feiî: ăndrew Cockliurii

TitM de mai ios nu e o metaforăceastc e despre sciav

espre tiameni care iia ie s tavi. aespre

ei circa 27z/ ae milioanedin lumea întreagă care sînt cumpăraţi si vînduti, tinutiin captivitate, expioatati pentr

a t i - ,

u prolît. E despre

S f f i K i v : : :I

T

J»S-

i^ B ■ n

I U ţ .,!

t ^ t V '

n

â#

*

1

- 4,’■’ Hg

Spre deosebire de droguri, corpul femeii poate li m & iâ iar SI iarProprietarii bordelurilor din israel pot cumpăra tinere din Moidova sau Ucraina pentru circa 4.000 $

care. Cu zece prostituate, chiar o afacere mică poate aduce un milion de dolari pe an. Tr.afscanţii se dau drept agenţi de recrutare şi îşi amăgesc victimele din oraşele sărace ale Europei de Est cu promisiunile

unor slujbe bune departe ne casă. Cînd femeile ajung - în Israel, Germania, Japonia sau .SUÂ -■ sînî livrate cumoărătoriior. care, de regulă, ie bat. le violează sau le terorizează oentru a ie forţa să-i asculte.

3 L

'bJ . ’ -:*.i ..

•4T .-

- X "■V -■ ■

V .

_ j ., ,^ - i . - - j — . -

v W >

m m m - ît*‘

Datoriile ţinîlllănţllîî8 familii întregi, peste generaţiiMame şi fiice cară cărămizi de lut la un cuptor dirs sud-esîui Indiei, în timp ce bărbaţii alimentează

focul. Patronii cuptoarelor îşi dobîndesc lucrătorii împrumutînd bani familiilor sărace pentru cheltuieli pe care acestea nu şi le pot permite. în ciuda anilor de muncă pentru datorii, dobînzile şi contabilitatea necinstită

perpetuează debitele, iar părinţii transferă povara pe umerii copiilor lor. Cam două treimi din lucrătorii captivi din lume - 15-20 de milioane - sînt sclavi datornici în India, Pakistan, Bangladesh şi Nepal.

Castelul Sherwood, cartierul general al lui MUorad Milakovici, fost funcţionar al căilor ferate care a devenit un cunoscut traficant de sclavi în Bosnia, se înalţă lingă drumul principal, chiar la ieşirea dinspre nord-vest a oraşului bosniac Prijedor. Intrarea este păzită de tineri masivi, plini de tatuaje, iar de o parte a acesteia, cei trei tigri siberieni ai lui Milakovici patrulează în cuşca lor. Am ajuns acolo singur, într-o dimi­neaţă cenuşie de primăvară - singur, pentru că nici un ghid local sau

translator n-a avut curajul să mă însoţească - şi mi-am găsit gazda, un bărbat solid de 54 de ani, aşteptîndu-mă la o masă pregătită pentru prînz, lingă piscina azurie aflată sub un acoperiş de sticlă.

Stăpînului din Sherwood nu i-a fost niciodată ruşine cu afacerile sale. A întrebat-o, odată, pe o curajoasă activistă pentru drepturile omului care a făcut publică activitatea sa de cumpărător de femei pentru bordelurile sale din Prijedor: „Este o crimă să vinzi femei? Şi fotbaliştii se vînd, nu-i aşa?“

Milakovici a ameninţat-o cu moartea pe activistă pentru dezvăluirile ei;cu mine însă a adoptat un ton mai paşnic. Pe Era prea tîrziu. La graniţă a fost pasată unui marginea piscinei, în timpul prînzului cu frip- grup de sîrbi care-i produseseră un nou paşaport,tură şi salată de fructe de mare, am discutat de­spre valul de tinere femei care se revarsă din ţările zguduite econom ic ale fostului bloc so­vietic. Milakovici m i-a spus că ar vrea să vadă prostituţia legalizată în Bosnia - „ca să se sto­peze vînzarea oamenilor, pentru că fiecare din­tre acele fete este copilul cuiva".

Un astfel de copil este şi Victoria, o mioapă fumătoare înrăită, blonda care la 20 de ani e o veterană a traficului internaţional de sclavi. Timp de trei ani a fost una dintre cele circa 27 de milioane de persoane înrobite - bărbaţi, fe­mei şi copii închise sau restricţionate fizic şi forţate să muncească, controlate prin violenţă ori tratate, într-un fel sau altul, ca o proprietate.

Odiseea Victoriei a început la 17 ani, cînd de-abia terminase liceul în Chişinău, capitala pă- răginită a fostei republici sovietice Moldova. „Nu era de lucru, nu erau bani“ - explică ea, simplu. Aşa că, atunci cînd un prieten - „am cre­zut că era un prieten" - i-a sugerat că ar putea s-o ajute să-şi găsească de lucru într-o fabrică din Turcia, a acceptat rapid oferta lui de a o condu­ce pînă acolo, trecînd prin România. „însă, cînd am realizat că ne îndreptam spre vest, spre fron­tiera cu Serbia, am ştiut că ceva nu e in regulă."

în care scria că are 18 ani. Ei au condus-o pe jos în Serbia şi au violat-o, spunîndu-i că va fi uci­să dacă opune rezistenţă. Apoi, au trimis-o sub pază în Bosnia, republica balcanică aflată în re­construcţie cu ajutor internaţional, după anii de genocid ai războiului civil.

Victoria devenise acum o marfa şi, ca atare, a fost cumpărată şi vîndută, în decursul următo­rilor doi ani, de zece ori, de diverşi proprietari de bordeluri, în medie pentru 1.500 $. în final, gra­vidă în patru luni şi cu teama că va fi forţată să avorteze, a evadat. Am găsit-o în oraşul Mostar, ascunsă de un grup de femei bosniace.

Cu o voce moale şi monotonă, ea mi-a înşirat numele unor cluburi şi baruri din diferite oraşe, unde a fost nevoită să danseze semidezbrăcată, să pară veselă şi să se culce cu orice client care o dor^a pentru preţul cîtorva pachete de ţigări. „Toate cluburile erau îngrozitoare, deşi Artemdia, din Banja Luka, era cel mai rău: toţi clienţii erau poliţişti" - îşi aminteşte ea.

