de legătorul de cărţi Ghe.Rusu,

care la 15 decembrie 1942 solicită 165 de lei, costul manoperei sale61.

La 10 ani de la donaţia făcută de Elena Popovici (fostă Iamandi), în Huşi sunt

atestate aproximativ 40 de biblioteci, aparţinând unor instituţii diferite. Astfel, în al

patrulea trimestru al anului 1952 regăsim: biblioteca „Mişcarea CFR” (str. „7

noiembrie”, nr.1, documentară, fond de 89 cărţi), biblioteca „Sfat oraş” (str. „7

noiembrie”, nr.1, ideologică, 540 cărţi), biblioteca Şcolii medie viticole

(str. „Fundătura Viticolă”, nr.1, 5027 cărţi), biblioteca Şcolii metalurgice (str. „7

noiembrie”, nr 33, 909 cărţi), biblioteca Cabinetului de partid (str. „Cuza-Vodă”,

nr.15, documentară, 2000 cărţi), biblioteca „Raională” (str. „Piaţa 23 August”,

raională, 6082 cărţi), biblioteca „Munca Cooperativa 1 Mai” (str. „Ştefan cel Mare”,

nr. 57, cooperatistă, 434 cărţi), biblioteca liceului mixt (str. „Mihail Kogălniceanu”,

nr.15, şcolară, 1242 cărţi), biblioteca Pedagogică (str. „6 martie”, nr.12, şcolară, 1130

cărţi), biblioteca Sindicatului agricol (str. „Republicii”, nr. 2, ideologică, 406 cărţi),

biblioteca Sindicatului sanitar (str. „Republicii”, nr.3, ideologică, 400 cărţi),

biblioteca Poştei (str. „Republicii”, nr. 18, documentară, 600 cărţi), biblioteca

U.R.C.C (str. „Ştefan cel Mare”, nr. 73, documentară, 200 cărţi), biblioteca

„Financiară” (str. „7 noiembrie”, nr.3, documentară, 169 cărţi), biblioteca Şcolii nr. 1

de fete, (str. „Republicii”, nr.5, şcolară, 450 cărţi), biblioteca Şcolii nr. 2 de fete

(str. „Al.I.Cuza”, nr.49, şcolară, 460 cărţi)62, biblioteca Intreprinderii comunale

„Vasile Roaită”( str. „Nicolae Cişman”, nr. 8, ideologică, 200 cărţi)63, biblioteca

Intreprinderii comunale „Lumina” (str. „Nicolae Cişman”, nr. 8, sindicală, 350

cărţi)64, biblioteca „Profesională” (str. „7 noiembrie”, nr. 36, documentar-

profesională, 154 cărţi)65, biblioteca Sect. Finan. Sindicat (str. „7 noiembrie”, nr. 36,

ideologică, 103 cărţi)66, biblioteca Societăţii Ştiinţelor Medicale din Huşi (str. „7

noiembrie”, nr. 7, ideologică, 401 cărţi)67, biblioteca Sindicatului Sanitar Instituţie

(str. „7 noiembrie”, nr. 7, ideologică, 1000 cărţi), biblioteca „Frontul Plugarilor”

(str. „7 noiembrie”, nr.39, ştiinţifică şi documentară, 439 cărţi), biblioteca

Tribunalului popular (str. „A Jdanov”, nr.1, ideologică, 400 cărţi)68, biblioteca

Cooperativei „Drumul lui Lenin” (str. „Republicii”, nr. 35, ştiinţifică şi documentară,

199 cărţi)69, biblioteca Şcolii elementare nr.3 de băieţi (str. „I.L.Caragiale”, nr.6,

şcolară, 368 cărţi)70, biblioteca Comitetului Sindical din învăţământ

(str. „Republicii”, nr. 15, sindicală, 2140 cărţi)71, biblioteca Sfatului popular Raion

Huşi (str. „Republicii”, nr.8, politico-culturală, 523 cărţi)72, biblioteca Raion U.T.M

(str. „Al. I. Cuza”, ideologică şi culturală, 3150 cărţi)73, biblioteca U.F.D.R

(str. „Piaţa 23 August”, ideologică, 120 cărţi, 200 broşuri)74, biblioteca Sindicat

61 Ibidem, f.124-125. 62 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar29/1953, f.28. 63 Ibidem, f.4, 28. 64 Ibidem, f.57. 65 Ibidem, f.2. 66 Ibidem, f.28. 67 Ibidem, f.62. 68 Ibidem, f.28. 69 Ibidem, f.6, 29. 70 Ibidem, f.43. 71 Ibidem, f.45. 72 Ibidem, f.48. 73 Ibidem, f.51. 74 Ibidem, f.52.

282

comerţ Finanţe (str. „7 noiembrie”, 662 cărţi)75, biblioteca O.C.R Alimentara Huşi,

(str. „Republicii”, nr.42, 126 cărţi)76, biblioteca Sindicatului salariat al Sfatului

oraşului (str. „7 noiembrie”, nr.42, ideologic, 515 cărţi)77, biblioteca Şcolii nr. 4

(str. „Corni”, nr.79, şcolară, 171 cărţi)78, biblioteca Şcolii elementare de 7 ani nr.2 de

băieţi (str. „Ştefan cel Mare”, nr.150, şcolară, 260 cărţi)79.

Anul următor, într-o listă a Sfatului popular al oraşului Huşi, secţiunea

culturală, cu titlul „Biblioteci în raza oraşului Huşi”, apar nume de biblioteci

necunoscute până atunci, precum biblioteca S.M.T, biblioteca Sindicatului

Telecomunicaţii, biblioteca Casei Armatei şi biblioteca Miliţiei80.

După înfiinţarea „Palatului Cultural Elena şi C.Iamandi”, fondul de carte a

crescut considerabil de-a lungul anilor prin achiziţii făcute din fondurile donatoarei,

dar şi prin donaţii sau preluarea volumelor unor biblioteci care au aparţinut unor

instituţii desfiinţate după instaurarea regimului comunist în 1945. După epurarea

cărţile considerate „burgheze”, ceea ce a mai rămas din biblioteca huşeană a format

în 1950 Biblioteca raională, cu un post de bibliotecar, ocupat de Ana Schor81. Se pare

că biblioteca îşi va schimba titulatura, după cum am observat, în Biblioteca centrală

A.Jdanov în 195382 (vezi anexă).

Odată cu înrădăcinarea comunismului pe teritoriul românesc, încep să

apară căminele culturale. În Huşi existau în 1953 patru astfel de cămine, destinate

„îndoctrinării” populaţiei. Acestea erau situate în cartierele cele mai populate a

Huşilor. Căminul cultural Broşteni era situat pe strada Castroian, avea o stare

bună şi o suprafaţă de 60 mp.83. Căminul cultural Dobrina, situat pe strada

Dobrina, în stare bună, cu o suprafaţă de 110 mp. a avut ca director până în august

1953 pe tov. Crudu Maria84. Căminul cultural din cartier Corni, din strada Corni,

nr. 79, în stare bună, cu o suprafaţă de 158 mp.,avea ca sursă de finanţare Sfatul

popular al oraşului Huşi85. Căminul cultural Plopeni îşi avea adresa pe str. Ilie

Pintilie, fiind în stare bună şi având cea mai mică suprafaţă din toate căminele

cultrale-70 mp.86. Aceste patru instituţii culturale, cu excepţia celei din cartierul

Corni, plăteau o chirie de 100 lei87.

În 1957 se atestă o schimbare în organizarea căminelor culturale faţă de cea

din 1953. Astfel, cele din cartierele Broşteni şi Corni nu mai apar în evidenţa

primăriei, în schimb desfăşurându-şi activitatea alte două, Căminul cultural centru

şi Căminul cultural Răeşti88. Pe toată durata anului 1957 se cunosc conducătorii

acestor unităţi de cultură huşene: Petrăchescu Traian, directorul Căminului

Cultural Centru, Constantin Vasile, directorul Căminului Cultural Plopeni, Velichi

75 Ibidem, f.54. 76 Ibidem, f.55. 77 Ibidem, f.61. 78 Ibidem, f.69. 79 Ibidem, f.72. 80 Ibidem, f.73. 81 Istoria Huşilor, pp.220-221. 82 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar29/1953, f.73. 83 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar 3/1953, f.1-18. 84 Ibidem, f.19-34. 85 Ibidem, f.35-50. 86 Ibidem, f.55-78. 87 Ibidem, f.1-78. 88 D.J.A.N.V., F.P.O.H.; Dosar 15/1957, f.4.

283

Victoria, directorul Căminului Cultural Dobrina, Tănase Gheorghe, directorul

Căminului Cultural Răeşti89.

Preluăm în continuare date dintr-un dosar inedit cu date monografice şi

statistice oferit de Biblioteca „Mihai Ralea” din Huşi, ce conţine unele date

contradictorii fără afectarea demersului istoric, conform căruia biblioteca a fost

înfiinţată în 1950. Se menţionează existenţa unor biblioteci anterioare anului 1944:

Biblioteca Societăţii „Luceafărul” (1916), Biblioteca „Cultura” (1925-1940) cu 10.000

de volume, condusă de dr.Zingher, Biblioteca personală „Friedman Pace Leon”

(1910-1940), Biblioteca personală „Steinberg Nathan-Max” (1915-1935?), Biblioteca

revistei „Gânduri bune” (1914-?)90.

Biblioteca raională din Huşi a fost înfiinţată prin hotărârea Consiliului de

Miniştri nr.1542/195191.

În anul 1953 localul bibliotecii era în suprafaţă de 158,55 m2 din care 35,70

m2 sala de lectură, 18,87 m2 secţia de copii, 22,89 m2 depozitul de cărţi, sală de

conferinţe 51,56 m2 şi sala de împrumut 24,25 m2. În acel an aceasta deţinea 8925

volume din care 2185 cu conţinut ideologic şi politic. Nu mai puţin de 7990 de

volume erau redactate în limba română, 828 în rusă şi 107 în alte limbi. Au fost

eliberate în timpul anului 17.197 de cărţi, având un total de 1557 de cititori.

Biblioteca a avut şi o intensă activitate cultural-artistică, organizând în decursul

anului 10 conferinţe, 30 de seri literare, 9 expoziţii de cărţi şi o consfătuire cu

cititorii.

Printr-un inventar din 1968 aflăm că biblioteca îşi schimbase denumirea

administrativă din bibliotecă „raională” în „orăşenească”. Tot din acest document

reiese că în 1960 biblioteca deţinea 39.769 volume, iar în 1968 numărul acestora

aproape se dublează, cititorii având la dispoziţie 71.029 de cărţi. Preponderente

erau cărţile cu conţinut literar, 25.434 în 1960 şi 59.091 opt ani mai târziu. În 1960

biblioteca avea 2976 de cititori, iar în 1968 numărul lor creşte până la 3227, la

aceştia adăugându-se 362 cititori la filiale.

Pentru anul 1970 sunt consemnate 10 biblioteci şcolare cu 61.306 volume şi

6 biblioteci sindicale cu peste 22.000 de volume. Redăm şi numărul cititorilor: Liceul

„Cuza-Vodă”, Liceul „Mihail Kogălniceanu” şi Liceul Agricol, cu 2032 de cititori,

Şcoala de cooperaţie cu 388 cititori, cele 6 şcoli generale cu 2315 cititori, cele 3 şcoli

de patru ani cu 513 cititori şi o Şcoală specială cu 130 cititori.

Biblioteca orăşenească funcţiona în 1970 în local propriu, care cuprindea 7

încăperi şi 3 holuri, deţinea 143 m liniari de raft ocupaţi pentru depozitarea cărţilor,

fiind necesari pentru depozitarea corespunzătoare a colecţiilor 200 m liniari.

Biblioteca era dotată cu 3 fişiere (46 sertare), 9 mese de lectură, 40 de scaune, un

birou, o vitrină (erau necesare 3 birouri şi 2 vitrine). Pentru anul 1969 creditele

bugetare pentru achiziţii de cărţi şi periodice s-au ridicat la 30.000 de lei, sumă

prevăzută şi pentru planul anului bugetar 1970. În 1969 sunt achiziţionate 4185

volume din care 4014 volume din alocaţii bugetare, 171 volume din alte surse (3242

volume prin colectura bibliotecilor şi 943 prin librărie). În 1969 au fost înscrişi 2836

de cititori (1259 cu vârsta până la 14 ani, 1577 peste 14 ani), din care 1520 cititori

de sex feminin, care au citit 56.091 volume. Sunt preferate volumele de literatură

89 Ibidem, f.4,6-15, 18, 21-22. 90 Dosar: Date monografice, statistici ale Bibliotecii orăşeneşti Huşi, dosar aflat în Arhiva

bibliotecii. 91 prof.Vasile N. Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Casa Editorială Demiurg, 2003,

p.210.

284

(35.241) şi volumele de literatură pentru copii (14.353) Biblioteca era abonată în

1970 la 45 de periodice. La 1 ianuarie 1970 numărul cărţilor se ridica la 53.498

volume (6398 volume ideologice şi politice, 2238 volume ştiinţele naturii şi

matematică, 2362 volume tehnice, 1638 volume privitoare la agricultură, 28.229

volume literatură, 6916 volume pentru copii şi 5687 volume alte domenii). Din

acestea 51.887 erau în limba română, 4 în limba germană, 1607 în alte limbi (1342

în limba rusă, celelalte în limba franceză). Fondul de cărţi era inserat în catalogul

alfabetic într-un procent de 70%. Programul de funcţionare al bibliotecii era de

marţi până duminică, având program de curăţenie în ziua de luni.

Biblioteca era condusă de Constantin Timofte (director între 1968-1974),

născut în 1941, absolvent al Facultăţii de Limbă şi literatura română din cadrul

Institutului pedagogic de 3 ani din Iaşi, membru PCR, cu vechime în bibliotecă de 3

ani (probabil din 1967), cu un salariu lunar de 1640 de lei. Era ajutat de Dumitru

Grigoraş (director între 1974-1975; 1976-1980), născut în 1938, absolvent al Şcolii

tehnice de activişti culturali, secţia biblioteconomie, student la Facultatea de

Filosofie, fără frecvenţă, cu o vechime în bibliotecă de 5 ani, a urmat cursurile de

instruire profesională la Şcoala tehnică „D.D.Marinescu” din Bucureşti (1963-1965),

cu un salariu de 1380 lei lunar; Viorica Proţop, născută în 1942, absolventă a Şcolii

medii nr.1 din Iaşi, cu o vechime în bibliotecă de 6 ani; Eliza Pascal, născută în

1940, absolventă a Şcolii medii „Cuza-Vodă” din Huşi, cu o vechime în bibliotecă de

6 ani şi un salariu lunar de 1015 lei90. Dumitru Grigoraş a fost pensionat în 2003 şi

va „rămâne în memoria localităţii ca un mare bibliotecar, care se poate mândri cu

un destin profesional exemplar”, „om modest, dăruit profesiei, fără alte aspiraţii şi

alt orgoliu decât cel de a-şi face treaba cât se poate de bine, pentru că el, cu

adevărat, nu s-a îndeletnicit cu bibliotecăria, ci a ales şi a îmbrăţişat această nobilă

profesie pentru întreaga viaţă, adunând cu o energie de nebănuit ani şi ani de

muncă şi de gândire biblioteconomică pusă într-o adevărată strategie a dezvoltării

bibliotecii huşenilor în conformitate cu rigorile profesiei”. „Inima bibliotecii” poartă

„marca Grigoraş”92.

Oferim şi alte date despre oamenii implicaţi în activitatea bibliotecii. Vasile

N. Folescu, director între 1960-1968, născut la 13 februarie 1933 în localitatea Satu

Nou, comuna Creţeşti, judeţul Vaslui, absolvent a patru clase primare în satul natal

(1945), a Şcolii normale din Bârlad, devine învăţător în satul Muşata, com. Berezeni

(1952-1959), în satul Pogăneşti (din septembrie 1959), absolvent al Şcolii tehnice

postliceale de activişti culturali, secţia biblioteconomie, din Bucureşti, cursuri fără

frecvenţă, este încadrat ca director la Biblioteca raională Huşi, urmează cursurile la

fără frecvenţă a Facultăţii de filologie din Iaşi, se transferă la 1 martie 1968 la

Şcoala generală nr.4 din Huşi (astăzi Şcoala generală nr.2), ca director şi profesor de

limba şi literatura română. Publică articole în revistele de specialitate în domeniul

apicol: Funcţii multiple ale colectorului de propolis, Recoltarea veninului de albine, Utilaje şi tehnica creşterii mătcilor în stupinele mici şi în revista Prutul. Publică

lucrările: Creţeşti. Istorie şi actualitate, Casa Editorială Demiurg, 2003, 485

pagini93, aspru criticată într-o recenzie recentă94; Şcoala pedagogică de băieţi -

92 Constantin Donose, Gânduri...la o pensionare!, în revista Prutul, an IV, nr.5(36), mai

2004, p.7. 93 prof.Vasile N. Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, p.397-398. 94 Costin Clit, Prof.Vasile N.Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, în revista Prutul, an

IV, nr.3(34), martie 2004, p.1 şi 6.

285

Bârlad. Promoţia la semicentenar 1952-2002, Editura Pan Europe, Iaşi, 2001, 134

p.; Taina călugărului mut, Editura Junimea, Iaşi, 2004, 304 p.

Constantin Donose animator al vieţii culturale huşene se remarcă prin

articolele publicate în Adevărul de Vaslui, Obiectiv, Prutul, Cronica Episcopiei Huşilor, a îngrijit apariţia lucrării Cuza şi Huşii, de Gheorghe Melinte.

Ecaterina Romila, născută la 1 noiembrie 1948, în comuna Grozeşti, judeţul

Iaşi, urmează cursurile Institutului Pedagogic de 3 ani din Iaşi, funcţionează ca

profesor la Grozeşti (Iaşi), Creţeşti (Vaslui), educatoare la grădiniţile nr. 10 şi 13 din

Huşi, apoi la Biblioteca orăşenească din Huşi, pe care o conduce cu competenţă.

Astăzi biblioteca este deservită de: Ecaterina Romila, Constantin Donose, Valeria

Donose, Carmen Rosaura Angheluş, Gabriela Munteanu, Alina Vechiu, Alexandru

Costin, Rivelina Ghiurţu, Ovidiu Iosub şi Ionela Gurguţă. Biblioteca deţine în

prezent 122.000 de volume.

Directorii Bibliotecii Orăşeneşti

1.Ana Schor (1950-1954)

2.Aneta Ocrainiciuc (1954-1960)

3.Vasile Folescu (1960-1968)

4.Constantin Timofte (1968-1974)

5.Dumitru Grigoraş (1974-1975)

6.Constantin Donose (octombrie 1975-februarie 1976)

7.Dumitru Grigoraş (1976-1980)

8.Ecaterina Romila (1980-şi astăzi, 2005)

Imagini din Bibliotecă

286

287

288

289

Faţă de masă donată de Elena Popovici.

Vază donată de Elena Popovici.

290

Mormântul Elenei Popovici - Cimitirul Bisericii “Sf. Toma” din Huşi.

291

Anexă

I

Proces verbal de aplicare a sigiliilor

Noi, Octavian Gâdei, jude supliant la Tribunalul Jud. Fălciu, având delegaţie

de la Tribunalul judeţului Fălciu de a aplica sigilii pe averea mobilă a defunctei

Elena Popovici din Huşi însotit de dl. grefier Marin I.Pagu şi de dl. avocat

V.I.Antonovici, reprezentant al primăriei, m-am deplasat la domiciliul defunctei

unde am găsit pe soţul acesteia, dl.Căpitan Gh.Popovici, dl. avocat Const.Cosma,

preot Negru, precum şi gardienii publici Boncu Petru şi Andrei Iosif.

Am sigilat:

1. casa de bani, pe care s-a aplicat sigiliul tribunalului pe ceară roşie, iar cheile

luându-le noi

a. În camera în care se află casa de bani, sotul defunctei declară că lucrurile din

acea cameră sunt proprietatea d-sale şi anume:

pat bronz

şifonieră cu oglindă

scrin cu oglindă

2 scaune uzate

2 mese lemn

b.În camera ce dă prin o uşă din camera sus menţionată şi care este mobilată se

află:

2 paturi de fier cu aşternut

1 şifonieră cu oglindă

1 şifonieră cu oglindă

scrin toaletă

măsuţă noapte

o oglindă

o dormeză

2 scaune de piele, lucruri pe care sotul defunctei le declară proprietatea sa şi care

nu au fost sigilate

În camera din fund ce dă din hol am sigilat:

Un bufet casă mic

Un alt bufet

Un cufăr de paie plin cu lenjerie

S-a lăsat:

O canapea, masă marmură

Lampă plafon

Noptieră marmură

Masă de lemn

Una canapea (custodia căp. Popovici)

În hol, nesigilate:

2 canapele cu speteze pluş, statuete

292

2 mesuţe

Etajeră colţar

Oglindă perete

Măsuţă colţar

Lampă plafon

Diferite tablouri de perete şi birou (custodie Căp.Popovici)

Camera din stânga cum intri pe hol, prin faţă:

Nesigilate:

2 oglinzi perete mari

1 pianină

1 lampă plafon

2 canapele cu speteze

10 scaune

2 covoare

2 tablouri perete (custodia Căp.Popovici)

Camera ce dă din acea de mai sus: s-au pus diferite obiecte, aplicându-se sigilii pe

ambele uşi ce dau în acea cameră

În holul de dindos se află:

Un şifonier

Diferite geamantane şi lăzi cari sunt proprietatea dlui. Cpt. Popovici (fără sigiliu)

În camera de alături cu holul:

Pat de fir

Canapea

Dulap de bufet cu geam de sticlă

Lampă plafon

2 scaune

1 oglindă perete

1 covor perete

1 covor jos (custodia cpt. Popovici)

Alături de odaia de mai sus, ce serveşte de cămară, s-a aplicat sigiliu pe uşă şi chiar

s-a ridicat de noi

Alături de cămară, bucătăria:

1 plită tuci

3 mese

1 masă cu 10 oale şi cratiţe cu capacele respective

2 ţolice

Ogradă, în dreapta:

1 magazie scândură pentru lemne în care se află şi diferite lucruri de ale bucătăriei,

ca:

Cazan de spălat

Hârleţ

293

Sape

Alături se află o coteaţă de zid pentru păsări cu 20 de păsări şi 3 porci (cust.

Cpt.Popovici)

În curte, o jumătate de vagon cu lemne

În partea stângă, o clădire de zid cu 3 camere:

Prima:

1 plită zid cu cuptor

Dulap lemn

1 măsuţă (cust. Cpt. Popovici)

A doua cameră:

2 scari

1 pat mindir

1 baie tablă

1 masă mare + una mică

A treia cameră:

1 trăsură cu doi cai (proprietate Cpt.Popovici)

1 maşină de fir pentru bătut păpuşoi

1 casă de lemn mare

1 ladă pentru faină 9cust. Cpt.Popovici)

Beci:

2 putini mici cu murături şi zarzavat (nesigilate)

La gura de la magazie, sigiliu:

2 căldări de aramă (nesigilate)

preş intrare uzat

S-a declarat de către soţul defunctei Cpt.popovici, că nu are nimic altceva

decât suma de 75.000 lei din care au fost aduşi 3000 lei de către dl. cpt. Pentru

construirea unei racle şi cumpărarea unui batic, în restul s-au numărat şi s-au

predat nouă

Jude supleant, <ss> Octavian Gâdei

Reprezentant Primăria Huşi, <ss> V.I.Antonovici

Cpt. Popovici <ss>

Andrei Iosif <ss>

Boncu Petru, <ss>

Grefier <ss>, Marin I.Pagu

D.J.A.N.V, F.P.O.H, Dosar 34/1940, f.4-5

294

II

Testament mistic

18 decembrie 1940

Văzut de noi la deschidere

Preşedinte, <ss> Gh.Leon

Grefier, <ss> I.Dumitriu

Subscrisa Elena Căp. Popovici proprietară din huşi, văzându-mă bolnavă de

o boală de care nu ştiu de voi scăpa în deplinătatea minţii mele şi din libera mea

voinţă, în lipsă de copii şi de descendenţi legitimi, dispun dintr-un sentiment de

generozitate şi iubire pentru omenire, ca toată averea mea mobilă şi imobilă să fie

utilizată în scop de ajutorare şi sprijin social, în chipul următor:

Institui legatar universal al meu pe comuna Huşi asupra întregii mele averi

mobile şi imobile, adică: trupul de 100 de ha. pe moşia Epureni şi 100 ha. pe moşia

Duda precum şi pădurea-care sunt proprietatea mea conform actului de partaj dat

prin hotărâre de expedient de Tribunalul Fălciu, între mine şi succesorii defunctului

meu soţ Costache Iamandi- de la care am moştenit prin testament.

Casele mele din Huşi le va folosi în sensul creierei unui palat cultural care

va servi exclusiv la scopul şi manifestări culturale. Palatul va purta frontispiciul

„Palatul Cultural Elena şi C.Emandi”.

Impun următoarele sarcini legatului meu universal:

1.Din venitul moşiei şi pădurei să întreţină şi să ajute cu fonduri:

a.”Mila creştină”, sublima instituţie de ajutor a micuţilor sărmani oropsiti

de soartă

b.Azilul de bătrâni creiat de Episcopia Huşiului

Va achita următoarele legate particulare, şi anume:

1) Las Mariţei Al. David via mea de la Ocolul Pleşu, lei 5000 numerar, iar din casă i

se va da un pat de bronz complect, o masă, 1 oglindă, 5 scaune, 1 şifonieră şi 1 scrin.

2) las Nadiei Perju, servitoarea mea, dreptul de uz şi habitaţie asupra unei camere

din atanase, pe tot timpul vietii ei, din casa mea, un pat complect, 6 scaune, 1 masă,

precum şi 4000 lei pe an rentă până la majoratul copilului ei minor

3)Las finelor mele, Aurica, Ileana Drăgunoi şi Ileana Diaconu câte 5000 lei

4)Las Elenei C. Râpanu 5000 lei numerar, un bufet mic, o canapea şi un covor de

perete

5)Las nepoatei mele Elena a Catincăi, născută Cucuz, un pat complect, una lampă şi

o şifonieră, un covor şi ce se află în camera ce locuiesc acum

6)Las verişoarei mele Clenţa Cotaie, 5000 lei numerar precum şi toată mobila ce

este în camera rez. din casă, precum şi una icoană

7)La s lui Gicu Popa, fratele Clenţei, 5000 lei numerar, 1 masă, 1 oglindă şi 1 covor

8)Las lui C.Cosma, avocat din Huşi, în semn de pretuire a serviciilor sale, suprafaţa

de 20 ha. pădure pe Epureni de la locul numit Postu Cocrii, masa de marmoră din

antret, scaunele de piele din sufragerie precum şi vesela.

295

Legatarul meu universal va plăti datoria pe gaj ce afectează titlurile mele

de 1 milion gajate la Banca Naţională şi 51.000 lei de la Dl. Vexler-titluri date în gaj

pentru datorii contractate.

2.Îmi va face un monument la mormântul meu, aşa demn de o femeie care a

dispus de averea sa toată, pentru scopuri de umanitate şi filantropie.

Doresc să fiu înmormântată alături de iubita mea mamă.

