FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „PATRIARHUL JUSTINIAN” A UNIVERSITĂŢII

DIN BUCUREŞTI

CATEDRA DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ

DISCIPLINA: MISIOLOGIE ŞI ECUMENISM

CADRU DIDACTIC: PR. LECTOR DR. DAVID PESTROIU

SUPORT DE CURS PENTRU SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

ANUL II, SEMESTRUL 1

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE: OBIECT, IMPORTANŢĂ, BIBLIOGRAFIE NECESARĂ,

EXPLICAREA UNOR TERMENI SPECIFICI

Misiologia este disciplina teologică prin care sunt analizate mijloacele de realizare a adevăratei

misiuni creştin-ortodoxe, care vizează promovarea valorilor Ortodoxiei în contextul ecumenismului

contemporan şi apărarea dreptei credinţe de rătăcirile eterodoxe.

Vechea denumire a disciplinei – Îndrumări misionare – arăta, o dată în plus, că scopul acesteia a

fost şi este nu numai acela de a teoretiza noţiuni abstracte, ci de a indica modurile în care acestea sunt

puse în practică în viaţa creştină.

A fost preferată, totuşi, denumirea de Misiologie pentru că defineşte mai bine, din punct de vedere

structural, locul disciplinei: în secţia SISTEMATICĂ a Teologiei, alături de Dogmatică, Morală, Teologie

Fundamentală, Spiritualitate, Apologetică şi Istoria şi Filosofia Religiilor – materii cu care se înrudeşte

prin conţinut şi metode de cercetare. Aceasta nu înseamnă că, prin formulări sistematice, se neglijează

aspectul practic al studiilor, întrucât finalitatea lor este aceea de a forma buni misionari – buni slujitori ai

Bisericii în viaţa de zi cu zi.

Obiectul disciplinei corespunde celor două aspecte ale misiunii Bisericii:

1. aspectul ofensiv, care presupune deschiderea Bisericii Ortodoxe către lume şi iniţierea unor

acţiuni specifice de propovăduire a adevărului revelat, vizând trei categorii de persoane: creştinii

ortodocşi secularizaţi, ateii şi adepţii altor culte şi religii;

2. aspectul defensiv, care constă în cercetarea grupărilor creştine, pseudo-creştine şi necreştine

care activează pe teritoriul ţării noastre şi încearcă, prin forme de prozelitism vizibil sau mascat, să-i

atragă la rătăcirile lor pe ortodocşii români, discreditând adesea Biserica noastră şi învăţăturile ei. Pe de

altă parte, obiectul acestui curs îl constituie studierea temeinică a celor mai întâlnite abateri de la dreapta-

credinţă, numite îndeobşte „obiecţii sectare” (învăţături sau practici eretice), dezbătute frecvent în cadrul

interacţiunilor dintre ortodocşi şi eterodocşi.

Importanţa disciplinei este foarte mare – aceasta rezidă în actualitatea temelor tratate, atât sub

aspect teoretic, cât şi ca finalitate practică. Se constată în ultima vreme o tendinţă spre secularism şi

laicizare, abandonarea sensului creştin al vieţii şi părăsirea, practic, a Bisericii vii de către mulţi care-şi

1

zic „creştini”, precum şi o înmulţire a grupărilor eterodoxe pe pământ românesc, un reviriment al

prozelitismului sectar şi o predilecţie crescută pentru denigrarea Bisericii Ortodoxe Române. Faţă de toate

acestea, avem datoria să luăm atitudine fermă.

Disciplina nu urmăreşte promovarea unei polemici în relaţiile cu celelalte Biserici, culte sau secte,

recunoscute sau nu de către statul român, ci o informare clară a propriilor credincioşi atât asupra

învăţăturilor acestora, cât şi asupra atacurilor lansate la adresa noastră, pentru apărarea dreptei credinţe.

Disciplina Misiologie se asociază adesea cu materia numită Ecumenism, care se poate aborda din

două perspective: una istorică, mai potrivită a se trata în cadrul Istoriei Bisericeşti Universale, şi una

doctrinară, pe teme şi probleme majore aflate în studiul dialogurilor ecumenice la diverse niveluri, care îşi

are locul, în mod evident, în cadrul secţiei Sistematice a Teologiei.

Bibliografia necesară studiului Misiologiei este o oglindă, practic, a istoriei disciplinei: o

disciplină relativ nouă în cadrul Teologiei, datorită faptului că perioada comunistă a reprimat orice formă

de manifestare a misiunii, iar impactul formaţiunilor eterodoxe asupra românilor ortodocşi este de dată

relativ recentă.

Se evidenţiază:

- Tratate de Sectologie clasice (până în 1948): Pr. Petru Deheleanu, Sectologia, Arad, 1948; Pr. Al.

N. Constantinescu, Sectologia, Bucureşti, 1943 – f. valoroase pentru stil, metoda de abordare a

discursului ştiinţific, cât şi pentru temele prezentate, care oglindesc realităţile epocilor respective.

Au şi o carenţă majoră: din cauza „dinamicii” fenomenului sectar, multe noţiuni sunt depăşite,

unele grupări sectare din acele timpuri s-au dizolvat sau au fost atrase de alte formaţiuni similare,

iar foarte multe dintre cele extrem de active astăzi lipsesc din „vizorul” autorilor pentru simplul

motiv că încă nu apăruseră pe glob sau în România.

- Perioada comunistă – în care apare manualul Îndrumări misionare, (1986) sub coordonarea pr.

prof. dr. Dumitru Radu, supranumit „cartea de Sectologie fără secte”, deoarece nu prezintă

grupările religioase - fie ele structurate sau nu în cadrul legal al epocii, ci se ocupă exclusiv de

teme doctrinare, fără a menţiona autorii doctrinelor considerate eretice, pentru a nu deranja

politica regimului de atunci. Masiva lucrare (943 pagini) are, totuşi, o valoare incontestabilă.

- Perioada contemporană (după 1989) este ilustrată de opera regretatului Diac. Prof. Dr. Petre I.

David, titularul cursului de Îndrumări misionare până la decesul survenit în mai 2003. Încă

dinainte de 1989, acest autor pregătea un amplu manual de misiologie, intitulat Călăuza creştină

pentru apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant – care a cunoscut mai multe

reeditări. Au urmat: Manual de Sectologie pentru Seminarii liceale, licee, colegii şi şcoli

profesionale (Constanţa, 1998) – la un nivel destul de avansat pentru acest ciclu de învăţământ

(mai cu seamă pentru volumul de informaţii – 428 de pagini). Ultima contribuţie, esenţială:

Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi intensificarea prozelitismului neopăgân în

România, după decembrie 1989 – 3 volume, în care sunt prelucrate şi aduse la zi informaţii

apărute deja în Călăuza… Foarte important şi util studenţilor este şi cursul Pr. Sterea Tache,

2

intitulat Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep. Buc., 1999. Alte lucrări recente: Pr. prof. G. Pietraru

(Iaşi), Misiologie ortodoxă (vol.1,2), Ed. Panfilius, Iaşi, 2004, Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul

Târgoviştei, Misiologie creştină, Ed. Asa Buc. 2006, Pr. prof. dr. Vasile Nechita, Misiune şi

ecumenism, Ed. Vasiliana’98, Iaşi 2005, Mihai C. Himcinschi, Misiune şi dialog: ontologia

misionară a Bisericii din perspectiva dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003,

Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Presa Universitară

Clujeană, Cluj Napoca, 2004, Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed.

Limes, Cluj, 2004, Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed. Cartea creştină, Oradea, 1997.

Se cuvine să arătăm faptul că Misiologia, ca disciplină teologică, îşi extrage informaţiile şi din

actualitatea curentă şi, mai ales, din uriaşul volum de literatură eterodoxă tipărită în româneşte, cu largă

circulaţie prozelitistă. O atenţie deosebită acordăm reţelei Internet.

Explicarea unor termeni specifici disciplinei

1. Biserica, numită trupul lui Hristos (Rom.12,4), este comunitatea celor care sunt botezaţi

(născuţi din nou – Ioan 3,5), în numele Sfintei Treimi (Mt. 28, 19-20). Hristos este Capul Bisericii

(Efeseni 5, 23); deci, aceasta este un organism teandric, o instituţie divino-umană. Cunoaştem termenii:

Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare; de asemenea, Biserică şi Biserici. Biserica e Una, pentru că

Unul e Hristos, Capul ei şi una e învăţătura adevărată formulată şi predată prin dogmele ei, iar scopul ei

este realizarea unităţii de viaţă în Hristos, prin Duhul Sfânt. Deci, unitatea Bisericii nu porneşte de jos în

sus, de la credincioşi spre Hristos, ci de la Hristos spre credincioşi.

Dacă privim lucrurile dinspre credincioşi (de jos în sus), cunoaştem pluralul Biserici, care poate

denumi: - fie mai multe ramuri ale Bisericii celei Una: ortodocşi, catolici, protestanţi – fie, în cadrul

Ortodoxiei, unităţi administrative (Biserici Autocefale).

Dintre marile ramuri amintite, termenul de Biserică, deşi este folosit de toate trei, nu poate fi

propriu, în mod absolut, decât Ortodoxiei. Celelalte, după afirmaţia Pr. Stăniloae, sunt Biserici nedepline

– unele mai aproape, altele mai departe de adevăr. De ce? Catolicii au slăbit unitatea Bisericii, datorită

graţiei create şi propunerii unui vicar al lui Hristos (papa). Astfel, unitatea rezidă în factorul uman, supus

greşelii, deşi se prezintă ca infailibil – şi nu în cel divin. Protestanţii vorbesc despre Biserica ideală în

ceruri cu Hristos şi transformă Biserica de pe pământ într-o simplă instituţie cu rol juridic, cu un

pronunţat caracter social – umanitar, lipsită însă de ierarhie şi de lucrarea sacramentală a Duhului.

Se acceptă, totuşi, titulatura de Biserici şi pentru cea catolică şi cea protestantă, din raţiunile

expuse mai sus (Pr. Stăniloae). Nu suntem, însă, de acord, cu valorificarea prozelitistă a acestui termen în

lumea neoprotestantă şi sectantă. Semnalăm că, în goana după autodeterminare şi sporire a numărului de

adepţi, multe grupări contemporane, deşi ostile noţiunii de Biserică, au început să-şi garnisească

titulaturile cu acest termen sau şi-au intitulat templele biserici – în scopuri prozelitiste. Exemple: Biserica

3

lui Dumnezeu Apostolică (Cultul Penticostal), Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă

(Mormonii), Biserica lui Hristos ca om de ştiinţă (Ştiinţa creştină), Biserica Creştină Universală (Hristos

din Montfavet), Biserica satanistă şi cea luciferistă etc.

2. Misiunea este acţiunea Bisericii asupra lumii, cu următoarele implicaţii:

- propovăduirea Evangheliei, convertirea necredincioşilor şi botezarea lor în numele Sfintei Treimi

(însăşi etimologia termenului „misiune” – mitto-ere = a trimite ne aminteşte de porunca dată de Hristos

Apostolilor Săi de a vesti Evanghelia la toată făptura (Matei 28, 19, Ioan 20,21).

- odată botezaţi, membrii Bisericii sunt chemaţi să devină făpturi vii în Hristos, prin transpunere în

viaţa proprie a preceptelor evanghelice şi prin împroprierea jertfei Lui. Sub acest aspect, misiunea

presupune trezirea la credinţa vie, trăită, a tuturor celor ce se numesc creştini, pe care secularismul îi ţine

indiferenţi faţă de Hristos.

- cunoaşterea formelor de falsă misiune, prin care se încearcă promovarea învăţăturilor eterodoxe,

prezentate ca fiind concepte înnoitoare în credinţă. Misionarul ortodox trebuie să fie un bun cunoscător al

tuturor grupărilor care desfăşoară astfel de manifestări, precum şi al procedeelor cu care acestea operează.

3. Pastoraţia reprezintă caracteristica Bisericii de a încredinţa urmarea întreitei-slujiri a Domnului

Hristos unor persoane pregătite, special consacrate şi sfinţite prin Sfânta Taină a Hirotoniei. Clericii, ca

urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, primesc de la aceştia mandatul transmis de Hristos, de a sfinţi, a învăţa şi

conduce pe credincioşi spre mântuire. Domnul Iisus Hristos – Păstorul Cel Bun (Ioan 10,11) îl îndeamnă

de trei ori pe Petru: Paşte oile Mele... (Ioan 21, 16-18). Primii şi cei mai destoinici misionari trebuie să

fie, aşadar, membrii ierarhiei sacramentale – întrucât au şi responsabilităţi pastorale. Asta nu înseamnă că

misiunea se restrânge, în mod exclusiv, la clerici, ci doar la prioritatea lor în faţa credincioşilor în virtutea

harului primit, care le conferă puteri sporite privind conducerea şi coordonarea activităţilor specifice, în

marele angrenaj al Bisericii.

4. Evanghelizarea sau vestirea Evangheliei cunoaşte două aspecte:

- kerigma sau propovăduirea apostolică – vestirea cuvântului lui Dumnezeu către neamuri (păgâni,

necredincioşi).

- noua evanghelizare, iniţiată prin campanii pe scară largă în Bisericile Occidentale, ca replică faţă

de ateism şi secularizare. Iniţial, s-a dorit ca target sensibilizarea propriilor credincioşi, dar s-a ajuns,

implicit, la interacţiuni cu caracter prozelitist. Sub masca „evanghelizării”, mai multe culte neoprotestante

încearcă racolarea de noi adepţi.

- în România, Biserica Ortodoxă a cunoscut creştinismul evanghelic prin predica apostolică. Orice

tip de campanie de „evanghelizare” de tip sectar este superfluă, ba chiar jignitoare al adresa unui popor

bimilenar creştin. În Biserică, vestirea Evangheliei se face prin misiune, predici, predarea religiei în şcoli,

cateheze etc. Respingem, aşadar, „evanghelizatorii” de profesie.

4

5. Slujirea şi Mărturia sunt calităţi cerute misionarului ortodox. Ambele presupun implicarea

activă în acţiunile destinate iubirii aproapelui, adică în sfera socială de manifestare a Bisericii. În acelaşi

timp, a fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă a da un bun exemplu de urmare a pildei vieţii Lui, plină de

jertfelnicie.

6.Mişcarea este o acţiune de amploare în sânul unei Biserici sau a unui grup de indivizi, care

propune o orientare doctrinară nouă sau o desprindere de Biserica-mamă.

A)Mişcări neoprotestante:

1.Mişcarea baptismală – urmăreşte „restabilirea” practicii apostolice a botezului. Ex.: anabaptiştii,

baptiştii.

2.Mişcarea adventă – propune: calcularea venirii a 2-a a lui Hristos (adventum=venire), cu date „precise”,

promovarea Mileniului (împărăţie pământească a lui Hristos cu aleşii săi, timp de 1000 de ani), negarea

existenţei sufletului, noi concepte de rai şi iad (pământeşti), apocatastaza, sub diverse forme, acceptarea

unor apocrife apocaliptice (Apocalipsa lui Pavel, Evanghelia lui Toma), practici din V.T.: ziua odihnei

sâmbăta, zeciuielile, alimentele „necurate”. Reprezentanţi: Cultul adventist de ziua a şaptea, Cultul

adventist – mişcarea de reformă, Martorii lui Iehova, Secerătorii etc. În total: peste 50 de „biserici”

advente şi 300 de fracţiuni mileniste.

3.Mişcarea pietistă – apare în Biserica Anglicană, se dezvoltă mai cu seamă în S.U.A. Caracteristici:

„trăirea în Duhul”, fuga de comunitate, aculturalitatea, refuzul asistenţei medicale, recurgerea la

„exorcisme”. Reprezentanţi: Metodismul, Armata salvării, Antoinismul, Nazarinenii, Betaniştii.

4.Mişcarea fundamentalistă – caracterizată, în principal, prin promovarea sloganului „înapoi la

Cincizecime”, ca eveniment unic, singular, propagator al „vieţii în Duh”. Cinzecimea nu poate fi, însă,

înţeleasă separat de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea lui Hristos, fără Lege şi profeţi, fără Biserica

Apostolică şi continuatorii ei până astăzi. Reprezentanţi: Penticostalii, Quakerii.

5.Mişcarea harismatică – a celor ce „posedă” harisme: glosolalie, vindecări etc. Ex.: Penticostalii; mai

nou, Antoinismul.

B) Mişcări mistice:

1.Secte mistice slave – propun fie o exacerbare a erotismului, pe fondul unor psihoze colective, fie

blamarea sexualităţii, considerând trupul ca închisoare a sufletului şi recurgând la castrări, mutilări etc.

Ex.: hlâştii, scapeţii, duhoborţii, molocanii.

2.Secte mistice de influenţă orientală – practică yoga, meditaţia, ocultismul asiatic. Ex.: Krishna, Baha’i,

Moon, Meditaţia transcendentală.

3.Secte mistice neopăgâne în Europa Apuseană şi Lumea Nouă. Ex.: Scientologia, Hristos – om de ştiinţă,

Ufolatrii, Mormonii, Marele Graal.

4.Francmasoneria – grupare secretă, anticreştină, cu interese oculte de hegemonie mondială.

5

5.New Age – mişcare mondială mistico-neo-păgână.

C) Mişcări spiritiste: pretind că realizează un sincretism între creştinism şi religii orientale. Au credinţa în

reîncarnare şi practică yoga, necromanţia, divinaţia, meditaţiile. Ex.: Spiritismul, Teosofia, Antroposofia.

D) Mişcarea mesianismului modern – se caracterizează prin apariţia noilor „Mesia”, profeţi, arhangheli,

salvatori, iniţiaţi, „mame sfinte” etc. Adepţii sunt, în cea mai mare parte, debusolaţi sau naivi, unii chiar

posedaţi demonic. Ex.: Biserica Satanei, cea Luciferică, Ku-Klux-Klan, David Koresh, Copiii Domnului

(Mo), Templul popoarelor (Jim Jones).

7.Confesiunea – este un termen ce defineşte juridic situaţia unei comunităţi desprinse din întregul

Bisericii pe baza unei Mărturisiri de credinţă. Exemplele clasice sunt date de Bisericile Protestante,

desprinse de Biserica Romano-Catolică pe baza unor astfel de „mărturisiri”, care înlocuiesc crezul niceeo-

constantinopolitan. Acestea sunt: Confessio Augustana (pentru lutherani), Confessio Anglicana (pt.

anglicani), Confessio Reformata (pt. calvini). Atenţie: termenul confesiune este uneori utilizat în titulatura

grupărilor respective alături de acela de „Biserică”.

8. Cultul este un termen ce defineşte juridic situaţia unei grupări care propune nu numai o mărturisire de

credinţă proprie (exprimată în „statut”), ci şi o organizare a vieţii religioase pentru proprii adepţi, prin

ceremonialuri specifice, spaţii consacrate (temple, case de rugăciune săli de adunare sau ale „regatului” ),

sărbători etc. În România, termenul cult defineşte atât grupări creştine (ex.: Cultul penticostal), cât şi

necreştine (Cultul musulman şi cel mozaic). Este termenul preferat pentru exprimarea legalităţii unei

grupări religioase la noi în ţară; actul normativ care defineşte acest cadru legal se numeşte Legea cultelor.

9. Erezia este abaterea de la dreapta credinţă, stabilită de Biserică (gr. haeresis =opţiune arbitrară). În

trecut, ereziile au fost condamnate de către Sinoadele ecumenice şi locale. În prezent, avem atât reînvierea

vechilor erezii într-o formă nouă (ex.: milenarismul), cât şi promovarea altora noi (ex.: mântuirea

mormonă prin înscrierea numelor aleşilor în cartea vieţii) sau preluarea unor concepţii specifice altor

religii, care, odată „creştinate”, devin eretice (ex.: reîncarnarea).

10.Schisma este actul de ruptură a unei grupări de credincioşi din sânul unei Biserici, printr-o abatere

disciplinară (nesupunere, ingerinţe politice sau de altă natură). Cea mai importantă: Marea Schismă de la

1054. Asociată cu erezia, schisma dă naştere unei noi grupări, confesiune sau cult. Ex. de schismă în

B.O.R.: Anticalendariştii (stiliştii).

11. Secta este o grupare religioasă desprinsă dintr-o confesiune sau un cult, sub conducerea unui

întemeietor (fals Mesia, „paraclet”, guru etc.) Doctrina ei e, de obicei, simplistă şi rigidă; adepţii: bolnavi

6

psihic, naivi, fanatici. Adesea, promovează practici imorale, erotice, incestuoase, mergând până la

sinucidere în masă. În sens mai larg, cuvântul „secte” e folosit de către români pentru a denumi grupările

eterodoxe care practică prozelitismul, chiar dacă unele activează cu acoperire legală, iar expresia „obiecţii

sectare” denumeşte afirmaţiile eretice propagate de către respectivele grupări.

12. Gruparea anarhică este constituită din persoane ce se răzvrătesc contra unei organizaţii religioase de

bază (Biserică, confesiune, cult). Actele de nesupunere pornesc de la constatarea unor abuzuri sau alte

nereguli; dacă dispar cauzele generatoare, cercul anarhiştilor se dizolvă (ex.: mişcarea de la Vladimireşti).

Alt ex.: în Rusia - Rascolul, în urma căruia s-au refugiat la noi lipovenii.

13. Gruparea separatistă sau cea cu tendinţă centrifugă – se constituie din acei credincioşi care, afiliaţi

unei Biserici, confesiuni sau cult, se consideră cei mai îndreptăţiţi să introducă unele reforme, inovaţii etc.

sau se opun reformelor promovate de gruparea de bază, ţinând cu rigoare vechile rânduieli. Ex.: Petrache

Lupu (Maglavit), Ucenicii Sf. Ilie, Noul Ierusalim. Grupări cu tendinţă centrifugă: Oastea Domnului,

Visarioniştii.

14.Comunitatea dizidentă – se constituie din credincioşi care au o părere deosebită faţă de cea a

majorităţii, pe care o socotesc depăşită, şi-şi creează propria lor grupare. Ex.: Adventiştii reformişti,

Asociaţia „Credinţa adevărată a Martorilor lui Iehova” etc.

15.Organizaţii religioase violente – sunt acele grupări care, sub masca religiei, desfăşoară activităţi

teroriste. Ex.: Ku-Klux-Klan.

16.Organizaţii secrete anticreştine: Francmasoneria şi ramura ei iudaică, sionismul.

Bibliografie: Bria, Pr. Prof. dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Buc., 1994; David, Diac. P.I., Invazia

sectelor, vol. 1, Ed. Crist-1, Buc., 1997, Tache, Pr. Sterea, Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep. Buc., 1999.

I ASPECTUL OFENSIV AL MISIUNII: PROMOVAREA DREPTEI CREDINŢE ORTODOXE

1. MISIUNE ŞI CONVERTIRE: NECESITATEA PROPOVĂDUIRII

a) Predicarea Evangheliei

Predicarea Evangheliei este imperativul principal transmis de Hristos Apostolilor Săi: Pocăiţi-vă

şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată

făptura (Marcu 16, 15); Mergând, învăţaţi toate neamurile...(Matei 28, 19). De altfel, Hristos Însuşi

7

rămâne acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8) prin transmiterea unui mesaj evanghelic soteriologic cu

valoare supratemporală: omul, de la creaţie şi până-n Eshaton, e chemat să se mântuiască prin asumarea

personală a jertfei Lui şi rodirea sinergică a harului şi faptelor bune în propria Sa viaţă. Spunem, aşadar,

că în Hristos Revelaţia culminează, iar Evanghelia Sa devine, în consecinţă, cel mai mare dar acordat de

Dumnezeu omenirii. Nu este întâmplător faptul că Bisericii, încă de la formarea ei, i-a fost pusă drept

piatră de temelie propovăduirea Cuvântului, iar Apostolii au împlinit cu entuziasm porunca

Mântuitorului, devenită lait-motiv al creşterii şi dezvoltării comunităţii ecleziale: Căci noi nu ne

propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Iisus Hristos (II Cor. 4,5). Misiunea Evanghelică precede orice

alt act soteriologic: este condiţie sine qua non a devenirii în şi prin Biserică: De fapt, Hristos m-a trimis

nu ca să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia... (I Cor. 1, 17)1.

Propovăduirea a fost activitatea de bază a Bisericii, încă de la începuturile ei. După întemeierea

văzută a Bisericii, Apostolii s-au răspândit în toate direcţiile în care puteau să ajungă – ţinând cont de

condiţiile de deplasare ale epocii – înfruntând toate vicisitudinile pentru împlinirea acestei porunci sacre

(intemperii, nesiguranţa căilor de acces, ostilitatea destinatarilor mesajului – manifestată în variate

moduri, de la simpla batjocorire până la torturi şi moarte – Evrei 11, 33-38). Mai târziu, zelul misionar s-a

axat pe convertirea popoarelor migratoare, istoria cunoscând reprezentanţi de marcă, precum fraţii sfinţi

Chiril şi Metodiu - încreştinătorii slavilor, Ulfila gotul, Boris – Mihail bulgarul sau Olga în Rusia.

După Marea Schismă, supremaţia de necontestat într-un clasament „neoficial” al misiunii revine

Bisericii Apusene, care a menţinut imperativul propovăduirii la cote maxime, uneori paroxistice (a se

vedea cruciadele – ca pretinse forme de misiune, dar şi bătătorirea întregului glob pământesc de misionari

catolici, în special iezuiţi, plini de zelul convertirii necredincioşilor). Cu toate insistenţele unora de a salva

aparanţele (a se vedea celebra tentativă a lui Francisc de Assisi de a-l converti la creştinism pe sultanul

Malik Al Kamil în cruciada a V-a), multe din acţiunile pretins misionare ale apusenilor au subsumat şi

scopuri străine duhului Evangheliei (expansiune teritorială, câştig material, tendinţe de infatuare

hegemonică eclezială – prin atacuri asupra spaţiilor afiliate Ortodoxiei, distrugere şi jaf – în Cruciada a

IV-a). În prezent, Biserica Romano-Catolică deţine supremaţia în privinţa numărului de membri între

Bisericile Creştine, tocmai ca o consecinţă a misiunii acesteia în lume. Nu putem trece cu vederea şi

practicarea de către catolici a acelei forme de anti-misiune (similară, întrucâtva, noţiunii de prozelitism),

prin care s-au format aşa-zisele Biserici unite (greco-catolice), profitând de conjuncturi geo-politice

favorabile (împlilarea ortodocşilor majoritari, cărora li s-au promis drepturi de natură extra-eclezială, fără

însă a le fi fost acordate).

1 Constatăm cu tristeţe că mărturisirea sinceră a Apostolului (de altfel, perfect îndreptăţită) a încetat să fie normativă pentru unii din sacerdoţii de azi, transformaţi prea curând în „prestatori de servicii” şi refuzând orice implicare misionară. Pentru ei, slujbele bisericeşti (ex. Botezul, Nunta etc.) sunt simple spectacole cu tentă folclorică, iar prestaţia lor, lipsită de trăire şi implicare misionară, menţine comunităţile într-un imobilism lamentabil, de care profită sectele. Condamnarea pedobaptismului este doar una dintre consecinţele nefaste ale interpretării neoprtotestante a versetului citat; indiferenţa misionară a unor preoţi, care se mulţumesc doar să „oficieze” – fără să zidească (familia, naşii şi pe prunc), este regretabilă. Să fie, oare, în cazul lor, reminiscenţe ale mentalităţii oprimate din fostul regim? Dacă da, atunci Biserica ar trebui să organizeze pentru ei cursuri de reciclare.

8

b) Suportul revelat al predicării: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Spre deosebire de mesajele prozelitiste creştine şi păgâne, abundente ca forme, dar sărace în

conţinuturi autentice, propovăduirea Evangheliei de către Ortodoxie este singura care urmăreşte, în mod

structural, nealterat şi unitar, predica apostolică şi patristică, raportându-se la un vector esenţial:

Revelaţia. Paradoxal, deşi este singura plină de tot adevărul (Ioan 16, 13), prin centralitatea ei în Hristos

– Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), predicarea ortodoxă este, poate, şi cea mai discretă, dacă luăm în

calcul rezultatele ei concrete, pe care le-am putea cântări în numărul de convertiri de pe glob. Misiunile

ortodoxe în spaţiile necreştine sunt, din păcate, sporadice, iar rezultatele lor destul de irelevante. Poate

tocmai acest tip de apofatism, proiectat în planul misiunii, este o formă a urmării lui Hristos, care şi-a

desfăşurat activitatea pământească într-un areal bine delimitat, trimiţându-şi ucenicii în lume abia după

înălţarea Sa la cer şi pogorârea Duhului Sfânt.

Revelaţia culminatoare în Hristos nu poate fi percepută corect şi complet excluzând cele două mari

căi – Scriptura şi Tradiţia – prin care Dumnezeu transmite mesajul mântuirii în chip supranatural. Lipsa

uneia dintre ele, ciuntirea sau adăugirea de structuri gnoseologice de către grupările eterodoxe conduc la

imprecizia, ineficienţa şi, finalmente, la nulitatea mesajului revelaţional prezentat. Aşadar, importanţa

predicării rezidă, sine qua non, în conţinutul ei, care-i imprimă, de fapt, autenticitatea. Să analizăm, pe

rând, carenţele existente în acest domeniu:

1. negarea valorii Scripturii (nulla Scriptura), concretizată în contestări la adresa autenticităţii unor părţi

din Biblie sau chiar a Bibliei întregi – conduce la un mesaj străin creştinismului, ca religie întemeiată de

Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Suportul scris al mesajului evanghelic propovăduit de Biserică, Sfânta

Scriptură, este normativ pentru transmiterea adevărului revelat.

2.negarea valorii Sfintei Tradiţii, susţinută de protestanţi, neoprotestanţi şi secte este a doua mare cauză a

eşecului misiunii ca transmitere a unui mesaj revelat. Centralitatea propovăduirii exclusiv în textul

scripturistic – el însuşi provenit din Tradiţie – conduce, inevitabil, la negarea traiectului istoric al Bisericii

Creştine, cu toate aspectele sale pozitive şi negative, în plan doctrinar, moral şi organizatoric-cultic.

Pentru misiune, această abordare a avut drept consecinţă frânarea procesului de promovare a mesajului

respectivelor grupări religioase, incapabile să explice apartenenţa la creştinism fără raportarea la sursele

autentice de transmitere a lui: Bisericile Catolică şi Ortodoxă. „Puntea peste timp” prin care cei în cauză

încearcă aducerea în contemporaneitate a kerigmei din Biserica Primară, excluzând orice interferenţă a

Tradiţiei, este lovită de nulitate, din cel puţin două motive: 1. reprezintă, de fapt, o abominabilă auto-

negare; 2. refacerea creştinismului apostolic este imposibilă, ţinând cont atât de sărăcia datelor privind

multe din coordonatele vieţii şi mentalităţilor epocii, cât şi de evoluţia (sau, mai bine zis, involuţia)

societăţii actuale, ca societate de consum, postmodernistă, în care valorile spirituale sunt depăşite cu mult,

în viziune quasigenerală, de cele materiale.

9

Urmărind această stare de lucruri, mulţi dintre protestanţi şi neoprotestanţi s-au întors cu faţa către

Tradiţie, preţuind multe dintre valorile ei, mai ales în ceea ce priveşte viaţa morală, comunitar-socială şi

cultul cu bogăţia lui de simboluri. Din păcate, le rămân încă multe de făcut în plan doctrinar, începând

chiar cu admiterea suportului revelat al Sfintei Tradiţii şi normativitatea ei pentru mântuire.

Conţinutul revelat al propovăduirii actuale a Evangheliei este, aşadar, indisolubil legat de

acceptarea celor două surse de bază ale adevăratei învăţături, considerate ca normative. În misiune se vor

urmări, aşadar, câteva teme fundamentale, structurate în trei etape esenţiale:

1. prezentarea creştinismului ortodox;

2.convertirea, catehizarea şi botezul; în paralel, apărarea dreptei credinţe de orice denigrări;

3.creşterea „în Hristos” a fiilor Bisericii.

1. Prezentarea creştinismului ortodox

Câteva repere fundamentale pot constitui o adevărată „carte de vizită” a ortodoxiei:

- fidelitatea faţă de datul doctrinar autentic, cumulat într-o sinteză de învăţături descoperite de Dumnezeu

în Hristos şi fixate de Apostolii şi Părinţii Bisericii;

-frumuseţea şi bogăţia formelor de cult, exprimare vie a credinţei şi religiozităţii;

-o anumită discreţie în ceea ce priveşte misiunea: ignorarea prozelitismului agresiv, martirajul popoarelor

ortodoxe (condamnate fie la împilări seculare din partea necreştinilor, fie la suportarea unor dictaturi

comuniste atee), predilecţia pentru trăirea mistică, pentru viaţa monastică, presupunând retragerea din

lume şi nu deschiderea spre ea. Interesant: în planul misiunii, se observă clar aplicarea „pe viu” a

apofatismului doctrinar.

