Modernismul poeticIon Barbu

1. Încadrarea creaţiei lui Ion Barbu în literatura epociiReprezentant al modernimsului ermetic, Ion Barbu inovează în spaţiul literaturii române prin

configurarea metaforei lirice situate sub directa influenţă a metaforei matematice. Modernitatea creaţiei lui Ion Barbu se susţine în primul rând prin efortul de a releva straturile adânci, adesea inaccesibile gândirii şi expresiei poetice.

Ermetismul poeziei lui Ion Barbu este rezultatul unei sintaxe lirice insolite precum şi al exploatării unor termeni şi imagini din matematică. Termenul ermetism derivă de la numele zeului Hermes Trisimegistul, socotit de alchimişti patronul ştiinţelor oculte. Ermetismul califică tot ceea ce implică un înţeles ascuns ce poate fi revelat numai prin iniţiere. În poezie, ermetismul se manifestă prin încifrarea discursului liric într-un spirit ezoteric; un rol important în cristalizarea noţiunii de poezie ermetică îl au poeţii francezi Stephane Mallarme şi Paul Valerie.

În articolele sale teoretice, Ion Barbu defineşte deopotrivă modernismul şi poezia într-o notă care limitează sfera acestor concepte rezervând-o numai unei elite: „Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate - lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism”

2. Etapele liricii barbieneIstoria literaturii a identificat trei etape în creaţia poetică a lui Ion Barbu. Începuturile expresiei

artistice stau sub semnul parnasianismului. Versurile create în această perioadă se caracterizează prin rigoare formală, preferinţa pentru metafore-simbol, abordarea unor teme cu valoare de generalizare (obiecte de artă, civilizaţii dispărute). Sunt poezii cu un lexic nou, puternic vizuale, reci („Lava”, „Munţii”, „Banchizele”, „Panteism”)

O a doua etapă a liricii barbiene a fost numită baladescă şi orientală, creaţiile circumscrise acesteia orientându-se către narativ şi pitoresc. Domină poemele epico-lirice, iar inovaţia artistică este rezultatul îmbinării termenilor populari cu cei savanţi. Dintre poemele reprezentative fac parte „După melci”, „Riga Crypto şi lapona Enigel”, „Isarlâk”, „Dominşoara Hus”.

Etapa ermetică a creaţiei lui Ion Barbu se caracterizează prin abstractizarea mesajului, vehicularea unui limbaj alchimic, cu termeni preluaţi din matematică, simboluri ermetice ascunzând idei referitoare la condiţia umană şi a poeziei. Multe dintre aceste texte conţin elemente de ars poetica – volumul „Joc secund”(1930): „Din ceas dedus”, „Timbru”, „Grup”, „Uvedenrode”.

3. Riga Crypto şi lapona EnigelPoezia a apărut mai întâi în „Revista română” numărul 1 din iunie 1924, apoi în volumul „Joc

Secund” din 1930. Ion Barbu a optat pentru un titlu care prin sonoritate evocă poveşti de iubire celebre („Tristan şi Isolda”, „Romeo şi Julieta”). Subtitlul textului avertizează asupra faptului că acesta este un cântec bătrânesc de nuntă – „Balada”. Cele două elemente care se constituie în titlu au o semnificaţie din perspectivă etimologică. „Crypto” este un prefix care în limba greacă înseamnă ascuns; termenul se regăseşte şi în limba română în desemnarea speciei din care face parte „Regele ciupearcă” – criptogame. „Enigel” este un nume care provine din suedeză şi are la origine latinescul „angelus”. Ion Barbu alege personaje din regnuri diferite pentru a sugera incompatibilitatea, imposibilitatea unei nunţi.

Prologul baladei (strofele 1-4) este un dialog între un nuntaş şi un bard, menestrelul, acesta este îndemnat la cântare la sfârşitul unei nunţi. Poetul valorifică astfel povestirea în ramă, creând un contrast

între nunta tocmai petrecută şi nunta povestită, neîmplinită a rigăi Crypto. Prin persoana menestrelului se face aluzie la amorul curtenesc şi la poezia trubadurilor.

