Upload
anne-marry-dumitran
View
94
Download
1
Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINTELE EDUCAŢIEI
ŞCOALA DOCTORALĂ DE ŞTIINTE ALE EDUCAŢIEI
PSIHOMOTRICITATE ŞI INTELIGENŢĂ MOTRICĂ
ÎN ADOLESCENŢĂ. STRATEGII EDUCAŢIONALE
DE FORMARE ŞI DEZVOLTARE
TEZĂ DE DOCTORAT rezumat
Coordonator
Prof. univ. dr. Ioan Neacşu
Doctorand
Florin Paraschiv
Bucureşti 2012
1
CUPRINS
Mulţumiri ……………………………………………………………………………..…………..5
Lista figurilor .................................................................................................................................6
Lista tabelelor ………………………………………………………………….…………………8
Argument ………………………………………………………………………..………………11
CAPITOLUL I
EDUCAŢIE, EDUCAŢIE FIZICĂ, PERSONALITATE
1. Educaţia- fenomen socio-uman ................................................................................................16
2. Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – domeniu al educaţiei generale. ........................... .........19
3. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului – structură, funcţii ........................................25
3.1 Educaţia fizică - delimitări conceptuale........................................................................25
3.1.1 Obiective .......................................................................................................30
3.1.2 Forme de organizare ......................................................................................31
3.1.3 Educaţia fizică - proces continuu. .................................................................32
3.2 Educaţia fizică şi sportul – fenomen social ..................................................................34
4. Personalitatea adolescentului, inteligenţa şi inteligenţa motrică .....…………..….……..…..37
4.1 Personalitatea – sinteză integratoare ...……………………….......…………………..37
4.1.1 Personalitatea - concept şi caracteristici..... ……………………………...…37
4.1.2 Devenirea personalităţii ...….……………………………………………….38
4.1.3 Stadialitate în evoluţia personalităţii şi implicaţiile ei în sport..................…39
4.1.4 Probleme fundamentale ale adolescenţei ………………………...........……42
4.1.5 Modele de analiză şi descriere a personalităţii adolescentului. Profil
General..…….………………………………………………………………44
4.1.6 Sportul si dezvoltarea personalităţii...............................................................47
4.2 Inteligenţa – o perspectivă psihosocială .....…………………………………...……..59
4.2.1 Inteligenţa - construct de bază în personalitatea umană .....…………..……59
4.2.2 Tipuri de inteligenţă - teorii, modele, descriptori, conexiuni ..………….…60
4.2.3 Inteligenţa, creativitatea şi personalitatea în relaţia cu sportul. ….…...….…62
4.3 Inteligenţa motrică ...………………………………………………...………….……66
4.3.1 Concept şi natură.. .…………………………………………..……….……66
2
4.3.2 Structura inteligenţei motrice ... .………………………………………...…67
4.3.3 Dezvoltarea şi valorificarea inteligenţei motrice în procesul educaţional …68
4.3.4 Inteligenţa motrică - criteriu de selecţie în sport ... …………………..….…68
4.3.5 Inteligenţă motrică, stil, măiestrie sportivă ………...…………………...….72
4.3.6 Inteligenţa motrică şi managementul situaţiilor limită în sport.....................73
4.3.7 Adaptarea informaţională în sport şi optimizarea inteligenţei motrice ……74
CAPITOLUL II
MIŞCARE, MOTRICITATE, PSIHOMOTRICITATE LA ADOLESCENŢI
1. Mişcarea – factor de progres al conduitei umane
1.1. Mişcarea – concept de bază în activităţile motrice ……………………..……………77
1.2. Discipline care studiază formele de practicare a exerciţiilor fizice... .……….………78
1.3. Sportul – mecanism integrator în dezvoltarea şi perfecţionarea fiinţei umane. …..…79
2. Motricitate şi psihomotricitate
2.1. Dezvoltarea fizică şi psihică a omului – mecanism integrator ...…………..………..82
2.2. Structura motricităţii sportive ...………………………….……………….....……….85
2.3. Psihomotricitatea sportivă ...…………………………………………………......…..87
2.3.1. Stadiul cercetărilor în problematica psihomotricităţii...……………………87
2.3.2. Structura psihomotricităţii: arii de influenţă. ……………….……..………88
2.3.3. Inteligenţa motrică: identificare şi valorificare ... …………………………90
2.5. Modele ale performanţei motrice în sport ...……………………….………….……..92
CAPITOLUL III
METODOLOGIA CERCETĂRII EMPIRICE
1. Cadrul metodologic operaţional al cercetării
1.1. Probleme şi premise ....................................................................................................97
1.2. Scopul şi importanţa cercetării ....................................................................................98
1.3. Variabile în cercetarea operaţională ............................................................................98
1.4. Obiectivele şi sarcinile cercetării ...............................................................................100
1.5. Ipotezele cercetării ………………………………………………………………….104
1.6 Etapele cercetării activităţilor motrice ………………………….…………………..105
3
1.7. Eşantioanele cercetării. Profilul de personalitate al sportivilor ....…….……..……..107
1.8. Conţinutul şi desfăşurarea cercetării.……………………………..…………………110
2. Design-ul metodologic
2.1. Design-ul instrucţional în învăţarea motrică ....………………………………….…113
2.2. Metode şi tehnici de cercetare ...……………………………………...……………117
2.2.1 Studiul literaturii de specialitate....……………………….……………….117
2.2.2 Metoda observaţiei .……...………………………………………………..117
2.2.3 Metoda chestionarului... .………………………………………………….118
2.2.4 Metoda sociometrică ...…………………………………..………………..119
