Nicodim Aghioritul deosebeşte trei moduri ale unirii sau comuniunii: cel după fiinţă, propriu Persoanelor divine, cel după lucrare (energie), propriu unirii lui Dumnezeu cu oamenii înainte de întrupare, şi cel după ipostas, propriu naturii dumnezeieşti şi omeneşti în Ipostasul lui Hristos.40 Unirea deplină a lui Dumnezeu cu noi nu se poate realiza decât în modul din urmă. O unire prin fiinţă ar însemna prefacerea naturii umane în natură divină, ceea ce nu e posibil. Unirea prin energie (lucrare), ca cea între Dumnezeu şi oameni înainte de Hristos, e o unire prin relaţie, care ţine pe Dumnezeu în afara umanităţii şi nu o fereşte pe aceasta de păcat, de înstrăinare. Unirea firilor după ipostas o face Fiul lui Dumnezeu ca persoană a firii omeneşti, fără a anula această fire. Dar aceasta nu înseamnă că prin această unire după ipostas nu se realizează şi o unire mai mult decât prin relaţie cu ceilalţi oameni. Prin faptul că Se face om, Fiul lui Dumnezeu intră şi într-o unire după fiinţa omenească cu ceilalţi oameni; iar aceasta înseamnă o relaţie cu ei mai deplină decât înainte de Întrupare. În cadrul unei uniri după fiinţă, prin natura omenească, are loc o relaţie directă prin lucrare sau prin har. Adam cel nou aduce în cadrul umanităţii din care face parte după natura Sa omenească o altă eficienţă a dumnezeirii Sale, care Îi este proprie în mod personal. Unirea prin relaţie a lui Dumnezeu cu noi oamenii în Hristos e o relaţie prin comunitatea firii umane, dar şi printr-o anumită comunicare între firea divină şi cea umană unite în El. E o relaţie directă ce se stabileşte în felul acesta între Dumnezeu Cuvântul şi noi oamenii. Căci oamenii având între ei o unire prin comunitatea de fiinţă, aceasta întemeiază şi o directă sau maximă relaţie interpersonală, care nu se dispensează desigur de o contribuţie a voinţei. În această comunitate a firii cu noi a intrat şi Hristos şi prin aceasta într-o relaţie directă cu noi, care nu se dispensează de contribuţia voinţei noastre. Dar această relaţie interpersonală e o relaţie directă a Lui ca Dumnezeu cu noi, prin faptul că e susţinută nu numai de comunitatea naturii umane între El şi noi oamenii, ci şi de o anumită comunicare sau comuniune reciprocă a firii Sale omeneşti cu cea dumnezeiască. Iar această unitate în Hristos a celor două firi, tocmai pentru că e o unitate ipostatică sau personală, nu e o unitate prin necesitate a celor două firi, ci prin condescendenţa liberă a lui Dumnezeu cel personal. Datorită acestui fapt Ipostasul cel unul al lui Hristos nu provine dintr-o unire a firilor luate în ele înseşi, ci din voinţa Ipostasului preexistent al Cuvântului. De aceea Leonţiu de Bizanţ a introdus termenul „enipostaziere” pentru primirea firii omeneşti în Ipostasul preexistent al lui Dumnezeu Cuvântul. El zice: „Mă tem atât de mult să spun că Dumnezeu Cuvântul are în definiţia firii Sale unirea cu a noastră, încât nu voi primi să spun nici că sufletul omenesc are în mod natural unirea cu trupul Lui, fără puterea dumnezeiască. Şi ce spun: despre sufletul omului, când nici amestecarea elementelor în acţiunea lor n-aş spune că se produce simplu numai prin fire, ci ele sunt aduse într-o ordine şi armonie prin cuvântul lui Dumnezeu superior firii? Deci modul unirii, şi nu raţiunea naturii procură marea taină a evlaviei.”41 În puterea unificatoare a Cuvântului creator e toată puterea care uneşte creaturile şi le conduce la tot mai multă unitate. Deci o persoană liberă, Persoana lui Dumnezeu Cuvântul, explică unirea tuturor. El dă tuturor putinţa subzistării într-o unitate, în unitatea Lui. Din aceasta se explică unitatea maximă realizată în Hristos, sau faptul că Dumnezeu Cuvântul Se face ipostasul firii umane. E propriu Ipostasului divin al Logosului să fie în special în mod liber ipostasul naturii umane şi e propriu firii umane chemate la starea de ipostas să aibă ca ipostasul ei ultim Ipostasul Cuvântului, dat fiind că e creată după chipul Lui. Căci numai spiritul uman e fereastră sau uşă prin care pătrunde natura în planul infinităţii şi al libertăţii dumnezeieşti. Numai prin om ca persoană poate coborî spiritual realitatea personală supremă în ordinea naturii create, ca s-o integreze deplin persoanei

