Strategia de tintire a inflatiei. Experiente internationale si Romania.

Lepa Oana GeorgianaOancea Diana Mihaela

Ţările în tranziţie din Europa au adoptat, pe diverse faze ale tranzitiei, strategii de politică monetară diferite, funcţie de caracteristicile specifice fiecărei ţări. Cu toate acestea, se poate observa, ca o caracteristică generală, o trecere de la strategii de politică monetară bazate pe cursul de schimb,

folosite, în general, la începutul tranziţiei, la strategii bazate tot mai mult pe ţintirea inflaţiei, într-o fază mai avansata a tranziţiei. Aceasta din urmă strategie a fost însoţită şi de

flexibilizarea cursului de schimb, ca etapă absolut necesară în contextul liberalizării contului de capital.

Strategia de politică monetară utilizată de BNR până în 2005 a fost ţintirea agregatelor monetare, îmbinată în anumite perioade şi cu o ţintire a cursului de schimb. Ca ancoră principală a politicii monetare (ţintă

intermediară), Banca Naţională a României a folosit în cea mai mare parte a perioadei de după 1990 agregatul monetar extins M2. Folosirea cursului de schimb ca ancoră antiinflaţionistă a fost constrânsă în anumite perioade,

fie de nivelul redus al rezervelor valutare, fie de accentuarea dezechilibrului extern. Astfel, după 1999, în politica monetară şi de curs de

schimb, BNR a trebuit să creeze un echilibru între a asigura continuarea dezinflaţiei prin ţintirea unei aprecieri reale a monedei naţionale şi

competitivitatea externă care putea afecta încrederea investitorilor străini şi ar fi periclitat dezinflaţia prin deprecieri corective ale cursului de schimb.

Schimbarea strategiei de politică monetară şi adoptarea ţintirii inflaţiei a fost motivată, în principal, de faptul că ţintirea agregatelor monetare nu mai era o strategie eficientă datorită faptului că legătura dintre agregatele monetare

şi inflaţie a slăbit şi a devenit mai puţin previzibilă. Pe de altă parte, continuarea folosirii cursului de schimb ca ancoră nominală

antiinflaţionistă ar fi fost periclitată de paşii de liberalizare a contului de capital, contul de capital fiind în acest moment complet liberalizat.

Introducere

Inflaţia este procesul de creştere semnficativă şi persistentă a nivelului preţurilor. Reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea

generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor. Nu orice sporire a preţurilor înseamnă inflaţie. Inflaţia

este, înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de excedentul de masă monetară peste nevoile reale ale

economiei, determinate de oferta de bunuri şi servicii scăzută.

În cele mai multe ţări, obiectivul antiinflaţionist este urmărit folosind ţinte intermediare, cum ar fi cantitatea de bani din economie, volumul creditului, rata dobânzii sau cursul de

schimb. În ultimele decenii, pe măsura înţelegerii mai exacte a fenomenelor care afectează stabilitatea preţurilor într-o

economie, ca şi a dezvoltării unui aparat de analiză relativ sofisticat – bazat pe observaţii statistice pe perioade lungi şi

modele econometrice complexe – a devenit posibilă adoptarea de către băncile centrale a unui obiectiv direct legat de

asigurarea stabilităţii preţurilor din ţara respectivă.

Tintirea inflatiei

Conceptul de ţintire directă a inflaţiei este unul dintre cele mai moderne în materie. Discuţii teoretice au avut loc prin anii ’80, iar prima ţară care a

implementat acest regim a fost Noua Zeelandă. Până în prezent, aproape 20 de ţări au adoptat acelaşi regim, chiar dacă au existat detalii de ordin tehnic

diferite de la o ţară la alta.

Este remarcabilă în primul rând diversitatea condiţiilor din aceste ţări la momentul adoptării politicii de ţintire directă a inflaţiei. Astfel, în timp ce Canada, Marea Britanie, Finlanda, Spania, dar şi Brazilia, înregistrau rate ale inflaţiei de 5 la sută anual sau mai puţin, mecanismul a fost adoptat şi

de Chile şi Israel, ale căror rate ale inflaţiei erau de 20 la sută sau mai mult, precum şi de Cehia, Polonia şi Ungaria, care înregistrau rate ale inflaţiei în

jurul unei valori anuale de 10 la sută

Schimbarea strategiei de politică monetară şi adoptarea ţintirii inflaţiei a fost motivată de faptul că ţintirea agregatelor monetare nu mai era o strategie

eficientă datorită faptului că legătura dintre agregatele monetare şi inflaţie a slăbit şi a devenit mai puţin previzibilă, cererea de bani devenind

instabilă. De asemenea, o altă motivaţie pentru schimbarea strategiei de politică monetară a fost aceea a necesitătii calibrării politicii monetare

pentru a atinge direct obiectivul final - inflaţia în locul unei ţinte intermediare. Pe de altă parte, continuarea folosirii cursului de schimb ca

ancoră nominală antiinflaţionista ar fi fost periclitată de paşii de liberalizare a contului de capital, contul de capital fiind în acel moment

complet liberalizat.