2.2.5 Metoda studiului de caz ………...…………………...……………………119
2.2.6 Metoda testelor – stabilirea şi descrierea probelor de control ....………….121
2.2.7 Metoda înregistrării randamentului în joc ... ……………………...…...….122
2.2.8 Metoda experimentului ..……………………………………………….…123
2.2.9 Metode de învăţare şi procedee metodice adaptabile în handbal ..………124
2.2.10 Metode statistico-matematice .. ……..………….……………………….126
2.2.11 Metoda grafică ..………………………………………..……………..…129
3. Priorităţi metodice privind învăţarea acţiunilor specifice handbalului….…………………129
4. Sisteme de acţionare specifice jocului de handbal utilizate la nivelul juniorilor ...…….….131
5. Investigarea şi măsurarea comportamentului motric
5.1. Cunoaşterea ştiinţifică, măsurare şi evaluare…….…………………………………142
5.2. Cercetarea calitativă în activităţile motrice ... ………………………...……………144
5.2.1 Model de analiză ….………………………………………………..……...144
5.2.2 Proiecţia şi metode proiective ……………………………………….…….149
5.2.3 Validarea metodelor calitative ...……………………………………….…153
5.3. Măsurarea capacităţii de performanţă ...………….……………………....…..….….153
5.4. Măsurări în domeniul cognitiv şi afectiv-implicaţii psihopedagogice ...….….…….165
CAPITOLUL IV
REZULTATE, INTERPRETĂRI, COMENTARII
1. Selecţia şi obiectivele iniţierii în ramurile de sport – probleme specifice şi psihoeducaţionale
.......................................................................................................................................................167
2. Tipuri de învăţare în educaţie fizică şi sport şi pregătirea într-o ramură de sport ....................188
4
3. Relaţia antrenor–sportiv în procesul psihoeducaţional. Personalitatea antrenorilor ................192
4. Personalitatea sportivilor ..........................................................................................................195
5. Formarea deprinderilor şi abilităţilor motrice. Rezultate în contextul educaţional ..................204
CONCLUZII. PROPUNERI DE IMPLEMENTARE .............................................213
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................217
ANEXE ......................................................................................................................................222
5
Argument
Motivele pentru care am ales aceasta temă au fost determinate de: experienţa de 20 de ani
în învăţământ, activitatea desfăşurată ca sportiv de performanţă şi antrenor, preocupările
profesionale actuale - cadru didactic universitar - titular la disciplina Teoria şi Metodica Educaţiei
Fizice şi Sportului, dar mai ales complexitatea, generozitatea şi actualitatea temei, referitoare la
condiţionările ce pot exista între capacităţile motrice, inteligenţa generală şi inteligenţa motrică,
precum şi strategiile alternative de formare şi dezvoltare a acesteia din urmă.
Însemnătatea factorilor psihici în activităţile corporale şi sportive creşte pe măsură ce
procesul instructiv–educativ se desfăşoară mai organizat, cu profesori/educatori specializaţi şi cu
mai multă exigenţă faţă de normalitatea şi eficienţa sa.
Este cunoscut faptul că un anumit comportament al subiectului uman depinde, în structura
şi în formele sale de manifestare, de natura şi de caracteristicile stimulilor care-l provoacă, dar şi
de particularităţile persoanei respective. Este, deci, important ca întregul efect al procesului
instructiv – educativ să depindă de dimensiunile şi dinamica personalităţii subiectului, în structura
căreia aptitudinile psihomotrice deţin un rol foarte important.
Dintre domeniile de aplicare a psihomotricităţii în Educaţie Fizică şi Sport (E.F.S.) trebuie
avute în vedere următoarele: observaţia psihomotrică, educarea psihomotrică, relaxarea,
stimularea timpurie şi jocurile.
Dintre componentele psihomotricităţii, inteligenţei motrice i se acordă o pondere relativ
mică (atât teoretic, cât şi practic), în raport cu efectele pe care ea le poate produce în planul
performanţei sportive.
Definirea, interpretarea şi stabilirea inteligenţei motrice trebuie să se sprijine nu numai pe
constatările psihologiei clasice, manifestările ei în planul performanţei sportive necesitând
completări substanţiale.
Cunoaşterea modului de manifestare a inteligenţei motrice formează punctul de plecare
pentru valorificarea acestui potenţial în antrenamentul sportiv.
O altă dimensiune psihoeducaţională asupra căreia ne vom focaliza atenţia este învăţarea,
considerându-se că inteligenţa motrică depinde în mare măsură de realizarea unui proces
instructiv-educativ stabil, profund, creativ si inovator. Vom promova astfel diferenţierea între
învăţarea predominant motrică (uneori excesiv raţionalizată şi standardizată) şi învăţarea
inteligent motrică , bazată pe creativitate şi anticiparea surprizelor în lupta cu adversarul.
6
CAPITOLUL I
EDUCAŢIE, EDUCAŢIE FIZICĂ, PERSONALITATE
1. Educaţia – fenomen socio-uman
Trecerea de la pedagogie la ştiinţele educaţiei a avut semnificaţia unei victorii în lupta
pentru afirmarea demnităţii demersurilor teoretice asupra educaţiei. Ştiinţa educaţiei semnifică
mai des devalorizarea demersului doctrinal, normativ şi prescriptiv, specific pedagogiei, în
favoarea demersului descriptiv, capabil să conducă la teorii ştiinţifice din ce în ce mai elaborate.
Trecerea de la „ştiinţa” la ştiinţele educaţiei a echivalat cu o nouă şi importantă victorie:
abandonarea demersului monodisciplinar, în favoarea abordării pluridisciplinare a educaţiei.