Victoria a fost o „sclavă datornică". Plata pentru serviciile sale mergea direct la proprieta­rul său de moment ca să-i acopere „datoria" - suma pe care acesta o plătise ca s-o cumpere de la proprietarul anterior. Era ţinută în sclavie cam

34 N A T I O N A L G EO G R A P H I C • SE PTE MB RI E 2003

pînă ce banii pe care-i datora celui care o con­trola erau recuperaţi, moment în care era vîndută din nou pentru a începe să lucreze în contul sumei plătite de noul proprietar. Deşi sclavia este prezentă în formele sale tradiţionale în multe părţi ale lumii, sclavia datornicilor de acest fel este, la ora actuală, cea mai întîlnită.

Conform lui Milorad Milakovici, un astfel de sistem este perfect acceptabil. „E o problemă de costuri să aduci o fată aici - îmi explicase el. Avionul, transportul, hotelurile de pe traseu, mîncarea... Fata aia trebuie să lucreze ca să recupereze banii. “

în noiembrie 2000, Forţa Internaţională de Poliţie a Naţiunilor Unite (IPTF) a făcut razii în cluburile de noapte-bordel ale lui Milakovici, din Prijedor, eliberînd 34 de tinere care au trăit ex­perienţe similare cu cea a Victoriei. „Trebuia să dansăm, să bem mult şi să mergem în cameră cu oficine - a spus una. Mîncam o dată pe zi şi dor­meam 5-6 ore. Dacă nu faceam ce ni se spunea, ne băteau paznicii."

După raidurile IPTF, Milakovici s-a plîns în presă că femeile proaspăt eliberate l-au costat o grămadă de bani, că va trebui să cumpere mai multe şi că voia să obţină compensaţii. De ase­menea, a vorbit deschis despre relaţiile amicale pe care le avea cu poliţiştii din IPTF, dintre care mulţi i-au fost clienţi.

Dar anul acesta, în luna mai, nu s-a găsit nici un prieten influent care să-l protejeze atunci dnd poliţia locală a descins pînă la urmă la castelul Sherwood şi l-a arestat pentru trafic de oameni şi posesie de sclavi.

Ne gîndim la sclavagism ca la ceva care s-a terminat de mult, iar imaginile noastre despre acesta sînt ancorate în secolul al XlX-lea: sclavi africani în lanţuri. „în acele zUe, sclavia a înflorit datorită unui deficit de

forţă de muncă“ - explică Mike Dottridge, fost director al Anti-Slavery International, organizaţie fondată în 1839 pentru a continua campania care abolise sclavia în imperiul britanic. Conform lui Kevin Bales, expert în cercetarea sclavagismului, sclavul de rînd era vîndut în 1850 cam cu echivalentul sumei de 40.000 $ în banii de astăzi.

L-am vizitat pe Dottridge la sediul organiza­ţiei, într-o clădire mică din StockweU, un cartier anost din sudul Londrei. „Pe atunci - spune Dottridge - negrii erau răpiţi şi forţaţi să lucreze ca sclavi. Astăzi, persoanele vulnerabile sînt

atrase în sclavia pe datorie cu promisiunea unei vieţi mai bune. Şi sînt atît de mulţi pentru că există atît de mulţi oameni disperaţi în lume.“

Birourile sînt împodobite cu imagini ale scla­viei contemporane - munca forţată din Africa de Vest, copii pakistanezi de 5-6 ani duşi în Golful Persic pentru a servi drept jochei la cursele de cămile, copii thailandezi care se prostituează. Dosarele sînt pline de rapoarte: grupuri de sclavi brazilieni care taie arbori în pădurile amazoniene, folosiţi la producerea mangalului pentru side­rurgie, lucrători agricoli din India legaţi de stă- pînii lor prin datoria moştenită de la părinţi şi care trece asupra copiilor lor.

Vînzarea şi cumpărarea oamenilor este o afa­cere profitabilă pentru că, în timp ce globalizarea a facilitat mişcarea bunurilor şi a banilor în lu­me, oamenii care vor să se mute legal în căutarea unor slujbe se lovesc de tot mai multe restricţii.

Aproape invariabil, cei care nu pot emigra le­gal sau care nu pot plăti pentru a putea fi trecuţi peste graniţe sfîrşesc în ghearele mafiei trafican­ţilor. „Contrabanda cu străini (aducerea ilegală a străinilor care apoi îşi găsesc de lucru) şi tra­ficul de oameni (cînd oamenii sfîrşesc ca sclavi sau vînduţi de traficanţi) funcţionează exact în acelaşi mod, folosind aceleaşi rute - spune un

„Este O crimă să vinzi femei? Ei vînd fotbalişti, nu-i

asa?“ - s-a plîns Milorad Milakovici

după raziile din bordelurile sale din

Prijedor, afirmînd că femeile eliberate

l-au costat o grămadă de bani şL

cennd compensaţii.

agent veteran al Serviciului de Imigrare şi Na­turalizare al SUA (INS). Singura diferenţă con­stă în ceea ce se întîmplă cu oamenii la final.“ în timp ce sumele pe care oamenii le au de plătit pentru transport cresc datorită intensificării controalelor la frontiere, este tot mai probabil ca imigranţii ilegali să ajungă datori traficanţilor şi să fie forţaţi să muncească, pentru a-şi plăti obligaţiile, ca sclavi.

Pentru outsider! este foarte periculos să manifeste un interes prea mare in legătură cu funcţionarea mafiei traficanţilor (lucru pe care l-am aflat şi la castelul Sherwood); în Atena, am găsit însă un om care s-a specializat în studiul traficului de sclavi şi încă mai trăieşte pentru a putea spune povestea.

în 1990, Grigoris Lazos, profesor de sociologie la Universitatea Panteion, a început ceea ce cre­dea că va fi o cercetare simplă asupra prostituţiei în Grecia. Cu inteligenţă şi pasiune, el a ajuns direct la sursă, chiar la prostituate. Prin ele, a intrat în legătură cu cei care le-au înrobit. De-a lungul unui deceniu - şi în ciuda puternicei dez­aprobări a colegilor săi - Lazos a obţinut acces în interiorul operaţiunilor de traficare şi a putut să-şi facă o imagine clară despre conexiunile dintre prostituţie şi sclavie în ţara sa.

„Trebuie să faci diferenţa între o bandă mică de traficanţi şi o reţea de amploare, care foloseşte Internetul şi conturi bancare - spune Grigoris Lazos. Orice proprietar de bar din Grecia poate trimite pe cineva în sudul Bulgariei să cumpere femei cu bani-gheaţă. Acolo, o fată costă 1.000 $ sau, dacă negociezi, poţi să iei chiar două la 1.000! Pentru chilipiruri, cele mai potrivite sînt zilele de luni, pentru că partea cea mai mare a traficului se desfăşoară la sfîrşit de săptămînă. Lunea nu este agitaţie prea mare şi poţi să cumperi rămăşiţele ieftin."

