Capitolul I

RISCUL ÎN ACTIVITATEA AGENTULUI ECONOMIC

1.1. Riscul – concept şi trăsături specifice

Creşterea complexităţii relaţiilor structurale ale întregului sistem economico-social, la care se adaugă dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, au creat mutaţii importante în modul de abordare a aspectelor teoretice şi practice ale noţiunilor de risc şi incertitudine la nivel de firmă. Pe prim plan, s-au impus aspectele privind conţinutul şi semnificaţia practică a conceptelor de risc şi incertitudine în general, opiniile diferiţilor specialişti în acest domeniu fiind extrem de diverse.

Astfel, riscul poate fi privit ca reprezentând incapacitatea unei firme de a se adapta la timp şi cu cel mai mic cost la modificările de mediu. Privit din acest punct de vedere, riscul care afectează activitatea unei firme are ca principală sursă instabilitatea climatului de afaceri (element exogen firmei) şi incapacitatea agentului economic de a contracara la timp şi fără costuri ridicate efectele generate de această evoluţie continuă a mediului în care acţionează. În acest sens, o activitate rentabilă în prezent poate deveni nerentabilă în viitor ca urmare a modificării nefavorabile a condiţiilor de mediu. Rezultă, astfel, că riscul este o caracteristică permanentă a activităţii unei firme, aceasta trebuind să implementeze mecanisme adecvate de gestionare a riscului, care să evidenţieze rapid modificările apărute şi măsurile de intervenţie.

Din punct de vedere probabilistic, riscul reprezintă variabilitatea profitului faţă de media profitabilităţii din ultimii ani. Această accepţiune este foarte importantă în realizarea previziunilor, în care “riscul se estimează ca variabilitate a profitului în raport cu speranţa de rentabilitate”. În acest caz, drept criteriu de definire s-au ales oscilaţiile profitului faţă de o medie, considerându-se că realizarea unor profituri viitoare mai mici decât nivelul mediu, considerat ca nivel de referinţă, poate să conducă la apariţia unor situaţii de criză şi să afecteze negativ activitatea economică.

În definiţia dată de OCDE, se apreciază că “riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se producă”. Această definiţie are la bază eventualitatea ca un eveniment (anticipat cu o anumită probabilitate sau neprevăzut de decident) să se materializeze şi să afecteze negativ anumite aspecte ale activităţii economice.

Alături de acestea, mai există şi alte definiţii ale riscului, prin care se încearcă găsirea de noi semnificaţii ale acestuia:

- o gamă largă de incertitudini privind activitatea viitoare a agentului economic;

- probabilitatea survenirii unui eveniment nedorit;- variabilitatea probabilă a rentabilităţii viitoare a activului;- variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului;- posibilitatea ca veniturile viitoare să fie diferite faţă de cele estimate a se

obţine. Altfel spus, riscul reprezintă variabilitatea veniturilor sub influenţa mediului, implicând eventualitatea producerii unui eveniment nefavorabil;

- riscul se traduce prin variabilitatea rezultatului, afectând rentabilitatea activelor şi, în consecinţă, a capitalului investit;

- un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent sau derularea unei operaţiuni economice;

1

- gradul de incertitudine al apariţiei unei pierderi din cauze fortuite, accidentale sau împrejurări neaşteptate;

- probabilitatea unui eveniment nefavorabil să aibă loc, probabilitatea succesului sau a eşecului, în care succesul înseamnă obţinerea de profit şi eşecul presupune suferirea unei pierderi de bani dintr-o investiţie.

Standardele Internaţionale de Contabilitate consideră că riscul reprezintă varietatea rezultatelor obţinute. Ajustarea în funcţie de risc poate implica creşterea valorii la care este estimată o datorie. În evaluarea rezultatelor şi cheltuielilor afectate de condiţii de incertitudine, trebuie aplicat principiul prudenţei, pentru a nu supraevalua activele şi a subevalua datoriile. Totuşi, elementele de incertitudine nu justifică constituirea unor provizioane excesive sau subevaluarea obligaţiilor.

Analizând toate aceste definiţii, se pot desprinde principalele caracteristici ale riscului:

a) riscul derivă din incertitudine; adoptarea deciziei are loc în prezent, iar punerea în practică şi rezultatele se vor produce în viitor. Incertitudinea provine din necunoaşterea cu privire la care eveniment din cele identificate se va produce şi la ce moment, care vor fi efectele reale şi amplitudinea producerii acestora;

b) riscul implică ideea de pierdere potenţială, indiferent de natură, generată de evoluţia unui factor în sens contrar aşteptărilor decidentului;

c) efectele riscului, odată produse, nu mai pot fi înlăturate;d) riscul apare atât în procesul activităţii economice, sociale, cât şi în afara

acestuia, ca urmare a raporturilor dintre om şi natură;e) asumarea riscului presupune o remunerare corespunzătoare a capitalului

investit;f) riscul reprezintă o incapacitate de adaptare a firmei la condiţiile de mediu;g) riscul este o măsură a vulnerabilităţii firmei, a probabilităţii de apariţie a

succesului sau eşecului.Cunoscând aceste trăsături specifice noţiunii de risc, se poate acţiona în

direcţia elaborării unor politici moderne de prevenire a riscului, de ocrotire împotriva riscului şi de înlăturare a efectelor sale.

Analizând lucrările ştiinţifice scrise în ultimele decenii referitoare la problematica riscului, se evidenţiază o evoluţie în aprecierea noţiunilor de risc şi incertitudine, precum şi manifestarea a trei tendinţe principale în acest domeniu:

- creşterea într-un ritm fără precedent a situaţiilor de risc şi incertitudine, cauzate de extinderea fenomenului de internaţionalizare a activităţilor, de externalizare a unei părţi a acestora, de diversificare a instrumentelor financiare, crizele economice care capătă o amploare tot mai mare, creşterea competiţiei etc.;

- extinderea preocupărilor economiştilor de a dezvolta cunoştinţele ştiinţifice în acest domeniu, prin apelarea la un număr mare de ramuri ale ştiinţei (management, marketing, finanţe, statistică etc.) şi prin identificarea, testarea şi implementarea de noi instrumente de evaluare, prevenire şi protecţie împotriva riscului;

- amplificarea şi diversificarea consecinţelor pe care implementarea instrumentelor şi tehnicilor de prevenire şi protecţie împotriva riscului le generează asupra mediului economic, social, natural.Cele trei tendinţe menţionate sunt interdependente, iar problematica riscului şi

a incertitudinii la nivelul unui agent economic devine tot mai complexă, îmbogăţindu-se cu noi sensuri. În permanenţă, managerii trebuie să cunoască nivelul riscului fiecărui proiect de afaceri, precum şi dacă el este mai mare decât câştigul potenţial.

2

În acelaşi timp, în condiţiile economice şi sociale ale tranziţiei la economia de piaţă, stabilitatea şi siguranţa agentului economic nu mai sunt dictate numai de acţiunile proprii, ci de toţi participanţii la viaţa economică. În acest sistem complex al interdependenţelor se înscriu:

- întreprinderea, care acţionează pentru obţinerea unor rezultate care să permită acoperirea cheltuielilor efectuate şi înregistrarea de profit;

- sistemul financiar, care, în cazul apariţiei riscului şi a instabilităţii, alocă, în anumite condiţii, fonduri băneşti pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie;

- statul, prin intermediul subvenţiilor acordate, dar şi al impozitelor şi taxelor percepute;

- consumatorii, care reprezintă clienţii firmei.Acţiunile conştiente şi inconştiente efectuate de toţi aceşti participanţi la

realizarea activităţii firmei pot determina apariţia unor efecte directe aşteptate, corespunzătoare obiectivelor fixate, dar şi manifestarea unor efecte întâmplătoare, nedorite, pe care literatura de specialitate le defineşte ca fiind riscuri.

1.2. Riscul şi incertitudinea

Fundamentele teoriei clasice, bazate pe supoziţia certitudinii, nu mai corespund situaţiilor reale actuale şi cerinţelor de cunoaştere completă şi corectă a tuturor cauzelor, condiţiilor, factorilor de influenţă şi efectelor producerii unui fenomen sau proces economic. În prezent, în fundamentarea deciziilor nu se mai operează cu certitudini absolute, cu previziuni exacte ale evoluţiei unui anumit element, ci decidenţii recurg, tot mai des, la estimări probabile, incerte, la noţiuni de risc şi incertitudine. Cele mai multe decizii se adoptă în condiţii de risc şi/sau incertitudine, cunoaşterea incompletă sau incorectă a uneia sau mai multor variabile fiind o trăsătură definitorie a activităţii economice în condiţiile actuale şi o cauză care explică într-o măsură tot mai mare diferenţele între rentabilităţile diferitelor activităţi sau proiecte de afaceri.

Problema raportului dintre incertitudine şi risc, ca, de altfel, şi aceea dintre certitudine şi incertitudine, nu are doar importanţă teoretică, ci şi una practică deosebită. Aceasta din urma este pusă în evidenţă mai ales în procesul de adoptare a deciziilor, deoarece fenomenele şi procesele care influenţează activitatea unei firme se pot afla în diferite situaţii de incertitudine sau de risc, ceea ce poate afecta rezultatele obţinute. Din acest motiv, se impune cunoaşterea diferenţierilor dintre incertitudine şi risc, astfel încât agenţii economici să-şi definească comportamentul faţă de acestea.

În condiţii de certitudine, întreprinderea nu este supusă nici unui risc, fiind cunoscute evenimentele posibile şi efectele lor asupra activităţii viitoare. Incertitudinea şi riscul, odată introduse în mecanismul decizional, afectează calitatea şi acurateţea estimărilor cu privire la evoluţiile şi rezultatele viitoare ale firmei.

Deşi termenii “risc” şi “incertitudine” sunt folosiţi, de multe ori, pentru a exprima unul şi acelaşi lucru, există o diferenţă clară între ei. Astfel, incertitudinea reprezintă faptul de a nu şti ceea ce urmează să se întâmple în viitor, iar riscul este modul în care se caracterizează cât de multă incertitudine există. Cu cât există mai multă incertitudine, cu atât riscul va fi mai pronunţat şi invers. Riscul reprezintă, deci, o caracterizare a gradului de incertitudine.