2. Convertirea, catehizarea şi botezul

Convertirea reprezintă momentul în care un eterodox problematizează în mod conştient suprema (şi

singura, după K. Rahner) întrebare existenţială umană: „cum mă mântuiesc?”. „Ce trebuie să fac?” -este

întrebarea pe care a pus-o Saul, în urma descoperirii lui Hristos pe drumul Damascului (Fapte 9, 6).

Convertirea cuiva la ortodoxie presupune acceptarea răspunsului ortodox la chestiunea de mai sus.

Factorii care influenţează convertirea sunt, în principal:

a) efectul propovăduirii eficiente;

b) propriile căutări sau cercetări asupra religiei;

c) influenţa familiei (de obicei, prin căsătorie);

d) receptivitatea faţă de anumiţi stimuli: culturali, sociali, politici, economici;

e) grupul social.

Convertirea poate fi: bruscă (ex.: Saul) sau în timp (famenul).

10

Convertirea bruscă poate fi influenţată în mod supranatural (prin viziuni, vise, vedenii, împrejurări

concrete ale vieţii – Pr. Stăniloaie).

Convertirea în timp se petrece ca urmare a unui proces evolutiv, care conduce de la starea iniţială de

negare sau ignorare a valorizării ortodoxe a ideii de mântuire, la acceptarea finală a acesteia.

Catehizarea este acţiunea de deprindere a principalelor învăţături şi practici care-l conduc spre mântuire

pe noul convertit (în cazul convertirii bruşte – ex. Saul) sau pe cel ce se află în curs de convertire.

Catehizarea se face în Biserică, în mod organizat sau liber.

În mod organizat, catehizarea se realizează: a) în biserici, prin cateheze speciale, dinainte programate, cu

tematică riguros respectată şi vizată de către protopopi (obligaţie stabilită de Sf. Sinod, din păcate prea

puţin respectată de unii preoţi, nesancţionaţi ca atare);

b) în şcoli, prin parteneriatul cu statul – prin orele de religie – la care, cu acordul părinţilor, pot asista şi

copii aparţinând altor confesiuni. Cunoaşterea valorilor ortodoxiei de către aceştia poate reprezenta o

poartă către o eventuală convertire, exprimată ca rod al voinţei lor libere.

În mod liber, catehizarea se efectuează în fiecare caz în parte, atunci când se are în vedere convertirea

individuală.

Atenţie: catehizarea nu se face decât de către (sau cu asistenţa) cateheţilor specializaţi (preoţi, teologi,

profesori de religie). Existenţa (pe lângă Oastea Domnului) a unor centre de pregătire a misionarilor laici

trebuie privită cu mare atenţie şi circumspecţie, iar activitatea acestora supravegheată îndeaproape de

către ierarhia Bisericii, pentru a preîntâmpina clivajele.

Conţinutul catehizării are, de obicei, strânsă legătură cu personalitatea individuală şi cu identificarea stării

sale religioase anterioară convertirii: ateu, creştin de altă confesiune, sectant, adept al unei alte mari

religii, adept al unei secte a altei religii. Aceasta nu înseamnă trecerea cu vederea unor teme

fundamentale, ci accentuarea acelora care prezintă un interes deosebit.

În mod obligatoriu, catehizarea se va axa atât pe cunoaşterea învăţăturii de credinţă (plecând de la

explicarea Crezului), cât şi pe valorificarea ei practică, prin norme morale (decalogul, fericirile, virtuţi şi

păcate, mijloace de desăvârşire) sau acte de cult (Sf. Liturghie, Sf. Taine şi ierurgii).

Instrumentele de lucru (de bază) sunt: Sfânta Scriptură şi Catehismul. Se pot adăuga şi altele, în funcţie

nivelul intelectual şi interesul manifestat de catehumen.

Catehizarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie corectă şi completă. Îndeplinirea acestor criterii presupune

parcurgerea temeinică a unui curs de Catehetică, de nivel universitar.

Botezul

- „poarta de intrare în creştinism” – este momentul în care noul convertit cunoaşte efectul harului –

condiţie soteriologică indispensabilă, similar cu o „naştere din nou” (Ioan 3,5).

Pentru un eterodox convertit, Botezul este momentul crucial al vieţii. De aceea, săvârşirea lui comportă

nu numai un ritual deosebit (în Molitfelnic: rânduiala primirii la ortodoxie a celor de alte credinţe), dar şi

11

un fast aparte, o sărbătoare la care trebuie să participe cât mai mulţi membri ai comunităţii. Este extrem

de importantă grija pentru primirea entuziastă a unui nou venit matur în comunitatea creştină. Preotul este

răspunzător de atitudinea păstoriţilor săi. S-au semnalat, din păcate, şi erori misionare, mai ales în ceea ce

priveşte întoarcerea la ortodoxie a celor rătăciţi temporar: este vorba de zelul unora de a le reaminti cu

orice preţ celor reveniţi la credinţă greşeala pe care au făcut-o. O dată cu botezul, noul venit devine

membru cu drepturi depline al comunităţii; acest lucru este întărit şi prin administrarea concomitentă a

celorlalte două taine de iniţiere: Mirungerea şi Euharistia.

În cazuri speciale, când Biserica Ortodoxă recunoaşte validitatea Tainei Botezului (săvârşit anterior în

numele Sfintei Treimi – în altă confesiune), ritualul comportă doar administrarea Sfântului şi Marelui

Mir, fără însă a ştirbi cu nimic din importanţa întoarcerii sau convertirii la ortodoxie. Actul trebuie

marcat, şi în acest caz, de solemnitatea necesară, iar primirea noului venit în familia parohială ortodoxă

respectivă trebuie să constituie un prilej de mare sărbătoare.

c) Roadele propovăduirii: misiunea ortodoxă faţă de eterodocşi

Dincolo de exemplul personal2, care trebuie să constituie o condiţie primordială a oricărui tip de

misiune, se poate vorbi chiar de o acţiune consistentă a ortodoxiei de propovăduire a adevărului revelat,

concretizată în misiuni ortodoxe pretutindeni în lume. Pe lângă centrele tradiţionale, au început să se

dezvolte Biserici ortodoxe pe arealuri extinse chiar şi pe alte continente: în Asia (ţări ale fostei U.R.S.S.,

Japonia, China şi Coreea); în Africa (pe lângă Egipt şi Etiopia, noi misiuni în Uganda, Kenia şi Africa de

Sud); în America de Nord (până în îndepărtata Alaska) şi America de Sud. Tot mai mulţi etnici din

Europa Occidentală şi centrală cunosc valorile ortodoxiei şi aderă la ele, existând la ora actuală

comunităţi ortodoxe bine închegate de englezi, francezi, cehi, polonezi etc., având parohii aparte,

mânăstiri şi chiar ierarhi proprii (ex.: P.S. Marc – etnic francez în Sf. Sinod al B.O.R.). Toate acestea nu

se confundă cu puternicele comunităţi ce constituie diaspora unor ţări ortodoxe de tradiţie, precum Grecia,

Rusia, România sau Serbia. Cu toţii desfăşoară o misiune susţinută de promovare a dreptei credinţe în

spaţii de propovăduire dificile, fie necreştine, fie căzute în letargia spirituală postmodernistă. Cu atât mai

mult, rezultatele acestor misiuni sunt încurajatoare.

O altă latură a misiunii autentice este deschiderea ei ecumenică. Mai ales în plan religios (doctrinar,

moral şi cultic), orice valoare poate fi promovată numai raportându-se la celelalte valori sau la non-valori

cu care interacţionează. Conceptual, orice prilej de a-l propovădui pe Hristos – restauratorul omului prin

chenoză, jertfă şi înviere – este o datorie evanghelică, de care nu trebuie să ne fie ruşine. Întrucât există, la

ora actuală, o abordare diferită a ecumenismului, atât din partea ortodocşilor ca persoane, cât şi la nivel de

Biserici, e de dorit să precizăm următoarele:

2 La emisiunea „Credo” (acum desfiinţată) se observau diferenţe deranjante între dezordinea din ţinuta şi exprimarea unor slujitori ortodocşi şi eleganţa unor pastori şi propovăduitori eterodocşi.

12

1.O evaluare sinceră a mişcării ecumenice conduce, inevitabil, la evidenţierea unor aspecte pozitive şi

negative, cum sunt:

a)pozitive: -afirmarea valorilor ortodoxiei în contextul pluralismului confesional creştin:

apostolicitate, perenitate şi stabilitate doctrinară pe filiera respectului faţă de Tradiţie, bogăţia formelor de

cult şi varietatea lor, stricteţea aplicării normelor morale tradiţionale;

-fixarea, de comun acord, a unor termeni şi condiţii cu aplicabilitate în câmpul misiunii, în spirit de

respect reciproc şi combatere a prozelitismului;

-cunoaşterea şi apropierea în plan doctrinar, moral şi cultic – lucru extrem de dificil, datorită

diferenţelor greu de surmontat. Se pot face, totuşi, progrese pe unele planuri (redactarea Documentului

B.E.M. – Botez, Euharistie, Minister e un exemplu, de pildă, pentru misteriologie); de aici şi până la

atitudinea negativistă, de respingere totală pe care o au unii „ultra-ortodocşi” e cale lungă. Invocarea unor

prevederi canonice de interzicere a contactului cu ereticii este inconsistentă: acestea se adresează

creştinilor simpli, nu teologilor sau ierarhiei. Sinoadele Ecumenice au arătat tocmai disponibilitatea

Bisericii spre dialog, pentru clarificarea adevărului; la ele participau şi ereticii cu taberele lor, de pe

poziţii uneori foarte înalte (patriarhi de Constantinopol, de pildă).

-fixarea unor poziţii comune în probleme de larg interes, atât religios (secularismul, ofensiva New

Age, migraţia etnicilor necreştini etc.), cât şi social, politic, economic etc. (ex.: combaterea terorismului).

b)negative: - lipsa unui mesaj coerent unitar al ortodoxiei, datorită neînţelegerilor ivite între Biserici şi

ţări ortodoxe. Din păcate, e o carenţă majoră, care scade mult din puterea de afirmare a dreptei credinţe.

Convocarea unui sinod panortodox, aşteptată ca eveniment vital şi epocal, întârzie de mai bine de un

secol. Între timp, racilele dintre unele conduceri bisericeşti s-au ascuţit. Există ierarhi şi chiar sinoade

întregi cu acuzaţii reciproce de „schismă” şi „erezie”, mai ales în spaţiul ex-sovietic şi în raporturile

ţărilor fost-comuniste cu diaspora. Chestiunea calendarului complică şi mai mult lucrurile.

- folosirea mişcării ecumenice, înainte de căderea „cortinei de fier”, pentru activităţi neconforme cu

chestiunile religioase, pentru „cunoaşterea reciprocă” a realităţilor, în fapt – diverse forme de spionaj, mai

mult sau mai puţin divulgate.

- insistenţa unor pretinşi „creştini” de a legifera concepte „înnoitoare” în plan doctrinar şi moral-social

(hirotonia femeilor, căsătoriile gay, eutanasia, clonarea etc.) au aruncat o umbră serioasă asupra viitorului

ecumenismului şi au determinat retragerea unor Biserici ortodoxe din mişcare.

2.Cu toate aceste „minusuri”, mişcarea ecumenică are un rol benefic marcant pentru creştinism. Fără

dialog, creştinismul ar fi o religie moartă. Hristos ne cere să nu ascundem lumina sub obroc (Luca 11, 33),

ne cere să fim „pescari de oameni” (Marcu 1, 17). Iubirea aproapelui este, de asemenea, un deziderat

fundamental.

3. Extrem de importantă este şi dezvoltarea conceptului de „ecumenism local”, ce presupune

deschiderea fiecărei Biserici spre dialog cu celelalte grupări religioase ce activează în respectivul teritoriu.

B.O.R. a întreţinut bune relaţii cu celelalte culte din România, mai ales în vremea comunistă, când acestea

erau impuse şi supervizate de vechiul regim. După 1989, firesc, dialogurile au continuat, mai cu seamă cu

13

Biserica soră catolică, ajungând să culmineze cu vizita istorică la Bucureşti a papei Ioan Paul II în mai

1999 (deşi, practic, mocnesc diverse stări conflictuale generate de pretenţiile privind retrocedările unor

biserici către greco-catolici).

Bibliografie: +Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986; Barnes, Patrick, Non-ortodocşii,

Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004; Bişoc Alois, Preotul: identitate şi misiune, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000; Bria

pr. prof. dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Alba Iulia, 2002; Buono Giuseppe, Teme de misiologie: căile

misiunii astăzi, Oradea, 1996; Coman, Pr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină,

Buc., 1995; David, P.I.., Ecumenismul – factor de stabilitate în lumea de astăzi, Ed. Gnosis, Buc., 1998,

Dură, pr. prof. dr. Nicolae, Bisericile Europei şi „Unitatea europeană”, ecumenism, reconciliere şi

unitate europeană, în S.T., 3-4/2001, Himcinschi, Mihai C., Misiune şi dialog: ontologia misionară a

Bisericii din perspectiva dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003; Meyendorff, Jean,

Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, Buc., 1996; Mureşan, Asist. Dr. Radu Petre, Misiunea

Misiologiei. Câteva consideraţii actuale privind misiologia ortodoxă, în "Studii Teologice", seria a III-a,

nr. 1, ianuarie-martie 2006; Nechita Vasile, Misiune şi ecumenism, Ed. Vasiliana’98, Iaşi, 2005; +Nifon

Mihăiţă, Misiune şi viaţă, Ed. Asa, Buc., 2002; Piper, John, Să se bucure popoarele! Supremaţia lui

Dumnezeu în misiune, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1998; Petraru Gh., Misiologie ortodoxă, vol.1 –

Revelaţia divină şi misiunea Bisericii, Iaşi, 2002, Ploscaru Ioan, Apostoli şi misionari, Timişoara, 2002.

2. MISIUNE ŞI PASTORAŢIE: DESCHIDEREA BISERICII CĂTRE NEVOILE SPIRITUALE

ALE PROPRIILOR CREDINCIOŞI – VICTIME ALE SOCIETĂŢII DE CONSUM -

POSTMODERNISTE

a. Misiunea ierarhiei

1. Preliminarii

Valoarea misiunii clericale este dublată de asocierea ei cu pastoraţia eficientă. Hristos îşi alege

apostolii spre a deveni „pescari de oameni”; le conferă, în plus, o anumită putere pentru a reuşi în

răspândirea dreaptă a Evangheliei: harul Duhului Sfânt (Luaţi Duh Sfânt... – Ioan 20,21-22). „Dreptarul

învăţăturii sănătoase” rezidă, aşadar, nu în puterea umană relativă şi imperfectă, ci în puterea lui

Dumnezeu, care face pescuitul eficient (aruncaţi mreaja de-a dreapta... – Ioan 21, 6). Discursul lui

Gamaliel este elocvent: Dacă învăţătura lor este de la oameni... - Fapte 5, 38.

De-a lungul istoriei Bisericii, membrii ierarhiei sacramentale au semănat cuvântul lui Dumnezeu

(Luca 8, 5) şi nu s-au sfiit să mărturisească adevărul. Au polemizat cu păgânii, cu ateii şi ereticii de toate

categoriile şi au suferit până la martiriu. Au apărat predaniile, transmise fie prin viu grai (II Tesaloniceni

14

2,15), fie prin textul Scripturii. Au fost şi sunt, aşa cum am mai arătat, următori întreitei slujiri a

Mântuitorului Hristos:

- chemarea de profet: se continuă prin misiunea didactică a membrilor ierarhiei: cateheze publice şi

individuale, predici, omilii şi discursuri ocazionale, dialoguri duhovniceşti cu păstoriţii, dar şi cu

toţi cei interesaţi. O predică vie este clericul care, prin ţinuta sa şi a familiei sale, impune respect şi

preţuire.

- demnitatea de împărat: se continuă prin misiunea pastorală a membrilor ierarhiei, care trebuie să-i

conducă pe credincioşi pe calea mântuirii. Fiecare cleric trebuie să fie următor al Păstorului celui

Bun (Ioan 10, 11), să se impună ca lider spiritual al comunităţii, ca vector la care se raportează

enoriaşii, călăuziţi cu blândeţe, sobrietate şi distincţie.

- slujirea de arhiereu: se continuă prin misiunea sacerdotală a membrilor ierarhiei. Repetarea

sacrificiului de pe Golgota în chip nesângeros, ca o împlinire a poruncii Domnului Hristos:

Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 19) îl aduce pe Marele Arhiereu în chip tainic în

mâinile slujitorilor sfinţiţi şi îl oferă celor ce cred în El spre creştere în har (har peste har – Ioan 1,

16). Daruri speciale se oferă tot ca o revărsare a harului, prin Sfintele Taine şi ierurgii.

2. Repere misionare la nivel eparhial

La nivelul eparhiei, modelul emblematic misionar trebuie să fie, fără îndoială, episcopul locului.

El deţine atât deplinătatea harului slujirii preoţeşti (fiind pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei), cât şi

plenitudinea lucrării pastorale, în calitate de conducător spiritual al comunităţii.

Chiriarhul determină activ viaţa Bisericii, prin contactul nemijlocit cu preoţii şi credincioşii.

Canonic, este prevăzută necesitatea vizitării periodice a tuturor unităţilor de cult afiliate centrului său

eparhial (protoierii, mânăstiri, parohii, schituri, capele, paraclise). Vizitele sunt prilejuri de a cunoaşte

realităţile de la faţa locului, intervenind acolo unde este cazul prin forţa cuvântului, aplicând, după caz,

măsuri canonice cu acrivie sau acordând dispense.

Episcopul aplică în eparhia sa măsurile, ordinele şi regulamentele statutare hotărâte în Sfântul

Sinod, din care face parte de drept. Sfântul Sinod este autoritatea supremă a Bisericii, care se pronunţă şi

în chestiunile de ordin pastoral-misionar, trasând direcţiile de activitate în acest domeniu.

Chiriarhul este promotorul ecumenismului local, întreţinând în teritoriul păstorit bune relaţii cu

şefii altor culte recunoscute de stat.

O mare importanţă o are, la nivel eparhial, aparatul central aflat în subordinea indirectă a

ierarhului: vicar, consilieri, alţi angajaţi – care onorează, prin comportament moral ireproşabil, prin

incoruptibilitate, prin cultura şi elocinţa teologică, precum şi prin experienţa duhovnicească şi

administrativă, posturile pe care le ocupă3.

3 Unele cazuri care se abat de la aceste norme, sub pretextul primatului „experienţei în administraţie”, sunt cu totul regretabile, izolate şi în curs de eradicare. Oricum, ofensiva unei părţi a mass-media asupra Bisericii conduce la demascarea celor nevrednici şi aplicarea măsurilor canonice potrivite.

15

3. Repere misionare la nivel protopopesc

La nivelul protoieriilor, se pot investiga următoarele direcţii ale misiunii:

-coordonarea activităţilor misionare desfăşurate în parohii, încurajarea şi sprijinirea lor, remedierea

deficienţelor;

-organizarea unor acţiuni specifice: întâlniri dese cu preoţii, conferinţe, simpozioane, mese rotunde,

cercuri misionare (grupate pe parohii învecinate);

-cunoaşterea fenomenului sectar, intervenţii prompte de sprijinire a preoţilor şi credincioşilor în

atitudinile antisectare.

4. Repere misionare la nivel parohial

a)Preotul – model misionar urmăreşte idealuri precum:

-mântuirea sa şi a păstoriţilor săi – obiectiv primordial, realizabil prin:

-o viaţă creştină autentică, exemplară, fără abateri morale, impedimente canonice, vicii sau alte prilejuri

de scandalizare a opiniei publice;

-o slujire plină de trăire duhovnicească, lipsită de teatralisme, manifestări folclorice sau, mai grav, forme

de magie cu cele sfinte;

-o continuă pregătire teologică şi intelectuală, spre a fi, cu adevărat, lumina lumii... De un real folos sunt

cursurile misionare şi obţinerea gradelor preoţeşti.

-un discurs elevat, elegant, adaptat momentului şi auditoriului; o bună capacitate spre dialog;

-respectul faţă de dogmele, rânduielile şi canoanele Bisericii şi respingerea fermă a oricăror tentative

„înnoitoare” în plan tipiconal, liturgic şi canonic.

-practicarea filantropiei creştine şi a tuturor virtuţilor (exemplul personal); orientarea spre împlinirea

poruncii iubirii aproapelui, condamnarea egoismului şi a înavuţirii pe seama credincioşilor simpli;

-îndrumarea fiilor duhovniceşti cu competenţă şi răbdare.

Preotul ca paroh are, în plus, următoarele îndatoriri:

-păstrează un climat de bună înţelegere cu ceilalţi preoţi, cu consiliul şi comitetul parohial;

-organizează acţiuni culturale şi filantropice;

-conduce forme specifice ale misiunii parohiale: biblioteca parohiei, aşezămintele culturale sau

filantropice;

-gestionează cu acurateţe fondurile încredinţate, printr-o strictă orientare financiar-contabilă;

-biserica, cimitirul, casele parohiale, curţile, gardurile etc. vor fi în perfectă stare de ordine şi curăţenie.

Preotul conslujitor are următoarele sarcini specifice:

16

-sprijină iniţiativele şi lucrările desfăşurate în parohie;

-gestionează, în calitate de preşedinte al comitetului de pangar, bunurile încredinţate, asigurându-se

combaterea speculei, evaziunii, sabotării monopolului Bisericii şi altor infracţiuni. Aprovizionează

pangarul cu mărfuri variate, sporind astfel impactul misiunii Bisericii;

-coordonează, în calitate de responsabil al cimitirului parohial, activităţile specifice, în spiritul legislaţiei

bisericeşti şi laice în vigoare.

Familia preotului are o mare importanţă pentru misiune. În acest sens ar trebui să se analizeze periodic,

de către forurile ierarhice bisericeşti, impactul misionar pe care-l realizează membrii familiei preotului4.

Pericolul este smintirea credincioşilor, iar consecinţele pot fi imprevizibile. Recomandări:

-participarea activă a membrilor familiei preotului la viaţa Bisericii; frecvenţă bună la sfintele slujbe,

implicare în organizarea acţiunilor specifice prin comitetul parohial;

-preoteasa trebuie să fie un exemplu pentru femeile din parohie, iar copiii preotului exemple pentru tinerii

bisericii;

-desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă membrilor familiei

preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele financiare conduc

spre opulenţă, criticarea întregii familii de către comunitate devine o perspectivă certă (chiar dacă preotul

se declară neimplicat).

Relaţiile dintre preoţii din parohii se bazează pe dragoste creştinească şi respect reciproc. Se impun:

-alternanţa strictă a protiei liturgice;

-respectarea coordonatelor spaţiale impuse de chiriarh (sectoarele parohiale). Prin colegialitate, se pot

efectua anumite servicii şi în alte sectoare, cu acordul preotului deservent de sector (în afara slujbelor ce

ţin de respectarea duhovniciei, care se pot săvârşi în orice situaţie sau loc, când se impun cu necesitate -

ex.: spovedania şi împărtăşania).

-tactul şi diplomaţia: în cazul unor eventuale diferenţe de opinii între preoţi, insurmontabile la nivel tete-

a-tete, în nici un caz nu se va proceda la antrenarea credincioşilor în aplanarea situaţiei – care, inevitabil,

se împart astfel în tabere – ci se va apela la medierea din partea forurilor ierarhic superioare (întâi la

protoierie, apoi la centrul eparhial).

-împărţirea frăţească a unor beneficii rezultate din împreuna slujire: prinoase, bunuri mobile şi imobile,

precum şi gestionarea echilibrată a fondurilor privind întreţinerea acestora.

Administrarea sfântului lăcaş, a caselor parohiale şi a altor edificii

Acestea sunt o adevărată „oglindă” a preotului (preoţilor). Întreţinerea lor presupune:

-respectul pentru sacru, oglindit în grija faţă de manipularea şi păstrarea Sfintelor, evlavia faţă de sfinţenia

altarului şi a obiectelor din el5;

4 În perioada interbelică, exista un chestionar extrem de interesant privind inspecţiile de la parohii; între rubricile acestuia, se găseau şi întrebări referitoare la familia preotului, la locuinţa acestuia, implicarea gospodărească etc.5 Sunt interzise: pătrunderea laicilor în altar, fără binecuvântare şi lipsiţi de evlavia necesară (ex.: cei ce efectuează diverse „plăţi” – naşii la botez şi cununie, membri din familia decedatului - la înmormântare etc.; neinstruiţi, aceştia pot depune bani deasupra proscomidiarului sau chiar pe sfânta masă!), depozitarea pe sfânta masă a unor obiecte ce nu corespund sfinţeniei locului (ochelari, pix, pomelnice, bani, ceas etc.).

17

-ordinea şi curăţenia exemplare;

-respingerea oricărei forme de kitsch – absolut obligatorie, mai ales la monumentele vechi6;

-iluminare, sonorizare, sistem antiefracţie – discrete şi cu bun simţ;

-îngrijirea curţilor, aleilor, gardurilor, a hotelor pentru lumânări, a toaletelor publice;

-curăţenia cimitirelor, aranjarea mormintelor, eliminarea construcţiilor amplasate ilegal, verificarea

permanentă a probităţii morale a angajaţilor şi firmelor partenere;

-buna gospodărire a caselor parohiale şi anexelor acestora;

-o bună comunicare cu enoriaşii, printr-un avizier care să transmită date esenţiale privind programul

slujbelor, contactarea preoţilor, toate evenimentele desfăşurate în parohie;

5. Slujirea misionară în spaţii speciale: penitenciar, spital, armată, cimitir

Probleme misionare specifice:

a)penitenciar

-conştientizarea stării de păcătoşenie

-implicarea deţinuţilor în activităţi misionare

-combaterea prozelitismului sectar în închisori

b)spital

-prezenţa activă a preotului în spital, printre pacienţi şi medici7; Cunoaşterea temeinică şi tratarea

permanantă prin dialoguri, cateheze şi predici, a unor teme precum:

-atitudinea creştină faţă de boală;

-problema suferinţei: cauze şi remedii. Tratare diferită a subiectului, atât din perspectiva intelectualului

(medicului), cât şi a omului simplu;

-învăţătura creştină despre moarte: încurajatoare pentru muribund, dacă acceptă să-şi cultive, măcar la

sfârşitul vieţii, cele trei virtuţi teologice;

-administrarea unor sfinte taine: spovedit, împărtăşit, maslu;

-combaterea prozelitismului sectar din spitale;

6 Cultura enoriaşilor trebuie educată, în unele situaţii, de către preot. El îşi sfătuieşte cu tact fiii duhovniceşti să împodobească biserica numai cu acele obiecte asupra cărora el însuşi girează înainte. Din păcate, mulţi preoţi sunt lipsiţi ei înşişi de cultură... Propunem cercetarea cazurilor prin protoierii şi recomandarea frecventării unui curs de estetică şi artă creştină de către cei aflaţi în culpă.7 Nu la morga spitalului „pândind” decedaţi pentru a le face pogribania sau zăbovind „la plimbare” prin cimitire sau prin parohii citadine (uneori cu largul concurs al preoţilor de enorie, care nu fac faţă solicitărilor, dar nici nu cedează în chestiunea rearondării teritoriale).

18

-denunţarea unor practici imorale: interzicerea iehovistă a transfuziilor sau transplanturilor, pruncuciderea

de orice fel (inclusiv în „starea embrionară”), eutanasia, încurajarea homosexualităţii prin schimbare de

sex etc.

c)armată

-prezenţa activă a preoţilor în câmpul misionar încredinţat (şi nu în altă parte);

-cunoaşterea bună a aplicaţiilor solicitate, pregătirea unor teme specifice şi prezentarea lor la instrucţii,

îmbinând latura teoretică şi creşterea duhovnicească;

-dialoguri vii, constructive, cu ceilalţi militari (în funcţie de grad, vârstă, pregătire);

-stăpânirea cunoştinţelor doctrinare privind necesitatea apărării vieţii, a patriei, a credinţei neamului;

semnificaţia cinstirii drapelului, imnului, importanţa jurământului militar. Combaterea tuturor doctrinelor

eretice privitoare la aceste aspecte;

-denunţarea practicilor imorale, a abuzurilor şi atrocităţilor.

d)cimitir

-cimitirul nu trebuie privit ca pe o feudă8, iar slujirea misionară de aici nu se rezumă la „taxarea” celor

aflaţi în necaz, transformând cultul morţilor într-un fel de prestare de servicii cu iz folcloric;

-oamenii vor fi încurajaţi să cultive relaţii de filiaţie duhovnicească faţă de bisericile de care aparţin, ei

trebuie participe la viaţa parohiilor din care fac parte;

-se impune cu necesitate colaborarea cu preoţii din parohii şi respectarea dorinţei familiei de a-i invita pe

aceştia la slujbele din capele;

-atitudinea preoţilor de cimitir trebuie să fie sobră şi distinsă, iar ţinuta îngrijită9.

6. Misiunea monahilor, astăzi.

Înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemele acesteia.

Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se prezintă ca o cale directă spre

îndumnezeirea după har a omului. Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă de către cei competenţi, cei ce

se află deja pe drumul către obţinerea ei. Iată câteva dintre acestea:

-mistica ortodoxă sau frumuseţea trăirii în Hristos, experimentată de monahi, poate fi împărtăşită şi

celorlalţi creştini, ca deschidere către rugăciune, post, asceză, meditaţie, înfrânare. Mai mult sau mai

8 Am auzit un preot de cimitir sfătuindu-i pe oameni să nu-l cheme pe preotul lor paroh la o înmormântare, pe motiv că acolo este „parohia lui”.9 La un cimitir vestit al Capitalei a devenit deja întristătoare imaginea unui slujitor (intens mediatizată cu prilejul unor funeralii celebre), purtător de ghiul şi unghii lungi la degetele mici de la mâini. Este, pe deasupra, şi sfidător la adresa confraţilor preoţi care îndrăznesc să-i atragă atenţia asupra comportamentului său inadecvat. Se aşteaptă intervenţia forului ierarhic tutelar.

19

puţin, omul simte nevoia unei deveniri în plan mistic; important este ca ortodoxia să ofere aici resursele

(şi este cea mai în măsură să o facă), şi nu M.I.S.A., Baha’i, Meditaţia Transcendentală sau Sahaja Yoga;

-timpul dedicat slujirii lui Dumnezeu, a lecturii şi a lucrului organizat imprimă echilibru şi pentru viaţa

creştinului obişnuit;

-mânăstirile sunt vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi centre ale rugăciunii permanente.

Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej misionar;

-duhovnicii îmbunătăţiţi ai mânăstirilor sporesc zestrea misionară a acestora;

-ne aşteptăm la o implicare mai profundă a monahilor în studiul teologic, în promovarea unor direcţii

misionare şi apărarea dreptei credinţe de atacurile sectare.

b. Misiunea credincioşilor: apostolatul social.

1. Preliminarii: necesitatea misiunii „preoţiei universale”

Laicii sunt „poporul lui Dumnezeu” (de la gr. Laos=popor): seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam

sfânt, poporul agonisit, pe care l-a chemat Dumnezeu din întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru

2,9). Vocaţia laicilor pentru slujire îşi relevă cel mai înalt conţinut în participarea la Sfânta Liturghie

(prezenţa lor activă e absolut necesară). Sunt purtători ai harului şi următori poruncii de a-L vesti pe

Hristos celorlalţi oameni, aduşi astfel la cunoştinţa Evangheliei mântuirii. Trăiesc „inevitabila tensiune

între existenţa în lume şi neapartenenţa la lume”10. Misiunea lor se constituie în ceea ce încă din vechime

Biserica a cunoscut sub numele de liturghia de după liturghie.

2. Misiunea organelor parohiale

a)Adunarea parohială

Formată din toţi creştinii parohiei, domnii având drept de vot, iar doamnele nu sunt excluse de la

participare. Fixează cele mai importante strategii privind misiunea parohiei şi dezvoltarea ei, alegând

consiliul şi comitetul. Preşedinte: parohul.

b)Consiliul parohial

Format din preoţi, cântăreţ şi un număr de 7-11 domni. Preşedinte: parohul. Gestionează toate activităţile

misionare şi administrative. Recomandare: alegerea membrilor să respecte categoriile socio-profesionale

10 Î.P.S.Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, curs pentru uzul Facultăţii de Teologie, Ediţia a II-a, Editura ASA, Bucureşti, 2005, p. 90.

20

şi de vârstă; este o cinste de care ar trebui să se bucure numai creştinii practicanţi – modele de trăire

creştină.

c)Comitetul parohial

Format din preoţi şi doamnele din parohie cu prezenţă activă la biserică. Preşedinte: parohul. Se implică

misionar în slujirea caritativă a parohiei, organizarea evenimentelor (Paşte, Crăciun, hramuri), îngrijirea

sfântului lăcaş şi a altor edificii.

d)Alte organisme parohiale

-Comitetul de pangar, prezidat de preotul conslujitor – aprovizionează pangarul cu cărţi misionare de

actualitate (şi alte instrumente de folos în misiune).

-Comitetul de tineri – echipa misionară a viitorului.

-Edificii fundaţionale sau caritabile: azil, grădiniţă, after-school etc. Se organizează după statute proprii,

sub stricta supraveghere a organelor parohiale şi centrului eparhial.

e)Angajaţii laici (cântăreţ, îngrijitor etc.)