„Pe de altă parte, o reţea - continuă el - dis­pune de capacitatea de a negocia şi a încheia tranzacţii financiare de la distanţă. Pur şi simplu suni la Moscova, ceri femei, şi ei le vor trimite în România şi, de acolo, prin Bulgaria, în Grecia. Partenerii nici nu trebuie să se cunoască între ei. Importatorul spune, simplu, «Vreau atîtea femei de calitatea I, aşa sau aşa, atîtea de calitatea a Il-a şi atîtea de calitatea a III-a».“

Răsfoindu-şi dosarele voluminoase, profeso­rul citeşte rapid şi fară emoţie datele seci re­feritoare la comerţul cu oameni. „între 1990 şi2000, venitul total de pe urma traficului cu

femei, cele care au fost constrînse la acest tip de prostituţie, s-a ridicat în Grecia la 5,5 miliarde de dolari. Prostituatele voluntare, cele care lucrează benevol şi sînt în majoritate grecoaice, au cîştigat 1,5 miliarde.“

Eficienţa şi amploarea operaţiunilor trafican­ţilor greci, studiate de Lazos, nu sînt, în nici un caz, unice. La Trieste, poarta dinspre Balcani a Italiei, anchetatorii i-au luat urma activităţilor lui Josip Loncarici, un fost taxim etrist din Zagreb, Croaţia.

Pînă cînd a fost, în cele din urmă, arestat, în anul 2000, Loncarici ajunsese să deţină companii de aviaţie în Albania şi Macedonia şi era implicat în traficul a mii de persoane destinate nu doar prostituţiei, ci şi altor munci în care era nevoie de mînă de lucru ieftină în lumea prosperă a Uniunii Europene. Soţia sa, chinezoaică, i-a fă­cut legătura cu triadele criminale chinezeşti, împreună cu care Loncarici a făcut afaceri pro­fitabile de contrabandă cu chinezi, dar şi cu ira­kieni, kurzi, iranieni şi orice alţi năpăstuiţi gata să-şi ipotecheze vieţile în speranţa unui viitor mai bun. Multe dintre victimele chinezeşti ale lui Loncarici s-au văzut închise şi forţate să lucreze 18 ore pe zi în restaurante sau în fai­moasele ateliere italiene de pielărie.

M

afiile traficanţilor şi contrabandiştilor au adus în Europa de Vest în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, prin zona Triestului, 35.000 de oameni pe

an, călăuzindu-i noaptea prin munţii accidentaţi şi pădurile de la graniţa cu Slovenia. însă acesta este doar unul dintre canalele ce leagă lumea săracilor de cea a bogaţilor. La mii de kilometri distanţă am putut vedea un nou val de transfugi ce curg din America Centrală către El Norte, sau SUA, unde, în final, pot ajunge sclavi.

Căminele acestor oameni au fost devastate de războaiele din anii '80 şi '90, iar apoi ruinate total de o serie de dezastre naturale şi antropice. Uraganul Mitch a lovit Hondurasul şi Nicaragua în 1998; ulterior, numărul copiilor străzii din America Centrală a crescut cu 20%. El Salvado­rul a fost lovit de un cutremur de 7,6 grade în2001. în ultimii trei ani, mari părţi din regiune n-au avut parte de ploaie, iar preţul mondial al cafelei s-a prăbuşit, ruinînd industria de profil din America Centrală şi lăsînd 600.000 de oa­meni fără slujbe. Numai în Guatemala, peste o jumătate de milion de lucrători din industria

36 N A T I O N A L G EO G R A P H I C • SE PTE MB RI E 2003

cafelei sînt muritori de foame.Mulţi economişti consideră că Acordul Nord-

American de Liber Schimb (NAFTA) a contri­buit şi el la avalanşa de oameni care încearcă să emigreze spre nord, pentru că importul de po­rumb ieftin din SUA în Mexic a făcut ca m i­lioane de ţărani mexicani să-şi abandoneze efectiv fermele şi ogoarele. Ei susţin că, pentru fiecare tonă de porumb importat, doi mexicani migrează în SUA.

Orăşelul guatemalez Tecun Umân se află pe malul rîului Suchiate. Aici, migranţii din Ame­rica Centrală se adună pentru a trece în Mexic, în drumul lor spre nord. Cei cu paşapoarte în re­gulă trec podul peste rîu; ceilalţi plătesc cîţiva cenţi pentru a traversa rîul pe nişte plute impro­vizate din camere de tractor.

Indiferent de unde vin, o mare majoritate a migranţilor ajung în Teciin Umân lefteri, pradă uşoară pentru hotelierii locali, proprietarii de ba­ruri şi contrabandiştii de oameni - cunoscuţi drept coyotes- c a re trăiesc din acest flux uman. E un orăşel în care, după cum spunea un fost locuitor, „orice şi oricine e de vînzare“.

Unii dintre transfugii mai norocoşi găsesc un adăpost temporar în Casa del Migrante, o clădire împrejmuită cu ziduri, aflată la doar cîţiva metri de malul milos al rîului. „Zilnic, în fiecare dimi­neaţă şi seară ţin cîte.o predică aici“ - spune di­rectorul casei, părintele Ademar Barilii, un iezuit brazilian, rămas surprinzător de energic, în po­fida mizeriei din jur. „Le vorbesc despre perico­lele călătoriei spre nord şi-i sfătuiesc să se întoar­că. Este rău să te întorci acasă, dar să încerci să ajungi în SUA este şi mai rău“.

Barilii avertizează emigranţii asupra patronilor din Mexic, care le pot lua documentele preţioase şi-i pot duce în robie pe plantaţii izolate. Le po­vesteşte despre bordelurile din Tapachula, oraşul mexican de dincolo de rîu, unde fetele sînt silite să se prostitueze. Mulţi, amintindu-şi de mizeria lăsată în urmă, îi ignoră avertismentele. Ca şi Adriana, o prostituată de 14 ani dintr-un bar din Tapachula, care, atunci cînd este întrebată dacă s-ar gîndi să se întoarcă acasă, în Honduras, ex­clamă: „Nu, acolo mori de foame!"

