Acordul Nord-American de Comerț Liber

Acordul privind formare organizației internaționale N.A.F.T.A. - Acordul Nord-American

de Comerț Liber (North American Free Trade Agreement) a fost semnat la 17

decembrie 1992 între SUA, Canada și Mexic. NAFTA acoperă o piață de 375 milioane de

consumatori, cu perspectiva extinderii și mai spre sudul continentului american, și o suprafață

de 21,3 milioane km². Scopul acestui acord este liberalizarea în 10 ani a comerțului cu

produse și servicii, prin eliminare de bariere tarifare și netarifare între părți și prin liberalizare

a investițiilor intra-zonale.

Domeniile vizate de NAFTA sunt următoarele:

a) Comerțul cu bunuri materiale:

În decurs de 10 ani, urmează a fi înlăturate toate taxele vamale aplicabile produselor

considerate ca „nord-americane”, în conformitate cu regulile de origine, astfel ca în anul 2004

să se formeze o vastă piață liberă.

b) Comerțul cu servicii:

Serviciile dețin un loc important în comerțul din zonă - supus tratamentului național.

c) Investițiile directe de capital - liberalizare.

d) Alte dispoziții se referă la următoarele: regulile de concurență, proprietatea intelectuală,

sejurul temporar al oamenilor de afaceri, anumite aspecte privitoare la protecția mediului.

Constatări:

• NAFTA este un acord de liber schimb de mare anvergură.

• Model de cooperare de tip interguvernamental, fără a avea organisme supranaționale.

• Nu are idee naturala politică.

O incursiune în istoria relativ recentă a relațiilor intra-nord-americane evidențiază că NAFTA

este, într-un fel, o urmare firească a credinței nestrămutate în forța comerțului și investițiilor

libere. NAFTA apare ca o abordare modernă și o continuitate a drumului deschis în perioada

postbelică a doi precursori celebri: Autopact și FTA. Experții au considerat Autopact drept un

model pentru un acord sectorial de comerț liber. Autopact, semnat în 1965 între Canada și

SUA, a eliminat taxele vamale pentru autoturismele fabricate în una din cele două țări și

expediate în cealaltă țară. Aceasta a permis producătorilor de autoturisme din ambele țări să-și

programeze mai bine producția. Granița dintre SUA și Canada a înregistrat în 1995 un flux

reciproc de schimburi cu autovehicule și componente auto de circa 70 mld. USD. Practic, un

sfert din schimburile intra-nord-americane (exclusiv Mexic) sunt reprezentate în prezent de

schimburile de autovehicule și componente auto.

Uzinele canadiene au avut posibilitatea de a se specializa în câteva modele de autoturisme,

cea mai mare parte a producției lor fiind trimisă în SUA în schimbul unor modele care nu se

produceau în Canada. În perioada 1965 – 1985 a avut loc o revoluție în atitudinea oamenilor

de afaceri din Canada față de comerțul liber cu SUA; aceasta a fost considerată într-o măsura

crescândă drept cea mai bună speranță pentru a deveni competitiv în economia mondială.

Anul 1985 marchează inițierea informală a negocierilor Canada – SUA pentru un acord

general de comerț liber. Acesta intra în vigoare începând cu 1 ianuarie 1991.

Cunoscut sub denumirea simplă de FTA (Canada-United States Free Trade agreement),

Acordul de comerț liber între cele două țări a decis eliminarea totală a taxelor vamale în

schimburile reciproce. Eliminarea se putea face fie imediat, fie pe perioade de 5 sau 10 ani. În

1996, taxele vamale au dispărut în comerțul reciproc cu mașini și utilaje, calculatoare, mobilă,

hârtie, țiței pentru ca în 1998 să fie eliminate și restul taxelor vamale de la o serie de produse

considerate mai sensibile ca, de exemplu, confecții, medicamente, produse alimentare.

Acordul a inclus și alte prevederi privind facilitarea accesului mărfurilor canadiene pe piața

SUA, ameliorarea tratamentului investițiilor străine reciproce, reglementarea schimburilor de

energie. Astfel, Canada a primit asigurarea că industria americană nu va mai folosi inechitabil

legile din SUA pentru a se proteja de mărfurile canadiene care au prețuri mai scăzute. O serie

de restricții asupra investițiilor americane în Canada au fost înlăturate, investitorii americani

nemaiavând obligația procurării de inputuri din Canada sau a efectuării unor anumite activități

de cercetare utilizând capacitățile din Canada. În comerțul cu energie, SUA a primit asigurări

că livrările canadiene de țiței nu vor fi diminuate și că prețul acestora nu va fi mărit în

perioada de deficit de energie, în timp ce SUA s-a angajat să nu impună taxe la importul de

țiței, gaze și energie electrică importate din Canada.