Reprezintă, la rândul lor, parohia, deci trebuie să fie modele de moralitate creştină, distincţie, evlavie şi

sobrietate. Li se va interzice antrenarea în discuţii calomniatoare la adresa preoţilor sau a Bisericii,

precum şi polarizarea credincioşilor în nuclee de interese. La angajare, se vor selecta numai candidaţi

nevicioşi (exclus: tutunari, alcoolici, desfrânaţi, scandalagii). Atenţie: o dată angajaţi, greu le mai poate fi

desfăcut contractul de muncă!

3. Profesorii de religie

Au un rol extrem de important. De ei depinde formarea generaţiilor ce vin ca slujitori şi misionari ataşaţi

Bisericii. Pentru eficientizarea acestui proces, mai sunt necesare:

-formarea unor cadre didactice bine pregătite spre a face faţă unui învăţământ religios de tip formativ;

-aplicarea unor îmbunătăţiri ale programelor analitice şi manualelor;

-preponderenţa studierii temelor misionare;

-fixarea unor criterii de evaluare flexibile şi dinamice, spre încurajarea studiului şi receptivitatea materiei

Religie în rândul elevilor;

-o colaborare permanentă cu parohiile, spre a-i face pe elevi să înţeleagă rostul preotului duhovnic în viaţa

lor şi semnificaţiile participării lor la actul liturgic.

21

4. Tinerii şi implicarea lor misionară

Recomandare: polarizarea tineretului activ în parohii în cadrul unui comitet special, aflat sub directa

îndrumare a preoţilor. Tinerii vor fi implicaţi în acţiuni misionare: organizarea de acţiuni cultural-

religioase, cateheze, întâlniri cu personalităţi ale vieţii religioase, excursii, tabere şi pelerinaje, coruri,

editarea unui buletin parohial sau a unor broşuri creştine, construirea şi susţinerea unui site internet al

parohiei, buna gospodărire a sfântului lăcaş şi a altor spaţii sau edificii aparţinând Bisericii. Pentru ei, se

pot organiza: serbări speciale, manifestări sau competiţii sportive, alte jocuri şi concursuri. Pentru cei

mici, se pot amenaja spaţii de joacă şi leagăne11.

5. Mass-media

Relaţia Bisericii cu mass-media este foarte importantă pentru misiune. Este cunoscut impactul publicitar

asupra maselor. Acesta poate fi de două feluri:

a)publicitate pozitivă: mediatizarea unor evenimente religioase, sărbători, pelerinaje la sfinte moaşte,

inaugurarea unor edificii religioase, implicarea Bisericii în societate, participarea Bisericii la viaţa

culturală, răspunsurile Bisericii la provocări de natură politică, economică etc. Dinamica acestor

prezentări trebuie să contureze imaginea unei Biserici vii, puternice şi implicate în rostuirea vieţii omului

contemporan.

b)publicitate negativă: mediatizarea unor ştiri denigratoare la adresa Bisericii sau slujitorilor ei.

Fenomenul a luat amploare în ultima vreme; este alarmant şi trebuie tratat cu toată răspunderea. Posibile

cauze: secularizarea şi ateismul omului postmodern, autosuficient, precum şi asaltul mediatic denigrator

al opozanţilor ortodoxiei: grupări, culte şi secte ce urmăresc învrăjbirea religioasă (condamnată de

Constituţie!). Remedii: interdicţia dată clericilor de a apărea în faţa mass-media, fără acordul episcopului

locului; cunoaşterea fenomenelor negative şi eradicarea lor înainte ca ele să devină scandal de presă;

mediatizarea deopotrivă şi a aplicării unor sancţiuni canonice faţă de reprezentanţii Bisericii divulgaţi de

presă cu abateri; în cazul unor acuzaţii nefondate, Biserica ia atitudine cu fermitate, demascând minciuna,

calomnia sau alte infracţiuni de presă.

Bibliografie: +Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996; Bejan Sorin,

Misiunea Bisericii: între obiceiuri şi Sfânta Tradiţie, Buc., 2004; Bel, Valer, Unitatea Bisericii în

teologia contemporană: studiu interconfesional ecumenic, Limes, Cluj, 2003; Idem, Misiune, parohie,

pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj, 2002; Benga, pr. dr. Daniel, Familia preotului: aspecte teologice,

canonice şi pastoral-misionare, în G.B., LVII, 9-12/2002; Bişoc, Alois, Predicarea cuvântului lui

Dumnezeu: teologie, misiune, formare, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2001; Bria Ion, Liturghia după liturghie:

misiune apostolică şi mărturie creştină azi, Ed. Athena, Buc., 1996; Idem, Orientarea misionară a

parohiei, în G.B., Nr. 1/1997; Durlea Ionel, Ghid teologic şi misionar, Bucureşti, 2000; Himcinschi,

11 Se vor respecta prevederile legale privind păstrarea ambientului aflat în proximitatea sfântului lăcaş.22

Mihai C., Biserica şi societatea: aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Alba Iulia, 2006;

Iosu M. Constantin, Instituţia duhovnicului: vocaţie, formare şi misiune. Teză de doctorat; Nechita

Vasile, Pentru o misiologie practică, Iaşi, 2005; Niculcea, pr. lect. Adrian, Parohia ortodoxă şi

implicarea ei în nevoile comunităţii, în B.O.R., nr. 9-12/2004; +Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină,

Bucureşti, 2006; Sandu, pr. lect. Dr. Dan, Teologia şi practica misiunii în Biserică azi. O tratare

comparativă, în Teologie şi viaţă, nr. 5-8/2002, Trinitas, Iaşi; Tia, Arhim. Teofil, Elemente de pastorală

misionară pentru o societate postideologică, Alba Iulia, 2003; Idem, Reîncreştinarea Europei? Teologia

religiei în pastorala şi misiologia occidentală contemporană, Alba Iulia, 2003; * Creştinii laici: identitate

şi misiune, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001, *Pastoraţie şi misiune în Biserica ortodoxă: tematica pentru

cursurile pastorale şi de îndrumare misionară a clerului, conform Hot. Sf. Sinod nr. 572/1998, Ed. Ep.

Dunării de Jos.

II ASPECTUL DEFENSIV AL MISIUNII: APĂRAREA DREPTEI CREDINŢE DE RĂTĂCIRILE

ETERODOXE

A. STRUCTURA RELIGIOASĂ A POPULAŢIEI ROMÂNIEI. CUNOAŞTEREA FENOMENULUI

SECTAR

I. PROZELITISMUL

Este furtul de adepţi (credincioşi) practicat de unele culte, confesiuni sau secte, în detrimentul Bisericilor

tradiţionale sau altor grupări religioase. Furt=infracţiune, deci presupune folosirea unor mijloace

necinstite: publicitatea negativă, violenţă, înşelare, şantaj, speculă etc.

Etape:

1. cercetarea terenului (culegerea de informaţii despre credincioşi, preot, viaţa bisericească)

2. răspândirea noii învăţături şi denigrarea celei tradiţionale (publicitatea negativă)

3. catehizarea personală

4. convertirea (botez, jurământ)

Durata: între câteva zile şi câţiva ani

Se intervine (de către misionarul ortodox):

1. profilactic

2. pe parcursul celor 4 etape

3. ulterior acestora

Atenţie: Părăsirea Ortodoxiei nu se face dintr-o dată, ci în urma unui amplu proces prozelitist,

care poate dura chiar ani de zile, în care se produce îndoctrinarea cu învăţăturile noii religii – perioadă în

care cei în cauză nu abandonează legăturile cu Biserica-mamă decât progresiv. Concomitent, ei poartă

23

discuţii cu preoţi şi teologi slab pregătiţi, care nu reuşesc să combată cu argumente solide, logice, biblice

şi patristice obiecţiile sectare puse în discuţie.

Bibliografie: Petraru Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Trinitas, Iaşi, 2000; Tănase Laurenţiu,

Modalităţile de racolare a noilor adepţi, specifice sectelor religioase, în G.B., 1996, Nr. 1-4.

II CAUZE COMUNE ALE APARIŢIEI ŞI RĂSPÂNDIRII CULTELOR, MIŞCĂRILOR,

GRUPĂRILOR RELIGIOASE ŞI SECTELOR

Din punct de vedere dogmatic, fărâmiţarea religioasă contemporană, cu referire implicită şi la

creştinism, îşi are cauza în libertatea greşit înţeleasă de către om, dar lăsată de Creator pentru a arăta

perfecţiunea creaţiei (Facere 1, 31).Este vorba, după cum ştim, de o perfecţiune relativă, căci atât omul,

cât şi cosmosul, trebuie să răspundă chemării de a parcurge un proces de devenire, de transfigurare, de

asemănare cu Dumnezeu după har (în cazul omului).

Sectele şi, în general, toate grupările religioase derivate din creştinismul autentic sunt expresia

împlinirii faptice a pildei neghinelor, rostită de Mântuitorul (Matei 13, 24-43), precum şi a profeţiei

Sfântului Apostol Pavel: Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci îşi vor alcătui

învăţături după poftele lor, şi-şi vor pleca urechile după basme… (II Timotei 4,3).

Analizând apariţia şi dezvoltarea sectelor şi grupărilor religioase eterodoxe, identificăm mai multe

tipuri de cauze:

A. Cauze religioase:

1. Lucrarea vrăjmaşului diavol. Acesta umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită (I

Petru 5,8). Ispititorul apare ca şarpe în Eden, dar Tradiţia consemnează şi alte

metamorfozări ale lui, mergând până la a lua chip de înger de lumină sau chiar chipul

Maicii Domnului. A fost dintru început pierzător de oameni (Ioan 8,44). Una dintre ispitele

încercate asupra lui Hristos a fost chiar aceea de a-L îndemna să i se închine.

2. Trufia de a fi lider religios. Este tot o armă veche a diavolului, cu care a încercat să-i

convingă pe oameni încă din vechime. În V.T. avem revolta lui Core, Datan şi Abiron –

contestatarii lui Aaron şi Moise (Numeri, cap. 16), popii mincinoşi din vremea lui Ilie. În

N.T. avem exemplul fariseilor, care-şi arogau, cu făţărnicie, merite religioase, dar pe care

Hristos îi înfierează prin celebrele Vai-uri. Hristos însuşi este încercat: De eşti tu Fiul lui

Dumnezeu… (Matei 4,6). Sfântul Antonie cel Mare este, la rândul său, smerit în urma

vedeniei în care i se arată sfinţenia covârşitoare a unui om din lume.

3. Promovarea unor concepte înnoitoare în credinţă. Este una din cauzele religioase

importante. De multe ori, creştinismul autentic este acuzat de un tradiţionalism rigid, fiind

24

incapabil să recepteze noi orientări, promovate, însă, cu frenezie de către secte. Ex.: noua

pocăinţă, preoţia femeilor, acceptarea cuplurilor homosexuale etc. În trecut, o influenţă

majoră o aveau concepţiile filozofice promotoare de înnoiri; astăzi asistăm la o lărgire a

paletei de sfere de influenţă asupra religiilor tradiţionale: în Biserici caută să pătrundă

diverse cercuri de interese, politice, sociale sau economice, cu tot felul de „reforme”.

Ereziile, în general, sunt prezentate drept „concepte înnoitoare” ale credinţei, învăţături

noi, pretins „revelate”.

4. Tradiţionalismul exagerat sau credinţa oarbă. Paradoxal, aceasta e o cauză a fărâmiţării

religioase, şi nu a păstrării unităţii de credinţă. Bigotismul tradiţionalist, orientarea

religioasă care nu e luminată de raţiune favorizează sectarismul. Pe de o parte, creştinul

habotnic are tendinţa de a-şi judeca semenii „mai puţin credincioşi” decât el – şi astfel

cade în cursa grupărilor anarhice, separatiste sau cu tendinţe centrifuge; pe de altă parte, el

nu este cu totul imun la atacurile venite din exterior, din partea sectelor care încearcă să-l

„elibereze” de sub „jugul” Tradiţiei.

5. Refuzul adevărului revelat sub formă de dogme. În multe situaţii, formulările dogmatice

depăşesc puterea de înţelegere a minţii umane limitate sau vin în contradicţie cu logica

omenească (ex.: dogma Sfintei Treimi, dogma unirii ipostatice). Antinomiile şi

paradoxurile sunt, însă, numai pentru mintea noastră limitată considerate formulări

imperfecte, întrucât la Dumnezeu toate-s cu putinţă (Matei 19,26). Liderii sectari au

speculat, însă, acest domeniu şi au propus o altă „ofertă” doctrinară, cu pretinse justificări

logice ale afirmaţiilor lor, dar logica lor omenească este în contradicţie flagrantă cu

Scriptura şi cu Tradiţia.

6. Necredinţa unor slujitori, care consideră vocaţia preoţească o manifestare folclorică,

artistică sau dramatică (teatru – circ). Atenţie şi la evlavia falsă; sectarii ştiu să o

deconspire! Magia cu cele sfinte, „deschiderea cărţii”, acatistele cu anumite „scheme”

pentru câştig „sigur”, comerţul unor amulete (cum ar fi „Epistoliile” apocrife ş.a.) au

efectul de a alimenta atacurile sectelor.

B. Cauze sociale

1. Existenţa unor grupuri sociale aparte, formate din membrii unui cult anume (microgrupuri

profesionale, mai ales cele de meseriaşi particulari: instalatori, zidari, tâmplari etc.).

Grupuri etnice: rromii lui Cioabă – penticostali.

2. Pretinsa nerespectare de către Bisericile tradiţionale a drepturilor, libertăţilor şi

demnităţilor umane şi cetăţeneşti – este extrem de speculată de sectele de azi. Sectele cer

reprezentanţilor creştinismului autentic şi promovează ele însele cu insistenţă: emanciparea

25

femeii (hirotonirea/ordinarea) acceptarea păcatelor contra firii („libertăţi sexuale”). Pe

scară largă, de la Reformă încoace, este răspândit şi aplicat conceptul „preoţiei universale”.

3. Dorinţa de îmbogăţire a liderilor sectari. Mulţi dintre aceştia speculează naivitatea

adepţilor lor şi-şi construiesc prin intermediul grupărilor pe care le înfiinţează sau

patronează adevărate imperii financiare, gestionând averi uriaşe. Ex.: - în trecut: Anania şi

Safira (Fapte, cap 5), „câştigătorii de bani în numele lui Hristos”, de care vorbeşte Sf.

Pavel (II Cor. 11,20). În prezent, sectele se organizează după sistemul investiţional

practicat de toate întreprinderile capitaliste: îşi fac publicitate, aduc „ajutoare”, Biblii şi

alte publicaţii gratuite, oferă job-uri în străinătate, pentru ca, în final, să-şi scoată investiţia

din: zeciuieli (adventiştii), „buna-speranţă”(iehoviştii), cotizaţii şi obligaţii „sacre” (2% la

Ananda Marga).

4. Contrastul între luxul unor slujitori ai Bisericilor tradiţionale şi sărăcia enoriaşilor – este o

cauză socială clasică; stă la baza apariţiei protestantismului: naşterea noilor Biserici

protestante a fost însoţită de puternice frământări sociale (de ex.: răscoala anabaptiştilor lui

Thomas Münzer). Diferenţa între opulenţa arătată de unii slujitori bisericeşti şi starea

pauperă a păstoriţilor lor favorizează demersurile liderilor sectari, care se folosesc de

sloganuri comuniste şi naţionalist-populiste.

5. Implicarea unor Biserici tradiţionale în acţiuni politice, militare, economice; transformarea

unor Biserici (mai ales Protestante) în instituţii social –filantropice, fără o trăire religioasă

autentică. „Biserica=concubina statului”.

C) Cauze morale

1. Sectele acuză Bisericile tradiţionale fie de promovarea unei morale prea rigide, fie a uneia prea

permisive. Avem, aşadar, pe de o parte, secte imorale (M.I.S.A.) sau, pe de altă parte, secte

vinovate de extremism moral (hlâştii, scapeţii).

2. Prozelitismul în familie. Odată convertit un membru al unei familii, şi ceilalţi sunt potenţiale

victime. Atenţie la căsătoriile mixte!

3. Imoralitatea unor slujitori, frauda şi hoţia, neînregistrarea în evidenţele financiar-contabile

parohiale a sumelor încasate, manevrarea de fonduri şi obiecte fără justificare (contrabanda şi

specula); lipsa măsurilor coercitive faţă de cei vinovaţi (inactivitatea unor consistorii).

D) Cauze culturale

1. Incultura – în orice domeniu, dar, mai ales, cea teologică – determină pe unii să se erijeze în

cunoscători şi interpreţi speciali, deasupra autorităţii bisericeşti competente (ex.: „clarvăzătorii”).

2. Refuzul Revelaţiei: Evanghelia e considerată o învăţătură omenească, Tradiţia e complet negată.

26

3. Negarea meritului avut de Biserică în dezvoltarea culturii universale; accentuarea unor aspecte

negative secundare (ex.: inchiziţia) – acestea pot fi imputate persoanelor în cauză, nu Bisericii în

sine, care e infailibilă.

4. Incultura slujitorilor bisericeşti.

5. Pretinsa „culturalizare” şi specularea setei de cunoaştere (curiozităţii): sectele ţin cursuri de limbi

străine, patronează instituţii de învăţământ, se implică în procesul de alfabetizare a ţărilor sărace.

Lansează invitaţii creştinilor autentici, pentru a asista la „adunări”, la alte ritualuri (botez,

înmormântare), la „congrese” (iehoviste) sau ceremonii festive („comemorarea morţii lui Isus” –

iehovistă).

E) Cauze maladive

1. Afecţiunile psihice de care suferă liderii sectari: obsesii, manii, depresii, paranoia, delir, misticism

bolnăvicios, înclinaţia spre obscurantism; stressul şi angoasele tinerilor debusolaţi.

2. Refuzul asistenţei sanitare şi al unor forme de tratament medical (transfuzii, transplant, vaccinuri

etc.)

3. Izolarea socială – îi afectează iremediabil – psihic şi fizic – pe adepţii sectari.

4. False concepţii privind sănătatea mintală (yoga) sau fizică (regimuri de hrană, bioenergii, posturi

speciale, interdicţii alimentare).

Bibliografie: Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, Ed. a II-a, Ed. Limes, Cluj, 2004; de

Longchamp, Jean Paul, În umbra sectelor, Ed. Curierul Dunării, Buc., 2000; Mayer, Jean-François,

Sectele: neconformisme creştine şi noi religii, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998; Nechita Vasile, Maladiile

necredinţei şi misiunea Bisericii, Iaşi, 2004; Picard, Catherine, Fornier, Anne, Secte, democraţie şi

mondializare, Ed. 100+1 Gramar, Buc., 2006; Sârbu, pr. dr. Corneliu, Originea şi răspândirea

sectarismului. Cauzele apariţiei şi expansiunii mişcărilor sectare, Tip. Arhidiec. Sibiu, 1945; Tache, pr.

conf. Dr. Sterea, „Portretul” ereticului şi al schismaticului după Sfinţii Părinţi, în G.B., LIX, 1-4/2003;

Vernette, Jean, Sectele, Ed. Meridiane, Buc., 1996; * Fenomenul sectelor sau al noilor mişcări religioase,

Ed. Presa Bună, Iaşi, 2004; * Secte şi grupări pseudoştiinţifice: aspecte psihosociologice, Ed. Inst. de

Ecologie Socială şi Protecţie Umană – Focus, Buc., 2002.

III. PRINCIPALELE FORMAŢIUNI RELIGIOASE PREZENTE PE TERITORIUL ROMÂNIEI

Potrivit ultimului recensământ (2002), structura religioasă a populaţiei României se prezintă astfel:

ortodocşi: 86,8%, romano-catolici: 4,7%, reformaţi: 3,2%, penticostali: 1,5%, greco-catolici: 0,9%,

27

unitarieni: 0,3%, musulmani: 0,3%, mozaici: 0,1%, evanghelici (Confessio Augustana): 0,1%. Şi celelalte

8 culte recunoscute de lege au, fiecare, mai puţin de 1% adepţi.

Doar 0,1% s-au declarat atei şi tot 0,1% nu şi-au declarat religia.

CULTELE NECREŞTINE DIN ROMÂNIA

Cultele necreştine din România, admise de lege, sunt: Cultul mozaic şi cel musulman.

1. CULTUL MOZAIC

Relaţiile dintre ortodocşii români şi evreii de pe teritoriul României au fost sub cele mai bune

auspicii până la apariţia legionarismului, în secolul trecut. De influenţă fascistă şi puternic sprijinită

politic, mişcarea legionară şi-a revendicat de la început apartenenţa la ortodoxia militantă, existând repere

pentru a considera multe din acţiunile ei ca fiind de tip terorist – fundamentalist. Pusă fortuit sub protecţia

Arhanghelului Mihail, beneficiind şi de aportul unor clerici ortodocşi membri sau simpatizanţi, Legiunea

s-a dorit a fi expresia faptică a chatarsis-ului apocaliptic al răului, realizat prin sabia de foc a

Arhanghelului. În conceptul de „rău” ce trebuia anihilat intrau, de-a valma, toţi opozanţii mişcării:

instituţii ale statului, partide politice, organizaţii şi secte religioase, culte şi etnii. De la început trebuie

precizat că Biserica Ortodoxă Română – ca instituţie – nu a relaţionat cu mişcarea legionară, iar

majoritatea ortodocşilor români şi-a păstrat toleranţa şi buna colaborare cu semenii – indiferent

etnie sau orientare religioasă. Din păcate, datorită dictaturii politice, precum şi conjuncturii istorice

nefavorabile (iminenţa războiului şi, mai apoi, izbucnirea lui), Biserica Ortodoxă Română nu s-a situat

nici pe o poziţie de condamnare fermă a legionarismului şi susţinătorilor lui, fapt care i-a atras acuzaţia de

colaboraţionism. În câmpul misionar, ne confruntăm cu răspândirea de produse literare licenţioase, care

acordă un nemeritat rol negativ ortodoxiei în acţiunile de persecutare a unor grupări religioase de către

legionari; şi parcă reproşurile venite din partea unor lideri evrei pălesc în faţa unor „produse” gen

Credinţa adevărată a pastorului baptist Iosif Ţon (Oradea, numeroase ediţii) sau broşurile iehoviste

Martorii lui Iehova din România sau Martorii lui Iehova îndeplinind în unitate voinţa lui Dumnezeu pe

întregul pământ.

Revenind la cultul mozaic, trebuie menţionat şi faptul că prezentarea pogromului fascist-legionar

contra evreilor depăşeşte mult limitele realităţii; fără a contesta evidenţa lui, se impune disocierea

fenomenului de interesele vindicative mercantile şi înfăţişarea proporţiilor sale reale12.

În timpul comunismului, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Cultul mozaic s-au

desfăşurat sub bune auspicii. Reţine atenţia figura emblematică a rabinului şef Moses Rosen.

În prezent, nu se semnalează interacţiuni de natură prozelitistă. O atenţie specială trebuie acordată

publicităţii făcute cultului de către personaje din lumea show-biz (Mihaela Rădulescu), migraţiei

12 A se vedea Prof. Dr. Ion Coja, Protocoalele Kogaionului, Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 2004.28

muncitorilor români în Israel, intensificării pelerinajelor româneşti la locurile sfinte, dar şi focarelor de

conflict şi terorismului internaţional, avându-i drept ţinte pe evrei.

2. CULTUL MUSULMAN

După secole de existenţă zbuciumată, în care românii au făcut faţă nu numai intenţiilor otomane

politic expansioniste, ci şi unei ofensive a mahomedanismului, care a produs atât martiri (Sf. Brâncoveni),

cât şi apostaţi (Mihnea Turcitul), Războiul de Independenţă a adus mult aşteptata pace, atât în plan

geostrategic, cât şi confesional. Într-un areal bine definit (cu preponderenţă, în Dobrogea), ortodocşii şi

musulmanii din România duc un trai de colaborare paşnică.

În zilele noastre, misionarii ortodocşi se confruntă cu următoarele situaţii speciale:

- invazia unor credincioşi musulmani din ţările arabe, mai cu seamă în perioada imediat următoare

evenimentelor din 1989, a avut drept consecinţă formarea unor familii mixte: femeile ortodoxe

căsătorite cu musulmani suferă pierderea identităţii religioase: dacă nu trec la mahomedanism, cel

puţin copiii sunt crescuţi în religia tatălui.

- terorismul internaţional şi prezenţa trupelor româneşti în zonele de conflict (nejustificată şi

criticabilă, din punct de vedere ortodox) au atras mânia unor grupări fundamentaliste, care au

inclus România între ţintele răzbunărilor fanaticilor musulmani.

- migraţia musulmanilor în Europa şi creşterea numărului de aparţinători ai acestui cult, prin acţiuni

prozelitiste incluzând: promovarea exemplului personal, a respectului faţă de unitatea familiei, a

altor principii de viaţă enunţate de Coran. Şi în România s-au tipărit broşuri de promovare a

mahomedanismului cu descriere a valorilor Coranului şi tentă de convertire a ortodocşilor români.

Notă: între cultele necreştine, pot fi considerate şi cele pseudo-creştine, precum Martorii lui Iehova.

Bibliografie: Al-Tantawi, Ali, Introducere generală în islam, Ed. Islam, 1998.

CULTELE NEOPROTESTANTE DIN ROMÂNIA

Vom analiza, pentru fiecare cult în parte, din punct de vedere misionar, un scurt istoric, un sumar

de doctrine eretice specifice, elemente de organizare şi de ritual, pătrunderea şi dezvoltarea lui în

România, factori de proliferare prozelitistă şi contracararea lor.

1. CULTUL CREŞTIN BAPTIST

A) Scurt istoric

29

Derivă din secta anabaptiştilor, înfiinţată de Nicolas Storch şi influenţată puternic de Thomas

Münzer, fost adept al lui Luther, care, în 1517 se desparte de el, numindu-l „carne ghiftuită” pentru că nu

a promovat Reforma şi în sfera socială. Are loc un război ţărănesc, încheiat cu înfrângerea lui Münzer în

1525.

Învăţăturile anabaptiştilor:

- necesitatea botezului din nou, prin scufundare, nu prin stropire

- tăgăduirea Bibliei: adevărata Revelaţie – raţiunea

- erau contra stăpânirilor lumeşti

- Raiul pământesc de 1000 de ani

- Hristos – simplu om

- Tainele – comemorative

1532 – se răscoală sub conducerea lui Thomas Backhold.

Reorganizator: Simon Menon, care face o călătorie misionară în Europa.

Apariţia baptiştilor în forma actuală e legată de numele lui John Smith – pastor puritan care, în

1608, emigrează din Anglia în Olanda. Se ridică împotriva botezului pruncilor şi va sfârşi atras de

menoniţi.

Un adept al său, Thomas Holwys, revine în Anglia şi va înfiinţa prima Biserică Baptistă la Londra.

Se vor diviza în două grupuri: Baptiştii generali (ai lui Holwys, promovau conceptul de mântuire

universală) şi Baptiştii particulari (ai lui Henry Jakob, credeau în mântuirea prin predestinaţie). Se unesc

în 1791, dar vor cunoaşte multe alte divizări.

B) Doctrina

- sola scriptura, sola gratia, preoţia universală

- cred în Sf. Treime

- condiţiile mântuirii: 1. sola fide (fără fapte), 2. pocăinţa

- „Simboluri”: Botezul (rezervat adulţilor) şi Cina Domnului – cu pâine frântă şi vin

- Biserica – nevăzută; rugăciuni numai pentru vii

- Eshatologie: milenarismul, „starea intermediară” a sufletelor până la Parusie

C) Cultul

- zi dedicată: duminica (şi unele sărbători)

- casa de rugăciune: sală, cu baptister, balcon, instrumente

- ora de rugăciune şi ora biblică, pigmentate cu cântări (instrumentale şi corale)

- Cina: o dată pe lună

- Cununia – nu Taină, ci act solemn: cântări, urări, predică

30

- Serviciul înmormântării – acasă, cu predică şi rug. pentru vii, nu pt. morţi

D) Organizare

Alianţa Baptistă Mondială, cu sediul la Washington, din 1905

Federaţia Baptistă Europeană – 1948

Cei mai numeroşi – în S.U.A.: Convenţia de Nord şi cea de Sud

Ramuri dizidente: 1. Biserica menonită (continuatorii anabaptiştilor, au pătruns şi la noi)

2. Baptiştii de sâmbătă (proveniţi din mozaici şi adventişti)

3. Baptiştii unitarieni (neagă Sf. Treime)

4. Baptiştii vechi (au predestinaţia rigidă)

5. Baptiştii frăţietăţii (de culoare)

6. Baptiştii femeilor mironosiţe – au botezul pruncilor şi ierarhie feminină

7. Baptiştii cufundători

8. Baptiştii „celor 6 porunci” (un cod V.T.+N.T.)

E) Pătrunderea şi dezvoltarea în România

Karl Scharschmit – primul baptist ce emigrează în România şi fondează o biserică baptistă la Bucureşti în

1856

Augustin Liebig – botează, în 1865, mai multe persoane în Dâmboviţa

Antol Novak şi Mihaly Kornay – răspândesc mişcarea în Bihor, Arad, Târgu Mureş, apoi în Dobrogea

Adorian – absolvent al Seminarului Baptist din Hamburg – devine pastor la Bucureşti

1921 – primul Congres – la Buteni (Arad)

Figurează în Legea Cultelor din 1928, ilegali între 1942-1944, recunoscuţi în Legea Cultelor din 1948.

Astăzi: Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, cu 2 Facultăţi (Buc. şi Oradea) şi 3 licee: Buc,

Timişoara, Cluj. Au 110.000 de adepţi.

Organizare: filii, biserici, comunităţi, uniune. Uniunea – condusă de un Comitet, ales de Congres.

Revista: Îndrumătorul creştin baptist

F) Prozelitismul baptist

Promovează expresia: „poporul baptist” – cuprinzând nu numai proprii adepţi, ci şi reprezentanţii altor

culte (potenţial convertiţi).

Cultivarea afectivităţii şi sensibilităţii: spectacole, botezuri, căsătorii, excursii, ziua mamei, ziua copilului,

majorat, acţiuni sociale.

31

Job-uri dedicate: muzicieni, medici, ingineri, profesori. Fac prozelitism la locul de muncă („datorie faţă

de Hristos”).

Meserii, burse, ajutoare, plecări în S.U.A.

Imne cântate în locuri publice: staţii feroviare, case sindicale sau de cultură.

Fac parte din Alianţa Evanghelică din România, împreună cu Evangheliştii şi Penticostalii; folosesc

Biblia „Cornilescu”, deţin Editura Stephanus.

Mijloace moderne audio-video, coruri de adulţi şi copii (notişti!); carte: „Cântările Evangheliei”.

2. CULTUL PENTICOSTAL SAU „BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ”

A) Istoric

1901 – Întemeietor: Carol Parham, pastor baptist din Kansas – susţine că asupra sa şi a unui grup de 13

persoane s-a pogorât Duhul Sfânt şi au început să vorbească în limbi

Se răspândesc mai ales în S.U.A. (California), Norvegia, Germania

B) Doctrina

Botezul cu apă nu este suficient: se desăvârşeşte prin botezul cu Duh Sfânt, care conferă daruri: vorbirea

în limbi, vindecări, profeţii. El se săvârşeşte cu su fără punerea mâinilor, înainte sau după botezul cu apă.

„Revelaţia deschisă”: Răpirea Bisericii la Parusie, Mileniul, Satan legat, apoi dezlegat, învierea

păcătoşilor, judecata.

Ritualuri: ungerea cu untdelemn a bolnavilor, consacrarea pastorilor şi a caselor de rugăciune, prin

punerea mâinilor.

Vorbirea în limbi, însoţită de tremurături, spasme, salturi, bătăi din palme, plâns.

Aşa-zise limbi „îngereşti”- bolboroseli.

Duhul Sfânt – creatură, „locţiitorul lui Hristos pe pământ”.

Text invocat: I Cor. 14,2: „în limbă insuflată, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu” în comparaţie cu:

Fapte 2, 1-12: apostolii au vorbit oamenilor, în peste 15 limbi.

Adevărul e că în Corint nimeni nu i-ar fi înţeles, dacă ar fi vorbit în limbi străine.

Motivaţia glosolaliei: predicarea Evangheliei la neamuri.

32

Marcu 16, 17-18: în limbi noi vor grăi – adică necunoscute

Fapte 10, 44-46: şi păgânii vorbesc în limbi – şi ei sunt chemaţi

I Cor. 12, 28-30: Oare toţi vorbesc în limbi? – restricţie, nu limbi inexistente

I Cor. 13,8: Darul limbilor va înceta – este o harismă, cu efect limitat la perioada apostolică. Glosolalia a

avut 3 scopuri: răspândirea rapidă şi eficientă a Evangheliei, demonstrarea puterii creştinismului, arătarea

universalităţii creştinismului.

René Poche, în cartea Lucrarea Duhului Sfânt descrie, printre alte manifestări penticostale: smucituri

violente, ţipete, lătrături, leşinuri. Înrudiţi sunt quakerii.