în ciuda prezenţei lui Barilii şi a Casa del Migrante, oraşul Tecun Umân nu e deloc sigur. Cu o săptămînă înainte să ajung aici, cadavrul unui coyote, cu o sută de gloanţe în el, a fost aruncat chiar în faţa porţilor adăpostului. „Aici oamenii sînt ucişi din cauza traficului de

persoane şi de copii. Sînt o mulţime de mafii implicate în această afacere. Aqui uno no sale en la noche - Aici nimeni nu iese noaptea din casă“ - a spus Barilii.

El îmi explică ce le spun proprietarii barurilor locale fetelor care sosesc zi de zi cu autobuzele dinspre sud. „Le propun un serviciu într-un res­taurant Dar slujba e într-un bar. După ce fata lu­crează o vreme doar servind băuturi, proprie­tarul o denunţă poliţiei, care o arestează pentru că nu are documente. Ea este închisă, el îi plăteşte cauţiunea. Apoi, îi spune că îi e datoare şi trebuie să lucreze ca prostituată. Datoria nu se termină niciodată, aşa că fata ajunge o sclavă.“

Barilii îmi dă exemplul unui caz recent, şi anume cel al barului La Taverna, situat pe şo­sea, în afara oraşului. Proprietara acestuia a păcălit şase fete în acest fel. „Unele dintre ele au rămas gravide, iar ea le-a vîndut copiii“ - , spune el. în parte, datorită eforturilor unui lucrător al Casei del Migrante (care ulterior a fost nevoit să se ascundă din cauza numeroaselor ameninţări cu moartea), proprietara a fost, în cele din urmă, arestată şi închisă.

D upă 11 septembrie, sporirea măsurilor de securitate a făcut ca graniţa dintre Mexic şi SUA, principalul obstacol pe drumul dinspre sud, să devină şi mai greu de trecut. întărirea controalelor a însemnat

o creştere corespunzătoare a preţurilor per­cepute de bandele de călăuze: de la LOGO $ de persoană, în medie, la 2.000 $. Supravieţuitorii călătoriilor sosesc (continuare în pagina 44)

„Sclavii din Lake Placid erau

invizibili... Oamenii jucau golf la clubul

pensionarilor şi chiar în spatele lor

se afla o tabără de sclavi."

Ţări în care sclavia este legală: OŢări unde se ştie că anul trecut au fost traficate mai mult de 100 de persoane;Africa de Sud, Albania, Angola, Arabia Saudită. Armenia, Austria. Bahrein, Bangiadesh, Beigia, Beiize. Benin, Belarus, Bolivia, Bosnia şi HerţegO'/ina, Braziiia, Bruiiei, Buigaria, Burkina Faso, Buruîsdi, Casnisodgia, Camerun, Canada, Ceiiia, China, CoiumSia, Coreea de florei, Coreea de Sud, Costa Sica, Cote d’ivoire, Croaţia, Cuba, Danemarca, Ei SaÎ¥ador, Ei¥eţia, Emiratele Arabe Unite, Estonia, Etiopia, Fiiipisie, Finlanda, Franţa, Gabon, Gambia, Georgia, Germania, Ghana, Grecia, Guatemala, Suineca Ecuatorială, Haiti, Honduras, india, Indonezia, israel, itaîia. Jamaica, Japonia, ICazafisfan, Kenya, Kîrgîzstan, Kuvvait, Laos, Letonia, liban, Liberia, Lituania, Macedonia, il^alaiezîa, iVîaiawi, Maii, IMarea Britanie, Maroc, Mauritius, Mexic, Moldova, iVIozambic, Myanmar, Nepal, Nicaragua, Niger, Nigeria, Norvegia, Olanda, Pakistan, Polonia. Portugalia, Qatar, Republica Bemocratică Congo, Repnijiîca Dominicană, România, Bwanda, Busia, Senegal. Serbia şi Muntenegru, Sierra Leone, Slovacia, Slovenia, Spania, Sri Laniîa, SîJâ, Sudan, Syedia, Surinam, Tadjikistan, Taiwan. larHania, Thailanda, Togo, Turcia, Ucraina, Uganda, Ungaria, Uzbekistan, Venezuela, Vietnam, Zambia, Zimbabwe.sursa: RAFORTUl DSPARTAfi ENTUtUS OE STAT AL SUA ASUPRA TRAFICULUI Ot PERSOANE PENTRU 2003

’ss:#CT;2?';i*aSf

Părinţii baieţelyiui i-aii trimis ia atelierul mecanic din Psrto-Novo, capitala Beninului, sa înveţe o meserie. El lucrează toată ziua (sos), fără odihnă sau plată. Orice nesupuoere înseamnă 0 bătaie. Conform lui Kevin Bales, un cercetător speciaiizat în problemele sclaviei şi directorul arganizaţiei americane Free the Slaves, acest amestec de totală dominare şi exploatare econotiîică defiiieşte sclavagismul modern. Sciaiiî de azi nu sînt caiitroiaţi prio drept legai de proprietate, ci prin ceea ce Baies niiBieşîe „autoritatea finală a vioiersfei**. Printre cei estirnatlw 60.000 de chinezi care trăiesc acum ÎH italia, imigranţii legali şi ilegali ao fost descoperiţi iuerînd cot la cot cu sclavii, investigaţiik ia iocuriie de muocă ale imigranţilor - ca faiirica de piele de iîngă Florenţa (dreapta) ~ sînt adesea mgreyiiate ele barierele de iimbă si de utilizarea îargă a docuiBentelor de identitate false.

"tf •/j.•t

h '"4* 1* . ;ifc't

'

' ‘fj.

Boraeiurile de pe Faikiand Read, îii Muinbai, au ceie mai tinere şi drăguţs femei expuse in cuşti ia nivelul străzii ca să'aîragâ clienţi zi şi noapte. Multe femei sînt aduse de traficanţi în aceste cuşti; multe altele sînî vîndute fără ¥oia lor, chiar de părinţi sau soţi. Circa 50.000 ele femei - aproape jumătate transportate din i*lepa! prin india - se prostituează în acest oraş. Violenţa, bolile, maliiutriţia şi lipsa asistenţei medicale le redoc speranţa de ¥iată ia isai potin de 40 de ani.

h -

■ c-■fi■J'P- Ivii H i

Ţari care condamna activ traficul de fiinţe umane ca pe o infracţiune serioasă: 25 Condamnări la închisoare pronunţate în anul 2002 în Statele Unite, în cazurile unor traficanţi:

- Louisa Satia şi Kevin ¥/aton Nanji, B ani fiecare pentru ademenirea unei fete de Î4 ani din Camerun cu promisiunea de a o trimite !a şcoală, sechesîrînci-o apoi în casa lor din R#laryiand, ¥io!înd-o şi obiigîrîîl-o să lucreze ca servitoare timp de 3 ani.