Crearea NAFTA a avut mai mulți predecesori în ceea ce privește noțiunea de comerț liber. Un

exemplu în acest sens îl constituie experiența mexicană între anii 1942 și 1945, când

economia mexicană a fost adânc integrată în eforturile de război ale SUA. Cele mai multe

comparații ale zonei de liber schimb de pe continentul nord american se fac cu Uniunea

Europeană. Observatorii procesului european și, în special, criticii NAFTA, notau că

experiența europeană a fost una de lungă durată și deliberată, oferind fiecărui membru timpul

necesar adoptării unu set de modificări înainte de a trece la următorul. O altă diferență

importantă între NAFTA și CEE este lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul acordului

NAFTA. În Europa, fondurile erau destinate a ajuta pe cei care sufereau de pe urma creării

CEE și pentru a construi infrastructura necesară în țările membre cel mai puțin dezvoltate.

Dacă în cadrul CEE, în fiecare an după 1986 au fost cheltuite în aceste scopuri peste 5,4

miliarde USD, NAFTA nu a prevăzut aceste fonduri. O altă diferență este cea politică. Piața

comună Europeană este un pas intermediar către unitatea politică. De asemenea, CEE cere ca

națiunile să fie niște democrații stabile înainte de a intra în comunitate. NAFTA nu urmărește

acest lucru, un exemplu în acest sens fiind și criticile sistemului politic mexican. Tratatul

instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze într-o

perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic,

agricultura a reprezentat un domeniu sensibil și, de aceea, a fost negociat un acord separat cu

SUA și un altul cu Canada.

NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare și investițiile. Se specifică faptul că

mărfurile de import provenite din celelalte două națiuni vor avea același regim ca și bunurile

naționale. Fiecare membru NAFTA va excepta unele activități de la aplicarea acestui acord.

Canadienii, așa cum a fost stipulat și în vechiul Acord de Comerț Liber între Canada și SUA,

vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicațiilor. În Canada există sentimentul că

fără un control special asupra proprietății și acordând mass-mediei canadiene beneficii prin

taxe, acesta va fi acaparat de media din SUA. Cererea SUA a fost ca mișcarea liberă a

persoanelor, cu excepția profesioniștilor și managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este

rezultatul temerii SUA că va fi copleșită de milioane de săraci din Mexic. Guvernul mexican

își rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate, electricitatea, petrochimia de bază și

industria petrolieră. Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. SUA

și Canada câștigă astfel accesul la piața mexicană, o piață cu peste 80 de milioane de oameni.

Pot fi specificate și beneficiile neeconomice pentru SUA, fiind vorba de îmbunătățirea

relațiilor externe ale Mexicului și de o posibilă stabilitate internă, urmărindu-se o mai bună

cooperare în domeniul drogurilor, emigrării și poluării. Impactul creării NAFTA va fi mult

mai important pentru Mexic decât pentru SUA. Deoarece Mexicul este mult mai mic decât

SUA, iar crearea de locuri de muncă și domeniul sănătății este același și în SUA și în Mexic,

efectul creării NAFTA va fi mult mai mare pentru Mexic.

Uniunea Magrebului Arab

Uniunea Maghrebului Arab (UMA) (arabă : العربي المغرب este o organizație (اتحاد

economică și politică formată din cele cinci state din

Magreb: Algeria,Libia, Maroc,Mauritania și Tunisia. Secretariatul General se află în Maroc,

la Rabat. Populația celor cinci state era evaluată la aproximativ 90 de milioane de locuitori în

anul 2012. Uniunea a fost creată în 1989 și era considerată o „realizare geostrategică

importantă”, însă nu este foarte influentă în ceea ce privește politica statelor membre. Ultima

întâlnire a Consiliului șefilor de stat a avut loc în 1994.

Fondarea uniunii a început în cadrul luptei anticolonialiste. În 1927, la Cairo, s-a

fondat o comisie de eliberare a Magrebului. În 1945 a avut loc o conferință a mișcărilor

naționale din nordul Africii.

În 1958, a avut loc reuniunea de la Tanger, care i-a reunit pe șefii mișcărilor naționale

din Maroc, Algeria și Tunisia. Scopul acestei reuniuni a fost acela de a pregăti o uniune a

statelor din Magreb.