40 41

Despre paza celor cinci simţuri, Ed. S. N. Schoina, 1958, Volos., p. 207. La P. Nellas, op. cit., p. 68. Leonţiu de Bizanţ, Ibid., P.G., cit., col. 1138. 23

umane, şi, prin ea, dumnezeirii personale. De aceea toată creaţia văzută, unificată în Cuvântul întrupat, se concentrează de fapt în două naturi: în natura dumnezeiască şi în cea omenească a Lui. Acestea sunt cele două părţi ale Ipostasului întrupat, Care le cuprinde pe toate celelalte şi le dă calificarea lor dumnezeiască şi omenească, nedespărţite şi neamestecate. Hristos le vede şi le face toate dumnezeieşte şi omeneşte în acelaşi timp, în mod unit dar neconfundat. Iar părţile naturii umane ţin organic împreună, aşa încât Ipostasul divin nu poate vedea, simţi, gândi şi lucra omeneşte numai printr-o parte a omenescului, despărţit de omenescul întreg. De aceea trebuie să se vorbească în Hristos de o natură omenească, deosebită de cea dumnezeiască, şi nu de o singură natură compusă divino-umană, cum vorbesc precalcedonienii, sau de mai multe părţi şi naturi ale Lui, cum deduc tot aceia că ar trebui să se vorbească dacă se ţine să se vorbească de două naturi. Leonţiu de Bizanţ zice: „Căci părţi neconfundate ale lui Hristos sunt două: dumnezeirea şi omenitatea. Iar sufletul şi trupul nu sunt părţi ale lui Hristos, ci părţi ale părţilor. Ele pot fi indicate pentru arătarea sensului deplin al firii omeneşti, dar e de prisos subîmpărţirea părţilor în firi.”42 Nimic nu se poate trăi omeneşte numai printr-o parte a firii omeneşti, ci totul se trăieşte prin întreaga natură omenească. Toate ipostasurile umane au pe Ipostasul Cuvântului ca ipostas ultim. Dar firea omenească a lui Hristos Îl are pe Dumnezeu-Cuvântul ca ipostas într-un mod atât de intim, că ea nu mai are un ipostas propriu, ca în ceilalţi oameni. Numai aşa aceştia pot avea şi ei în mod mai deplin pe Dumnezeu Cuvântul ca ipostas ultim. În acelaşi timp ipostasurile lor se întăresc prin relaţie cu cel mai ferm ipostas al firii umane, căci acesta e cel care o deschide pe aceasta cel mai mult, iar prin ea, şi ipostasurile lor ca ferestre deschise spre Dumnezeu şi între ele. Aşa cum în om trupul e încadrat în orizontul şi libertatea spiritului uman, fără să fie anulat, ci împlinit în rostul lui, tot aşa în Hristos, firii omeneşti i se deschid orizontul infinit al vieţii divine şi posibilităţile libertăţii divine în ea, fără să fie anulată, ci împlinită în aspiraţia ei. Spre acest orizont aspiră orice fiinţă umană şi în oarecare măsură se şi împărtăşeşte din el prin relaţia cu Logosul neîntrupat. Dar în Hristos acest orizont se deschide naturii umane nu prin relaţie cu Logosul ca relaţie cu altă persoană, ci în unitatea Persoanei divino-umane, din care face şi firea omenească parte. Iar acest orizont ni-1 comunică Hristos şi nouă într-un mod mai direct, prin faptul că Logosul Se află cu noi acum în relaţie directă în care ne aflăm fiecare cu semenii. Dacă natura umană e făcută pentru trăirea neconfundată a ei în nemărginire, în existenţa ca ipostas aparte ea îşi trăieşte această tendinţă, dar nu o împlineşte dintr-o dată, ci înaintează veşnic în ea. Dar în existenţa ei reală în Ipostasul Cuvântului trăieşte dintr-o dată toată deschiderea reală spre nemărginire, dar nu se confundă cu nemărginirea dumnezeiască. Ca om, Hristos ştie mereu că Se împărtăşeşte de infinitate, că Se odihneşte în ea, dar ştie în acelaşi timp că nu ca om e sursa acestei infinităţi, ci ca Dumnezeu. Astfel toate persoanele umane se întăresc în calitate de ipostasuri sau de persoane prin faptul că intră în relaţie cu Fiul lui Dumnezeu, devenit, ca ipostas al firii umane, în mod mai accentuat ipostasul lor ultim. Ele erau, înainte ca Logosul să le devină prin asumarea firii umane în Ipostasul Lui, ipostasul lor ultim mai accentuat, în oarecare măsură fără un suport ipostatic apropiat. În Hristos primind pe Logosul întrupat ca ipostas ultim mai apropiat, El le dă deplina consistenţă şi deschidere ipostatică din puterea Lui de ipostas supraconsistent şi supraconştient al tuturor ipostasurilor umane. Umanitatea oamenilor nu era încă deplină înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, înainte de a fi devenit El ipostasul naturii umane, zice Nicolae Cabasila.43 „Naşterea Capului membrelor a fost naşterea celor fericiţi, în aceasta a stat constituirea membrelor (toV susthvnai taV mevlh), în naşterea Capului.”44 Pe drept cuvânt s-a putut trage de aici concluzia: „Prin urmare,