Prin caracterul pluridisciplinar al educaţiei, specialiştii din domeniul educaţiei fizice şi
sportului trebuie să înţeleagă faptul că prin educaţie fizică sau sport nu se vizează doar realizarea
obiectivelor specifice acestui domeniu de activitate. Aşa cum bine se ştie stimularea
comportamentului motor creează premisele realizării unor comportamente şi în alte domenii, cum
ar fi cel cognitiv, afectiv, al autoservirii sau al socializării.
2. Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – domeniu al educţiei generale
De ce Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – ştiinţă component a educaţiei ?
Referitor la sintagma ştiinţa educaţiei fizice şi sportului au existat şi există destule
controverse, marea majoritate a specialiştilor apreciind că educaţia fizică şi sportul desemnează
activitatea şi nu ştiinţa.
În capitolul de faţă nu ne propunem să dezbatem această problemă, ci mai degrabă să
stabilim locul şi rolul educaţiei fizice şi sportului în contextual curriculumului psihoeducaţional,
în planul educaţiei generale a tinerei generaţii.
Gh. Cârstea (199), preciza că obiectul de studiu al Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului este
reprezentat de motricitatea omului, privită procesual; a omului integrat în ansamblul vieţii
sociale. Având un domeniu propriu de investigare şi studiu, Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului
este autonomă, pluridisciplinară şi integrativă.
Pluridisciplinaritatea acestei ştiinţe derivă din sinteza datelor ştiinţifice particulare, dar şi a
altor discipline cu care colaborează şi se completează, cum ar fi teoria sistemelor sau informatica
şi nu din aplicarea ştiinţelor particulare direct în structura Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului.
7
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului este o disciplină de graniţă între cele biologice şi cele
sociale, fiind în relaţii strânse, de parţială dependenţă, atât de anatomie, biologie, fiziologie,
antropologie, cât şi de sociologie, psihologie, ştiinţele educaţiei.
3. Teoria şi metodica educaţiei fizice – structură, funcţii
Educaţia fizică reprezintă o activitate complexă, în cadrul educaţiei generale, determinată de
însăşi dimensiunea bio-psiho-socială a fiinţei umane, dar şi de cerinţele ce decurg din evoluţia
generală a societăţii în care trăim.
Analizând educaţia fizică prin prisma influenţelor avute asupra dimensiunilor personalităţii
umane (temperament, caracter, aptitudini, inteligenţă şi creativitate) se poate afirma, fără teama de
a greşi, că acest gen de activitate contribuie, într-o foarte mare măsură, împreună cu celelalte laturi
ale educaţiei (intelectuală, morală, tehnologică etc.), la modelarea şi devenirea personalităţii umane.
Educaţia fizică este o componentă indispensabilă în procesul general al dezvoltării şi
perfecţionării personalităţii umane şi a pregătirii pentru viaţă.
Educaţia fizică este una din variantele prin care se practică exerciţiile fizice (deci, este
incorect să se folosească sintagma practicarea educaţiei fizice!) şi se desfăşoară după legi, norme,
reguli şi metodologii bine stabilite. Acest gen de activitate se desfăşoară în principal pentru
perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, dar nu exclusiv!
Problema apartenenţei educaţiei fizice şi sportului la categoriile ştiinţei este una care a
născut (… şi mai naşte) controverse.
Este foarte adevărat că aceste controverse vin din partea unor specialişti care, cu bună
ştiinţă sau nu, încearcă să minimalizeze rolul pe care educaţia fizică şi sportul îl au în educarea şi
dezvoltarea personalităţii tinerei generaţii, şi nu numai a acesteia, având în vedere efectele
benefice ale practicării exerciţiilor fizice la orice vârstă.
Reducerea rolului educaţiei fizice şi sportului la acela de a oxigena creierul sau de a bate
mingea, fără nici un rost, este ridicol şi lipsit de sens, în contextul social actual.
Pe considerentul că oricum elevii nu au teze sau examene la educaţie fizică şi că este mult
mai comod să desfăşoare orele de curs cu un minimum de efort sau, chiar, să cedeze orele
colegilor de la matematică, istorie sau fizică, pe considerentul că acestea sunt discipline mult mai
importante (!?) decât educaţia fizică. Vina pentru această stare de fapt o poartă şi o mare parte din
specialiştii care activează în domeniul educaţiei fizice şi sportului, care de multe ori preferă să se
complacă în situaţia de Cenuşăreasă a educaţiei.
8
4. Personalitatea adolescentului, inteligenţa şi inteligenţa motrică
Personalitatea
Cunoaşterea personalităţii sportivilor reprezintă un element ajutător deosebit de important
pentru profesori şi antrenori, mai ales în activitatea de selecţie a sportivilor.
Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice
care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. (G. Allport, 1981)
Sistemul clasic de analiză al personalităţii cuprinde trei mari compartimente care se
întrepătrund: TEMPERAMENT–APTITUDINI–CARACTER, dar mult mai aproape de realitate
ar fi să analizăm personalitatea luând în considerare cinci mari laturi sau dimensiuni ale acesteia:
TEMPERAMENT-CARACTER-APTITUDINI-INTELIGENTA-CREATIVITATEA.
Omul nu se naşte cu personalitate, ci devine personalitate. Specialiştii consideră că în jurul
vârstei de 3 ani sunt puse marea majoritate a premiselor personalităţii, pentru ca în adolescenţă
personalitatea să fie în linii mari construită deoarece dispune de toate laturile şi chiar de
maturizarea relaţiilor dintre ele.