Sardar şi Nadira Gasanow, 5 ani fiecare pentru recrutarea de femei din Uzbekistan, cărora ie promiteau tie iiicru, forţînslu-ie apoi să iucreze în ciuisuri de striptease şi baruri din vestul Texasului.■ Cincisprezece inculpaţi fsi cazsji „SUA împotrîwa im Pipkim etal.“ au primit în totai pînă ia 40 de ani pentru că au forţat copii să se prostitueze în Atlanta, Seorgia. îrt caz de nesupunere, torturau vicîimeie.• Jiiars şi Ramiro Samos, cîtc 12 ani, şi Jose Luis Ramos, 10 ani, pentru că au transportat mexicani în Florid; şi i-au obligat să lucreze la culesul frueteior. Un şofer local de microbuz şi angajaţii săi au fost bătuţi cu brutalitate oentru că au încercat să aiute lictimeie să evadeze.

m

I

Chandra Gautam, cotsdafnnaî, (sus) va peîrece i6 ani într-o închisoare nepateză. Pedepsele grele şi politica de prevenire fac parte din ceea ce Departamentul de Stat american consideră „on efort seranificati*/* a! Nepaluiyi pentru stoparea comerţului cy oameni. în Bosrsia, Milorad Milaksvici (dreapta) a fost arestat în mai, sub acuzaţia că a eumpărat şi ¥Îficlyt femei prin imperiul săy de baruri şi ijorcleiuri. Ei spune că printre cei mai fideli clienţi ai săi s-au numărat poliţişti din forţa ifitertiaţională a OMU şi oficiali ai departameotuiui bosniac de vize şi imigrări. „Exisfă o legătură ciară Îrsîre sclavie şi corupţie" - spune Corliin Lyday, fost oficial al Agenţiei S.U.A. pentru Dezvoltare Internaţionaiă. „l'îi multe ţări, oficiali gyvernamentaii îi ajută, îl superwizează say conlucrează ciî traficantii.“

— li

(urmare din pagina 37) profund îndatoraţi şi vulnerabili în faţa stăpînilor de sclavi.

în Immokalee, Florida, am stat într-o cameră plină cu bărbaţi şi femei cu aceleaşi trăsături maya ce le văzusem ultima oară la oamenii din Teciin Uman. Aproape toţi erau lucrători agricoli care trudeau pe imensele plantaţii din Florida, culegînd fructe şi legume, consumate pe întreg teritoriul SUA. Se întîlneau la sediul unei organizaţii a lucrătorilor agricoli, CIW - the Coalition of Immokalee W orkers - să discute căile de îmbunătăţire a condiţiilor în meseria lor prost plătită. Cînd conversaţia în spaniola rapidă a luat sfirşit, un bătrîn a luat o chitară şi a început să cînte despre Juan Munoz, care a plecat din Campeche, Mexic, „pentru a-şi căuta norocul în SUA“, însă a sfirşit în Lake Placid, Florida, lucrînd „ca sclav" pentru un şef crud, care-i fura toţi banii.

Cîntăreţii de blues au compus balade similare pornind de la mizeriile vieţii de pe plantaţiile Vechiului Sud şi noi le considerăm o parte a moştenirii noastre culturale. însă acest cîntec nu e despre trecut. Juan Munoz este un personaj real, un bărbat de 32 de ani care şi-a părăsit mica sa fermă din Campeche pentru că nu putea cîştiga suficient pentru a-şi hrăni familia. Şi-a croit drum peste graniţă în Marana, Arizona, unde un coyote i-a promis că-1 duce pînă în Florida, pentru a se angaja la cules de portocale. Călătoria l-a costat 1.000 $, bani pe care lui Munoz i s-a spus că-i va putea plăti în timp. însă la sosire, el a realizat că, de fapt, tocmai fusese încadrat în noua economie sclavagistă!

A utostrada 27 trece prin ţinutul citricelor din inima Floridei, care furnizează 80% din sucul de portocale din SUA. Cule­gătorii de pe terenurile care mărginesc autostrada sînt, în covîrşitoarea majoritate, imi­

granţi, mulţi fără acte şi, cu toţii, săraci. Ei cîş- tigă în medie 7.500 $ pe an pentru o muncă grea şi nesănătoasă, trudind pentru nişte şefi care au contracte ce asigură cultivatorilor echipe de cu­legători. în general, legea îi lasă în pace pe aceşti oameni, atît timp d t ei se limitează la prost plă­tită, dar necesara, muncă pe cîmp.

Salariile mizere pentru munca dură din agri­cultură sînt inevitabile atît timp cît corporaţiile care cumpără recoltele au puterea de a menţine preţurile scăzute, fădnd astfel ca salariile plătite de companiile culegătorilor să fie, şi ele, mici.

Aceste condiţii au provocat o fluctuaţie sporită în orientarea forţei de muncă, pentru că oricine întrevede alternativa altei slujbe va pleca imediat. De aici şi interesul şefilor nemiloşi pentru echipele de sclavi datornici, a căror stabilitate şi docilitate sînt asigurate. Astfel a ajuns Juan Munoz captiv, împreună cu alţi 700 de oameni, în taberele bine păzite ale familiei Ramos, din orăşelul Lake Placid şi împrejurimile sale.

„Aproape toţi au fost racolaţi în Arizona de coyotes, care s-au oferit să-i ducă în Florida şi apoi i-au vîndut şefilor de echipe“ - spune Romeo Ramirez, un guatemalez de 21 de ani, care a spionat pentru CIW despre operaţiunile familiei Ramos.

Muncitorii captivi din opt tabere din Lake Placid şi împrejurimi trăiau „cîte patru într-o cameră care puţea, dormind direct pe scheletele metalice ale paturilor". Deloc surprinzător, oamenii erau îngroziţi de şefii lor. „Ştiau că vor fi bătuţi dacă încearcă să fugă“ - spune Ramirez, povestindu-ne zvonurile despre un evadat prins „căruia i s-au spart genunchii cu un ciocan, după care a fost aruncat dintr-o maşină care mergea cu 100 km /h“.

„Lucrătorii erau plătiţi de cultivatori în fiecare vineri - continuă Ramirez - , însă apoi erau cu toţii mînaţi în magazinele familiei Ramos din Lake Placid şi siliţi să-şi predea cecurile. După ce li se scădea costul chiriei şi al mesei, datoria lor rămînea la fel de mare." Natalie’s Boutique, unul dintre aceste magazine, se află la doar un bloc distanţă de sediul poliţiei!