3.Pentru averea de care n-am dispus-mobilă- legatul meu universal şi

executorul testamentar vor afecta preţul acestora- numai în scopuri de binefacere şi

filantropie

Institui executor testamentar pe dl. avocat C.Cosma din Huşi, pentru

ducerea la îndeplinire a acestui act de ultimă a mea voinţă.

Făcut în Huşi azi la 16 decembrie 1940, scris cu voia şi după cererea mea de

D-l. Av.C.Cosma şi semnat propriu de mine.

<ss> Elena Popovici

D.J.A.N.V, F.P.O.H, Dosar 34/1940, f.7; publicat şi de Constantin Donose, Biblioteca municipală Huşi (începutul istoriei sale) în Prutul, An II, nr.1 (10), ianuarie 2002,

p.3

III

Copie

Proces-verbal

17 decembrie 1940 Petre Dumitriu, judecător de şedinţă de la Tribunalul Fălciu

Astăzi, însotit fiind de d-l. Ioan Dumitriu, grefierul tribunalului, ne-am

transportat la domiciliul d-nei Elena Popovici, unde am găsit-o pe bolnavă, însă în

deplinătatea facultăţilor sale mintale, după cum ne-am încredinţat şi noi din

conversatiile avute cu ea.

Cerându d-na Elena Popovici de a i se lua consimţământul că depune în

acest plic, care se deschide în faţa noastră şi sigilat cu cinci sigilii şi atât verbal, cât

şi prin cerere ne-a declarat că în acest plic este testamentul său scris de D-l avocat

C.Cosma şi numai subscris de ea şi că este făcut din liberă-voinţă.

Judecător, <ss> Testatoare, <ss>

IV

9 ianuarie 1941, orele 16

Inventarul averii mobile şi imobile a defunctei [...] Ograda pe şoseaua Huşi-

Cârligati

Procedând la facerea inventarului am constatat că la fosta vie a defunctei

Elena Popovici se află:

104 prăjini, din care:

20 prăjini plantate cu viţă americană pe rod, iar restul 84 cu plantaţie pomi

fructiferi bătrâni şi tineri

296

În această vie se mai află o casă compusă din 2 camere şi o cameră ce

serveşte de crămă din vălătuci şi acoperită cu tablă.

În toate cele 3 camere nu se află nimic

Alături de ea, înspre apus se află o altă casă mai mică din vălătuci acoperită

cu tablă compusă dintr-o odaie şi o tindă, care e goală.

În partea dinspre drum, poiată de găini şi un closet scândură + o căsuţă

scândură pentru câine

Am ridicat 2 chei de la casă de la cpt. Popovici

D.J.A.N.V, F.P.O.H, Dosar 34/1940, f.39

V

11 ianuarie 1941, orele 8 a.m

Averea mobilă din satul Epureni

Casa principală (conac):

Odaia din stânga

Cameră stânga

Antret

Odaie dreapta

Cramă

O încăpere mică (cămară)

Şopron acoperit cu tablă

Curte:

Hambar

Casă locuinţă om de serviciu: tindă, odaie, pod

Gheretă de scândură cu 2 purcei

Găinărie scândură cu 8 curci, 1 curcan, 2 cucoşi, 4 găini

Şură de stuf

Poiată porci cu 4 porci mari şi 3 purcei mici

Un coşer

Cpt. Popovici a predat cheile de la casă (custodia predată lui Dumitru Creţu)

O altă posesiune din Epureni:

100 ha. pământ, 28 ha. ţelină pentru imaş, 72 ha. arabil din care 30 ha. arat şi

semănat cu grâu de toamnă fiind dat în dijmă cu locuitorii din Epureni şi Novaci

Un coşer L=15 m, l=5m

Magazie mică scândură

Alt coşer vechi

Un coşer cu 2 încăperi

O căsoaie acoperită cu stuf de lut

O coştereaţă

Un zimnic pentru legume

O casă de locuit în care locuieşte Simion Macovei, în custodia căruia au rămas cele

amintite

297

Pădurea de la punctul Cocriş

40 de ha. din care 20 ha. sunt tăiate, 20 ha. cu pădure, copaci 20-25 ani

(lăsat custode fostul pădurar Ion a Ştefanei)

D.J.A.N.V, F.P.O.H, Dosar 34/1940, f.40-41

VI

România

Primăria Oraşului Huşi

Expunere de motive

Asupra bugetului anexă pentru administrarea legatului „Elena Popovici” pe

exerciţiul 1941/1942

La întocmirea acestui buget ce are ca obiect administrarea bunurilor testate

şi având în vedere scopul pentru care sunt destinate, s-a avut în dvedere a se înscrie

la partea venituri alocaţii la valoarea absolută reală, fiind şi un prim an de

experienţă.

Astfel fiind, veniturile generale se ridică la alocatia de lei 468.986.

În ceea ce priveşte la partea cheltuieli s-a înscris alocaţii în limita

posibilităţilor bugetare şi se vor efectua ţinându-se seamă de încasările ce se vor

putea realiza.

La această parte a bugetului s-a insistat în primul rând la amenajarea

clădirei testată, în care conform dorinţei testatoarei urmează a se amenaja şi pune

în funcţiune un palat cultural cu bibliotecă, (art.13, 14 şi 15) care înglobează

alocaţia de 195.000.

Asemenia construirea unui cavou la mormântul defunctei s-a înscris

alocaţia de lei 30.000.

Deci pentru executarea acestei părţi din testament s-a afectat suma de lei

275.000, mai mult de 50% din totalul veniturilor.

Cealaltă parte din venituri s-a afectat pentru întretinerea „cantina Mila

creştină şi Azilul de bătrâni” cum şi ajutorarea bătrânilor si infirmilor lipsiti de

mijloace, deocamdată la alocaţia de 20.000 lei. Aceasta putând fi majorată în cursul

anului după posibilităţi.

În ceia ce priveşte restul de alocaţie, s-au afectat pentru plată de personal

necesar administraţiei legatului la sumade 84.000 lei, cum şi alte cheltuieli mărunte

şi absolut necesare administrării legatului.

În partea finalăm a bugetului s-a înscris sume de lei necesare achitărei şi

stingerei de litigii, creiate prin testamentul defunctei.

Cheltuielile se ridică la alocaţia de lei 468.986, deci fără deficit şi excedent.

30 mai 1941

Primar,

Maior în rezervă, Vasile V. Andrian

Ibidem, f.165

VII

298

România

Primăria Oraşului Huşi

Legatul Elena Căpitan Popovici

DECIZIA

Nr.10654

Noi, Maior în rezervă V.V.Andrian, primarul oraşului Huşi

Având în vedere că Primăria Oraşului Huşi a intrat în proprietatea

bibliotecii comunităţii evreieşti cu care urmează a se organiza biblioteca Centrului

Cultural Huşi.

Având în vedere că această bibliotecă trebuie organizată şi condusă de o

persoană competentă şi specializată în această materie.

Având în vedere acceptarea d-lui profesor Aurelian Gâdei, cu conducerea şi

organizarea ei, ca unul ce îndeplineşte cu prisosinţă toate conditiunile de organizare

şi conducere.

Având în vedere ă acest post este prevăzut în bugetul comunei Huşi la

legatul defunctei Elena Cpt. Popovici.

Având în vedere dispoziţiunile art.15 legea administrativă

DECIDEM:

Se numeşte pe data de 1 noiembrie 1941, d-l profesor Aurelian Gâdei la

conducerea şi organizarea bibliotecei Cercului Cultural Huşi ce va funcţiona în

casele defunctei Elena Cpt. Popovici din Piaţa I.Mârza, ăsate de defunctă cu această

destinaţie

Salariul lunar va fi de lei 2000 lunar.

Domnul Secretar al comunei este însărcinat cu executarea prezentei

deciziuni.

Dată în cabinetul nostru astăzi 1 Noembrie 1941.

Primar, Secretar,

Maior în rezervă, Vasile V. Andrian D.Chirica

<ss> <ss>

Ibidem, f.280

VIII

Sfatul popular oraş Biblioteci în raza oraşului Huşi

Sectiunea Culturală

Oraş Huşi

1.Liceul Mixt

2.Pedagogică

3.S.M.T

4.Viticola Teh.

5.Sindicatul Înv.

6.Sindicatul Sfaturi

7.Sindicatul agricol

8.Sindicatul Sanitar (instituţie şi local)

299

9.Poşta

10.Sindicat telecomunicaţii

11.Sfat oraş

12.Biblioteca centrală „A.Jdanov”

13.Casa Armatei

14.Miliţia

15.Financiară

16.Şcolala Metalurgică

17.Sindicat Alimentară

18.Şcoala nr.2 de băieţi

19.Şcoala nr.1 de fete

20.Şcoala nr.4 Corni

21.Intreprinderile comunale

22.Sfat Raion

23.U.F.D.R

24.Frontul Plugarilor

25.UTM

26.Frontul plugarilor

27.Tribunalul Poporului

28.Gara

29.Şcoala nr.2 de fete

30.Şcoala nr.3 de băieţi

D.J.A.N.V, F.P.O.H, Dosar 29/1953, Pachet 26, f.73.

Şcoala nr.2 din Huşi - localul vechi.

300

ÎNCEPUTURILE ŞCOLII DE CROITORIE

DIN HUŞI

de Costin Clit

Studii recente demonstrează înfiinţarea unei şcoli profesionale de fete în

oraşul Huşi la iniţiativa primarului Mihail Jomir (se pare că propunerile sale din

1866 au fost concretizate în 1868)1. Potrivit documentelor pe care le-am cercetat,

printr-o adresă din 8 decembrie 1868 Mihail Jomir aduce la cunoştinţa Ministerului

componenţa comitetului: Adela Hotineanu, Profira Butucea, Elisabeta Dobre, Zoiţa

Jomir, Ecaterina Semaca, directoarea Şcolii de fete din Huşi, Melania Costăchescu

profesoara Şcolii de croitorie. Şcoala funcţionează de la 1 septembrie 18682.

Eforturile primarului se văd şi din adresa cu nr. 2928, din 8 decembrie 1868 (vezi

Anexa, document I). Conform adresei din 16 decembrie 1868 secţiunea financiară

este alcătuită din următorii membrii: Dimitrie Castroian, Ioan Mârza şi Mihail

Jomir3.

Înfiinţarea şcolii de croitorie poate fi încadrată în încercările autorităţilor

locale de modernizare a târgului Huşi şi ca un palid început în emanciparea femeii.

În anexă publicăm statutul şcolii, adresele lui Mihail Jomir către minister şi

domnitorul Carol I.

Dezvoltarea industrială a oraşului Huşi, dar şi a celor învecinate, lăsa de

dorit. La 15 februarie 1869 Ministerul Agriculturii, Cormerţului şi Lucrările Publice

înaintează o notă informativă Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din care

reiese existenţa la Huşi a trei „poverne cu machini” (velniţe). La Bârlad existatu tot

trei „poverne cu machini”, iar în dreptul oraşului Vaslui se face remarca „Nare decât poverne (velniţe)”4.

Despre evoluţia şcolii nu se cunosc prea multe. În presa locală din 1887 este

reprodus raportul nr. 4403, din 2 iulie 1887 a prefectului judeţului Fălciu către

ministrul de interne în care se arată starea înapoiată a oraşului Huşi, neglijarea

instrucţiei publice. Potrivit raportului ministerul a dat dispoziţie pentru ştergerea

şcolii de croitorie din rândul şcolilor recunoscute. Şcoala nu mai poate funcţiona

însă consiliul ţine deschisă şcoala „care nu produce nimic şi împovărează bugetul cu o sumă de peste 3000 lei”. Remarcăm că raportul aparţine unui prefect liberal, E.

Varnav, şi are ca urmare dizolvarea consiliului prin decretul nr. 2093 din

12.VIII.18875.

Unele informaţii sunt oferite de petiţia locuitorilor huşeni din 12 februarie

1893 (printre semnatari se numără icon. I. Cogean, G. Roiu, G. Berea, P.

Bărgăoanu, M. Berea. N. Sufleţel, Smaranda Mârza, G. Iamandi, C. Teleman, G.

Brădianu, I. Gh. Botez, V. Gâdeiu, pr. Gh. Axinte, N. Marola, pr. V. Mitru şi mulţi

1 Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Editura Porto-Franco,

Galaţi, 1995, p.187. 2 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), Fond Ministerul Cultelor şi

Instrucţiunii Publice (F.M.C.I.P.), dosar 184/1869, f.16, original. 3 Ibidem, f.17. 4 Ibidem, f.5 v, original. 5 Vezi ziarul Prutu, an I, nr.1, din 29.IX.1887, p.2.

301

alţii). Locuitorii erau informaţi despre dorinţa guvernului de-a înfiinţa şcoli de fete

şi a lua pe seamă pe cele întreţinute de comună şi judeţ. Fac cunoscută întreţinerea

unei asemenea şcoli de comuna Huşi de aproape 25 ani. Şcoala cu două secţii,

croitorie şi lenjerie, produce foloase îmbucurătoare faţă de mijloacele slabe de care

dispune comune Huşi. „Înfiinţarea unor asemene şcoli este reclamată acum mai mult decât oricând. Viitoarea femeie română trebue să conlucreze deopotrivă cu soţul ei, pentru a preîntâmpina nevoile cerute de timp, căci mai ales pe o femeie, nimic nu o poate împodobi mai mult decât când este pusă pe cale de a cunoaşte meseria ce o priveşte direct, ca astfel banul adunat de muncă, să rămână în casă, er nu dat în mâinile străinilor”. Comuna Huşi a făcut „destule sacrificii cu întreţinerea şcoalei profesionale aproape de 25 ani şi ca atare merită ca cea dintâi să fie luată pe seama statului, când credem că şi foloasele vor fi cu mult mai satisfăcătoare”. Este

amintită profesoara Ioana N. Donea „definitiva de lenjerie” care funcţionează

neîntrerupt de la 1874, cu o conduită exemplară, cu un salariu de la 30 lei pe lună la

90 lei, cerându-se recunoaşterea cu profesoară cu drepturile ei6. La 1893 şcoala

număra 62 eleve7.

Se păstrează petiţia lui Neculae Solomon, din comuna Olteneşti, plasa

Crasna, judeţul Fălciu, din 10 februarie 1893. Om muncitor, cu copii, pe care a dorit

să-i lumineze prin învăţătură, şi-a trimis un băiat la liceul din Bârlad şi o fată la

Şcoala profesională din Huşi (de croitorie). Cu o purtare deosebită în clasele primare

şi în clasa I-a de la Şcoala de croitorie din Huşi, a fost aşezată în clasa a II-a la

gazdă în casa avocatului G. Petrovanu, eliberat din funcţie. Mutată la fosta gazdă,

fata a fost eliminată din şcoală definitiv. Urmează o serie de reclamaţii la primar,

directoare, inspector8.

La 16 august 1895 directoarea Elena Anastasiu trimite ministerului

statistica cerută9. Din 1894 funcţiona la atelierul de lenjerie profesoara Elena

Codrianu împotriva căreia primarul oraşului, deşi nu a vizitat niciodată şcoala,

întocmeşte un raport şi solicită înlocuirea acesteia cu Ioana Done (fără nici un titlu,

cu 4 clase primare, destituită de ministru)10. Printr-o adresă înregistrată la 19

aprilie 1896, prefectul R. Ralle informează Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii

despre Delphina Gh. Ionescu din Huşi care s-a oferit să dea gratuit lecţii de limba

franceză elevelor care frecventează cursurile şcolii profesionale din Huşi11.

6 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 460/1893, f.4 şi 6. 7 Ibidem, f.5. 8 Ibidem, f.1. 9 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 525/1895, f.1. 10 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 322/1896, f.1. 11 Ibidem, f.2.

302

ANEXĂ

I

România

Primăria Urbei Huşi

No 2928

1868 decembrie în 8 zile

Domnule Ministre!

Subsemnatul primariu al urbei Husi, văzând că în oraşul nostru se simţeşte

ce mai mare necesitate pentru înfiinţarea de scole profesionale în profitul

generaţiunei tinere, văzând că atât copii cât şi copilele noastre după finirea claselor

primare se abstragu la alte cariere afară de acelea a părinţilor lor, neglijindu

munca, comerciul şi meseriile – singure puternice resurse pentru prosperitatea

noastră materială, precum şi pentru creşterea onestităţii publice, văzând că

guvernul a prevăzut totul pentru instruirea mentală a copiilor de ambe sexele; ear

partea materială – mijloacele prin care se poate crea o viaţă robustă şi onestă, cu

alte cuvinte, fondarea şi întreţinerea a sholei pe comptă primăriilor, cărora li s-au

făcut şi invitare în acest senzu.

Am stăruit cu totă energia a se fonda deocamdată o şcoală de croitorie

pentru sexul feminin, pentru ca cetăţenii să poată vedea odată munca introduse în

casele lor – pentru ca numele de familie să poată proveni cu ceva în favoarea

economiei casnice, cel mai frumos titlu ce le poate onora!

Cea mai principală îngrijire a subscrisului a fost şi este de a se asigura

pentru venitoriu orişicare fonduri în profitul acestei şcoli: ’mi am dat spre acesta

toată osteneala, şi am reuşit (cu toate dezastrele ce au bântuit districtul nostru mai

mulţi ani în şir) a câştiga de pe particulari o sumă de 225 #, care aceşti bani se

păstrează neatinşi la început de fond.

Pentru ca şcoala să se poată începe, am insistat pe lângă Doamna Melania

Costăchescu (soţia unui profesor) o damă care cunoaşte foarte bine acest ram de

industrie, ca să înceapă cursul deocamdată cu un salariu foarte modest.

Am închiriat şi mobilizat nişte case pre comode şi foarte luminoase. Am

mijlocit anul trecut pe lângă consiliul judeţean de au venit şi el în ajutorul şcoalei cu

suma de 80 lei vechi pe fiecare lună, pe lângă care şi consiliul comunal au prevăzut

pentru anul venitoriu în bugetul său o sumă mensuală de 150 lei vechi. Prin urmare

profesoara va fi remunerată anul venitoriu cu suma de 230 lei vechi pe lună.

Dar pentru ca această instituţie să se poată întreţine şi progresa, am găsit

de cuviinţă a o pune sub azilul unui comitet care să se îngrijească pentru prezentul

şi venitorul ei, prin o administrare mai energică şi prin creare de mijloace, fără care

nimica nu poate subzista.

Spre acest finitu, în unire cu consiliul meu comunal, am elaborat alăturatul

proiect de statut, pe care cu onoare şi cu cuvenitul respect ’lu supun la aprobarea

Domniei Voastre, spre aşi avea toată tăria legitimă.

Bine voiţi vă rog Domnule Ministru a primi încredinţările profundului meu

respect.

Primar

«ss» Mihal Jomir

Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), Fond

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (F.M.C.I.P.), dosar 184/1869, f.14 şi 31,

Original.

303

II

Statut

pentru instituirea în oraşul Huşi a unui comitet industrial

Capitolul I

Scopul instituirii

Art. 1) Acest comitet se propune de a proteja, încuraja şi insinua între

cetăţeni nobilul gust şi aplecare către industrie, care pe lângă instrucţiune va servi

a procura tinerela fete şi numelor de familie mijloacele unui trai robust şi onest; Va

începe a crea în oraşul nostru starea de industriaşi, ce ne lipseşte cu totul, şi astfel

va contribui la formarea clasei de mijloc care singură ţine echilibrul în orice

societate omenească.

Art. 2) Deocamdată solicitudinea acestui comitet se va mărgini a procura

pentru şcoala de croitorie fondată deja în Huşi prin îngrijirea Primăriei, mijloacele

morale şi materiale pentru susţinerea ei şi prin urmare pentru încurajarea şi

prosperarea în oraşul nostru a acestui ram de industrie.

Art. 3) Comitetul va păstra, administra şi înmulţi fondurile câştigate până

acum şi care se vor mai câştiga în profitul şcolii; va prevedea asupra necesităţilor ei

materiale, va veghea asupra necesităţilor ei materiale, va veghea asupra

progresului, precum în partea ştiinţifică asemenea şi în partea morală.

Capitolul II

Membrii comitetului şi atribuţiunile generale

Art. 4) Comitetul se compune din nouă membri, anume: patru dame române

vieţuitoare în oraş, distinse prin sciinţă şi moralitate, directoarea şcolii de fete din

Huşi, profesoara respectivă a şcolii de croitorie şi trei dintre cetăţenii cei mai

notabili.

Art. 5) Alegerea şi numirea celor dintâi şase membri se face de Primărie iar

a celor trei din urmă de către consiliul comunal şi se supune la cunoştinţă şi

aprobarea Domnului Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică. Durata funcţionării

lor va fi de trei ani începători de la 1 septemvrie, după care se face din nou alegere.

Art. 6) Comitetul astfel compus se desparte în două secţiuni, cea dintâi

compusă din toate damele sus citate şi care va purta numirea de secţiunea administrativă. A doua, compusă din cei trei cetăţeni, va purta numirea de

secţiunea financiară. Art. 7) Toţi membrii comitetului se convoacă o dată pe lună în localul şcolii

în şedinţă ordinară spre a delibera asupra stării actuale a institutului, precum şi

asupra măsurilor de îmbunătăţire ce s-ar crede de cuviinţă a se adopta.

Art. 8) Dezbaterile lor asupra intereselor şcolii se vor cuprinde în prescripte

verbale încheiate ad-hoc prin secretarul ce se va alege din sânul comitetului.

Art. 9) Comitetul în cele întâi şedinţe ale sale se va ocupa cu redactarea

unui Regulament special, care să statueze programul şi durata cursului şcolar,

numirea şi atribuţiunile profesoarei, disciplina şcolară, precum şi drepturile şi

datoriile către societate a elevelor ce vor absolvi cursul statuat. Acest Regulament

se va supune la aprobarea autorităţilor competente.

304

Capitolul III

Atribuţiunile speciale a secţiunii administrative

Art. 10) Damele însărcinate specialminte cu inspecţiunea asupra şcoalei de

croitorie, vor vizita această şcoală cel puţin de două ori în cursul unei luni, spre a

inspira cu prezenţa lor între eleve sentimentul de onoare către muncă şi spiritul de

emulaţie.

Art. 11) Ele vor observa dacă cursul se face dupre program şi dupre jurnalul

de modă ilustrat, de care şcoala va dispune, prin îngrijirea Primăriei.

Art. 12) Ele vor delibera în unire cu profesoara respectivă asupra reformelor

ce timpul şi necesitatea ar cere a se introduce în şcoală; atrăgând atenţiunea

elevelor cu deosebire la obiectele casnice de primă necesitate.

Capitolul IV

Atribuţiunile secţiunei financiare

Art. 13) Secţiunea financiară, menită specialminte a administra fondurile

destinate pentru şcoală se impune datoria de a păstra neatinse fondurile ce i se dau

acum şi a întrebuinţa pentru creşterea şi adunarea de noi fonduri, toată silinţa şi

toate mijloacele posibile.

Art. 14) Chestiunile privitoare la creşterea fondurilor prin noi agonisiri de

bani, lucruri, etc. sau prin dobândire de bani de această natură, se vor cuprinde

într-un anume registru parafat, enumerat şi sigilat de primărie, de pe care

secţiunea financiară va comunica la fiecare finit de an un estract Primăriei şi

Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică.

Art. 15) Veniturile ce se vor trage din dobândarea banilor de fonduri,

precum şi acele ce şcoala va începe a produce de la o muncă mai serioasă a elevelor,

se vor distribui pe trei părţi: una se va adăuga la fond, a doua se va da ca

remunerariu profesoarei respective, pe lângă salariul ce va avea statuatu, şi a treia

parte se va întrebuinţa pentru premierea elevelor diligente şi în ajutorul copilelor

sărace şi în neputinţă a se întreţine singure la învăţătură.

Capitolul V

Obligaţiunile Primăriei

Art. 16) Primăria din Huşi se obligă, pre cât mijloacele vor permite, la plata

salariului profesoarei care deja funcţionează, la plata localului şi a lemnelor

trebuitoare pentru încălzire pe timpul iernii, asemine se obligă a face pentru şcoală

tot mobilierul trebuitor.

Art. 17) Pentru a se ajuta în întâmpinarea acestor cheltuieli, Primăria

poate insista şi la concursul consiliului judeţian precum şi a Ministeriului

Instrucţiunii, mai cu samă în ceea ce priveşte salariul profesoarei şi leafa unui

servitor.

Art. 18) Asemenea cheltuieli se cer provizoriu din partea primăriei, până

când şcoala va dispune de atât capital pentru ca să se poată întreţine singură din

venitul său propriu.

305

Capitolul VI

Dispoziţiuni transitorie

Art. 19) Acest statut, compus astfeliu prin îngrijirea primăriei urbei Huşi,

se va supune la aprobarea Domnului Ministru Instrucţiunii Publice şi al Cultelor,

spre a’şi căpăta puterea de legiuire nestrămutată, mai ales încât priveşte scopul

şcolii şi interzicerea de ai înstrăina sau deturna fondurile.

Art. 20) Articolele relative la angajamente provizorii se pot modifica la caz

de trebuinţă, numai prin Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor.

1868 Decemvrie 8

Primarul Urbei Huşi

«ss» Mihail Jomir

D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 184/1869, f.15 şi 30, original.

III

România

Primăria Urbei Hussi

1868 Decemvrie 31

Domnule Ministru!

Fiind că până acum nu am căpătat aprobare regulamentului Şcolii de

croitorie formată în această comună ce vam prezentat cu adresul N0, vin a vă ruga

ca să binevoiţi a da aprobarea cuvenită.

Binevoiţi vă rog Domnule Ministru a primi asigurarea profundului meu

respect.

Primar

«ss» M. Jomir

Secretar

«ss»

Domniei Salle

Dlui Ministru Instrucţiunii Publice şi al Cultelor.

D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 184/1869, f.3, original.

IV

Prescript Verbal

şedinţa din 22 ian. 1869

Deliberând asupra raportului sub N0 2928 al Primăriei urbei Hussi prin

care comunică Ministerului iniţiativa ce au luat pentru înfiinţarea în acea urbe a

unui şcoli de meserii (croitorie) pentru fete şi având în vedere că după stăruinţa

primarului a reuşit a crea deocamdată un mic fond pentru întreţinerea acelei şcoli,

având în vedere şi anexatele statute întocmite pentru această şcoală, consiliul opină

a se recomanda Dlui Ministru spre aprobare, conform cererii Primăriei, care

încunoştinţând de această aprobare, se va adăuga că ministerul a văzut cu

mulţumire interesul ce arată pentru instrucţiunea profesională.

«ss» Marcovici «ss» «ss»

«ss» Aaron Florian.

D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 184/1869, f. 3, original.

306

V

1869 mai 26 zile

Domnule Ministru!

Încă din luna Decemb. anul expirat, subsemnatul în calitate de primar al

comunei Huşi, vam prezentat pe lângă adresa înregistrată la N0 11577 al jur. Div. şi

11578, un statut pentru înfiinţarea unei şcoli de lucru a sexului feminin în oraşul

nostru Husii judeţul Fălciului, pe lângă care v’am recomandat şi două comitete,

unul de dame, pentru instrucţia internă şi altul de bărbaţi pentru administraţiunea

externă şi materială a acelei şcoli.