Pe 17 februarie 1989, cei cinci șefi de stat au semnat Tratatul constitutiv al Uniunii

Magrebului Arab, la Marrakech. Semnarea tratatului a fost pregătită în cadrul reuniunii de la

Zeralda, din data de 10 iunie 1988.

Principalele instituții ale UMA sunt Consiliul șefilor de stat, Consiliul miniștrilor de

externe, o curte de justiție, Cameră consultativă, Comisii administrative speciale. Pe plan

economic, obiectivele UMA sunt libera circulație a mărfurilor și a persoanelor și instituirea

unei zone de liber schimb. Alte obiective importante sunt crearea unei bănci de investiții

magrebine, îmbunătățirea rețelelor feroviare sau crearea unei autostrăzi care să lege statele

membre. Cu toate că schimburile între state au crescut, rămân oarecum limitate, aproximativ

5% din totalul de schimburi. Construcția gazoductului care leagă astăzi Algeria de Spania și

care trece prin Maroc este un exemplu de realizare care ar pemite o relansare a UMA, însă

tensiunile politice sunt încă puternice.

Această uniune ar fi trebuit să întruchipeze un proces de reconciliere și apropiere

regională, însă tensiunile regionale au împiedicat realizarea acestor obiective. În anii 90,

activitatea uniunii a fost blocată de embargoul internațional contra Libiei și de războiul civil

din Algeria, iar în prezent integrarea magrebină este încetinită de dezacordurile dintre Algeria

și Maroc cu privire la Sahara Occidentală.

Titlul uniunii este contestat de berberi, care, din motive etnice, propun denumirea de

„Magreb”, în locul celei de „Magreb arab”.

În cadrul unei reuniuni a miniștrilor de externe, Saad-Eddine El Othmani, șeful

diplomației marocane, a propus renunțarea la termenul de „arab” din titlul uniunii, propunând

denumirea de „Uniunea Magrebină”. Propunerea a fost susținută de Mauritania, dar a fost

respinsă de Libia, Tunisia și Algeria.

Țările membre ale Uniunii Mgrebului Arab sunt:

Algeria

Libia

Maroc

Mauritania

Tunisia

Consiliul de Cooperare al Golfului

Consiliul de Cooperare din Golf a fost format în anul 1981 și este format din Arabia

Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman și Qatar.

Din anul 2001, Yemen s-a asociat CCG în vederea unei integrări progresive.

Consiliul a fost fondat pe 25 mai 1981, la Abu Dhabi.

Instituțiile consiliului sunt conduse de un Consiliu Suprem, care de două ori pe an îi

reunește pe șefii statelor membre, o comisie consultativă, o comisie de reglementare și

Consiliul miniștrilor de externe care supraveghează singura instanță permanentă, și anume

Secretariatul General, situat la Riad.

Consiliul de Cooperare al Golfului, la origine, a fost creat pentru a coordona siguranța

și apărarea statelor membre în contextul războiului dintre Irak și Iran. Consiliul a devenit în

instrument de cooperare practic în domeniul economic.

Consiliul reprezintă un „veritabil club al bogaților”[1] , la scară regională. Acesta a

permis punerea în practică a unui proces de integrare mult mai ambițios decât alte proiecte

regionale din zona Golfului. Acest proiect avea ca scop stabilirea unei uniuni vamale (care

stabilește un tarif exterior comun și care reprezintă mai mult decât o zonă de liber schimb a

mărfurilor), în anul 2003.

În ianuarie 2008, a fost lansată o piață comună.

Pe 15 decembrie 2009, Arabia Saudită, Bahrein, Qatar și Kuweit au anunțat inteția

formării unui Consiliu Monetar, cu scopul de a crea o monedă comună.

OPEC

Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) este o organizație

internațională alcătuită

din Algeria, Angola, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria,Qatar, Arabia

Saudită, Emiratele Arabe Unite și Venezuela. Sediul central al OPEC (din 1965) este situat

în Viena, Austria. Organizația este considerată de mulți observatori drept un cartel.

Scopul principal al organizației, conform statutului ei, este determinarea celor mai

bune modalități pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual și colectiv;

întocmirea și adoptarea metodelor pentru a garanta stabilizarea prețurilor pe piețele acțiunilor

petroliere internaționale în vederea eliminării fluctuațiilor dăunătoare și inutile; considerarea

continuă a intereselor națiunilor producătoare și a necesității securizării venitului stabil a

țărilor membre; susținerea eficientă, economică și regulată cu petrol a națiunilor

consumatoare și o întoarcere cinstită a capitalului pentru investitorii în industria petrolieră.

