Izvoarele

- obiceiul, legea, senatus consultele, constitutiile imperiale, edictele magistratilor si iurisprudentia.

- cutuma - (usus) – norme nescrise care sunt recunoscute si de NCC; de asemenea recunoscute ca obiceiuri juridice.

Caracterere juridice– sa fie vorba de un set de reguli recunoscute unanim de cetatenii romani la nivel generalIn perioada republicii isi pierde din importanta legea devenind principalul izvor de drept.

sa aiba constanta si repetabilitate pe o perioada de timp rezonabila, si sa se refere la situatii sau imprejurari de fapt identice sau in stransa legatura

nu e obligatoriu cum e in codul civil actual ca legea sa trimita in mod expres la aceasta.

sa nu incalce ordinea publica si bunele moravuri chiar daca e vorba de o cutuma locala sa fie acceptata la nivel de

imperiu sa fie apta sa produca consecinte juridice

Exemplu de o cutuma: piata cu vanzarea de sclavi in fiecare marti;

Cutumele la nivel de imperiuCutumele cetatilor (locale)- In imperiu isi recapata importanta: - se pastreaza cutumele cetatilor cucerite, daca erau corespunzatoare intereselor romane. Imparatii fie recunosc puterea absoluta a legii fata de obiceiurile locale fie raman valabile ambele, devenind un drept ambivalent din punct de vedere al izvoarelor; altii chiar codifica cutumele – Leo Zeno.

- pot fi intalnite nu numai sub forma cutumelor anumitor cetati, cutume la nivel local ci si sub forma cutumelor formate din dreptul roman la nivel de provincie, datorita vulgarizarii.

- cutumele derivate din iurisprudentia – datorita activitatii magistratilor

Dreptul postclasic: - cutume supletive (praeter legem), cutume confirmatorii (secundum legem) – accesorii legii, cutume opuse legii (contra legem)

Legea – o hotarare a poporului roman luata prin adunarile sale legislative – comitii centuriate, comitii tribute – prin initiativa consulilor sau plebeilor, sau adunarile plebeiene (concilia plebis) – prin initiativa tribunilor plebei. Magistratii acestia puteau sau nu sa consulte poporul roman – legi rogatae cu consultare, legi datae din proprie initiativa fara consultare. Purta numele celui pe care a propus-o

La ora actuala orice lege trebuie sa fie supusa principiului legalitatii. Putem retine o interdependenta imperativa intre principiul legalitatii si lege. In prezent datorita eforturilor

jurisprudentei CEDO legea trebuie sa prezinte garantii de accesibilitate si previzibilitate pe cand in dreptul roman era suficient ca o lege sa fie adoptata pentru a produce efecte depline.

Lex Hortensia – plebiscitele (hotararile adunarilor plebeiene primesc putere de lege).

O lege are 3 parti: a) prescriptio – ziua, locul, si magistratul; rogatio – cuprinsul insusi; sanctio – partea care arata consecintele violarii legii. -> dreptul actual – ipoteza, dispozitie si sanctiune.

Ultima lege votata de adunarile populare – lege agrara in sec 1 p.Hr.

Dpdv. al sanctiunii – legile erau perfecte – interziceau anumite manifestari de vointa si declarau nule actele facute impotriva dispozitiunilor legii, mai putin perfecte imperfecte – care prevedeau doar amenzi si imperfecte – care nu avea sanctiuni, insa putea ca sa faca anumite acte sa devina lipsite de eficacitate -> lex cincia de donis – interzicerea donatiilor peste un anumit cuantum.

Princeps legibus solutus est. Vointa imparatului va trece deasupra legii, si implicit initiatevele poporului roman se vor incheia aici, propunerile legislative si adoptarea lor vor apartine imparatului.

Stiinta dreptului (iurisprudentia) – a aparut ca izvor de drept in a doua jumatate a republicii si in imperiu. Consta in operele teoretice ale jurisconsultilor romani (redactarea de acte juridice – cavere); da consultatii (respondere) si conduce un proces (agere). Daca interpretarea pe care jurisconsultii romani o dadeau diferitelor probleme de drept era unitara, atunci consensul lor se impunea ca izvor de drept.

ius respodendi – dreptul jurisconsultilor de a impune solutii judecatorilor (drept dat de Augustus, tot pe timpul domniei lui augustus apare si scoala proculiana si si cea sabiniana, prima fiind scoala jurisconsultilor mari fani ai republicii si a doua fiind destinata principiilor generale ale dreptului roman).

Stiinta dreptului isi pierde din importanta in Dominat – 426 legea (imparatii valentinian si teodosiu al ii lea) – operele lui Gaius, Ulpian, Papinian, Paulus si Modestin sunt socotite ca au putere de lege. Daca opiniile lor nu concordau prevala opinia majoritara, iar daca nu era o opinie majoritara prevala opinia lui Papinian; iar daca Papinian nu avea vreo solutie atunci judecatorul era cel care trebuia sa decida.

Senatus consultele – in republica erau doar simple opinii, izvoare de drept devin din sec 1 p. chr pana in sec 3 p. chr. ca o conditie esentiala ele trebuiau sa fie inserate in edictele pretorilor. Poarta numele propunatorului, al obiectului sau al persoanei care l-a impricinat. senatus consultus ultimum era altceva->ex. trece rubiconul caesar in 49 BC.

Curs II (7. X.2013) - Izvoare: Lex XII Tabularum, edictul pretorian, codificarea (preiustiniană, a lui Iustinian și influența acesteia, receptarea dreptului roman)

Texte de lucru:

Gaius, Inst. I.2-6

2. Drepturile poporului roman decurg din legi, plebiscite, senatus-consulte, constituțiile împăraților, edictele celor care au dreptul să dea edicte, răspunsurile prudenților.

3. Legea este ceea ce hotărăşte şi adoptă poporul. Plebiscitul este ceea ce hotărăşte şi adoptă plebea. [...] De aici vine că patricienii au şi spus cândva că ei nu sunt obligați pin plebiscite, pe motivul că acestea au fost făcute fără încuviințarea lor. Mai târziu a fost însă adusă legea Hortenisa, prin care s-a stabilit ca plebiscitele să oblige întregul popor; aşâ că, pe această cale, plebiscitele au fost echivalate cu legile.

4. Senatus-consultul este ceea ce impune şi dispune Senatul; şi aceasta are putere de lege, deşi chestiunea a fost controversată.

5. Constituția princiară este ceea ce hotăreşte împăratul prin decret, edict sau epistolă; şi niciodată n-a fost pus la îndoială că aceasta nu ar avea putere de lege, de vreme ce împăratul insuşi primeşte această putere prin lege.

6. Dreptul de a da edicte îl au magistrații poporului roman. Dar cel mai important drept este acela cuprins în edictele celor doi pretori, urban şi peregrin, pe a căror jurisdicție, în provincii, o au guverantorii acestora [...].

Pomponius, Dig. I.2.2.4Apoi, pentru ca situația să nu se prelungească, s-a considerat bine să se numească o comisie formată din zece bărbați înzestrată cu autoritate publică, prin intermediul căreia să se dobândească legile greceşti şi să se întemeieze juridic cetatea Romei. [...] În acel an s-a conferit celor zece puterea supremă în cetate, pentru a corecta la nevoie legile, pentru a le interpreta, fără posibilitate de a face apel la adunarea populară împotriva decemvirilor, aşa cum se făcea pentru ceilalți magistrați.Papinian, Dig. I.1.7.1

Dreptul pretorian este ceea ce pretorii au introdus în scopul de a complini sau corecta normele dreptului civil [...].