Probleme fundamentale ale adolescenţei
În acestă perioadă se acutizează disfuncţionalităţile ce apar în relaţia elev-profesor-familie,
determinate de nevoia de libertate a adolescenţilor. Aceste probleme, de cele mai multe ori, sunt
privite ca fiind deplasate şi atunci atenţia celor care se ocupă de educaţia şi instruirea lor îşi
îndreaptă atenţia mai mult în direcţia reeducării, când cel mai simplu ar fi să se continue procesul
de educare, având în vedere că toate problemele care apar sunt, de fapt, caracteristice vârstei.
Unii o consideră o vârstă ingrată, alţii dimpotrivă vârsta de aur, pentru unii ea este vârsta
crizelor, anxietăţii, nesiguranţei, insatisfacţiei, în timp ce pentru alţii este vârsta marilor elanuri.
Este vârsta contestaţiei, marginalităţii şi subculturii, dar şi vârsta integrării sociale; este vârsta
dramei, cu tot ce are ea ca strălucire, dar şi ca artificiu – decretează unii, ba nu ripostează alţii,
este vârsta participării la progresul social; cei mai mulţi o consideră ca fiind în totalitate o
problemă moral-psihologică, dar sunt şi unii care cred că este în exclusivitate o problemă socială.
Când un adolescent se confruntă cu confuzia de roluri, Erikson consideră că acesta suferă
o criză de identitate; de fapt este întrebarea pe care şi-o pun: Who am I? Pentru a răspunde la
întrebare, tot Erikson, propune instituirea unui moratorium psihosocial, luarea unui mic time out.
…If you have money, go to Europe. If you don’t, burn around the U.S.. Quit school and
get a job. Quit your job and go to school. Take a break, smell the roses, get to know yourself.
9
Tendinţa adolescenţilor este aceea de a se integra în grupuri care împărtăşesc aceleaşi
idealuri cu ale lor: culte religioase, organizaţii militatre etc. Ei pot să se implice astfel în activităţi
distructive, consumul de droguri, alcool etc. punându-şi în pericol integritatea fizică şi psihică.
Concluzia care se impune este aceea că experienţa acumulată în adolescenţă trebuie să-i
permită tânărului să afirme: I am O.K.! şi să-şi continuie ascensiunea socială şi profesională.
Modele de analiză şi descriere a personalităţii adolescentului. Profil general
Această perioadă pe care unii autori (U. Şchiopu) o împart în trei subetape –
preadolescenţa (14-16 ani), adolescenţa propriu-zisa (16-18 ani), adolescenţa prelungită (18-25
ani), este legata de dobândirea statutului de adult şi este caracterizată de intensa dezvoltare a
personalităţii, toate acestea în contextul ieşirii treptate de sub tutela familiei şi a şcolii etc.
Instruirea rămâne importantă pentru majoritatea tinerilor, dar ea se nuanţează în funcţie de
interesele personale, de curiozitatea individuală. Procesul de intelectualizare se adânceşte pe
fondul aspiraţiei spre independenţa spirituală şi culturală. In plan somatic, rapidelor transformări
din etapa pubertară le iau locul procese mai lente caracterizate de reducerea creşterii în înălţime
(în special la fete) şi de creşteri ale perimetrelor şi diametrelor segmentare.Din punct de vedere
funcţional, structurile de coordonare ale sistemului neuro-endocrin se maturizează, fapt
semnificativ în echilibrarea efectuării actelor şi acţiunilor motrice.
Adolescentul îşi evaluează şansele de reuşită şi face predicţii plauzibile în ceea ce priveşte
performanţele motrice proprii.
Complexitatea comportamentului este amplificată de varietatea trebuinţelor care se
activează. În acest stadiu trebuinţele sinelui sunt în stare critică, iar în adolescenţa prelungită intră
în stare critică trebuinţele de autorealizare.
M. Ralea afirma referindu-se la perioada adolescenţei: totul este ingenuu, proaspăt, nou şi
tulburător,…de aceea adolescentul este fericit, fantezist, se crede un erou.
Inteligenţa – o perspectivă psihosocială
Termenul inteligenţă provine din latinescul intelligere care înseamnă a relaţiona, a
organiza, sau de la interlegere care presupune stabilirea de relaţii între relaţii. Inteligenţa
depăşeşte gândirea, care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale
obiectivelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor între relaţii. Inteligenţa este capacitatea globală de
cunoaştere a lumii, gândire raţională, capacitatea de a învinge provocările vieţii. (Wechsler)
10
Tipuri de inteligenţă – teorii, modele, descriptori, conexiuni
Inteligenţa motrică nu trebuie privită ca un lucru de sine stătător, ci ca o componentă
activă a inteligenţei generale. Inteligenţa este considerată şi aptitudine, dar şi proces de
adaptare). Pentru a-i stabili locul în acest context, este necesară o determinare a variabilelor legate
de inteligenţa motrică, modul cum pot fi observate, măsurate, cum se inferă cu variabilele ce
compun marile tipuri de inteligenţă (cognitivă, emoţională, colectivă, socială, spirituală etc.) şi
întocmirea unui tablou al valorilor dominante.
Smith (1994) defineşte inteligenţa colectivă ca fiind aptitudinea unui grup uman care
poate duce la îndeplinire o cerinţă ca şi cum grupul ar fi un organism coerent şi inteligent.
Daniel Goleman (2001) afirma că în mod tradiţional puterea creierului este dată de IQ,
însă cu cât lumea devine mai complexă EQ (inteligenţa emoţională) trece pe primul plan.