în aprilie 2001, o echipă a CIW a ajutat pa­tru muncitori captivi, inclusiv pe Munoz, să eva­deze. în faţa mărturiilor fără echivoc ale celor patru, FBI şi INS au acţionat organizînd o des­cindere, iar fraţii Ramiro şi Juan Ramos, împre­ună cu vărul lor Jose Luis Ramos au fost, în cele din urmă, acuzaţi de trafic de sclavi, extorcare şi posesie de arme de foc.

în iunie 2002, cei trei Ramos au fost con­dam naţi pentru toate capetele de acuzare, primind pedepse cu închisoarea totalizînd 34 de ani şi 9 luni.

Acest caz de folosire a sclavilor în secolul al XXI-lea e posibil să fi fost ignorat de corporaţiile cliente ale familiei Ramos, iar agenţiile federale e posibil să fi reacţionat cu întîrziere la demer­surile CIW. însă echipele de sclavi nu erau de­loc ascunse. Principala tabără în care erau închise victimele familiei (continuare în pagina 49)

44 N A T I O N A L G EO G R A P H I C • SE PTE MB RI E 2003

Mă numesc Salma. M-am născut sclavă în Mauritania, în 1956. Părinţii mei au fost la fel, iar părinţii lor au fost sclavii aceleiaşi familii. De cum am crescut suficient cît să pot umbla, am fost silită să lucrez toată ziua, zi de zi. Chiar şl dacă eram bolnavi, trebuia să muncim.

Cînd eram încă o copilă, am început să am grijă de prima soţie a capului familiei şi de cel 15 copii al ei. Mai tîrziu, chiar dacă unul dintre copiii mei a fost rănit sau în pericol, nu îndrăz­neam să-l ajut, căci trebuia să văd mai întîi de copiii soţiei stăpînului. Am fost bătută foarte des, cu băţul sau cureaua. într-o zi, au bătut-o pe mama şi n-am putut suporta. Am încercat să-i opresc. Stăpînul s-a înfuriat foarte tare. Mi-a legat mîmile, m-a însemnat cu un fier roşu şi m-a lovit peste faţă. Inelul său mi-a tăiat faţa şi mi-a lăsat o cicatrice. Niciodată n-am avut voie să merg la şcoală sau să învăţ ceva, în afară de cîteva versete din Coran şi rugăciuni. Dar am avut norocul ca fiul cel mare al stăpînului să meargă la şcoală departe de satul nostru şl să aibă idei diferite de ale tatălui său. El m-a învăţat, pe ascuns, să vorbesc franceza şi să scriu şi să citesc puţin. Cred că toată lumea a crezut că mă viola, dar el mă învăţa.

Altor sclavi le era frică de libertate. Le era teamă că nu vor şti unde să meargă sau ce să facă. Dar eu am crezut mereu că trebuie să fiu liberă şi cred că asta m-a ajutat să evadez.

Am încercat să fug cam acum zece ani. N-am ştiut cît de aproape eram de Senegal, aşa că am mers două zile în direcţia greşită. Am fost găsită, trimisă înapoi şi pedepsită. M-au legat de mîini şi de picioare şl apoi m-au legat de un curmal în mijlocul gospodăriei şi m-au lăsat acolo o săptămînă. Stăpînul mi-a tăiat venele cu o lamă şi am sîngerat foarte mult. încă mai am cica­tricele pe braţe. în cele din urmă amîntîlnit un bărbat în piaţă care mi-a spus că Senegalul era chiar dincolo de rîu. M-am hotărît să încerc din nou. Am fugit la rîu, unde un bărbat cu o bărcuţă de lemn a fost de acord să mă treacă în Senegal. Acolo, am ajuns într-un adăpost ţinut de un fost sclav din Mauritania. Am stat în Senegal cîţiva ani, cîştigîndu-mi existenţa ca menajeră. Dar nu m-am simţit niciodată în siguranţă. Mi-a fost mereu teamă că stăpînul va plăti oameni să mă găsească şi să mă ducă înapoi.

Cînd am ajuns în S.U.A., am lucrat împletind păr. Prima dată cînd am fost plătită pentru munca mea, am piîns. Nu văzusem niciodată în viaţa mea o persoană plătită pentru munca ei. A fost o mare surpriză. Unui din cele mai grele lucruri a fost să-mi las copiii în urmă, dar ştiam că trebuia să evadez eu mai întîi. în cei trei ani de cînd sînt aici, am lucrat ca să-mi eliberez copiii. Am plătit oameni ca să-i găsească şi să-i ducă în Senegal, Iar acum plătesc pentru copiii mei ca să meargă la şcoală.

în fiecare dimineaţă mă scol devreme, cumpăr o cartelă de telefon şi vorbesc cu ei. Ei îmi spun că mai degrabă ar muri în stradă decît să se întoarcă în Mauritania. Fiica mea cea mare este acum cu mine aici, în Statele Unite. Vreau foarte mult ca ceilalţi copii ai mei să reuşească să vină şi ei. în Mauritania nu am avut niciodată dreptul să iau decizii asupra propriilor mei copii. Aici totul este atît de diferit.

în Mauritania, n-am îndrăznit să mă adresez guvernului, pentru că nu m-ar fi ascultat. Nu contează ce spun legile, pentru că ei nu le aplică. Poate că scrie că acolo nu există sclavie, dar nu e adevărat. Chiar şi în faţa preşedintelui Mauritaniei pot spune cu voce tare că există scla­vie în Mauritania, pentru că acum sînt la fel de liberă ca şi el.

Cînd am venit prima dată în S.U.A., mi-a fost teamă că voi fi trimisă înapoi. Dar apoi mi-am întîlnit avocatul şi un doctor care m-au ajutat, şi pe Kevin Bales de la Free the Slaves şi Pro­gramul Bellevue pentru Supravieţuitorii Torturii. Judecătorul cererii mele de azil a fost cinstit şi şi-a făcut datoria. El a cerut dovezi, însă m-a ascultat cu atenţie.

Aş vrea să devin cetăţean al Statelor Unite într-o zi şi aş vrea ca şi copiii mei să devină cetă­ţeni americani. Aici am libertate de exprimare. în Mauritania nu exista libertate de exprimare, în Senegal mi-era frică să vorbesc, pentru că eram atît de aproape de Mauritania. Trebuia să fiu precaută. Trebuia să fiu departe, departe, departe. Acum, aici, pot să vorbesc cu voce tare.