înainte de unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu cea omenească, omul era şi înainte de cădere pre-hristic,

42

Contra Nestor. et Eutych ., P.G., 86, 1, col. 1295 C. Op. cit., col. 604 A. 44 Ibid., col. 537 D.

43

24

ceea ce înseamnă că era nedesăvârşit, „prunc”, mai înainte rânduit să ajungă „la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Cabasila spune că omul înainte de Hristos era lipsit de „forma” omenească proprie, de „forma” Fiului, de „forma hristică”, de "subzistenţa în Hristos" (kataV CristoVn ujposth~nai).45 f. Unitatea neconfundată a firilor în Hristos. S-a vorbit înainte despre concilierea complexităţii conţinutului Ipostasului şi a unităţii Lui desăvârşite; de asemenea, despre împlinirea firii şi persoanelor umane prin faptul că Logosul devine ipostasul direct al firii umane şi ipostasul ultim al persoanelor omeneşti. Ambele acestea îşi au corolarul în faptul că cele două firi sunt unite în El în mod neîmpărţit, nedespărţit, neschimbat şi neamestecat. Dintre adverbele acestea, adverbul „neîmpărţit” se referă direct la Persoana lui Hristos, dar în Ea vede firile. Adverbul vrea să spună că Ipostasul cel unul al lui Hristos, Acelaşi născut din Tatăl înainte de veci şi din Fecioara Maria, în timp, nu Se împarte din cauză că are două firi, ci rămâne neîmpărţit, cu toate că firile rămase intacte nu se confundă şi nu se schimbă în definiţia lor, deci nici una nu încetează a rămâne în El ca ceea ce este. Celelalte trei adverbe se referă în mod direct la firi, dar ele sunt valabile din cauza unităţii Persoanei. Firile sunt nedespărţite nu în sensul unei simple legături exterioare, ci în sensul unei interpenetrări pentru eternitate, datorită unităţii Ipostasului. Dar în acelaşi timp interpenetrarea şi imprimarea uneia în alta nu le schimbă esenţa, nu le confundă. Unitatea neconfundată a firilor în Ipostasul cel unul este aşa de desăvârşită, că ele nu pot fi despărţite, ba nici măcar distinse în realitate, ci numai prin cugetare. Dar aceasta nu înseamnă totuşi încetarea lor de a exista în Hristos cel Unul, ci persistarea lor neschimbată. Distingerea lor numai prin cugetare înlătură nestorianismul bipersonal în Hristos; persistarea lor înlătură monofizismul. Astfel distincţia lor numai prin cugetare implică şi nedespărţirea şi neschimbarea firilor. Ca atare distincţia lor numai prin cugetare implică