Ţintirea inflaţiei presupune: specificarea explicită a unei ţinte de inflaţie, un angajament ferm faţă de prioritatea acestei ţinte, lărgirea setului de informaţii pe care se bazează conducerea politicii monetare, transparenţa sporită a politicii monetare

prin comunicarea către public şi pieţe a planurilor de acţiune, responsabilitatea sporită a băncii centrale în raportul cu

atingerea ţintei.

Avantajele acestui tip de regim monetar

• Spre deosebire de ancora valutară, dar similar ancorei monetare, permite politicii monetare să reacţioneze la şocurile interne care afectează

economia.

• Volatilitatea vitezei de rotaţie a banilor devine irelevantă deoarece strategia nu se mai bazează pe stabilitatea relaţiei bani-inflaţie.

• Este o strategie accesibilă publicului şi foarte transparentă. Băncile centrale care utilizează o asemenea strategie au întâlniri frecvente şi informative cu

reprezentanţii guvernului, iar oficialii lor folosesc fiecare oportunitate pentru a face cunoscută strategia de politică monetară urmată. Un rol

important în comunicarea cu publicul revine Raportului asupra inflaţiei, în care banca centrală prezintă opinia sa referitoare la inflaţia trecută, dar şi

cea viitoare.

Dezavantajele • Spre deosebire de cursul de schimb şi agregatele monetare, rata inflaţiei nu poate fi controlată cu uşurinţă de către banca centrală, iar efectele măsurilor de politică monetară asupra inflaţiei sunt vizibile

cu o întârziere semnificativă. Controlul inflaţiei este cu atât mai dificil în ţările de tranziţie, în care dezinflaţia începe la niveluri

relativ înalte. În aceste condiţii, sunt de aşteptat erori importante în prognoza inflaţiei şi, prin urmare, ratarea frecventă a ţintelor; băncii

centrale îi este foarte greu să câştige credibilitate prin aplicarea strategiei de ţintire a inflaţiei, iar publicului să aprecieze motivele deviaţiilor. Acest lucru sugerează că ţintirea inflaţiei este mult mai

eficientă dacă este introdusă după ce s-a înregistrat un anumit progres pe calea dezinflaţiei.

• Oferă prea multă discreţie.

• Favorizează instabilitatea producţiei.

Banca Naţională a României (BNR) considera că strategia de ţintire directă a inflaţiei este potrivită condiţiilor macroeconomice în care se afla România,

ţara noastră reuşind să-şi consolideze echilibrele macroeconomice şi în special – să reducă rata inflaţiei la un nivel cu o cifra . 

Ţintele de inflaţie sunt exprimate în termenii variaţiei anuale a indicelui preţurilor de consum şi sunt stabilite ca punct central încadrat de un

interval de variaţie de +/-1 puncte procentuale.

Similar experienţei altor bănci centrale din regiune care implementează politica monetară în contextul strategiei de ţintire directă a inflaţiei,

evoluţia naturii şi valorile ţintelor de inflaţie stabilite de BNR până în prezent se caracterizează prin două etape distincte:

• etapa ţintelor de inflaţie coborâtoare, stabilite pe un orizont temporal de doi ani ca valori anuale aferente lunii decembrie (2005-2012), parcurgerea ei având ca argument major necesitatea consolidării dezinflaţiei şi a atingerii

unei rate anuale a inflaţiei sustenabile pe termen mediu;

• etapa unei ţinte staţionare multianuale de inflaţie, compatibilă cu definiţia de stabilitate a preţurilor pe termen mediu în economia românească

(începând cu anul 2013); este o perioadă intermediară menită să asigure trecerea la etapa ţintei continue de inflaţie pe termen lung – compatibilă cu

definiţia de stabilitate a preţurilor adoptată de BCE.

Pe lângă ţinta de inflaţie, BNR a avut de acomodat obiective uneori contradictorii legate inclusiv de politica de curs de schimb şi de

reglementările în domeniul creditării - adică a trebuit să controleze cursul şi să ţină în frâu creditarea.

Acumularea unei perioade atât de lungi de "rateuri" risca să afecteze credibilitatea strategiei de ţintire a inflaţiei şi capacitatea BNR de a

controla inflaţia în acest mod.

La un moment dat, chiar în dezbaterile de specialitate apăreau formule de

genul "ţintire a inflaţiei de tip light" sau într-o manieră "originală", date de

faptul că, indiferent de declaraţii, BNR nu putea să facă abstracţie de evoluţia cursului de schimb, fiind suspectată multă vreme că de fapt

ţintea cursul de schimb - adică îl ţinea sub control, şi apoi inflaţia. Oficialii BNR au respins însă sistematic astfel de teorii, iar rezultatele pe 2011 vin să

să dea suport acestei strategii.BNR a prins curaj şi a redus dobânda-

cheie pe fondul scăderii inflaţiei, al cererii reduse din economie care nu permite majorări de preţuri. Acum

dobânda-cheie este de 5,75%, iar pe piaţa interbancară dobânzile au

coborât în jur de 2% (overnight).