De atunci şi până’n prezent, acel statut stă fără a i se da vreun curs din

partea onorabilului guvern care ca părinte, este ’n drept a lua iniţiativa în aseminea

ocaziuni, pentru ca junimea română, să poată progresa către scopul dorit, dându’i

totodată (pe cât mijloacele vor permite) şi mediile de cazare pentru un asemene

institut.

Domnule Ministru! acest institut fiind foarte necesar pentru copilele din

Huşi am fost şi sânt foarte sigur, că şi onor. guvern va adera la asemine fondaţiune

dorită; însă pe cât văd, că până în prezent nu s’a luat nici o dispoziţiune în asemine

caz, acest motiv m’a pus’n poziţiune de descurajare, şi sânt aproape de a mă retrage

şi a lăsa această fondaţiune litera moartă.

De aceia Dle Ministru! Vă rog respectuos ca să binevoiţi a aproba

menţionatul statut, precum şi comitetul recomandat, ca prin aceasta să se dea viaţă

unei asemine fondaţiuni, foarte folositoare pentru junimea feminină din oraşul

Huşi, care vă va răsplăti cu recunoştinţă şi rugăciune către cel Pre’nalt.

Primiţi vă rog Dle Ministru încredinţare respectului ce vă conserv.

Fondatorul şcolii de lucru din Huşi

«ss» M. Jomir

Domniei Sale

Domnului Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 184/1869, f. 18, original.

VI

Măria Ta1

Pe când mă aflam în funcţiunea de primar al urbei Huşi, capitala judeţului

Fălciu am înfiinţat acolo o şcoală de lucru pentru sexul femeiesc, dotândo cu un fond

de 225 galbeni adunaţi prin subscripţiune.

Am compus un statut şi am constituit două comitete: unul de dame şi altul

de bărbaţi pentru administrare a intereselor acestei şcoli.

Am intervenit apoi la onor. Minister de Culte şi Instrucţiune Publică pentru

aprobarea statutului şi confirmarea membrilor ce compun cele două comitete.

Şcoala funcţionează şi junele face progres [...] pentru a’i da toate garanţiile

putincioase contra oricărui eventualităţi, găsesc că aprobarea Înaltului Guvern este

neapărat necesară.

1 Către Carol I (1866-1914).

307

Măria Ta cunoaşte de câte instituţiuni suntem încă privaţi. Cunoaşte

asemene, că şcoala de lucru este un mediu – loc propriu de a asecura, mai cu seamă

pentru clasa mai puţin avută, o existenţă onorabilă.

Cu ocazia venirii mele aicea, am crezut a’mi împlini o datorie de bun

cetăţean rugându-vă cu cel mai adânc respect să binevoiţi a lua această jună

instituţiune sub Înaltu patronagiu al Măriei Voastre şi a ordona aprobarea

statutului şi confirmarea celor două comitete.

Între multe faceri de bine ce sunt opera mânilor Măriei Voastre, veţi rădica,

prin acordarea respectuoasei mele rugăciuni, un monument nemuritor în urbea

Huşi şi augustul vostru nume binecuvântat de toţi ce se vor împărtăşi de această

binefacere, se va înscrie cu adâncă recunoştinţă în fruntea acestii instituţiuni

menită de a îmbunătăţi şi înfrumuseţa străvechea reşedinţă Domnească a Moldovei.

Al

Măriei Voastre

cu cel mai adânc respect

supus servitor

Fondatorul şcolii de lucru pentru sexul femeiesc din urbea Huşi

«ss» Mihail Jomir

Rezoluţie 11 Iunie 1869

N0 1169

D. Ministru al Instrucţiunii publice Ne va supune un raport, arătându-Ne

în ce condiţiuni se găseşte această şcoală şi ce se poate face spre încurajarea şi

susţinerea ei, dacă promite a da rezultate bune.

D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 184/1869, f. 19, Original.

Şcoala nr. 3 din Huşi.

308

STAREA ŞCOLILOR PRIMARE DIN

ORAŞUL HUŞI LA 1893

de Costin Clit

Trecutul învăţământului huşean rămâne încă necunoscut istoricilor locali,

deşi sunt înregistrate progrese în acest sens. Unii se plâng de lipsa documentelor.

La începutul anului 1589 domnitorul Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-

1591) porunceşte către „supuşii noştri unguri, saşi, leşi, şi toţi cei ce sunt de legea Papei de la Roma în oraşele Iaşi, Cotnari, Hârlău, Vaslui şi Huşi” pentru a-şi da

copiii la şcoală1. Este vorba despre şcoala ce urma a fi deschisă de călugării iezuiţi2.

Să fi existat o şcoală la Huşi?

Începuturile învăţământului sunt legate de biserică şi Episcopia Huşilor, pe

lângă care funcţionează o şcoală, probabil, încă de la înfiinţarea acesteia la 15983.

Domnitorul Constantin Mavrocordat hotărăşte la 1741 să fie „dascăli şi copii la învăţătură” în cadrul mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor4. Urmau să fie aşezaţi

preoţi în târguri, sate mari, pentru a învăţa copiii rugăciunile, credinţa, „adică cele 12 punturi ale creştinătăţii” (Simbolul de credinţă, Cele 7 Taine ale bisericii,

elementele privitoare la Dumnezeu şi scrisul)5.

Prin hrisovul domnesc din 25 decembrie 1747, Grigore al II-lea Ghica (1726-

1733; 1735-1739; 1739-1741;1747-1748)6 hotărăşte crearea a trei şcoli „sloveneşti şi româneşti” pe lângă episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi, pentru copiii originari

din zonele mai îndepărtate ale Moldovei, îngrijite de episcopi cu „dascăli învăţăţi la slovenie ori şi la românie, ori din cei ieşiţi din şcolile de la Iaşi ori dintr alţii”. Sunt

înfiinţate şcoli districtuale la Focşani, Botoşani, Chişinău, Bârlad şi poate la

Galaţi7.

1 Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi. De la origini până la 1918, vol.I, Editura Porto-

Franco, Galaţi, 1994, p.; Hurmuzaki, Documente, XI, p.LXIV-LXV; Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p.153-154.

2 Dănuţ Doboş, Biserica şi şcoala, vol.I, Editura Presa Bună, Iaşi, 2002, p.42;

A.Despinescu, Scurt istoric al Bisericii catolice din Moldova, Iaşi, 1995, p.24. 3 Melchisedec Ştefănescu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire,

Bucureşti, 1869, p.220; Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu,

Ed.Porto-Franco,1995, p.178-179. 4 Melchisedec Ştefănescu, op.cit., p.212; Istoria Huşilor, p.179. 5 Melchisedec Ştefănescu, op.cit, p.212. 6 Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, vol VI, Bucureşti, 2002, p.975-976. 7 De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional. 100 de ani 1835-1935, Iaşi, Institutul de

Arte Grafice Brawo, 1936, p.12; Melchisedec Ştefănescu, op.cit., p.218-219 (Însă socotindu-se că unele ţinuturi fiind depărtate, nu pot ajunge toţi locuitorii cu copiii lor la şcolile din Iaşi şi mai vârtos cei săraci fără putinţă şi pentru ca să cuprindă să se împărtăşească toţi de această milă, s-au socotit la trei Episcopi ai ţării să se mai aşeze trei şcoli sloveneşti şi româneşti, la trei Episcopi, la Roman şi la Rădăuţi şi la Huşi”; Istoria Huşilor, p.179; pr.Anton Popescu,

Şcolile bisericeşti din Eparhia Huşilor, în revista Prutul, an III, nr.5 (24), mai 2003, p.6.

309

Domnitorul Grigore III Ghica (1764-1767; 1774-1777) prin hrisovul din 6

iunie 1765 organizează şcolile prin orânduirea de dascăli la fiecare eparhie şi ţinut,

plătiţi din darea preoţilor şi ierodiaconilor ce consta în 4 lei noi anual. Şcolile

funcţionau la Episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi, la care se adaugă 23 şcoli

ţinutale. Sunt orânduiţi dascăli la şcoala domnească, eparhii şi ţinuturi „pentru ca toţi copiii Moldoveneşti să poată învăţa carte”, se înfiinţează o epitropie a şcolilor

alcătuită din mitropolit, hatmanul Ioan Cantacuzino, vornicul Iordache Costache,

vornicul Hrisoscoleu, paharnicul Manolache Bogdan, vistiernicul, boierii Costea

Avram, Sandu Panaite, Coste Papafil, Constantin Panaite, este fixat bugetul pentru

„dascălii româneşti”8.

Redăm în continuare conţinutul hrisovului, datat de unii la 15 noiembrie

1765: „Însă socotindu-se, că unele ţinuturi fiindu departe nu potu ajunge toţi locuitorii cu copii loru, la şcolele de la Iaşi şi mai vertosu cei săraci fără putinţă, şi pentru ca să cuprinză să se împărtăşească toţi la acestă milă, s-au socotitu la trei Episcopi a ţerii să se mai aşeze trei şcole slavoneşti şi româneşti, la trei Episcopii, la Romanu şi Rădăuţi şi la Huşi. Pentru care să aibă purtare de grijă sfinţiile sele episcopii a găsi dascăli înveţaţi la slovenie, ori şi la românie, ori din cei eşiţi din şcolele de la Iaşi, ori dintr’ alţii, şi să aşeze la fiescecare Episcopie câte o şcolă de înveţătura copiilor, atâtu cu sârbia câtu şi cu românia şi lefa loru s-au renduitu câte 80 lei de dascălu pe anu care bani să-i dea pe jumetate la Stu George şi jumetate la Stu Dumitru; însă sfinţia sa Părintele Mitropolitu să dea acei bani din banii preoţiloru ce aretă mai susu, la mâna Episcopilor şi Episcopii să plătească dascălilor şi acei dascăli să aibă şi scutelă de birulu vistieriei, nici unu banu să nu dea, numai să păzească slujba loru, grijindu-se de înveţătura copiiloru şi iarăşi sfinţiile sele Episcopii, să facă necontenitu cercetare şcoleloru, adese luându-le sema, cum învaţă copiii şi la ce se sporescu, ca şi dascălii să se silescă şi copiii să se procopsescă cu înveţătura loru. Iar pravitoriul şi zapciul cu puterea domnescă a se împliniacestea tote, să fie D.Vel.Vist., şi când s-a împlinit anulu să aibă a lua sema acestoru bani, de unde s-au cheltuitu şi ce-au remasu şi izvodu lămuritu să arete la domnie9.

În Arhiva Episcopiei Romanului, V.A.Urechea a descoperit o copie din 1766

după hrisovul de organizare a şcolilor sub domnitorul Grigore Alex.Ghica prin care

acesta a orânduit „la fiecare eparhie şi ţinutu câte un dascăl, ca toţi creştinii ţerei acesteia, mireni şi copiii preoţilor, să se procopsească cu învăţătura şi fapte bune”.

Lefile dascălilor urmau să fie plătite din dajdea preoţilor şi ierodiaconilor (4 lei

plătiţi). Se înfiinţa epitropia şcolilor, iar aplicarea hrisovului urma să fie realizată la

23 aprilie 176610. „Numai în Botoşani şi Galaţi şcolele sunt cu dascăli greceşti şi româneşti, iar alte 23 de şcoli de prin judeţe, şi cele 3 şcoli de la Episcopia Romanului, Rădăuţilor şi Huşilor continuă a ave dascăli români cu anume budgetu”11. Pe lângă fiecare episcpie funcţionau şcoli pentru pregătirea preoţilor iar

în şcolile moldoveneşti din ţinuturierau pregătiţi orăşenii „căci de săteni nu putea fi vorba”12.

8 De la Academia Mihăileană..., p.14. 9 V.A.Urechia, Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774-1786 însoţit de

documente cu totulu inedite, Extras din Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria II, tom.XII, Bucureşti, Lito-Tipografia Carol Göbl, p.145-146 (261-262).

10 Ibidem, p.825 (941). 11 Ibidem, p.826 (943). 12 N.Iorga, Istoria românilor, vol.VII, Reformatorii, volum îngrijit de Sorin Iftimi,

Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p.176.

310

Activitatea şcolilor este înteruptă de războiul ruso-otoman (1768-1774),

ocupaţia ţaristă şi izbucnirea ciumei13. „invasiunea oştirilor ruseşti şi ciuma ocazionează învăţământului public regretabilă încetare”. Şcolile sunt ocupate de

trupele ţariste. În 1771 mareşalul Rumianţev se preocupă de şcolile închise ale

Moldovei, solicită mitropolitului Gavril un memoriu despre „starea din trecut a acestor şcoli”. Într-o anafora din aprilie 1771 mitropolitul Gavril expune activitatea

domnitorului Grigore Ghica, aşezarea de dascăli de limbile elină, slavonă şi

moldovenească. Susţine că Alexandru Constantin Mavrocordat „a iertat biru scolastic al preoţilor şi a ordonat ca lefile dascălilor să se plătească de la visterie”.

Grigore Ghica aşează şcolile ca în prima domnie după ce a reocupat tronul.

„Mitropolitul arată că dascălii au fost toţi deplinu până la închiderea şcolilor, în anul trecut”14.

La 22 aprilie 1771 mareşalul Rumianţev este de acrod cu deschiderea

şcolilor15, respinge cererea preoţilor care au protestat împotriva impozitului pentru

întreţinerea şcolilor solicitat de mitropolitul Gavril16. Episcopul Inochentie al

Huşilor (1752-1782) scoate cartea domnească din 20 octombrie 1765 conform căreia

„pe cine va trimite Svinţia sa Părintele Episcopul de Huşi ca să strângă obişnuita dajdie de Svete Dimitrie pentru banii şcolilor să fie volnic” să ia de la fiecare preot şi

diacon câte 2 lei noi17. Locul şcolii din Huşi este însemnat în planul dichiului Iorest

Dan la poziţia nr.15 (casă de şcoală)18.

La1782 Veniamin Costache a fost trimis la şcoala episcopală din Huşi unde

învaţă 2 ani, la 1784 fiind hirotonit diacon de episcopul Iacov Stamati19.

Hrisovul domnitorului Alexandru Constantin Moruzi (martie-30 decembrie

1792; 1802-1806; 1806-1807)20 cuprinde darea de seamă a învăţământului din

Moldova la începutul sec. XIX, măsurile de reorganizare luate de domnitor şi

întărite de divan. Funcţionau Şcoala domnească de lângă mitropolie, Şcolile

episcopale de la Huşi şi Roman, şcolile ţinutale de la Focşani, Bârlad, Galaţi şi

Chişinău21. Ierarhii huşeni sunt implicaţi în susţinerea şcolilor. Astfel anaforaua

din 25 martie 1803 semnată de mitropolitul Veniamin Costache, episcopul Meletie

al Huşilor şi boierii orânduiţi, aminteşte veniturile Şcolii domneşti din Iaşi şi

propunerea unor noi dări pentru şcolile de la Mitropolie, episcopii şi mănăstiri22.

Şcoala episcopală dispunea de un local propriu şi conform unor opinii a funcţionat

până la 1805 când a fost desfiinţată de episcopul Meletie care a cedat imobilul

cumnatului său, Gheorghe Galeriu23. Unele surse atestă menţionarea şcolilor

13 De la Academia Mihăileană..., p.14 14 V.A. Urechia, op.cit., p.826 (942). 15 De la Academia Mihăileană..., p.14. 16 Al.Vianu, Consideraţii asupra caracterului activităţii administraţiei ruse în ţările

române (1769-1774), în Studii şi materiale de istorie medie, I, Ed.Academiei, 1956, p.240. 17 Melchisedec Ştefănescu, op.cit, p.290. 18 Ibidem, p.220; pr.Anton Popescu, op.cit., p.6; Istoria Huşilor, p.178. 19 De la Academia Mihăileană..., p.20. 20 Istoria Românilor, p.977-978. 21 De la Academia Mihăileană..., p.21; pr.Scarlat Porcescu, Ştiri noi privind

învăţământul religios din Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an XXXI, septembrie 1955, nr.9, p.522.

22 De la Academia Mihăileană..., p.21. 23 Ştefan Bujoreanu, Instituţii huşene. Din istoricul şcolilor huşene, în revista Năzuinţe,

nr.3-4, 1970, pp.35-38; republicat în revista Zorile, nr.1-2 (30-31), 2004, an XVI, p.96-97.

311

episcopale în perioada 1803-182324. De numele episcopului Meletie Lefter este

legată traducerea din greceşte şi tipărirea lucrării „Învăţătură pământească” (1822),

precum şi întărirea la 8 noiembrie 1823, alături de Veniamin Costache, mitropolitul

Moldovei, Gherasim, episcop de Roman, a hrisovului prin care se acordă

„luteranilor” loc de cimitir şi biserică25.

Conform articolului 420 din Regulamentul organic „Şcoli începătoare pentru juni şi fete se vor aşeza în oraşele Romanul, Huşii, Galaţii, Bârladul şi Botoşanii, unde începătoarele ştiinţe se vor învăţa. Aceste aşezăminte vor spori întru îndeplinire, pe cât vor ierta sumele hotărâte pentru învăţătura publică”26. Şcolile

ţinutale erau compuse dintr-o clasă elementară şi o clasă normală de doi ani. Se

predă materiile prevăzute în instrucţiunile epitropiei27. Între 15 februarie şi 15 mai

1832 la Iaşi funcţionează un curs de 3 luni „pentru pregătirea candidaţilor la profesoratul şcoalelor începătoare de pe la ţinuturi”, înfiinţat în urma propunerii

făcute de Ghe. Asachi epitropiei. Printre elevii şcolii remarcăm pe Constantin

Zefirescu şi Alexandru Corlăteanu. Între 4 iunie şi 16 iulie fac practică, fiind plătiţi

cu 100 de lei pe lună. După examenul promovat la 16 iulie 1832 Constantin

Zefirescu este numit la Huşi, iar Alexandru Corlăteanu rămâne candidat la primul

loc vacant. Instrucţiunile pentru şcolile ţinutale sunt întocmite de epitropie la 20

iulie 1832. Cursurile puteau fi urmate de tineri între 7-13 ani, admişi, fără

deosebire de starea materială şi religie, cu excluderea celor „infirmi de boale lipicioase şi cu rele purtări”. Admiterea la clasa elementară se putea realiza în tot

cursul anului, iar la clasa normală „la începutul cursului de trei ani”. Anul şcolar

dura între 1 septembrie – 1 iunie. Sunt susţinute 2 examene publice pe an, anunţate

cu 8 zile înainte, însoţite de serbare, cursurile se desfăşurau între orele 8-11, 14-15

(vara), şi 14-16 (iarna). La clasa elementară se predă citirea, scrierea, numărarea,

rugăciunile, după metoda „lancastariană”, iar la cursul normal de trei ani se preda

gramatica, aritmetica, geografia28.

Şcolile ţinutale se deschid la 1 septembrie 1833, la Huşi fiind înscrişi 15

elevi. Inspector al şcolii ţinutale de la Huşi este numit episcopul Sofrnie al Huşilor29.

Examenul semestrial de la şcoala din Huşi este anunţat epitropiei de episcopul

Sofronie la 18 iulie 1833. Munca episcopului ca inspector şi a profesorului

Constantin Zefirescu este apreciată, atrăgând mulţumirile obştii30.

Constantin Zefirescu, în vârstă de 14 ani, este fiul unui negustor, urmează

cursurile Şcolii normale de la Şfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, iar conform adresei

domneşti din 4 aprilie 1828, printre cei „câteva sute de şcolari” se numărau 12

bursieri, printre care şi viitorul profesor de la Huşi31. Lucrările recente i-au preluat

în mod greşit numele G.Zefirescu, în loc de Constantin Zefirescu32. Melchisedec

Ştefănescu afirmă că la 1834 „s-a făcut domnul ţării Mihai Sturza. Huşii au devenit

24 De la Academia Mihăileană..., p.22. 25 Ibidem, p.25-26. 26 Ibidem, p.36; vezi şi Mircea Păcuraru, Istoria bisericii ortodoxe române, vol. III, 1997,

p.14; pr. Scarlat Porcescu, op.cit., p.527. 27 De la Academia Mihăileană..., p.39 şi 46. 28 Ibidem, p.46. 29 Ibidem, p.47. 30 Ibidem, p.231, nota 293; Buletin. Foaie oficială , an I, nr.11, din 27 iulie 1833, p.41. 31 De la Academia Mihăileană..., p.29; Ştefan Bujoreanu, op.cit. în Zorile, p.96. 32 Istoria Huşilor, p.190; Mihai Ciobanu, Pagini de istorie a Inspectoratului Şcolar

Vaslui, Ed.Thalia, 2003, p.7.

312

capitală de ţinut, cu Isprăvnicie, judecătorie, Eforie şi cu o şcoală primară după noile principii regulamentare”33.

Un nou examen, pentru primul semestru, se desfăşoară la Huşi în 4 martie

1834 cu noul profesor Alexandru Corlăteanu, aşa cum reiese din raportul

paharnicului Mihalache Kinez, ispravnicul judeţului Fălciu34.

Prin petiţia depusă pe 15 septembrie 1833 la epitropie, Constantin

Zefirescu solicită trimiterea la studii în străinătate. Epitropia de la Iaşi hotărăşte

prin jurnalul nr.17 din 10 mai 1834 să trimită la Viena mai mulţi tineri, printre

care şi Constantin Zefirescu, spre a învăţa „himie, technica şi ştiinţa comercială în curs de trei ani”35. Constantin Zefirescu, cu scrisori de recomandare de la Hagi

Constantin Pop, merge la Viena fiind aşezat în pensionul Furlani şi se pregăteşte ca

viitor profesor pentru Academia Mihăileană36. Locul său la Şcoala din Huşi îi este luat de Alexandru Corlăteanu37, rânduit

ulterior la Botoşani cu o leafă anuală de 3000 lei, înlocuit la Huşi cu preotul

Sachelar Ion, care profesase la Iaşi38. Sunt urmaţi de Ion Iconomu şi Costache

Naum39.

Unele lucrări amintesc componenţa Comitetului de Inspecţie: C.Zefirescu,

episcopul Sofronie Miclescu, pr.Sachelari Ion şi ispravnicul Ioan Cuza40. Autorul

indică eronat preluarea informaţiei din Istoria Huşilor, pagina 190, unde nu se face

nici o referire la componenţa Comitetului de Inspecţie41. De altfrel, pr. Sachelari Ion

(Ioan) profesase la Iaşi.

Numărul elevilor variază în funcţie de surse: 15 (1832), 234(1858)42; 45

(1832), 152(1845), fiind amintită funcţionarea a trei clase din 184743.

Redăm numărul elevilor conform unor conspecte generale „de şcolile publice din principatul Moldaviei”:

Anul Clasele primare

Total I II III IV

185044

185145

185246

185347

97

106

137

148

28

36

28

22

25

21

117

19

15

150

163

182

204

33 Melchisedec Ştefănescu, op.cit., p.438. 34 De la Academia Mihăileană..., p.231, nota 293; Buletin.Foaie oficială, an II, nr.17 din 8

martie 1834, p.188. 35 De la Academia Mihăileană..., p.53. 36 Ibidem, p.52-53. 37 Ibidem, p.46. 38 Ibidem, p.54. 39 Ştefan Bujoreanu, op.cit., p.96. 40 Mihai Ciobanu, op.cit., p.8. 41 Ibidem, vezi nota 11, p.8 şi 49. 42 Istoria Huşilor, p.190. 43 Ştefan Bujoreanu, op.cit., p.96. 44 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Comitetul Central de Inspecţiune

Şcolară, Dosar 5/1850-1857, f.1. 45 Ibidem, f.1V. 46 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Comitetul Central de Inspecţiune

Şcolară, Dosar 21/1852, f.14.

313

185448

185549

185650

185751

156

153

177

170

24

25

21

25

11

11

11

10

8

10

9

9

199

203

218

214

Până la 1855 este denumită Şcoala publică de băieţi, iar din 1856 Şcoala

publică primară de copii, din acest an fiind consemnaţi ca slujitori: un supleant, un

„adiunct” şi un profesor. Şcoala începe să funcţioneze cu 4 clase din 1853.

La 8 iulie 1854 este susţinut examenul de la Şcoala publică din Huşi, la care

asistă profesorul Ghoerghe Săulescu52, sunt premiaţi 17 elevi la clasa I-a şi câte 4

elevi la clasele II-IV53, iar în 1855, 6 elevi (I), 8 (II), 4 (III), 3(IV)54. Raportul nr.91/6

august 1854 consemna: Fiindcă la Huşi Şcoala publică primară numără până la 200 de şcolari şi este numai un profesoriu primariu, de aceea consiliul este de părere ca să se mai numească un profesor la postul acesta” sugerându-se trimiterea unui

profesor după absolvirea cursurilor, în urma unui concurs55.

Localul şcolii a suferit o serie de reparaţii. În 1842 în Buletinul oficial se

publică mulţumirile epitropiei şcolilor către logofătul Costache Sturza care „spre înnaintirea zidirei şi a reperaţiilor sholelor de la Focşeni şi de la Huşi au binevoit a hărăzi 1550 lei”56. Incendiul izbucnit la Huşi în 21 iulie 1844 din casele paharnicului

Şendrea, în urma căruia „a şasea parte de politie s’au învăluit de flacără, isprăvnicia cu canţelariile ei, casa D.administratorului, shoala publică, multe case boiereşti, neguţitoreşti şi dugene s’au rădus în cenuşă de focul, carele mânat fiind de turbăciunea unei fortune sporitoare, mistuind toate în calea sa, au contenit furia sa la celălalt capet a politiei spre mahalaua Kornii57. La 7 decembrie 1847, într-un

memoriu adresat domnitorului Mihail Sturza, huşenii expuneau situaţia şcolii care

a ars în incendiu din 1844, solicitând „să vă milostiviţi a pune la cale zidirea acestei şcoale”58. Se pare că şcoala va arde din nou în 184759. La 9 octombrie 1852

Departamentul averilor bisericeşti şi al învăţăturilor publice este informat despre

primirea adresei acestuia şi a copiei „de pe raportul sfatului orăşenesc de aice prin care să arată despre lucrarea făcută în cumpărarea localului şcoalei arse pentru încăperile trebuitoare lui şi comandei de pompieri”. Locul şcolii era în proprietatea

episcopiei şi nu se putea înstrăina, în schimb putea fi înstrăinată „binala de pe

47 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Comitetul Central de Inspecţiune

Şcolară, Dosar 5/1850-1857, f.2V., şi Dosar 21/1852, f.31 (Catalogul şcolarilor din şcoalele şi

pensionatele private de pe anul 1852, tipărită la Tipografia lui Ganea). 48 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Comitetul Central de Inspecţiune

Şcolară, Dosar 5/1850-1857, f.3V. 49 Ibidem, f.4V. 50 Ibidem, f.5V. 51 Ibidem, f.6V. 52 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Comitetul Central de Inspecţiune

Şcolară, Dosar 19/1854, f.52. 53 Ibidem, f.81 şi 100. 54 Ibidem, f.84. 55 Ibidem, f.118. 56 Albina românească, gazetă politică şi literară, nr.76, anul XIII, joi, 24 septembrie

1842, p.301. 57 Albina românească, an XVI, nr.59, joi 27 iulie 1844; Istoria Huşilor, p.190. 58 Teodor Codrescu, Uricariul, vol.IX, p.67-69. 59 Istoria Huşilor, p.190.