îndumnezeirea firii omeneşti şi umanizarea Cuvântului. Leonţiu de Bizanţ zice: „Deci aşa este şi cu despărţirea: nu e cugetată înainte de lucrurile în care ea se vede; dar nici unirea; ci când sunt lucrurile şi după unirea lor şi cum se cuvine (unirii). Adică omenitatea unită se desparte de Dumnezeire prin cugetare, şi nu în act. Iar despărţirea prin cugetare nefiind înainte de lucruri, nici înainte de unirea lor, se vede în ele pentru neschimbarea lor; şi ei nu-i urmează cele ce urmează despărţirii în fapt.”46 Neputinţa de a despărţi în mod real firile văzute în unitatea Persoanei lui Hristos a permis Bisericii să folosească în Sinodul V ecumenic şi expresia: Persoana lui Hristos e „din două firi”, dar cu condiţia ca această expresie să nu fie înţeleasă ca anulând sau confundând cele două firi într-una singură. Aceasta ar oferi o bază pentru înţelegerea cu vechile Biserici orientale, cum s-a intenţionat şi în timpul Sinodului V ecumenic. Canonul 8 al Sinodului V ecumenic spune: „Dacă cineva mărturisind că unirea s-a făcut „din două firi” sau spunând „o fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat,” nu înţelege acestea aşa cum au învăţat Părinţii, că, realizându-se unirea după ipostas din firea dumnezeiască şi omenească, S-a constituit un Hristos, ci din aceste cuvinte deduce că este o singură fire sau fiinţă a Dumnezeirii şi a trupului lui Hristos, să fie anatema.”47 Dar în canonul 7 Sinodul condamnă la fel pe cei ce, asemenea lui Nestorie, folosindu-se de expresia „în două firi” nu recunosc că „din ele” s-a constituit prin unire un singur ipostas fără să se desfiinţeze deosebirea lor şi nu le disting

numai prin cugetare, ci în mod real ca două ipostasuri. Aceştia „să fie anatema”.48 Dar faptul că e unul Ipostasul celor două firi, iar ele nu se confundă, face ca Ipostasul divin să se cunoască şi prin firea omenească, iar aceasta are ca efect umanizarea Cuvântului şi îndumnezeirea firii omeneşti. Neschimbarea firii omeneşti nu înseamnă decât neieşirea din „definiţia” ei, nu menţinerea ei în nedesăvârşire şi neputinţa ei de a fi umplută de viaţa dumnezeiască. Materia ochiului nu încetează de a fi materie prin faptul că e organ al vederii

Ibid, 533 D. La Nellas, op. cit., p. 67. Leonţiu de Bizanţ, op. cit., P. G. cit., col. 1927 C. 47 Ed. Schwartz-J. Straub, Acta Conciliorum oecumenicorum , tom. IV, vol. I, 1971, p. 242. 48 Ibid.