Riscul apare în situaţiile în care decidentul poate să identifice evenimentele posibile şi evoluţiile acestora şi chiar probabilitatea producerii lor, dar fără a fi în

3

măsură să precizeze cu exactitate care dintre aceste evenimente se va produce efectiv. Se poate spune, deci, că riscul provine din imposibilitatea de a preciza cu acurateţe care este evenimentul care se va materializa efectiv din multitudinea de evenimente identificate de decident. Chiar dacă probabilitatea estimată pentru materializarea efectivă a unui anumit eveniment este ridicată, decidentul nu poate fi sigur că acel eveniment este cel care se va produce cu certitudine, fiind posibil să se producă un fenomen a cărui probabilitate era apreciată la un nivel redus sau chiar un eveniment neprevăzut.

Esenţa riscului este dată de incapacitatea firmei de a prevedea cu exactitate evoluţia viitoare a activităţii desfăşurate. Riscul reprezintă, astfel, acel factor de probabilitate ce poate fi asociat unui posibil rezultat atunci când factorul de decizie cunoaşte toate efectele viitoare posibile ale deciziei luate.

Incertitudinea este situaţia în care decidentul nu poate identifica toate sau chiar nici unul din evenimentele posibile a se produce şi nu poate estima probabilitatea producerii lor. Incertitudinea presupune anticiparea foarte vagă a unor elemente, astfel încât nu se poate face nici o previziune cu privire la ceea ce se va întâmpla. O situaţie este incertă atunci când nu se cunosc suficient sau deloc evoluţia ulterioară a evenimentelor şi probabilităţile de apariţie a acestora, ceea ce afectează procesul de adoptare a deciziei. În privinţa riscului, se pot face estimări ale evenimentelor ce se pot produce şi se pot determina probabilităţile apariţiei lor.

Gradul de incertitudine al unei afaceri este dat de acele riscuri care nu pot fi identificate de o firmă la un moment dat, în timp ce gradul de risc este dat de riscurile identificate. Cu cât ponderea riscurilor neidentificate într-o anumită situaţie este mai mare, cu atât evoluţia activităţii analizate este mai incertă. Chiar dacă decidentul cunoaşte cea mai mare parte a riscurilor implicate în acţiunile sale, este posibil ca incertitudinea să nu dispară în totalitate.

Incertitudinea poate avea un caracter subiectiv sau obiectiv. Caracterul subiectiv al incertitudinii provine din faptul că estimările cu privire la apariţia unui anumit eveniment se bazează pe aprecierile şi percepţiile decidentului, în funcţie de informaţiile de care acesta dispune în momentul respectiv şi de experienţa dobândită în domeniul analizat. Incertitudinea obiectivă apare în situaţia în care evenimentele identificate şi probabilităţile de apariţie sunt determinate pe baza unor date reale, referitoare la evoluţiile anterioare, existând un consens în această privinţă în rândul majorităţii persoanelor implicate în procesul decizional.

În prezent, majoritatea evaluărilor efectuate de manageri referitoare la condiţiile viitoare de desfăşurare a unei afaceri au un caracter preponderent subiectiv. În vederea fundamentării cât mai riguroase a deciziei şi reducerii numărului de necunoscute cu care se operează, se impune o îmbunătăţire a cantităţii şi calităţii informaţiilor, pentru a se transforma, pe cât posibil, situaţiile de incertitudine în situaţii de risc.

Cu toate că firmele se expun în permanenţă la anumite riscuri, nu în toate cazurile în care acestea se materializează ajung în stare de vulnerabilitate sau de insolvabilitate. Gestiunea financiară adecvată, implementarea unor politici corespunzătoare în domeniul riscului, obţinerea de profit din alte activităţi pot face ca firma să poată suporta financiar pierderile provocate, ceea ce previne apariţia falimentului. Cu cât o firmă este mai mare, cu atât poate suporta mai bine pierderile financiare provocate de evoluţia nefavorabilă a condiţiilor economice. Totuşi, vulnerabilitatea şi factorii de risc trebuie analizaţi împreună când se stabilesc dimensiunea şi gradul de diversificare a activităţii unei firme.

4

Riscul trebuie privit şi prin prisma consecinţelor sale, ceea ce necesită asumarea responsabilităţii pentru materializarea sa. Astfel, riscul are efecte diverse, atât asupra unităţii economice, cât şi asupra terţilor.

Riscul asumat la nivelul managementului firmei are o dimensiune economică şi una socială.

Dimensiunea economică se referă la pierderile financiare provocate întreprinderii de acţiunea unor evenimente nefavorabile, atât din interiorul firmei, cât şi din exteriorul său. Acest tip de efecte are drept caracteristică definitorie paguba financiară pe care o suportă firma, fiind uşor de evaluat de către manageri.

Componenta socială prezintă un interes tot mai mare în prezent, deoarece analiza şi evaluarea riscurilor se fac şi pentru a cunoaşte prejudiciile potenţiale pe care le pot avea pentru personalul firmei. Un grad ridicat de risc al unei unităţi economice, însoţit şi de o vulnerabilitate ridicată la evoluţia mediului ambiant al acesteia, determină o stare de nelinişte şi insatisfacţie pentru angajaţii săi, care afectează negativ stabilitatea personalului, productivitatea muncii, calitatea producţiei obţinute, rezultatele întreprinderii şi buna desfăşurare a activităţii în întreaga firmă. În cazul în care riscul se situează la un nivel rezonabil, şi nivelul incertitudinii resimţite de către personal se micşorează. Iar pe măsură ce angajaţii se simt mai puţin ameninţaţi de situaţiile incerte şi necunoscute, satisfacţia oferită de locul de muncă este mai mare, ca şi performanţele obţinute.

Acest lucru este valabil şi pentru treptele ierarhice superioare din cadrul firmei, activitatea managerilor şi atitudinea acestora faţă de risc fiind influenţate de succesul măsurilor implementate pentru reducerea acestuia. Cu cât politicile şi instrumentele de evaluare a riscului utilizate reuşesc să transforme o parte tot mai mare din situaţiile de incertitudine în situaţii de risc, cu atât va creşte încrederea managerilor în existenţa unor soluţii adecvate pentru a menţine riscul în limite rezonabile şi în succesul activităţilor prezente şi în cele viitoare. Toate acestea vor conduce la asumarea unor noi riscuri în viitor, astfel încât acţiunile menite să reducă nivelul incertitudinii şi riscului vor contribui la creşterea predispoziţiei pentru asumarea de noi riscuri.

Efectele riscului nu se manifestă, însă, numai pe plan intern, ci depăşesc perimetrul firmei şi pot afecta şi clienţii sau furnizorii acesteia. Pentru clienţi, pierderile cele mai mari provin din calitatea necorespunzătoare a produselor achiziţionate şi din nerespectarea termenelor de livrare, care le pot afecta grav desfăşurarea activităţii şi, mai departe, respectarea contractelor cu clienţii lor. Pentru furnizori, riscurile provin din neîncasarea la timp a creanţelor sau din intrarea firmei debitoare în starea de încetare a plăţilor, precum şi din rezilierea contractului din diverse motive. Aceste efecte asupra terţilor pot avea, mai departe, alte consecinţe pentru întreprinderea în cauză, şi anume pierderi de imagine, care, spre deosebire de o pierdere financiară, sunt mai greu recuperat şi de comensurat.

Riscul este un concept complex, dificil de evaluat, şi cunoaşte o serie de forme de manifestare. Indiferent de metodele folosite, el nu va putea fi eliminat în totalitate din activitatea unei firme, importantă fiind determinarea nivelului riscului pe care întreprinderea este dispusă să-l accepte. Nivelul acceptabil al riscului se referă la riscul maxim pe care un agent economic este dispus să şi-l asume, el fiind diferit în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei activităţi economice şi de atitudinea faţă de risc a decidentului.

5

1.3. Tipologia riscului activităţii agentului economic

Economia de piaţă implică, prin legile după care se conduce, apariţia unor riscuri şi incertitudini specifice, care, coroborate cu caracteristicile activităţii fiecărui agent economic, pot determina apariţia unor situaţii şi stări conjuncturale nefavorabile. Necunoaşterea riscurilor ce pot apărea, a factorilor de cauzalitate şi a măsurilor de intervenţie în cazul materializării poate avea consecinţe negative pentru firma în cauză, putând determina chiar falimentul ei. Din acest motiv, se impune clasificarea riscurilor, în scopul cunoaşterii mecanismului de acţiune al fiecăruia şi al implementării unor instrumente adecvate de protecţie.

În literatura de specialitate consacrată problematicii riscului ce afectează activitatea agentului economic, există o multitudine de variante referitoare la clasificarea riscurilor.

După nivelul la care este localizat, riscul poate fi:a) risc macroeconomic – este rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a

condiţiilor mediului de afaceri. Acesta este generat de acţiunea conjugată a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială, a căror evoluţie în timp trebuie luată în considerare de către managementul firmei. Acest tip de riscuri poate fi cauzat de greve, convulsii sociale, războaie civile, schimbări de guverne, modificări de politică, recesiune economică, restricţii de convertibilitate a monedei naţionale în valută, de transfer al fondurilor în străinătate, inflaţie, evoluţia nefavorabilă a ratei dobânzii pe piaţă, sistemul juridic etc. Riscurile macroeconomice pot fi clasificate în riscuri de ţară, de transfer, suveran, financiar, de inflaţie, operaţional, de implantare şi juridic.

b) risc sectorial – este dat de caracteristicile sectorului în care firma îşi desfăşoară activitatea, fiind, mai departe, dependent de sistemul politic, de infrastructură, legislaţie, cultură, concurenţă etc.;

c) risc microeconomic (specific firmei) – este determinat de factori endogeni, specifici fiecărei întreprinderi în parte. Acesta se poate clasifica, mai departe, după diverse criterii.