C) Răspândire pe glob

Grupări şi fracţiuni:

1. Credinţa Apostolică

2. Adunările lui Dumnezeu

3. Biserica lui Dumnezeu

4. Biserica Penticostală a Sfinţilor

5. Biserica Elim

6. Biserica Evangheliei depline

7. Penticostalii negri

8. Biserica Apostolică de ziua a şaptea (în România – la Cluj)

9. Biserica lui Dumnezeu Apostolică botezată cu Duhul Sfânt – Universaliştii (în România – la

Arad)

10. Biserica Nou Apostolică (condusă de Apostoli-Patriarhi)

D) În România

Primul penticostal – Pavel Budeanu, arădean întors din S.U.A. după 1910.

Ion Bododea – pastor baptist din Brăiliţa – devine şeful Bisericii lui Dumnezeu Apostolice.

Prima casă de adunare – a soţilor Bradin (1922).

Interzişi în 1925 şi 1942, dar recunoscuţi după 1944.

Au un Seminar la Buc. (Cotroceni), din 1976.

Revista lunară: Buletinul cultului penticostal.

Fac parte din Alianţa Evanghelică, deţin Stephanus.

Organizare: adunări, comunităţi, uniune. Se remarcă rromii lui Cioabă.

Primii ca număr între neoprotestanţii din România: 1,2%.

E) Cult

33

Botezul – copiilor mari (să înţeleagă că Hristos este Mântuitorul lor personal).

Cina: cu azimă şi must – se săvârşeşte fără deosebire de dată.

După Cină – spălarea picioarelor;

Căsătoriile – numai între penticostali;

Ordinaţia pastorilor şi diaconilor – în unele comunităţi, şi femei;

Zi: duminica;

Dări către Cezar, jurământul – acceptate cele către autorităţi.

F) Prozelitism

Colaborări suspecte de corupţie cu unele autorităţi locale: amplasarea de case de rugăciune fără

autorizaţie;

Broşuri;

Oferirea „darurilor Duhului”;

„Vindecări” divine, care uneori eludează ştiinţa medicală;

Atacuri la adresa Ortodoxiei;

Atragarea membrilor familiilor şi cunoscuţilor;

Foarte mulţi adepţi copii şi tineri.

3. CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE ŞI CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURĂ

A. EVANGHELIŞTII

Cultul evanghelist apare în Elveţia, în sec. XIX; se numesc Chrétiens. Zic că Însuşi Hristos este

Întemeietorul lor.

Au un amestec din doctrina zwingliniană, calvină, baptistă.

a) Specific doctrinar

Botezul e unul, dar are 3 feţe: a)cu apă

b)cu Duh Sfânt (concomitent sau ulterior faţă de cel cu apă)

c)botezul „în moartea Domnului” – starea cea mai înaltă de sfinţenie

Botezul – la maturitate

34

Cina (masa) Domnului – act comemorativ la care Hristos este de faţă. Se face cu pâine (simbol al unităţii

Bisericii) şi vin.

Parusia are 2 etape: 1. tainică: Hristos va veni să răpească Biserica şi nu va atinge pământul; numai

Biserica îl va vedea. 2. publică, la 7 ani de la răpire. Satana va fi legat 1000 de ani (împărăţia păcii pe

pământ). Duşmanii vor fi nimiciţi, iar drepţii înviaţi.

3 categorii de participanţi la mileniu, după Apoc. 20,4: scaunele de domnie şi judecată, sufletele martirilor

şi cei ce nu s-au închinat fiarei şi n-au primit semnul ei.

4 judecăţi: - a celor credincioşi în cer

- a celor aflaţi în viaţă la Parusie, când vine Mileniul

- a păcătoşilor, la sfârşitul Mileniului

- a diavolilor

3 ceruri: - atmosfera

- stelele / acestea la judecată vor arde

- raiul, rezervat îngerilor şi drepţilor

La Parusie se va face convertirea iudeilor „ca o înviere din morţi”.

b) în România

Primul evanghelist este misionarul englez Broadbent, apoi elveţianul François Bernay, care ţine adunări

în Bucureşti (P-ţa Galaţi) şi i se alătură personalităţi precum Negruzzi şi Brăiloiu.

Sora sa, Sarah Bernay, îi evanghelizează pe saşii din Râşnov, Codlea, Sibiu, Cisnădie.

În 1909, fam. Bernay e expulzată. Sarah se refugiază la Rusciuc, păstrând legătura cu evangheliştii

români.

„Evanghelizarea” este continuată de oameni simpli, conduşi de Ioan Petrescu.

În 1912, arhitectul elveţian Buhrer se stabileşte la Ploieşti, unde înfiinţează o „adunare” şi prezintă

autorităţilor spre aprobare un „statut”.

Grigore Fotino Constantinescu – se autointitulează „primul predicator evanghelist român”. Fiu de ofiţer,

stă 4 ani în Elveţia, se întoarce, dar, odată cu începerea războiului din 1914, se retrage la Iaşi, unde

deschide o casă de rugăciune, numindu-se „predicator evenghelist şef”. Noua grupare se răspândeşte cu

repeziciune în Moldova, Basarabia şi Bucovina. Scoate revista „Buna Vestire”, iar colaboratorul lui de la

Bucureşti, Gh. Teodorescu, editează revista „Viaţa şi lumina” şi broşuri care expun doctrina Creştinilor

după Evanghelie.

B) CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURĂ

În timpul primului război mondial, apare gruparea „Creştinii după Scriptură”, condusă de preotul ortodox

apostat Tudor Popescu, care, mai apoi, va fuziona cu „Creştinii după Evanghelie” (1937).

35

La biserica Sf. Ştefan – „Cuibul cu barză” (Bucureşti) au activat: pr. Tudor Popescu şi cântăreţul Dimitrie

Cornilescu. Pentru a scăpa de încorporare, Cornilescu intră în monahism şi se stabileşte nu la o mânăstire,

ci la moşia prinţesei Calimachi Raluca de la Stănceşti – Botoşani, unde traduce Biblia in varianta care-i

poartă numele (şi care va deveni în scurtă vreme cartea de căpătâi a tuturor sectelor). Apoi, se întoarce la

Bucureşti, unde, împreună cu pr. Tudor Popescu, aplică metode neoprotestante în biserică: renunţă la cult,

ţin şedinţe duminicale serale, practică rugăciunea liberă şi tâlcuirea proprie a Scripturii. Cornilescu se

retrage şi pleacă din ţară, iar Tudor Popescu e caterisit şi cumpără, împreună cu R. Calimachi, un imobil

în Cotroceni, pe care-l vor dedica noului cult.

Fuziunea între Creştinii după Evanghelie şi Creştinii după Scriptură este menţionată în Legea cultelor, ele

numindu-se Ramura 1 şi Ramura 2. Diferenţe: cei din Ram.1 au botezul exclusiv pt.adulţi şi acceptă

instrumentele în cult; ceilalţi nu.

Răspândire: mai ales în Bucureşti şi Ploieşti. În Banat: Andraş Gh.

c)Cult

-Case de rugăciune

-educaţia copiilor se face în adunare

-intrarea în comunitate se face în urma catehizării: „l-ai primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău

personal?”

-zi: duminica. Serviciul include, atât dimineaţa, cât şi după masă: rugăciuni, Cina Domnului, ora de

evanghelizare.

-unele sărbători, după influenţă tudoristă, inclusiv în cinstea sfinţilor

-servicii cultice şi în prima săptămână a anului, în săptămâna mare precum şi miercuri şi joi seara.

-cultul e condus de presbiteri

-nu au zeciuieli, ci „donaţii benevole”.

-Comunitatea: Adunarea locală. O dată pe an are loc Conferinţa religioasă (a Adunărilor).

d)Prozelitism

-Relaţii cu străinătatea: campanii de „evanghelizare” ale Evangheliştilor străini pe stadioane

-0,2% adepţi

-Alianţa Evanghelică, Stephanus

-atragerea membrilor familiilor

-convingerea celor nesiguri în credinţă

-distribuirea gratuită de Biblii (Cornilescu) – ediţii integrale sau fragmentare.

36

4. CULTUL ADVENTIST DE ZIUA A ŞAPTEA

A) Istoric

Denumire: de la adventus – venire şi ziua sabatului = învăţături doctrinare de bază

Venirea a 2-a, numită şi Parusie (de la paristimi – gr.) a preocupat dintotdeauna pe creştini. Este strâns

legată de conceptul de „mileniu”. Mileniştii apar încă din secolul I. Sub o formă simbolică, susţin

hiliasmul şi unii dintre Părinţii şi Scriitorii Bisericeşti, dar, încă de la început, acesta este considerat

erezie.

Prezicerea Parusiei:

-anul 1000

-Fifth Monarchy Men (în timpul lui Cromwell)

-Swedenborg (Biserica Noului Ierusalim) – pretinde, în 1743, că a descoperit lumea spiritelor bune şi rele.

Aici, susţine el, au avut loc a doua venire şi judecata în 1757.

Adventismul:

1831 – William Muller – fermier baptist din Massachusetts – a început să predice despre sfârşitul lumii:

parusia şi mileniul, calculate de el a se petrece în 1843.

Calcul bazat pe textul Daniel 8,14: „curăţirea templului peste 2300 de zile”, înţelese drept ani, socotiţi de

la 457 î.Hr. (robia babilonică) = 1843.

Anul trece fără a se petrece nimic, dar un discipol al lui Muller, Samuel Snow, susţine că e o greşeală de

calcul, iar data exactă e 10 octombrie 1844, pentru că anul mozaic începe toamna.

Data e cunoscută ca „nebunia de la Boston”- mulţi îşi vând averile, aşteptând înfriguraţi parusia. Muller

recunoaşte că s-a înşelat. Se creează derută; au loc divizări.

Continuatoarea lui Muller va fi metodista Hellen White, cunoscută cu dezechilibre psihice. Ea

reinterpretează textul Daniel 8,14 în sensul curăţirii sanctuarului ceresc. Deci, calculul n-a fost greşit;

Hristos a venit, dar pe nori.

Influenţată de căpitanul de vas Joseph Bates, ea are „revelaţia” Sabatului.

1860 – Conferinţa Generală – se înfiinţează Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

White are, în continuare, peste 2000 de „viziuni”, până la moarte (1915). Va fi numită de adepţi „spiritul

profetic”.

B) Doctrine şi practici specifice

-Parusia în chip nevăzut în 1844 = curăţirea Sanctuarului ceresc – lucrare de judecată ce se va încheia

odată cu timpul lăsat pentru pocăinţă oamenilor.

-Sola Scriptura, sola fide, sola gratia.

-credinţa în Sf. Treime

37

-egalitatea legii V.T. cu cea a N.T. Consecinţe: sabatul, zeciuiala, mâncăruri curate şi necurate, abţinerea

de la alcool şi tutun.

-Botez la maturitate

-Predica: necesară (prozelitism)

-sufletul e muritor

-Cina Domnului – cu azimă şi must (simboluri), se face de 4 ori pe an, unită cu rânduiala spălării

picioarelor.

-la sfârşitul mileniului, cei drepţi înviaţi în cer coboară pe pământ, iar satana şi păcătoşii înviaţi sunt

distruşi. Începe acum raiul pământesc. Nu cred în iad şi chinuri veşnice.

C) Organizare în lume

80 de Uniuni, 10 Diviziuni şi, mai presus, Conferinţa Generală, cu sediul la Washington din 1862.

Deţin: 5 universităţi în S.U.A., 4500 de şcoli, 500 de spitale şi clinici, 30 de avioane şi nave, 40 de fabrici,

50 de edituri.

Fostul preşedinte R. Reagan – adept.

D) În România

1870 – Piteşti: Mihail Czechowski şi, mai apoi, Toma Aslan

1881 – Sarighiol, Dobrogea: etnici germani şi rusul Babienco

1900-1906 – Bucureşti: Petre Paulini (student la medicină) şi ofiţerii Demetrescu şi Panaitescu, toţi şcoliţi

la Seminarul Adventist în Germania

1907 – prima Conferinţă adventistă

1920 – primul Congres, care generează Uniunea Comunităţilor Adventiste, organizată, mai apoi, în 6

„Conferinţe”, după provinciile istorice româneşti. Deţin un Seminar la Focşani (actualmente, la

Bucureşti).

1942-44 – interzişi, apoi vor figura în Legea cultelor din 1948.

Organizare actuală: comunitatea, conferinţa şi uniunea de conferinţe.

Publicaţie: Curierul adventist

E) Cultul

Case de rugăciune cu: amvon, baptisteriu, scaune, loc pt. cor, orgă, instrumente, instalaţii moderne

Zi: sâmbăta – care începe de la apusul de vineri

Vineri seara: cântece, rugăciuni, citiri, predică

Sâmbătă: dim.: ora de rugăciune, Şcoala de sabat şi predica

38

După-masă: o oră specială (de rugăciune, muzicală, pt. caritate sau pt. familie – prin rotaţie)

Botez la majorat, printr-o singură scufundare

Cina – o dată la 3 luni, sâmbăta. Cei ce se împărtăşesc anunţă acest lucru printr-un bilet sau prin ridicarea

mâinii. Se uneşte cu spălarea picioarelor, pe perechi (bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei).

Cununia: duminica sau în alte zile (nu sâmbăta).

Serviciul înmormântării: acasă + cimitir

Punerea mâinilor: sâmbăta, se efectuează de către juriul de pastori. Ordinaţia se dă şi femeilor.

F) Prozelitism

-Actualizarea studiilor biblice

-Burse tinerilor studioşi: Conservator, Medicină etc.

-speculează frica de Eshaton

-Control asupra adepţilor: mutarea cu domiciliul se face numai cu scrisoare de recomandare

-Nu se admit căsătorii mixte, ci numai cu convertirea prealabilă a soţului /soţiei

-sistem educaţional: şcoala de sabat

-cinstirea ostentativă a sâmbetei: afişe, solicitări privind programarea unor examene sau alte activităţi

duminica, nu sâmbăta.

-microgrupuri profesionale – echipe de meseriaşi care nu lucrează sâmbăta

-oferte de job-uri în Spania, S.U.A., Israel

-concerte, spectacole

G) Dizidenţe

Adventiştii reformişti (în România – Gh. Catană, în Ardeal)

„Profetul” Satmari din Piatra Neamţ – „familii edenice”

Bibliografie: Armour, Michael D., Ph.D., Un ghid al Bibliei pentru începători, Ed. Charta, Sf. Gheorghe,

2000, Bunaciu, Ioan (bap.), Istoria răspândirii credinţei baptiste, Ed. Univ. din Buc., Călugăreanu M.,

Adventismul şi dreapta credinţă, Tip. Mân. Neamţu, 1924, Chirică, pr. Petru, Feriţi-vă de adventişti,

evanghelişti, baptişti şi milenişti, Tipografia cooperativă, Iaşi, 1930, Dan Paul (bap.), Adevărul despre

mişcarea adventistă, Ed. Alfa-Omega, Bucureşti, 2002, David, Diac. Prof. Dr. Petre I., Misiunea creştină

astăzi. Neoprotestanţi vechi şi noi. Secte religioase şi grupări anarhice, în G.B., An L (1992), Nr. 1-3;

Deheleanu, pr. Petre, Manual de Sectologie, Arad, 1948, Idem, Glossolalia sau vorbirea în limbi ca dar

harismatic, Ed. Ep. Aradului,1949, Felea, pr. Ilarion, Ereticii şi rătăcirile lor doctrinare, Ed. România

creştină, Buc., 1999, Heijkoop Henk L.(ev.), Scrisori către tineri, G.B.V., Dillenburg, 1991; Ilie, arh.

Cleopa, Călăuza în credinţa ortodoxă, Ed. Ep. Romanului, 2000, Menzies W., Horton S. (pent.), Doctrine

39

biblice. O perspectivă penticostală, Ed. Life Publishers, Oradea, 1999, Moise Antal, Doctrina şi

misiunea baptistă din perspectiva ortodoxă, Braşov, 2004; Moldovan, Aron, Doctrine biblice, Centrul

adventist de resurse şi documentare, Cernica, 2004, Moldovan, Vilhelm, Manualul doctrinelor biblice

A.Z.Ş., Ed. Viaţă şi Sănătate, Buc., 1992, Panaghiotidi, P., Rătăcirea penticostalilor, ed. Orthodoxos

Kypseli, 1993, Popovici, Petru (ev.), Eşti sigur?, Ed. Liga Bibliei, Buc., 2004; Pyle, dr. Larry (bap.), Stop

mersului la biserică! Modelul de a fi Biserica lui Hristos, Ed. Shalom, Oradea, 2002; Simeon, pr. Adrian,

Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, Smith, Uriah (adv.), Explicaţia profeţiilor

lui Daniel şi Apocalipsa, f. ed. şi loc, 2001, Tache, Sterea, Credinţă şi misiune, Ed. Sf. Arhiep. Buc.,

1999, Ţon, Iosif (bap.), Să ne cunoaştem crezul, 1998, Weber, Max, Les sectes protestantes et l’esprit du

capitalisme, Ed. Flammarion, Paris, 2000; White, Ellen G. (adv.), Hristos, lumina lumii, Ed. Viaţă şi

sănătate, Buc., 2002, (sau, mai aproape de titlul original: Idem, Tragedia veacurilor, Ed. Viaţă şi sănătate,

1981), Idem, Calea către Hristos, Ed. Prisma, Tg. Mureş, 1999.

MIŞCĂRI DIZIDENTE ÎN LUMEA NEOPROTESTANTĂ

1. ADVENTIŞTII REFORMIŞTI

Dizidenţă în cadrul Cultului Adventist de ziua a şaptea

Hellen White – „spiritul profetic” – şi-a ales 12 femei profetese. Între ele se impune Margaret Rowen din

Los Angeles.

Ea pretinde că White i-a descoperit noi secrete: refuzul înrolării în armată pentru păstrarea eternei păci,

inutilitatea căsătoriei, interzicerea consumului de carne. Cultura este de la Antihrist. Se păstrează, evident,

cinstirea sabatului.

Prezenţi în Europa: Germania şi România (un sas – Kramer)

Există la umbra Cultului Adventist de Ziua a Şaptea; difuzează broşuri: Solul misionar şi Păzitorul

adevărului.

Sunt demascaţi de Petre Paulini, în cartea sa Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi.

Folosesc multe din scrierile lui White; adesea sunt confundaţi cu adventiştii de ziua a şaptea.

Mai nou, promovează regimul lacto-vegetarian prin publicaţii, cărţi şi reţele de magazine „naturiste” de

tip „Plafar”.

Bibliografie: Nicolici, D., Adventiştii de ziua a şaptea şi Mişcarea de Reformaţiune, Ed. Păzitorul

Adevărului, 1933,

2. MARTORII LUI IEHOVA

Alte denumiri: studenţi în Biblie, milenişti, russellişti.

40

a) Istoric

Fondator: Charles Taze Russell – presbiterian de nuanţă pietistă, apoi adventist. Bogat, călătoreşte la

Locurile Sfinte şi-şi sistematizează primele idei doctrinare: iminenţa sfârşitului lumii, inexistenţa iadului,

conceptul de Armaghedon, mileniul.

Strânge, în 1872, primii „studenţi în Biblie”. Acordă o mare importanţă V.T.

Specificul acestei grupări: predilecţia pentru calcule ale Parusiei. Exemple:

1874 – primul eşec, dar şi prima „consolare”: „Hristos vine ca un fur”.

1875 – de la 625 î. Hr. – anul robiei şi ultimul jubileu, se adaugă 50 de jubilee (2500 de ani), pentru a se

ajunge la Mileniu – Marele Jubileu.

1878 – înviază şi apostolii, la 3 ani şi ½ de la venirea „în duh”

1914 – o nouă venire „pe nori”, Hristos îşi strânge aleşii (144.000) cu care va guverna din cer peste

paradisul pământesc. Această lucrare continuă şi astăzi, iar încheierea ei este iminentă. Calculele pt. acest

an se bazează pe textul Apoc. 12, 6-14 – echivalenţa între 1260 de zile şi sintagma: o vreme, vremuri şi

jumătate de vreme. Forţând lucrurile (considerând pluralul vremuri ca dual), iehoviştii adună: 3 timpuri şi

½, care trebuie socotite în cele 1260 de zile, rezultând un timp = 360 de zile. 7 timpuri = 360x7=2520 zile

(606 î.Hr. – 1914 d.Hr.).

1925 – noul lider, Rutherford, afirmă: „starea de lucruri a lui Satan diavolul se va termina până cel mai

târziu la 31 decembrie 1925”. Calcul: primul jubileu al lui Moise a avut loc în 1575 î.Hr. Adunând 70 de

jubilee (3500 de ani) rezultă anul 1925.

1975 – propus de un alt lider, N.H. Knorr. Calcul: de la facerea lumii până în 1975 sunt fix 6000 de ani

(cele 6 zile ale creaţiei), care se continuă cu odihna milenistă (ziua a 7-a).

2000 – îi fascinează pe iehoviştii de rând; capii, însă, sunt reţinuţi. După atâtea eşecuri, preferă o variantă

ambiguă : sfârşitul lumii va veni până la trecerea generaţiei aflată în viaţă în 1914, anul venirii lui Hristos

pe nori.

De la apariţia lor, iehoviştilor le sunt interzise manifestările, datorită orientărilor lor antisociale şi

antinaţionale. Rutherford şi alţi lideri au fost închişi între 1916-1919, datorită îndemnurilor antimilitare.

Vor interpreta acest fapt ca pe o împlinire a profeţiei apocaliptice a martorilor credincioşi, care vor învia

după 3 zile şi ½ (Apoc.11,11).

B) Doctrina

-numele lui Dumnezeu – Iehova – prezent în traducerea lor eretică a Bibliei (New World Translation) de

7210 ori

-nu cred în Sf. Treime

-Hristos e „cel mai mare om care a trăit vreodată”. Anterior întrupării, dar şi după aceasta, e confundat cu

Arhanghelul Mihail

41

-Duhul Sfânt – energie impersonală

-calculează parusia, evidenţiază „semnele” ei, susţin frenetic mileniul – împărăţie pământească de 1000

de ani

-nu cred în suflet, nici în iad şi chinuri

-învierea aleşilor „din memoria divină”

-împărţirea celor mântuiţi în clase: 144.000 de „martori” vor guverna în cer cu Hristos, restul pe pământ

-citesc şi interpretează Biblia asiduu, în special cărţile Daniel şi Apocalipsa, cu descrieri terifiante:

Armaghedonul – război final între bine şi rău

-nu cinstesc pe Maica Domnului, sfinţii, moaştele

-neagă crucea; afirmă că Hristos a fost răstignit pe un par

-nu au sărbători şi sunt foarte ostili atât celor creştine (Paşte, Crăciun), cât şi celor laice

-nu au Sf. Taine

-prozelitismul – cerinţă expresă; ridicat la rang de dogmă

C) Practici ce contravin moralei creştine

-interzicerea transfuziilor, a altor tratamente medicale, vaccinuri, transplanturi

-refuzul apărării patriei: guvernarea mondială – „regatul lui Iehova”, nerespectarea drapelelor, imnelor,

refuzul exercitării dreptului la vot;

-izolarea socială, refuzul contactelor cu „nemartorii” în afara întâlnirilor prozelitiste

-acuzaţii de posedare demonică a tuturor organizaţiilor religioase, sociale, politice, naţionale şi

internaţionale

D) În România

-ardeleanul Ioan B. Sima, întors din S.U.A. în 1920 – primul promotor; în 1927 îşi dă seama de rătăcirea

milenistă

-preiau organizaţia ungurii Kiss şi Szabo

-interzişi între 1927-1944 şi 1948-1989

-încearcă să organizeze un congres mondial la Bucureşti în 1996 – respins

-recunoscuţi drept cult în 2000

E) Prozelitism

-în familie şi societate – vizite celebre pentru studii „gratuite” ale Bibliei la domiciliu

-unele semnale de violenţă, prectici imorale

-revistele cu cel mai mare tiraj de pe glob: Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, broşuri, pliante, cărţi

42

-cartea: Să aducem argumente din Scripturi – manual de prozelitism

-congrese megalomanice pe stadioane

-sistemul educaţional: şcoli particulare, forme de grupare impuse, respingerea internatelor şcolare

-restricţii: T.V., P.C. (pentru membri); folosirea lor pt. publicitate

F) Cult

- 5 adunări /săptămână, dedicate pregătirii activităţilor prozelitiste: Întrunirea de serviciu, Şcoala de

minister teocratic, Întrunirea publică, Studiul Turnului de veghere, Studiul de carte

-clădiri: „Sălile Regatului”

-congrese

-prozelitism normat: rapoarte de teren

-nunta, înmormântarea – prilejuri prozelitiste

-„comemorarea morţii lui Isus” – întâlnire anuală cu un numeros public

-botez în piscine, la congrese

- recunoaşterea drept cult religios – tendinţă de autodeterminare, stârneşte mânia unor aripi extremiste

(ex.: dizidenţa Asociaţia Credinţa Adevărată a Martorilor lui Iehova din România – cu sediul la Cluj,

care reproşează, în principal, organizaţiei-mamă, tocmai acest tip de colaboraţionism cu statul

„satanizat”).

Bibliografie:

Scrieri despre Martorii lui Iehova: Pr. dr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului Martorilor lui

Iehova, Ed. Insei Print, Buc., 2005, Idem, Martorii lui Iehova – sunt ei creştini?, Ed. România creştină,

Buc., 1999; Constantinescu Şerban, Năzbâtii teologice sau falsa mărturie a aşa zişilor martori ai lui

Iehova, G.B.V., Dillenburg, 1990; Mureşan, Asist. Dr. Radu Petre, Martorii lui Iehova pe calea

instituţionalizării. Problema adaptării unui discurs sectar, AFTOUB 3 (2003-2004), p. 555-573.

Cărţi iehoviste apărute în româneşte (editor: Societatea Watch Tower): Tu poţi trăi întotdeauna în paradis

pe pământ(1986), Cunoştinţa care conduce la viaţa veşnică (1995), Să vină regatul tău!, Tinerii se

întreabă: răspunsuri practice (1993), Să aducem argumente din Scripturi (1989), Cum a apărut viaţa,

prin evoluţie sau prin creaţie? (1988), Să ne apropiem de Iehova (2002), Cel mai mare OM care a trăit

vreodată (1995), Securitate mondială sub domnia „Prinţului Păcii” (1990), Ce ne învaţă în realitate

Biblia? (2005), Să acordăm atenţie profeţiei lui Daniel!(1999), Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu sau al

oamenilor? (1991), Există un Creator care se interesează de voi? (1998), Profeţia lui Isaia – lumină

pentru întreaga omenire (vol. 1-2, 2000), Cartea mea cu relatări biblice (pt. copii, 1983), Apocalipsul –

43

grandiosul său apogeu este aproape! (1991). Biblia iehovistă: Traducerea Lumii Noi a Sfintelor

Scripturi. Noul Testament: Scripturile greceşti creştine.

3. Nazarinenii

-numiţi şi pocăiţi

-„urmaşii” celor ce practicau nevoinţele în pustia Iordanului – actualmente în „pustia lumii”

a) Istoric

Ioan Iacob Würz – ţesător din Basel - şi Samuel Frölich – comerciant

-vedenii, viziuni, comentarii „inspirate”, comunicări cu îngerii

-dictarea de la Duhul- 1830 – corectează reformatorii anteriori

-formează „comuna nazarineană”

-1850 – se „primeşte din cer” o „scrisoare de la Apostolul Ioan”: „Hristos s-a dezbrăcat de trup anterior

înălţării”.

-3 epoci: a Tatălui – până la Iisus, a Fiului – până la 1826, a Duhului (a noii Biserici)

-lideri şi adepţi cunoscuţi cu epilepsie şi schizofrenie

b) Doctrina lui Würz:

-neagă Sf. Treime

-Hristos a leşinat pe cruce

-familia este un păcat

c) Frölich

Pastor calvin la Basel

- 1825 – pretinde că i s-a arătat însuşi Dumnezeu

- 1832 – trece la baptism

- Scrie 5 scrisori contra tuturor Bisericilor

- Mărturisirea publică, impotrivirea faţă de stat, s-a căsătorit „nelegitim”

- Adepţii lui se răspândesc şi în Ardeal (Arad, Bihor), printre unguri

Doctrina:

-pocăinţa obligatorie

-botez între 7-14 ani; după botez, păcat nu mai există – omul nu mai poate păcătui

44

-celelalte Biserici – instituţii omeneşti

-mileniul

-interzic jurământul şi apărarea patriei

-toate instituţiile publice (şcoală, presă, radio, TV) – ale lui Antihrist

-predica e liberă pentru oricine

-2 categorii: „prieteni” – cei ce se pregătesc pentru botez – şi „fraţi” – botezaţi

-interzise: distracţii, tutun, alcool, vorbe urâte

-practică excluderea (definitivă).

d) Cult:

-rugăciunea de seară – în gând

-simboluri: Botez şi Cină. Ceremonii simple

-cântări: Noua harfă a Sionului

-rugăciuni pentru morţi şi credinţa în sfinţi – introduse de Lindl – fost preot catolic

-case de adunare înzestrate

-zile de adunare: duminica, joia (uneori miercuri)

-în România au fost interzişi, dar caută să-şi oficializeze statutul. A nu se confunda cu Creştinii după

Evanghelie.

4. Secerătorii

-numiţi şi „creştinii ultimelor zile”

-scop violent: a secera=a smulge=a distruge

-lumea e câmpul; ei seceră ce au semănat alţii

-apar în Germania şi Imp. Austro-Ungar, la încep. sec. XX, când pătrund şi în Transilvania

În România

-Alexandru Török (rotar) vine din Budapesta la Timişoara, n-are prea mult succes şi se întoarce la

Budapesta

-vor activa şi alţi unguri la Braşov, unde se tipăreau foi volante: Muncitorii secerişului

-după 1924 – Gh. Munteanu din Bacău

-interzişi în 1929 şi 1942. Nu s-au mai semnalat; se pare că îşi duc existenţa sub paravanul altor grupări

(iehoviştii)

45

Doctrina

-se pretind cei din parabola cu lucrătorii viei (ultimii angajaţi)

-glosolalie: „înţeleg limbi omeneşti şi îngereşti”

-Calcule: Noe a preînchipuit pe Hristos. La 600 de ani a intrat în corabie; la anul 600 d. Hr. a venit

potopul de naţiuni. Potopul a ţinut un an = 360 de zile (ani), adunate la 600 – rezultă anul 960 d. Hr., ziua

tocmirii lucrătorilor în vie. Această „zi” nu e una obişnuită, ci un mileniu (1000 de ani), care trebuie

împărţit în două: „zi” şi „noapte” (500+500). Adunând 500 la 960 rezultă anul 1460, când începe lucrarea

de cercetare a viei, care durează tot o „zi”, împărţită în străji: 4 străji ziua şi 4 noaptea (o strajă având 125

de ani – 1000:8).

Straja I: 1460-1585 – lucrătorii Reformei (perioadă grea)

Straja a II-a: 1585-1710 – anabaptişti, menoniţi, baptişti

Straja a III-a: 1710-1835 – cercetători, calculatori, vizionari, milenişti

Straja a IV-a: 1835-1918 – doar „2 ore” (83 de ani) – intră în vie adventiştii

În 1918 începe „ceasul al 12-lea” – secerătorii.

5. Betaniştii

-sunt consideraţi „reformatori în Biserica Reformată”

-reprezentanţi ai curentului pietist

-viaţă ascetică riguroasă, interzicerea legăturilor cu lumea

-etimologie: de la Betania – locul faptelor minunate săvârşite cu Marta, Maria şi Lazăr şi al înălţării lui

Iisus

-curentul pietist apare în S.U.A., fiind promovat de pastorul F.E. Klark (iniţial presbiterian). Răspândire

între metodişti şi baptişti, în Anglia, Australia şi India.

-Doctrină: spovedania e publică, „sinceră”, „întru Hristos”.

-Alte practici: rugăciuni pietiste, citiri zilnice din Scripturi

-s-au numit şi Christian Endeavour (Străduinţa Creştină).

-În România: între pastori reformaţi maghiari. Ex.: dr. Kecskemety Stefan din Cluj, care editează revista

„Mica oglindă”.

Scop: Înnoirea Bisericii Reformate (vor forma o Federaţie transilvăneană)

Prozelitism: -înstrăinarea adepţilor de societate (progresul = emanaţie satanică)

-împart oamenii în clase opuse: convertiţi şi păcătoşi

-răspândire între maghiari;

-promovarea unor concepte antiromâneşti (au nostalgia Imp. Austro-Ungar; nu sunt străini de violenţele

inter-etnice din Transilvania după ‘89).

46

Bibliografie:

SECTE MISTICE ŞI MALADIVE ÎN LUMEA SLAVĂ

Cauza principală a apariţiei lor: creştinarea forţată, necunoaşterea învăţăturii creştine

1. BOGOMILII

Etimologie: - de la întemeietorul lor: pr. bulgar Ieremia (sec. X), numit Bogomil (prietenul lui Dumnezeu

– mila lui Dumnezeu – Dumnezeu miluieşte). După izv. pr. Cosma din Tesalonic, el a existat în realitate;

după Kiselkov, nu.