Inteligenţa socială este definită de H. Gardner (1983) astfel: calitatea de a te cunoaşte pe
tine însuţi şi de a-i cunoaşte pe alţii este o parte inalienabilă a condiţiei umane, aşa cum este
capacitatea de a cunoaşte obiecte sau sunete.
Frances Vaughan, doctor în psihologie şi psihoterapeut, cu o experienţă de peste 30 de ani
la Institutul Fetzer din S.U.A., a căutat răspunsul la întrebarea "ce este inteligenţa spirituală?"
Spiritualitatea, ca şi emoţia, are grade diferite de adâncime şi de expresie. Poate fi
conştientă sau inconştientă, dezvoltată sau nedezvoltată, sănătoasă sau patologică, naivă sau
sofisticată, avantajoasă sau periculos denaturată (revista "Psihologia AZI", februarie 2006).
Modelul de inteligenţă multiplă propus de H. Gardner, 1994, caracterizează alte forme de
inteligenţă umană, cum ar fi: intrapersonală, interpersonală, vizuo-spaţială, corporală,
muzicală,naturalistă,verbală, logică, gustativo-olfactivă, haptică, existenţialistă ............... şi de ce
nu? ........ alte forme de inteligenţă care nu au fost încă definite!
Inteligenţa motrică
În cadrul procesului psihoeducaţional, inteligenţei motrice i se acordă o pondere relativ
scăzută (teoretic, cât şi practic), în raport cu efectele pe care le poate produce în planul dezvoltării
capacităţii de performanţă. Această stare de fapt nu se datorează efectelor pe care le produce în
planul dezvoltării umane, ci pentru că definirea, determinarea structurii, identificarea şi
valorificarea sa în procesul psihoeducaţional este mai dificil de realizat sau pentru că destui
cercetători nu recunosc existenţa unei inteligenţe motrice.
11
Inteligenţa motrică nu trebuie privită ca un lucru de sine stătător, ci ca o componentă a
inteligenţei generale. Pentru a-i stabili locul în acest context, este necesară o determinare a
variabilelor legate de inteligenţa motrică, modul cum pot fi observate, măsurate, cum se inferă cu
variabilele ce compun marile tipuri de inteligenţă şi întocmirea unui tablou al valorilor dominante.
Structura inteligenţei motrice
În studiile sale referindu-se la inteligenţa motrică, matematicianul M. Maliţa acordă
acesteia trei atribute esenţiale:
- capacitatea de orientare;
- previziunea inteligenţei adversarului;
- dejucarea acestei intenţii.
În urma cercetărilor şi studiilor efectuate, mai mulţi autori (Epuran, Fisher, Birms) au
ajuns la concluzia că inteligenţa motrică se exprimă prin:
- capacitatea de gândire operativă;
- puterea de anticipare – decizie – acţionare în situaţii de adversitate;
- viteza mare de punere în practică a celor decise;
- excelenta orientare spaţială;
- capacităţi de percepere motrică specializate, pe ramură;
- coordonare superioară;
- capacitate de estimare a timpului;
- excelent echilibru dinamic;
Cunoaşterea modului de manifestare a inteligenţei motrice şi distingerea acesteia de
celelalte forme de inteligenţă formează punctul de plecare pentru identificarea şi valorificarea
acestui potenţial în antrenamentul sportiv.
Dezvoltarea şi valorificarea inteligenţei motrice în procesul psihoeducaţional
În sportul de performanţă se impune tot mai pregnant necesitatea cultivării creatiităţii şi
orientării în situaţii atipice la toate ramurile de sport (A. Dragnea, Silvia Mate-Teodorescu,
2002), dar şi stabilirea conţinutului, manifestărilor şi posibilităţilor de identificare a inteligenţei
motrice, considerată un criteriu de selecţie în sportul de performanţă.
În prezent selecţia sportivă are o orientare predominant motrică, prin testarea unor calităţi
şi aptitudini motrice, importanţa acordată factorilor de natură psihomotrică şi psihică fiind
minimă sau chiar neglijată.
12
O altă dimensiune psihoeducaţională asupra căreia trebuie să ne focalizăm atenţia este
învăţarea, considerându-se că inteligenţa motrică depinde în mare măsură de asigurarea unui
proces instructiv-educativ stabil, profund, creativ si inovator.
Astfel, vom promova astfel diferenţierea între învăţarea predominant motrică (uneori
excesiv raţionalizată şi standardizată) şi învăţarea inteligent motrică, bazată pe creativitate şi
anticiparea surprizelor în lupta cu adversarul.
În antrenament anticiparea este considerată o formă de manifestare a inteligenţei motrice.
De asemenea, aceasta poate suplini o serie de deficienţe de natură somatică sau motrică pe timpul
antrenamentelor şi competiţiilor. În plan secundar anticiparea permite explicarea efectelor de
surpriză prin diferenţierea între inerţia comportamentală şi comportamentul creativ.
Inteligenţa motrică - criteriu de selecţie în sport
Selecţia este activitatea sistematică a specialiştilor, desfăşurată pe baza unor criterii
biologice şi psihologice în vederea depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea
diferitelor ramuri de sport. (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
Inteligenţa motrică şi managementul situaţiilor limită în sport
Atunci când ne referim la inteligenţa motrică, componentă a personalităţii sportivului de
înaltă performanţă, nu trebuie omis faptul că aceasta poate avea un rol compensator, mai ales în
sportul de înaltă performanţă. Ce se poate compensa prin dezvoltarea inteligenţei motrice:
deficenţe de gabarit; carenţe în educaţie şi pregătirea intelectuală; nivelul de dezvoltare a unor
calităţi motrice.