Riscul se poate caracteriza prin asocierea unei legi de probabilitate pentru apariţia fiecărui rezultat scontat. Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă producerea unui anumit eveniment în condiţii determinate. Deci, pentru fiecare eveniment există o probabilitate de apariţie. Atât probabilitatea, cât şi riscul pot fi apreciate subiectiv şi obiectiv.

Probabilitatea subiectivă apare când aprecierea riscului se face de către un singur individ şi reflectă mentalităţile şi gradul de documentare ale persoanei respective. Probabilitatea obiectivă intervine când aprecierea riscului se face de către mai mulţi indivizi, pe baza evidenţei istorice a datelor statistice.

Astfel, după posibilitatea de interpretare a legii de probabilitate, riscurile se pot clasifica în:

a) riscuri subiective – depind de aprecierile subiective ale fiecărui individ, de informaţia sa;

b) riscuri obiective – inerente oricărei activităţi caracterizate printr-o anumită probabilitate de variaţie a rezultatelor şi sunt independente de individ.

În funcţie de posibilitatea de previziune, riscurile pot fi:a) riscuri previzibile – sunt provocate de factori ce pot fi prevăzuţi înainte de

desfăşurarea unei operaţiuni sau activităţi. Printre cauzele care provoacă acest tip de riscuri se numără decesele, maternitatea, bătrâneţea, modificarea bruscă a temperaturii prin schimbarea anotimpurilor,

6

fluctuaţiile valutare în condiţiile unei crize economice mondiale etc. Efectele acestor categorii de riscuri pot fi eliminate sau reduse prin adoptarea din timp a unor măsuri corespunzătoare.

b) riscuri imprevizibile – sunt provocate de factori imprevizibili, întâmplători, ce nu pot fi prevăzuţi înainte de începerea derulării unei operaţiuni. Ele pot fi provocate de secetă, inundaţii şi alte calamităţi naturale apărute în cadrul raporturilor dintre om şi natură, precum şi de evenimente fortuite în cadrul raporturilor dintre oameni, cum sunt războaie, greve, naţionalizări, restricţii valutare impuse de stat etc. În cazul acestor riscuri, se manifestă o tendinţă de creştere a ponderii a lor, precum şi de majorare a costurilor pentru eliminarea sau reducerea pagubelor provocate.

După originea factorului care le generează, riscurile pot fi:a) riscuri interne – sunt generate de factori care acţionează în interiorul unei

întreprinderi şi se referă la defecţiuni ce pot apărea în funcţionarea mijloacelor fixe, fraude provocate de angajaţi, greve ale personalului, accidente de muncă provocate de nerespectarea normelor de protecţie a muncii, penalităţi plătite partenerilor de afaceri ca urmare a nerespectării contractelor din motive subiective etc.;

b) riscuri externe – sunt determinate de cauze localizate în afara întreprinderii şi care afectează activitatea firmei în cauză. Se referă la majorarea impozitelor de către stat, oscilaţii ale cursului valutar, modificări nefavorabile ale dobânzii bancare, calamităţi naturale, pierderi financiare provocate de partenerii de afaceri.

Din punctul de vedere al măsurilor pe care întreprinderea le poate adopta pentru a se proteja împotriva acestor riscuri, cele mai importante sunt riscurile interne, pentru acestea firma având posibilităţi mai mare de intervenţie. În privinţa riscurilor externe, agentul economic dispune de căi reduse de acţiune, mai important pentru el fiind identificarea acestor riscuri pentru a încerca reducerea consecinţelor în cazul materializării lor.

După natura lor, riscurile se mai pot gupa astfel:a) riscuri sociale – sunt provocate de evenimente sociale previzibile sau

imprevizibile, precum boala, decesul, invaliditatea, reducerea nivelului de trai, şomajul, maternitatea etc. Protecţia împotriva acestor riscuri depinde, în mare măsură, de politica statului în domeniu, de nivelul de dezvoltare a economiei naţionale, calitatea sistemului educaţional. În general, se poate afirma că statele moderne acordă o importanţă primordială ocrotirii individului împotriva riscurilor sociale, scopul fundamental al oricărui regim modern fiind acela de a proteja interesele indivizilor la nivel naţional, în condiţii de echitate şi dreptate socială.

b) riscuri naturale – provocate de calamităţi naturale.c) riscuri politice – sunt determinate de evenimente politice majore, precum

războaie, greve, embargo, naţionalizare, restricţii de export.Acoperirea riscurilor politice este greu de realizat sau chiar imposibilă, având

în vedere consecinţele grave ale acestor tipuri de riscuri, declanşate de interesele majore ale statului, care, în asemenea situaţii, se opun intereselor individului sau întreprinderilor. Riscul politic este inerent activităţii unui agent economic, indiferent de ţara unde acţionează; el nu poate fi evitat, poate fi doar luat în considerare şi estimat. Posibilităţile de atenuare sau de compensare a pagubelor în acest caz depind exclusiv de poziţia şi atitudinea autorităţilor statale.

d) riscuri economice – sunt cele mai numeroase şi se pot clasifica, la rândul lor, după o multitudine de alte criterii. Dată fiind varietatea acestor tipuri de

7

riscuri, şi formele de prevenire sau atenuare a prejudiciilor provocate sunt numeroase.

Riscurile care afectează activitatea unui agent economic se pot clasifica şi după alte criterii. O întreprindere se confruntă cu toate aceste categorii de riscuri, însă cel mai frecvent întâlnite sunt riscurile economice. Acestea sunt cele mai importante pentru o companie şi prin prisma faptului că un manager are posibilităţi mai multe de intervenţie pentru prevenirea sau eliminarea lor. Din acest motiv, se impune acordarea unei atenţii sporite acestei categorii de riscuri, astfel încât managementul unei firme să le identifice mai uşor şi să adopte măsuri care să contracareze efectele evenimentelor nedorite.

După natura lui, riscul economic poate fi:- risc pur, accidental, asigurabil. Împotriva acestui risc, agenţii economici se

pot asigura, cu un anumit cost.- risc speculativ, în care agenţii economici au atât posibilitatea de a pierde,

cât şi de a câştiga.

În funcţie de profilul, dimensiunile şi aria de activitate, însăşi structura organizatorică a firmei poate fi sursă de risc pentru aceasta. Prin analiza funcţiilor fiecărei componente a structurii organizatorice, se poate stabili coeficientul de risc aferent, natura riscurilor şi modul de intervenţie.

În scopul cunoaşterii riscurilor provocate de propria structură organizatorică, activitatea firmei se poate diviza pe următoarele faze: cercetare-dezvoltare, aprovizionare, producţie şi vânzare. În faza de cercetare-dezvoltare, riscurile speculative pot fi determinate de protecţia greşită a unui brevet, efectuarea de investiţii neproductive sau obţinerea de produse fără cerere asigurată pe piaţă; în etapa de aprovizionare, surse de risc pot fi condiţiile de achiziţie şi cursul valutar al monedei naţionale, în faza de producţie prezenţa unor rebuturi, funcţionarea necorespunzătoare a mijloacelor fixe, întreruperi nejustificate ale fluxului tehnologic, iar în faza de vânzare obţinerea unor preţuri de vânzare sub nivelul pieţei sau rezilierea unor contracte de vânzare.

Şi în cazul riscurilor pure se pot identifica unele surse interne care pot afecta grav desfăşurarea activităţii unei firme, precum incendiile, exploziile, scurgeri de informaţii, fraude, accidente etc.

Din punct de vedere funcţional, riscul poate fi clasificat astfel:a) riscul de exploatare – arată variaţia rezultatului de exploatare la

modificarea condiţiilor de exploatare;b) riscul financiar – reflectă variaţia rezultatului la modificarea condiţiilor de

finanţare a activităţii firmei;c) riscul de faliment sau de insolvabilitate – este riscul ca întreprinderea

să nu poată achita la scadenţă datoriile faţă de furnizori, bugetul statului, bănci etc.

Riscul de exploatare, numit şi risc economic, se referă la variabilitatea sau nesiguranţa obţinerii unui anumit rezultat de exploatare. El exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu cele mai mici costuri la variaţiile mediului economico-social şi reflectă variabilitatea rezultatului economic sau a cash flow-ului de exploatare în funcţie de condiţiile de exploatare.

Riscul financiar exprimă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii.

Riscul financiar este asociat modului de finanţare a activităţii firmei. Dacă o întreprindere apelează la împrumuturi, ea îşi asumă o obligaţie financiară fixă,

8

reprezentată de cheltuielile financiare cu dobânzile, ceea ce face ca îndatorarea, prin mărimea şi costurile ei, să determine modificarea rezultatelor obţinute şi a riscului financiar. Dacă, în schimb, finanţarea activităţii se realizează numai pe seama resurselor interne, cum sunt profitul reinvestit şi majorările de capital social prin noi aporturi ale acţionarilor, aceasta nu presupune asumarea unor obligaţii de plată rigide. Cu cât obligaţiile cu costuri fixe (credite bancare, leasing) au o pondere mai ridicată în cadrul surselor financiare, cu atât riscul financiar este mai ridicat.

Riscul de faliment se manifestă în cazul în care întreprinderea nu poate achita la scadenţă plăţile faţă de creditorii săi.

În activitatea practică, firmele se pot confrunta cu dificultăţi de plată, care pot fi temporare sau permanente. În cazul existenţei unor dificultăţi permanente de plată a obligaţiilor faţă de terţi, se poate vorbi de o deteriorare a situaţiei financiare a firmei, cu consecinţe negative asupra solvabilităţii acesteia. Factorii care conduc o afacere la faliment variază. Mulţi economişti atribuie acest fenomen ratelor ridicate ale dobânzii, recesiunii economice sau datoriilor mari faţă de creditori. Totodată, specificul activităţii şi reglementările juridice pot contribui la dificultăţile financiare ale unei companii. Studiile efectuate au arătat că firmele mici, private şi cele nou înfiinţate sunt mai vulnerabile decât cele mari şi cu experienţă pe piaţă.