Apariţia lor este legată de mişcările sociale din Balcani: răscoala de la Plovdiv, mişcarea lui Petru şi Asan

la Târnovo, Ioniţă Caloian (1205).

Unii învăţaţi şi scriitori, precum Hasdeu, Piru ş.a. pretind că literatura română populară ar fi influenţată de

bogomili(Legenda Sf. Vineri, Sf. Duminici), dar ultimele cercetări atestă că bogomilii respingeau cultul

sfinţilor şi cinstirea duminicii.

Sec. XII – pătrund în Constantinopol. Medicul Vasile – ars în hipodrom, condamnat la sinoade locale

(1325).

Bogomilismul se dezvoltă şi în Bosnia, unde devine religie de stat în sec. XIV, în vremea banului Culin.

Trece apoi în Italia şi Apusul Europei, fiind preluat de chatari, care apoi se unesc cu valdenzii, rezultând

albingenzii.

În Ucraina, la sf. sec. XIX, apar „noii bogomili”.

Doctrină

-dualismul maniheo-persan;

-Dumnezeu antropomorfic: Tatăl moşneag, Fiul matur, Duhul tânăr, imberb;

-subordinaţianism: Tatăl a născut pe Fiul, Fiul a născut pe Duhul, Duhul pe apostoli (şi pe Iuda);

-Fiul cel mare al lui Dumnezeu, Satanael, se revoltă, e aruncat din cer, îi creează pe om şi pe şarpe;

-Şarpele o seduce pe Eva şi naşte pe Cain şi Calomela; doar Abel e născut din Adam şi Eva;

-Cain îl ucide pe Abel; Satanael e aruncat în Tartar şi i se taie ultimele două litere ale numelui;

-Dumnezeu emană Logosul, numit Hristos sau Arhanghelul Mihail. Acesta a pătruns în Fecioara Maria

prin urechea dreaptă şi s-a născut cu trup aparent;

-îngerii s-au căsătorit cu femei, rezultând giganţii;

-în bogomili locuieşte Duhul. După moarte, ei se îmbracă în corpul lui Hristos;

-nu admit din V.T. decât Psalmii. Nu acceptă Sinoadele ecumenice, scrierile Sf. Părinţi.

47

-Bisericile sunt locuinţe ale lui Satana cu demonii lui. Bogomilii au case de rugăciune simple, având în

centru o masă cu un N.T.

-dau importanţă rugăciunii particulare; neagă crucea, contestă Euharistia („sacrificiu adus demonilor”)

Organizare

-ascultători (începători), credincioşi (botezaţi prin punerea Ev. după Ioan pe cap) şi desăvârşiţi (prin

punerea mâinilor). Aceştia din urmă pot predica, renunţă la carne, se roagă de 7 ori pe zi. Consideră că

preoţia e o calitate universală.

-conduşi de un Episcop, ajutat de Fiul cel Mare şi Fiul cel Mic, precum şi de „apostoli”.

-nu ţin duminica şi sărbătorile, nu au icoane, nu cinstesc pe Maica Domnului, nici Sf. Moaşte.

-nu botează pruncii, nu cred în minuni (cele cinci pâini înmulţite de Hristos în pustiu erau, de fapt, „cele 4

Evanghelii şi Faptele Apostolilor).

Cultul

-adunări de rugăciune; rostesc Tatăl nostru…, au frângerea pâinii

-spovedania în comun

-consacrarea „credincioşilor” şi „desăvârşiţilor”

-se adună în locuri ascunse

- sărăcie, asceză (lene), hrană vegetală, post obligatoriu şi luni, nu numai miercuri şi vineri.

-după unii cercetători, se pare că bogomilii sunt la originea răspândirii unor apocrife: Călătoria Maicii

Domnului la iad, Apocalipsa lui Pavel etc. Descoperiri recente par să infirme, totuşi, această ipoteză.

2. HLÂŞTII

Etimologie: din lb. rusă: hlâşciu, hlâşciu, Hrista işciu = mă lovesc, mă lovesc şi pe Hristos îl găsesc.

Celebri practicanţi ai autoflagelării „pentru Domnul”, folosind nuiele şi frânghii.

Fondator: un dezertor din armata ţaristă, Daniil Filipovici. El se intitulează „Dumnezeu venit a doua oară”

şi îl „naşte” pe Ivan Suslov, considerat „Hristos” şi alţi 12 „apostoli”. Mai apoi se vor însoţi şi de femei,

numite „bogorodiţe” (trad. „născătoare de Dumnezeu”).

-interzişi de Petru cel Mare

Doctrina

-comuniune permanentă între Cer şi Pământ

-Hristos se întrupează când vrea şi în cine vrea – consecinţă a adorării icoanelor

48

-reîncarnarea – posibilă pentru adepţi

-trupul şi sufletul se află într-o veşnică luptă

-sunt împotriva relaţiei trupeşti a soţilor (căsătoria ca „frate şi soră”)

-sunt împotriva petrecerilor lumeşti

-promovează necesitatea martirajului

-acceptă libertinajul, ca un rău mai mic, din cauza instinctului

Cult

-în secret, în păduri şi munţi

-ţinută specială: haine albe, sandale, bărbaţii poartă toiege. Respectă folclorul, dansează, uneori se dedau

la manifestări imorale; practică autoflagelarea.

Organizare

-în „corăbii”, formate din 20-100 de persoane

-în prezent, denumirea lor e „Frăţia” – consid. pericol social

3. SCAPEŢII

Numele îi indică drept practicanţi ai mutilării prin castrare – consecinţă a habotnicismului slav.

Text invocat: în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi nevoit până la sânge (Evrei 12,4)

-derivă din bogomili şi hlâşti

-întemeietor: Selivanov – hlâst analfabet din Petrograd. El se consideră „mielul apocaliptic”, înconjurat de

„cei fameni” (Apoc.14,4).

-au fost folosiţi de gen. Kutuzov pentru a-şi asigura victoria de la Borodino, contra lui Napoleon

Doctrină

-păcatul strămoşesc constă în unirea fizică a protopărinţilor

-ştergerea lui se face prin botezul „adevărat”: castrarea bărbaţilor şi tăierea sânilor femeilor

-pruncuciderea

-toate aceste practici au condus la multe decese. Mai nou, folosesc tranchilizante (droguri) – „scapeţii

spirituali”

Cult

49

-case de rugăciuni

-muzică şi dansuri populare (Kalinka, Cazacioc)

- conduşi de „corăbier”; denumirea grupării: „Frăţia”; îşi zic „frate” şi „soră”

-mai nou, fac câte un copil, apoi se „botează deplin”.

4. DUHOBORŢII

Numele lor semnifică „vorbitori în Duh”, ventriloci. Sunt influenţaţi de penticostalii apuseni, cu adaptări

la mistica rusă.

Întemeietor: Ilarion Pobirohin (sec. XVIII) – negustor bogat, considerat „adevăratul fiu al lui Dumnezeu”.

El a înlăturat Biblia, care-i producea dureri de cap, şi şi-a ales 12 apostoli-arhangheli.

Urmaşi: Savelie – „hristosul” şi Lukeria Vasilievna – adevărata „bogorodiţă”.

Exilaţi în zone precum Siberia, Azov şi Caucaz, se răspândesc (fac prozelitism).

S-au unit, după al doilea război mondial, cu penticostalii.

Doctrină

-nu recunosc Biblia

-mântuirea e universală, inclusiv pentru iudei şi păgâni

-spovedania e publică; împărtăşirea şi postul adevărate sunt ferirea de păcate

-pretind asistenţa „duhului” în acţiunile lor

Cult

-simplu: vorbitori în duh

-sărutarea iertării de 4 ori pe zi

5. MOLOCANII

Nume: de la cuvântul rus „moloco”=lapte. Sunt practicanţii postului catolic cu lapte, unt şi ouă.

-ramură a duhoborţilor. Întemeietor: ginerele lui Pobirohin, Simion Mateev Uklein, un croitor-blănar, care

se ceartă cu socrul său. El era bolnav de stomac şi se trata consumând lapte. Fiecare dintre cei doi s-a

considerat şef de religie, s-au etichetat reciproc drept „eretici”, s-au condamnat la moarte şi s-au urmărit o

vreme, până când Uklein e arestat, pus să retracteze şi eliberat.

-Uklein şi-a ales 70 de „apostoli”, atrage tineretul, cântă imne, oferă gratuit: lapte, brânză, ouă.

Doctrină

50

-Admit Sola Scriptura

-antitrinitari: cele 3 ipostasuri sunt 3 numiri diferite pentru acelaşi Dumnezeu

-Iisus Hristos – singurul arhiereu. Preoţi – numai în V.T.

-nu au Taine. Botezul şi Euharistia = cunoaşterea Scripturii. „Stropirea” = ceremonie simplă

-nu respectă jurământul şi serviciul militar

-post = a nu bea şi mânca nimic; în rest, cu „dezlegare” la lapte

Cult

-împotriva bisericilor şi podoabelor: cruci, icoane etc. Nu cinstesc sfinţii

-citesc şi explică Biblia

-au praznicele împărăteşti

6. STUNDIŞTII

Etimologie: de la Stunde = oră (germ.)

Stunde = o Asociaţie religioasă înfiinţată de Iacob Spener, pe la 1700, care-şi propunea citirea şi

explicarea zilnică a Bibliei timp de o oră.

Diplomatul englez Melvill aduce această sectă în Rusia, pt. comercializarea Bibliei

-se răspândeşte de sus în jos (de la nobili spre slujitori şi ţărani)

-2 direcţii de dezvoltare: alfabetizarea maselor şi răspândirea Bibliei în limba acestora

-se adresează cu „frate” şi „soră” indiferent de gradul de rudenie (inclusiv între părinţi şi copii)

-s-au contopit, pe alocuri, cu baptiştii (în Basarabia şi Bucovina s-au numit ştundo-baptişti). După unii

cercetători, sunt consideraţi o mişcare anarhică sau o grupare dizidentă.

Doctrina – baptisto-adventă

Conducere: presbiteri şi diaconi

Cult: întruniri simple, cu citirea planificată a Bibliei (iniţial, la sedii de ambasade şi saloane oficiale)

-frângerea pâinii, imne, psalmi

-conducător: „Fratele cel bătrân” (presbiter). El oficiază cu pâine şi vin roşu.

-Botezul se face cu fast, prin întreita-cufundare la râu. Se cântă: Câţi în Hristos…!

7. INOCHENTIŞTII

51

-Etimologie: de la întemeietorul grupării: Inochentie de la Balta, un român basarabean de lângă Soroca (n.

Ioan Levizor).

-acesta ajunge frate la Mân. Dobruşa, jud. Orhei. Zelos, ajunge iconom, dar, se pare că în urma unei relaţii

compromiţătoare cu o „soră” de la mânăstirea vecină, Coşelăuca, fuge la Kiev.

-se perindă pe la mai multe mânăstiri: Poceaevo, Petropavlovsk, studiază la Sem. Teol. Smolensk.

-pe tren, este cunoscut şi atras de stareţul mân. „Sf. Teodosie” de la Balta, care-l primeşte în obştea sa

(1909). E făcut diacon, apoi ieromonah.

-ţine predici atractive, promovează mărturisirea publică.

-foloseşte limba română şi creează astfel un curent de opinie care-l influenţează şi pe Alexe Mateevici.

-se petrec „minuni” (vindecări); se vesteşte sfârşitul lumii

-arhiepiscopul Serafim al Chişinăului îl declară schismatic şi eretic, considerând hirotonia sa necanonică –

îl exilează la Marea Albă

-mulţimea îl cere înapoi, iar sinodul de la Sankt Petersburg aprobă revenirea sa

-promovează împărtăşania fără spovedanie, afirmă sfârşitul lumii în 1913. Pelerinajele la Balta se înteţesc.

-din nou exilat – la Kameniţa, şi din nou readus. Au loc noi „minuni”, printre care începerea războiului în

1914, un an mai târziu decât vestise el sfârşitul lumii…

-autorităţile interzic pelerinajele la Balta şi îl exilează la Mân. Morum (N. Ucrainei).

-se răspândesc legende: că a făcut să se coboare foc din cer, că a scăpat de lanţuri ca Sf. Petru…

-este mutat la Mân. Solovăţ de la Marea Albă

-„Fraţii” se regrupează la Lipeţkoe, spun că în Inochentie s-a întrupat Sf. Duh, pictează „icoana” lui chiar

în Treime.

-1917 – sfârşitul Imp. ţarist: Inochentie apare în mânăstirea urmaşilor săi, într-un delir general. Avusese

dreptate: sfârşitul unei lumi se produsese…

-va muri la 30 dec. 1917, în vârstă de 42 de ani.

-comuniştii au răspândit despre el minciuni: că a trăit în lux şi desfrâu, că a fost otrăvit de două vizitatoare

etc.

-Concluzie: nu a avut alte abateri, pe lângă cele menţionate; cei care vor forma secta vor fi urmaşii săi,

monahi ruşi, luptători pentru reînfiinţarea Rusiei ţariste. Aceştia nu recunosc nici noua ierarhie

(românească) din Basarabia, după Marea Unire.

Practici:

-neglijarea familiei: relaţiile trupeşti nepermise

-pomenirea ţarului la slujbe; deţinerea ilegală de arme; nerecunoaşterea unirii Basarabiei cu România

-„sanctificarea” lui Inochentie: i s-a deschis mormântul şi, deşi a fost găsit putrezit, s-a spus că a fost

înălţat la cer

-în consecinţă, lui Inochentie i s-a zugrăvit icoana, i s-a alcătuit acatist etc.

52

Concepţiile inochentiştilor

-Duhul sfânt masculin este Inochentie. Tot Inochentie este Sf Ilie sau Hristos întrupat

-Duhul sfânt feminin este o soră a lui Inochentie

-fraţii = arhangheli: Mihail, Rafail

-calendarul vechi

-păcatul e necesar, pentru a avea apoi aplicată iertarea

-traiul ca „fraţi” şi „surori” – suspect

-tipic ad-hoc: exagerează pomenirile de morţi şi chiar de vii

-cerşetoria: haine lungi, murdare, plete, bărbi neîngrijite

S-au semnalat până în zilele noastre, chiar la unele Mânăstiri Ortodoxe (Cocoş), dar şi printre stiliştii de la

Slătioara şi printre lipoveni.

8. RASCOLUL – MIŞCARE SCHISMATICĂ

-cauzat de ignoranţa ruşilor de rând, creştinaţi forţat în jurul anului 1000

-încă din 1419 a existat o corespondenţă între un monah grec, Dimitrios, şi episcopul Ghenadie de

Novgorod, dacă în formula liturgică Aliluia, aliluia, aliluia, slavă Ţie, Dumnezeule, cuvântul Aliluia

trebuie spus de 3 ori (cinstind Sf. Treime), de 2 ori (firile Mântuitorului) sau deloc (traducerea înseamnă,

practic, acelaşi lucru, deci este un pleonasm).

-1479 – Gherontie, mitropolitul Moscovei a sfinţit o biserică înconjurând-o de la dreapta la stânga. Pentru

aceasta, a fost silit să se retragă din scaun.

-Probleme în discuţie: dacă semnul Crucii se face cu 2 sau 3 degete; Crucea are 4, 6 sau 8 braţe;

Proscomidia se face din 5 sau 7 prescuri?

-se constată diferenţe tipiconale, datorate proastei traduceri a unor cărţi de cult. Ruşii însă cer să nu se mai

modifice o virgulă, pentru a nu cădea sub blestemele Sfinţilor Părinţi.

-1551 – Sinod în B.O.Rusă – se aprobă îndreptarea cărţilor de cult, dar nu se realizează

-1650 – patriarhul ecumenic Atanasie vizitează Rusia şi cere să se facă traduceri corecte după cărţi de cult

greceşti. Iosif al Moscovei acceptă, dar moare în 1652.

-noul patriarh, Nikon, ţine un sinod, în 1654, pentru a aproba aceste schimbări. La sinod, sunt împotrivă:

episcopul Pavel al Colomeii, 2 arhimandriţi, 1 egumen şi 2 protopopi. Ei declanşează Rascolul.

-1658 – Nikon se retrage la mănăstire, în urma unor neînţelegeri cu ţarul Alexei Mihailovici. Gestul e

interpretat ca o recunoaştere a greşelii.

-ţarul şi un grup de boieri îi încurajează pe răzvrătiţi, care, cu un fanatism greu de descris, ard cărţile noi

şi îi persecută pe sinodalii care acceptaseră schimbările. Rascolnicii cer înlăturarea cărţilor „elineşti şi

papistăşeşti”, conducere obştească, un nou sinod şi un nou ţar.

53

-se convoacă un nou sinod, în 1666, care hotărăşte condamnarea rătăcirii, rostirea formulei Aliluia de 3

ori, semnul crucii cu 3 degete, crucea cu 4 braţe şi Proscomidia cu 5 prescuri.

-1667 – răzvrătiţii ţin şi ei un sobor, condamnă hotărârile sinodului din 1666 – considerat „lucrarea lui

Antihrist” (1000=mileniul +666 = numărul fiarei). Rascolnicii se numesc şi „staroveri” (credincioşi

vechi).

-cartierul general al Rascolului este Mân. Soloveţki de la Marea Albă. Sunt eliberaţi deţinuţii şi se

alcătuieşte o armată de călugări şi laici fanatici.

-capii mişcării – ucişi, călugării – împrăştiaţi, ţăranii – deportaţi în Siberia. Se vor considera „martiri” şi

se vor istorisi, pe seama lor, „minuni”. O ultimă încercare de impunere a Rascolului va fi făcută de gen.

Hovanski la patriarhul Ioachim, dar acesta va scrie o Pastorală ortodoxă, pe care răzvrătiţii o ard.

-ţarina Sofia va atrage de partea sa armata şi Sf. Sinod va condamna eresul, anatematizându-i pe

rascolnici (1682).

Practici:

Rascolnicii refuză: impozitul, jurământul, serviciul militar, contribuţiile obşteşti, mijloacele de educaţie.

Au 2 ramuri: bezpopovţii (fără preoţi) şi popovţii (cu preoţi).

Bezpopovţii

-se dezvoltă în ţinutul Vâgov

-au crucea cu 8 colţuri şi închinarea cu 2 degete

-spun că Antihrist a domnit la Vatican, apoi a trecut la Moscova

-Petru cel Mare, care a desfiinţat treapta de patriarh, e numit „fiul fiarei”

-sunt conduşi de „năstavnici” (învăţători), împuterniciţi de Pavel al Colomeii. Pot fi şi femei.

-s-au dezvoltat, mai ales, în mânăstiri. Au ajuns şi la noi, în Bucovina, Basarabia, Maramureş, Dobrogea

(lipoveni).

Popovţii

-sunt o ramură mai dispusă la concesii (acceptă jurământul, armata, şcoala)

-sunt împotriva schimbării ritualului şi cărţilor de cult

-după moartea ep. Pavel – n-au mai avut preoţi hirotoniţi prin succesiune apostolică; primeau pe toţii

preoţii fugari din B.O.Rusă

-practică botezul din nou, inclusiv pentru preoţi, îmbrăcaţi cu veşminte, apoi unşi cu mir „vechi”.

-au primit şi arhierei fugiţi: Antinoghen şi Epifanie

-1849 – Sofronie, Antonie şi Iosif se hirotonesc „episcopi” între ei, apoi se acuză, îşi dau anateme

reciproce. Primii doi se autointitulează „mitropoliţi”, iar Iosif „patriarh”.

54

-„Biserica de rit vechi” – a fost recunoscută de comuniştii din Rusia, în frunte cu un Arhiepiscop şi

Mitropolit, cu reşedinţa la Moscova.

-sunt o cauză a frânării progresului în Rusia şi a neputinţei îndreptării calendarului.

Lipovenii

-sunt staroverii din România

-etimologie: de la întemeietorul lor, Filip Pustoviat (filipoveni – lipoveni). Acesta a fost un monah din

Mân. Vigoreţkaia, care, în timpul Rascolului, s-a retras, împreună cu mai mulţi adepţi, la un schit, astupă

fântâna şi se autoincendiază în 1742.

-mulţi adepţi le-au urmat exemplul; unii şi-au ars proprii copii.

-au fost aspru prigoniţi: închisoare pe viaţă, muncă silnică, deportări în Siberia, moarte.

-s-au refugiat prin părţile noastre; poartă plete şi bărbi lungi şi vorbesc ruseşte.

-1846 – Imp. austro-ungar înfiinţează o episcopie pentru staroveri la Mân. Fântâna Albă (Bucovina),

numindu-l titular, cu acordul patr. C-polului, pe Ambrozie, ex-mitropolit al Bosniei. Acesta hirotoneşte

singur, în taină, pe Kiril, Arcadiu şi alţi 5 episcopi.

-Ambrozie e reclamat la Viena de Patr. C-polului şi Patr. Rusă. Va fi suspendat,. iar mân. închisă.

-dar staroverii fuseseră, practic, legiferaţi (aveau ierarhie). Au fost, totuşi, nerecunoscători faţă de

Ambrozie, pe care nu l-au sprijinit.

-după Revoluţia de la 1848, mân. Fântâna Albă s-a redeschis. Kiril se va intitula mitropolit. Va hirotoni

alţi episcopi şi va organiza centre episcopale în Moldova, Dobrogea, Basarabia şi Rusia.

-sunt antistatali; nu recunosc jurământul, armata, şcoala. Între 1858-1860 are loc o nouă anchetă la

Fântâna Albă, în urma căreia autorităţile austriece vor hotărî expulzarea tuturor monahilor străini şi

interzicerea amestecului liderilor staroveri în România şi Rusia.

-unii ierarhi staroveri din Rusia, în frunte cu Onofrei Brailovski, vor emite o „Epistolă circulară”,

încercând o apropiere de B.O.Rusă, fapt ce le-a atras anatemele lui Kiril.

-actualmente, lipovenii din România au centrul spiritual la Brăila, fiind conduşi de mitropolitul Timotei,

ajutat de vicarii Chiprian şi Ambrozie (ultimul cu sediul la Mân. Slava Rusă). Legăturile lor cu staroverii

ruşi au fost reci în perioada comunistă şi s-au reluat după 1989.

-B.O.R. are relaţii de frăţietate cu Cultul creştin de rit vechi (lipovenesc), recunoscut ca Mitropolie prin

Decret în 1968. Conducătorii spirituali lipoveni au participat la toate marile evenimente şi serbări

ortodoxe.

Bibliografie: Biblioteca Creştinului Dreptcredincios, Feriţi-vă de rătăcirea inochentistă!, Ciuhandu,

prof.dr.Gh., Bogomilismul şi Românii, retipărire din Revista Teologică, Sibiu, 1933, Culianu, Ioan Petru,

O mitologie pseudodualistă: bogomilismul, Ed. Polirom, Iaşi,2002, David, P.I., Invazia sectelor, vol. 1,

Ed. Crist-1, Buc., 1997, Iordan, dr. Alexandru, Predica prezviterului Cosma, Ed. Lib. Univ., Buc., 1938,

Popovschi, N., Mişcarea de la Balta sau inochentismul, Chişinău, 1926; Reli, pr. dr. Simeon,

55

Bogomilismul şi românii, în Candela, nr. 46, Vasilescu, mg. Dumitru, Bogomilismul, în S.T., nr. 7-

8/1963.

Curs : MIŞCĂRI MISTICE SPIRITISTE: SPIRITISMUL, TEOSOFIA, ANTROPOSOFIA

1. SPIRITISMUL

Etimologie: de la spirit – pretenţia adepţilor că pot să comunice cu spiritele, mai ales cu morţii

(necromanţie).

Exemple biblice: Vizita lui Saul la vrăjitoarea din Endor, Simon Magul (Fapte, cap. 8), Elima (Fapte, cap.

13).

Definiţie: Spiritismul este credinţa în existenţa spiritelor şi posibilitatea de a obţine de la acestea

„comunicări” şi soluţii prin diferite procedee.

Istoric: în antichitate – epopeea lui Ghilgameş

-la asiro-babilonieni existau „mese” pentru chemarea spiritelor (după Strabon)

-Avesta – Cartea sacră a perşilor

-Cartea morţilor la egipteni

-Spiritismul modern începe în America de Nord:

-1848 – în locuinţa lui Weckmann din Hydesville, familia Fox aude lovituri ciudate în mobilă, comunică

printr-un alfabet scris pe hârtie cu un „spirit”, de la care află că în acea casă fusese asasinat Carol Reyn, în

urmă cu 5 ani.

-adepţii spiritismului se organizează în societăţi şi, în 20 de ani, ajung la 10 milioane. Publică reviste şi

chiar ţin cursuri de spiritism în colegii şi facultăţi în cadrul unor universităţi americane.

Doctrină

-Dumnezeu e mărginit, apare din haos, nu din eternitate. El este spirit sau o asociaţie infinită de spirite.

-există dumnezei inferiori, subordonaţi, precum şi îngeri. Există dumnezei pentru fiecare galaxie, sistem

solar şi planetă: pentru galaxii se numesc „Tată”, pentru sisteme solare „Fiu” şi pentru planete „Duh

Sfânt”. Există, deci, mai multe „Treimi”: forţa pozitivă, cea negativă şi cea neutră.

-Dumnezeu nu e atoateştiutor, ci primeşte informaţii comunicate de ceilalţi dumnezei.

-Dumnezeu este arhitect; el a făcut lumea din materie preexistentă, astfel: 1. un eter (fluid) 2. spiritul

mineral 3. spiritul vegetal 4. spiritul animal 5. spiritul uman 6. înger planetar 7. înger solar ş.a.m.d., până

la Fiinţa supremă. Dumnezeu creează şi azi, însă indirect.

-Hristos nu e Dumnezeu, ci Profetul celei de-a doua revelaţii (prima fiind a lui Moise, iar a treia a

spiritiştilor). El este „dumnezeul sistemului nostru solar”. S-a întrupat pentru a ne grăbi evoluţia. El e un

simplu om, medium spiritist, însă supus greşelii. Revine pe pământ ca spirit. A cerut iertarea vrăjmaşilor

56

pentru a nu-şi căuta răzbunarea în altă viaţă ulterioară. Învierea lui Hristos a fost mistificată de ierarhia

Bisericii; spiritiştii sunt cei ce o revelează…

-Fiecare spirit (la plante, animale şi om) este înconjurat de un fluid mineral (perispirit). Evoluţia spiritelor

se face prin reîncarnări. Spiritele pot fi: pure, mijlocii, imperfecte. Lanţul existenţelor succesive până la

purificarea deplină este un împrumut din religiile orientale (din Upanişade). Spiritul uman a trecut prin

minerale, plante, animale. Reîncarnarea e hotărâtă de spiritele superioare (predestinaţie).

-omul e compus din trup, perispirit şi spirit. Perispiritul are: corp astral şi corp mintal. Moartea este

separarea trupului de spirit şi perispirit; spiritul şi perispiritul sunt duse lângă altele similare.

-există 4 universuri, care se învârtesc în jurul sferei divine centrale, formând o cruce.

-în lumea de dincolo există case, mijloace de divertisment (teatre etc).

-Biserica nu e infailibilă, nu poate să mântuiască pe nimeni. Mântuirea se realizează prin evoluţie

(reîncarnări).

-ritualurile spiritiste sunt şarlatanii. Cauze: A) sunt chemate numai spirite celebre (Napoleon, Eminescu

ş.a.), care nu se ridică, prin ceea ce afirmă, la nivelul impus de activitatea lor din viaţa cu trup.

Reprezentanţi de seamă, precum Lombroso, Flammarion, William James – n-au mai dat nici un semn

după moarte, deşi aşa pretindeau. De multe ori s-au constatat trişări, artificii, trucuri (barba falsă a lui

Abdulah).

B) Sugestia şi autosugestia, iluzia colectivă, halucinaţia, starea de transă, hipnoza, la care contribuie

liniştea profundă şi atmosfera de mister.

C) Stressul (adepţii – fiinţe dezechilibrate – îşi doresc liniştea)

D) Durerea şi exaltarea (B.P.Hasdeu).

Tăgăduiri: Marie Curie, experienţele de la Sorbona şi congresele „demonstrative” (1968-1996) – eşecuri.

Posibile explicaţii ştiinţifice:

-existenţa subconştientului uman, care acţionează în somn, dar şi în stare de hipnoză, transă, delir

-zgomote: contractarea rapidă a unor muşchi

-voci: ventriloci – şarlatani

-forţa fizică extraordinară

Atitudinea B.O.R.:

-în Ortodoxie, fenomenul e izolat, de aceea nu s-a produs o condamnare clară a acestuia, ca în Biserica

Romano-Catolică

-Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie condamnă spiritismul

-Sf. Ioan Gură de Aur: „nu căutaţi să aflaţi din gura morţilor adevăruri pe care Scripturile vi le oferă în

toate zilele”

-Fer. Augustin arată că legăturile dintre cei vii şi cei morţi sunt cu totul excepţionale: „Duioasa mea

mamă nu m-ar părăsi în timpul somnului meu”.

57

-s-au înfiinţat secţii speciale pentru „somn hipnotic” şi „delir spiritist” la spitalele de specialitate din

România (Nr.9-Gh. Marinescu), la fel ca la Londra, Paris, Moscova etc.

-s-a constatat preluarea şi adaptarea fenomenului în lumea sectară actuală.

Concluzii:

1.nu e exclusă legătura dintre cei vii şi cei morţi; ea se face numai în cazuri excepţionale, din voia lui

Dumnezeu, cu mărturia (girul) Bisericii (exemple în vieţile sfinţilor).

2.fenomenele şi manifestările „neobişnuite” şi „paranormale” – înşelătorii

3.Biserica Ortodoxă interzice cu desăvârşire practica spiritistă şi necromanţia

4.grija pastoral-misionară sporită faţă de cei ce suferă pierderi grele prin moartea celor dragi.

5.combaterea spiritismului este o operă de însănătoşire morală.

6.catehizarea aparte a celor căzuţi.

7.combaterea „senzaţionalului” şi a unor mijloace mass-media care-l promovează

8.pastoraţia preventivă – prin preoţi şi profesori de religie.

Bibliografie: Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004, Butnariu, pr. Gh., Lipsa

de temeinicie a spiritismului, în S.T., nr. 5-6/1956, Colosenco, M., Tabacu, J., Protocoalele Şedinţelor de

Spiritism, Ed. Saeculum I.O., 2000, David, P.I., Invazia sectelor, vol. 1, Ed. Crist.-1, Buc., 1997, Dimiu,

Dan D., Ce este Spiritismul?, Ed. Cartea Populară, Buc., 1946, Gologan, pr. G.D., Spiritismul şi minunile

Mântuitorului, Ed. Lib. Teol., Buc., 1939, Hasdeu, Bogdan Petriceicu, SIC COGITO – Ce e viaţa? Ce e

moartea? Ce e omul?, Ed. Lib. Socecu, Buc., 1895, Roze, Ierom. Serafim, Ortodoxia şi „religia”

viitorului, Slătioara, 1996, Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Anastasia, 1995,

Vasilescu, prof. diac. Emilian, Religie, superstiţie, ocultism, spiritism şi teozofie, în S.T., nr. 5-6/1949,

Idem, Spiritismul, o primejdie religioasă, morală şi socială, în S.T., nr. 7-8/1953.

2. TEOSOFIA

Def. + etimologie: din lb. gr. – cunoaşterea desăvârşită a înţelepciunii divine.

-se consideră gnoza modernă, religia adevărată a viitorului, fără ceremonii inhibante.

-apogeu al sincretismului eretic religios. Originea sa este în Orient, ca sistem filosofic mistic, care

falsifică învăţăturile Bisericii, înlocuindu-le cu propriile concepţii

-pretinde „refacerea” unităţii Bisericii prin declararea adevărului universal, pe baza sincretismului.

-pretinde împăcarea religiei cu ştiinţa modernă.

Organizare:

-sec XIX: Helena Blavatsky îşi părăseşte soţul, bătrânul general rus Nikifor Blavatsky şi pleacă în Asia

Mică, unde se întâlneşte cu magicianul Metaman, cu care practică spiritismul. Ajunge în Italia, dorind să-l

atragă pe Garibaldi, e rănită, va pleca la Paris, unde va practica magia. În 1870, pleacă la Cairo, unde se

58

reîntâlneşte cu Metaman. Aici practică hipnoza, dar este expulzată. Se întoarce la Paris, unde îl cunoaşte

pe colonelul american Samuel Olcott. Pleacă, în S.U.A., se căsătoresc, şi, în 1875, înfiinţează Societatea

teosofică. Căutând să dovedească netemeinicia spiritismului, fac pelerinaje în India şi Tibet. Sunt

expulzaţi din S.U.A şi fug în India, unde îl atrag şi pe baronul de Palma, care le lasă întreaga avere.

-Helena moare, iar Olcott îşi amenajează un castel în India, adevărat centru de cultură, unde este atrasă şi

următoarea lideră, englezoaica Annie Bessant, care va organiza multe filiale ale grupării în Europa.

-adevăratul maestru al teosofiei: Krishnamurti, poet şi eseist indian, preia societatea după Bessant. Numit

„mare maestru” şi „mesia indian”, el a rămas păgân până la moarte. Plăcut, cult, poliglot, a susţinut

conferinţe la marile universităţi ale lumii (inclusiv în România, la Iaşi, în 1930), răspândind teosofia pe

mapamond.