314

dânsul”60. Astăzi în faţa episcopiei este situată unitatea de pompieri. Aici să fi fost

localul şcolii?

Boierii şi negustorii huşeni îşi dădeau copiii pentru a învăţa carte la

pensioanele huşene61 sau angajau profesori particulari. Se păstrează o jalbă

adresată domnitorului la 2 februarie 1836 de Jan Chindir „fiind din naţiia a Galii” („franţu”-francez), în care susţine că a fost orânduit din mică copilărie spre

învăţătură, predă limba franceză ca dascăl la persoane boiereşti cărora le învaţă

copiii, susţine că a fost „protimisit şi de cătră dumnealor boierii din târgul Huşi”, la

a căror copii este dascăl de 5 ani (probabil din 1831). Învaţă copiii paharnicului

Mihalachi Kinezu „de un an şi jumătate”, precum şi la alţi boieri „cu ceasuri”,iar

„dintre cărţile de învăţătură ci am dat ne-au lipsit ce mai de trebuinţă carte stând pierdută 6 luni de zile, când acum în ce de pi urmă din întâmplare am găsit-o în casa Dum. Pah. giucându-să nişte copii cu dânsa.” Profesorul francez ajunge în

conflict cu paharnicul Mihalache Kinezu, care îi vorbeşte cu asprime, îl batjocoreşte

şi chiar îl agresează, rupându-i „bumbii de la surtuc”62. La 7 mai 1837

departamentul de la Iaşi arată isprăvniciei judeţului Fălciu pricina dintre Jan

Chindir şi Mihalache Kinezu „pentru o carte de stihuri”63.

Cursuri şcolare funcţionau în judeţul Fălciu, cele mai multe în Huşi, la

1837, pe lângă biserici: cursul dascălului Anastasie (11 elevi), cursul lui Nicolae sin

Diaconul (28 elevi), cursul diaconului Pavel (39 elevi), cursul dascălului Constantin

(20 elevi), cursul dascălului Costea (12 elevi), cursul diaconului Vasile (22 elevi). În

1839 avem: cursul diacunului Pavel cu 35 de elevi (Biserica Înălţarea Domnului din

Huşi), cursul dascălului Manole Gheorghe cu 15 elevi (Biserica Sf.Dumitru din

Huşi), cursul dascălului Ion Bendechi cu 10 elevi (Biserica Sf.Voievozi din Huşi),

cursul dascălului Ion Bucovineanu cu 6 elevi (biserica Sf.Nicolae), cursul dascălului

Costea cu 12 elevi (Biserica Sf.Gheorghe) şi cursul preotului Vasile cu 10 elevi (la

domiciliul său probabil)64. Un document din 24 iunie 1839, de la Hagi Ieremia

Archip aminteşte odăile şcoalei din ograda bisericească de la Înălţarea Domnului

din Huşi65.

Şcoli confesionale sunt înfiinţate de catolici. În 1843 episcopul Rafael

Arduini (18 septembrie 1838-12 noiembrie 1863) scria episcopului Paul Sardi: „Am

susţinut şcolile din Iaşi, Săbăoani, Călugăra, Focşani, Galaţi şi am deschis pe

cheltuiala mea (adică din Franţa) şcolile din Huşi şi Parohia Grozeşti”66. Şcoala

întâmpină greutăţi în timpul revoluţiei de la 184867. Episcopul Antonio de Stefano

solicită un ajutor financiar urgent din partea Asociaţiei din Lyon pentru şcolile din

60 Costin Clit, Documente inedite despre învăţământ în Eparhia Huşilor ( 1852-1859) în

Zorile , an.XVI, 2004, nr.1-2(30-31), p.79, doc.1. 61 Ibidem, p.184 (vezi materialul referitor la Pensioane). 62 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Isprăvnicia Judeţului Fălciu,

Tr.627, Op. 689, Dosar 212/1836-1837, f.2 şi 4. 63 Ibidem, f.6. 64 pr.Anton Popescu, op.cit., p.6. 65 Costin Clit, Documente inedite privitoare la Biserica Înălţarea Domnului din Huşi (I),

în revista Prutul, an II, nr.7(16), iulie 2002, p.3, doc.V; Idem, Istoricul bisericii Înălţarea Domnului din Huşi în Cronica Episcopiei Huşilor, VIII, 2002, p.590

66 Dănuţ Doboş, op.cit., p.52; pr. Iosif Simon, Misionarii franciscani şi şcoala catolică din

Huşi, în revista Prutul, An. I, nr. 5, mai 2001, p.5. 67 pr. Iosif Simon, op.cit., p.5.

315

Săbăoani, Iaşi şi Huşi68. Episcopul catolic Antonio de Stefano, fost paroh de Huşi

între 1834-184069, a tradus şi tipărit în limba română Doctrina creştină şi

Rugăciunile70 folosite la şcolile care funcţionau în „Iaşi, Huşi, Săbăoani, Petreşti,

Galaţi”71. Şcoala din Huşi este menţionată de episcopul Antonio de Stefano într-o

relatare din 18 ianuarie 1852 alături de şcolile din Iaşi, Săbăoani, Galaţi, Petreşti

menţinute prin eforturile Vicariatului Apostolic şi ale Operelor Pontificale din

Lyon72. Spre sfârşitul episcopatului său (1849-1859) şcoala din Huşi încă mai

funcţiona, după ce pe la 13 aprilie 1849 „încetase pentru moment funcţionarea sa”73.

După închiderea şcolii de la Săbăoani (funcţionau la 1877) dascălii erau pregătiţi şi

de către dascălii sau preoţii din Huşi74. Şcoala catolică din Huşi a funcţionat după

reforma învăţământului iniţiată de Al.I. Cuza (Legea instrucţiunii este din 7

decembrie 1864)75.

La Huşi au mai funcţionat Şcoala catihetică (1846-1856; 1857-1859) şi

Seminarul teologic ortodox (1852-1893). La 1851 este înfiinţată Şcoala primară de

fete nr. 1, iar la 1861 Şcoala primară de băieţi76.

Încercăm să oferim unele date inedite despre şcolile primare din Huşi.

Şcoala primară nr. 1 de băieţi a fost slujită de Cosntantin Zefirescu (1

septembrie 1833-1834), Alexandru Corlăteanu (1834), pr. sachelar Ioan, iconomul

Ion şi Costache Naum77. Mai amintim pe Ioan Dumbravă (numit prin decretul nr.

1654 din 1858, începe la 1 aprilie 1858), Gavril Andrian (numit prin decretul 4082

din 1858, începe să funcţioneze la 1 septembrie 1860) şi Gheorghe Maxim (numit

prin decretul 4283 din 1862, începe să funcţioneze la 6 iunie 1862)78. Cei patru sunt

atestaţi de statele de plată din februarie 186479 şi februarie 186580. Ioan Dumbravă

deţine funcţia de institutor superior (director)81.

În anul şcolar 1863-1864 inspector al şcolilor comunale din Bacău, Covurlui,

Fălciu, Vaslui şi Tutova era Ştefan Botez82, fiind urmat de M. Vişinescu (1865-1866)

ca revizor şcolar al şcolilor din judeţele Vaslui şi Fălciu83. Mihai Ciobanu crede că

Ştefan Botez a fost inspector în 186584. Ioan Dumbravă vorbeşte la 12 martie 1866

68 Dănuţ Doboş, , op.cit., p.64. 69 prof.dr. Dumitru Zaharia, Episcopul De Stafano despre autohtonia catolicilor

moldoveni în Cronica Episcopiei Huşilor, V, 1999, p.344, 348. 70 Ibidem, p.353. 71 Ibidem, p.354. 72 Dănuţ Doboş, , op.cit., p.53. 73 pr. Iosif Simon, , op.cit., p.5; Dănuţ Doboş, op.cit., p.86. 74 Dănuţ Doboş, op.cit., p.72. 75 Ibidem, p.86. 76 Istoria Huşilor, p.181. 77 Ştefan Bujoreanu, op.cit., p.96. 78 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), Fond Ministerul Cultelor

şi Instrucţiunii Publice (F.M.C.I.P.), dosar 390/1864, f.109 v. 79 Ibidem, f. 14 v. 80 Ibidem, f. 165 v. 81 Ibidem, f.6 (ianuarie 1864), f. 13 (martie 1864), f. 14 v (februarie 1864), f.165 (februarie

1865). 82 Const. Lascăr, Contribuţiuni monografice asupra şcoalelor primare din judeţul Fălciu,

Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1936, p.23. 83 Costin Clit, Documente inedite privind şcolile săteşti din judeţul Fălciu (1864-1869), în

Prutul, An IV, nr.6 (37), noiembrie 2004, p.3. 84 Mihai Ciobanu, op.cit., p.12.

316

despre „fostul revizor şcolar” de la care nu a primit arhiva şi nu putea răspunde de

resturile banilor ce se cuveneau ca salarii pentru învăţătorii comunali pe lunile

octombrie, noiembrie şi decembrie a anului 186585. Putem admite că Ioan Dumbravă

avea în responsabilitatea sa şcolile urbane şi rurale din judeţul Fălciu. În iunie 1866

este atestat revizorul judeţelor Vaslui, Fălciu şi Roman, Melidon, atestat şi în

186786.

La 18 aprilie 1866, prin adresa nr. 18 I. Dumbravă, institutorul şcolii

primare nr. 1, înaintată Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prezenta

statele de plată ale învăţătorilor comunali din judeţul Fălciu, pe trimestrul I al

anului 1866, „rugânduvă totodată să regulaţi trimiterea mandatului cât mai în

grabă, fiindcă învăţătorii sufăr, ba ci este mai mult au început a se lăsa de această

misie”87. La 27 mai 1866 încă nu era numit un revizor şcolar la Fălciu şi se solicită

eliberarea mandatelor de plată pe numele institutorului Ion Dumbravă88. La 28

ianuarie 1869 Ion Dumbravă descrie ministerului examenul de iarnă la clasa a IV-a

şi dă catalogul care cuprinde 44 de elevi89.

Prin adresa din 7 iunie 1869 I. Dumbravă îşi expune speranţa restabilirii ca

institutor la Huşi, îşi dă demisia de la Hârlău, neacceptată de minister. Va fi

restabilit la Huşi pe 1 iulie 186990. Ion Dumbravă a lăsat 36 de repetenţi în 1867. La

1869 este numit institutor pentru clasa a IV-a însă se loveşte de refuzul părinţilor

de a-şi trimite copiii acolo unde predă el91. Membrii comitetului şcolar în frunte cu

primarul P. Dobre refuză să mai ia parte la afacerile şcolii cât timp va fi Ion

Dumbravă institutor92. La clasa a II-a funcţiona ca institutor Vasile Popazu93.

Amănunte interesante ne oferă o adresă a preşedintelui comitetului şcolar

înaintată ministerului. Potrivit acesteia localul şcolii „a fost cumpărat de fericitul

întru memorie domnitor Grigore Ghica”, a servit ca şcoală „la 300 şi până la 400 de

şcolari încă pe când era numai o şcoală”, a fost vizitată de domni ai ţării, de mulţi

miniştri, nu a fost demolată, s-au reformat încăperile94. În curtea şcolii sunt două

rânduri de încăperi, dintre care cele mari serveau drept locuinţă pentru Ion

Dumbravă şi trei săli de clasă, în încăperile de jos funcţionau două clase. După

permutare, Ion Dumbravă lasă camerele, îşi închiriază case în oraş, timp în care

încăperile de la şcoală sunt refăcute de primărie. Încăperile de jos adăposteau clasa

sucursală ce funcţiona până acum cu chirie în oraş95.

Ioan Dumbravă era fiul lui Pavel Dumbravă, născut la 1833 în satul

Pocreaca din judeţul Vaslui, absolvent al cursului de 7 ani a Gimnaziului din Iaşi96.

Este deţinătorul unor documente vechi, printre care şi a unui ispisoc sârbesc de la

85 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 50/1866, f. 86 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 1161/1865, f.181. 87 Ibidem, f.398. 88 Ibidem, f.403. 89 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 114/1869, f.51-52. 90 Ibidem, f.64. 91 Ibidem, f.89. 92 Ibidem, f.114-115. 93 Ibidem, f.67. 94 Ibidem, f.128-132. 95 Ibidem, f.134-135. 96 Ibidem, f.153.

317

Petru Rareş, emis la Suceava în aprilie 1546 (şi o traducere realizată de C. Eşanu).

Ion Dumbravă este menţionat ca proprietar şi fost institutor în Huşi97.

După dizolvarea consiliului comunal conservator acuzat că a neglijat şcolile

şi serviciul sanitar, îl întâlnim pe Ioan Dumbravă candidat liberal pentru colegiul I

comunal98. Se află printre proprietarii liberali care l-au primit la 13 octombrie 1886

pe generalul Radu Mihai, ministru de interne, care a vizitat judeţul Fălciu şi oraşul

Huşi99. Face parte din juriul desemnat pentru concursul de pluguri din 11 noiembrie

1887 desfăşurat pe Dric-Huşi100.

La Huşi a început să funcţioneze din 1892 Societatea pentru ajutorarea

şcolarilor săraci cu scopul ajutorării copiilor săraci şi silitori cu haine, încălţăminte,

cărţi. În 1905 printre membrii perpetui ai societăţii se număra şi Ioan Dumbravă

„director gimnaziului”101. Până acum în lucrările de specialitate nu este amintit ca

director al gimnaziului din Huşi102.

Revizorul şcolar al judeţului Fălciu, numit de o lună de zile în funcţie,

menţionează la 1 noiembrie 1892 existenţa a 4 clase: I (98 elevi) - institutor N.

Sufleţel, II (75 elevi) - institutor N. Marin, III (64 elevi) - institutor Gr. Corivan, IV

(70 elevi) - institutor M. Leondari, care era şi director. Revizorul notează: „În

privinţa localurilor, Domnule Ministru, nu cred să existe în ţara Românească un alt

oraş mai înapoiat. O singură şcoală nu are un local propriu. Toate sunt mici,

întunecoase, cu sălile de clase rău distribuite şi rău întrebuinţate. Din şase locale

numai două sunt proprietatea comunei, toate celelalte închiriate. Am auzit că

primăvara e în ajun de a scoate în licitaţie ridicarea a două locale proprii, unul

pentru şcoala nr. 2 de băieţi şi celălalt pentru şcoala nr. 3 tot de băieţi. Un îndemn

din parte-ve, Domnule, la primăria comunei Huşi, ar grăbi desigur, ridicarea şi a

altor locale anume pentru şcoală103. Remarcăm numirea lui N. Marin ca institutor la

clasa a II-a prin decretul regal nr. 291 din 29 ianuarie 1892 semnat de Tache

Ionescu104.

Raportul nr. 18 din 8 februarie 1893, elaborat de dr. N. Blasian, inspector

sanitar, consemnează pentru şcoala nr. 1 existenţa a 310 elevi din care 58 evrei,

instalarea şcolii într-un local al comunei, funcţionarea a două clase în dependinţe

joase, strâmte, întunecoase, improprii, iar două clase şi locuinţa directorului în

condiţii acceptabile”105.

Prin raportul nr. 55 din 24 martie 1893, inspectorul şcolar C. Meissner

solicită ministerului „a invita pe Dl. Primar al urbei Huşi ca pentru anul şcolar

viitoriu să ia următoarele măsuri”. La şcoala nr. 1 de băieţi să iniţieze prefacerea

corpului principal al clădirii pentru a fi instalate în el toate clasele, amenajarea

dependinţelor pentru locuinţa directorului106.

97 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. I, doc.39, pp.214-218. 98 Cestiunea zilei, în ziarul Prutu, An. I, nr.1, din 29 septembrie 1887, p.1. 99 Informaţiuni în ziarul Prutu, An. I, nr.4, din 20 octombrie 1887, p.2. 100 Informaţiuni, în ziarul Prutu, An. I, nr. 6, din 3 noiembrie 1887, p.3. 101 Ziarul Gazeta Fălciului, An. I, nr. 3, din 23 octombrie 1905, p.3. 102 Costin Clit, Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huşi - Studiu monografic, Editura

Thalia, Vaslui, 2003, pp.26-34. 103 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 50/1893, f.1-6. 104 Monitorul oficial, nr. 243, din 5/17 februarie 1892, p.6500. 105 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 234/1893, f.7-7v. 106 Ibidem, f.5-5 v.

318

Reamintim că în luna decembrie 1868 funcţionau ca institutori: David

Andrian (clasa a I-a), Vasile Moisiu (II), Vasile Popazu (III), Ioan Dumbravă (IV)107.

Am mai identificat: Neculai Marin, Victoria Sufleţel, Vasile Filipescu, Mihail

Leondari, Neculai Sufleţel, director (ianuarie 1895)108, Panaite Bogdan, Emilia

Popovici, Mihail Leondari, Neculai Sufleţel, director (decembrie 1895)109, Panaite

Bogdan, Emilia G. Popovici, Mihail Leondari, Neculai I. Sufleţel, director (1896).

Neculai Sufleţel a fost numit în învăţământul primar urban cu titlul provizoriu la

28 august 1875, a funcţionat cu întreruperi în serviciu la stat între 15 aprilie 1880-

10 noiembrie 1886110. În septembrie 1896 funcţionau Emilia Popovici, Panaite

Bogdan, Victoria Sufleţel şi Neculai Sufleţel111, în noiembrie 1896, Victor Stăcescu,

Emilia Popovici, Panaite Bogdan, Necula Sufleţel112, în decembrie 1896, Victor

Stăcescu, Ion Pralea, Panaite Bogdan, Neculai Sufleţel, director113, iar în ianuarie

1897 Victor Stăcescu, Ion Pralea, Panaite Bogdan şi Neculai Sufleţel, director114.

Huşenilor le-a rămas necunoscut trecutul partidelor politice din urbe. La 3

decembrie 1887 liberalii din Huşi şi judeţul Fălciu s-au întrunit în sala teatrului

pentru a lua atitudine faţă de manifestul Opoziţiei. Nicolae Cişman, membru

devotat al PNL expune situaţia ţării din timpul conservatorilor, realizările lui I.C.

Brătianu care „a făcut răscumpărarea oraşului” Huşi. Îi urmează avocatul N. Bosie,

prof. P. Bărgăoanu şi prof. Sufleţel care „termină expunând cât s’a luptat d. N.

Cişman ca să înfiinţeze în localitate un partid liberal naţional şi ce a suferit d-sa

mai anii trecuţi prin intrigile adversarilor politici din localitate”115.

Şcoala primară nr. 2 de băieţi s-a deschis la 2 noiembrie 1861, primul

învăţător fiind Vasile Săghinescu urmat de Petru Victor la doi ani116. Vasile

Săghinescu a fost orânduit cu decretul ministerial nr. 11.846 la 2 noiembrie 1861,

iar Victor Petru cu decretul nr. 29579 din 16 octombrie 1863117. În noiembrie 1864

funcţionau Vasile Săghinescu, Petru Victor şi Neculai Caranfilescu, numit prin

decretul ministerial 23.224 din 5 noiembrie 1864, începându-şi serviciul la 19

noiembrie 1864118. În ianuarie 1866 funcţionau Vasile Săghinescu, N. Caranfilescu

şi P. Victor, institutor superior (director)119. La 5 ianuarie 1866 se vorbeşte despre

„Petru Victor fostul institutor de clasa a III-a de la şcoala de băieţi” din Huşi,

reintegrat şi pus în funcţiune la 15 decembrie 1865120. Acesta a prezentat în calitate

107 Ligia Maria Vlase, Documente privind şcolile şi activitatea şcolară din Huşi (II), în

Prutul, An. II, nr.8 (17), august 2002, p.4, doc. IX. 108 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 221/1895, f.12-13 v. 109 Ibidem, f.281-282 v. 110 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 126/1896, f.128. 111 Ibidem, f.290 v, 217, 220 v. 112 Ibidem, f.257 v. 113 Ibidem, f.278 v. 114 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 144/1897, f.10 v. 115 Ziarul Prutu, An. I, nr. 11, din 8 decembrie 1887, p.2. 116 Istoria Huşilor, p.191. 117 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 390/1864, f.81 v., 87 v. 118 Ibidem, f. 141 v. 119 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 325/1866, f.2 v; vezi şi Ligia Maria Vlase, Documente

privind şcolile... (I), în Prutul, An II, nr.7 (16), iulie 2002, p.11, doc. II (din 15.II.1866). 120 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 514/1865, f.1.

319

de institutor superior (director) la 25 ianuarie 1865 statele de plată ministerului121,

la 15 mai fiind suspendat122.

Procesul verbal din 24 septembrie 1868 redactat de membrii consiliului

comunal (M. Jomir - primar, G.G. Buduc, Ianculescu, Z. Giurcăneanu, M. Petrov, P.

Neagu şi G.G. Dumitriu) oferă unele fapte ale institutorului Nicolai Caramfilescu

care ar fi folosit elevii în serviciile sale particulare, aplică tratamente inumane

elevilor „s-au dedat politicii plăcândui de a critica prin locuri publice chiar şi

procedările guvernamentale”. Este autorul unui pamflet epistolar adresat soţiei

redactorului de la Clopotile din Iaşi. Îi atacă pe Dumitru Castroian şi Ion Mârza,

politicieni huşeni123. Primarul M. Jomir intervine la minister în vederea destituirii

institutorului N. Caramfilescu cu o „regretabilă conduită” şi înlocuirea sa cu Neculai

Constantinescu, pedagog şef la seminarul teologice din Huşi124.

Statele de plată pe luna decembrie 1868 atestă institutorii Vasile

Săghinescu (I), Neculai Caranfilescu (III), Ion Semaca (IV)125.

O aspră mustrare primeşte N. Caranfilescu de la Comitetul Permanent de

Instrucţiune la 2 aprilie 1869126, deşi este considerat un bun institutor dar culpabil

pe tărâm politic.127 Prefectul Ion Mârza face cunoscută ministerului Creţescu

activitatea făţişă contra candidatului guvernului şi votarea deschisă a candidatului

opoziţiei de N. Caranfilescu, a cărui cutezanţă a mirat târgoveţii huşeni (vezi

telegrama din 8 aprilie 1869)128. Ion Semaca a fost mutat de la Iaşi pe 4 septembrie

1867, atestat şi în 1869. În 1906 primeşte medalia Răsplata Muncii, clasa I129.

În 1887 va fi numit director al şcolii Mihail Leondar în locul defunctului

Mina Constantinescu. M. Leondar este considerat „unul dintre bunii institutori”.

Tot acum Sava Costăchescu un „distins institutor” este transferat de la şcoala nr. 3

la şcoala nr. 2130. Localul şcolii este impropriu131.

La 1 noiembrie 1892 funcţionau clasele: I (81 elevi, institutor N. Panciu), II

(institutor G. Tomescu, numit la 1 octombrie 1892, neprezentat la post), III (47

elevi, institutor C. Calciu), IV (20 elevi, Sava Costăchescu, director)132. Şcoala

funcţiona la 8 februarie 1893 într-un local închiriat, cu desăvârşire impropriu, din

cei 219 elevi, 40 fiind izraeliţi133. Ca institutori am identificat: Sava Costăchescu,

director, Anastasă Scripcă (1893)134, Adela Scriban, Ortansa Mihăilescu, Natalia

Popescu, Petru C. Calciu, Sava Costăchescu, director (ianuarie 1895)135, Eliza

Caranfil, Ortansa Mihăilescu, Petru C. Calciu, Sava Costăchescu, Ecaterina Stavrat

121 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 519/1865, f.1. 122 Ibidem, f.3-6. 123 Ligia Maria Vlase, op.cit., p.4, doc. VII. 124 Ibidem, doc. VIII. 125 Ibidem, doc. X. 126 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 515/1868, f.34. 127 Ibidem, f.68. 128 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 114/1869, f. 35. 129 Monitorul Oficial, nr. 57, din 11/24 iulie 1906, p.2267. 130 Ziarul Prutu, An. I, nr. 6, din 3 noiembrie 1887, p.3. 131 Ziarul Prutu, An. I, nr.1, din 29 septembrie 1887, p.2. 132 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 50/1893, f.1-3. 133 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 234/1893, f.7-7 v. 134 Ibidem, f.16. 135 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 221/1895, f.5, 7.

320

(decembrie 1895)136, Eliza Caranfil, Ortansa Mihăilescu, Petru C. Calciu, Sava

Costăchescu, director, Ecaterina Stravrat (ianuarie 1896)137, Pavel Iorgulescu, Eliza

Caranfil, Petru C. Calciu, Sava Costăchescu, director, Ecaterina Stavrat

(septembrie 1896)138, Ecaterina Stravrat, Eliza Caranfil, Pavel Iorgulescu, Petru C.

Calciu (semnează ca director) (octombrie 1896)139, în noiembrie 1896 apare Virginia

Cota ca provizor, în decembrie 1896 avem pe Virginia Cota, Eliza Caranfil, Pavel

Iorgulescu, Petru C. Calciu, Ecaterina Stavrat140 iar în ianuarie 1897 pe Virginia

Cota, Eliza Caranfil, Pavel Iorgulescu, Petru C. Calciu (director) şi Ecaterina

Stavrat141. În 1906 Teodor Dumitriu, institutor şi director, primeşte medalia

Serviciul credincios, clasa I, prin decretul nr. 2819142.

Şcoala primară nr. 3 de băieţi este înfiinţată în 1867 având ca învăţător pe

Ion Grozescu143, numit la 16 noiembrie 1867 „institutor la şcoala sucursală de

băieţi”. Localul şcolii este dat de primărie într-o şură din curtea şcolii nr.1, care

servea ca bivolărie. Ţine cursurile şcolare timp de doi ani în şura amintită. Pe 4

aprilie 1869 se cere intervenţia ministerului pe lângă primărie pentru a da localul

de şcoală144. Consiliul Permanent de Instrucţiune hotărăşte înfiinţarea clasei a II-a

la şcoala sucursală din Huşi145. Primarul informează ministerul la 7 mai 1869

despre aşezarea provizorie în urna din odăile şcolii nr. 1 de băieţii din Huşi,

urmărind închirierea unui local146.

La 8 februarie 1893 avea 141 elevi din care 27 evrei, localul era în

proprietatea comunei, impropriu pentru şcoală, cu ferestre mici, camere

întunecoase147.

H. Nicolescu, revizorul şcolar al judeţului Fălciu, arată ministerului la

9.IV.1893 hotărârea primăriei de a ridica un local pentru şcoala nr.3 „în forte mare

apropiere de şcoala N0 1 şi aceasta numai din pricina că localul e al comunei şi ca să

nu dărâme un local vechiu unde şcoala N0 3 se găseşte azi sau să cumpere un alt loc

în apropiere de acesta”. Copiii din mahalaua Răeşti au rămas fără şcoală din cauza

unei râpi greu de traversat148. Prin petiţia din 19 martie 1893 adresată

ministerului, Ioan Semaca arată dorinţa primăriei de-a construi localul şcolii nr. 3

de băieţi în apropierea şcolii nr. 1 de băieţi „în loc de al clădi, unde funcţionează

astăzi în suburbiul Răeşti, ce este despărţit de centrul oraşului prin două pâraie

râpoase şi nepus în comunicaţiune prin vreo şosea măcar cât de rea”. Proiectul

primăriei făcea ca „şcola să nu potă fi frecventată, mai ales primăvara şi toamna de

către cei 140 şcolari cei dă suburbiul faţă de cei 40 cei dă centrul149.