Dintre riscurile enunţate anterior, riscurile de exploatare sunt cele mai cuprinzătoare şi se pot clasifica astfel:

1) riscul de organizare şi conducere – provine dintr-o structură organizatorică deficitară a firmei, în cadrul căreia anumite compartimente funcţionale importante sunt inexistente. Acest risc se poate diviza, mai departe, în:

- riscul de recrutare a personalului- riscul de dotare tehnico-materială şi financiară- riscul de management (de conducere)

2) riscul de investiţii - poate rezulta din inutilitatea, utilitatea parţială sau ineficienţa economică a unei investiţii şi are efecte negative grave, uneori imprevizibile, cu consecinţe ireparabile asupra activităţii firmei.

3) riscul de aprovizionare – este riscul de a nu putea aproviziona continuu procesul de producţie cu materii prime, materiale, combustibil, energie.

4) riscul de fabricaţie – orice proces de fabricaţie implică o serie de riscuri, ce pot fi cauzate de o multitudine de factori tehnici, economici, sociali, naturali. În această categorie de riscuri se înscriu: modificarea la intervale scurte de timp a parametrilor tehnici ai sortimentelor, ca urmare a apariţiei unor produse concurente noi pe piaţă; rebuturi determinate de materiale necorespunzătoare sau de forţa de muncă insuficient calificată; defecţiuni tehnice ale utilajelor, care determină întreruperea procesului de fabricaţie.

5) riscul de depozitare – este legat de modul în care sunt asigurate spaţiile de depozitare a produselor şi mărfurilor, de dimensiunile şi caracteristicile tehnico-funcţionale ale acestora, de modul cum sunt amplasate şi administrate aceste spaţii.

6) riscul de desfacere – este riscul de apariţie a pierderilor în urma relaţiilor cu clienţii sau ca urmare a modificării condiţiilor pieţei. Riscul de desfacere mai este denumit şi risc comercial, fiind identificat, la modul general, cu riscul care apare în procesul realizării bunurilor şi serviciilor.

7) riscul valutar – este generat de fenomene şi procese specifice pieţei valutare, precum devalorizare, revalorizare, reglementările privind transferurile valutare şi convertibilitatea, care au consecinţe deosebite asupra situaţiei economico-financiare a unei firme.

9

8) riscul creditului – provine fie din incertitudinea creditorului cu privire la încasarea creanţelor ca urmare a lipsei de bonitate a debitorului, fie din incertitudinea debitorului cu privire la posibilitatea achitării la timp a datoriei, datorată nerealizării veniturilor programate.

9) riscul de muncă – se manifestă în forme diferite, în funcţie de cauzele generatoare, şi afectează locurile de muncă sau nivelul salarizării forţei de muncă.

10) riscul de publicitate comercială – poate proveni fie din lipsa de publicitate, fie din publicitatea deformată.

11) riscul în contracte economice – este riscul de creştere a preţului pe piaţă, în timp ce întreprinderea trebuie să livreze produsele la preţuri inferioare, fixate prin contracte semnate anterior, sau riscul de deteriorare a preţului datorită fluctuaţiilor valutare.

12) riscul licitaţiilor – se referă la pagubele pe care le pot avea fie firma organizatoare a licitaţiei, fie firma participantă.

13) riscul tehnologic – se referă la pierderile pe care le poate suporta întreprinderea datorită neimplementării celor mai noi tehnici şi tehnologii. riscul de transport – se referă la pierderile materiale sau financiare pe care întreprinderea le poate suporta ca urmare a efectuării transportului materiilor prime, materialelor, produselor, mărfurilor în condiţii improprii sau cu întârziere.

14) riscul ratei inflaţiei – inflaţia afectează rentabilitatea unei firme, din acest motiv întreprinderea trebuie să ţină seama de deprecierea monetară în încheierea contractelor şi în întocmirea situaţiilor financiare.

Standardele Internaţionale de Contabilitate abordează problematica riscului în IAS 32, intitulat “Instrumente financiare: prezentare şi descriere”, care se referă la instrumentele financiare utilizate de către firmă şi la riscurile financiare aferente tranzacţiilor efectuate cu acestea. În acest sens, IAS 32 defineşte următoarele categorii de riscuri:

1) riscul de preţ – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să varieze în timp şi poate îmbrăca mai multe forme, respectiv:

c) riscul valutar – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze în timp datorită modificării cursului valutar;

d) riscul ratei dobânzii – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să se modifice ca urmare a variaţiei ratei dobânzii bancare;

e) riscul de piaţă – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să varieze datorită modificării preţurilor titlurilor de pe piaţă, indiferent de cauzele acestor schimbări.

2) riscul de credit – este riscul ca una din părţile implicate de instrumentul financiar să nu-şi execute obligaţia asumată, cauzând celeilalte părţi o pierdere financiară;

3) riscul de lichiditate – se referă la imposibilitatea de vinde rapid pe piaţă un activ financiar la o valoare apropiată de cea reală sau justă. Se mai numeşte şi risc de finanţare, întrucât firma poate avea dificultăţi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor asumate.

4) riscul fluxului de numerar – este riscul ca valoarea fluxurilor viitoare de numerar generate de un instrument financiar să fluctueze.

10

Alături de criteriile prezentate anterior, mai pot exista şi alte criterii de clasificare a riscurilor, pe care managerii unei întreprinderi le pot lua în considerare, în funcţie de riscurile care sunt estimate să apară în activitatea lor.

Se reţine, însă, că în viaţa unui agent economic orice risc este posibil să apară atunci când conjunctura îl favorizează. El nu va putea fi eliminat în totalitate din activitatea economică a unei firme. Important pentru agentul economic este să determine nivelul de risc pe care este dispus să şi-l asume în condiţiile obţinerii unui anumit nivel al profitului şi să adopte măsuri de atenuare a pierderilor în cazul materializării acestuia.

1.4. Factorii de risc – concept şi clasificare

Factorii de risc sunt forţele motrice care, în anumite condiţii, pot conduce la producerea unor evenimente generatoare de pierderi pentru agenţii economici. Factorii de risc pot fi clasificaţi după mai multe criterii, astfel:

1) în funcţie de locul acţiunii:a) factori externi – sunt factori legaţi de caracteristicile economiei naţionale

sau ale sectorului de activitate în care activează firma, de sistemul politic sau social al ţării. Ei nu pot fi influenţaţi de către manageri şi afectează în acelaşi mod toate întreprinderile.

b) factori interni – sunt legaţi de caracteristicile intrinseci ale fiecărui agent economic.

2) după natură:a) factori economici;b) factori sociali;c) factori politici.

3) după posibilitatea de previzionare:a) factori previzibili (cerţi sau determinabili);b) factori imprevizibili (incerţi sau aleatori);

4) în funcţie de efortul propriu al firmei:a) factori dependenţi de efortul propriu;b) factori independenţi de efortul propriu.

5) după nivelul la care acţionează:a) factori macroeconomici;b) factori sectoriali;c) factori microeconomici.

Cei mai mulţi dintre factorii de risc care acţionează la nivelul unei entităţi economice nu depind de efortul propriu al managementului, ci, în cea mai mare măsură, sunt sub controlul administraţiei centrale. De asemenea, majoritatea acestor factori are caracter conjunctural şi acţionează din afara întreprinderii.

Dintre informaţiile folosite de către agenţii economici, cele care privesc factorii de risc au o importanţă deosebită. Cu cât aceşti factori sunt mai bine cunoscuţi de către decidenţi, cu atât riscul afacerii va fi mai redus. Practic, calitatea informaţiilor influenţează decisiv calitatea analizei riscului. În procesul decizional, managerii se confruntă, însă, cu o serie de probleme legate de disponibilitatea acestor informaţii, calitatea lor, promptitudinea obţinerii, actualitatea, exactitatea, costul etc.

11

Dificultăţile procurării de informaţii pertinente provin, în primul rând, din diversitatea şi complexitatea elementelor componente ale mediului de afaceri, printre care pot fi amintite:

- numărul mare de agenţi economici care activează pe piaţă;- cadrul legal-instituţional complex sau birocratic;- mediul economico-social;- politica economică, financiară şi socială a guvernului.În al doilea rând, aceste elemente nu sunt constante în timp, ci se află într-o

continuă evoluţie şi schimbare, conducând la creşterea situaţiilor de risc şi incertitudine. Pentru a atenua această instabilitate a mediului, este important ca firmele să dispună şi să utilizeze un număr cât mai mare de informaţii pertinente.

Totodată, trebuie remarcată necesitatea procurării unor informaţii de calitate. Calitatea informaţiilor depinde de profesionalismul personalului din compartimentele de analiză ale întreprinderii, de existenţa unor instituţii publice, a cabinetelor de consultanţă, a băncilor, care pot furniza informaţii pertinente sub formă de studii, rapoarte, informări etc.

Veridicitatea informaţiei poate avea de suferit dacă nu sunt utilizate căile adecvate de transmitere. De multe ori, aceste căi sunt întâmplătoare şi complexe, implicând riscul distorsionării informaţiei ca urmare a acţiunii subiective a culegătorilor de informaţii şi a celor care le transmit sau le utilizează. Pertinenţa informaţiei depinde şi de cultura de afaceri dintr-o anumită ţară. De regulă, se obţin mai uşor date veridice într-un stat cu o cultură superioară decât în unul aflat în situaţia opusă.

O altă problemă se referă la gestionarea volumului de informaţii, privită în sensul accesului cât mai rapid la informaţii pertinente. Aceste informaţii riscă să fie incluse într-un volum mare de informaţii în continuă creştere şi să nu li se mai acorde importanţa necesară. Pentru evitarea acestei probleme, se pot utiliza sisteme informatice performante de gestiune a informaţiilor.