În România: încă din 1924 s-a ţinut un congres teosofic la Bucureşti, fără prea mare succes. Sunt atrase

personalităţi culturale: Zoe Palade, Maria Sachelarie, Bucura Dumbravă, alţi poeţi şi scriitori. Au reapărut

după 1989, tot între poeţi, prin muzee şi edituri; atrag foarte mult tineret.

Definiţie: Teosofia este acea mişcare de nuanţă spiritistă care susţine ideea unei pretinse cunoaşteri

nemijlocite a „esenţei lui Dumnezeu”, cu ajutorul unei „iluminări”.

Doctrină:

-Dumnezeu există, dar e imanent – în natură (panteism)

-Iisus Hristos – simplu om, dar pildă de perfecţiune

-fiecare epocă are mântuitorul ei: Buda, Hristos, Krishnamurti.

-nu există dogme şi autoritate bisericească: fiecare religie e adevărată, dar teosofia e religia perfectă

-sufletul există în natură, nu-i creat de Dumnezeu (Dumnezeu=natura).

-moartea e necesară, pentru reîncarnări succesive. Sufletul trece prin mai multe corpuri, evoluează numai

spre bine.

-omul=animal superior, nu e deosebit de alte vietăţi. Se interzice consumul de carne.

-scopul ultim al vieţii: atingerea Fiinţei Universale.

-lumea e predestinată (karma).

-cosmosul e în continuă transformare.

-nu există iad. Acesta se defineşte prin suferinţele sufletului întrupat.

Bibliografie: Alexe, mg. Gh.C., Naşterea Domnului şi concepţia teozofică despre reîncarnare, în S.T., 1-

2/1956, Constantinescu, pr. Al.N., Manual de sectologie, Buc. 1929, Cronţ, Econ. C., Teosofia – studiu

apologetic, Galaţi, 1937, P.I.David, Invazia sectelor..., Ed. Crist-1, Buc., 1997, Campbell, Bruce, Ancient

Wisdom Revised: A History of the Theosophical Movement, Berkeley, California, 1980, Ionescu, diac. V.,

Cine este Krişnamurti?, Ed. Artistica P. Mitu, Piteşti, 1937, Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi

contemporani, Ed. Anastasia, 1995, Soare, pr. Dumitru, Pretinsele origini orientale ale teosofiei

59

moderne, în S.T., nr. 3-4/1959, Vasilescu, prof. diac. Emilian, Religie, superstiţie, ocultism, spiritism şi

teozofie, în S.T., nr. 5-6/1949, Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed. Cartea creştină, Oradea,

2001.

3. ANTROPOSOFIA

-mişcare religioasă derivată din teosofie, care-l pune în centrul atenţiei pe om.

Fondator: Rudolf Steiner, fost secretar general al secţiei germane a Societăţii teosofice;

-studiază la Viena, ajunge doctor în filozofie la Rostok; a studiat şi medicina umană şi veterinară;

-s-a separat de Annie Bessant, care, ca să se răzbune, l-a numit „catolic” şi „iezuit”, acuzându-l că

practica magia neagră.

-Steiner e sincretist şi acceptă evoluţionismul. Deviza sa este: „înţelepciunea nu este decât în adevăr”.

-spre deosebire de teosofie, care falsifică creştinismul, antroposofia pretinde că rămâne în sânul

creştinismului, ca o cale nouă de a ajunge la unirea cu Dumnezeu prin cunoaştere. Steiner pune toate

religiile pe acelaşi plan şi susţine importanţa dogmelor catolice pentru soluţionarea marilor probleme din

Biserica apuseană.

-în 1925 scrie „Teze antroposofice” – în care promovează noul concept: „deificarea naturii umane” oferită

exclusiv iniţiaţilor.

-mişcarea antroposofică premerge curentului sincretic New Age.

Doctrină

-Dumnezeu e confundat cu creaţia. Se vede influenţa darwinistă: generaţia spontanee

-înţelepciunea este în Adevăr = Dumnezeu (valoare eternă, impersonală). Se neagă învăţătura că

Dumnezeu este Persoană (Treime de Persoane).

-Hristos e o „apariţie” – dovadă a reîncarnării, după cele 2 genealogii (Matei şi Luca). Sunt 2 persoane cu

acelaşi nume (Iisus), care au contribuit la întruparea entităţii lui Hristos: 1. Hristos – fiul omenesc (al lui

Solomon, din spiţa lui Zoroastru) – supus erorii, dificultăţilor morale, şi 2. Hristos, fiul lui Natan, cu eul

în 3 corpuri: corp fizic, corp eteric şi corp astral.

-Forţele transmise de Buda şi Zoroastru copilului Iisus din Natan l-au pregătit pentru primirea entităţii lui

Hristos. La botezul în Iordan, Zoroastru părăseşte fiinţa lui Iisus, iar locul lui este luat de entitatea

hristică.

-un nou concept: „fantoma” lui Hristos – forma originară a corpului, care absoarbe materia, pe care o

abandonează la moarte. Moartea e o degenerare a „fantomei”, cauzată de influenţe demonice, care-l atrag

pe om spre „cenuşă” (humă, pământ). În cazul lui Hristos, acesta a fost atras de sare (Matei 5,13), care nu

se strică. Acelaşi verset vorbeşte, însă, şi de lumina lumii – fapt trecut cu vederea de exegeza

antroposofică.

60

-Când Hristos era pe cruce, „fantoma” sa a rămas intactă. Uns cu miresme, acestea I-au volatilizat trupul.

Astfel, „fantoma”, lipsită de elementele terestre, dă iluzia învierii şi dă naştere unor confuzii (a se vedea

dialogul cu Maria Magdalena). Hristos, aşadar, oferă un „germene” pentru reconstituirea stării iniţiale a

„fantomei” noastre.

-teoriile lui Steiner se apropie de detractările ateilor şi criticilor Bibliei de la Tubingen, care propun

demitizarea Bibliei, „moartea lui Dumnezeu” etc.

-Reîncarnarea sufletului = peregrinare, metempsomatoză

-Sufletul trăieşte între corp şi spirit. Ca spirit, omul trebuie să fi existat înainte de naşterea sa. Se

reîncarnează acelaşi spirit care a moştenit facultăţile create în vieţile anterioare.

-Sufletul omenesc e o parte din lumea sufletelor, aşa cum corpul face parte din lumea fizică. Lumea

sufletelor e formată din „granule sufleteşti” şi e guvernată de 2 forţe fundamentale: simpatia şi antipatia.

Are 7 regiuni: a poftei arzătoare, a excitabilităţii fluide, a dorinţelor, a plăcerii şi durerii, a luminii

sufleteşti, a puterii sufleteşti active, a vieţii sufleteşti. Ele se întrepătrund.

-Spiritul este centrul fiinţei omeneşti, trupul este mijlocul prin care spiritul cunoaşte lumea fizică, iar

sufletul este mijlocitorul între spirit şi trup. După moarte, sufletul e legat numai de spirit. Poftele trupeşti

continuă după moarte pentru o vreme; spiritul va fi eliberat de suflet după ce acesta se va lepăda de orice

predispoziţie spre existenţa fizică (ecranizare celebră: Fantoma mea iubită).

-împărăţia spiritelor – o lume a Marelui Tot, a topirii în Nirvana – are mai multe regiuni: 1. cu arhetipurile

lumii fizice (făcându-se abstracţie de viaţă: doar forme de minerale, plante, animale, oameni); 2.

arhetipurile vieţii (numită şi „viaţa curgătoare”); 3.arhetipurile a tot ceea ce este sufletesc (adică trăiri

interioare); 4. de legătură între primele 3 regiuni; 5.-7. –secrete (conţin forţele creatoare ale arhetipurilor

înseşi; intenţiile care stau la temelia lumii).

-pelerin prin împărăţia spiritelor, sufletul, între 2 reîncarnări, ajunge la inexistenţă. Numai spiritul, odată

„copt”, se reîncarnează. Dacă îşi atinge scopul reîncarnărilor succesive, el nu se va mai reîncarna, ci va

rămâne în lumea spiritelor, participând, prin înţelepciunea sa, la înţelepciunea divină.

PEDAGOGIA „WALDORF”

-tip de pedagogie special propus de Steiner şi antroposofie

Etimologie: s-a aplicat pentru prima oară copiilor angajaţilor fabricii de ţigări Waldorf Astoria din

Stuttgart, proprietate a lui Emil Molt (1919). Se dezvoltă, mai cu seamă, în Anglia, la Ilkley (1923).

Principii:

-libertate de gândire a elevilor în 4 mari domenii: ştiinţă, artă, religie, morală, care au fost de la început un

întreg.

-dezvoltarea imaginaţiei

-inspiraţia acceptată prin „impulsul hristic”

-intuiţia – singura cale a adevăratei morale

61

-cultivarea memoriei

-înţelegerea cifrei 7

-euritmia modernă (descoperirea talentelor).

Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004; Bădulescu, Pr. Dan,

Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, David, P.I., Invazia sectelor, vol.1, ed. Crist-1, Buc.,

1997, Steiner, Rudolf, Antropozofie, Ed. Univers enciclopedic, Buc., 2004, Idem, Creştinismul ezoteric şi

conducerea spirituală a omenirii, Ed. Univers enciclopedic, Buc., 2002, Vernette, Jean, Sectele, Ed.

Meridiane, Buc., 1996

CURS : MIŞCĂRI MONDIALE ANTICREŞTINE ŞI

MISTIC-SINCRETICE: FRANCMASONERIA ŞI NEW AGE

1. FRANCMASONERIA

-organizaţie secretă pseudo-religioasă.

-Etimologie: -masoneria = meseria de a face casă Domnului (Templu, Cort, Ziggurat, Locaş) – prezentă

în toate religiile.

-franc- /masoneria = masoneria franceză, devenită definitorie pentru gruparea în sine, datorită succesului

avut în lupta cu Biserica şi monarhia.

Istoric: -se pierde în negura timpului; din totdeauna au existat organizaţii secrete, pseudo-religioase, care

au vrut să deţină controlul în toate domeniile puterii (politic, militar, economic, religios, social). Un

posibil început: Turnul Babel.

-Organizarea reală, actuală, a masoneriei: Anglia, 1717 – scade zelul pentru a construi edificii religioase,

iar breasla zidarilor liberi, condusă din umbră de predicatorii Desaguliers şi Anderson şi de arheologul

Payne, îşi propune să „zidească un templu spiritual în inima omului, prin cultivarea a ceea ce este bun,

nobil şi frumos”. Aşa a apărut masoneria albastră (engleză) sau Lojile Sf. Ioan.

-Pătrunde în toată Europa, prin capete încoronate, nobili şi conducători religioşi, fiind, de multe ori,

organizată din umbră de evrei, care nu au abandonat ideea mesianismului terestru şi au căutat să se

infiltreze în toate structurile de putere pentru a-şi pune în aplicare planurile. Aşa se explică faptul că

francmasoneria preia multe principii din Talmud, Cabală şi utilizează forme de magie.

-1756 – evreul Ştefan Morin introduce în America cele 25 de grade ale francmasoneriei templierilor.

-alt evreu, Iosef Balsamo, numit şi Cagliostro, înfiinţează francmasoneria coptică, incluzând şi femei.

62

-fraţii evrei Bedarride din Avignon au înfiinţat francmasoneria Misraim, cu 90 de grade.

-Francmasoneria are o contribuţie decisivă la declanşarea şi desfăşurarea revoluţiilor burgheze din Franţa

şi Anglia, a celor de la 1848 şi a războiului din 1870, la desfiinţarea monarhiilor în Portugalia, Rusia,

Spania (temporar), Franţa etc.

Organizare

-în loji – un fel de cluburi, conduse de venerabili, ajutaţi de consilii. Lojile se adună în Marea Lojă,

condusă de Marele Maestru.

-există un ritual de primire a novicelui în lojă; acesta e adus în templu legat la ochi şi i se pun înainte:

globul pământesc, ghiveciul cu o floare, craniul, o carte deschisă, un dreptar (cumpănă, poloboc) şi un

compas – simboluri ale naturii, ştiinţei şi dreptăţii. Templul se sprijină pe doi stâlpi, numiţi după model

V.T., Iachim şi Boaz. Noul iniţiat depune un jurământ, luând asupra sa pedepse aspre în cazul divulgării

vreunui secret.

-deziderat oficial: lucrează pentru întronarea în lume a celor 3 principii ale Revoluţiei franceze: libertate,

egalitate, fraternitate.

-Libertate – contra monarhiei (puterii politice) şi religiei => anarhişti

-Egalitate – în privinţa proprietăţilor (iată originea comunismului!)

-Fraternitate – propun realizarea unui stat în stat (stat deasupra statului) => împotrivirea faţă de sistemele

de apărare sau aservirea lor

Doctrina

-nu există Dumnezeu. În mod impersonal, este recunoscută existenţa Marelui Arhitect al Universului

(după gradul 25, Acesta primeşte alte numiri, precum: îngerul luminii, geniul muncii, spiritul focului,

francmasoneria însăşi, natura însăşi sau Omul). Promovează lozinci precum: Război lui Dumnezeu!

Război de moarte creştinismului!

-Adam a fost cel dintâi francmason.

-afirmă că-şi întemeiază principiile pe iubirea aproapelui, pe faptul de a nu face rău la nimeni etc.

Organizare

-la ora actuală, în lume sunt mai multe rituri, ca de pildă: scoţian, york, lojile albastre, Rotary Club etc.

Membrii francmasoni ocupă diferite grade în ierarhiile lojilor (de regulă, sunt 33 de grade în total).

În România

63

-francmasoneria a fost în spatele unor mari evenimente istorice, precum: revoluţia de la 1848, Unirea

Principatelor, Unirea de la 1918, frământările interbelice, bolşevismul, evenimentele din 1989.

-1734 - italianul Chiaro înfiinţează primele loji la Galaţi şi Iaşi

-1750 – francezul Louis Davin înfiinţează loji la Iaşi şi Bucureşti, apoi la Braşov, Sibiu, Sf. Gheorghe,

Miercurea Ciuc

-încă din 1744, Jean Louis Carra îl atrage în loja din Sibiu pe prinţul Al. Moruzzi, apoi pe Ioan Piuariu

Molnar.

-presupunerea de apartenenţă la francmasonerie planează asupra lui Horea (1784).

-1848 – Loja celebră Dreptate – Frăţie din Bucureşti.

-1866 – abdicarea lui Cuza, el însuşi mason.

-1880 – ia fiinţă Marea Lojă Naţională din România (cu implicarea lui C.D.Gherea şi stârnind protestele

lui M. Eminescu şi Melchisedec Ştefănescu).

-1937 – o delegaţie a Marii Loji Naţionale, condusă de Ioan Pangal, a dat o declaraţie solemnă de

autodizolvare în faţa patriarhului Miron Cristea. Nu s-a aplicat în realitate.

-1940-1941 – prigonirea francmasoneriei de către legionari.

-după al II-lea război mondial şi înţelegerea de la Yalta, structurile comuniste din România au fost

înfiinţate de lideri masoni: Ana Pauker, Iosif Chişinevski, M. Sadoveanu (grad 33).

-după 1989, se remarcă: Al Paleologu şi Dan Amedeu Lăzărescu. Actualul Mare Maestru se numeşte

Eugen Ovidiu Chirovici.

Strâns legată de francmasonerie este mişcarea sionistă mondială. Ea nu este recunoscută de evrei, nici de

masoni, secte mozaice, ideologi cabalişti şi talmudişti. Totuşi, s-a semnalat existenţa ei prin publicarea, în

1923, a Protocoalelor înţelepţilor Sionului – în care sunt sintetizate mai multe principii ideologice, între

care reţinem: Scopul scuză mijloacele. Mulţimea e oarbă. Puterea iudaică nu poate fi învinsă. Războaiele

economice. Victimizarea evreilor (mijloc francmasonic pentru a pune mâna pe putere). Setea după aur.

Monopolurile. Anarhia. Sporirea înarmărilor. Votul obştesc. Viitoare lovitură de stat mondială. De ce

suntem noi un popor ales? Dreptul celui mai tare e singurul drept. Universităţile reduse la neputinţă.

Desfiinţarea învăţământului liber. Regele evreilor – patriarh şi papă. Sistem financiar mondial. Etc. etc.

-publicarea Protocoalelor a stârnit reacţii vehemente în epocă şi a stat la originea declanşării fascismului,

ca replică ideologică antisemită.

Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, Comănescu, Radu,

Dobrescu, Emilian, Istoria Francmasoneriei universale, Ed. Tempus Buc. 1993, David, Diac. P.I.,

Invazia sectelor..., vol. 1, Ed. Crist-1, 1997, Dobrescu Emilian, Atlas masonic, Ed. Cartea de buzunar,

Buc., 2004, Fandarac Marcel Ion, Francmasoneria şi clasa politică, Ed. Herald, Buc., 2004, Ferre, Jean,

Dicţionar de simboluri masonice, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004, Marques-Riviere, Jean, Ritualurile

secrete ale francmasoneriei (după arhivele Marelui Orient şi ale Marei Loji a Franţei), Ed. a II-a, Ed.

64

Herald, Buc., 2005, Moisin, Anton, Ortodoxia şi Francmasoneria, Ed. Imago, Sibiu, 1999, Nestorescu

Bălceşti, Horia, Ordinul masonic român, Ed. Şansa, Buc., 1993, Pike, Albert, Morala şi dogma Ritului

scoţian vechi şi acceptat al francmasoneriei, Ed. Phobos, Buc., 2005, Ranc, Paul, Francmasoneria în

lumina Bibliei, Ed. Agape, Făgăraş, 2000, Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed.

Anastasia, 1995, Ştefănescu, Paul, Misterele francmasoneriei, Ed. Vestala, Bucureşti, 2002, Ungherea,

Olimpian, Misterele templului masonic, Ed. Phobos, Buc., 2004, Wirth, Oswald, Francmasoneria pe

înţelesul adepţilor săi, Ed. Rao, Buc., 2005.

2. NEW AGE

-mişcare mistico-păgână şi sincretistă la dimensiuni cosmice.

-nu e o religie, însă are caracter religios. Nu e o filozofie, dar propune o viziune proprie asupra lumii şi

omului. Nu e nici ştiinţă, dar pretinde că se foloseşte de legi „ştiinţifice”. Combină ezoterismul şi

ocultismul, gândirea mitică şi magică, astrologia şi superstiţiile. Adepţii, în cea mai mare parte, se pretind

creştini, însă „evoluaţi” în gândire şi concepţie; o mică parte provin din spectrul sectar mistico-păgân

(Fraternitatea Albă, Graal-ul). Mulţi dintre ei sunt, la origine, spiritişti, teozofi, antropozofi. Au legătură

cu francmasoneria, în special prin ritul scoţian şi rosacrucieni.

-Nu au: fondator, sediu social, cărţi sacre, lider, dogme etc.

Reprezentanţi: Carl Gustav Jung, Huxley, Lessing, fizicianul Capra. Mai nou: Dan Brown (Codul Da

Vinci); Ecranizări celebre: Harry Potter, Stăpânul inelelor etc.

Doctrina: se fundamentează, potrivit specialiştilor, pe „cei 4 stâlpi”:

1. pretenţia de a „împăca” religia cu ştiinţa.

-Universul este un uriaş corp viu unic; toate fiinţele sunt înrudite, formează o familie. Omul nu e liber şi

răspunzător de faptele sale; e o parte din întreg. Susţinerea panteismului. Negarea creaţiei.

2. Religiile orientale

-sunt promovate pentru că întruchipează cel mai bine acel vis al unităţii primare şi al contopirii.

-taoismul: -organismul viu unic – forţele opuse yin şi yang – se menţin în echilibru reciproc.

-yin – femininul: obscur, pasiv, învăluitor, introvertit, sintetic

-yang – masculinul: luminos, activ, creator, extravertit, analitic

-credinţa în reîncarnare; practicile yoga

-New Age aduce, în paralel, şi reproşuri creştinismului: că se bazează pe dogmă şi morală impuse din

exterior; că dezbină (a produs conflicte, schisme, războaie); că exagerează cultul şi canoanele, fără să lase

omul să-şi manifeste „sinele”; că vorbeşte de păcat, care de fapt nu există; că nu are trăire, experienţă

tainică…Practic, omul new-age-ist îşi pierde calitatea de persoană.

3. Noua „psihologie”

-concepţia „sinelui” – aproape de Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu însuşi – promovată de Jung

65

-se vorbeşte de un inconştient colectiv, prezent în toţi oamenii

-stările şi trăirile excepţionale avute de sfinţi se repetă în fiecare din noi, sub formă de beatitudine,

plenitudine, experienţă mistică, suprasenzorială – acesta e Dumnezeu, sau măcar ceva din El.

-concepţii noi: rebirth, (noua naştere), chanelling (intrarea în contact cu lucruri sau fiinţe de dincolo de

lumea văzută).

4. Astrologia

-ezoterismul, cunoaştere tainică – prin „citit în stele” şi horoscoape

-în 2000, soarele a intrat în constelaţia Vărsătorului, începând astfel Noua Eră (New Age), în care se va

schimba cursul lumii şi al istoriei.

Vechi ere:

-Taur – Imperiile Mesopotamiei

-Berbec – era mozaică

-Peşti – era creştină (ihtis)

-Vărsător – New Age

Premergători ai New Age: gnoza şi gnosticii, Simon Magul etc.

În cartea sa Reîntoarcerea lui Cristos, Alice Bailey a scris că El a fost doar o „idee”, care s-a întrupat în:

Buda, Hermes, Zarathustra, Iisus, Mani etc.

Alte elemente favorizante sau definitorii pentru New Age:

-stressul: omul contemporan visează la o lume fără conflicte, o lume de conciliere şi de fraternitate

universală, la armonia între trup şi suflet, între trecut, prezent şi viitor.

-eul – hipertrofiat

-sincretismul: poţi să aparţii liniştit mai multor religii

-triumful „ecumenismului”

-adevărul este „ce e bun pentru tine” (egoism)

-alt dicton: Iubeşte şi fă ce-ţi spune inima! – la baza distrugerii familiei, a creşterii ratei divorţurilor, a

concubinajelor, a pornografiei infantile şi pedofiliei, a acceptării şi promovării publicitare a perversiunilor

şi păcatelor contra firii.

-promovarea conceptelor de pace şi armonie universale; mobilizarea generală a forţelor „de bine” şi

„pentru bine” (yoga, meditaţia, relaxarea), dar şi premoniţia unor lupte grele, apocaliptice

(Armaghedonul, filmul Stăpânul inelelor etc.).

-Adevărul nu stă în teoretizare, ci în practică: După roade se cunoaşte pomul… (Notă: În fapt, adevărul

stă în strânsă legătură cu discernământul, nu cu raportul teorie/practică).

-Autosuficienţa omului, considerat aprioric bun. Omul n-are nevoie de revelaţie, răscumpărare sau har. N-

are păcat.

66

-credinţa e o formă de a se experimenta pe sine. Presupune, deci, o lucrare de introspecţie; dar nu se pot

depăşi barierele eului propriu. Rugăciunea = coincidenţă cu eul cel mai profund.

-cosmologia panteistă: lumea apărută prin emanaţie, din sufletul ei, Dumnezeu.

-suferinţa e absurdă şi sterilă. Răscumpărarea vine prin tehnici: relaxare, activarea potenţialului energetic

(bio-energo-terapie), nu prin suferinţa lui Hristos. Moartea = accesul la o nouă reîncarnare, urmată de

altele, până la Nirvana.

-astrologia, „semnele” etc. conduc spre abstractizare. Se elimină concretul: naşterea reală a lui Hristos

realizează unirea între Dumnezeu şi om (după Sf. Atanasie şi Sf Maxim: Hristos – Dumnezeu s-a făcut

om, pentru ca omul să se îndumnezeiască). Contrar acestei idei, New Age vorbeşte de mistica unirii (toate

sunt una, în chip impersonal).

-Hristos este un fel de „inimă” a materiei (după Teilhard de Chardin); El ar atrage spre sine ca un magnet

întreaga realitate materială. Se exclude, deci, istoricitatea lui Hristos: faptul că se naşte, pătimeşte, se

jertfeşte, moare şi înviază. După înviere, îşi păstrează semnele rănilor.

-ocultism, vrăjitorie, magia prezentată ca fiind „albă” – benefică pentru om şi natură (ex.: „Harry Potter”).

În realitate, orice formă de magie este „neagră” – se realizează cu puterea demonică, opusă harului

dumnezeiesc.

Concluzie: New Age ne lasă absolut singuri, cu toată pleiada de constelaţii, religii, guru, horoscoape,

calcule numerologice, premoniţii şi predispoziţii etc. Ne condamnă să devenim, pentru noi înşine,

propriul Mântuitor (culmea egoismului!).

Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004; Ankerberg J., Weldon, J.,

Realitatea despre astrologie, Ed. Agape, Făgăraş, 1997, Baron, Will, Înşelat de „Era Nouă”, Ed. Viaţă şi

Sănătate, Buc., 1998; Bădulescu, pr. Dan, Împărăţia răului: New Age, Ed. Christiana, Buc., 2001, Idem,

Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, Idem, New Age – o pseudo-religie mondială, în rev. S.T.,

seria a II-a, nr. 1-2, Bucureşti, 2000, Băncescu Iuliana, Misiunea preotului faţă de magia contemporană,

Buc., 2003; Bunson Mathew, Viitorul a sosit... profeţiile anului 2000, Ed. Image, Buc., 1999, Dan, Gicu,

Misiunea spirituală a României, Deva, 2001; David, P.I., Invazia sectelor, Ed. Crist-1, 1997, Idem,

Sectologie, Constanţa, 1998, Fortuna Lorin, Misiunea astrală România, Timişoara, 2003;Gassmann

Lothar, New Age, Ed. Stephanus, Buc., 1996; Roze, Ierom. Serafim, Ortodoxia şi „religia” viitorului,

Slătioara, 1996; Vasile, Danion, Olaru, pr. Ilarion, Dărâmarea idolilor: apostazia New Age, Ed. Crredinţa

noastră, Bucureşti, 2001; *Viaţa pe Geea: carte-apel a Confederaţiei galactice către civilizaţia terestră

transmisă prin Misiunea României, Piatra Neamţ, 1996.

CURS : SECTE RELIGIOASE SINCRETISTE, OCULTISTE, MISTICE, PĂGÂNE ŞI

DEMONICE

67

A). SINCRETISMUL ORIENTAL

1. Hare Krishna – Asociaţia internaţională pentru conştiinţa lui Krishna (ISKCON)

-întemeietor: Swami Prabhupada – S.U.A., 1960.

-doctrină: Krishna – Dumnezeu unic, creator al lumii. Cunoaşterea lui se face prin Bhakti-yoga (yoga

devoţiunii). Dumnezeu este Spirit. Toţi oamenii trebuie să ajungă la conştiinţa interioară de natură

„divină”. Sufletul = antimaterie. Cred în reîncarnare.

-manual: Bhagavat – Gita. Scrieri sacre: Vedele.

-practici: veşmânt tradiţional indian (galben-portocaliu), raşi în cap (cu şuviţă-n creştet); răspândesc

literatura specifică; se adună în săli speciale, cântă mantre, ard lumânări şi beţişoare parfumate.

-yoga este de două feluri: 1.ascendentă, atunci când pleacă de la simţuri, prin minte, ajungându-se la

starea de brahman.

2.descendentă (recomandată de Hare Krishna): descoperirea sufletului, trezirea conştiinţei spre a vibra în

armonie cu Krishna. Aceasta este mai accesibilă europenilor, pentru că nu impune restricţii, în afara

regimului vegetarian.

Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004, David, P.I., Invazia

sectelor, vol. 2, Constanţa 1999.

2. Zen

-mişcare originară din Orient, mai ales din Japonia şi India.

-provine din budismul zen, înfiinţat în sec. XIII de maestrul Dogen în Japonia.

-în Europa, secta zen e adusă de Taisen Deshimaru, autorul cărţii Zen adevărat (tradusă şi la noi şi

publicată în 1993, la Ed. Axis mundi). Tot el a înfiinţat „Asociaţia internaţională Zen” şi a organizat

peste 100 de „dojo” (grupe) de zen. La Paris au un templu special, considerat „mănăstire”. Pentru

România şi Ungaria, lider spiritual zen este Yvon Bec.

-Doctrină: tema centrală este „zazen”, de la „za” = a te aşeza şi zen = meditaţie, concentrare => a te aşeza

la meditaţie, într-o poziţie intensă de concentrare.

-Panteism: Dumnezeu este energia fundamentală a Universului.

-Practici: adepţii par obosiţi, neglijenţi şi practică meditaţia în locuri publice, adesea împreună cu

cerşetoria sub forme mascate: cântă, pictează etc.

-„concentrarea” se realizează în urma aşezării pe o pernă neagră, rotundă, în poziţia „lotus”, cu respiraţia

controlată.

-alte practici: ikebana, caligrafia, ceremonia ceaiului, parfumuri, pictură, teatru, alimentaţie vegetală, arte

marţiale.

68

Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004, David, P.I., Invazia

sectelor, vol. 2, Constanţa 1999, Deshimaru, Taisen, Zen adevărat, Axis Mundi, 1993, Kigen, Dogen,

Zen. Nouă texte comentate de maestrul Taisen Deshimaru, Ed. Herald, Buc., 1989, Merton, Thomas,

Mistici creştini şi maeştri Zen, Humanitas, Buc., 2003, Wats, Alan, Calea Zen, Humanitas, Buc., 1997.

3. Ananda Marga (Calea Fericirii)

-org. în India de către Baba – mare guru; pătrunde în Europa (Elveţia) şi S.U.A.

-se pretinde salvatoarea credinţei.

-Doctrină: odată la câteva mii de ani, vine un reformator care-i readuce pe oameni pe calea morală. Aşa

au apărut ei, adepţii acestei grupări. În rândurile lor se găsesc oameni de ştiinţă (medici, informaticieni,

biologi, astronomi), care explică şi adaptează în sistem budist şi hindus noile cuceriri ale ştiinţei. Susţin că

fiinţa umană e legată de energia cosmică prin 7 centre energetice (chakre). Au teoria despre „microvita” –

o formă primitivă de viaţă, care face legătura între fizic şi psihic, are rol terapeutic şi poate fi ajutată prin

practici yoga şi meditaţii specifice. Cred în reîncarnare.

-Practici: se guvernează după un Regulament: adeptul trebuie să-şi schimbe numele, să se îmbrace oranj,

să cedeze 2% din venituri grupării. Ceremoniile au loc în imobile speciale, în faţa unor planşe cu

rugăciuni în sanscrită. Ritualurile constă în: meditaţii (relaxare+somnolenţă), alternând cu cântări

orientale şi dansuri. Liderii au aspectul unor călugări budişti; se numesc dada (frate) şi didi (soră).

-planează asupra unor adepţi ai Ananda Marga acuzaţii că ar fi la originea unor incendieri, asasinate etc.

-în România: conferinţe, ceremonii rituale, organizare de asistenţă socială – colectare şi distribuire de

ajutoare la spitale de copii, centre de reeducare etc.

4. Meditaţia transcendentală

-fondată de indianul Maharishi Mahesh Yogi; apare în S.U.A., în 1959. Actualmente: peste 5 milioane de

adepţi pe glob.

-scop: răspândirea tehnicii de meditaţie numită „a inteligenţei creatoare”;

-origine hindusă: tehnicile au, în opinia adepţilor, mai mult efecte psihice decât religioase. De aceea, ei

susţin că nu sunt o religie, ci o practică naturală.

-meditaţia a ajuns să fie predată în şcoli şi Universităţi şi practicată în mânăstiri apusene.

-există peste 10.000 de instructori de meditaţie. Ei predau, contra cost, „cele 16 rugăciuni de iniţiere”.

Este aleasă câte o mantra – formulă de incantaţie, asupra căreia se meditează câte 20 de minute,

dimineaţa şi seara. Efecte: influenţează benefic spiritul, reduce tensiunea cerebrală, înlătură stresul. Este

suficient, zic ei, ca toţi oamenii să mediteze de două ori pe zi, să se cufunde în eul lor profund, pentru a se

elibera, ajungând astfel la Absolut. Promovează „efectul Maharishi”: dacă rădăcina pătrată din populaţia

globului practică în mod concomitent meditaţia transcendentală, se manifestă un efect de câmp, care:

69

reduce conflictele, sporeşte randamentul, îmbunătăţeşte starea economică (toate acestea prin înlăturarea

stresului din „conştiinţa colectivă”).

-au dorinţa de globalizare; speră într-o viitoare conducere unică pe glob.

-în România: pătrunde clandestin în anii 1980, printre intelectuali şi practicanţi de yoga. În 1992, se

înregistrează oficial, cu sediul la Cluj şi denumirea „Asociaţia din România a Societăţii Internaţionale de

Meditaţie Maharishi Ayur-Veda”. Cursurile de meditaţie se propagă rapid prin Case de cultură: primele

gratuit, următoarele plătite. Pentru obţinerea gradului de instructor se aplică o şcolarizare intensivă.