136 Ibidem, f.277-278 v. 137 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 126/1896, f. 10 v. 138 Ibidem, f.179 v. 139 Ibidem, f.220 v. 140 Ibidem, f.280 v. 141 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 144/1897, f.6 v. 142 Monitorul Oficial, nr. 96, din 28 iulie/10 august 1906, p.3849. 143 Istoria Huşilor, p.191. 144 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 114/1869, f.37. 145 Ibidem, f.46. 146 Ibidem, f.54. 147 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 50/1893, f.1-6. 148 Ibidem, f.9. 149 Ibidem, f.10.

321

La 1 octombrie 1893 este transferat ca institutor N. Ianculescu de la clasele

I-II din Herţa la clasa a I -a a Şcolii nr.3150.

În urma concursului din 25 august 1894 prin ordinul ministrului nr. 346 din

13 ianaurie 1895 este numit institutor Ion P. Corciovă care avea 14 ani de

serviciu151.

Am depistat următorii institutori: Elena C. Buzne, diacon N. Manoliu, N.

Paladi, G. Alexandrescu, C. Antonescu, director (ianuarie 1895)152, Ion P. Corciovă,

care semnează ca director, Ion Buzincu, Tedor Dimitriu, Gheorghe Alexandrescu,

suplinitor în lui C. Antonescu (decembrie 1895)153, Ion Corciovă (director), Ion

Buzincu, Teodor Dimitriu, Gheorghe Alexandrescu suplinitor în loc C. Antonescu

ajuns revizor şcolar (ianuarie 1896)154, Ion Corciovă (director), Ion Buzincu, Teodor

Dimitriu, Gh. Alexandrescu (septembrie 1896)155, Ion P. Corciovă (director), Ion

Buzincu, Teodor Dimitriu, Gh. Alexandrescu şi Costachi Antonescu (decembrie

1896)156, Ion P. Corciovă (director), Ion Buzincu, Gh. Alexandrescu, suplinitor lui C.

Antonescu, revizor şcolar, Costachi Antonescu157.

Şcoala nr. 4 de băieţi

Revizorul şcolar N. Nicolescu consemna la 1 noiembrie 1892 existenţa şcolii

de băieţi nr. 4 cu singura clasă condusă de pr. Gheorghe Codreanu158. Unele date

privitoare la începuturile şcolii ne oferă raportul nr. 27 adresat ministerului semnat

de directorul şcolii, preotul Gh. Codreanu. Şcoala nr. 4 de băieţi a fost înfiinţată în

anul 1892 cu o singură clasă, destul de populată, situată la un loc bun „mai ales în

mahalaua cea mai mare din Huşi numită strada Poştei”. Număra 44 elevi începători

din care au promovat în clasa a II-a numai 17 elevi, care vor să meargă la o altă

şcoală în clasa a II-a. Se cere ministrului să înfiinţeze clasa a II-a la şcoala nr. 4159.

Petiţia din 21.VIII.1893 adresat ministerului (din cele patru semnături am

descifrat pe cele ale lui Şt.Negoiţă şi Ştefan Sihleanu) aminteşte numirea a doi

institutori la şcoala nr. 4 în persoanele lui Ed. Petrovici şi M. Pastia „care sunt de

principii socialişti şi care au ţinut chiar întruniri pentru acest scop, fiind

condamnaţi a fi ca institutori pe la marginea ţării”. Se face remarca: „Dacă mai este

încă simţu religios apoi numai în Huşi mai este, apoi nu le este locul lor aici”, ci să

fie trimişi în altă parte. Ed. Petrovici „când au fost ca institutor la Huşi”, „au fost

alungat cu pietre chiar Episcopul local au fost în clas când era Petrovici, au întrebat

pe băieţi dacă zice rugăciune la intrare şi eşire din şcoală, băieţii au răspuns că nu”.

C. Meissner susţine în raportul adresat ministerului la 13.IX.1893 proasta

informare a semnatarilor, arată numirea lui M. Pastia ca „institutor şi director al

şcolii nr. 4” şi transferul lui Eduard Pastia la Constanţa. Acesta din urmă a fost

mutat la Constanţa acum 8-9 ani (probabil 1883-1884) „din cauza ideilor

manifestate”160.

150 Ibidem, f.42-43. 151 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 221/1895, f.38. 152 Ibidem, f.10-11. 153 Ibidem, f.283-284 v. 154 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 126/1896, f.12 v. 155 Ibidem, f.183 v. 156 Ibidem, f.255 v, 266. 157 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 144/1897, f.1-2 v. 158 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 50/1893, f.1-6. 159 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 234/1894, f.12. 160 Ibidem, f.27 şi 25.

322

Directorul M. Pastia se adresează ministerului la 8.X.1893, înaintează

procesul verbal întocmit de medicul primar al oraşului Huşi. Localul şcolii era

necorespunzător, neîncăpător, impropriu, cu o suprafaţă de 18 m „cubici” iar elevii

în nr. de 40 erau aşezaţi în 6 bănci (mai multe nu încăpeau în şcoală)161.

Şcoala primară de fete nr. 1 s-ar fi înfiinţat potrivit unor opinii la 1851,

1852, 1859162 Constantin Lascăr susţine înfiinţarea şcolii la 1858 cu denumirea de

„şcoala primară publică de fete”, prima învăţătoare fiind Elena Lupuşor163.

Şcoala număra în 1859 cam 49 eleve, în 1863 cele trei clase erau slujite de

Fany Zeleasca, Aglaia Filipescu şi Ecaterina Semaca164.

Redăm slujitorii şcolii din 1864 conform statelor de plată: Fanne Zeleasca,

Aglaia Filipescu, Ecaterina Semaca (ianuarie 1864)165, Ecaterina Cadelcu, Ecaterina

Semaca (februarie 1864)166, Ecaterina Cadelcu, Elena Condre, Ecaterina Semaca,

institutoare superioară (aprilie 1864)167. E. Semaca a fost numită cu ordinul 30115

din 21 octombrie 1864, începe să funcţioneze la 1 noiembrie 1864, E. Condrea, prin

decretul 362, ordinul 9163 din 21 martie 1864, funcţionează din 1 aprilie 1864,

Ecaterina Cadelcu cu decretul nr. 7, ordinul nr. 967 din 14 ianuarie 1864, începe la

1 februarie 1864168. Pe 13 martie 1864 E. Semaca, institutoarea superioară, trimite

ministerului statele de plată, solicită plata regulată a salariilor deoarece întârzierea

de două luni aduce suferinţe pentru institutoare „ce nu dispun mai alesu de diferite

mijloace de existenţă, sufăru absenţa obiectelor celor mai necesarii, dar apoi şi

serviciul în parte se paralizează şi’n loc de progresul învăţământului, ce e forte

necesariu pentru toţi, se sufere regresul”169.

La 28 iunie 1869 revizorul circumscripţiunii de Roman informa ministerul

despre şcoala de fete cu un efectiv de 108 eleve, tendinţa creşterii numărului

acestora, inexistenţa unei alte şcoli de fete. Solicita încuviinţarea trimiterii „de o

divisionară în acea classă” şi înfiinţarea clasei a IV-a la această şcoală, cu un număr

de 10-15 eleve170. În şedinţa din 8 august 1869 se „prevede fondurile necesare

pentru aceasta în bugetul anului venitoru, asemenea se va urma şi pentru clasa IVa

primară”. Se pun bazele clasei a I-a de fete divizionară171. Numărul elevelor era de

108 şi în acelaşi timp în creştere. Nu există altă şcoală de fete172. Institutoarea

superioară Ecaterina Semaca face cunoscut la 29.VII.1869 ministerului căsătoria cu

profesorul George Roiu şi schimbarea numelui de familie173.

Şcoala dispunea la 1 noiembrie 1892 de 4 clase: clasa I-a (cu 65 eleve slujită

de S. Paladi), clasa a II-a (cu 41 eleve slujită de Ec. Săghinescu), clasa a III-a (cu 42

161 Ibidem, f.30. 162 Istoria Huşilor, p.193. 163 Const. Lascăr, op.cit., p.10 (în Istoria Huşilor, p.193, nota 37 i se atribuie lui Const.

Lascăr anul 1859). 164 Istoria Huşilor, p.193. 165 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 390/1864, f.39 v. 166 Ibidem, f.17 v-18 v.; şi în martie 1864 (f.44 v). 167 Ibidem, f.51 v. 168 Ibidem, f.86 v. (pt. Elena Condrea vezi şi f.49). 169 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 390/1864, f.43. 170 Ligia Maria Vlase, op.cit, (III), în Prutul, An. II, nr.9 (8), septembrie 2002, doc. XXI,

p.4. 171 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 114/1869, f.94. 172 Ibidem, f.95. 173 Ibidem, f.86, Ligia Maria Vlase, op.cit., doc. XXII, p.4.

323

eleve slujită de M. Constantinescu) şi clasa a IV-a (cu 21 eleve slujită de Ecaterina

Roiu care era şi directoare)174. La 8 februarie 1893 număra 160 eleve din care 34

israelite; funcţiona într-un local al comunei, era necesară mărirea ferestrelor pentru

o mai bună luminare175.

Şcoala era deservită în ianuarie 1896 de Vojeu Ana (nu mai apare în iulie

1896), Teodor Paraschiva, Andrian Agripina, Maria Constantinescu (directoare), iar

în septembrie 1896 de Ortansa Mihăilescu, Teodor Paraschiva, Andrian Agripina şi

Maria Constantinescu (directoare)176. În ianuarie 1895 îşi desfăşurau activitatea:

Teodor Paraschiva, Buzne Maria, Constantinescu Maria, Ecaterina Roiu

(directoare)177, iar în decembrie 1895: Vojeu Ana (provizoriu), Teodor Paraschiva,

Andrian Agripina şi Maria Constantinescu (directoare)178, în ianuarie 1897

funcţionau Mihăilescu Ortansa, Teodor Paraschiva, Maria Constantinescu

(directoare) şi Andrian180.

Şcoala de fete nr. 2

La 1 noiembrie 1892 funcţiona cu 4 clase: clasa a I-a (75 eleve, institutoare

Buznea), clasa a II-a (41 eleve, institutoare A. Antonescu), clasa a IV-a (19 eleve,

institutoare şi directoare Ec. Leondari)181. La 8 februarie 1893 şcoala funcţiona în

corpul principal (clasa a I-a) şi dependinţe (clasele II-IV), localul impropriu fiind

închiriat182.

Am depistat următoarele institutoare: Adela Antonescu, Emilia Popovici,

Lucia Gheorghiu, Ecaterina Leondari (directoare) (ian. 1895)183, Natalia Popescu,

Adela Antonescu, Lucica Gheorghiu, Ecaterina Leondari (dec. 1895)184; Natalia

Popescu, Adela Antonescu, Lucia Gheorghiu, Ecaterina Leondari (directoare)

(ianuarie 1896)185; Natalia Popescu, Adela Antonescu, Lucia Gheorghiu, Ecaterina

Leondari186. Lucia Gheorghiu a intrat în învăţământ la 22 februarie 1882187. În 1897

funcţionau: Natalia Popescu, Adela Antonescu, Lucia Gheorghiu şi Ecaterina

Leondari (directoare)188.

Şcoala de fete nr. 3

La 8 februarie 1893 avea o singură clasă cu 42 eleve189. Directoarea şcolii

era Elena Manoliu. Maria I. Buzne, institutoare a şcolii nr. 2 fete acceptă la

12.VII.1893 să o suplinească pe timpul vacanţei pe directoarea Elena Manoliu190.

Structura confesională în anul 1892-1893 era: 23 ortodoxe, 1 protestantă, 18

mosaice, din care au depus examenul general 34 eleve şi l-au promovat 21 (6

174 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 50/1893, f.1-6. 175 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 234/1893, f.7-7 v. 176 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 126/1896, f.140, 192 v. 177 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 221/1895, f.17-18 v. 178 Ibidem, f.289-290 v. 180 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 144/1897, f.3-4 v. 181 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 50/1893, f.1-6. 182 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 234/1894, f.7-7v. 183 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 221/1895, f.15-16 v. 184 Ibidem, f.287-288. 185 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 126/1896, f.18 v. 186 Ibidem, f.188 v. 187 Ibidem, f.174. 188 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 144/1897, f.12 v. 189 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 234/1893, f.7-7 v. 190 Ibidem, f.13-14.

324

ortodoxe şi 15 mosaice)191. S-au introdus în şcoală cărţi didactice: Scrierea şi citirea

de C. Meissner (clasele a I-II), Noţiuni asupra numeraţiei de o asociaţiune de

institutori, nu s-au ţinut conferinţe şi există o singură institutoare la 1893192.

La 1896-1897 funcţiona Maria I. Buznea ca institutoare şi directoare193.

ANEXĂ

I

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice

Serviciul statistic

Făcut pe ziua de 5 iunie 1893

Şcoala primară urbană

Oraşul Huşi. Şcoala no.1 de fete

Materialul-mobile

Clasa I: 8 bănci 1 catedră 1 scaun 1 tablă 1 icoană

Clasa a II-a: 7 bănci 1 catedră 1 scaun 1 tablă 1 icoană

Clasa a III-a: 7 bănci 1 catedră 1 scaun 1 tablă 1 icoană

Clasa a IV-a: 5 bănci 1 catedră 1 scaun 1 tablă 1 icoană

Cancelaria: 1 masă 4 scaune 1 ceasornic de fete 4 căni de băut apă 2 cofe 1 clopot

1 icoană a şcolii 1 drapel 2 dulapuri pentru arhivă şi bibliotecă, stare în

general rea

Materialul didactic:

2 exemplare Harta Dacii (uzate) de Laurian, date de stat la 31 mai 1870

1 exemplar Harta Asiei (uzat) de Petrencu, dată de stat la 16 februarie 1874

1 exemplar Harta Africii (uzat) de Petrencu, dată de stat

1 exemplar Harta Americii (uzat) de Petrencu, dată de stat

1 exemplar Harta Oceaniei (uzat) de Petrencu, dată de stat

1 exemplar Harta României, de Gorgan, dată de stat la 27 iunie 1887

1 Tabel sinoptic de Cronologia generală asupra popoarelor şi în [...] lor de G.Corletti dat de

comună la 4 decembrie 1888

1 Tablou sinoptic Geografie astronomică şi matematica de G. Corletti, dat de comună la 4

decembrie 1888

1 Tablou sinoptic descriptiv şi climatografic de G.Corletti dat de comună la 4 decembrie 1888

1 Regulament al Scolelor urbane şi precepte pedagogice dat de stat la 13 octombrie 1889

6 exemplare: Cele 5 continente de Kaloske date de stat la 2 octombrie 1889

29 exemplare modele de cusut date de stat la 28 decembrie 1888

30 exemplare modele de intuiţiune date de stat la 27 decembrie 1888

12 tabele sciinti naturale date de stat la 29 decembrie 1880

1 cutie cu 20 corpuri geometrice de lemn dată de stat la 29 decembrie 1880

1 litru de metal de tinichea, 7 bucăţi, date de stat la 29 decembrie 1880

1 metru de lemn dat de stat la 29 decembrie 1880

1 glob terestru de Ch.Perigot dat de stat la 30 septembrie 1879

1 Semnele geografice în relirf, dat de stat la 30 septembrie 1879

Biblioteca şcolii

5 exemplare Filozofie de Genadie Enăceanu, date de autor la 1869, octombrie 14

2 exemplare Aritmetica, cl. I-II, de B. Ştefănescu, date de autor la 1882, ianuarie 16

5 exemplare Geografie şi Cosmografie de Giorgan , date de autor la 1880, aprilie 19

1 Răspuns la propunerea făcută de D.Ministru agricol, de N.Ghe[...], dată de autor

191 Ibidem, f.18. 192 Ibidem, f.18 v. 193 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar 126/1896, f.7, 181 v.; D.A.N.I.C., F.M.C.I.P., dosar

144/1897, f.18.

325

2 Istoria românilor de A.T.Laurian, date de autor la 1879, ianuarie 24

3 despre friguri de G.Obedenciu, date de Direcţia Monitorului oficial la 17 noiembrie 1888

1Ortografia limbii române dată de stat la 26 ianuarie 1872

1 Psyhologia, Logica, Morala şi [...] de dr.N.Nitulescu, dată de stat la 30 octombrie 1874

1 Convenţia Principatelor Unite dată de stat la 31 octombrie 1874

1 Istoria biblică de Codrescu şi Gusti dată de autor la 6 ianuarie 1874

4 Regulile ortografice a limbii române, date de stat la 8 ianuarie 1873

1 Explicarea Evangheliilor duminicale de I.Constantinescu, dată de stat la 25 noiembrie 1874

1 Obiceiurile juridice ale poporului român de Bogdan Petriceicu Haşdeu, dată de stat la 25

martie 1878

1 Manual de higienă, de dr.I.Felix, dat de stat la 10 mai 1887

1 Morala creştină de Inocentie Moisiu, dată de autor la 20 august 1881

1 Priviri critice de M.Kogălniceanu, dată de stat la 3 ianurie 1882

1 Broşura I.Joval, dată de stat la 6 februarie 1885

1 Religia de Petrescu, dată de P.S. Episcop Silvestru la 15 aprilie 1891

1 Tălmăcitor tabelelor Int[...] de Lupu Antonescu, dat de stat la 15 aprilie 1889

2 Atlase de geografie de A.T. Laurian, date de stat la 5 august 1882

1 Culegere de totu felu de scrisori dată de stat la 23 mai 1876

1 Căsătoria faţă cu codul civil de G.Filiti, dată de stat la 1884, aprilie 15

1 Abecedar românesc, de P.Roscuescu, dat de autor la 1887, ianuarie 12

1 Despre economie după Laurent de I.M[...] dată de autor în 1892, ianuarie 6

2 Cuvinte sufleteşti de Carmen Silva, dată de autor în 1893, ianuarie 10

10 Buletin instrucţiunii publice pe anii 1866, 1870-1876, 1865, 1883

13 Statistica şcolilor primare pe 1865-1888

8 Statistica din România 1867,1870-1871, 1873- 1875, 1877-1878 5 Tablouri a M.S. Regelui şi a războiului din 1877-1878, date de stat la 31 decembrie 1881

Directore: <ss> Roiu

Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii

Publice, Dosar 50/1893, f.98-98v., original

II

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice

Serviciul statistic

Făcut pe ziua de 14 iunie 1893

Şcoala primară urbană

Oraşul Huşi. Şcoala no.2 de fete

Materialul-mobile

15 bănci de lemn: 6 în cl.I; 3 în cl. II; 3 în cl.III şi 3 în cl.IV, în stare proastă

4 mese de lemn, boite, una în cl.II, una în cl.III, şi două în cancelarie, în stare bună

6 scaune de lemn de brad, în fiecare clasă câte unul şi două în cancelarie, în stare bună

2 catedre de lemn de brad boite, una în cl.I şi alta în cl.IV din care numai aceasta cu sertar

4 tabele boite negru, aşezate în fiecare clasă câte una, având scaunele lor

1 orologiu aşezat în cancelaria şcolii, în stare bună

1 clopoţel, aşezat în curtea şcolii

2 două sigilii de metal, unul de tuş şi altul de ceară

Materialul didactic

1 glob terestru de carton, în stare bună, dat de stat în 1879

1 relief pentru înlesnirea studiului dat de stat în 1879

1 relief pentru înlesnirea geografiei dat de stat în 1879

1 metru de lemn

1 litru de metal cu submultiplii săi în număr de 7 dat de stat în 1879

13 hărţi din care: 2 România, 2 Europa, 2 Asia, 2 America de Nord, 2 America de sud, 2 Africa

şi 1 Oceania, date de stat în 1878

18 Tablouri cromolitografiate pentru înlesnirea intuiţiunei, date de stat în 1888

326

1 Exemplar model de cusuturi naţionale compus din 6 tabele dat de stat în 1888

2 portrete A.A. Sale Principelui Ferdinand şi A.A. Sale Principesei Maria, date de Revizoratul

şcolar în 1893

2 portrete M.M.S.R. Carol I şi A.A.S.A. Elisaveta, necartonate, date de Revizoratul şcolar în

1893

2 Harta judeţului şi planul oraşului de V.Săghinescu, date de comună în 1884

1 Harta Daciei, format mare, de T.Laurian, uzată, dată de stat în 1878

Biblioteca şcoalei

1 Regulie ortografiei limbii române, dată de stat în 1883

1 Aritmetica de M.Schvart, pentru învăţători, idem

1 Dicţionarul eleno-român de G.Ionide, idem

1 Studii asupra instrucţiunii publice de G.Costafor, idem

1 Psyhologia de A.Charma, tradusă de dr.N.Nitzulescu, idem

1 Pheodri fabulorum libre quinque, idem

1 Aritmetica de Pavel, ediţie veche, idem

1 Aritmetica de B.Ştefănescu, idem

1 Aritmetica de M.Leondari, cuprinzând materia cl.III primară, dată în 1888, particular

1 Rezultatul conferinţelor evizorilor şcolari 1 Acta et agenda, dată de stat în 1882

1 Steaua României 1 Zece Mai, memoriu prezentat Academiei de A.Sturza

2 Regulamente şcolare

1 Rechisiţiuni şi ofrande pentru trebuinţele armatei pe 1877/78, dată de stat în 1883

1 Anuarul general al tuturor decoraţiunilor străine, idem

1 Comentariu al codicelor României, idem

1 Regulamentul şi programa lucrului de mână, idem

1 Igiena de I.Felix, idem

Legi

2 Convenţiunea pentru organizarea Principatelor Unite, idem

2 Conventiunea de comerciu cu Austria şi Rusia, idem

1 Legea căilor ferate de peste Milcov, idem

1 Legea Curţii de casatie şi justiţie, idem

1 Legea pentru streinii domiciliaţi în ţară, idem

1 Legea pentru regularea dreptului de intrare de la vitele păst. Streini, idem

1 Regulamentele despre atributiunile portăreilor, idem

1 Comentariile de A.I Creţescu, fascicolele I-IV, broşate, idem

1 Expunerea despre situaţia Principatelor de la 16 noiembrie 1858 şi până la 15 noiembrie 1869, idem

1 Raportul adresat Congresului de la Paris, idem

2 Dezbaterile Senatului şi Adunării legislative, 1864-1865, idem

1 Tractatul de la Berlin cu protocoalele Congresului, idem

4 Legea pentru organizarea Dobrogei, în patru limbi, idem

Lucrări statistice

5 Analele statistice ale României de la 1866-1869, idem

5 Analele statistice judiciare de la 1870-1874, idem

4 Analele statistice agricole de la 1870-1875, idem

5 Analele statistice penitenciare de la 1874-1877, idem

6 Analele mişcării populaţiunii de la 1871-1876, idem

3 Buletinul instrucţiunii publice pe lunile august, noiembrie şi decembrie 1865, idem

7 Idem, pe lunile ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iulie şi august 1866, idem

1 Idem pe anul 1863-1864, idem

1 Anuarul instrucţiunii pe anul 1893, prin revizorat, idem

1 Legea clerului Direct. Şcoalei <ss> E.Leondari

Ibidem, f.99-99v., original

327

III

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice

Serviciul statistic

Făcut pe ziua de 31 mai 1893

Şcoala primară urbană

Oraşul Huşi, jud.Fălciu, Şcoala no.3

Materialul-mobile

1. Sunt 5 bănci, o catedră, un scaun, o tablă şi o icoană. Şcoala are numai clasa I iu

2. În cancelarie: o masă, 2 scaune, un ceasornic, 1 pereche de călimări

3. Şcoala nu posedă nici un dulap pentru arhiva şi biblioteca şcolii

4. Se află în stare bună

Materialul didactic

1.12 tabouri pentru învăţământul intuitiv, publicate de Onor. Ministeriu Cultelor şi

Instrucţiunei Publice

2.Nici un aparat

3.Nici o colecţiune

4.Nici un model

5.Tablourile intuitive sunt trimise de minister cu oficia no. 3387 din 12 decembrie 1892. Se

află în stare bună

Biblioteca şcoalei

1. Sunt două exemplare (cărţi)

2. a) Desluşiri ştiinţifice şi practice asupra unor culturi şi industrii agricole, Ediţiune de stat

b) Anuarul Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunei Publice de Frederic Dame

3.Exemplarul a s-a trimis de cătră Onor. Minister cu oficia No.3387/12 decembrie 1892; iar

exemplarul b de dnul. revizor şcolar al jud. Fălciu, fără adresă

4.Se află portretele A.A.S.S Regele, Principele Ferdinand şi Principesa Maria, trimise de dnul.