Informaţiile, cât mai numeroase şi mai detaliate, sunt absolut necesare în analiza riscului. Există, însă, o diferenţă evidentă între informaţiile de care o firmă are nevoie şi cele pe care le poate culege şi utiliza. Costul informaţiilor diferă de la o sursă la alta, cele mai ieftine fiind cele obţinute din sursele publicate. La costul informaţiilor se adaugă timpul şi resursele umane implicate în culegerea şi prelucrarea lor. Utilizarea unei game variate de proceduri şi mijloace de tratare a informaţiilor reduce semnificativ timpul de reacţie a firmei la schimbările de mediu.

În condiţiile în care la baza deciziilor economice stă o bază informaţională tot mai largă, verificarea şi validarea informaţiei sunt condiţii indispensabile pentru reducerea incertitudinii şi pentru adoptarea unor decizii eficiente. Informaţiile corecte şi complete contribuie la realizarea unei analize de calitate a riscului şi oferă, astfel, managerului posibilitatea de a fundamenta cât mai bine strategia de dezvoltare a firmei. Acţionând într-un mediu dinamic, informaţiile numeroase, limitele acestora, costul, riscul, câştigurile potenţiale devin o provocare adresată managerilor firmei.

1.4.1. Factorii macroeconomici

Sunt factori externi şi au o importanţă covârşitoare asupra nivelului de risc al unei firme, luarea în considerare a acestora în mecanismul decizional necesitând o bună înţelegere de către decident a mediului economic general, a vulnerabilităţilor economiei naţionale, a relaţiilor structurale ale acesteia, a calităţii sistemului politic şi instituţional al statului. Factorii externi se pot grupa, după natura lor, în factori economici, sociali şi politici.

12

a) Factorii economiciCuprind patru grupe principale:a1) starea economiei naţionale;a2) dimensiunea pieţei interne;a3) situaţia financiară internă;a4) factorii geografici.Materializarea factorilor economici duce la apariţia evenimentelor de natură

economică, acestea putând afecta grav rezultatele întreprinderii. Printre cele mai importante evenimente economice ce pot influenţa negativ activitatea firmei se numără scăderea economică sau diminuarea creşterii economice, creşterea rapidă a costurilor de producţie ca urmare a ratei ridicate a inflaţiei sau a importurilor masive de produse energetice, combustibili etc., apariţia deficitelor comerciale sau bugetare, a dezechilibrelor balanţei de plăţi, diminuarea venitului naţional etc. Toate acestea determină deteriorarea climatului general de afaceri şi restrâng oportunităţile de afaceri ale întreprinderilor.

b) Factorii socialiSe referă la structura socială, diferenţele între nevoi şi aspiraţii, valorile

spirituale ale populaţiei, tradiţiile acesteia. Ei se pot grupa în următoarele categorii:b1) forţa de muncă şi ocuparea;b2) populaţia şi veniturile;b3) cultura.Cele mai importante evenimente sociale care pot conduce la materializarea

riscului sunt conflictele interetnice sau de natură religioasă, greve, revolte şi demonstraţii împotriva regimului politic, conflicte ale personalului cu conducerea firmei. Cu cât gradul de cultură, civilizaţie, educaţie şi de dezvoltare al unei naţiuni este mai ridicat, cu atât probabilitatea producerii unor astfel de evenimente este mai mică. La nivel de firmă, cele mai multe evenimente de natură socială care pot provoca pierderi provin din insuficienta motivare a personalului, atitudinea ostilă a salariaţilor faţă de manageri sau faţă de schimbare, gradul scăzut de calificare.

c) Factorii politiciUrmăresc calitatea liderilor politici şi a partidelor politice, puterea relativă a

guvernului şi eficienţa instituţiilor statului. Se pot grupa în două mari categorii:c1) mediul politic;c2) mediul legal-instituţional.Factorii politici de risc, atunci când se manifestă, provoacă pierderi mult mai

mari decât evenimentele economice, mergând până la falimentul firmei sau naţionalizarea bunurilor acesteia. Cele mai importante evenimente de natură politică sunt războaiele, actele teroriste, conflictele regionale, revoltele. Toate aceste evenimente sunt determinate, de cele mai multe ori, de acţiunea conjugată a factorilor politici şi a celor sociali şi au un impact major, în primul rând, asupra economiei naţionale, apoi se repercutează asupra activităţii fiecărei firme. Consecinţele unor astfel de evenimente sunt controlate şi eliminate cu mare dificultate de către puterea politică.

Cea mai mare parte a informaţiilor referitoare la componenta socio-politică a riscului este destul de greu de evaluat şi interpretat. În acelaşi timp, riscul activităţii unui agent economic mai este influenţat şi de alţi factori socio-politici externi, precum aderarea la tratatele şi convenţiile internaţionale, gradul de acces la resurse financiare externe, conflictele regionale. Şi în cazul acestor factori există o mare

13

dificultate legată de obţinerea informaţiilor necesare, de cuantificarea şi aprecierea lor obiectivă.

1.4.2. Factorii sectoriali

Sunt factori externi şi influenţează în mod considerabil rezultatele activităţii oricărei întreprinderi. Se referă, în general, la piaţa pe care activează o firmă şi cuprinde următorii factori mai importanţi:

a. furnizorii;b. clienţii;c. concurenţii.

a. Principalul obiectiv al activităţii de aprovizionare se concretizează în asigurarea completă a resurselor materiale corespunzătoare cantitativ şi calitativ cu necesităţile firmei, la locul şi termenele solicitate. În aceste condiţii, contractele de aprovizionare încheiate cu furnizorii trebuie să urmărească obţinerea unor costuri minime cu materiile prime şi materialele cumpărate, dar şi desfăşurarea ritmică a fluxului de producţie în cadrul întreprinderii. Principalele evenimente nedorite ce pot apărea sunt legate de nerespectarea de către furnizori a condiţiilor specificate în contracte, de majorarea preţurilor de vânzare a materialelor, falimentul unui furnizor important, riscul ca firma să nu poată achita furnizorii ca urmare a unei crize de lichidităţi. Pentru reducerea riscului, se impune ca firma să încheie contracte de aprovizionare cu mai mulţi furnizori şi să prevadă preţuri ferme de livrare, precum şi o gestionare adecvată a patrimoniului său.

Trebuie precizat că, în cadrul furnizorilor, se includ şi instituţiile financiare care pun la dispoziţie firmei resurse financiare sub formă de împrumuturi. Referitor la acestea, apar aceleaşi riscuri ca şi în cazul furnizorilor de materii prime şi materiale, la care se mai adaugă, însă, şi alte categorii de riscuri, legate de penalităţile plătite în cazul nerambursării la timp împrumutului, refuzul creditorilor de a mai împrumuta firma ca urmare a neonorării la timp a obligaţiilor financiare sau a unei structuri financiare precare etc.

b. Clienţii se manifestă ca un factor de risc pentru întreprindere dacă prezintă un grad mare de concentrare. Dacă în cazul falimentului unui furnizor, activitatea firmei nu este, de regulă, afectată foarte grav, agentul economic putând găsi alte surse de aprovizionare, dispariţia unui client poate pune probleme deosebite întreprinderii, mai ales dacă acesta are o pondere mare în cifra de afaceri a companiei.

Şi în cazul consumatorilor, evenimentele nedorite pot fi provocate de nerespectarea termenilor contractuali, pierderea unor clienţi neurmată de găsirea altora, impunerea unor condiţii dezavantajoase pentru firmă sau solicitarea unor avantaje financiare atunci când clienţii deţin o situaţie privilegiată. De menţionat că, în cazul clienţilor, riscurile sunt mai reduse atunci când aceştia nu sunt beneficiarii finali ai produselor.

c. Piaţa pe care activează o întreprindere cuprinde, alături de furnizori şi clienţi, şi firmele concurente. Succesul sau eşecul unei firme pe piaţă depinde, în mare măsură, de deciziile concurenţilor. În aceste condiţii, firma trebuie să se informeze în permanenţă cu privire la nivelul investiţiilor întreprinderilor concurente, la nivelul productivităţii muncii acestora, al capacităţilor de producţie, al strategiei lor comerciale.

14

Rivalitatea între firmele din cadrul aceluiaşi sector are ca principale forme de manifestare războiul preţurilor, campaniile de publicitate, serviciile post-vânzare oferite clienţilor etc. Multe din aceste forme de concurenţă, în special reducerea preţurilor, au ca efect reducerea rentabilităţii în cadrul sectorului, ceea ce afectează negativ toţi agenţii economici. În mod evident, nivelul concurenţei influenţează dimensiunea riscului operaţional, generând, cel mai adesea, reduceri sau limitări ale preţului de vânzare sau ale cantităţilor vândute.

1.4.3. Factorii microeconomici

Sunt factori interni şi acţionează în mod direct asupra nivelului riscului şi al performanţelor activităţii unui agent economic. Cuprind următoarele categorii mai importante:

a) potenţialul uman;b) potenţialul tehnico-material;c) potenţialul financiar.

a) Potenţialul umanDesfăşurarea corespunzătoare a activităţii într-o întreprindere presupune

utilizarea de forţă de muncă adecvată sub aspect cantitativ, structural şi calitativ. De aceea, se impune o analiză atentă a personalului angajat şi a modului în care acesta corespunde cerinţelor structurii organizatorice, a stabilităţii salariaţilor, a eficienţei utilizării timpului de lucru al acestora şi a productivităţii muncii, a calităţii managementului.

Gestiunea eficientă a resurselor umane previne riscul de migrare a personalului, al declanşării grevelor sau conflictelor de muncă, al apariţiei accidentelor de muncă, al manipulării defectuoase a echipamentelor, al rebuturilor etc. Materializarea acestor riscuri are consecinţe nefavorabile asupra volumului producţiei obţinute, asupra calităţii producţiei obţinute, asupra modului de respectare a contractelor încheiate cu clienţii, asupra performanţelor firmei şi imaginii sale pe piaţă.

b) Potenţialul tehnico-materialViabilitatea unei firme într-un mediu concurenţial depinde şi de resursele

materiale de care aceasta dispune şi pe care le foloseşte în procesul de producţie. Resursele materiale utilizate de către firmă cuprind activele imobilizate şi activele circulante. Cantitatea, structura şi calitatea acestora trebuie să fie conforme cu nivelul şi calitatea activităţii pe care firma doreşte să o desfăşoare.

