Sa nu va asteptati de la mine sa descriu dupa regulile artei istoria sufletului meu din ndelungatii ani ai trecutului meu. Uneori, sufletul meu cobora n vaile cele mai de jos ale iadului, iar n alte momente l nalta Domnul pna la ceruri. Din timp n timp, sufletul statea pe acel nedefinit hotar de unde venea si Lumina Dumnezeirii si "ntunericul cel mai dinafara", care aducea groaza n suflet. O groaza care nu semana cu groaza din fata mortii fizice. O, nu, aceasta era ceva de alta natura. n fata duhului meu se deschidea vesnicia cea buna, care era nca departe de mine, precum si ntunericul atemporal, care si anunta prezenta launtrica. Eram ntr-o stare de explozie; neeliberat de tirania patimilor, sufeream si n setea mea dupa binele absolut nazuiam spre Dumnezeu.

Rugaciunea plina de pocainta ma mistuia. O putere imponderabila, nevazuta ma transporta ntr-un spatiu spiritual. "Acolo" eram singur. Disparea pamntul, nu era nici soare, nici stele, nici oameni, nici o alta oarecare faptura. Nu-mi simteam nici trupul. Se ntmpla sa nu vad lumina ca atare si, totusi, vederea mea patrundea n adncimi abisale. Sufletul cuprins de o dureroasa disperare l chema pe Dumnezeu. Da, eu sunt pacatos, dar mi-e sete de Dumnezeu, de sfntul Dumnezeu. n amintirea mea nu erau acte concrete din trecutul meu, n afara de patrunzatoarea constiinta a lepadarii mele de Dumnezeu, pe care l stiam din anii copilariei mele si din prima tinerete

O asemenea rugaciune a pus stapnire pe mine cu o deosebita putere, cnd ma aflam deja n pustie. Nu voi putea spune acum ct au durat rugaciunile mele n acea noapte sau n cealalta. Mi-aduc aminte ca, atunci cnd sufletul meu se ntorcea spre obisnuita simtire a lumii materiale, simtamntul duhovnicesc pe care l ncercam din rugaciune n acea stare fara sunete, mai presus chipuri ramnea cu mine, n mine. n acea nemarginire nu exista nici sus, nici jos, nici nainte, nici napoi, nici la dreapta nici la stnga.

DESPRE LUMINA NECREATA 1. Calea spre vedere

Lumina mparatiei ceresti vazuta pe Tabor sau pe drumul Damascului ori n alte mprejurari atrage spre sine, dar se vede n chip neajuns, depasind la infinit vrednicia noastra, mai bine zis nevrednicia noastra. Rugaciunea tsnita din aceasta sfnta durere lanseaza duhul omului n alta lume; si aceasta lume pamnteasca este uitata; si nsusi trupul nu se mai simte. Parintii numeau aceasta stare "iadul pocaintei", care ne aseamana cu Hristos, pogorndu-se n "iadul Iubirii". Orict de greu ar fi acest "chin adamic", orict de mare ar fi aceasta suferinta, lnga ea este prezenta bucuria chemarii lui Dumnezeu si lumina unei vieti noi.

Mi-e mi-a fost dat sa traiesc cteva genuri de lumina si de lumini: "lumina" inspiratiei artistice, provocata de frumusetea lumii vazute; "lumina" contemplatiei filozofice, care trece n experienta mistica; vom introduce aici si "lumina" cunoasterii stiintifice, care are ntotdeauna si inevitabil o valoare relativa; am fost ispitit de aparitiile luminoase aduse de duhurile vrajmase. Dar, deja, n vrsta matura, cnd m-am ntors la Hristos, ca la un Dumnezeu desavrsit, mi-a stralucit Lumina cea fara de nceput. Aceasta minunata Lumina, n masura n care dupa bunavointa de Sus mi-a fost dat s-o cunosc, le-a ntunecat pe toate celelalte, ntocmai cum soarele ce rasare nu permite sa se vada nici chiar stelele cele mai luminoase.

Faptul ntruparii lui Dumnezeu ocupa un loc central n istoria omenirii, de la crearea lumii. Acest eveniment a rasturnat toate ncercarile omenesti de a cunoaste nceputul Cel fara de nceput, prin eforturi venind de jos, chiar daca aceste eforturi par uneori geniale

Dar nici acum nu pot povesti acel profund proces care se petrece nlauntrul meu. Nu pot gasi numele acelei puteri, care n chip retinut, dar activ, mi vindeca mintea si inima. n locul cel mai intim al inimii se nalta ceva tainic, totusi ceva cunoscut din frageda mea copilarie. Cresterea aceasta era unica: cnd primea o forma lenta dintr-un proces anevoios, cnd izbucnea...

Noi coborm, n actul osndirii de sine, n prapastii ntunecoase, pentru ca n momentul cnd, ntru Hristos si prin El, ni se deschide chipul cel mai nainte de veci al Omului n mintea creatoare a lui Dumnezeu, sa ncepem sa sesizam bezna ntunecarii noastre. Dupa cum fulgerul care scnteiaza n noapte face ntunericul mai nepatruns, tot astfel , ivindu-se noua lumina Dumnezeirii, prin contrast, ne face sa vedem ntunericul din launtrul nostru, asemenea unei mase dense de murdarie respingatoare. Aceasta vedere genereaza nlauntrul nostru o mare durere, care loveste fiinta noastra n toate planurile. Suferinta duhului nostru n acest timp trece peste limitele temporale: ea depaseste oricare durere fizica. Ne afundam n ntregime n rurile lacrimilor. Fiind robi ai patimilor, noi ne vedem deodata rupti de la Dumnezeu, a carui sageata a iubirii ne-a ranit pe noi. "Din adncuri strigam catre El" (Ps. 129, 1).