revizor şcolar al jud. Fălciu, cu adresa no. 265/9 aprilie 1893

Directorul şcoalei, <ss> E.Manoliu

Ibidem, f.100, original

IV

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice

Serviciul statistic

Inventarul materialului

Făcut pe ziua de 21 iunie 1893

Şcoala primară urbană

Oraşul Huşi. Şcoala no.1 de băieţi

Materialul-mobile

30 Bănci de lemn, 7 în cl I, 8 în cl.II, 7 în cl.III şi 8 în cl.IV, toate în stare proastă

2 Mese de lemn de brad pentru cancelarie, în stare mediocră

4 Catedre de brad, boite negru, câte una în fiecare clasă, în stare mediocră

10 Scaune de lemn, parte vopsite, parte albe, în stare proastă

4 Tabele cu picioarele lor vopsite negru, în stare mediocră

3 Dulapuri pentru Arhivă, de brad, boite negru, în stare bună

1 Ornic, în stare bună

1 Clopoţel, două sigilii, unu pentru ceară şi altul pentru tuş, 6 portrete reprezentând diferite

episcoade din rezbelul din 1877. Patru portrete al M.S. Regele,

4 Portrete ale M.S. Regele şi Regina şi a A.A.S.S Principele Ferdinand şi Principesa Maria

4 Icoane, câte una în fiecare clasă

1 Drapel

Materialul didactic

3 Harta judetului Fălciu şi planu oraşului Huşi, stare proastă, date de comună în 1885

2 Harta Ţărilor Române de Laurian, uzate, date de stat în 1868

5 Hărţile continentelor de Schille Aleisos, uzate, date de stat în 1869

328

2 Harta României după Peterman, uzate, date de stat în 1873

2 Harta României de I.V.Mesalup, uzate, date de stat în 1875

1 Piese de sistemul metric de P.Victor, stare bună, date de stat în 1879

1 Glob terestru de Ch. Perigot, dat de stat în 1879

2 Hărţi murale, România, una format mare, una mic, uzate, date de stat în 1879

5 Hărţile continentelor după Peterman, parte uzate, nu se ştie epoca primirii

1 Tabel sinoptic de cronologie asupra popoarelor şi inventiunilor lor de G.Curleti, uzat, nu se

ştie epoca primirii, dat de comună

6 Hărţi, părţile lumii de Handske, în stare bună, date de stat în 1889

1 Un relief pentru studiu geografiei, dat de stat în 1879

Un compas de fier, una cutie cu 20 corpuri geometrice, un echer cu busolă, un nivelator, un

jalon pentru echer şi unul pentru nivelator, un lanţ de 10 metri, zece fişe de sârmă, o basculă,

un metru de lemn, date de stat, nu se ştie epoca

1 Un litru pentru lichide, de tinichea (7 bucăţi), stare bună, dat de stat în 1879

1 Un exemplar măsuri de greutăti, stare bună, dat de stat în 1879

18 Tabele cromo-litografice intuitive, stare bună, date de stat în 1888

12 Tabele, idem, idem date de stat în 1885

Biblioteca şcoalei

2 Analele statistice şi economice pe ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iunie şi iulie, 1860

1 Studii asupra instrucţiunii publice de G.Costafor

5 Instructiunea publică pe februarie, martie, iunie, septembrie, noiembrie 1860

1 Aritmetica, cl.I şi II de D.Pavel, Bucureşti, 1861

2 Ateneul român pe mai, iunie, iulie şi august, 1861, Alexandrescu, Iaşi

1 Instructiunea publică pe februarie, 1861, Bucureşti

1 Starea şcolilor din Moldova, G. K. Melidon, Iaşi

1 Legea pentru Curtea de casaţie,1864, Bucureşti

1 Legea pentru căile ferate de peste Milcov, 1864, Bucureşti

1 Legea pentru străinii domiciliaţi în ţară, 1864, Bucureşti

1 Conventiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Unite, 1864, Bucureşti

1 Tabloul comunelor rurale din ţară, 1864, Bucureşti

2 Dicţionar eleno-român, Ionid, 1864

1 Aritmetica pentru cl.I de Şvarţ (Schwart), 1865, Bucureşti

1 Comentar al Codicilor României de Al. Creţescu, Bucureşti, 1865

1 Catalogul general al cărţilor române, de D. Sarcu, Bucureşti

1 Buletinul instrucţiunii publice, 15-30 august 1865, Bucureşti

1 Legea instrucţiunii principatelor unite, 1865, Bucureşti’

4 Analele statistice pe 1866, 1867, 1868 şi 1869, Bucureşti

1 Regulamentul portăreilor, 1866, Bucureşti

25 Anuarul general al Instrucţiunii din România, 1866, Bucureşti

1 Statistica judeţeană, 1869

1 Situaţia principatului România, 1869, Bucureşti

1 Raport adresse au Congrès de Paris, 1869, Bucureşti

1 Statistica agricolă pe 1870-1872, Bucureşti

1 Statistica judeţeană pe 1870, Bucureşti

1 Manual de Psichologie, Logică, Morală şi Teodicea de dr.N. Niţulescu, Bucureşti

1 Regulament de ordine şi disciplină pentru şcolile primare, 1870

1 Statistica mişcării populaţiunii, 1871, Bucureşti

1 Statistica judiciară pe 1871, Bucureşti

1 Regulile limbii române, Bucureşti

1 Statistica comercială, 1871, Bucureşti

1 Statistica judiciară pe 1872, Bucureşti

5 Statistica mişcării populaţiunii pe 1872, 1873, 1874, 1875, 1876 1 Noţiuni de aritmetică, cl.I şi II, B.Ştefănescu, 1872, Bucureşti

4 Statistica comercială pe 1872, 1873, 1874 şi 1875

329

1 Foedri fabulorum de Horaţiu, 1872, Bucureşti

3 Statistica agricolă pe 1873, 1874 şi 1875

1 Abecedar de D.Sarca

1 Maistri Alozaisti, traducere de M.Komalo, 1873, Bucureşti

2 Statistica judeţeană pe 1873 şi 1874

4 Statistica penitenciară pe 1874, 1875, 1876 şi 1877 1 Zoologia de Ananescu, tom III, partea a doua, Bucureşti, 1874

1 Budgetul comunei Huşi pe 1875

1 Băile minerale Loceh, 1875, Bucureşti 1 Botanica de Ananescu, 1875, Bucureşti

1 Statistica învăţământului pe 1876/1877

1 Conventiunea comercială între Rusia şi România, 1876

1 Compt de gestiune a comunei Huşi pe 1876

1 Conventiunea între România şi Austria, 1876 1 Statistica rechizţiunilor şi a ofrandelor, 1877/78, Bucureşti

1 Tractatul de Berlin, 1878, Bucureşti

1 Statistica cultelor şi a învăţământului, 1877/78, Bucureşti

1 Anuarul ordinului steaua României, 1878, Bucureşti

3 Budgetul comunei Huşi pe 1878, 1879 şi 1882/83

1 Regulament de ordine şi disciplină, 1879, Bucureşti

1 Catihetica bisericii răsăritene, Stefaneli, 1879, Sibiu

1 Anuarul ordinelor streine, 1879, Bucureşti

1 Indicele comunelor din Dobrogea

3 Situaţia judeţelor pe 1879, 1880 şi 1881 1 Geografia judeţului Fălciu, de V.Săghinescu, 1880, Iaşi

4 Lege asupra organizării Dobrogei, 1880, Bucureşti

1 Regulament şi instrucţiuni pentru revizori, 1880, Bucureşti

1 Acta et agenda, 1881, Bucureşti

1 Legea şi regulamentul casei de economii, 1881, Bucureşti

3 Catihismul învăţăturilor dogmaticeşti morale, de Stefaneli, 1881, Sibiu

1 Legea regulării dreptului de intrare a păstorilor streini, 1865, Bucureşti

4 Despre friguri, de G. Obedenaru, 1883, Bucureşti

1 Constituţia şi legea electorală, 1884, Bucureşti

1 Raport asupra higienei şcolilor primare, traducere de dr. N. Manolescu

2 Buletinul instrucţiunii publice pe octombrie şi noiembrie 1884 1 Manual elementar de higienă, de dr.Felix, 1885

3 Regulamente pentru înscrierea şi promovaţiunea şcolarilor, 1885 şi 1886

1 Buletinul Ministerului Instrucţiunii Publice pe 1885, Bucureşti

1 Zece Maiu, memoriu de D.Sturza, 1887, Bucureşti

1 Conferinţele revizorilor pe 1881, Bucureşti

35 Tabele lancastariene 2 Programa studiilor din şcolile primare, 1877

1 Statistica învăţământului primar pe 1885/86, de V.paladi şi Şt. Mihăilescu

1 Tabele statistice pentru clădiri, mobilier şi populatiunea şcolilor 1 Statistica şcolilor primare, urbane si rurale pe 1888/89

1 Tălmăcitorul tabelelor intuitive 1 Învăţătura creştinească a Bisericii Ortodoxe de I.Stefaneli

1 Cântări religioase de A.Podoleanu

1 Memoriu critic asupra lui U final de Gr.Predescu

2 Regulamentul şcolilor primare de băieţi şi fete 1 Principii şi precepte pedagogice 4 Manual de învăţământul religios de D.Petrescu

1 Lege asupra învăţământului primar, 1891

1 Lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, 1893

1 Anuarul Ministerului Instructiunii Publice şi al Cultelor pe 1893

330

Director Şcoalei, <ss> N. Sufleţel

Ibidem, f.101-102, original

V

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice

Serviciul statistic

Inventarul materialului

Şcoala primară urbană

Oraşul Huşi. Şcoala no.2 de băieţi

Materialul-mobile

Două dulapuri de lemn, unul mare şi altul mic (nu corespund destinării)

Două mese de lemn (una stricată)

Patru catedre. Unsprezece scaune. Patru icoane. Un orologiu. Un clopot fixat pe un stâlp de

stejar

Treizeci şi patru bănci, în cl.I, în cl.II, în cl.III şi IV, în stare primitivă şi neconforme cu

regulile pedagogice vechi

Una beschie. Un topor. Două cofe. Un hârleţ, două mături, una stropitoare, un steag, una

călimară, una putină cu canelă pentru apă, una cutie touche cu două sigilii, una căldare de

tablă pentru apă

Matrialul didactic

Una busolă. Un compas de lemn. Un stânjin. Şapte bucăţi măsuri nouă de tinichea. Un glob

terestru stricat. O hartă în relief. Trei hărţi Europa, din care una murală. Un plan glob. Două

tablouri de ştiinţe naturale. Unacutie cu 18 tablouri intuitive; un dublu exemplar tablouri

încadrate cu sticlă, Istoria lui Iosif, donate de Panaite Tăutu. Două hărţi ale României, una

mare şi alta mică

N.B. Toate aceste obiecte sunt date de stat şi parte de comună, dar nu se poate şti anume

timpu când s-a dat din cauză că nu s-a ţinut în şcoală un tablou cronologic în acest scop şi nici

chiar registre de intrare în regulă

Biblioteca şcolii

Douăzeci broşuri: legi, convenţii şi regulamente privitoare la ţară şi şcoală

Treizeci si una broşuri, analele statistice agricole, penitenciare şi comunale ale României pe

anii 1866 până la 1875

Zece broşuri, buletinul instrucţiunii publice pe anii 1865-1884

Un Abecedar de Sarcu. Regulile ortografice din 1871

1 Studii asupra Instrucţiunii Publice de Ghe.Costafor

1 Manual de psihologie de dr.N. Niţulescu

1 Phaedri fabulorum 1 Aritmetica de D.Pavel (1861)

1 Aritmetica de B.Ştefănescu

1 Aritmetica de Şt. Michailescu

1 Aritmetica de Sfarzi

1 Aritmetica de M. Leondari 1 Aritmetica de T. Mardarescu

5 Statistica învăţământului pe 1885/86, 1876/77, 1877/78, 1881, 1888

1 Anuarul general al decoraţiilor streine 1 Expunerea situaţiei României pe 1864 1 Rechiziţiile şi ofrandele armatei de Pencovici

1 Anuarul Ordinului Steaua României 1 Tabou de toate comunele rurale

1 Higiena de dr.Felix, 1885

3 Situaţia judeţelor pe 1880-1881

1 Principii de filozofie,de Enăceanu

1 Cuvântare de Xenopol la mormânul lui Ştefabn cel Mare

3 Budgete ale comunei şi ale Ministerului Instrucţiei 3 Geografia de Marescu (una pentru licee şi gimnazii)

331

2 Geografia de Săghinescu

3 Geografia de Gorjan

1 Geografia de Tincu

2 Geografia de Atanasiu

1 Geografia de Droc-Barcian

1 Geografia de (Xenopul) Zamfirol

1 Geografia de Enescu

1 Istoria românilor de Vasiliu

1 Istoria românilor de Xenopol

1 Istoria sacră, de Sarcu

1 Descrierea instituţiilor, 1882

1 Învăţătoriul copiilor, 1880

1 Gramatica română, de Pontbriand

1 Dumbrava Roşie

1 Raportul biblico-cronologic de Iarcu?

1 Învăţământul public primar

1 Tălmăcitorul tabelelor intuitive

1 Raport asupra higienei şcoalelor de dr. E.Juval

1 Desemnu geografic de Gorjan

1 Statutele societăţii corpului didactic 1 Regulament din 1889; idem pe pânză

1 Pastorala de Episcopul Silvestru

1 Războiul gramatical de Săghinescu

1 Precepte pedagogice pe pânză 4 Manualul învăţământului religios de Dim Petrescu trimise de episcopul Silvestru

2 Portretele majestăţilor lor Regele şi Regina primite astăzi, fără adresă

2 Portretele moştenitorilor tronului, trimise cu 10 zile în urmă, fără adrese

Directorul Şcoalei, <ss> Sava Costăchescu

Ibidem, f.103-103v, original

VI

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice

Serviciul statistic

Inventarul materialului

Făcut pe ziua de 28 mai 1893

Şcoala primară urbană

Oraşul Huşi. Şcoala no.3 de băieţi

Materialul-mobile

1. 17 bănci stricate şi aproape a nu mai fi bune de serviciu, date de primărie

2. 2 mese dreptunghiulare cu patru picioare. Obiectele de la 1 şi 2 sunt împărţite astfel: 5

bănci în cl I, 5 bănci în cl II, 3 bănci în cl.III, 4 bănci în cl.IV; o masă în cl.III şi o masă în

cancelaria şcolii, date de primărie

3. 3 catedre dintre care numai una are sertar, date de primărie

4. 10 scaune de lemn stricate mai toate, date de primărie

5. 4 tabele cu scaunele lor, în bună stare date de primărie

6. 2 dulapuri pentru conservarea arhivei în bună stare, date de primărie

7. 1 ceasornic de perete stricat, aproape a nu ne mai putea servi, dat în 1875, iulie 26, de

primărie

8. 1 steag în bună stare, dat de primărie

9. 2 icoane de lemn, vechi

10. Portretul vechi al Majestăţii Sale Regelui

11. 2 Portrete ale Alteţelor lor Regale, Principii moştenitori, date de revizorat la 9 aprilie 1893

Materialul didactic

12. 6 Hărţi mari murale: Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud şi Oceania,

după Handtke, date de Ministerul Instrucţiunii în 1889

332

13. 6 Hărţi mari ale continentelor, tot după Handtke, date de prefectură la 21 august 1890

14. 18 Tabele intuitive, cromolitografiate, date de Ministerul Instrucţiunii la 27 noiembrie

1888

15. 1 Hartă a Europei după Peterman, din Stabilimentul grafic Socec, deteriorată, dată de

Ministerul Instrucţiunii la 9 februarie 1874

16. 1 Hartă mică a Daciei de T.Laurian, ruptă, dată de Ministerul Instrucţiunii la 13 aprilie

1878

17. 1 Hartă a României de inginerul Massaloub, scoasă din serviciu, dată de Ministerul

Instrucţiunii la 5 iulie 1880

18. 1 Harta mare a Daciei de Treboniu Laurian, ruptă şi afară din servici, dată de Ministerul

instrucţiunii la 19 octombrie 1873

19. 1 Harta României din Stabilimentul Socec, bunişoară, dată de primărie la 19 octombrie

1873

20. 1 Glob terestru cu picior în bună stare, dat de primărie la 24 martie 1884

21. 1 Tablou geografic în relief, puţin deteriorat, dat de primărie la 30 septembrie 1879

22. 2 Sigilii: unu pentru ceară, altul pentru tuş, date de primărie la 4 decembrie 1875

23. 1 Metru liniar în bună stare

24. 1 Cutie ponduri metrice, lipsind hectogramul şi centigramul

25. 6 Măsuri de capacitate, metrice

26. 1 Regulament şcolar cartonat, din 1889, dat de Ministerul Instrucţiunii, în 1889

27. 1 Regulament şcolar de principii şi percepte pedagogice din 1889, dat de Minsiterul

Instrucţiunii în 1889

Biblioteca şcoalei

1. Elemente de higienă de dr.Felix, dată de Minsiterul Instrucţiunii în 4 mai 1887

2. Zece Maiu, memoriu prezentat Academiei de D.A. Sturza, dată de Minsiterul Instrucţiunii

în 1887

3. Cântări religioase de A.Podolianu, dată de Episcopie

4. 4 Cărti Manual de învăţământ religios pentru cl.I, II, III, IV, de Petrescu, date de Episcopie

la 14 aprilie 1892

5. Elemente de aritmetică pentru cl. I de Schwartz, 1865

6. Tălmăcitorul tabelelor intuitive de A. Lupu, dată de Minsiterul Instrucţiunii în 1 aprilie

1889

7. Buletinul Ministerului Instrucţiunii Publice, 15 octombrie 1884, An I, nr.1

8. Idem, 15 noiembrie 1884, nr.2

9. Idem, 1885, nr.4

10.Idem, 1885, nr. 5 (date de Minsiterul Instrucţiunii Publice)

11. Tabel statistic relativ la clădirea mobilierului, populaţia şi întreţinerea şcolilor urbane, însoţit de circulara nr. 13.661 din 25 septembrie 1887, dat de Minsiterul Instrucţiunii în 25

februarie 1888

12. 2 Statistice ale Învăţământului primar, urban şi rural pe anii 1885, 1886, 1887, 1888, 1889

13. Buletinul Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerciului şi domeniilor, 1885, dat de

Prefectură

14. Anuarul Ministerului Instrucţiunii Publice pe 1893, dat de Revizoratul şcolar la 11 mai

1893

15. Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, dată de Ministerul

instrucţiunii la 2 mai 1893

16. Bibliografia cărtilor române apărute între 1550-1865 de D.Iarcu, dată de Ministerul de

Interne

17. Phaedri fabulorum libri quinque, dată de Monitorul oficial

18. Aritmetica de Pavel

19. Aritmetica de B. Ştefănescu

20. Zoologia, partea a doua, de Ananescu

21. Botanica de Ananescu

333

Legi

22. Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Unite Române 23. Convenţia de comerciu cu Austro-Ungaria 24. Legea Căilor ferate de peste Milcov 25. Legea Curţii de Casaţie şi justiţie 26. Legea pentru străinii domiciliaţi în ţară de a cumpăra proprietăţi imobile 27. Legea pentru regularea de intrare la vitele păstorilor străini 28. Comentarul codicelor României, de Alexandru Ioan Cuza de Creţeanu

29. Expunere despre situaţia principatelor de la 16 noiembrie 1868-15 noiembrie 1869

30. Raport adressé au Congres de Paris par la Commision Européene

31. Dezbaterile Senatului român, 1864

32. Tratatul de la Berlin cu protocoalele Congresului 33. 4 Broşuri: Lege pentru organizarea Dobrogei, în rusă, germană, greacă şi bulgară

Lucrări statistice

34. Analele statistice ale României pe anii 1866, partea I şi II, 1867, 1868, 1869

35. Statistica judiciară pe 1871, 1872, 1873, 1874, 1875, 1876 (6 broşuri)

36. Statistica agricolă pe 1869, 1870, 1871, 1872, 1873, 1874 (6 broşuri)

37. 4 Broşuri: Statisticile penitenciare pe anii 1874, 1875, 1876 şi 1877

38. 6 Broşuri: Mişcarea populaţiei pe 1871, 1872, 1873, 1874, 1875, 1876 39. 5 Borşuri: Comerciul exterior pe 1871, 1872, 1873, 1874, 1875 40. Indicele comunelor din Dobrogea, 1879

41. Tablou de toate comunele din ţară 42. Statistica rechiziţiilor şi ofrandelor din rezbel, 1877/1878

43. Culte pe 1878 şi învăţământul pe 1877-78 44. Anuarul Stelei Româneşti 45. Anuarul decoraţiunilor străine

Directorul şcoalei, <ss> C.Antonescu

Ibidem, f.104-104v., original

VII

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice

Serviciul statistic

Inventarul materialului

Făcut pe ziua de 1 iunie 1893

Şcoala primară urbană

Oraşul Huşi. Şcoala no.4, cu o clasă

Materialul-mobile

1. şase bănci

2. două mese şi doua scaune

3. un clopoţel

4. una putină pentru apă

5.două sfeşnice de alamă

6.o beschie şi un topor

7. una tabelă cu picioarele ei

8.două căldări de tablă pentru adus apă

9.una pecete

10. nu există nici un dulap pentru arhivă şi biblioteca şcolii. Se află toate în stare bună

Materialul didactic

1. Un registru de prezenţă

2. Un registru matricular

3. O condică de inspecţie litera A

4. Zece cataloage trimestriale şi patru de examen

5. Un regulament pentru şcolile primare urbane. Toate acestea sunt date de domnul ministru

al Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Au fost primite cu data de 17 august 1892

6. O condică de intrare şi ieşire

334

7. Una expediţie a şcolii. Ambele sunt date de comună în ziua de 19 iulie 1892

8. Monitorul oficial dat şcolii de domnul Ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor pe ziua

de 15 august 1892. Toate acestea în momentul de faţă de află în stare bună

Biblioteca şcoalei

1.Una carte numită Anuarul Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice, trimisă şcolii de

domnul revizor şcolar la 8 mai 1893

2.O alta numită Lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, trimisă de

domnul ministru la 1 mai a.c.

3.Două portrete ale A.A.S.S. Regale Principele Ferdinand şi Principesa Maria, trimise şcolii

de domnul revizor şcolar pe ziua de 21 aprilie 1893

Directorul şcolii, <ss> pr. Ghe Codreanu

Ibidem, f.105, original.

Localul Şcolii nr. 3 de băieţi.

335

Cimitirul evreiesc din Huşi.

Sinagoga din Huşi

336

DESPRE ÎNCEPUTURILE ŞCOLII ISRAELITO-

ROMÂNE DIN HUŞI

de Costin Clit

Istoria evreilor din Huşi este prea puţin cunoscută deşi comunitatea ebraică

a fost foarte numeroasă până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Monografia coordonată de Theodor Codreanu menţionează existenţa unei şcoli

confesionale mozaice în Huşi fără a oferi date1. Sunt publicate chiar două

documente2.

Prefectul judeţului Fălciu informează poliţaiul oraşului la 5 februarie 1865,

prin ordinul nr. 1555, despre nota revizorului şcolar cu nr.23, care comunica oficia

nr. 6170 a Ministerului de Justiţie, Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin case

ordona închiderea tuturor şcolilor israelite ce funcţionau fără autorizaţia

competentă.

„Subscrisul încredinţându-se că în acest oraş Huşii există de asemine şcoli

israelite, vă invit D. Poliţaiu ca oricâte de asemene şcoli se vor fi aflându să le

închideţi şi să nu mai permiteţi a funcţiona”. Rezoluţia se referea la închiderea

tuturor şcolilor evreieşti. Poliţaiul oraşului este informat de prefect la 16 februarie

1865, prin nr.1941, de suplica evreilor dascăli din Huşi, Solomon Roziu Blasu şi

Moise Dascălu, care odată cu închiderea şcolilor au rămas în pierdere pentru timpul

cât au învăţat copii şi pentru că nu se împlinise termenul de plată, vor cere încă un

termen de 30 zile pentru funcţionare, cerându-se în acest sens toleranţă3. O altă

suplică din 16 februarie 1865 înaintată prefectului este semnată de Nahman

Dascălu, Şae Dascălu, Iosubu Dascălu, Abraham Dascălu, Moisă Dascălu, Abraoim

Dascălu, Solomon Razimblat, Herşcu Dascălu, Iancu (?), Herşcu Labi Dascălu, Noea

Dascălu, Abram Ciuchitu Dascălu, Moscu Aronu, Moscu Dascălu. Reiese că „Am

auzit cuprinderea ordinului N0 155 adresat de Prefectură Poliţiei acestui oraş Huşi,

în privinţa închiderei şcoalelor şi declarăm cu iscăliturile noastre că vom urma fiind

la contra responsabili4.

Tot la 16 februarie 1865 comisarul Argintoeanu prezenta poliţaiului de Huşi

pe şase dascăli şi „audianţii” lor: Nae dascălu cu doi audianţi, anume, Meim sin

Iancu şi Leibu sin Iancu; Nahmanu dascălu cu audiantul Iţicu sin Iancu, Şaia

dascălu, Iosupu dascălu, Herşcu dascălu şi Moscu Dascălu. Redăm în continuare

ordinul ministerului „interior” cu nr.14109:

1 Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Editura Porto Franco,

Galaţi, 1995, p.187. 2 Costin Clit, Două documente inedite despre şcoala primară israelito-română din Huşi

(1948), în Prutul, An II, nr.5 (14), mai 2002, p.6. 3 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui, Fond Poliţia Oraşului Huşi, dosar

43/1865; vezi şi Costin Clit, Şcolile evreieşti din Huşi în anii 1865-1866, în Jurnalul vasluian,

nr.315 din 18-24 februarie 2000, p.5-6. 4 Ibidem.

337

„În urma adresei cu N 19365 ce am primit de la D. Ministru Cultelor şi

Instrucţiunii publice prin care ne arată că unile şcoli Evreieşti neorganizate pe care

revisorii şcolari în virtutea Instrucţiunilor ce au şi a dispoziţiilor guvernului le

închid, se redeschid tot sub condiţiunile de mai înainte şi aceasta numai după

influenţa autorităţilor administrative locale; Subsemnatul comunicându-vă cele ce

preced, vă invit d. Prefect a executa ordinele date de revizorul şcolar al acelui judeţ,

diriginţilor şcolilor evreieşti, nemai tolerându-le redeschiderea unor asemenea

şcoale fără consimţământul revisorului care va cerceta mai întâi de modul

organizarea lor”5.

La 8 iulie 1865 comisarul Al. Ionescu informează poliţaiul oraşului: „am

oprit pe toţi dascălii evrei a numai învăţa copii, până întâi nu se va cerceta de

revizoru modul organizării lor”. O nouă adresă a prefecturii către poliţai este din 13

iulie 1865: „Pe lângă cele ce vi s-au scris cu N0 8140, vă invit a nu tolera deschiderea

şcolilor evreieşti fără autorizarea revizorului şcolar”. În aceste condiţii dascălii evrei

merg să se plângă la Iaşi. La 2 decembrie 1865 erau închise toate şcolile evreieşti

„precum şi acele creştineşti particulare sau oprit”6.

Comitetul şcolar primar din Huşi este interesat de închiderea şcolilor

evreieşti. Redăm copia de pe adresa cu nr. 29 din 12 martie 1866 redactată de

comitetul menţionat. „Comitetul şcolar a cerut de mult de la Pref. închiderea

şcoalelor evreeşti, care nu sunt autorizate şi comitetul încă nare nici o cunoştinţă în

ce fel, există o mulţime de şcoli evreieşti, acum vine a vă alătura pe lângă aceasta în

copie oficia D. Ministru de Justiţie şi a vă pofti să binevoiţi a îndatora pe directorii,

profesorii acestor şcoli a se înfăţişa la acest comitet până la 1 aprilie spre a-şi lua

autorizaţii, căci rămâind de la acest termen li se vor închide şcolile”. (semnează M.

Jomir, I. Dumbravă, secretar, iar pentru conformitate M. Athanasiu)7.

Unii dascăli evrei şi-au susţinut examenul cerut la Iaşi aşa cum reiese din

următoarea copie: „Dl. Laib Dascălul a depus examen dinainte Dlui Inspector al

Şcolilor Israilite Române din Iaşi pentru limba ebraică categoria I; Iscălită

Preşedinte Maiorescu; Secretar A. Goescu”. Prin adresa nr. 712 din 24 martie 1866

comisarul informează poliţaiul că „în cuprinsul acestui cvartaru nu sunt mai mulţi

degnatu şase şcoli ovreieşti a căror profesori îşi au autorizaţiile cuvenite”. Problema

şcolilor evreieşti stă în continuare în atenţia comitetului şcolar aşa cum reiese din

copia de pe adresa cu nr.33 din 15 aprilie 1866; „La 22 martie anul prezent prin

adresa N0 24 vam alăturat în copie circulara D. Ministru de Justiţiune Publică

privitoare la şcolile evreieşti şi până în prezent comitetul nare nici o cunoştinţă dacă

şcolile evreieşti sau conformat circularei, de aceia comitetul astăzi prin un prescript

verbal potrivit circularei D. Ministru de Justiţiune N. 303 au decis închiderea

şcoalelor evreieşti până ce superiorili lor nu se vor conforma dispoziţiilor

ministeriale pentru care vă roagă pe Dv. să binevoiţi a regula închiderea şcolilor”

(semnaţi Zaharia Giurcăneanu, D. Codreanu, M. Petra Busne). Şcolile evreieşti de

băieţi sunt lăsate să funcţioneze la 17 mai 1866 până la o nouă mijlocire8. În anii

1865-1866 funcţionau cel puţin şase şcoli evreieşti.