Dintre situaţiile cel mai frecvent întâlnite în sportul de înaltă performanţă amintesc:
- conducătorul de joc, în sporturile de echipă, deoarece el ia la cunoştinţă situaţia concretă de
joc, o analizează, decide şi transmite decizia şi modul ei de aplicare coechipierilor;
- deciziile privind alegerea procedeelor de finalizare se face în criză de timp şi spaţiu ;
- fiecare sportiv este un manager al situaţiilor de joc neprevăzute, atipice cu care se confruntă
pe timpul desfăşurării jocurilor.
În planul valorificării inteligenţei motrice în procesul psihoeducaţional şi în
antrnamentul de mare performanţă, există tendinţa de a se lucra cu echipe interdisciplinare şi
de a se implementa activitatea de coaching; coach-ul este de fapt un manager al grupului, al
activităţii, dar şi al situaţiilor neprevăzute.
13
Adaptarea informaţională în sport
În antrenamentul sportiv se discută adesea despre adaptarea biologică în sport şi am
constatat că aceasta este un răspuns al organismului la stimuli de natură fizică sau psihică,
materializat în modificări la nivelul organelor şi a marilor funcţii ale organismului.
De multe ori, în antrenamente şi în competiţiile sportive s-au făcut auzite expresii de genul:
sportivul X este depăşit de situaţie, a fost luat prin surprindere ,... a rămas fără replică şi altele.
Ce reprezintă, de fapt, aceste situaţii ? Că sportivul face faţă situaţiei din punct de vedere
fizic - poate; este inferior din punct de vedere tehnico-tactic adversarului – şi acest lucru este
posibil, deşi la nivelul sportului de înaltă performanţă, de cele mai multe ori, aceste diferenţe sunt
insesizabile.
Adaptarea informaţională în sport reprezintă capacitatea sportivului de a absorbi, procesa,
evalua şi asimila informaţiile, în vederea restructurării prompte a răspunsurilor motrice, conform
situaţiilor nou create de adversari, mediu sau propria activitate şi luarea deciziilor optime în
vederea obţinerii performanţei.
14
CAPITOLUL II
MIŞCARE, MOTRICITATE, PSIHOMOTRICITATE LA ADOLESCENŢI
1. Mişcarea – factor de progres al conduitei umane
Mişcarea – concept de bază în activităţile motrice
În univers totul este supus mişcării: galaxiile, planetele şi tot ce există pe pământ, materie
vie şi nevie. Obiectiv vorbind mişcarea observabilă direct este o proprietate a materiei vii; ca atare
omul ca formă de existenţă a materiei vii, printre alte note definitorii, este caracterizat prin
mişcare. El se mişcă deplasându-se în spaţiu, segmentele corpului se mişcă unele în raport cu
celelalte şi cu diferite puncte din mediu, se mişcă celulele, atomii, particulele elementare.
Abordarea mişcării în general şi a celei umane în special nu se poate face decât dacă se
porneşte analiza de la cele două forme de existenţă: materială şi spirituală.
Discipline care studiază formele de practicare a exerciţiilor fizice
Având în vedere complexitaea bio-psiho-socială a sistemelor de practicare a exerciţiilor
fizice, rolul şi funcţiile pe care le îndeplinesc acestea în devenirea umană, definirea acestui
domeniu de activitate a născut şi va mai naşte multe controverse cu privire la includerea sau
neincluderea în acest domeniu al diferitelor activităţi, unele apărute odată cu apariţia omului
(mers, alergare, aruncări etc.), altele apărute ulterior (diferitele ramuri de sport).
În anii ’60 s-a conturat şi constituit ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, incluzând cele
două tipuri de activităţi bine statuate la acea vreme: educaţia fizică şi sportul.
Sportul – mecanism integrator în dezvoltarea şi perfecţionarea fiinţei umane
Definirea, descrierea, analizarea şi reglarea activităţii pe care generic o numim sport a
născut şi naşte în continuare multe controverse în ceea ce priveşte apartenenţa acestei activităţi la
un domeniu al ştiinţei sau altul.
Complexitatea şi mai ales diversitatea problemelor ridicate de studierea acestui gen de
activitate (sau mai corect spus genuri de activitate) l-au determinat pe M. Epuran să folosească
termenul de ştiinţa activităţilor motrice. Avantajul acestei sintagme este acela că face o delimitare
clară între ştiinţă şi profesie.
Această ştiinţă studiază omul în mişcare şi reuneşte un sistem de cunoştinţe
pluridisciplinare (medicale, psihologice, biomecanice, sociologice, ergonomice etc.).
15
2. Motricitate si psihomotricitate
Dezvoltarea fizică şi psihică a omului – proces integrator
În evoluţia sa istorică omul a fost condiţionat de efortul fizic, atât în procesul muncii, cât
şi al luptei pentru existenţă; capacitatea sa psiho-fizică era o condiţie obligatorie şi indispensabilă
a manifestării sale inteligente. Omul s-a constituit genetic prin activitate motrică, prin efort fizic,
efort care l-a perfecţionat din punct de vedere somatic şi psihic.
Prin ignorarea efortului fizic societatea contemporană neagă însăşi esenţa biologică a
omului; în prezent sportul reprezintă singura alternativă a societăţii contemporane (societatea
informatizată) prin care acesta poate compensa lipsa efortului fizic (efort care l-a construit din
punct de vedere filogenetic şi care-l construieşte în ontogeneză) şi efectele negative pe care
aceasta le are la nivelul dezvoltării umane.
Structura motricităţii sportive
Analiza motricităţii nu poate făcută decât plecând de la conceptul de mişcare.