Influența OPEC pe piață nu a fost întotdeauna una de stabilizare. Ea a alarmat lumea

favorizând inflația atât în țările în curs de dezvoltare, cât și în cele dezvoltate prin folosirea

„armei petrolului” în criza petrolului din 1973. Capacitatea OPEC de a controla prețul

petrolului s-a diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii și dezvoltării unor

mari exploatări de petrol în Golful Mexic și Marea Nordului. Oricum, OPEC are încă o mare

influență asupra prețului petrolului.

În mai 2008, Indonezia, care a devenit importator net de petrol, a anunțat că se va

retrage din OPEC[1]. Indonezia a înregistrat o scadere a producției de petrol începand cu

anul 1995, devenind importator net.

În mai 2008, Algeria, a anunțat că își va spori capacitatea de rafinare a petrolului la 50

milioane tone/an până în 2014, de la nivelul actual de 22 milioane tone.

Membrii OPEC

Țări membre OPEC

     Actuali membri

     Foști membri

Cei mai mari exportatori şi importatori de petrol

Organizația are 12 state membre. Ele sunt listate mai jos conform datei aderării.

Africa:

Algeria (iulie 1969)

Angola (1 ianuarie 2007)

Libia (decembrie 1962)

Nigeria (iulie 1971)

Orientul Mijlociu:

Iraq (septembrie 1960)

Iran (septembrie 1960)

Kuwait (septembrie 1960)

Qatar (decembrie 1961)

Arabia Saudită (septembrie 1960)

Emiratele Arabe Unite (noiembrie 1967)

America de Sud:

Venezuela (septembrie 1960)

Asia de Sud-Est:

Indonezia (decembrie 1962; statut de membru discutat deoarece Indonezia nu

mai este considerată de OPEC ca exportator de petrol)

Foști Membri

Gabon (membru deplin între 1975 - 1995)

Ecuador (membru deplin între 1963 - 1993), și-a exprimat interesul de a reveni în

organizație

Viitori Membri

Norvegia, Bolivia, Mexic, Siria

Sudan (și-a exprimat intenția de a deveni membru)

Limba oficială a OPEC este engleza cu toate că limba oficială a majorității statelor mebre

este araba (7 membri sunt state arabe). Doar un singur membru are engleza ca limbă oficială

(Nigeria).

Liga Arabă

Harta care indică membrii Ligii Arabe după deceniul aderării. Codurile de culoare sunt: :

    Anii 1940

   Anii 1950

   Anii 1960

   Anii 1970

Comore (jos în cerc) s-a alăturat în 1993.

Liga Arabă, sau Liga Statelor Arabe ( العربية الدول (în arabă جامعة este o organizație regională a statelor arabe cu focus doar politic și nu de integrare regională. Din cauza asta, Liga Arabă este destul de disimilară de Uniunea Europeană, care are țeluri nu doar politice dar și socio-economice. De asemenea, spre deosebire de Liga Arabă, UE are un caracter parțial supranațional.

Sediul Ligii Arabe este în Cairo, Egipt.

MembriStatele membre, cu data de aderare, sunt:

Egipt  - (22 martie 1945, fondator; suspendat în perioada 1979-1989)

Irak  (1945, fondator)

Iordania  (1945, fondator)

Liban  (1945, fondator)

Arabia Saudită  (1945, fondator)

Siria  (1945, fondator)

Yemen  (1945, fondator)

Sudan  (1956)

Maroc  (1958)

Tunisia  (1958)

Kuweit  (1961)

Algeria  (1962)

Emiratele Arabe Unite  (1971)

Bahrain  (1971)

Qatar  (1971)

Oman  (1971)

Mauritania  (1973)

Somalia  (1974)

Statul Palestina  (1976)

Djibouti  (1977)

Comore  (1993)

Libia, care a aderat în 1953, s-a retras în 2002.

Mercosur

Mercosur, Mercosul sau Ñemby Ñemuah (spaniolă: Mercado Común del

Sur, portugheză: Mercado Comum do Sul, guarani: Ñemby Ñemuah, română: "Piața comună a

sudului") este o organizație internațională în America de Sud. Țările membre

sunt Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay și Venezuela.