Contribuţia anuală a sclavilor la economia globală este estimată la: 13 miliarde de dolari Citeva activităţi comerciale care implică munca sclavilor;

• în Brazilia, sclavii fabrică mangalul foiosit Sa producerea oţelului pentru autoturisme şi alte maşini.• în Myanmar, sclavii recoltează trestie de zahăr şi alte produse agricole.• în China, copii-scîavi lucrează !a fabricarea artificiilor.• în Sierra Leone, sclavii lucrează în minele de diamant.• în Benin şi Egipt, ei produc bumbac. (Un raport al guvernului egiptean din 1999 estimează că un milion de copii sînt forţaţi să lucreze pe plantaţiile de bumbac „pentru că sînt mai ieftini şi mai ascultători [decîf adulţii] şi au o înălţime potrivită pentru a putea inspecta plantele de bumbac“.)• în Coasta de Fildeş, circa 12.000 de copsi-scfavi cuieg păstăi de cacao, exportată pentru fabricarea ciocolatei. fViunca cu sclavi a fost raportată şi in industria cafelei, ceaiului şi tutunului din întreaga lume.

După munca la culturile de roşii şi în livezile de citrice, lucrătorii se adună pentru a pune capăt abuzurilor din agricultură în sudul Floridei. în ultimii 6 ani, Coaliţia Lucrătorilor din Immokalee (CIW), majoritatea imigranţi din Mexic, Guatemala şi Haiti, i-a salvat pe mulţi dintre cei peste 2 .000 de membri ai săi care lucrau ca sclavi în Florida. CIW estimează că pînă Sa 10% din lucrătorii agricoli din SUA sînt în robie. Restui sînt plătiţi cu salarii de mizerie. în martie, o grevă a foamei la sediul din California al companiei Taco Belî (dreapta) a făcuî cunoscută problema fermelor de muncă forţată. „Un bănuţ în plus pe taco poate însenina dubîu faţă de cît primesc acum culegătorii de roşii" - spune Lucas Benitez, membru CIW (deasupra, stînga). Cu o mică creştere a preţurilor, companii mari, ca Taco Bell, pot plăti mai muit la producţie, iar furnizorii pot fi mai puţin tentaţi să scadă costurile folosind sclavi.

- i . '

1 ®

if ti■r4

■ . ■

■îicasaîvd jMBie copil Dâre se p 4 fi-

Socroîogul Lois Lee (dreapta) a lucrat 24 de ani cu copii între !l şi 17 ani care fuseseră traficaţi. O tînără rezidentă (stîsiga) a căminului său „Copiii Nopţii", din sudul Californiei, a fost forţată să se prostitueze în Oregon, Washington, Idaho şi Nevada, înainte de a scăpa de cel ce o ţinea în captivitate, „Exploatarea sexuală a copiilor americani depăşeşte orice limite economice, etnice sau sociale - spune Lee, Aceasta nu este doar o problemă a Lumii a Treia."

(urmare din pagina 44) Ramos se afla. la marginea oraşului, chiar alături de un hotel Ramada Inn. De cealaltă parte a taberei, Lakefront Estates, un domeniu izolat, oferea clipe de odihnă pensionarilor. „Sclavii din Lake Placid erau invizibili, parte a economiei noastre care există într-un univers paralel" - arată Laura Germino, de la CIW. „Oamenii jucau golf la clubul pensionarilor, şi chiar în spatele lor se găsea o tabără de sclavi. Două lumi diferite, în care se vorbeau limbaje diferite."

De fapt, cazul Ramos a fost cel de-al cincilea caz de sclavie agricolă dezvăluit în Florida în ul­timii 6 ani. Toate au ieşit la iveală graţie efortu­rilor CIW, care actualmente promovează un boicot împotriva gigantului fast-food Taco Bell, menit să vină în sprijinul culegătorilor de roşii.

în prezent, sclavia şi traficul de sclavi din SUA se extind mult dincolo de domeniul agricol, în aproape toate sectoarele economiei unde munca ieftină e la mare preţ.

în 1995, peste 70 de thailandeze au fost sal­vate după ce lucraseră ani în şir în spatele gar­durilor de sîrmă ghimpată, în El Monte, o sub­urbie a Los Angelesului, confecţionînd haine pentru mari firme, timp în care agenţiile statale şi federale fuseseră incapabile să obţină un mandat de percheziţie. în iunie 2001, agenţii fe­derali din Yakima, Washington, i-au arestat pe proprietarii unei companii care vindea în­gheţată, acuzîndu-i de folosirea sclavilor mexi­cani la vînzarea de îngheţată pe străzile oraşului, în schimbul plăţii datoriilor de transport. Conform lui Kevin Bales, în SUA există astăzi între 100.000 şi 150.000 de sclavi.

Departamentul de Stat consideră că doar nu­mărul oamenilor traficaţi anual în Statele Uni­te este de aproape 20.000. Mulţi ajung să se prostitueze. Unii lucrează în aziluri de bătrîni. Alţii îşi îndură servitutea în singurătate, sclavi domestici, închişi în case particulare.

Adoptarea de către Congres, în anul 2000, a Legii de protecţie a victimelor traficului de persoane şi ale violenţei, care îi protejează pe aceşti sclavi împotriva deportării dacă depun mărturie contra foştilor lor stăpîni, poate le-a mai diminuat temerile.

Dezvoltarea unor organizaţii gata să-i ajute, cum ar fi CIW sau Coaliţia pentru Abolirea Sclaviei şi Traficului, un grup din sudul Californiei care a asistat peste 200 de persoane traficate, arată că victimele nu mai sînt singure.

S C L A V I I SECOLULUI X X I 49

în prezent, interesul public asupra problemei este, în general, in creştere.

Cu toate acestea, peste tot în lume asemenea captivi sînt cel mai adesea neajutoraţi. Ei sînt ameninţaţi, trăind cu frica deportării; sînt izolaţi de orice sursă de consiliere sau sprijin, pentru că nu pot comunica cu lumea de afară. Iar adevărul crud este că acest univers paralel, cum l-a numit Laura Germino, poate fi un domeniu foarte profitabil. înainte de a-i condamna pe cei trei Ramos, judecătorul curţii districtuale, K. Michael Moore, a ordonat confiscarea a 3.000.000 $, pe care fraţii îi adunaseră din afacere, a unor întinse domenii şi a altor bunuri.