5. „Mama pură”: Shri Mataji Nirmala Devi şi Sahaja Yoga

-originară din India, f. bogată, studiază în Anglia şi întemeiază o religie bazată pe iubirea de mamă.

-şi-a îndreptat atenţia spre ţările din Europa de Est. În România s-a înregistrat încă din 1991 „Asociaţia

Sahaja-Yoga România”.

- se consideră „mama sfântă” şi „noua fecioară a României” (blasfemii la adresa Maicii Domnului). A

organizat întruniri cu numeros public (intrare liberă) la Sala Palatului, Sala Polivalentă etc.

-doctrină: omul se naşte cu energie (sahaja = înnăscut, spontan), adunată în 7 chakre de-a lungul şirei

spinării şi aşezată apoi în osul sacral (energia kundalini).

-cult: adepţii se strâng în jurul tabloului „Mamei” (idol), luminat cu lumânări. I se adresează mantre şi

rugăciuni (printre care şi Tatăl nostru…). Sunt executate anumite tehnici şi poziţii de yoga (sahaja-yoga)

cu totul speciale: trezirea chakrelor, aruncarea „răului” la pământ etc. Condamnă toate celelalte tipuri de

yoga.

-îi consideră iniţiaţi pe Iisus, Mohamed, Buda etc.

6. Secta de la Poona (Bombay) sau Fiii înţeleptului Bhagwan

-Bhagwan = yoghin şi chiromant cu calităţi hipnotice, retras în S.U.A., căsătorit cu o fată bogată, cu 30 de

ani mai mică decât el; trăieşte într-un palat luxos lângă New York.

-Practică: şedinţe colective de meditaţie dinamică, conducând până la delir şi „extaz”, mergând până la

depersonalizare (după 18 ore de exerciţii).

-În România: pătrunde mai ales în oraşe de provincie: Timişoara, Cluj, Arad, Constanţa.

7. Misiunea luminii divine

-sectă fondată şi condusă de Maharaj Ji – „cel mai tânăr Mesia” (n. 1958).

-o nouă „cunoaştere” energia vitală din noi înşine, revelată prin experienţa a 4 meditaţii: 1. la cuvântul

„vibraţie”, 2. la lumină, 3. la muzica celestă 5. la nectar.

-mare putere financiară. Liderul trăieşte o viaţă luxoasă în Colorado – S.U.A.

70

C. MISTICA NEOPĂGÂNĂ PARSISTĂ

1. Mărturia credinţei Baha’i

-fondată de iranianul Baha’u’llah (sec. XIX), are sediul central pe Muntele Carmel (Palestina). În lume

sunt mai multe milioane de adepţi.

-istoric: Baha’u’llah a fost unul dintre adepţii lui Mârza Ali Muhamad – un reformator şiit din sudul

Persiei, prigonit, închis şi exilat vreme de 40 de ani, timp în care a trimis scrisori şi memorii tuturor

şefilor de state şi de religii din vremea sa. Ceea ce n-a reuşit el, va desăvârşi discipolul său, Baha’u’llah.

-doctrina: toate religiile au o sursă divină comună. Adepţii Baha’i au un respect deosebit pentru celelalte

religii, de aceea pretind că au o mare toleranţă şi nu fac prozelitism. Singura formă de atragere a adepţilor

este exemplul personal.

-Dumnezeu a trimis oamenilor profeţi pentru a le dezvălui voinţa divină: Krishna, Moise, Iisus,

Mohamed, Baha’u’llah (învăţătura lui Moise = bobocul, a lui Iisus = floarea, a lui Baha’u’llah = fructul).

-Cărţi sfinte: Biblia şi Coranul – toate anunţă venirea lui Baha’u’llah.

-scopul pretins: de a stabili unirea între oameni. Consideră că toţi cei ce doresc unitatea omenirii sunt deja

baha’i (chiar dacă nu şi-au exprimat apartenenţa la baha’ism).

-practici: rugăciunea are un caracter individual. Trupul e considerat „slujitorul sufletului” – de aceea sunt

interzise: drogurile, alcoolul etc. Ţin congrese în toată lumea. Au un calendar cu 19 luni a 19 zile, + 4-5

zile intercalate, numite „ale ospitalităţii”.

-în România: o poziţie favorabilă baha’ismului are Regina Maria a României.

-s-au semnalat în anii 1950 printre saşii transilvăneni.

-în anii 1980 – printre studenţii străini, iranieni şi irakieni, în cămine.

-în 1991 s-au înregistrat ca Asociaţie legală. Pretind că au 7000 de adepţi.

Bibliografie: P.I.David, Invazia sectelor, vol. 2, ed. Europolis, 1999, Achimescu Nicolae, Noile mişcări

religioase, Limes, Cluj, 2004, Vernette, Jean, Sectele, Buc., 1996,

Surse baha’i: Baha’u’llah şi era nouă, Dumnezeu trece pe lângă noi, Introducere în credinţa Baha’i,

Natura şi sanctitatea alegerilor Baha’i.

2. „Omul perfect” sau adepţii lui Gurdjiev

-Gurdjiev – n. la Alexandropol (1877); a călătorit mult şi şi-a răspândit ideile împreună cu Peter

Uspensky.

-idei doctrinare: unitatea se obţine prin lupta între „da” şi „nu” – fără ea, persoana nu progresează. Omul

actual e adormit spiritual, funcţionează ca o maşină. El trebuie „trezit” (stimulat prin muncă, efort fizic:

parcurgerea de drumuri lungi, zidirea de case, doborârea arborilor, plantarea livezilor etc. În plus, muzică

71

şi dansuri, cu tehnica „stopului” – la un moment dat, trebuie să se oprească brusc şi să rămână cât mai

mult în acea poziţie).

-adepţi printre imigranţii ruşi din Europa Occidentală.

D. Ocultism şi fanatism asiatic

1. Secta Moon (Asociaţia pentru unificarea creştinismului mondial)

-fondată în Coreea de Sud de Moon Sun Myung – „noul Mesia” – exclus de la penticostali. Acesta a scris

„Principiile divine”. Se consideră cel ce termină lucrarea începută de Hristos şi stopată prin răstignirea

lui. El trebuia să găsească o femeie perfectă, împreună cu care să reînnoiască lumea. Aceasta va fi a 5-a

soţie a lui Moon, o studentă de 18 ani, căsătorită cu el când acesta avea peste 50. Secta deţine averi uriaşe,

cu care Moon (aflat în clasamentul „top” al bogaţilor lumii) şi-a cumpărat titluri ştiinţifice. Moon

speculează religios afilierea politică la mişcările anticomuniste, spunând că regatul lui Dumnezeu pe

pământ nu se poate realiza din cauza comunismului.

-doctrină: trăim zilele din urmă, când avem de-a face cu mişcări şi manifestări de tip „Cain şi Abel”

(inclusiv revoluţiile şi războaiele, profeţind cel de-al treilea război mondial). Predică: „Haideţi să-l

înfrângem împreună pe Satan!” – promovează înfricoşarea adepţilor.

-practici: oficierea de mii de „căsătorii” simultan (în 1995 – recordul: peste 360.000 de perechi). Se

recomandă poligamia şi libertinajul (aşa se strâng sute de mii de cupluri). Sunt impuse: postul negru,

rugăciunile istovitoare, prestarea de muncă neplătită în întreprinderile sectei – până la 16 ore pe zi!

-în România: se organizează sub paravanul unor asociaţii de studenţi, profesori, femei.

2. Societatea creatoare de valori (Sokka Gakkai)

-fondată în 1930 de Makiguchi – şintoist japonez, promovează învăţătura călugărului budist Nichiren,

considerat o reîncarnare a spiritului lui Buda. În 1965, devine al treilea partid politic, ca importanţă, în

Japonia. Deţine o universitate şi are înregistraţi 7 milioane de adepţi.

-practici: abstinenţă, rugăciune, adorarea florii de lotus, îndoctrinare severă, supunere maximă cerută

adepţilor, prozelitism activ.

3. Lumina adevărului

-înfiinţată în 1960 de industriaşul japonez Okada, care fusese ruinat în 1945. El pretinde a avea puteri

tămăduitoare.

72

-idei centrale: 1. Ştiinţa reprezintă baza credinţei. 2. Omul, ros de boli, se vindecă doar prin lumina

spirituală venită de la Dumnezeu.

4. Alte grupări

Ritul Thé – nouă atracţie în universităţile chineze – propune: uciderea cu pietre a fetelor necinstite,

înlăturarea tinerilor destrăbălaţi şi a soţilor infideli;

Falungong – secta libertinajului sexual, cu manifestări zgomotoase în S.U.A şi Europa

Lamaismul – după numele celebrului Dalai Lama – suveran şi mare preot în Tibet, nerecunoscut de

autorităţile chineze. Mişcarea, la origine, este budistă, dar s-a propagat cu repeziciune în S.U.A. şi

Europa, adepţii realizând un sincretism cu elemente doctrinare creştine: rugăciunea minţii, isihia,

meditaţia.

Taoismul şi Kyopo – religii naturiste istorice, se află la originea mai multor secte asiatice sincretiste.

E. SINCRETISMUL DIN AMERICA ŞI EUROPA

1. Biserica scientologică

-fondată şi condusă de L. Ron Hubbard (California, 1991). Deţine averi uriaşe. Practică prozelitismul, cu

ţinte precise: personalităţi publice, mai cu seamă din lumea show-biz. În unele ţări (ex.: Germania) e

interzisă.

-scop: crearea unei lumi mai bune, prin înţelegerea realităţilor vieţii.

-foloseşte metode ştiinţifice psihanalitice şi valorifică elemente doctrinare din budism şi hinduism

(reîncarnarea). Inventează dianetica –„ştiinţa modernă a sănătăţii mintale”, folosindu-se de un aparat

numit electrometru, care şterge „impresiile penibile” (numite engrame).

-regim strict: pedepsirea nesupuşilor, urmărirea celor excluşi.

2. Mormonii sau „Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă”

-fondator: Joseph Smith (1844), căruia i s-a arătat îngerul Moroni şi i-a spus că nişte noi revelaţii se află

ascunse pe două plăci de aur. I le descoperă, el le traduce şi le publică, după care îngerul i le ia înapoi.

„Revelaţiile” sunt: Cartea lui Mormon, Perla de mare preţ şi Doctrină şi legăminte. Acestea se adaugă

Scripturii, pe care o completează, fiind la fel de valabile şi „inspirate”.

-doctrină: „revelaţiile” mormone descriu istoria lui Lehi, care a plecat din Ierusalim în anul 586 î. d. Hr.,

împreună cu familia sa, străbătând marea şi oceanul, până în America. Aici se dezvoltă ca naţiune, iar

73

Hristos însuşi le face o vizită după înălţarea la cer. Au loc lupte între nefiţi şi lamaniţi (urmaşii lui Lehi), a

căror descriere se întinde pe multe pagini în cărţile „sfinte” amintite. Asemănarea este izbitoare cu textele

Scripturii, încât se poate vorbi, dacă nu de plagiere, cel puţin de o inspirare copioasă, atât după V.T. cât şi

după N.T., atât în ceea ce priveşte stilul, cât şi o parte de conţinut. De altfel, împărţirea pe cărţi, capitole şi

versete se face după modelul biblic (Ex.: Cartea a treia a lui Nefi, cap…,vers…).

-cred în Iisus şi Sf. Duh, ţin duminica, au posturi, dau zeciuieli şi consideră că toţi oamenii, inclusiv

morţii, trebuie botezaţi, pentru a nu rămâne în închisoarea spirituală. Fac un prozelitism intens în toată

lumea, pentru a atrage cât mai multe nume la „cimitirul nemuririi” şi „cartea vieţii” din Salt Lake City.

-promovează conceptul „căsătoriilor eterne” – inclusiv de tip poligam – cu un mare respect pentru femei,

care aparţin soţului pentru veşnicie. Poligamia la mormoni este prezentată, mai nou, ca o umbră a

trecutului, cauzată de interdicţia de a se căsători fetele mormone cu necredincioşi. Se pare că fenomenul a

fost eradicat în prezent, dar în trecut a fost la originea mai multor conflicte, în urma cărora mormonii au

fost obligaţi să se stabilească în zona Lacului Sărat şi să fondeze Salt Lake City.

-în România: pătrund încă din 1899, prin Mişa Markov şi Arghir Dimitrov

-înregistraţi legal în 1993.

-desfăşoară un prozelitism intens în locuri publice, prin misionari bine pregătiţi, tineri, elegant îmbrăcaţi,

cu ecusoane în piept. Oferă literatură: Cartea lui Mormon, Povestiri din cartea lui Mormon (pentru copii,

bogat ilustrată). Organizează cursuri gratuite de limba engleză. Oferă „ajutoare” materiale şi se implică în

proiecte sociale.

Bibliografie: Mureşan, Asist. Dr. Radu Petre, Învăţătura eshatologică a „Bisericii Sfinţilor Ultimelor

Zile”(Mormonă) şi implicaţiile sale în activitatea de prozelitism, "GB", 5-8/2005; *Cartea lui Mormon –

o altă mărturie despre Isus Hristos, Salt Lake City, Utah, 1991;

3. Ştiinţa creştină sau „Biserica lui Hristos ca om de ştiinţă”

-fondată de Mary Baker-Eddy (fostă practicantă a spiritismului) în 1860

-îşi propune convertirea oamenilor (majoritatea bolnavi psihic) în scopul vindecării lor;

-lidera a fost „singura persoană care l-a înţeles pe Hristos” (considerat simplu om) şi îi foloseşte metodele

pentru vindecare.

4. Copiii Domnului

Apare în Italia, se organizează în S.U.A., în 1968.

-„Marele Profet” – David Moses sau Unchiul Mo

-mistică bazată pe sexualitate: adepţii trăiesc în colonii, mai mult dezbrăcaţi, consumă droguri şi pretind

că „practică iubirea” (în fapt, prostituţia, prin formule precum „pescuitul prin cochetărie”).

74

-asociaţiile de membri se identifică prin apelativul „Familia”; şi în România există sub masca unor

fundaţii.

5. Fiii fericiţi ai păcii cereşti

-consumatori de droguri: marijuana şi haşiş

6. Ufolatrii

-adoratorii OZN-urilor

7. Raelienii

-apar în Franţa (Rael – jurnalist – 1973), adoră extratereştrii şi OZN-urile. Oamenii de ştiinţă de pe alte

planete au creat viaţa pe pământ folosind ADN-ul. Susţin clonarea umană. Au apărut şi în România

(site+publicaţii în româneşte).

Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006; Damian, asist. univ.

drd. Constantin-Iulian, Mişcarea Raeliană şi etica postmodernă, în vol. Teologie şi educaţie la Dunărea

de Jos, Fascicula V, Galaţi, 2006.

8. Îngerii Cyclamen

-conduşi de „marele preot” Robert France, care salvează lumea „prin tandreţe”. Viaţa viitoare se mută pe

„planeta Cyclamen”.

9. Atlantizii

-adoră mările, oceanele, vietăţile lor şi creează noi mituri despre abisurile marine

10. Curentul cosmic

-acest curent este Dumnezeu şi se revelează oamenilor de către aşa numiţii „maeştri Eck”. Fondator:

Twichell – „al 971-lea maestru Eck în viaţă”.

11. Creştinii armoniei (Rappişti)

12. Vederea lui Dumnezeu (The Way) – înfiinţată de Wierwille (dr. în teologie)

13. Amishi – ramură a menoniţilor, păstrează tradiţia culturală şi religioasă din Elveţia şi

Olanda sec. XV

75

14. Biserica Universală a lui Dumnezeu – lider: H. Armstrong – Chicago

15. Zoolatrii (adoră animale: şerpi), Fitolatrii (adoră plante: bulbul de ceapă), Dendrolatrii

(adoră copaci: sequoia) etc.

F. SECTE ŞI GRUPĂRI TERORISTE, SATANISTE, CU TENDINŢE ŞI MANIFESTĂRI

ANARHICE, SINUCIGAŞE ETC.

1. Ku Klux Klan – crime (caracter rasist), arderea crucii, conducător: „Vrăjitorul imperial”,

sediu: Memphis (Arizona, S.U.A.), ţinuta: robe cu glugi, antrenamente speciale: My Lai.

2. Războinicii regelui Hristos – în Spania, în legătură cu E.T.A.

3. Sea org. – crime

4. Jainiştii modernişti – cred în reincarnare, consumă droguri şi răspândesc otrăvuri

5. Opera lui Dumnezeu (Opus Dei) – crime şi atentate în Asia (Taiwan şi Coreea), la umbra

unor organizaţii sau partide.

6. Africa de Sud – Apartheid (rasismul – abolit în prezent).

7. Încercarea - în Australia, condusă de David din Melbourne – sectă fascist-milenistă.

8. Adevărul suprem (AUM Shinri Kyo), sectă condusă de Shoko Asaharo, responsabilă de

atentatele cu gaz sarin de la metroul din Tokyo. În România: la Durău.

9. Biserica Satanei - cond. de Anthony Lywey, sediu central la San Francisco: ”sămânţa

satanei în om trebuie cultivată”; editează Biblia satanică. Cultul e macabru, se desfăşoară

noaptea în cimitire, ruine, locuri pustii, profanând morminte şi realizând sacrificii animale

şi chiar umane. Atragerea adepţilor prin muzică (unele genuri rock şi formaţii, de ex.:

AC/DC = Anti Christ/Death to Christ). Semne şi simboluri: crucea întoarsă, simbolul

anarhiei etc.

10. Biserica Luciferică sau Martorii lui Lucifer – lider: J.P. Bourre – Europa

11. Antoiniştii – de la numele lui Louis Antoine, fost miner catolic din Belgia. El afirmă: „nu

există materie, ci numai lumea fluidelor”

12. Noii anabaptişti sau Hutterienii – înfiinţată de pastorul baptist Iacob Hutter din Tirol. Au

viaţă comunitară, desfăşurată în colonii (ferme).

13. Prietenii omului – dizidenţă iehovistă, înfiinţată de elveţianul Frey-tag. Îi numesc pe

adventişti: „fecioare nebune obsedate de Sabat”, iar pe iehovişti „contabili preocupaţi de

calcularea zadarnică a venirii lui Dumnezeu”. Pe mai multe proprietăţi cumpărate în

Elveţia şi Franţa, vor crea mici „paradisuri terestre”.

14. Cristos din Montfavet sau Biserica creştină universală – creată de Georges Roux din

Montfavet, care declară că duce mai departe misiunea începută de Iisus. El se retrage, duce

o viaţă ascetică, dar practică „tămăduirea miraculoasă” şi predică „arta vindecării”. Cultul:

-3 ceremonii: botez, căsătorie, confirmare.

76

15. Cele trei inimi sfinte sau Martorii lui Melchior – înfiinţată de Roger Melchior din

Bruxelles, doctor în drept, care se pretinde „Papa Ioan” (reîncarnarea Apostolului Ioan),

purtător de mesaje divine, care înviază după 3 zile etc. Are 2 colaboratori: un chimist care

face să sângereze crucifixe şi statui şi un trezorier (gestionar al averilor uriaşe rezultate).

16. Marele Graal – sectă ce readuce în atenţie mitul medieval al Graalului – o cupă dintr-un

smarald uriaş în care Iosif din Arimateea a adunat sângele lui Hristos, găsită de cavalerul

medieval Parsifal, fapt ce alimentează legendele despre regele Arthur şi cavalerii mesei

rotunde. Secta apare în 1932 şi e înfiinţată de germanul Oskar Bernhardt, care-şi schimbă

numele în Abd-ru-shin. Acesta scrie şi difuzează cartea În lumina adevărului, în care oferă

răspunsuri la toate problemele existenţiale, mai ales la declinul vieţii spirituale, contracarat

printr-o cunoaştere gnostică: „Divinul poate fi atins printr-o cunoaştere superioară”.

Susţine reîncarnarea, dar neagă metempsihoza (renaşterea omului în animal e

incompatibilă structurii fiinţei umane).

17. Morgelienii – susţin că numai albii sunt urmaşii israeliţilor (popor ales); 10 seminţii s-au

răspândit în lume, dând naştere sciţilor, goţilor, grecilor, germanilor etc.

18. Nemolecii – sectă din Rusia: refuză să se închine, deşi cunosc crucea; au cărţile „vechi”;

oficiază numai cântăreţul

19. Rastafarienii (tribul lui Iuda) – sectă ce propune întoarcerea negrilor în Africa şi

supremaţia acestora. Numele provine de la împăratul Etiopiei, Haile Sélassie I, zis şi Ras

Tafari (1930). Dumnezeu, Iisus, sfinţii sunt negri. Biblia e scrisă de negri.

20. Kimbanguismul – sectă fondată în Congo belgian (Zair) de către Simon Kimbangu. Are

concepţii neoprotestante adaptate specificului african.

21. Roua dimineţii sau Solia adventă – sectă înfiinţată de pastorul Bresmond Robert din

Australia. Urmează ideile originale ale lui H. White: sabatul, restricţiile alimentare, refuzul

asistenţei sanitare. Nu recunosc autoritatea statului, nu votează etc.

22. Templul popoarelor – sectă fondată de Jim Jones, un milenist practicant al ocultismului

(vrăji cu măruntaie de găină). Se stabileşte în Guyana. În 1978, se produce sinuciderea în

masă a adepţilor.

23. Davidienii – sectă fondată de către David Koresh (numele adevărat: Vermon Howell).

Adepţii – derivaţi din adventism. Se autoizolează la Waco, Texas şi mor, în 1993, 90 de

persoane în confruntările armate cu autorităţile şi, finalmente, prin sinucidere.

24. Templul solar – sectă cu sediul central în Canada, din 1952. Adepţii sunt încurajaţi (şi

prin stupefiante) să viseze, să danseze, să cânte, să interpreteze texte apocaliptice.

Manifestări specifice: urlete, ascultare orbească de lideri, ucideri, sinucideri, „moartea

albă” (droguri). În 1994, în Elveţia, 50 de adepţi s-au autoincendiat baricadaţi în 2 vile; ac.

formă de sinucidere fiind numită „dăruirea vieţii lui Iisus”.

77

Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004; Antonie Plămădeală,

mitropolit, O nouă confesiune creştină în Africa: Kimbanguismul, în Ortodoxia, Nr. 3/1987; Champion,

Françoise, Cohen, Martine, Sectes et démocratie, Ed. du Seuil, Paris, 1999; Cios, Teodor, Taina dreptei

credinţe – apologie – sectologie, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 2005; Cuciuc, Constantin, Religii noi în

România, Ed. Gnosis, Bucureşti, 1996, David, Diac. Petre I., Invazia sectelor..., vol.2; Dumea, pr.

Claudiu, Religii, Biserici, secte – privite din perspectivă catolică, Ed. Sapientia, Iaşi, 2002, Longchamp,

Jean Paul de, Mic dicţionar al sectelor, Ed. Curierul Dunării, Buc., 2000; Mayer, Jean Francois, Sectele:

neconformisme creştine şi noi religii, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998, Mat-Hasquin, Michèle, Les sectes

contemporaines, Ed. Univ. de Bruxelles, 1983; Roze, Ierom. Serafim, Ortodoxia şi „religia” viitorului,

Slătioara, 1996, Vernette, Jean, Sectele, Ed. Meridiane, Buc., 1996. Vasile, Danion, Olaru, pr. Ilarion,

Dărâmarea idolilor: apostazia New Age, Ed. Credinţa noastră, Buc., 2001.

Curs : GRUPĂRI RELIGIOASE CARE AU LUAT FIINŢĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI

A. SCHISME RELIGIOASE FAŢĂ DE B.O.R., CU MANIFESTĂRI ERETICE

1. Mişcarea anticalendaristică (Stiliştii).

-1/14 oct. 1924 – B.O.R. a îndreptat calendarul, conform recomandărilor Conferinţei Interortodoxe de la

C-pol (mai, 1923). Acţiunea a fost respinsă de călugări şi preoţi fără cultură, fanatici, indisciplinaţi

(monahii erau obligaţi să facă ascultare), încurajaţi din afară (Rusia, Athos). S-au grupat în jurul mân.

Slătioara, com. Râşca, jud. Suceava. Nu au fost recunoscuţi drept „cult” aparte din partea statului.

-nu prea aveau preoţi; au atras un arhiereu, Galaction Gordun, caterisit de Sf. Sinod al B.O.R. în 1955, pe

care îl declară „mitropolit”. El hirotoneşte necanonic (de unul singur) ca „episcop” pe Meftodie

Marinache şi amândoi pe Evloghie Oţa (toţi excluşi din monahism şi caterisiţi de B.O.R.). La schitul

stilist de la Copăceni (jud. Ilfov) este hirotonit episcop un alt caterisit şi exclus, Glicherie Tănase, mort în

1984 şi declarat în 1999 „sfânt”. Alt „mitropolit” stilist: Silvestru Onofrei.

-conducerea actuală: sediu – Slătioara, „mitropolit primat”: Vlasie, ajutat de „arhiereii” Vasile Mogârzan

şi Fabian (ultimul la mân. Sfânta Maria – Militari, Bucureşti).

-au existat şi neînţelegeri (ex.: Cozma Lostun, „arhiereu” stilist – alungat de la Slătioara).

-ierarhia stilistă actuală se recrutează din rândul celor fără pregătire teologică, al preoţilor caterisiţi şi

monahilor excluşi.

Manifestări specifice: - fanatism contra B.O.R., a clerului şi credincioşilor ei;

-practică botezul şi căsătoria din nou

-calendarul vechi, neîndreptat = dogmă (cu o eroare ştiinţifică de 11 min. şi 14,02 sec. pe an);

78

-aplică Pidalionul (colecţia de canoane a lui Nicodim Aghioritul), publicat în româneşte din 1844,

reeditat, fără a fi adus la zi (cu referiri la autocefalie, patriarhie etc.) – mai important la ei decât Scriptura.

-consideră „Taine”: spălarea picioarelor, sfinţirea bisericilor etc.

-liderii au averi uriaşe, deşi afişează condiţii modeste. Practică peregrinările în scopul colectării de

ajutoare pe la biserici şi mânăstiri ale B.O.R. sau cerşesc fonduri cu pancarte la gât în locuri publice.

-practici bigote: nunţi fără lăutari, fără folclor, dansuri etc.

-Slătioara = centru de pelerinaj, la „moaştele sf. Glicherie, făcător de minuni”, cu cazare şi masă asigurate

-încercări de intrare în legătură cu Biserici Ortodoxe: deşi pretind că au manifestări similare Bisericilor

din Rusia, M. Athos, Ierusalim sau Serbia, nu au fost recunoscuţi de aceste Biserici, ci li s-a cerut să intre

sub ascultarea canonică a Sf. Sinod al B.O.R. În eparhii precum: Dunărea de Jos şi Tomis creează

confuzie prin greşita identificare cu lipovenii!

Bibliografie: Ilie, Arhim. Cleopa, Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor, în B.O.R., nr. 3-

4/1955.

2. Uniunea umanitară non-profit „BORNA”

-fondată de ing. Gheorghe Luca din Bucureşti

- acesta a realizat „Calendarul natural al omenirii, sprijinind mişcarea stilistă, prin calcule aşa-zis

„ştiinţifice”.

3. „Ucenicii Sf. Ilie” sau „Turma Sf. Ilie”

-condamnaţi şi anatematizaţi de Sf. Sinod al B.O.R. în 1994.

-proveniţi dintre inochentişti

-organizatori: Ioan Zlotea – ucenic al lui Inochentie de la Balta, participant la Sinodul din 1924, care a

hotărât îndreptarea calendarului, numit „Tăticul de Sus”; Alexie de la Buzău (Anton Ciubotaru, m. 1995),

numit „Tăticul de jos”; fraţii Dumitru şi Ilie Marian – „mămici alese”. În toţi aceştia s-a manifestat

Dumnezeu Tatăl întrupat sau Sf. Ilie (confuzie între Tatăl Ceresc şi Sf. Ilie).

-Alte erori doctrinare: - credinţa în reîncarnare

-căsătoria e o spurcăciune înaintea lui Dumnezeu. Adevărata căsătorie: ca „frate şi soră”.

-Dumnezeu confundat cu materia (panteism), identificat când cu Sf. Ilie, când cu Sf. Ioan Botezătorul,

zicând că trebuia să fie prezent şi Tatăl ceresc pe icoana Epifaniei (Bobotezei).

-venerează cerul şi pământul, zilele şi calendarul

-atributul de creator al cerului şi pământului îl are tot Sf. Ilie.

- nu numai Hristos a înviat, ci şi alte persoane sfinte: Sf. Ilie, Inochentie, Maica Domnului, Ioan

Botezătorul. Se salută cu: …(fiecare din persoanele de mai sus) a înviat; adevărat a înviat!

-preoţii care au soţii sunt nevrednici de slujire.

79

-Maica Domnului este moldoveancă.

-ţin calendarul neîndreptat.

-Au ritualuri păstrate din B.O.R., la care adaugă creaţii proprii (acatiste exagerate).

-cult accentuat pt. ziua de vineri, atât pt. jertfa lui Hristos, cât şi pt. Cuv. Paraschiva.

-scot miridă specială la Proscomidie pentru „patriarhul Alexie” de la Buzău.

-spovedania e publică; se face în faţa bătrânilor numiţi „bunei” şi „stareţi”

-iertarea se acordă prin sărutări sfinte şi stropiri cu aghiasmă. Euharistia se dă numai celor vrednici.

-justifică minciuna pe textul din Fericiri „minţind pentru Mine” greşit interpretat

-exagerează pomenirile, metaniile, cultul sf. cruci (au cruci mari, de plumb, cu care binecuvintează în cele

4 zări).

-organizaţi în Bârlad, Sibiu, Galaţi, Tulcea, Vaslui, Bucureşti, Buzău, Botoşani.

4. Noul Ierusalim

-grupare cu specific apocaliptic (de unde vine şi denumirea), condamnată de Sf. Sinod al B.O.R. (1993).

-adepţii se pretind adevăraţii ortodocşi şi provin dintre foşti practicanţi ai Meditaţiei Transcendentale,

artişti (Marian şi Victoria Zidaru – artişti plastici; Ovidiu Lipan şi Gh. Zamfir – simpatizanţi), preoţi şi

monahi ortodocşi grupaţi în jurul surorilor Virginia şi Mihaela.

-Virginia, moartă în 1992, a fost declarată „sfântă” şi i s-au alcătuit slujbe, acatiste, icoane etc.

-Sediu: Glodeni, lângă Pucioasa (Jud. Dâmboviţa), unde au construit, după planurile soţilor Zidaru, un

templu-ziggurat, în care nu au acces decât cei iniţiaţi. Băiatul soţilor Zidaru (9 ani) moare accidentat sub

zidurile noii construcţii. Alături, la câteva sute de metri, s-a înfiripat o „mănăstire” mixtă, sfidând

canoanele. Tot aici, s-au realizat şi alte anexe: chilii, spaţii de cazare pentru „fraţi” şi „surori”, ateliere de

„creaţie” etc.

-La început, Virginia şi adepţii ei au avut binecuvântarea arhiereului Irineu Pop Bistriţeanul, care a sfinţit

complexul la inaugurare, iar apoi a retractat, rămânând arhereu-vicar.

-Au curajul să publice, atât sub formă de ziar(lunar), cât şi în volum separat, „cuvântul lui Dumnezeu” –

mesaje divine transmise sub formă de „revelaţie deschisă” – atât Virginiei, cât şi urmaşilor ei. Textele

provin de la Dumnezeu Tatăl, Hristos, Maica Domnului sau „sfânta” Virginia şi se adresează adepţilor

într-un stil predicatorial naiv, cu greşeli de ortoepie supărătoare. Inspiraţia este evidentă după mesaje

similare din lumea catolică (Medjugorje). Mesajul lor este, categoric, apocaliptic.

Din cuprins: - România = Noul Ierusalim (ţară aleasă a fi izbăvită de urgia Apocalipsei, dar nu pentru

ierarhie, care e acuzată de corupţie, ci pentru credincioşii ei.

-post continuu, inclusiv duminica şi-n sărbători. Hrana cu alimente curate, necontaminate (nepoluate).

-căsătoria albă

-port specific: bărbi şi plete lungi (cozi), haine de in şi cânepă.

-calendarul vechi (în legături cu stiliştii, cu care caută să implanteze schituri în ţară)

80

-şedere la case, nu în blocuri

-„Atelierul de creaţie creştin-ortodox”, sub patronajul soţilor Zidaru, a imprimat un stil aparte,

apocaliptic, în arta religioasă românească, foarte apreciat în ţară şi străinătate.

Bibliografie: David, P.I., Invazia sectelor..., vol.2, Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii

mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998.

5. Biserica Ortodoxă Tradiţională (Strămoşească) sau „a Vlahilor de Pretutindeni”

-structură religioasă în formare, cu mai multe centre: la Piatra Neamţ, Bucureşti („Mitropolitul” Ioan

Preoteasa – fost preot plecat în S.U.A. cu căsătoria „anulată”, întors la Bucureşti cu gânduri de a fi numit

eparhul Giurgiului, caterisit de Sf. Sinod şi remarcat în mass-media cu prilejul săvârşirii unei rânduieli

necanonice – înmormântarea unei persoane publice decedată, potrivit cercetărilor, prin suicid; Î.P.S.