Istorie

Mercosur a fost fondată în 26 martie 1991 de Brazilia, Argentina, Uruguay și Paraguay, în

urma semnării Tratatului de la Asunción, tratat dezvoltat în decembrie 1994 prin Protocolul

Adițional de la Ouro Preto, prin care se stabilește structura instituțională a Mercosur și i se

conferă personalitate juridică internațională. Originile Mercosur dateaza din 1985 cand

presedintii Braziliei si Argentinei, José Sarney respectiv Raúl Alfonsín au semnat PICE -

Programul de Integrare si Cooperare Economica Argentina-Brazilia (engleza - The Argentina-

Brazil Integration and Economics Cooperation Program; spaniola - Programa de Integración y

Cooperación Económica Argentina-Brasil).

Bolivia , Chile, Columbia, Ecuador și Peru au statut de membri asociați.

La 9 decembrie 2005, Venezuela a fost primită în Mercosur ca membru cu drepturi

depline.

La 30 decembrie 2005, Bolivia a fost invitată să devină membru cu drepturi depline.

Obiective generale

Obiectivele generale ale Mercosur sunt:

creșterea randamentului și a productivității pentru cele patru economii, cu

deschiderea piețelor și accelerarea dezvoltării economice

perspective mai bune pentru folosirea mai judicioasă a resurselor disponibile

conservarea mediului

îmbunătățirea comunicațiilor

armonizarea și coordonarea politicilor macroeconomice și complementarea diferitelor

industrii

Structura instituțională

Consiliul Pieței Comune (CCM)

Grupul Pieței Comune (CMG)

Comisia de Comerț a Mercosur (MTC)

Comisia Parlamentară Comună (JPC)

Forumul Social-Economic Consultativ (ESCF)

Secretariatul Administrativ al Mercosur (MAS)

Comunitatea Statelor Latino-Americane și Caraibiene

Comunitatea Statelor Latino-Americane și Caraibiene (spaniolă: Comunidad de Estados Latinoamericanos y Caribeños, CELAC) este un bloc regional format din state latino-americane și caraibiene, înființat pe 23 februarie 2010. Este alcătuit din 33 de state suverane, reprezentând aproximativ 600 milioane de oameni. Din bloc nu fac parte Statele Unite și Canada.

Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane

Comunitatea Economică a Africii de Vest state (ECOWAS, franceză : Communauté économique des Etats de l'Afrique de l'Ouest, CEDEAO) este un grup regional de cincisprezece Africa de Vest țări. Fondată la 28 mai 1975 cu semnarea Tratatului de la Lagos , misiunea sa este de a promova integrarea economică în regiune.

Considerat unul dintre pilonii Comunității Economice Africane , Organizația a fost înființată cu scopul de a realiza "autonomie colectiv" pentru statele sale membre prin crearea unui singur bloc comercial mare printr-o uniune economică și de comercializare. De asemenea, servește ca o forță de menținere a păcii în regiune. [5] Organizația funcționează oficial în trei co-egal limbi, franceză , engleză , și portugheză .

ECOWAS constă din două instituții să pună în aplicare politici-, Comisia ECOWAS și Banca ECOWAS pentru Investiții și Dezvoltare, cunoscut anterior ca Fondul pentru Cooperare până când a fost redenumit în 2001.

Câteva membri ai organizației au venit și au plecat de-a lungul anilor. În 1976 Capul Verde s-au alăturat ECOWAS, iar în decembrie 2000 Mauritania retras, după ce au anunțat intenția de a face acest lucru în decembrie 1999.

Națiunile ECOWAS atribuit un protocol de neagresiune în 1990, împreună cu două

acorduri anterioare din 1978 și 1981. Acestea au semnat, de asemenea, un protocol privind

asistența reciprocă apărare în Freetown, Sierra Leone, la 29 mai 1981, care a prevăzut crearea

unei armate aliate Forța Comunității. 