Mişcarea (latină, movere) reprezintă o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o
schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe.
Pentru a analiza motricitatea şi pentru a facilita accesul la fenomenele intime ale acesteia,
în vederea unei intervenţii eficiente a profesorilor şi antrenorilor în vederea reglării motricităţii, s-
a considerat necesară defalcarea ei în mai multe elemente componente: actul, acţiunea şi
activitatea motrică.
Conceptul de motricitate, la baza căruia stau o serie de factori neuro-endocrino-musculari
şi metabolici care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului uman şi a segmentelor sale, a fost
definit în mai multe moduri:
a. capacitate a activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitaţie la altul,
de la un stereotip dinamic la altul. (DEX)
b. o însuşire a fiinţei umane înnăscută şi dobândită de a reacţiona cu ajutorul aparatului
locomotor la stimuli interni şi externi, sub forma unei mişcări. (1978, Terminologia educaţiei
fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti)
c. ansamblu al funcţiilor fiziologice care asigură mişcarea la oameni şi animale. (1994, Petit
Larousse, Paris)
d. totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social,
inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. (A. Dragnea, 1999)
16
Psihomotricitatea sportivă
Însemnătatea factorilor psihici în activităţile corporale şi sportive creşte pe măsură ce
procesul instructiv–educativ se desfăşoară mai organizat, cu profesori/educatori specializaţi şi cu
mai multă exigenţă faţă de normalitatea şi eficienţa sa.
Este cunoscut faptul că un anumit comportament al subiectului uman depinde, în structura şi
în formele sale de manifestare, de natura şi de caracteristicile stimulilor care-l provoacă, dar şi de
particularităţile persoanei respective. Este, deci, important ca întregul efect al procesului instructiv–
educativ să depindă de dimensiunile şi dinamica personalităţii subiectului, în structura căreia
aptitudinile psihomotrice deţin un rol foarte important.
Structura psihomotricităţii: arii de influenţă
Pornind de la această stare de fapt, majoritatea specialiştilor care studiază această problemă
apreciază faptul că noţiunii de psihomotricitate i se pot atribui trei accepţiuni diferite:
a. Ştiinţă a mişcării având propriul teren de cunoaştere, propriile principii, teorii, metode,
mijloace, etc – în cadrul Psihologiei Educaţiei Fizice şi Sportului.
b. Metodă de intervenţie, este focalizată în corp pentru lucrul cu mintea. Ea poate avea două
versiuni: practica psihomotrică şi intervenţia psihomotoare.
c. Aptitudine umană, activitatea bazându-se pe principii filogenetice şi ontogenetice.
În contextul general al educaţiei psihomotricitatea poate fi considerată şi o atitudine;
atitudine faţă de sine, prin dezvoltarea fizică armonioasă sau o atitudine faţă de ceilalţi şi societate.
Din punctul de vedere al ştiinţei sportului, în general şi al antrenamentului sportiv, în special
un interes deosebit îl reprezintă psihomotricitatea ca ştiinţă a mişcării şi ca aptitudine umană.
Privită ca metodă de intervenţie, psihomotricitatea se regăseşte în practica sportului adaptat,
destinat persoanelor cu nevoi speciale.
Pornind de la premisa că psihomotricitatea este o aptitudine, este obligatoriu să stabilim cum
se formează, dezvoltă şi perfecţionează în cadrul procesului psihoeducaţional. Pentru aceasta este
nevoie să stabilim o structură a psihomotricităţii, care ar putea cuprinde: controlul tonico-postural,
controlul respiratoriu, echilibrul, lateralitatea, disocierea motrică, imaginea (schema) corporală,
coordonare vizuomotrică, orientare spaţială, structurare temporală, practica (execuţia motrică).
Dintre domeniile de aplicare a psihomotricităţii trebuie avute în vedere: observaţia
psihomotrică, diagnosticarea psihomotorie, educarea psihomotrică, terapia psihomotorie,
relaxarea, stimularea timpurie, jocurile.
17
Inteligenţa motrică : identificare şi valorificare
Definirea, interpretarea şi stabilirea inteligenţei motrice trebuie să se sprijine nu numai pe
constatările psihologiei clasice, manifestările ei în performanţa sportivă necesitând completări
substanţiale. În acest sens matematicianul M. Maliţa acordă trei atribute inteligenţei motrice:
capacitatea de orientare, previziunea inteligenţei adversarului, dejucarea acestei intenţii.
Cunoaşterea modului de manifestare a inteligenţei motrice formează punctul de plecare
pentru valorificarea acestui potenţial în antrenamentul sportiv. După mai mulţi autori (Epuran,
Fisher, Birms) inteligenţa motrică se exprimă prin: capacitatea de gândire operativă, puterea de
anticipare – decizie – acţionare în situaţii de adversitate, viteza mare de punere în practică a
deciziei, excelenta orientare spaţială, capacităţi de percepere motrică specializate, coordonare
superioară, capacitate de estimare a timpului, excelent echilibru dinamic.
În sportul de performanţă se impune tot mai pregnant necesitatea cultivării creativităţii şi
orientării în situaţii atipice la toate ramurile de sport (Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002),
dar şi stabilirea conţinutului, manifestărilor şi posibilităţilor de identificare a inteligenţei motrice.
Inteligenţa motrică este considerată un criteriu de selecţie în sportul de performanţă. În
prezent selecţia sportivă are o orientare predominant motrică, prin testarea unor calităţi şi
aptitudini motrice specifice fiecărei discipline sportive, importanţa acordată factorilor de natură
psihică fiind minimă.