Principalii factori de risc legaţi de echipamentele utilizate se referă la utilizarea necorespunzătoare a acestora, neefectuarea la timp a reparaţiilor capitale şi curente, întreţinere neadecvată, toate acestea putând provoca defecţiuni şi întreruperi în funcţionarea mijloacelor fixe, realizarea de produse rebutate, eficienţă scăzută în exploatare. Pentru prevenirea apariţiei acestor riscuri, se impune dimensionarea mijloacelor fixe în raport cu nivelul şi structura producţiei ce trebuie realizată, respectarea programului de reparaţii capitale şi curente, urmărirea folosirii eficiente din punct de vedere extensiv şi intensiv a echipamentelor, prevenirea apariţiei premature a uzurii fizice şi morale.

Referitor la materiile prime şi materialele utilizate, riscurile pot apărea în toate în fazele circuitului economic. Astfel, în faza de aprovizionare, riscurile se referă la neefectuarea la timp a aprovizionării sau în cantităţi insuficiente, pierderi pe timpul

15

transportului, necorelarea programului de aprovizionare cu cel de producţie, care conduce la imobilizarea de resurse băneşti în stocuri materiale pentru producţie. În timpul depozitării, principalele riscuri provin ca urmare a depozitării în spaţii neadecvate, manipulării necorespunzătoare, evidenţei deficitare a stocurilor. La utilizarea materiilor prime şi materialelor, întreprinderea se poate confrunta cu riscul depăşirii normelor de consum, al nerespectării standardelor de fabricaţie sau a caietelor de sarcini, al gradului scăzut de valorificare productivă a materialelor. Toate aceste riscuri, odată materializate, afectează negativ volumul producţiei, calitatea produselor obţinute, rezultatele firmei, modul de respectare a contractelor încheiate cu beneficiarii.

c) Potenţialul financiarFiecare agent economic are o anumită structură financiară, care se poate

identifica din bilanţul contabil. Structura financiară este un element care diferenţiază firmele din punct de vedere al performanţelor. Alegerea unei structuri financiare inadecvate poate genera costuri foarte mari, ceea ce creează premisele apariţiei riscului financiar sau chiar de faliment.

Decizia în privinţa structurii financiare trebuie să conducă la un raport optim între finanţările prin credite şi cele prin capitaluri proprii, astfel încât costurile de finanţare să fie minime. Dacă firma are un volum foarte mare de credite contractate, ea se confruntă cu riscul de a nu putea plăti ratele scadente şi dobânzile aferente în cazul în care nivelul dobânzii înregistrează o creştere foarte mare.

Rata dobânzii este un factor de origine externă, asupra căruia managerii nu pot acţiona direct, nivelul său depinzând de politica monetară promovată de banca naţională, de conjunctura economică generală etc. Managerii au, însă, posibilitatea să aleagă mai multe surse de finanţare, în funcţie de costurile pe care le generează şi de restricţiile financiare la care este supusă întreprinderea. În acest fel, alegerea unei structuri financiare adecvate poate conduce la reducerea costului capitalului şi a riscului financiar.

Date fiind caracteristicile diferite ale diverselor categorii de activităţi, producerea evenimentelor ce conduc la materializarea riscului poate avea consecinţe diferite asupra acestora. Cu cât gradul de complexitate a activităţii desfăşurate este mai mare, cu atât numărul evenimentelor posibile generatoare de riscuri este mai mare şi, implicit, gradul de risc este mai mare.

16

Capitolul II

MANAGEMENTUL RISCULUI AGENTULUI ECONOMIC

Desfăşurarea corespunzătoare a activităţii ridică managerilor firmelor o serie de probleme, respectiv asigurarea resurselor financiare necesare, a resurselor materiale, a capitalului uman, identificarea oportunităţilor de afaceri, a poziţiei pe care firma doreşte să o ocupe pe piaţă etc. Rezolvarea tuturor acestor probleme implică adoptarea unor decizii, în fundamentarea acestora managerii trebuind să ţină seama de riscurile care afectează întreaga activitate a companiei.

Analiza riscului la nivelul unei entităţi economice este foarte importantă pentru managementul întreprinderii, deoarece sprijină managerii în procesul de adoptare a strategiei de risc, îi avertizează în legătură cu deteriorarea climatului de afaceri şi reprezintă suportul de bază în adoptarea şi implementarea unor strategii de intervenţie în situaţii critice.

Managementul riscului la nivelul unui agent economic reprezintă procesul de gestionare a expunerii la risc a unei întreprinderi sau activităţi, presupunând adoptarea de măsuri eficiente care să minimizeze consecinţele materializării riscului. Managementul riscului are drept scop reducerea vulnerabilităţii firmei la schimbările nefavorabile ale mediului în care activează, în vederea realizării obiectivelor stabilite cu eficienţă maximă.

Procesul de gestionare a riscului presupune: cunoaşterea, pe cât posibil, a tuturor factorilor care pot influenţa negativ

desfăşurarea activităţii; estimarea gravităţii consecinţelor materializării riscului; identificarea şi implementarea unor măsuri de prevenire şi protecţie

împotriva riscului; transferul efectelor ce nu pot fi gestionate de firmă la societăţi specializate

în gestiunea riscurilor; adoptarea de măsuri eficiente de reducere sau eliminare a pierderilor în

cazul materializării riscului; urmărirea măsurii în care firma a reuşit să gestioneze riscurile şi revizuirea

strategiei în acest domeniu dacă acest lucru se impune.Managementul riscului presupune stabilirea de către manager a limitelor între

care este dispus să-şi asume riscul şi impactul acestuia asupra rentabilităţii întreprinderii (atitudinea firmei faţă de risc), nivelul concret de risc la care este expusă activitatea firmei şi adoptarea unor măsuri de eliminare sau de reducere a riscului în vederea optimizării rezultatelor. Există o strânsă legătură între rezultatele obţinute de către o firmă şi modul în care sistemul de management este capabil să gestioneze eficient riscul prin măsurile adoptate. În acest sens, tehnicile şi instrumentele de management al riscului elaborate trebuie să permită:

măsurarea riscului, determinarea structurii sale şi a gradului de expunere a activităţii;

estimarea probabilităţii de materializare a riscului; controlul riscului prin monitorizarea permanentă a evoluţiei înregistrate de

nivelul şi structura riscului şi luarea măsurilor pentru adaptarea firmei la condiţiile concrete.

17

Măsurarea riscului presupune, de fapt, măsurarea efectelor sau pagubelor care se estimează a se produce în cazul materializării acestuia. Mărimea riscului se poate determina cu ajutorul unor indicatori cantitativi sau calitativi, care trebuie să reflecte influenţa fenomenelor negative asupra activităţii analizate. Pe aceasta bază, întreprinzătorul trebuie să adopte acele decizii care să minimizeze efectele riscului asupra activităţii firmei. Mărimea şi modul de măsurare a riscului sunt condiţionate, în mare parte, de atitudinea decidentului faţă de risc, respectiv de modul în care acesta gândeşte şi ia în considerare un risc.

Estimarea mărimii riscului şi, implicit, a efectelor sale se poate realiza numai în condiţiile cunoaşterii probabilităţii de apariţie a efectelor, a perioadei în care se manifestă şi a dinamicii lor.

Conceptul de probabilitate este definit ca fiind gradul în care este posibilă producerea unui anumit eveniment în condiţii determinate. El are semnificaţie numai în cadrul universului probabilistic, acesta fiind un spaţiu în care se pot identifica toate stările naturii şi li se pot asocia probabilităţile de apariţie. În privinţa analizei riscului, aceasta înseamnă că decidentul este capabil să determine toate scenariile posibile, atât favorabile, cât şi nefavorabile, precum şi probabilităţile de apariţie a acestora. Probabilităţile pot fi stabilite obiectiv, atunci când evenimentele studiate au un caracter repetitiv şi se poate determina statistic distribuţia de frecvenţe, sau subiectiv, atunci când se bazează pe raţionamentele sau opiniile formulate de decident.

Probabilitatea obiectivă se stabileşte pornind de la observaţii reale într-o perioadă anterioară de timp şi se determină ca raport între numărul de cazuri favorabile şi numărul de cazuri posibile:

unde:p – probabilitatea de apariţie a unui anumit eveniment;n – numărul de cazuri în care evenimentul se realizează;N – numărul total de cazuri posibile.Probabilitatea subiectivă derivă din imposibilitatea cunoaşterii complete a

evenimentelor sau fenomenelor şi se determină de către decident pe baza capacităţii sale profesionale şi intelectuale, a structurii sale psihologice, experienţei, cunoştinţelor acumulate etc. Acest tip de probabilitate se sprijină, însă, nu numai pe factori psihologici, ci şi pe frecvenţe de apariţie determinate pe baza unor date anterioare.

Controlul riscului presupune adoptarea unor decizii menite să reducă efectele riscului asupra activităţii economice. Implementarea politicii de control al riscului presupune un anumit cost, care cuprinde trei elemente componente:

a) cheltuieli pentru prevenirea şi protecţia împotriva riscului;b) cheltuieli de transfer al efectelor riscului asupra terţilor (primele de

asigurare plătite societăţilor specializate de asigurare);c) pierderile pe care le suportă firma, indiferent de mijloacele sau deciziile

adoptate.Pentru controlul riscurilor, firma poate implementa atât mijloace de control prin

prevenire şi protecţie, cât şi mijloace de control prin transferul riscului.În prima categorie se includ acele măsuri preventive luate de către

managementul firmei pentru reducerea posibilităţilor de apariţie a riscului şi care asigură reducerea costului riscului şi limitarea volumului pierderilor chiar în condiţiile

18

materializării unui risc. Pentru un control eficient al riscurilor încă din faza de prevenire, foarte importantă este analiza diagnostic a activităţii firmei, efectuată fie global, pe întreaga activitate, fie parţial, pe anumite funcţii, atât la întreprinderile performante, în scopul cunoaşterii vulnerabilităţilor, cât şi la întreprinderile cu dificultăţi, în scopul redresării financiare.