Raportul doctorului Blasian, inspector sanitar, din 8 februarie 1893, cu

nr.18, consemnează existenţa a 10 şcoli confesionale israelite în oraşul Huşi, cu un

5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem.

338

număr de 195 elevi. Numai caligraful Haim Michel Baron are autorizaţia

ministerului „de a ţine şcoli”. În raport se menţionează: „Exceptând şcolile lui

Marcu Pfefer Horn (cu 35 elevi) şi Iacob Iosub Kati (cu 40 elevi) care au localuri

bunişoare dar latrine infecte şi curţi murdare, toate celelalte şcoli sunt instalate în

dughene şi locuinţe particulare improprii pentru şcoli, unele sunt prea mici, strâmte

şi întunecoase, iar altele nu sunt despărţite de locuinţa familiei dascălului, ori au

latrine ce debordează în strâmta şi infecta curte, sau curţile ce sunt împrejmuite şi

servesc de latrine publice, sau în fine nu au de loc latrine. Ar trebui să fie imediat

închise următoarele şcoli: a lui Haim Michel Baron, ce are curte neîmprejmuită şi

latrină, iar localul este întunecos, a lui Strul Avramovici ce este prea mic pentru 35

elevi şi n-are latrină şi a lui Azic Katz ce are curte infectă şi clasă întunecoasă,

nedespărţită de locuinţa familiei sale9.

O şcoală particulară evreiască se deschide în 1897, a cărei conducere este

acordată lui H. Rosenfeld, absolvent a şapte clase liceale. Şcoala funcţionează într-o

clădire „sănătoase, uscată, bine expusă, cu curte, grădină şi încăpere pentru 50 de

copii”10. La şcoala evreiască din Huşi întâlnim ca învăţător pe distinsul poet Avram

Axelrad, care mai funcţionează la Bârlad şi şcoala Reşit Da’at din Bucureşti

(autorizat în 1904). A fost „un bun şi încercat dascăl de limba română, cunoscând

bine meseria”11. Şcoala condusă de A.H. Rosenfeld este întâlnită la 1904 sub

denumirea de Institutul Israelito-Român „Cultura” (vezi Anexa), (să fie şcoala de la

1897 sau alta?). Institutul a fost autorizat în 1904.

I

Copie

Institutul Israelito-Român „Cultura”

Comuna Huşi, judeţul Fălciu

autorizat cu N0 54285 din luna octomb. 23 anul 904

Inspecţia din luna Decemvre pe anul 1904

«ss» Revisor şcolar

G. Ştefănescu

Starea localului bună

Mobilierul aproape complect, băncile de sistem vechi

Se ţine curat

Apa de băut se ţine puţină bine îngrijită

Elevii fac exerciţii corporale şi cântări

Venind la Institutul Israelito-român „Cultura” am găsit pe Dl. A.H.

Rosenfeld director propunând la clasa I. Preşedinţi 33 elevi. Din aceştia un număr

mare frecventează aproape regulat, restul au frecventare neregulată.

Cercetând curăţenia am găsit că elevii vin curaţi. Am observat câţiva elevi

care păreau a suferi de ochi, Dl. Medic al comunei vizitând şcoala au binevoit a lua

măsuri preventive şi curative.

Am convorbit cu elevii asupra obiectelor din clasă şi din casă părintească.

Am constatat o expunere clară şi corectă a propoziţiunilor întregi formulate de

9 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Culturii şi Instrucţiunii

Publice, dosar 234/1893, f.52. 10 Liviu Rotman, Şcoala israelito-română (1851-1914), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999,

p.335. 11 Ibidem, p.207; vezi A.B. Yaffe, Be sadot zarim - Sofrim Yehudim be Pomânia (Pe ogor

străin - Scriitori evrei din România), 1880-1940, Tel Aviv, 1996.

339

dânşii. La scris citit materia la curent. Elevii scriu estetic şi corect. A se căuta să se

dea cât de insistent explicaţiuni asupra cuvintelor ce par a nu fi înţelese de copii. La

calcul am căpătat răspunsuri bune. Ca inteligenţă copii bine dezvoltaţi. Disciplina

bine condusă. În secţiunea azilului pus conducerea Dlui M. Tefucoiu (?) am găsit 12

copii. Curăţenia e observată. Cu aceştia se face pe lângă rugăciuni ebraice

memorisate numai şi exerciţii de vorbire asupra fiinţelor şi a lucrurilor

înconjurătoare în limba românească.

Observaţii proprii

Am adăuga că în orele p.m. toţi elevii institutului se strâng toţi în 2 săli. Cei

din clasa I a fac exerciţii de scriere ebraică iar cei din [...] rugăciuni. Trebue a se

arăta Ministerului acest adaos la programa oficială şi a se cere autorizaţie de a fi

institutor pentru scrierea ebraică Dlui Zissu Fenerstain.

Inspectat azi 20 Decembrie 1904 ora 9-11 Institutul Israelito-Român

„Cultura” autorizat cu N0 54985/1904 (Serie B) din comuna Huşi.

«ss» Revisor şcolar

Ştefănescu

Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Culturii şi

Instrucţiunii Publice, dosar 955/1905, f.2, copie.

II

„Cultura”

Şcoala Israelito-Română

din Huşi

Domnule Ministru,

Cu profund respect vin a vă arăta că ordinul de autorizare acestei şcoli cu

clasa I Primară este cu N0 54985 din 23 octombrie C.

Totodată vin a mai arăta că am primit ca institutor de Limba Ebraică pe

Dlu. Simon Zissu Fenerstain autorizat cu N0 43894 din sep.1898, pentru care vă rog

respectuos a-lu aproba între personalul didactic.

1905 Februar

Director

«ss» A.H. Rosenfeld

Aplicată ştampila cu legenda: „Prima societate „Cultura” pentru învăţătura

copiilor săraci israeliţi români”

(în limbile română şi ebraică).

Dsale

Dlui Ministru al Instrucţiunii Publice Bucureşti.

Ibidem, f.3, Original.

III

5 Mar. 1905

N0 1763

Direcţiunei şcoalei israelite din Huşi

În urma avisului Dlui V.V. Maniu, inspectorul învăţământului particular,

subscrisul vă invit ca să presentaţi Ministerului programa materiilor ce se urmează

340

în acea şcoală precum şi autorizaţiile în original, în baza cărora funcţionează

personalul didactic.

Ibidem, f.1 v, Conspect.

IV

Revisoratul şcolar 1905 Ianuarie 10

de Fălciu

N0 960

Domnule Inspector

În luna precedentă inspectând institutul „Israelito român Cultura” din

Huşi, am onoare a Vă înainta alăturata copie de pe procesul verbal închiat de

subscrisul în registrul de inspecţiune.

Rezultatul inspecţiunii a fost bun.

Odată cu aceasta îmi permit, Domnule Inspector, a vă atrage atenţiunea

asupra propunerii făcute la capitolul „Observaţii proprii” din alăturata copie, şi vă

rog a da ordine în consecinţă.

Revizor şcolar

«ss»

Domniei Sale

Domnului Inspector al învăţământului privat

Ibidem, f.1, original.

Vechea baie evreiască din Huşi.

341

Şcoala primară mixtă Nr. 5 „I.G. Duca” din Huşi.

Şcoala Nr. 5 din cartierul Corni - Huşi.

342

CONTRIBUŢII LA ISTORICUL ŞCOLII MIXTE

DIN CARTIERUL CORNI - HUŞI (1898-1941)

de Costin Clit

Şcoala primară mixtă din satul Corni (comuna Epureni), astăzi cartier al

oraşului Huşi, a fost înfiinţată în 1898, cu un singur învăţător, Theodor Maleş1.

Denumită Şcoala primară mixtă nr.4, a funcţionat la început în strada Turbata,

într-o casă închiriată, ulterior primăria comunei Epureni a cumpărat o casă pentru

localul de şcoală, situată, se pare în faţa barierei Pascal2, la periferie,

neîncăpătoare. În vederea construirii unui nou local de şcoală la iniţiativa

directorului Ştefan Hlubă şi a preotului catolic Felix Rafaelli s-a constituit un

comitet ad-hoc format din pr. Felix Rafaeli (preşedinte), Ştefan Hlubă (secretar), I.

Biru, D. Palcu, Anton Pătraşcu, Anton Petrescu, Neculai Biru, P. Ambăruş, A.

Bejan, Gr. Romila, M. Pascal şi pr. Ladan (membri).

Piatra fundamentală a noului local de şcoală este pusă la 20 octombrie

1928. Pe 30 iulie 1931 pr. Felix Raffaeli este transferat la parohia Hălăuceşti,

judeţul Roman, calitatea de paroh a bisericii Sfânta Maria din Corni-Huşi, fiind

preluată de pr. Celestin Vaes, de origine belgiană. Pr. Celestin Vaes devine şi

preşedintele comitetului pentru construirea şcolii. Banii necesari construirii

localului sunt obţinuţi de la comună (400.000 lei), donaţia locuitorilor prin Banca

Populară şi Piscu lui Vodă (150.000 lei), serbări şcolare (50.000 lei), parohia catolică

(55.000 lei), Ministerul Educaţiei Naţionale pentru terminarea localului a dat

90.000 lei, Prefectura judeţului Fălciu (10.000 lei). Potrivit planului erau necesari

1.000.000 lei. Au loc numeroase intervenţii la Minister. S-a donat pentru construcţia

localului varul, nisipul, cărămida şi cimentul de la şantierul unde urma să se

construiască Şcoala Normală. În 1931 sunt terminate două săli de clasă3.

Comitetul şcolar prezidat de pr. Celestin Vaes hotărăşte la 29 august 1931

sfinţirea localului de şcoală, neterminat, contactează în acest sens autorităţile

locale. Sfinţirea şcolii se desfăşoară la 6 septembrie 1931. Localul vechi al şcolii,

scos la licitaţie de comitetul şcolar, va fi vândut, actul de vânzare fiind încheiat la

16 noiembrie 1933. Licitaţia a fost câştigată de Gheorghe Frenţescu cu suma de

25.000 lei4. Cursurile şcolare încep în noul local. Prin bunăvoinţa prefectului

Dimitrie Enciu au fost finisate lucrările de construcţie ale localului în 1934.

Reproducem în continuare Actul de fundaţie5.

1 Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Editura Porto Franco,

1995, p.195. 2 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Culturii Naţionale a

Cultelor, dosar 979/1943, f.22. 3 Ibidem, f.26. 4 Costin Clit, Un document inedit referitor la biserica Sfântul Anton din Huşi, în revista

Cu noi, Publicaţie a tinerilor din parohia Huşi-Corni, nr.5, An II, septembrie-octombrie 1997,.

p.4 5 Dosar 979/1943, f.26-27.

343

Actul de fundaţie

În anul 1928 luna octombrie în 21 zile, fiind domn al Ţării Majestatea Sa

Regele Mihai I, şi Preşedinte al Consiului de Miniştri, Domnul Vintilă Brăteanu, iar

Ministru al Instrucţiunei Dr. C. Anghelescu, prin dărnicia comunei urbia Huşi şi

prin stăruinţa D-lui P. Lupu, actual prefect al judeţului Fălciu, precum şi a

locuitorilor din suburbia Corni, s’a aşezat piatra fundamentală a şcoalei Mixtă nr. 5

din Huşi, pe locul pus la dispoziţie de biserica catolică, anume pentru clădirea

acestei şcoli. Ceremonia s’a făcut de către Sf. Sa Preot Felix Raffaeli, parohul

bisericii, în prezenţa Domnului Prefect, a primarului Alex. Calciu şi a altor

reprezentanţi ai autorităţilor locale.

Semnături

Prefect «ss» P.Lupu

Revizor şcolar «ss» G. Chelaru

Preot Raffaeli

Preot vice paroh I. Ladan

Directorul Şcoalei St. Hlubă

«ss» Dr. C. Cosma, senator Fălciu, Consilier comunal

«ss» Neculai Pruncu, deputat de Fălciu

«ss» Theodor Radu, învăţător

«ss» Eugenia Dabija, învăţătoare

«ss» P. Ambăruş, membru

«ss» I. Biru

«ss» D.C. Palcu

«ss» Ioan Avâncare

«ss» N. Biru

«ss» Anton Petrescu

«ss» Mihai Romila

«ss» Anton Petrescu

«ss» Mihai Dogaru cantor

«ss» Gh. A. Frenţescu

Brumaru

Scris de Mihai Brumaru

Şef Birou Cl.I Prefectura

Jud. Fălciu

21.X.1928

Amintim directorii şcolii: Th. Maleş (1 noiembrie 1898 - 1 septembrie 1899),

Gh. Alexandrescu (1 septembrie 1899 - 1 septembrie 1908, 1909-1916), Toader Radu

(1925-1927), Cezar Mităchescu (1 septembrie 1927 - 1 septembrie 1928), Ştefan

Hlubă (1 septembrie 1928 - 1 septembrie 1941), Constantin Butnăreanu (de la 1

septembrie 1941).

Dintre învăţători amintim: P. Butnăreanu (1908-1909), Agripina Dima

(1910-1918), Eugen Calciu (1911-1913), Neculai Solomon (1916-1917), A. Mihăilescu

(1917 -?), Gh. Alexandrescu (1899-1908; 1918-1919), C. Fordea (1918-1920),

C. Şendrea (1919-1925), Ecaterina Dimitriu (1919-1920), Teodora Bujeniţă (1920-

1921; 1925-1926); A. Hogaş (1920-1921), Şt. Hlubă (1921-1922; 1925-1928; 1928-

1941), Maria Ivanovici (1922-1923), M. Andronic (1922-1923), A. Gheorghiu (1922-

344

1923), Maria Şendrea (1922-1925; 1928-1929), S. Popescu (1922-1923), Emilia Botez

(1923-1924), Eleonora Teacă (1924-1925), Cezar Mităchescu (1926-1928), M.Chirica

(1940 - şi în 1941), M. Chirica (1926-1927, 1929-1930), C. Bahrim (1927-1929),

Paraschiva Neculau (1927-1928), Simion Bălţatu (1927-1928), Eugenia Neştian

(1927-1928), Eugen Dabija (1928-1929), Emilia Dimitriu (1928-1929), Eva Poroşnicu

(1929-1932), D. Sava (1929-1930), Gh. David (1931-1932), Gheorghe Năforniţă

(1931-1934; 1935-1936; 1938-1940), Jean Cotae (1931-1935), Elena Andronic (1932-

1937), Gh. Munteanu (1932-1935), Elena Chirilă (1933-1934), C. Ştefănescu (1934-

1935), Elena Corin (1934-1935), Angela Gheorghiu (1934-1937), Octavi Agapie

(1935-1936), Vasile Manoliu (1935-1939), M. Şoimaru (1935-1936), D. Adam (1936-

1937), C. Butnăreanu (1937 - funcţiona şi în 1941), Ortansa Haulică (1937-1938),

Ortansa Demeni (1938-1939), Ecaterina Tucanu (1937-1938), Emilia Sofrone (1938-

1940), C. Ionescu (1938-1940), Emil Sofrone (1939 - era şi în 1941), Ana Petrencu

(1939-1940), Ana Mardare (1940-1941), Al. Bedreag (1940-1941), Ecat. Profir (1940-

1941), I. Arhiri (1940-1941), Ana Arhiri (1940-1941), V. Stanciu (1940-1941). Va fi

înfiinţat postul de maestră deţinut de Natalia Iliescu (1 septembrie 1938 - 1

septembrie 1939) şi de St. Stafie (1940 - era şi în 1941). La 10 octombrie 1941

întâlnim următorul corp didactic: Const. Butnăreanu (director), Emil N. Sofrone,

Neculai Stan (mobilizat), Melania Stan, M. Chirica, Tucanu, St. Stafie (maestru)6.

În circumscripţia şcolii mixte nr. 4 se aflau: str. Corni (de la podul Frentz

până la capătul ei), Bariera Pascal, Fundătura Bariera Pascal, Fundătura Corni,

str. Turbata, Şara, Pr. Iustin Bernardin şi D. Pascal. Şcoala a funcţionat cu un post

(1898-1910), două posturi (1910-1920), trei posturi (1920-1926), patru posturi (1926-

1931), cinci posturi (1931-1933), şase posturi (1933-1938), opt posturi (din 1938 - şi

în 1941). Posturile au fost detaşate la alte şcoli şi în revizoratul şcolar. În anul

şcolar 1940 - 1941 s-au mai înfiinţat 2 posturi pentru utilizarea refugiaţilor din

Basarabia7.

Comitetul şcolar era format la 1941 din pr. Celestin Vaes (preşedinte),

Constantin Butnăreanu (directorul) I. Patraş, M. Pascal, I. Biru, Anton Patraşcu

(membri)8.

De pe băncile şcolii au ieşit 108 absolvenţi a 5 clase primare între 1898-

1919, din 1919 funcţionează c u 4 clase primare (tip urban). Între 1919-1925 sunt

atestaţi 52 absolvenţi a 4 clase primare, din 1925 şcoala are şi curs complementar.

Primii absolvenţi a 7 clase primare în număr de 7 îi întâlnim la 1928. Cursul

complimentar este desfiinţat în perioada 1929-1932, iar în 1932 sunt întâlniţi 3

absolvenţi. Cursul complimentar este desfiinţat în anul şcolar 1933-1934. De la

1935 până în 1941 sunt atestaţi 47 absolvenţi ai cursului complementar9.

Şcoala şi biserica au rolul esenţial în activitatea culturală a parohiei

catolice. Astfel, îşi desfăşoară activitatea Căminul cultural al parohiei catolice,

condus de învăţătorii şcolii, având ca preşedinte pe pr. Celestin Vaes. Orfelinatul

catolic, care adăpostea 40 copii orfani, deţine ateliere de croitorie, cizmărie şi

fierărie. Se mai remarcă Societatea de binefacere Luceafărul. Prin stăruinţa

preotului Felix Raffaeli a fost înfiinţată Fanfara Sf. Cecilia, cu 18 muzicanţi

instrumentişti, condusă de cantorul M. Dogaru. Societatea era constituită pe bază

6 Ibidem, f.22-23, 27. 7 Ibidem, f.22. 8 Ibidem, f.26. 9 Ibidem.

345

de statute10. Muzeul şcolar adăpostea obiecte lucrate de elevi la lucru manual şi

lucrări în miniatură executate în lemn, fier, piele, stofă. Biblioteca şcolii numără

130 volume în 1941. În anul şcolar 1940/1941 numărul cititorilor se ridică la 60. Se

pun bazele unei grădini şcolare unde au fost plantaţi 36 pomi fructiferi şi diferiţi

pomi de pădure. Corul şcolar este format din elevii Şcolii primare nr. 4 de băieţi

care funcţiona în acelaşi local de şcoală. Corul a fost înfiinţat şi era condus de

Ştefan Hlubă, fost director, pensionat la 1.XI.1941, care conducea corul bisericesc la

biserica ortodoxă Înălţarea Domnului din Huşi. În 1941 corul şcolar era condus de

Emil N. Sofrone care va alcătui lucrarea de grad cu titlul: Monografia şcoalei şi a circumscripţiei nr. 4 din Huşi, judeţul Fălciu, de unde am preluat şi noi informaţiile

prezentate în acest articol. Cooperativa şcolară, cu un capitol subscris şi vărsat de

400 lei, cu 40 membri fondatori, era condusă de elevi11.

La 1941 casele din cartierul Corni-Huşi erau construite din ciamur, chirpici

şi cărămidă (mai puţin), acoperite cu ţiglă, tablă, stuf, paie, cu două sau mai multe

camere12. În Corni mai funcţiona Fundaţia Cultural Regală „Principele Carol”,

Căminul Cultural „Bogdan Vodă” a cărui preşedinte era pr. Celestin Vaes în 194213.

Episcopul Iacov Antonovici.

10 Ibidem, f.24. 11 Ibidem, f.25. 12 Ibidem, f.22. 13 Ibidem, f.32.

346

DOCUMENTE INEDITE PRIVIND ALEGEREA,

INVESTITURA ŞI INSTALAREA

EPISCOPULUI IACOV ANTONOVICI

de Mihai Rotariu

Născut în satul Similişoara, comuna Bogdana, din fostul judeţ Tutova, este

fiul dascălului Caramfil, care a dobândit numele Antonovici prin înfierea de către

preotul bucovinean Dimitrie (Domiţian din călugărie), şi al Mariei. Îşi are originea

în familia Darie din Bogdana, din care primul cunoscut este mazilul Pavel Darie de

la Corneşti, comuna Bogdăniţa, sosit în Bogdana pe la 1790. Pavel Darie (1790),

căsătorit cu Ioana, fiica lui Constantin Stavăr, cu 5 băieţi şi o fată, unul dintre ei

Ştefan, căsătorit cu Ilinca, îl are ca fiu pe Caramfil. Maria, sotia lui Caramfil este

fiica Zoiţii Mihale, născută Anton Bacalu, din Bârlad. Nedespărţit de bisericuţa din

Similişoara, hotărăşte să-şi aleagă calea slujirii lui Dumnezeu. Fiu de răzeş, dorea o

biserică oarecare din satele tutovene, deoarece cea din Similişoara era destinată

fratelui său, Constantin.

Urmează cursurile Şcolii primare din Bogdana (1865-1866), Şcolii nr.1 din

Bârlad (1861-1872), Seminarului teologic din Huşi (1872-1876), Seminarului

“Veniamin Costachi” din Iaşi (1876-1880) şi ale Facultăţii de teologie din Bucureşti

(1885-1889).

Din căsătoria oficiată la 24 februarie 1880 cu Ana Teodor Ursulescu va avea

6 copii. Este hirotonit ca diacon (23 septembrie 1880), apoi ca preot (26 iulie 1881)

de către Episcopul Huşului, Calinic Dima (martie 1879-noiembrie 1886), pentru

biserica Sf.Ilie din Bârlad, unde funcţionează ca paroh între 1892-1912, devine preot

al Capelei de la Şcoala de fete „N.R.Codreanu” (1912-1918), protoiereu al judeţului

Tutova (1900-1902), membru şi preşedinte al Consistoriului Eparhial (1897-1900;

1903-1918), membru în Consistoriul Superior Bisericesc (1909-1918), duhovnic la

Spitalul „Crucea Roşie” din Bârlad, care adăpostea ostaşi răniţi (1916-1918)1.

Funcţionează ca „Şef pedagog” la Seminarul teologic din Huşi, calitate în

care îl va înscrie la cursurile seminariale pe Gheorghe Ghibănescu, căruia îi va

insufla dragostea pentru istorie. Gheorghe Ghibănescu devine un mare istoric. Va

1 Biografia P.S. Iacov Antonovici în Buletinul Episcopiei Huşilor din 19 noiembrie 1926,

Număr festiv, cu prilejul aniversării de 70 de ani de la naşterea P.S.S. Iacov Episcopul Huşilor (1856-1926), p.2; Ec.N.Donos, Biografia P.S. Iacov Antonovici în Econ. Stavrofor V.Ursăcescu,

Sărbătorirea P.S. Iacov Antonovici, Episcopul Huşilor, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de

ani la 18 noembrie 1926, pp.69-72; V.I Antonovici, Date biografice ale Episcopului Iacov

Antonovici, în Cronica Episcopiei Huşilor, II, 1996, pp.501-503; pr. Theodor A.Lificu,

Episcopul Academician Iacov Antonovici, apărător al ortodoxiei Basarabene în Ibidem,

pp.503-507.

347

publica numeroase documente inedite în colecţiile Surete şi isvoade, Ispisoace şi

zapise, tipăreşte lucrarea Originea Huşilor2.

Activează ca institutor la Pensionul profesorului I.Popescu (1879-1880),

profesor de religie la Şcoala secundară profesională de fete „N.Roşca Codreanu” din

Bârlad (numit la 1881), ocupă catedra de religie la Şcoala Normală de Băieţi, la

liceul „Codreanu” şi la Externatul secundar de fete, însumând 37 de ani de

activitate didactică3.

Avem descrisă atmosfera în care îşi desfăşura activitatea didactică:

„severitatea şi liniştea în care-şi făcea lecţiile , unite cu căldura sufletului, ce punea în acele lecţii, pe cari noi le sorbiam cu nesaţ, au radiat atâta lumină şi iubire de studii, cât şi muncă stăruitoare în inimile noastre fragede, încât mulţi dintre elevii, cari ş-au croit în viaţă un drum mai de seamă, o datoresc într-o bună măsură „Părinţelului”4. Este văzut ca un „abil artist în pătrunderea sufletească, posedând acel sacru atât necesar în educaţia morală, ţinta câtre care trebuie să tindă orice profesor în predarea religiei”5.

Îmbracă haina monahală la mănăstirea Cetăţuia, când îşi schimbă numele

de botez Ioan în numele de călugărie Iacov, devine arhiereu cu titlul Bârlădeanu la

18 iunie 1918, hirotonit la 14 iunie 1918, rânduit locţiitorul episcopului Nicodem

Munteanu, care va conduce ca locţiitor Arhiepiscopia din stânga Prutului. Iacov

Antonovici devine vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei la 1921, apoi Episcop al

Dunării de Jos (martie 1923-martie 1924) şi Episcop de Huşi (martie 1924-

decembrie 1931)6.

Studiile teologice din cadrul Facultăţii de teologie au fost însoţite de

audierea cursurilor de filozofie, istorie, arheologie, epigrafie de care era atras.

Aceste realităţi sunt demonstrate de studiile şi scrierile sale cu tematică teologică,

istorică şi geografică. Amintim lucrările sale cele mai importante: Geografia

comunei Bogdana din judeţul Tutova, 1889; Istoria comunei Bogdana, judeţul

Tutova, Bârlad, 1906 (premiată de Academia Română); Fraţii Gheorghe şi Neculai

Roşca Codreanu, fondatorii liceului şi a şcoalei secundare profesionale de fete din

Bârlad, Bârlad, 1909; Notiţe istorice şi tradiţionale despre schitul Magariu din

judeţul Tutova, Bârlad, 1911; Tipografiile, xilogravurile, librăriile şi legătoriile din

Bârlad, Bucureşti, 1911; Actele de proprietate ale casei obştei târgului Bârlad, 1912;

Acte de proprietate ale moşiilor Pălădeşti, 1915; Documente bârlădene (vol.I, 1911,

premiat de Academia Română, vol.II, 1912 premiat de Academia Română, vol. III,

1915, vol.IV, 1924, vol.V 1926), Bârlad, a lăsat vol.VI în manuscris; Mănăstirea

Floreşti, Tutova, Bucureşti, 1916; Acte de la mulţi şoltuzi şi dregători ai

Bârladului..., 1926; În slujba bisericii şi a şcoalei, 1926; Un dascăl ardelean la

Bârlad..., Huşi, 1928, Documente de la fostele schituri Orgoeştii, Bogdăniţa,

2 Gheorghe Ghibănescu, P.S. Iacov, elev în Seminarul din Huşi în Econ. Stavrofor

V.Ursăcescu, op.cit.; pp.94-100. 3 Biografia P.S. Iacov Antonovici în Buletinul Episcopiei Huşilor, 1926, p.3; Ec. N. Donos,

op.cit., p.72. 4 Constantin T. Moroşanu, P.S. Iacov ca professor la liceul „Codreanu » , Bârlad, în

Econ.Stavrofor V.Ursăcescu, op.cit., p.90. 5 Mina.S.Popa, P.S. Iacov ca professor la şcoala secundară-profesională „N.Roşca

Codreanu” din Bârlad, în Econ.Stavrofor V.Ursăcescu, op.cit., p.101. 6 Preot Scarlat Porcescu, Episcopia Huşilor, Pagini de istorie, editată de Episcopia

Romanului şi Huşilor, 1990, p.106; pr.prof.dr.Mircea Păcurariu, Episcopia Huşilor-Scurt

istoric-La 400 de ani de la întemeiere, în Cronica Episcopiei Huşilor, IV, 1998, p.54.