Povestea iubirii neîmplinită se structurează în trei episoade narative, primul dintre ele este mai amplu şi cuprinde strofele 5-22. Ion Barbu conturează un portret liric al craiului Crypto, cu sugestii privind spaţiul vital: „în pat de râu şi-n humă unsă”. Profilul moral al regelui ciupercilor este definit metaforic în structura „inima ascunsă”. Percepţia acestui personaj în relaţie cu lumea vie din preajmă este negativă, plantele cu flori îl privesc critic: „Sterp îl făceau şi narăvaş / Că nu voia să înflorească.”

Lapona Enigel coboară din ţinuturile îngheţate (care pot simboliza spaţiul gândirii), Ion Barbu alegând personajului său această obârşie pentru a sugera conştiinţa evoluată. Imaginea personajului feminin este conturată prin caracterizare directă – „Lapona mică, liniştită”, evocându-se astfel motivul mezinului care beneficiază în lumea fabuloasă de un destin imperial. Drumul laponei în transhumanţă poate fi interpretat ca un traseu iniţiatic, un prilej pentru eroină de a cunoaşte lumea inferioară pentru a se detaşa de ea.

Dialogul dintre cele două personaje este proiectat în vis, în strofa a zecea se surprinde somnul laponei: „Lin adormi, torcând verdeaţă”. Invocaţiile pe care i le adresează Crypto îndreptăţesc interpretarea poemului barbian ca un „Luceafăr întors”.

De astă dată, elementul superior este reprezentat de feminitate, iar cel inferior care cheamă la însoţire este masculin. Enigel respinge lumea instinctelor şi îl îndeamnă pe Crypto „să se coacă”, ceea ce ar putea reprezenta în viziunea laponei maturizare sprituală, dar pentru crai este moarte. Se configurează astfel opoziţia dintre apolinic şi dionisiac, dezvoltată pe parcursul întregului dialog.

Cele două personaje se raportează diferit la metafora centrală a textului, soarele. Pentru laponă, treapta solară este o etapă a cunoaşterii, în vreme ce pentru Crypto, astrul diurn este ameninţător, sursă a neliniştii: „visuri sute de măcel mă despart”. De aici, conflictul se adânceşte, fata relevă importanţa soarelui pentru întreaga existenţă în lumea superioară; astrul este privit ca o divinitate care conferă capacitatea de a accede la cunoaştere: „Mă-nchin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace în sufletul fântână”.

Distincţia clară între lumea spiritului şi cea materială, între profan, instinctual şi superior, raţional se realizează în strofa 20, acolo unde dionisiacul este definit prin „carne”, iar apolinicul este configurat prin roata soarelui. În finalul dialogului, Enigel refuză apropierea de riga Crypto, astfel că vocea naratorului intervine pentru a releva încercarea regelui ciupercilor de a se retrage spre lumea lui.

Punctul culminant al baladei este reprezentat de metamorfoza subită a rigăi sub efectul devastator al razelor solare. Este surprinsă trecerea dinspre lumea normalităţii către aspectul coşmaresc, infernal, malefic: „Şi sucul dulce înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte / (...) / Venin şi roşu untdelemn / Mustesc din funduri de blestem”. Alegoria este adâncită în contextul care defineşte omul superior drept „fiară bătrână”, semn al maturităţii şi înţelepciunii. Dimensiunea ezoterică a scrisului barbian se configurează aici prin metafora „pahar...cu otravă” prin intermediul căreia se relevă necesitatea limitării accesului la cunoaştere.

Soluţia narativă a poemului situează eroul inferior în apropierea altor plante otrăvitoare care semnifică lumea instinctuală – „Cu Laurul-Balaurul (...) Cu măsălariţă-mireasă”. Deznodământul atestă incompatibilitatea personajelor şi confirmă distincţia apolonic-dionisiac.

Balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” este un text modernist conform convingerilor autorului, care înţelege prin această mişcare o raportare la absolut, un demers către metafora matematică. Scriitorul tratează cu mijloacele înnoitoare al poeziei o temă de largă circulaţie, eterna opoziţie între spirit şi materie, necesitatea opţiunii între raţional şi instinctual. Pentru aceasta a turnat în tiparele prozodiei consacrate alegoria, metafora, simbolul menite să configureze punctul înalt al spiritului numit Poezie.