Mijloacele de transfer al riscului sunt aplicabile în cazurile în care nivelul ridicat al riscului nu poate fi acceptat de către agentul economic şi nu poate fi controlat prin mijloace specifice de prevenire sau protecţie. Transferul total sau parţial al riscului asupra terţilor se face în baza unor raporturi contractuale (contracte de asigurări, contracte comerciale), care stabilesc drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi. Operaţiunea de transfer al riscului asupra terţilor generează pentru agentul economic în cauză un anumit cost. De cele mai multe ori, riscurile speculative de natură financiară sunt preluate de către piaţa financiară, iar riscurile pure de către societăţile de asigurare.

2.1. Materializarea riscului la nivelul unui agent economic

Odată cu extinderea activităţii şi cu accentuarea fenomenului de globalizare, riscurile la care sunt expuse firmele au devenit mult mai complexe şi mai variate. Cu cât firmele acţionează pe mai multe pieţe, cu atât ele se confruntă cu un număr mai mare de riscuri, dar, în acelaşi timp, reuşesc şi să-şi diversifice riscurile, întrucât este puţin probabil ca factorii de risc să se manifeste în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate în toate domeniile de activitate. Materializarea riscurilor depinde de producerea unor evenimente de natură diferită, pe care întreprinderea le poate prevedea cu o probabilitate mai mare sau mai mică. Cu cât riscurile sunt mai complexe, cu atât formele lor de manifestare sunt mai numeroase.

Prin materializarea riscului se înţelege manifestarea practică a factorilor de risc, care produc evenimente generatoare de pierderi pentru agentul economic. Materializarea riscului are un anumit grad de probabilitate şi poate conduce la pierderi mai mari sau mai mici pentru firmă. Ea este determinată de faptul că managerii nu pot controla toate variabilele care le influenţează activitatea, unele dintre acestea fiind chiar dificil de identificat.

Mecanismul materializării riscului se prezintă în figura următoare:

Fig. 2.1 - Mecanismul materializării riscului

Din această schemă, se observă că forţa motrice care declanşează materializarea riscului sunt factorii de risc. În acest caz, obiectivul analizei riscului îl constituie identificarea şi evaluarea cât mai corectă a factorilor de risc, stabilirea naturii acestora, identificarea cauzelor care au generat o anumită acţiune a factorilor de risc. Pe baza analizei factorilor de risc, decidentul va putea estima probabilitatea de apariţie a unui eveniment nedorit, va putea stabili cu o anumită aproximaţie momentul când acesta se va produce şi nivelul estimativ al pierderilor.

Riscul care afectează activitatea unui agent economic este legat de probabilitatea apariţiei unor pierderi generate de producerea unor evenimente de natură economică, socială sau politică. Întrucât aceşti factori pot fi atât de origine internă, cât şi de origine externă, riscul total al unei întreprinderi poate fi privit ca sumă a macroriscurilor (al căror nivel este dat de caracteristicile economiei naţionale,

19

FACTORI DE RISC EVENIMENTE PIERDERI

ale sectorului de activitate etc.) şi microriscurilor (determinate de caracteristicile firmei). Ţinând seama de cele prezentate, componentele riscului total al unei firme şi modul cum acestea influenţează rezultatele întreprinderii se prezintă astfel:

Fig. 2.2 – Componentele riscului total al unei firme

După cum se observă din figura anterioară, macroriscurile sunt generate de factori ce ţin de economia naţională în ansamblu, aceştia fiind de natură economică, socială sau politică. Intensitatea acţiunii acestor forţe depinde, în mare măsură, de gradul de maturitate şi de capacitatea de adaptare a sistemului instituţional. Astfel, o ţară în care sistemul politic, instituţiile statului, presa, sistemul educaţional, financiar etc. au un grad înalt de dezvoltare este capabilă să reziste la presiuni puternice. Se poate, astfel, aprecia că sistemul instituţional acţionează ca un filtru împotriva factorilor de risc macroeconomici, diminuând efectele acestora.

Microriscurile sunt determinate de factori ce ţin de fiecare firmă în parte, iar materializarea lor depinde de competenţa echipei manageriale, de atitudinea acesteia faţă de risc, de nivelul tehnologiilor şi echipamentelor utilizate, flexibilitatea şi eficienţa structurii organizatorice, gradul de pregătire a personalului, cota de piaţă, relaţiile cu personalul, furnizorii şi clienţii etc. Şi aceste caracteristici interne pot acţiona ca un filtru împotriva materializării riscurilor, în măsura în care firma dispune de o structură organizatorică, managerială, financiară sănătoasă.

Atât evenimentelor provocate de macroriscuri, cât şi celor provocate de microriscuri li se pot asocia o anumită probabilitate şi o anumit orizont de timp de apariţie. Şi unele şi altele afectează, într-o măsură mai mică sau mai mare, rezultatele obţinute de către întreprindere. Trebuie precizat că evenimentele produse la nivel macroeconomic pot să afecteze în mod direct rezultatele întreprinderii, dar pot să genereze, în anumite condiţii, şi evenimente nedorite în interiorul firmei, amplificând, astfel, gravitatea consecinţelor produse.

Dacă macroriscurile sunt specifice mediului general de afaceri dintr-o ţară, afectând în acelaşi mod toţi agenţii economici care activează în economia naţională, microriscurile au în vedere fiecare firmă în parte, fiind determinate de caracteristici intrinseci ale acestora. În aceste condiţii, analiza riscului care afectează activitatea unei întreprinderi trebuie să înceapă cu analiza macroriscurilor majore, apoi să continue cu identificarea şi evaluarea microriscurilor.

2.2. Elaborarea strategiei de risc la nivelul unui agent economic

În construcţia unei strategii de risc, managementul firmei trebuie să aibă în vedere evaluarea corectă a riscului şi adoptarea unor măsuri adecvate de diminuare şi prevenire a efectelor negative ale materializării sale.

20

Macroriscuri

Rezultate

EvenimenteCadrul instituţional

Factori macroec.

Factori microec.

Caracteristicile firmei

EvenimenteMicroriscuri

Schematic, principalele elemente ale unei strategii de risc pot fi reprezentate astfel:

Fig. 2.3 – Principalele elemente ale unei strategii de risc

Identificarea riscurilor presupune stabilirea acelor categorii de riscuri pe care decidenţii estimează că se pot produce şi a evenimentelor care pot fi provocate în cazul materializării acestora. Este o etapă foarte importantă, întrucât ignorarea unui risc sau neidentificarea lui poate avea consecinţe grave pentru întreprindere.

Analiza riscurilor urmăreşte stabilirea cauzelor şi factorilor generatori ai fiecărui tip de risc identificat şi evaluarea consecinţelor ce se vor produce în cazul materializării acestuia.

Determinarea probabilităţilor de materializare a factorilor de risc presupune asocierea fiecărui eveniment identificat a probabilităţii de a se manifesta. În funcţie de evenimentele care se estimează cu au cele mai mari şanse de a se materializa, managementul firmei îşi poate concentra atenţia pe acei factori de risc care pot provoca cele mai mari pierderi financiare.

Alegerea unor măsuri care să asigure o protecţie corespunzătoare cu un nivel minim al costurilor este o sarcină dificilă, având în vedere numărul mare de alternative pe care decidentul le are la dispoziţie şi de gradul ridicat de subiectivism implicat în procesul decizional. În alegerea unei modalităţi de protecţie împotriva riscului intervin, de cele mai multe ori, criterii subiective, care reflectă percepţia şi atitudinea managerilor faţă de risc.

Considerând activitatea firmei ca o investiţie derulată într-un mediu de afaceri, ea se confruntă cu o multitudine de constrângeri şi incertitudini. În acest sens, riscul firmei poate fi privit ca o combinaţie între incertitudine şi constrângeri, managementul întreprinderii având la dispoziţie mai multe alternative pentru a realiza o protecţie eficientă împotriva riscului, în funcţie de relaţia dintre cele două variabile, aşa cum se observă din figura următoare:

Fig. 2.4. Nivelul riscului în funcţie de gradul de incertitudine

21

Constrângeri

Nivelul acceptabil al riscului

Incertitudine

EVALUAREA RISCULUI

MANAGEMENTUL RISCULUI

Identificarea riscurilor

Analiza riscurilor

Determinarea probabilităţii de materializare a factorilor de risc

Adoptarea unor măsuri de protecţie adecvate

şi constrângerile impuse de mediu

Din figura anterioară, se observă că un nivel rezonabil al riscului activităţii firmei se situează în interiorul dreptunghiului, unde combinaţia dintre constrângeri şi incertitudini înregistrează un nivel optim. Totodată, pentru reducerea riscului, managementul firmei dispune de două alternative posibile:

- reducerea gradului de incertitudine cu privire la diferitele aspecte ale activităţii întreprinderii (prin identificarea unui număr cât mai mare de factori generatori de risc, prin estimarea corectă a probabilităţii de materializare a acestora etc.);

- reducerea numărului de constrângeri impuse de mediul în care activează firma.

În practică, însă, modificarea numărului de constrângeri este dificil de realizat, întrucât se referă la un număr mare de variabile, cele mai multe imposibil de influenţat; în aceste condiţii, singura alternativă viabilă de diminuare a riscului pe care managerii o au la dispoziţie este reducerea gradului de incertitudine, printr-o cunoaştere cât mai completă a condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

Măsurile de protecţie împotriva riscului ce pot fi adoptate de către firme sunt diverse şi pot fi clasificate după numeroase criterii. Astfel, după frecvenţa de apariţie a factorilor de risc şi gravitatea lor, măsurile de protecţie se pot grupa în patru categorii:

- evitarea riscului;- transferul riscului (asigurarea);- asumarea riscului;- prevenirea riscului.