348

Pîrveştii, Cârţibaşii şi Mânzaţii din judeţul Tutova, Huşi, 1929; O călătorie la

mănăstirea Putna cu prilejul celui de-al patrulea centenar de la moartea marelui

Ştefan, Bârlad, 1904; Sclavia şi Creştinismul, Bârlad, 1909 (teza de licenţă în

teologie); Rânduiala sfinţirii steagului unei corporaţiuni de meseriaşi, Bucureşti,

1922; Rânduiala ridicării panaghiei, Huşi, 1939 (postumă); Carte pastorală către

clerul şi creştinii din Eparhia Huşilor, (1924); Carte pastorală către creştinii din

Eparhia Huşilor pentru a-i feri de rătăcirea adventistă, ediţia III, 1927. A publicat

cuvântări şi articole în: România Liberă (Bucureşti), Unirea (Bucureşti), Biserica

Ortodoxă Română, Făt-Frumos (Bârlad), Revista pentru istorie, arheologie,

(Bucureşti), Miron Costin (Bârlad), Paloda (Bârlad), Ramuri (Craiova), Ion Creangă

(Bârlad), Buletinul Episcopiei Huşilor (apare din dispoziţia sa de la 1 noiembrie

1924, până în februarie 1934)7.

Episcopul Iacov Antonovici a fost remarcat de o serie de personalităţi

printre care şi Nicolae Iorga, ale cărui aprecieri le reproducem: „Câţi dintre membrii clerului nostru îşi mai aduc aminte că în domeniul culturii ei trebuie să fie „sarea pământului”?

Şi câţi scapă de influenţa ideilor curente şi în loc să se amestece în „filosofii” la modă şi într-o literatură nepotrivită chemării lor, se interesează de acel trecut al nostru pe care şi cea din urmă bisericuţă de sat îl păstrează şi în cuvinte şi în lucruri?

Părintele Episcop Iacov e unul dintre cei putini care continuă vechea şi buna tradiţie.

Culegerea sa de „Documente bârlădene” este şi va rămâne baza cercetărilor cu privire la acest vechiu şi interesant-şi părăsit-oraş, precum şi la toată regiunea înconjurătoare.

Făcută cinstit şi modest, discret şi cuminte, fără risipă de erudiţie împrumutată, dar şi fără desordinea diletantului, ea e nu numai folositoare, dar şi simpatică.

Unul dintre Episcopii cari merg pe urmele lui Melchisedec are dreptul la stima generală”8.

Cuvintele de apreciere ale marelui istoric Nicolae Iorga sunt dăltuite şi pe

piatra de mormânt a celui care a fost Episcopul Iacov Antonovici, mormânt aflat în

curtea Episcopiei.

Documentele pregătite pentru tipar pun în evidenţă alegerea Episcopului

Iacov Antonovici de Marele Colegiu Electoral la 19 martie 1924, Decretul de întărire

dat de regele Ferdinand, instalarea sa în Scaunul Episcopal la 13 aprilie 1924,

inventarierea averii Episcopiei, precum şi procesul de constatare a inventarului

Episcopiei Huşilor. Scarlat Porcescu susţine că alegerea lui Iacov Antonovici ca

Episcop s-a realizat la 26 martie 1924. Documentele de faţă ne indică data de 19

martie 1924 ( vezi documentul I şi II). Acelaşi autor arată investirea şi înscăunarea

în aprilie 19249 (documentele publicate ne indică data exactă: 13 aprilie 1924).

7 Ec.Stavrofor V.Ursăcescu, op.cit., p.118; Mircea Păcurariu, op.cit., p.54; Scarlat

Porcescu, op.cit., p.109; 8 Ec.Stavrofor V.Ursăcescu, op.cit., p.75. 9 Preot Scarlat Porcescu, op.cit., p.107.

349

ANEXĂ

I. – 1924, martie, 11. – Adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către

locotenentul de Episcop, Teofil Mihăilescu Râmniceanul (ianuarie-martie 1924) prin

care este anunţată alegerea de episcop pentru Huşi la 19 martie 1924 de către

Marele Colegiu Electoral

SFÂNTUL SINOD

al

Sf.Biserici Autocefale Ortodoxe

Române

Bucureşti

No.119

11 III 924

Prea Sfinţite,

Urmând ca pe ziua de 19 martie 1924, Marele Colegiu Electoral să

procedeze la alegerea de Episcop în locul vacant dela Eparhia Huşilor, Vă rugăm să

binevoiţi a lua parte la alegerea ce va avea loc în sus arătata zi şi a asista şi la Te-

Deum-ul ce se va oficia în Biserica Catedrală a Sf.Mitropolii la orele 10 ½.

Primiţi Vă rog, Prea sfinţite, ale Noastre Întru Hristos frăţeşti îmbrăţişări.

PREŞEDINTE, MITROPOLIT – PRIMAT, DIRECTOR,

<ss> <ss>

PREA SFINŢIEI SALE,

PREA SFINŢITULUI Arhiereu Teofil Râmniceanul

Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, Dosar 40/1924, f.1, P.149.

II. – 1924 martie 24.- Decretul de întărire a Episcopului Iacov Antonovici dat de

regele Ferdinand al României (1914-1927)

Ferdinand Iiu

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională

Rege al României

La toţi de faţă şi viitori sănătate

Asupra Raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul

Cultelor şi Artelor sub Nr.15676/a.c.,;

Văzând că Marele Colegiu Electoral, prevăzut la art.1 din legea Sinodală,

întrunit în ziua de 19 Martie a.c., a ales, pentru Scaunul vacant de Episcop al

Eparhiei Huşilor, pe Prea Sfinţitul Episcop Iacov Antonovici cu majoritate de 201

voturi din 268 votanţi;

În puterea art.IV din citata lege;

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

Art. I. –Prea Sfinţitul Episcop Iacov Antonovici, este întărit în Scaunul de

Episcop al Eparhiei Huşilor, pentru care a fost ales.

350

Art.II.- Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor şi

Artelor, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor prezentului

Decret.

Dat în Bucureşti la 24 Martie 1924.

<ss>. FERDINAND.

Ministrul

Cultelor şi Artelor,

<ss>. Al.Lapedatu. Nr.1116

Ibidem, f.5.

III.- 1924 aprilie 5 – Adresa Ministerului Cultelor şi Artelor către Episcopia Huşilor

prin care anunţă instalarea Episcopului Iacov Antonovici la 13 aprilie 1924.

Ministerul

Cultelor şi Artelor

Direcţiunea Generală a

Cultelor

Nr.19302

Bucureşti

Prea Sfinţite,

Avem onoare a Vă aduce la cunoştinţă că, în ziua de Duminică 13 Aprilie

a.c., va avea loc instalarea Prea Sfinţitului Iacov Antonovici nou ales Episcop al

acelei Eparhii, şi Vă rugăm să binevoiţi a dispune luarea măsurilor cuvenite, în

acest scop.

Primiţi, Vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre

consideraţiuni.

MINISTRU, DIRECTOR GENERAL,

<ss> <ss>

Prea Sfinţiei Sale,

Prea Sfinţitului Episcop al Eparhiei Huşilor

Ibidem, f.2

IV.- 1924 aprilie 5.- Adresa Ministerului Cultelor şi Artelor prin care este anunţată

desemnarea Inspectorului general Chiru Costescu pentru inventarierea averii

Episcopiei

Ministerul Bucureşti

Cultelor şi Artelor

Direcţiunea Generală a Cultelor

Nr.19302

5 aprilie 1924

351

Prea Sfinţite,

Avem onoare a Vă aduce la cunoştinţă că am însărcinat pe Domnul Chiru

Costescu, Inspector General, ca împreună cu delegatul Prea Sfinţiei Voastre să

purceadă la inventarierea zestrei acelei Sfinte Episcopii.

Primiţi, Vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre consideraţi-

uni.

MINISTRU, DIRECTOR GENERAL,

<ss> <ss>

Prea Sfinţiei Sale,

Prea Sfinţitului Episcop al Eparhiei Huşilor

Ibidem, f.3.

V.- 1924 aprilie 11.- Adresa Primăriei către diferitele instituţii judeţene prin care

înaintează programul primirii şi instalării episcopului Iacov Antonovici la 13 aprilie

1924.

Primăria Comunei Huşi

Judeţul Fălciu

Nr.3419

Anul 1924,

luna Aprilie, ziua 11

Domnule,

Am onoare a Ministerul

Cultelor şi Artelor

Direcţiunea Generală a

Cultelor

Nr.19302

Bucureşti

Prea Sfinţite,

Am onoare a vă înainta un exemplar program pentru primirea şi instalarea

P.S.S. Iacov Antonovici ca Episcop al Eparhiei Huşilor, care va avea loc Duminică

13 Aprilie c. ora 8 a.m., şi vă rog să binevoiţi a lua şi Dv. Parte.

Preşedinte,

Ibidem, f.4.

VI.- 1925 ianuarie 14,- Procesul verbal de constatare a inventarului Episcopiei

Huşilor, predat Episcopului Iacov Antonovici

PROCES VERBAL,

Astăzi 14 Ianuarie 1925

Noi, Gh. Costescu Inspector G-ral, în baza ordinului Domnului Ministru de

Culte şi Arte No. 19302/924 şi Econom Const. Isăcescu în baza ordinului cu

No.614/924 al Sfintei Episcopii de Huşi, după ce ne-am întrunit în mai multe şedinţi

anterioare am procedat la inventarierea averii mobile şi imobile a Sfintei Episcopii a

Huşilor pentru a fi dată în primirea P.S. Iacov, noul episcop.

352

Pentru facerea acestei operaţiuni am luat la bază inventariile din anul 1912

şi 1918 aflate în Arhiva Episcopiei.

Cu această ocazie am scos din inventar, toate obiectele constatate uzate şi

degradate, trecând în noul inventar numai obiectele găsite în bună stare, precum şi

cele procurate din nou.

Obiectele scoase s-au trecut într-o listă, în dublu exemplar, care s-a anexat

la inventaru.

În ceia ce priveşte cărţile din biblioteca Episcopiei, cuprinse în 4 dulapuri

s-au trecut într-un catalog, în două exemplare, care e anexat la inventaru. Acest

catalog se închee cu no.1806.

Astfel alcătuit noul inventar cuprinde 839 numere şi s-a şnuruit, parafat,

numerotat şi sigilat.

Gestiunea bănească a Episcopiei pe timpul dela 1 Ianuarie 1924, data

demisiei P.S. Nicodem, şi până la 31 Decembrie 1924, se prezintă astfel:

I. SITUAŢIA LĂSATĂ DE P.S. NICODEM LA 1 IANUARIE 1924

a) Numerar în casă lei 11.678,39

b)Depuşi la banca „Grădina” lei 204.194,25

c)Depuşi la banca „Albina” lei 3.026,10

TOTAL, 218.898,74

II. SITUAŢIA LA 30 IANUARIE 1924, CÂND S-A DAT PE SEAMA P.S. TEOFIL

a) Numerar în casă lei 11.678,39

b) Rămaşi la Banca”Grădina” după ce s-a retras P.S.Nicodem, lei 40.000, pentru

acoperirea sumelor plătite de P.S.Sa, în plus pe anul 1923 şi suma de 16.147,05

oprită de Banca Grădina împrumutată de I.Cristea şi garantată de P.S.Nicodem,

deci în total lei 86.147,05, rămaşi 118.047,20

c) Depuşi la Banca „Albina” 3.026,10

132.751,69

III. GESTIUNEA BĂNEASCĂ A P.S.TEOFIL DELA 30 IANUARIE-31 MARTIE.

924

a) Primiţi dela P.S. Nicodem la 30 Ianuarie 1924 lei 132.751,69

b) Încasaţi din cupoane lei 46.029

TOTAL, 178.780,69

Cheltuieli lei 24.003,80

Excedent la 31 Martie 1924, 154.776,89

IV. GESTIUNEA P.S.EPISCOP IACOV DELA 1 APRILIE - 31 DECEMBRIE 1924

1) Excedentul primit dela P.S.Teofil la 1 Aprilie 1924, în sumă totală de lei 154, 776,

89 şi se descompune astfel:

a) În numerar lei 33.703,59

b) La Banca „Grădina” lei 118.047,20

c) La Banca „Albina” lei 3.026,10

TOTAL 154.776,89

353

2) Diferite încasări lei 315.252,30

3) Împrumutaţi dela Banca Moldova de Jos, Bârlad lei 95.000

4) Procente dela suma depusă la Banca „Grădina” lei 3.707

5) Procente la suma depusă la Banca „Albina” lei 263,70

TOTAL 568.999,89

CHELTUIELI lei 517.250,19

51.749,70

Deci situaţia la 31 Decembrie era următoarea:

a)Sold în numerar lei 6.705,70

b)Depuşi la Banca „Grădina” lei 41.754,20

c)Depuşi la Banca „Albina” lei 3.289,80

51.749,70

De plătit datoria dela Banca Moldova de Jos, Bârlad lei 95.000.

Pentru cheltuielile făcute în cursul anului 1924, împărţite pe gestiune, există acte

justificative în regulă clasate în (17) şapte spre zece dosare.

Drept care am dresat acest proces-verbal în două exemplare din care unul

se va lua de delegatul Ministerului şi celălalt de delegatul P.S. Episcop, împreună

cu câte un inventar cu anexele lor spre a se înainta locului în drept.

Delegatul Ministerului, Inspector General Ch.Costescu, <ss>

Delegatul Episcopiii, Econ.C.Isăcescu, <ss>

Ibidem, f.7-7v.

Notă: Material preluat din revista „Prutul”, An IV, nr.6 (37), noiembrie

2004, p.1 şi 13.

Economul Ioan Antonovici cu soţia şi copiii (1905).

354

NOTIŢE GENEALOGICE PRIVIND FAMILIA

EPISCOPULUI IACOV ANTONOVICI

de Mihai Rotariu

Oferim spre publicare scrisoarea Anei Bălănescu adresată lui Marin

Benghiuj care a elaborat Monografia Creţeştilor, jud.Vaslui, păstrată în manuscris

la Biblioteca Liceului teoretic “Cuza-Vodă” din Huşi. Autorul a ţinut legătura cu fii

satului ce urmau a fi incluşi într-un dicţionar al localităţii. În lucrare se păstrează

scrisoarea amintită, care oferă date inedite privitoare la familia Antonovici

Se ştie că Ioan Antonovici (viitorul episcop) prin căsătoria cu Ana Teodor

Ursulescu va avea 6 copii, din care Livia a decedat în ianuarie 1913. Potrivit

scrisorii de faţă Elena Antonovici, fiica celor doi, sa-a căsătorit cu Nicolae Bălănescu

din satul Curteni, cu care va avea trei copii: Alexandru (mort la 3 ani şi jumătate),

Ana şi Alexandru (mort în 1957). Scrisoarea oferă informaţii şi despre activitatea lui

Nicolae Bălănescu, ginerele episcopului Iacov Antonovici.

Iaşi, 14 IX 1970

Stimate dle.Benghiuj,

Am primit de la unchiul meu Vasile Antonovici, de la Huşi, prin intermediul

dlui. Andrei Bucureşteanu1, o scrisoare prin care îmi spune că mata ţi-ai propus să

întocmeşti o carte de aur a şcolii şi satului Creţeşti şi că intenţionezi să-l incluzi şi

pe tataia, care este originar din Curteni-ce aparţine de com.Creţeşti.

Mă bucură acest lucru şi faptul că vom avea ocazia să reluăm firul

întrerupt-prin corespondenţă. Mi-ar face plăcere să-mi scriţi ce mai faceţi, atât

mata, cât şi dna.-soţia mata.

Trimit alăturat două fotografii de ale lui tataia ca să alegi mata pe aceea pe

care o vei crede mai potrivită, dimpreună cu câteva date biografice şi extrase din

referatul Inspectoratului Reg. Iaşi, sub No.4383/1106 din 16 Febr. 1947 la acordarea

gradaţiei de merit.

Tatăl meu, Nicolae Bălănescu, născut la 8 XI 1885 în satul Curteni,

jud.Fălciu, din părinţii: Maranda, născută Melinte şi Hristache Bălănescu, de

profesie agricultori fiind unicul bărbat printre cele 3 surori: Adela, Safta şi

Ecaterina. El s-a căsătorit, în august 1912, cu Elena Antonovici, fiica Anei, născută

Ursulescu, a Econ. Stavrofor Ioan Antonovici din Bârlad, care în 1920 a fost ales

Episcop de Huşi, oferindu-i-se între timp scaunul de Mitropolit al Bucovinei, post pe

care l-a refuzat, dorind să fie mai aproape de fii lui, doi dintre ei neterminându-şi

nici studiile. El a decedat la 30 XII 1930. Tatăl meu a avut trei copii: Alexandru,

decedat la 3 ani jumătate, Ana, profesoară de arte plastice la Casa Pionerilor din

Iaşi, pictoriţă, Alexandru (al 2-lea), fiind medic la Spitalul din Bârlad, decedat în

vârstă de 37 ani, în 1957.

1 Revizor şcolar la Revizoratul Şcolar al judeţului Fălciu pe care l-a condus.

355

În referatul mai sus pomenit se spun următoarele: În urma cercetării

activităţii dlui. Bălănescu H. Nicolae s-a stabilit că a fost numit în învăţământ la 1

XI 1906 şi a funcţionat timp de 37 ani şi 7 luni, fiind pensionat la 1 iunie 1943 din

postul de Insp. Şc. Reg. Iaşi-absolvent eminent al Şc.Normale „Vasile Lupu” din

Iaşi, cu media g-rală la examenul de capacitate 9,25. Dsa. Şi-a trecut examenul

pentru definitivat, înaintare pe loc (gr.II şi gr.I) plasându-se printre fruntaşi,

dovedind în toate ocaziile: inspecţii didactice, administrative şi speciale, ca şi în

examenele susţinute că are o pregătire generală şi profesională deosebit de

temeinică.

Activitatea şcolară. Dl. Bălănescu în întreaga sa carieră didactică, timp de

aproape 37 ani, n-a dezminţit aprecierile profesorilor săi, dovedind multă pricepere,

râvnă şi curaj în lupta pentru luminarea poporului, reuşind să realizeze înfăptuiri

de mare valoare, atât în şcolile la care a funcţionat, cât şi în munca de director şi

organ de îndrumare şi control al învăţământului primar din Regiunile Şcolare

Chişinău şi Iaşi, timp de 18 ani-dsa. Şi-a închinat întreaga sa fiinţă educaţiei

poporului, fiind apreciat elogios de toţi superiorii săi, care i-au scos în evidenţă

frumoasele calităţi şi valoarea activităţii constructive puse în slujba şcolii: priceput

şi foarte perseverent în munca didactică, corect şi punctual la datorie, spirit idealist

şi foarte bun organizator în domeniul şcolar, dotat cu o memorie excepţională, pe

care a folosit-o din plin pentru coordonarea şi planificarea lucrărilor învăţământului

şi pentru stimularea colegilor în îndeplinirea datoriei. Dl. Bălănescu a bătut

recordul în munca şcolară şi cu sufletul lui bun a cucerit pretutindeni tineretul

pentru care şi-a închinat cei mai frumoşi ani din viaţa sa, reuşind să se plaseze în

suflatul acestui tineret, ca un mare binefăcător, căruia îi arată stimă şi respect

neţărmurit. Dotat cu o mare putere de pătrundere, dsa a lucrat întotdeauna în

şcoală în mod planificat, întrebuinţând o corelaţie perfectă între teorie şi practică şi

dând o mare atenţie lucrărilor practice şi instrucţiunilor organice, introducând pe

elevii săi în tot complexul vieţii.

Pentru valoarea sa didactică, organele superioare l-au dat ca model pe judeţ

şi Regiune, iar Ministerul i-a încredinţat posturi de mare răspundere în îndrumarea

şi controlul învăţământului primar: subrevizor şi revizor şcolar la Fălciu timp de 4

ani, Inspector Şc. de Circumscripţie la Reg.Şcolară Chişinău şi Iaşi-de la 15 mai

1929 şi până la pensionare (1 iunie 1943), posturi pe care le-a servit cu mare

competenţă şi demnitate-încât la mulţi ani după pensionare se vorbeşte cu

admiraţie despre priceperea şi capacitatea de muncă a d-sale.

Activitatea extraşcolară. Cu aceeaşi pricepere şi dorinţă de progres a activat

dl. Bălănescu şi în munca de ridicare culturală, socială şi economică a sătenilor din

satele: Voineşti-Tutova, Corai şi Galu-Neamţ şi Idrici-Fălciu, pentru ca mai târziu

să realizeze înfăptuiri frumoase şi pentru orăşenii din Huşi şi Iaşi. Pretutindeni a

fost iniţiator şi organizator de instituţii folositoare pentru popor, pe care le-a condus

cu pricepere şi cinste desăvârşită, obţinând o încredere preţioasă din partea

membrilor şi colaboratorilor săi.

Prin toată activitatea sa, dl. Bălănescu a dat exemplu tuturor celor din

jurul său şi a contribuit într-o largă măsură la ridicarea prestigiului şcolii şi

învăţătorului din toate punctele de vedere.

A folosit în munca de luminare a poporului ştiinţa, dragostea de progres, ca

şi toate mijloacele puse la îndemână [...] experienţa trecutului şi instrucţiunea

autorităţilor culturale, sociale şi economice, cursuri de alfabetizare, casă de sfat şi

cetire, conferinţe populare, predici, cor popular şi religios, şezători şi serbări

356

populare, comitete şcolare şi de construcţii, bănci populare etc. Pretutindeni a fost

înconjurat cu dragoste, stimă şi respect, obţinând de la fiecare din colaboratorii săi

maxim de randament în munca încredinţată.

Ca recompense binemeritate, onor minister i-a adus în două rânduri

„Mulţumiri” scrise, apoi:

Răsplata Muncii pentru construcţii şcolare, I.D.R, nr.8344/1926

Răsplata Muncii pentru 25 ani în serviciul statului, I.D.R, nr.3042/1939

Este premiat de Muzeul Limbii Române, Cluj, cu dresa nr. 25/1925

Coroana Româneiei cu spade şi panglică de virtute militară, pentru bravură

şi avânt în luptele de la Mărăşeşti, I.D.R, nr. 3233/1917 (unde a căzut rănit la 6

Aug. 1917)

Concluzii şi propuneri. Dl. Învăţător pensionar Bălănescu H. Nicolae, a fost

un element de mare valoare pentru învăţământul nostru primar, care a adus foloase

reale şi strălucite pentru ridicarea nivelului cultural, social şi economic a poporului

Român şi a realizat înfăptuiri vrednice de toată atenţia, în toate ramurile de

activitate educativă.

Având în vedere frumoasa şi rodnica activitate şcolară depusă de colegul

pensionar Bălănescu H. Nicolae propunem Onor.Ministerului Educaţiei Naţionale

să-i acorde- gradaţia de merit-în învăţământul primar, ca unuia ce îndeplineşte cu

prisosinţă prevederile legii nr.610/1946 care dă dreptul la această distincţie şi

răsplată bine meritată.

Iscălit de, Inspector gral. Şc. la 18 II 1947

Constantineanu

Dle. Benghiuj, acestea au fost extrasele din referat. Dacă mai este nevoie şi

de alte amănunte vă rog să-mi scrieţi. Eu vă doresc să duceţi cu succes la

îndeplinire ceea ce v-aţi propus.

Cu cele mai bune gânduri

<ss> Ana Bălănescu

Notă: Material preluat din revista Prutul, An. IV, nr.6 (37), noiembrie 2004,

p.15.

Ioan Antonovici, elev clasa a

IV-a, Seminarul Teologic din

Huşi, 1876.

357

358

CUPRINS

Cuvânt înainte ........................................................................................................... 5

Contribuţii geografice la studiul oraşului Huşi (I.Şandru, C.Martiniuc, V.Blaj

Băcăuanu, M.Pantazică, M.Safca, N.Barbu, P.Poghirc şi V. Giosu) .... 7

Cercetări arheologice în aşezarea Cucuteni A-B de la Huşi (Attila László) .......73

Trésor de Huşi (Dr. G. Severeano) ........................................................................89

Săpăturile de salvare de la Huşi, judeţul Vaslui (1964)

(Al.Andronic şi Eugenia Neamţu) ......................................................105

Contribuţii la studierea Curţii Domneşti de la Huşi (Vasile Calestru) ............111

Biserica Sf. Apostoli Petre şi Pavel din Huşi a lui Ştefan cel Mare

(Teodor T. Burada) ..............................................................................115

Episcopia Huşilor (Constantin Şt. Bilcurescu) ...................................................117

Episcopia Huşilor (Ierom. Dionisie I. Udişteanu) ..............................................119

Ierotheiu episcopul Huşilor (Artur Gorovei).......................................................141

O catagrafie inedită a episcopiei Huşilor din 1879 (Mihai Rotariu) .................165

Monuments d'art chrétien en Roumanie (I.D. Ştefănescu) ...............................181

Catastihul breslei lăutarilor din Huşi (C.Bobulescu) ........................................183

Catastihul breslei ciubotarilor din Huşi (1790-1830) (Alexandru I. Ciurea) ...185

Populaţia târgului Huşi în prima jumătate a secolului al XIX-lea

(Gh. Platon) .........................................................................................195

Istoria fostului Schit "Vovidenia" (Econom Stavrofor V.Ursăcescu) .................233

O catagrafie inedită a Bisericii "Sf. Dumitru" din Huşi din 1879

(Mihai Rotariu) .....................................................................................263

Biserica "Sf. Voevozi" din Huşi (P. Vasiliu Sachelar) ........................................271

Contribuţii la istoricul bibliotecilor din Huşi (Mihai Rotariu) ..........................273

Începuturile şcolii de croitorie din Huşi (Costin Clit) ........................................299

Starea şcolilor primare din oraşul Huşi la 1893 (Costin Clit) ...........................307

Despre începuturile şcolii israelito-române din Huşi (Costin Clit)...................335

Contribuţii la istoricul Şcolii mixte din cartierul Corni-Huşi (1898-1941)

(Costin Clit) .........................................................................................341

Documente inedite privind alegerea, investitura şi instalarea episcopului

Iacov Antonovici (Mihai Rotariu) .......................................................345

Notiţe genealogice privind familia episcopului Iacov Antonovici

(Mihai Rotariu) ....................................................................................353

359

360

361

Tipărit la: S.C. IRIMPEX S.R.L.

Bârlad, str. Republicii nr. 85

Tel./Fax: 0235 424170