SFERA CEREASCÃ

Într-o noapte seninã, unui observator I se pare ca toate stelele se aflã la aceeaºI distanþã faþã de el. În cursul unei nopþi stelele rãsar la orizont, culmineazã când se aflã la înãlþimea maximã ºI apoi apun din nou la orizont.

Distantele dintre stele nu se modificã. Miºcarea aparentã a stelelor pe bolta cereascã, datoratã miºcãrii Pãmântului, se numeºte miºcare diurnã.

Bolþile cereºti aparente, vãzute din diferite localitaþi, se contopesc într-o singurã suprafaþã sfericã, pe care se aflã aparent toate stelele ºI faþã de care dimensiunile Pãmântului sunt neglijabile, numitã sferã cereascã. Astfel, ni se pare cã

sfera cereascã efectueazã o miºcare diurnã de la rãsãrit la apus (numit în astro-nomie ºi sens retrograd). Se mai observã cã aceastã miºcare este uniformã. În realitate însã, Pãmântul este cel care

executã miºcarea de rotaþie de la apus spre rãsãrit – numitã sens direct.

Datoritã miºcãrii diurne observãm o miºcare a stelelor descriind cercuri concentrice, para-lele, toate având centrele pe o axã numitã axa lumii.Obs.

Pe desen, axa lumii este axa PP’.

Axa lumii este prelungirea axei de rotaþie a Pãmântului. Aceasta intersecteazã sfera cereascã în douã puncte fixe, numite poli cereºti (P ºi P’).

Planul perpendicu-lar pe axa lumii ce trece prin centrul O al sferei cereºti (deci prin centrul Pãmân-tului), taie sfera ce-reascã dupã un cerc mare EE’ numit ecuator ceresc.

Firul cu plumb, într-un loc dat, ne dã direcþia verticalei acelui loc (numitã verticala locului). Aceasta intersectea-zã sfera cereascã în douã puncte: unul Z, deasupra capului, numit zenit, iar al doilea, N, diametral opus primului, numit nadir.

Planul perpendicular, pe verticala locului, într-un punct dat pe Pãmânt, se numeºte planul orizontului. Acest plan intersecteazã sfera cereascã dupã un cerc mare NN’, numit orizont matematic.

Planul determinat de axa lumii ºI verticala locului, determinã un plan care taie sfera cereascã dupã un cerc mare numit meridianul locului (cercul mare PZP’).

Meridianul locu-lui taie planul ori-zontal în douã puncte N ºI N’ ce determinã dreapta numitã meridiana locului. Punctul N va fi polul nord iar punctul diametral opus N’ este polul sud.

O stea în miºcare di-urnã aparentã descrie un cerc paralel cu ecuatorul ceresc, numit paralel ceresc. El in-tersecteazã meridianul locului in douã puncte: unul la sud de pol, numit punct de culmi-naþie superioarã (S1), altul la nord de pol, numit punctul de cul-minatie inferioarã(S2) a stelei.

Intersecþiile cu orizontul ale paralelului descris de stea sunt: punctul de rãsãrit (R) ºI punctul de apus(A) al stelei.

Unele stele apropia-te de poli, descriu cercuri mici în jurul axei lumii, care nu mai intersecteazã orizontul (cercul S1’S2’). Aceste stele se numesc stele circumpolare.

Celelalte stele se numesc stele cu rãsãrit ºi apus.

Stelele nu sunt uniform raspândite pe sfera cereascã, ci se pot distinge anumite grupuri sau constelaþii, cãrora li s-a dat încã din vechime denumiri, ca: Ursa Mare, Leul, Hercule, etc.

Stelelor mai strãlucitoare li s-au dat nume, ca: Sirius, Vega, etc., iar celorlalte stele câte o literã din alfabetul grecesc, urmatã de denumirea constelaþiei (ca din Ursa Mare).

Mai târziu, stelele au fost înscrise în cataloage de stele pe baza poziþiilor lor, dându-se fiecãruia câte un numãr de ordine.