Moore a arătat cu degetul şi spre corporaţiile agricole care angajau echipele de culegători ale lui Ramos. „Se pare - a declarat el - că există alţii, la un alt nivel, în acest sistem de culegere a fructelor - unul mai înalt - care, într-o oare­care măsură, sînt complici într-un fel sau altul la aceste activităţi. “

O fostă sclavă, pe nume Julia Gabriel, în prezent grădinar în Florida, membră a CIW, îşi aminteşte de sosirea ei din Guatemala în SUA, la vîrsta de 19 ani. A cules castraveţi sub pază ar­mată în Carolina de Sud cîte 12-14 ore pe zi; şi-a văzut colegii bătuţi cu paturile pistoalelor pînă la inconştienţă. „Poate că aşa e normal aici, în SUA“ - s-a gîndit ea. Apoi, un prieten i-a spus: „nu, asta nu-i normal aici“, aşa că Julia a găsit curajul să evadeze.

„Cred că aceasta ar fi ţara către care oamenii să se îndrepte pentru a scăpa de servitute, nu pentru a fi transformaţi în sclavi o dată ce sînt aici“ - spune ministrul de justiţie John Ashcroft. însă unii istorici arată că ruşinosul com erţ transatlantic cu sclavi, care a adus milioane de africani în Lumea Nouă, a fost abolit doar atunci cînd nu a mai prezentat interes economic.

Astăzi, negustorii desclavi, de la castelul Sherwood pînă în în­sorita Floridă - şi din alte sute de locuri - , au redescoperit că vîn- zarea şi cum părarea de fiinţe umane sînt foarte profitabile. Ceea ce înseamnă că, în se­colul al XXI-lea, scla­via este încă departe de a fi dispărut. □

E X C L U S I V PE W E B

• Ultimul raport al Departa­

mentului de S tat al S.U.A.

despre traficul de persoane.

• Urmăreşte sclavia în lume

pe o hartă interactivă.

• Află cum poţi ajuta şi gă­

seşte link-uri către organiza­

ţiile care activează pentru

stoparea sclaviei.

nationalgeographic.com /

n g m /0 3 0 9 .

50 N A T I O N A L G EO G R A P H I C • SE PTE MB RI E 2003

rebyie sa cred ca lucrurile se SCsAşa spune asistenta socială Marisa Ugarte. Ea ie vorbeşte blînd celor trei băieţi care trăiesc într-un

adăpost din IVJexic. Toţi au făcut naveta între Tijuana şi San Diego, în California, unde erau siliţi să se prostitueze cu peclofiii. Ugarte conduce Coaîiţia Coridorului Bilateral de Siguranţă, o reţea de

62 de organizaţii din SM.Â. şi Mexic care luptă împotriva traficisiui de persoane.„Oamenii încep să realizeze că sclavia este încă reafă“ - spune ea.

farreii

1

A / y - 3 f -f * - *■

.■

Acest copil nu este sclav. Dar cu o cutie de carton pe post de leagăn şi o baracă de tablă drept casă a familiei lui, băiatul din Guatemala City păşeşte în viaţă sub auspicii foarte nefa­vorabile. Ar putea fi furat sau vîndut. apoi adoptat ilegal - într-un sistem internaţional ce a devenit o afacere profitabilă pentru unii avocaţi guatemalezi

care acţionează ca intermedi­ari. Sau ar putea creşte, deve­nind unul dintre cei 44% din copiii guatemalezi care suferă de mainutriţie cronică; unul dintre cei 80% care trăiesc în case fără grup sanitar şi fără servicii de salubritate; unul dintre cei 40% care ajung la maturitate analfabeţi.

Sărăcia care chinuie

majoritatea familiilor din Guatemala este un exemplu, nu o excepţie. Trei miliarde de oameni - aproape jumătate din populaţia lumii - se zbat să supravieţuiască cu mai puţin de doi dolari pe zi.

Sărăcia extremă îi poate face pe nevoiaşi să-şi vîndă în întregime sau pe bucăţi pînă şi singurele lor bunuri: trupurile

• i r '

%

sănătoase saii pe ale coiiiiior ior. Zeci de mii de femei şi fete din ţărî!e în curs de dezvoltare ajung obiecte sexuale îsi comerţul sexual inîeriiaţiotia!, extrem de profitabil, âlîor tinere, din cauza practicifer tradiţionale din coiisuaităţile !or, li se refuză dreptul de a face aiegeri eieineritare legate de îîiariai si sarcină.

Deşi §MIJ a denunţat căsăto­ria forţată ca forniă de sclavie şi deşi teoretic teate ţările au o vîrstă niîîiiîiîă legală stabiiiîă perstru căsătorie, obiceiurile locale esnîinuă, în ciyda legii.

în satul Bembe clin Beoisî (Africa de ¥est), feineile şi co­piii se adună în faţa şefuliii ior (sus). „Paţine fete din sat ¥or ajunge ia 18 ani nemăritate" ~

spune Hector Gnoolonfin, fondatorul adăpostului pentru copiii expiaaîaţ! Copiii de Mîine. „Am găsit aici o fetiţă de 10 ani care deja avea usi soţ.“

Preţui miresei plătit părinţilor de un ginere mai m vîrstă poate face diferenţa între îiifo-

' Hietare şi supravieţuire pentru familia fetei. Consecinţele căsătoriei premature pot fi

I f *'

VV' ^' «k • .

grave pentru sănătatea unei fete sau chiar fatale.

Conform Organizaţiei Mon­diale a Sănătăţii, fetele sub 15 ani sîiit de cinci ori mai expuse complicaţiilor de sar­cină mortale decît femeile de peste 20 de ani. Uneori, sacri­ficiul fizic se face dintr-o dată. Aceste femei din Viilivakkam, oraş din sudul Indiei, poreclit

„satul rinichiului", şi-au vîndut fiecare cîte un rinichi pentru bani gheaţă (sus).

Pe fa 20 de ani, căsătorite şi nerăbdătoare să plătească datoriile copleşitoare ale fa­miliei, au fost ţinte uşoare pentru agenţii de transplanturi, care promit 50 .000 de rupii - cam 1.000 de dolari - pentru un organ. Femeile au primit

jumătate în avans, dar, după ce li s-au scos rinichii, n-au mai văzut restul banilor. India a pus în afara iegii comerţul cu organe umane, dar asta n-a oprit afacerea. Suferinţele au continuat pentru aceste femei; trei au fost abandonate de soţii lor, care le priveau ca pe nişte bunuri stricate. Tot ce ie rămî- ne, spun ei, sînt cicatricele. □ -