Fig. 2.5. Matricea alternativelor de gestiune a riscului

Cele patru alternative de gestiune a riscului enunţate anterior constituie principalele orientări strategice ale unei întreprinderi în privinţa riscului. Pentru managementul riscului, managerii firmelor au la dispoziţie o serie de măsuri ce pot fi utilizate pentru reducerea acestuia. O parte din aceste măsuri poate fi aplicată înainte de începerea derulării unei activităţi, iar altele se pot implementa în momentul desfăşurării acesteia.

22

Gravitatea factorilor de risc

Frecvenţa de apariţie a factorilor de risc

EVITAREA RISCULUI

ridicatăredusă

ridicată

redusă

PREVENIREA RISCULUI

ASUMAREA RISCULUI TRANSFERUL RISCULUI

2.3. Măsuri de gestionare a riscului la nivelul unui agent economic

Măsurile de gestionare a riscului ce pot fi aplicate de un agent economic cunosc o varietate deosebită, alegerea unei astfel de măsuri depinzând atât de natura riscului, cât şi de resursele de care dispune firma la un moment dat şi de scopul urmărit. Pentru managementul riscului, decidenţii pot adopta următoarele măsuri mai importante:

a) evitarea riscului;b) asigurarea împotriva riscului;c) restructurarea activităţii;d) diversificarea activităţii;e) dezinvestirea;f) maximizarea profitului pe termen scurt.

a) Evitarea riscului

Cea mai uşoară şi mai eficientă tehnică de protecţie împotriva riscului este evitarea lui. Această măsură este adoptată de un mare număr mare de firme şi presupune monitorizarea permanentă a condiţiilor economice de pe anumite pieţe, sectoare, activităţi etc., firma evitând, astfel, să investească în acele domenii caracterizate printr-un grad ridicat de risc. În acest caz, o importanţă deosebită revine calităţii informaţiilor şi personalului angrenat în efectuarea studiilor şi previziunilor asupra riscului ce afectează diferite proiecte de afaceri.

Înaintea adoptării unei astfel de tehnici, managerii trebuie să stabilească raportul dintre nivelul rentabilităţii pe care doresc să o obţină şi riscul pe care sunt dispuşi să şi-l asume. Adoptarea unei politici de evitare a activităţilor caracterizate de un grad ridicat de risc, fără a lua în considerare şi oportunităţile de afaceri, este nefavorabilă pentru întreprindere, întrucât aceasta pierde oportunitatea de a investi în domenii cu eficienţă ridicată. O multitudine de manageri este dispusă sa accepte nivele ridicate ale riscului, dar cu speranţa obţinerii unor profituri mari pe termene scurte de timp. În fond, firmele rezistă în afaceri atât cât timp cât îşi asumă riscuri, cu condiţia să le identifice şi să le gestioneze eficient, pentru a nu pune în pericol supravieţuirea firmei pe piaţă şi pentru a obţine profituri cât mai ridicate.

b) Asigurarea împotriva riscului

O altă alternativă de protecţie împotriva riscului este asigurarea. Companiile de asigurare acceptă să asigure numai riscurile cu caracter pur, accidental, întâmplător, a căror materializare nu poate fi prevăzută dinainte, atât ca intensitate, cât şi ca moment. În schimbul preluării totale sau parţiale a riscului de la agenţii economici, firmele de asigurare solicită o primă de asigurare, a cărei valoare este cu cât mai mare cu cât riscul este mai mare. Agenţii economici apelează la această tehnică atunci când se confruntă cu riscuri provocate de variabile de mediu pe care nu le pot controla sau pentru care gradul de control este foarte mic. În acest fel, firmele se pot concentra asupra derulării afacerilor proprii, fără a mai fi preocupate de pierderile ce pot apărea ca urmare a materializării riscului. În baza contractului de asigurare, asiguratul va plăti o sumă asigurătorului, urmând să fie despăgubit pentru pierderile înregistrate.

23

Asigurarea este principala modalitate de distribuire a riscului, care se aplică numai atunci când asigurătorul poate previziona statistic frecvenţa şi intensitatea evenimentelor asigurate.

c) Restructurarea activităţii

Presupune preocuparea permanentă a firmei pentru monitorizarea constantă a climatului de afaceri, în scopul anticipării evenimentelor care ar putea deteriora mediul în care evoluează compania. În funcţie de natura fenomenelor negative estimate a se produce, managerii pot stabili măsuri de restructurare şi adaptare a activităţii la noile condiţii manifestate pe piaţă.

O formă de punere în aplicare a acestei tehnici este alegerea unei forme juridice de organizare adecvate şi flexibile, precum asocierea cu o altă firmă şi crearea unei companii mixte, în scopul împărţirii riscurilor, sau, atunci când nivelul riscului este foarte ridicat, acordarea de licenţe altor companii, întrucât nu necesită investiţii foarte mari, dar poate aduce beneficii importante.

De asemenea, reducerea riscului se poate realiza prin patentarea produselor şi tehnologiilor create de către întreprindere şi prin menţinerea unui control strict asupra acestora, ceea ce îi asigură firmei în cauză un avans tehnologic important faţă de concurenţă. Crearea unor tehnologii superioare presupune, însă, cheltuieli foarte mari de cercetare-dezvoltare, care nu se finalizează totdeauna cu rezultate ce pot fi implementate în cadrul firmei.

Utilizarea unui număr cât mai mare de furnizori, diversificarea clientelei şi a nomenclatorului de produse pot reduce substanţial riscul. Implementarea acestor măsuri determină, de regulă, o creştere a cheltuielilor de exploatare ale firmei. Astfel, în privinţa furnizorilor, întreprinderea ar trebui să-i aleagă pe cei care asigură cele mai mici preţuri la calitatea dorită a materiilor prime şi materialelor şi care sunt situaţi la mică distanţă de sediul firmei, în scopul reducerii cheltuielilor de transport. Extinderea numărului de furnizori reduce riscul apariţiei unor disfuncţionalităţi în activitatea de aprovizionare (nerespectarea termenelor de livrare sau a cantităţilor), dar creşte considerabil cheltuielile de aprovizionare. Diversificarea nomenclatorului de produse permite, de asemenea, diminuarea riscului vânzărilor, prin pătrunderea pe noi segmente de piaţă şi prin atragerea, astfel, a noi categorii de clienţi. Firma trebuie, însă, să se preocupe şi de creşterea numărului de clienţi din fiecare segment de piaţă, în scopul reducerii dependenţei de un număr redus de consumatori.

d) Diversificarea activităţii

De multe ori, această tehnică se aplică odată cu restructurarea activităţii şi are în vedere reducerea riscului prin integrarea pe orizontală sau pe verticală a întreprinderii sau chiar prin dezvoltarea unor activităţi complet diferite. În urma unor astfel de măsuri, se pot gestiona mult mai bine riscurile, prin distribuirea lor pe sectoare de activitate diverse, ţinând seama că acestea sunt expuse unor grade diferite de risc.

e) Dezinvestirea

Presupune reducerea volumului capitalului investit atunci când apare o creştere considerabilă a riscului, prin vânzarea totală sau parţială a unui anumit activ către alţi agenţi economici. Problemele care pot apărea atunci când se adoptă această măsură se referă la dificultatea obţinerii unui preţ corect, cât mai apropiat de

24

valoarea de piaţă, pentru activul vândut, precum şi la dificultăţi în găsirea unui cumpărător pentru o afacere a cărei rentabilitate a scăzut semnificativ sau care este afectată de un nivel considerabil al riscului.

f) Maximizarea profitului pe termen scurt

Această tehnică se aplică atunci firmele urmăresc dezinvestirea totală şi retragerea completă de pe o anumită piaţă datorită nivelului ridicat al riscului. În acest fel, se urmăreşte maximizarea pe termen scurt a câştigurilor din operaţiunile derulate până la vânzarea activelor. Pentru a realiza acest lucru, agenţii economici vor urmări reducerea cheltuielilor prin renunţarea la efectuarea operaţiunilor de întreţinere şi reparaţii, diminuarea cheltuielilor cu distribuţia, cu activităţile promoţionale, creşterea în limita posibilităţilor a preţurilor de vânzare, anularea programelor de pregătire a salariaţilor, reducerea personalului, toate acestea având drept rezultat reducerea cheltuielilor şi sporirea profitului pe termen foarte scurt.

În acest caz, firma va trebui să stabilească orizontul de timp pe care doreşte maximizarea profitului şi să determine modul în care relaţiile cu furnizorii, clienţii şi personalul sunt afectate. Compania va trebui să analizeze foarte bine implicaţiile unei astfel de strategii. Astfel, dacă ea nu doreşte să se retragă definit de pe piaţă, cu numai să-şi diminueze activitatea, o astfel de politică îi va afecta relaţiile comerciale cu partenerii de afaceri şi va duce la deteriorarea iremediabilă a imaginii sale pe piaţă. Un astfel de comportament agresiv nu face decât să micşoreze perioada de timp în care firma mai activează pe piaţă.

Toate aceste strategii se bazează pe o monitorizare permanentă a nivelului riscului cu care se confruntă agentul economic. Utilizarea lor determină o diminuare a vulnerabilităţii firmei la condiţiile de mediu, precum şi o reducere a pierderilor care ar putea apărea în cazul materializării riscului.

Managementul riscului nu trebuie să aibă un caracter pasiv, ci unul activ, care să permită optimizarea raportului risc asumat – rentabilitate obţinută. Includerea riscului în procesul decizional permite o utilizare mai eficientă a resurselor de care dispune o firmă. Pentru realizarea acestui obiectiv, managerii trebuie să monitorizeze şi să actualizeze permanent informaţiile despre factorii de risc şi probabilitatea lor de materializare. În acelaşi timp, rolul managementului constă nu numai în a asigura protecţia şi a gestiona eficient riscurile cu care se confruntă firma, ci şi în a identifica afacerile şi domeniile de activitate care asigură cea mai bună rentabilitate în funcţie de nivelul riscului pe care firma este dispusă să şi-l asume şi de potenţialul de care dispune. Prin utilizarea managementului riscului, firma îşi poate spori eficienţa şi siguranţa în afacerile pe care derulează.

25