Pentru a treia oară de la începuturile sale în 1975, ECOWAS este în curs de reforme

instituționale. Primul a fost atunci când a revizuit tratatul său, la 24 iulie 1993;al doilea a fost

în 2007, când Secretariatul a fost transformat într-o a Comisiei. Ca din iulie 2013 ECOWAS

are acum sase departamente noi (Managementul Resurselor Umane, Educație, Știință și

Cultură, Energiei și Minelor, Telecomunicații și IT,. Industrie și promovare a sectorului privat

Finantare si regiei pentru Sierra Leone a fost decuplate, pentru a da zona de intrare Comisarul

Ghana noul portofoliu de Administrație și Conferințe) 

ECOWAS comunitar Curtea de Justiție a fost creat de un protocol semnat în 1991 și

mai târziu a fost inclus în articolul 6 din Tratatul revizuit al Comunității în 1993. Cu toate

acestea, Curtea nu a începe oficial operațiunile până protocolul 1991 a intrat în vigoare la 5

noiembrie 1996. Este prezentat competența instanței de la articolul 9 și la articolul 76 din

Tratatul revizuit și permite hotărâri cu privire la litigiile dintre state asupra interpretări ale

tratatului revizuit. Acesta prevede, de asemenea, Consiliul ECOWAS cu avize consultative cu

privire la probleme juridice (articolul 10). Ca companion de instanțele Curții Europene a

Drepturilor Omului și a Curții de Est african de Justiție , are competența de a se pronunța cu

privire la încălcarea drepturile fundamentale ale omului. 

Națiuni ECOWAS organiza o gamă largă de evenimente culturale și sportive sub egida

organismului, inclusiv Cupa CEDEAO în fotbal , la 2012 Jocurile ECOWAS șidomnișoara

CEDEAO Concurs de frumusețe . 

Integrarea economică 

A Africii de Vest Uniunea Economică și Monetară 

   UEMOA

  WAMZ

  Numai ECOWAS ( Capul Verde )

Uniunea Africii de Vest Economică și Monetară (de asemenea, cunoscut sub numele

UEMOA din numele său în limba franceză , Uniunea économique et Monetar Ouest-

Africaine) este o organizație de opt state din Africa de Vest. Acesta a fost creat pentru a

promova integrarea economică între țările care împărtășesc francul CFA ca o monedă

comună.UEMOA a fost creat de un tratat semnat la Dakar , Senegal , la 10 ianuarie 1994, de

către șefii de stat și de guverne dinBenin , Burkina Faso , Coasta de

Fildeș , Mali , Niger , Senegal , și Togo . La 2 mai 1997 Guineea-Bissau , o fostăcolonie

portugheză , a devenit a opta (și numai non organizației francofon ) stat membru.

UEMOA este o uniune vamală și uniune monetară între membrii ECOWAS. Obiectivele

sale includ următoarele: 

Competitivității economice Mare, prin piețe deschise, în plus față de raționalizarea și

armonizarea cadrului legal

Convergenței politicilor și indicatori macro-economici

Crearea unei piețe comune

Coordonarea politicilor sectoriale

Armonizarea politicilor fiscale

Printre realizările sale, UEMOA a implementat cu succes criteriile de convergență

macroeconomice și un mecanism eficient de supraveghere. Ea a adoptat o uniune vamală

și tarif extern comun și a combinat reglementările de impozitare indirectă, în plus față de

inițierea politicilor structurale și sectoriale regionale. Un studiu septembrie 2002 FMI a citat

UEMOA ca "mai departe pe calea spre integrare" a tuturor grupărilor regionale din Africa. 

ECOWAS și UEMOA au elaborat un plan comun de acțiune privind liberalizarea comerțului

și convergența politicilor macroeconomice. Organizațiile au convenit, de asemenea, a unor

norme comune de origine pentru a spori schimburile comerciale, precum și ECOWAS a fost

de acord să adopte formularele de declarație vamală și mecanisme de compensare a UEMOA. 

Regiunea Vest Monetar African 

Formata in 2000, Zona de Vest Monetar Africană (WAMZ) este un grup de șase țări în

ECOWAS care intenționează să introducă o monedă comună, Eco , până în anul 2015. Cele

șase state membre ale WAMZ sunt Gambia , Ghana , Guineea , Nigeria și Sierra Leone , care

a fondat organizatia împreună în 2000 și Liberiacare au aderat la 16 februarie 2010. În afară

de Guineea, care este francofon, toate sunt limba engleză țări vorbitoare. Împreună

cu Mauritania , Guineea renunțat la franc CFA moneda împărtășită de toți ceilalți foste colonii

franceze din Vest și Africa Centrală .

WAMZ încearcă să stabilească o monedă puternică stabil care sa rivalizeze cu francul

CFA, a cărei rată de schimb este legat de faptul că a euro și este garantată de Trezoreria

franceză. Eventual Scopul este de a francului CFA și Eco să fuzioneze, dând toate de Vest și

Africa Centrală o monedă unică, stabilă. Lansarea noii monede este dezvoltat de a Africii de

Vest Institutul Monetar cu sediul în Accra , Ghana.