Hristofor – grec, stilist), Constanţa etc.

-atrage preoţi (nemulţumiţi că nu li se recunosc „meritele”), monahi (aspiranţi la arhierie aflaţi în

dizgraţie) şi credincioşi (mase de manevră), propunând forme speciale de nesupunere faţă de ierarhie.

-2006: presa dezvăluie întâlniri secrete ale adepţilor grupării în jud. Suceava (Vatra Dornei), dar şi peste

hotare (Ucraina); este deconspirat un nou adept, ierom. Olivian Bindiu (hirotonit arhiereu în secret).

-încearcă înfiinţarea unei mânăstiri la Copăceni – Ilfov, fără rezultat, în urma eforturilor misionare ale

preotului ortodox Lică Lepădatu.

-încearcă joncţiunea cu gruparea anticlericală şi antisinodală provenind de la Vladimireşti (Alianţa pentru

renaştere spirituală din România), cu nucleele dizidente din jurul unor clerici şi monahi contestatari ai

unor ierarhi din conducerea Bisericii.

6. Biserica Secretă (Ascunsă) a Maicii Domnului

-structură religioasă în formare.

-lider: prof. Constantin Dogaru din Tecuci, primitor al unor „noi revelaţii”, pe care le publică în mai multe

volume, cu largul concurs al unor sponsori. Se autointitulează „Înaltul Comunicator”, el însuşi „mare

preot”, „hirotonind” alte persoane, printre care şi femei, pe toate cele 3 trepte (există, deci, şi o ierarhie

feminină).

-leg. cu Turma Sf. Ilie, cu mişcările de la Vladimireşti şi Pucioasa.

-abateri doctrinare, cultice şi morale: există „10 ceruri”, 8 Taine (a opta: „conlucrarea divină”),

Dumnezeu-Tatăl are „încă 33 de fii neîntrupaţi”, revelaţia deschisă (noi texte „inspirate” – scrierile lui

Dogaru, viziuni profetice şi „descoperiri”), preexistenţa sufletelor, milenarismul, spovedania în grup,

interdicţii privind căsătoria şi testarea „compatibilităţii” soţilor în prealabil, antisemitism agresiv.

81

-prozelitism: iertarea păcatelor se dă condiţionat de răspândirea publicaţiilor dogariste („cu 150-200 de

Paraclise ale Preasfintei Treimi date de sufletul unui om care s-a sinucis, se poate scoate acel suflet din

orice fel de chin al iadului”13!); adepţii sunt ameninţaţi cu moartea („accidente”), dacă divulgă secretele

grupării sau o părăsesc.

-salutul special: Vaviov! („smerita salutare cerească”).

-mesaj apocaliptic centrat pe „dezvăluirea” strategiilor oştilor îngereşti, prezentate ca o ierarhie militară,

cu grade diferite şi cu poziţionări specifice „celor 10 ceruri”; respectivii îngeri au felurite numiri, unele

ridicole (Ex.: Sf. Heruvim Antrax). Tuturor le sunt dedicate „slujbe” şi „acatiste” (ex.: Acatistierul

luminic). Au şi rol terapeutic, folosind diverse tipuri de raze, ce vindecă toate bolile, chiar şi pe cele

incurabile (ex. SIDA).

-se reia aceeaşi temă a salvării României, ca pământ ales şi binecuvântat, din cataclismele finale.

-susţinere frenetică a canonizării unor adepţi ai mişcării (Nil Dorobanţu, Maria Românca etc.).

-ultima „operă”, monumentală: Biblia Maicii Domnului, un afront adus atât sacralităţii şi unicităţii Sfintei

Scripturi, cât şi Sfintei Fecioare.

-nuclee formate din „preoţi”, „monahi” şi credincioşi în judeţele: Galaţi, Brăila, Vaslui, Iaşi, Bacău,

Timiş, Constanţa, Hunedoara şi în mun. Bucureşti. Un caz mediatizat: cel al lui Toader Ţepeş, fost

mecanic de locomotivă, „preot” al Bisericii Secrete din Bicaz. La Oradea, activităţile grupării se

desfăşoară sub paravanul fundaţiei „Altadora 2003”.

-creează confuzie, atât „preoţii” cât şi „preotesele” slujind îmbrăcaţi cu reverendă şi odăjdii, folosind

„sfinte vase” etc. Cultul, adaptat după cel ortodox, se desfăşoară deocamdată în case particulare; nu-i

exclus ca pe viitor să ridice „biserici”. Există şi o „liturghie” adaptată, „a Maicii Domnului”.

-întruchiparea „Mângâietorului” – „profetul zilelor de pe urmă”, „Ioan cel nou – împăratul lumii noi” este

un ţăran, Ion Marin din Ioneşti Argeş. Prin acesta, gruparea caută să continue fenomenul Maglavit.

Bibliografie: Despre „Biserica Secretă”: +Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar, Fenomenul „Biserica

Ortodoxă Secretă” – o erezie la început de mileniu III, Ed. Gedo, Cluj Napoca, 2006.

Publicaţiile „Bisericii Secrete” (autori: prof. C-tin Dogaru şi colaboratorii săi): Acatistier ortodox pentru

luminarea minţii (ed.1-2, Craiova, 1999), Efectul destructiv al credinţei asupra elementelor negative

(Craiova, 1999), Calităţile sufletului omenesc (Ed. „Sfânta Ortodoxie”, Craiova, 2000), Acatistier ortodox

al Maicii Domnului (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000, - similare: Acatistierul luminic, Acatistierul

Sfintelor puteri cereşti, Acatistierul Sfintelor Femei şi Fecioare, Acatistierul ortodox al Domnului Iisus

Christos ), Cartea celor 100 de poeme ortodoxe (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Duhul Sfânt în

România ( Ed. „Sf. Ortodoxie”, Deva, 2000), Sistemul ceresc de întrajutorare (Ed. „Sf. Ortodoxie”,

Craiova, 2000), Tehnologia lucrului cu gândul sfânt, în colab. cu N. Negrilă (Ed. „Sf. Ortodoxie”,

Craiova, 2000), Sfânta Entorie a Pământului (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Dicţionar ştiinţifico-

13 C. Dogaru, Praclisul Preasfintei Treimi, Ed. Fundaţiei Altadora, 2003, p. 2.82

spiritual, în colab. cu N. Negrilă (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Sfinte comunicări despre

România, despre civilizaţiile cosmice şi despre viitorul planetei Pământ (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova,

2000), Cartea sfintelor elogii ortodoxe (Ed. Sfera, Bârlad, 2001), Cartea sfinţilor îngeri inspiratori

(2002), Comunicările Sfinţilor Heruvimi către români, (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000),

Comunicările Sfinţilor Serafimi către români (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Sfânta Pertuţie

divină, (Ed. Hyperion, Craiova, 2001), Maica Domnului în România (2001), Duhul Sfânt în România (Ed.

Sfera, Bârlad, 2001), Ţara Sfântă Ortodoxă România (Craiova, 1999, Constanţa, 2002), Sfânta Oştire a

Începătoriilor (Ed. Sfera, Bârlad, 2001), Sfânta Organizare a Cerurilor I şi II (Ed. Sfera, Bârlad, 2001, -

similar pentru „cerurile” III-IX), Oştirea Sf. Arhanghel Uriil (Ed. Sfera, Bârlad, 2001, - similar: „Oştiri”

ale Sf. Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafael, Varahil, Antim), Sfânta Oştire a Domniilor (Ed. Hyperion,

Craiova, 2002, - similar: a Stăpâniilor şi a Scaunelor Cereşti), Sfânt tratat de medicină (2001), Metode

sfinte şi cereşti de vindecare (Ed. Sfera, Bârlad, 2002), Edenul de altădată (2002), Scandal cu duşmanii

(Ed. Sfera, Bârlad, 2002), Soborul Sfinţilor Apostoli (Iaşi, 2002), Cerul Christoforic (Ed. Hyperion,

Craiova, 2002), Sfântul Tron divin (Ed. Hyperion, Craiova, 2002), Sabia Sfântului Arhanghel Mihail

(2003), Paraclisul Preasfintei Treimi, Ed. Fundaţiei Altadora, 2003, Biblia Maicii Domnului (2005).

Prof. Dumitru Ştefan, Profetul zilelor de pe urmă. Fenomenul Ioneşti-Argeş, vol.1, ed. 1,

Bucureşti, 2005.

B. GRUPĂRI CU TENDINŢE SEPARATISTE (CENTRIFUGE) FAŢĂ DE B.O.R.

1. Oastea Domnului

-mişcare de emancipare a vieţii religioase a ortodocşilor români, în spirit tradiţionalist, axată pe

coordonarea activităţii creştinilor practicanţi (unii chiar habotnici). Atâta vreme cât este controlată de

Biserică, mişcarea în sine are un rol benefic: ajută ierarhia în munca pastoral-misionară. Nu putem trece

cu vederea nici faptul că, acolo unde autoritatea bisericească a lipsit, s-au înregistrat cazuri de desprindere

a ostaşilor de la Ortodoxie sau trecerea lor la anumite culte (cu totul sporadic, după cum vom vedea).

-organizaţii similare în Grecia: Zoi, Sotiria. A nu se confunda cu secta Armata salvării.

-întemeietori: mitrop. Nicolae Bălan al Ardealului şi pr. Iosif Trifa, delegatul lui – în 1923 se înfiinţează

primele grupări la Câmpeni şi Sibiu, sub deviza „Veniţi la Iisus!” şi salutul: „Slăvit să fie Domnul!”.

-sprijin mitropolitan: tipografie proprie la Sibiu, unde editează revista: Iisus Biruitorul, iar pr. Trifa

publică predici, broşuri moralizatoare, culegeri de cântări etc.

-se răspândeşte rapid în toată ţara

83

-manifestare specifică: adunări după Liturghie în Biserici sau case (mai ales în după-amiezele duminicilor

şi sărbătorilor), cu: rugăciuni, imne, citiri şi explicări din Sf. Scriptură etc. Organizează pelerinaje la

hramuri de biserici şi mânăstiri.

-izbucneşte un conflict între Iosif Trifa şi Nicolae Bălan. Trifa e caterisit în 1937 şi moare în 1938. Deşi

pe patul de moarte îndeamnă: rămâneţi în Biserică!, după decesul lui urmează o perioadă de instabilitate

pentru Oaste, când unii membri s-au amestecat în politică (de partea legionarilor), au început să se

grupeze în jurul unor lideri laici, să nu se mai supună preoţilor parohi, deci să dezbine unitatea parohiilor.

Unele grupări de „ostaşi” s-au separat de parohiile pe lângă care s-au constituit iniţial, ajungând să

desfăşoare o activitate de sine stătătoare. La aceasta a contribuit şi măsura comunistă de suprimare a

tuturor organizaţiilor cu caracter religios după 1948; „ostaşii” au fost obligaţi să se integreze în sistemul

cultelor recunoscute de stat: majoritatea s-au întors la parohii, dar au existat şi excepţii (Cluj şi Simeria),

care s-au lipit la grupări neoprotestante. Mulţi au plecat în străinătate, unde au fondat „Vatra” (în S.U.A),

condusă de ep. Valerian Trifa (nepotul lui Iosif Trifa).

-liderul Oastei în perioada comunistă: Traian Dorz (m. iun.1989).

-exagerări:- accentuarea rolului pastoral al unor lideri „ostaşi” laici, care predică în biserici şi organizează

viaţa parohială în locul preoţilor;

-compunerea şi executarea unor imne străine spiritualităţii şi tradiţiei româneşti (melodii de vals, polca,

mazurca etc.);

-săvârşirea de liturghii pe mormântul lui Iosif Trifa;

-exagerări doctrinare în broşuri şi imne; predilecţia spre psihoza apocaliptică;

-împărtăşania oferită spre păstrare laicilor;

-spovedania publică, dezlegarea perpetuă (împărtăşire fără altă spovedanie);

-nunta fără respectarea tradiţiilor folclorice româneşti (fără muzică – în afara imnelor „Oastei” – fără

dansuri, fără consum de carne şi alcool)

-Dizidenţe: grupările amintite: Cluj şi Simeria; precum şi cea condusă de pr. Avramescu, „mitropolitul

Oastei din Dobrogea”, ajutat de „consilieri”: pr. Timotei şi Ştefan Popa (Techirghiol, Topraisar).

-Organizarea astăzi: -sub directa ascultare a Sf. Sinod al B.O.R. (mulţi sinodali membri sau simpatizanţi;

în trecut: ep. Iosif Gafton al Argeşului; astăzi: P.P.S.S. Andrei de Alba Iulia, Ioan al Oradiei, Justinian al

Maramureşului, Serafim al Germaniei ş.a.). Delegatul Sf. Sinod pt. problemele Oastei: P.S. Calinic al

Argeşului. Au un consiliu preoţesc format din personalităţi precum: pr. prof. dr. Vasile Mihoc (Sibiu), pr.

conf. dr. Constantin Onu (Piteşti) ş.a. Ţin mai multe congrese. Au reactivat şi completat statutul de

funcţionare a Oastei, au reorganizat editura Oastea Domnului şi publică, după 1989, revista Iisus

Biruitorul. Se implică misionar prin: pelerinaje, predici, cateheze, acţiuni sociale, filantropice etc.

Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998, David,

P.I., Invazia sectelor, vol.2, Dorz, Traian, Hristos, mărturia mea, Ed. T. Dorz, Simeria, 1993, Idem,

Hristos – sfinţitorul nostru, Ed. O.D., Sibiu, 1998, Idem, Hristos, puterea apostoliei, Ed. O.D., Sibiu,

84

1999, Idem, Istoria unei jertfe, vol. 1-4, Ed. O.D., Sibiu, 1998-2002, Idem, Dreptarul învăţăturii

sănătoase, Ed. O.D., Sibiu, 2001, Idem, Zile şi adevăruri istorice, Ed. O.D., Sibiu, 2004, Trifa, pr. Iosif,

Ce este Oastea Domnului?, Ed. O.D., Sibiu, 1996, Velescu, Moise, Profetul vremurilor noastre, vol.1-2,

Ed. O.D., Sibiu, 1998-2000.

2. VISARIONIŞTII

-constituie o ramură a Oastei Domnului. Se numesc aşa după liderul lor spiritual, ierodiaconul Visarion

Iugulescu (treapta sa ierarhică e contestată de către unii cercetători, în special de prof. diac. dr. Petre

David, care-l numeşte simplu rasofor).

-liderul s-a născut în 1922, pe Valea Prahovei, numindu-se din botez Vasile. S-a perindat pe la mân.

Căldăruşani şi Cernica, după care a ajuns organizator al Oastei Domnului la Biserica Sf. Nicolae Sârbi.

După demolarea acesteia în 1983, se retrage la o casă parohială a Bis. Sf. Nicolae Vlădica (11 Iunie). Aici

îşi reorganizează gruparea, ajutat de sora Elena. A atras f. mulţi tineri şi tinere, adunaţi sub denumirea de

„Lucrarea”; promovează căsătoriile albe, nunta fără lăutari (numai cu cântări ale Oastei Domnului),

vestimentaţie specifică (haine negre, basmale albe sau albastre, excluderea podoabelor de orice fel).

-după 1989, mişcarea cunoaşte o dezvoltare puternică: se publică revista Călăuza ortodoxă, cu predici

visarioniste şi ilustraţii – icoane pictate de Visarion, în stil naiv. S-au alcătuit filme, proiecţii de

diapozitive etc. Din cuprinsul acestor materiale:

-Visarion se pretinde, el însuşi, purtătorul unor revelaţii primite direct, în urma unor „arătări”, viziuni. În

predici, reproduce astfel de mesaje, prezentând dialoguri între Dumnezeu, Maica Domnului, îngeri,

diavoli, sfinţi, fără bază biblică şi patristică. Abuzează de digresiuni, poveşti şi descrieri imaginare, care

fac, însă, deliciul adepţilor. Nu în ultimul rând, creează o psihoză eminamente sectară prin descrierile

îngrozitoare ale sfârşitului lumii, ale chinurilor iadului etc. Are, însă, şi meritul de a îndrepta adepţii pe

calea moralităţii, prin combaterea aspră a păcatelor şi viciilor.

-într-o vreme, Călăuza a apărut cu binecuvântarea P.S. Galaction (fie s-a obţinut în grabă, fie nu s-a

obţinut deloc, căci la ora actuală se publică fără nici o binecuvântare).

-la iniţiativa pr. paroh Ion Grigore, s-a desfiinţat gruparea de la 11 Iunie. Visarion s-a retras, bătrân, la

Comarnic, dar adepţii s-au regrupat la alte biserici: Sf. Pantelimon, Sf. Mina, Sf. Silvestru, Sf. Nicolae

Şelari, Toţi Sfinţii, Sf. Stelian, Mătăsari etc. De asemenea, au puternice nuclee în ţară: Constanţa, Iaşi,

Botoşani, Craiova, Tulcea, Timişoara, Arad.

-au legături, pe filiaţie, cu Oastea Domnului (cu cântări şi manifestări similare), cu mişcarea de la

Vladimireşti şi Turma Sf. Ilie.

Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998, David,

P.I., Invazia sectelor, vol. 2, Iugulescu, Visarion, Pâine şi apă pentru suflet, revistă „creştin-ortodoxă” –

dif. num.

85

3. Petrache Lupu de la Maglavit

Petrache Lupu, un cioban gângav din Maglavit – Dolj, pretinde că a avut o întâlnire cu Dumnezeu, care i

se arată sub o salcie sub forma unui bătrân, îi tămăduieşte neputinţa şi îl îndeamnă să predice. Fenomenul

se înscrie în seria „arătărilor divine” din prima jum. a sec. XX (Lourdes), este intens mediatizat şi speculat

politic, inclusiv prin vizita regelui Mihai I, care-i devine cumătru lui Petrache. Se înfiinţează o mănăstire

(azi redeschisă); are loc un pelerinaj nemaiîntâlnit (minuni, vindecări etc.). Petrache profită: au loc

exagerări (intră prin uşile împărăteşti, se împărtăşeşte direct din potir etc.). Teosofii şi spiritiştii îl

consideră un medium de-al lor. În timpul comunismului retractează, ba chiar huleşte. Devine colectivist

fruntaş. După 1989, fenomenul se reia, dar cu slabe rezultate; doar unii membri ai Oastei Domnului îşi

mai amintesc de el. Moare în 1994, la vârsta de 86 de ani, şi e înmormântat în cimitirul parohial.

4. Mişcarea de la Vladimireşti. Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România

-s-a conturat în jurul maicii Veronica (n. Vasilica) Gurău (1920-2005), care a pretins a fi avut vedenii

(arătări) ale maicii Domnului în câmpuri cu porumbi, pe toată perioada celui de-al doilea război mondial.

-la mân. Vladimireşti, pr. Ioan de la Bihor practica spovedania publică şi împărtăşania permanentă.

Viziunile Veronicăi, deja publicate, atrag mii de pelerini. Intră în conflict cu autorităţile bisericeşti atunci

când 2 călugăriţe din obştea Veronicăi sunt prinse când sustrăgeau părticele din moaştele Sf. Dimitrie de

la Bucureşti. Mânăstirea e închisă în 1957 şi transformată în I.A.S. în 1958. Veronica e reţinută şi

condamnată. După eliberare, duce o viaţă îmbelşugată în Bucureşti, căsătorindu-se cu arhitectul Gigel

Văsii, mai tânăr cu 25 de ani. Se pretinde că a fost o căsătorie forţată, din interes, neconsumată etc. După

1989, îl părăseşte şi se reîntoarce în mănăstire, care e reorganizată de P.S. Casian după normele în

vigoare. Deşi s-au tipărit viziunile şi memoriile maicii Veronica, aceasta nu le mai recunoaşte. Grupuri de

uceniţe de la Vladimireşti, conduse de Gherghiniţa şi Lucia Enache, creează anarhie şi tulbură slujbele din

bisericile ortodoxe, cu strigăte împotriva Patriarhului sau unor ierarhi. Mai nou, se organizează sub

titulaturile: Biserica Ortodoxă Liberă şi Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România (lider: Tudor

Nicolae), şi Sindicatul preoţilor Solidaritatea (condus de Gabriel A. Mascas) au site-uri Internet şi

pretind, în mod abuziv, că se bucură de susţinerea unor preoţi şi duhovnici renumiţi (pr. Arsenie Papacioc,

pr. Tănase de la Valea Plopului, în trecut: pr. Galeriu etc.). Continuă legăturile cu pr. Ioan Iovan, caterisit

între 1956-1989, trecut pe la Plumbuita, ajuns la mân. Recea, unde practică şi astăzi ceea ce ştie de-o

viaţă: spovedania publică şi dezlegarea generală pentru Împărtăşanie, sfidând canoanele şi rânduielile

bisericeşti. „Maica Teodosia” (Zorica Laţcu) are curajul s-o numească pe Veronica, blasfemiator, „Chipul

feminin al lui Dumnezeu” şi „proorocul planetei”.

Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998.

86

C. GRUPĂRI DE INFLUENŢĂ ORIENTALĂ, ÎNFIINŢATE ÎN ROMÂNIA

1. MISA – „Mişcarea pentru Integrarea Spirituală în Absolut”

-lider: Gregorian Bivolaru – acuzat de mai multe infracţiuni, refugiat – azilant în Suedia;

-ţin conferinţe, cursuri şi practici yoga în manieră „modernă”; propun aşa-zisa echilibrare fizică şi

psihică, dezvoltarea conştiinţei de sine etc.

-regim alimentar naturist, cu deviaţii extreme (urinoterapia);

-practici sexuale, pornografice, imorale, incestuoase.

-se înscriu, mai amplu, în curentul New Age. Zic că sunt, în continuare, ortodocşi; unii se spovedesc

(şi chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi împărtăşanie.

Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006; Istodor Gheorghe,

M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 2005; Tache, Pr. Conf. Dr.

Sterea, MISA – duplicitatea absolutului?, în G.B., LXIII, 5-8/2004.

2. Radiesteziştii

-propun pătrunderea şi cunoaşterea sinelui uman şi influenţarea lui prin energiile pe care le captează prin

diferite tehnici (exemple: nuiaua, bagheta, pendulul etc.);

-în mişcare au fost atraşi şi preoţi, pretinzând realizarea de exorcisme. Se solicită adepţilor respectarea cu

stricteţe a dogmelor ortodoxe: Sfânta Treime, credinţa în jertfa lui Hristos etc. Se impun: ţinerea cu

stricteţe a posturilor, Spovedania, Împărtăşania.

-paravanul legal: Asociaţia Naţională de Terapii Complementare din România (preşedinte Bors Marian

Constantin); Societatea Română de Radiestezie şi Fundaţia română de Inforenergetică „Sf. Ap. Andrei”

(preşedinte: Claudian Dumitriu).

-alte personalităţi: Dr. Ing. Constantin Cojocaru („Cojoterapia”), dr. Mudava (fost candidat la

preşedinţie), Mario Sorin Vasilescu.

-captează „energii” prin cercuri şi lanţuri umane în anumite locuri şi timpuri (Vf. Omu, litoral etc.), unde

se realizează adevărate tabere de întrunire a adepţilor;

-se înscriu, mai amplu, în curentul New Age. Zic că sunt, în continuare, ortodocşi; unii se spovedesc (şi

chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi împărtăşanie.

-REIKI- cea mai recentă formă de radiestezie adusă în România, cu tendinţe puternice de grefare pe

filonul adevărului ortodox. Fondator: Usui Mikao (jap.). Urmăreşte iniţierea adepţilor prin conectarea lor

la sursa de energie universală. Lideri: maestrul Constantin Gheorghiţă din Sibiu (promotor şi al unui curs

87

de „hirotonisire” a adepţilor în „ordinul lui Melchizedec” – deci, o pretinsă „ierarhie”), Ovidiu Dragoş

Argeşanu (autorul unor lucrări de popularizare a reiki), Bogdan Negulescu etc.

Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006.

3. „Spiriţii” bihoreni

-grupare legată de personalitatea diac. Iosif Vuculescu de la parohia Sepreuş (Arad); el deprinde

spiritismul la Budapesta şi Viena şi predică o abordare a lui „ştiinţifică” începând cu 1910.

-se remarcă în Oastea Domnului, unde creează un grup special. Se consideră „vas ales” şi „presbiter” al

grupării, organizând adunări în case particulare (şedinţe la care se citeşte din Biblie, apoi se cheamă

„Duhul” în stare de autosugestie, asemenea duhoborţilor şi penticostalilor). Practică forme adaptate de

spovedanie, împărtăşanie şi maslu („ungeri”). Se consideră mai presus de preoţi şi de episcopi, pentru că

sunt hirotoniţi „direct de Dumnezeu, de Duhul Sfânt”. Alt lider – Tanca Vasile (între 1930-1970).

-după 1970 – se încearcă recunoaşterea oficială a mişcării. Sunt separaţi de Oastea Domnului şi nu trebuie

confundaţi cu ea, fiind mai degrabă o formă de spiritism autohton, provincial.

-după 1989 - prosperitate financiară; continuă demersurile pentru recunoaştere, primesc adepţi din

rândurile celor ce se desprind din Oastea Domnului.

4. „Maestrul” Maitreya şi „Fiii luminii” sau „Creştinii noii ere”

-întemeietor: Francisc Horvath (şi-a schimbat în 1990 numele în Francisc Maitreya), originar din Deva,

fost tehnician în Timişoara şi profesor de desen la Vaslui. Promovează un sistem religios sincretic new-

age-ist, combinând învăţături ortodoxe şi din religiile orientale. Se consideră: mare clarvăzător14, profet,

guru, reîncarnare a lui Hristos, Mângâietorul – Duhul Sfânt întrupat şi chiar „Tatăl cel ceresc” 15. De

sărbătoarea ortodoxă a Înălţării Domnului din anul 2003, se pretinde că şi-ar fi părăsit corpul fizic pentru

o vreme, aflându-se la spitalul din Baia Mare (stop cardiac, moarte clinică). Autor al mai multor cărţi (din

care 2 „evanghelii”), 7 rugăciuni, 10 „scrisori”, 21 de „psalmi” şi numeroase „sutre”. Stilul profetic al

revelaţiilor se aseamănă cu cel al „Noului Ierusalim”, atât ca surse (Dumnezeu Tatăl, Fecioara Maria), cât

şi în privinţa conţinutului şi stilului: salvarea exclusivistă a României, urmând noile „descoperiri”,

transmise în binecunoscutul limbaj prolix, dar cu tentă apocaliptică şi implorări patetice.

14 Ziua din 5 ian. 2002 reproduce profeţii elucubrante: în cursul anului 2002, pământul va arde, regimul chinez va cădea etc. Toate, ori false, ori extrem de vagi sau ambigue.15 A se vedea coperta-spate a cărţii Annei Vâlceanu, Putere de la mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, stăpânul vostru, f. ed. şi an, unde, dedesubtul fotografiei lui Maytreia, găsim scris: „Iată, prin această poză este văzută puterea Mea, este spus Cuvântul Meu; căutaţi-l şi veţi găsi Adevărul prin El şi pe Mine, Tatăl cel ceresc”.

88

-Din ortodoxie e preluată credinţa în Treime, care se modifică în sensul acceptării celorlalte avataruri ale

lui Hristos: Krishna, Rama, Budha, Mahomed, Zalmoxes şi, bineînţeles, cel actual: Maitreya. Se vorbeşte

şi de Duhul Sfânt, fie confundat cu Tatăl ceresc, fie prezentat ca o forţă (putere) a Acestuia transmisă în

lume exclusiv de Maitreya şi adepţii săi. O cinstesc şi pe Fecioara Maria, alături de alţi iniţiaţi şi

„maeştri”, chemaţi în ajutor prin „rugăciune” – executată exclusiv în spaţii consacrate (temple) sau în faţa

unor amulete (piramide) dăruite de marele maestru.

-Cultul este specific oriental: adepţii se îmbracă în alb, cu brâie colorate (în special verzi sau albastre),

recită mantre (mantra specifică sectei: Uiiiiiii!!!), venerează icoane, dar şi desene executate de maestru,

cruci stilizate în forme ciudate, folosesc elemente decorative şi cultice din budism (statuete, beţişoare

parfumate etc.). Execută diverse „poziţii” yoga şi tehnici de meditaţie, axate pe realizarea păcii, iubirii şi

armoniei (incluzând energia sexuală) în Noua Eră.

-Morala: rigoristă, chiar ascetică. Restricţii la carne. Vindecări holistice, bioenergii, tratamente

homeopate. Yoga „Focului Cosmic”. Meditaţii. Consumă „băuturi sfinte” – generatoare de stări euforice.

-Adepţii se consideră, în continuare, ortodocşi, dar „evoluaţi”. Continuă să apeleze la preot, pentru

diverse ritualuri: sfeştanie, înmormântare etc.

-Prozelitism: Maytreia apare destul de des în Bucureşti, mai ales în parcuri (preferat este Cişmigiul), unde

se remarcă prin ţinuta insolită (toga albă) şi gloata de adepţi (cca. 100) care-l înconjoară. Au forme de

asceză în locuri retrase (peşteri), unde s-au semnalat acte criminale16. -Site-uri internet, şcoală „iniţiatică”

de yoga, numită „Academia sufletului”. Ţin cursuri în mijlocul naturii.

Bibliografie: Vâlceanu, Anna, Putere de la mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, Stăpânul vostru, f. ed. an.,

loc; www.maitreya.ro.

16 Moartea tinerei Ofelia din Oradea, de 26 de ani, în peştera de la Roşcani, în aprilie 1997.89

Cuprins - MISIOLOGIE /SEM.I1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE: OBIECT, IMPORTANŢĂ, BIBLIOGRAFIE NECESARĂ,

EXPLICAREA UNOR TERMENI SPECIFICI

I. ASPECTUL OFENSIV AL MISIUNII: PROMOVAREA DREPTEI CREDINŢE ORTODOXE1.MISIUNE ŞI CONVERTIRE: NECESITATEA PROPOVĂDUIRIIA) PREDICAREA EVANGHELIEIB) SUPORTUL REVELAT AL PREDICĂRII: SFÂNTA SCRIPTURĂ ŞI SFÂNTA TRADIŢIE1. PREZENTAREA CREŞTINISMULUI ORTODOX2. CONVERTIREA, CATEHIZAREA ŞI BOTEZULC) ROADELE PROPOVĂDUIRII: MISIUNEA ORTODOXĂ FAŢĂ DE ETERODOCŞI2.MISIUNE ŞI PASTORAŢIE: DESCHIDEREA BISERICII CĂTRE NEVOILE SPIRITUALE ALE

PROPRIILOR CREDINCIOŞI – VICTIME ALE SOCIETĂŢII DE CONSUM - POSTMODERNISTEA)MISIUNEA IERARHIEI -PRELIMINARII-REPERE MISIONARE LA NIVEL EPARHIAL-REPERE MISIONARE LA NIVEL PROTOPOPESC-REPERE MISIONARE LA NIVEL PAROHIAL-SLUJIREA MISIONARĂ ÎN SPAŢII SPECIALE: PENITENCIAR, SPITAL, ARMATĂ, CIMITIR-MISIUNEA MONAHILOR, ASTĂZI.B)MISIUNEA CREDINCIOŞILOR: APOSTOLATUL SOCIAL.-PRELIMINARII: NECESITATEA MISIUNII „PREOŢIEI UNIVERSALE”-MISIUNEA ORGANELOR PAROHIALE-PROFESORII DE RELIGIE-TINERII ŞI IMPLICAREA LOR MISIONARĂ-MASS-MEDIA

II ASPECTUL DEFENSIV AL MISIUNII: APĂRAREA DREPTEI CREDINŢE DE RĂTĂCIRILE ETERODOXE

A. STRUCTURA RELIGIOASĂ A POPULAŢIEI ROMÂNIEI. CUNOAŞTEREA FENOMENULUI SECTAR

I. PROZELITISMULII CAUZE COMUNE ALE APARIŢIEI ŞI RĂSPÂNDIRII CULTELOR, MIŞCĂRILOR,

GRUPĂRILOR RELIGIOASE ŞI SECTELORIII. PRINCIPALELE FORMAŢIUNI RELIGIOASE PREZENTE PE TERITORIUL ROMÂNIEI1.CULTELE NECREŞTINE DIN ROMÂNIA2.CULTELE NEOPROTESTANTE DIN ROMÂNIA3.MIŞCĂRI DIZIDENTE ÎN LUMEA NEOPROTESTANTĂ4.SECTE MISTICE ŞI MALADIVE ÎN LUMEA SLAVĂ5.MIŞCĂRI MISTICE SPIRITISTE: SPIRITISMUL, TEOSOFIA, ANTROPOSOFIA6.MIŞCĂRI MONDIALE ANTICREŞTINE ŞI MISTICO-SINCRETICE: FRANCMASONERIA ŞI

NEW AGE7.SECTE RELIGIOASE SINCRETISTE, OCULTISTE, MISTICE, PĂGÂNE ŞI DEMONICE8. GRUPĂRI RELIGIOASE CARE AU LUAT FIINŢĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI

90