Strategia Bancii Mondiale in Romania: 2006-2013

Cadrul strategic al CPS, dezvoltat cu Guvernul român, se bazează pe Programul de Guvernare, lecţii din UE-8, şi de lucru pentru

analiză bancara. CPS are trei piloni:

(a) accelerarea reformelor structurale şi instituţionale pentru a sprijini creşterea economică durabilă;

(b) abordarea aspectelor fiscale vulnerabile şi modernizarea sectorului public

(c) vizeaza reducerea sărăciei şi promovarea incluziunii sociale.

Iniţial, ţintirea directă a inflaţiei era asociată cu ţările industrializate (Noua Zelandă, Canada, Marea Britanie, Suedia, Australia) care au adoptat

această strategie la începutul anilor ’90. Mai mult ca atît, la acea etapă era considerat, inclusiv de către FMI, că ţintirea directă a inflaţiei nu reprezintă o strategie adecvată pentru ţările în curs de dezvoltare din cauza cerinţelor tehnice şi instituţionale pentru asigurarea succesului strategiei care lipseau în multe ţări în tranziţie: independenţa băncii centrale, capacităţile analitice

ale băncii centrale, lipsa preţurilor reglementate şi sistemul financiar dezvoltat. Totuşi, pînă în prezent, dintre cele cca. 30 state care au aplicat

strategia de ţintire directă a inflaţiei, majoritatea au fost ţări în curs de dezvoltare, iar strategia a avut succes în mare parte.

Cerinţe tehnice:

• Alegerea unui indice de preţuri adecvat

• Stabilirea unui interval de fluctuaţie a ţintei de inflaţie şi a orizontului de timp

• Definirea excepţiilor

• Capacitatea băncii centrale de a prognoza inflaţia.

• Presiuni inflaţioniste curente.

• Experienţa altor ţări în implementarea strategiei de ţintire directă a inflaţiei.

Experienţa statelor-membre ale UE în ţintirea inflaţiei

În ultimii ani strategia de ţintire directă a inflaţiei a fost adoptată de mai multe state cu nivel diferit de dezvoltare. Printre

acestea se numără şi statele-membre ale UE.

Experienţa altor ţări arată că, în general, îmbunătăţirea condiţiilor pentru reducerea inflaţiei a survenit odată cu sau după

adoptarea strategiei de ţintire directă a inflaţiei şi nu neapărat înainte de implementarea acesteia. De asemenea, experienţa

acestor state arată că, deşi de cele mai multe ori s-a reuşit reducerea inflaţiei, au existat mulţi ani cu semnificative

devieri de la ţinta inflaţionistă.

Experienţe şi rezultate în lupta împotriva inflaţiei

Ţintirea inflaţiei se recomandă a fi introdusă atunci când banca centrală deja a redus inflaţia la un nivel apropiat de stabilitatea preţurilor, ea fiind mai

mult o strategie care asigură o stabilitate a ratei inflaţiei la un nivel redus. Cu toate acestea, sunt şi excepţii şi anume Chile si Israel care au introdus

cu succes ţintirea inflaţiei deşi aveau rate ale inflaţiei ridicate (Chile avea o rata a inflaţiei de peste 27% şi Israel 18%). O soluţie pentru astfel de ţări este aceea a stabilirii atât a unor ţinte pe termen scurt, cât şi a unor ţinte pe

termen lung, iar ţinta pe termen scurt să fie stabilită aproape de nivelul curent al inflaţiei astfel încât să se poată atinge, pentru a putea creşte

credibilitatea strategiei.

Strategia de ţintire a inflaţiei a fost introdusă în România după parcurgerea unui proces îndelungat de pregătire. Deşi BNR nu a îndeplinit toate

precondiţiile de trecere la ţintirea inflaţiei, aşa cum reiese şi din experienţa empirica la nivel internaţional, îndeplinirea precondiţiilor nu este în sine un

impediment pentru succesul ţintirii inflaţiei în România.

Principalul instrument de comunicare al BNR este Raportul asupra inflaţiei. Pentru a răspunde acestei cerinţe, BNR a revizuit atât structura Raportului

asupra inflaţiei, cât şi periodicitatea publicării (acum trimestrială, în conformitate cu frecvenţa ciclului de prognoză). Pe lângă informaţiile

referitoare la evoluţiile economice şi monetare şi la raţiunile care au stat la baza deciziilor de politică monetară din perioada analizată, raportul

trimestrial include proiecţia BNR privind evoluţia ratei inflaţiei pe un orizont de opt trimestre, incertitudinile şi riscurile asociate acesteia,

precum şi o secţiune de evaluare a acestui context din perspectiva politicii monetare.

Bibliografie

 

 

Comisia Europeana: http://ec.europa.eu/index_ro.htm

Banca Nationala a Romaniei: www.bnro.ro

Fondul Monetar International: www.fmi.ro

Banca Mondiala: http://web.worldbank.org

Institutul National de Statistica: http://www.insse.ro

Va multumim pentru atentie !