În antrenamentul sportiv anticiparea este considerată o formă de manifestare a inteligenţei
motrice. De asemenea, aceasta poate suplini o serie de deficienţe de natură somatică (talie,
greutate etc.) sau motrică (viteză, forţă etc.) atât pe timpul antrenamentelor, dar mai ales pe timpul
competiţiilor, cu o singură condiţie: acest lucru să fie conştientizat de sportiv. În plan secundar
anticiparea permite explicarea efectelor de surpriză prin diferenţierea între inerţia
comportamentală şi comportamentul creativ.
Modelele performanţei motrice în sport
Elaborarea modelelor de pregătire a sportivilor de performanţă nu este o practică curentă
numai în domeniul sportului, ci şi în alte domenii de activitate unde rezultatul activităţii
desfăşurate se cuantifică prin performanţele obţinute.
18
CAPITOLUL III
METODOLOGIA CERCETĂRII EMPIRICE
1. Cadrul metodologic operaţional al cercetării
Probleme şi premise
Experienţa profesională acumulată ca sportiv de performanţă, la catedră şi în activitatea de
antrenor mi-au permis să identific o serie de probleme cu care se confruntă activitatea sportivă de
performaţă la nivelul juniorilor (care coincide cu perioada adolescenţei). Dintre principalele
probleme identificate în cadrul procesului psihoeducaţional le amintesc pe următoarele:
- selecţia la nivelul copiilor şi juniorilor, în majoritatea ramurilor de sport, se bazează în
principal pe criterii de natură somatică şi motrică, fără a lua în considerare aspectele de natură
psihomotrică şi psihologică;
- pregătirea copiilor şi juniorilor nu ţine cont de particularităţile de vârstă, somatice şi
psihice ale acestora, sportivii fiind consideraţi nişte seniori la o scară redusă, lucru ce impietează
asupra evoluţiei ulterioare a acestora;
- îngrădirea iniţiativei, a capacităţii de a lua decizii pe cont propriu în situaţiile limită de joc,
prin schematizarea excesivă a acestuia, lucru ce are influenţe negative asupra randamentului,
eficienţei în joc, dar mai ales a dezvoltării personalităţii sportivilor;
- neglijarea aspectelor ce ţin de relaţia antrenor-sportiv, considerându-se de cele mai multe
ori că această relaţie trebuie să fie unidirecţională şi anume dinspre antrenor spre sportiv, fără
activarea verigilor de autoreglare a sistemului;
- comportamentul inerţial al antrenorilor, care nu reuşesc să-şi adapteze metodele şi
mijloacele de lucru la cerinţele actuale ale sportului de performanţă în condiţiile în care jucătorii
au acces la informaţii, fie din revistele şi cărţile de specialitate şi mai ales de pe internet, etc.
Scopul şi importanţa cercetării
Ca scop general în realizarea cercetării ne-am propus elaborarea strategiei de acţionare
în vederea creşterii eficienţei acţiunilor de joc, atât în faza de atac, cât şi în faza de apărare, prin
dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice, identificarea şi valorificarea inteligenţei motrice în
antrenament şi competiţii (pregătirea acţiunilor tehnico-tactice de atac şi apărare, precum şi a
acţiunilor specifice portarilor) şi evaluarea eficienţei acestei strategii.
19
În această cercetare am urmărit stabilirea obiectivelor de instruire la nivelul eşaloanelor de
juniori III şi II (14-17 ani), în vederea dezvoltării şi educării aptitudinilor psihomotrice, creşterii
eficenţei de joc prin diversificarea acţiunilor de joc specifice handbalului, adaptarea metodelor de
instruire, a procedeelor metodice, a sistemelor de acţionare, selectarea şi conceperea unor probe şi
norme de control viabile, care să permită identificarea timpurie a inteligenţei motrice.
Obiectivele şi sarcinile cercetării
Obiectivele cercetării vizează:
- delimitări conceptuale privind conţinutul şi domeniile de aplicare ale psihomotricităţii;
- stabilirea locului şi rolului aptitudinilor psihomotrice în cadrul activităţilor corporale ;
- stabilirea unor criterii care să armonizeze opiniile referitoare la psihomotricitate;
- elaborarea strategiilor de formare şi dezvoltare ale inteligenţei motrice;
- utilizarea unor metode adecvate de determinare a nivelului aptitudinilor psihomotrice.
- înregistrarea, monitorizarea şi compararea rezultatelor obţinute de subiecţi
Ipotezele cercetării
În elaborarea ipotezei acestei cercetări am pornit de la următoarea premiză generală:
identificarea şi valorificarea inteligenţei motrice prin elaborarea unor strategii adecvate, privind
desfăşurarea acţiunilor tehnico-tactice, poate facilita creşterea măiestriei tehnico-tactice, a
eficienţei jucătorilor specializaţi pe posturi şi implicit a rezultatelor echipei în ansamblu.
Ipoteza generală a cercetării a pornit de la presupunerea: cu cât antrenamentul
sistematic al sportivilor juniori este corelat cu o sistematică şi operaţională cunoaştere a
nivelului de dezvoltare a calităţilor psihomotrice şi a inteligenţei motrice, cu atât performanţa
sportivă şi modul de gândire tactic-operativă al acestora vor fi superioare.
Plecând de la această ipoteză generală am formulat următoarele ipoteze de lucru:
I1. Cu cât nivelul de dezvoltarea a calităţilor motrice şi psihomotrice creşte prin
antrenament, cu atât va creşte şi măiestria tehnică a sportivilor şi implicit eficienţa jucătorilor;
I2. Un nivel superior de inteligenţă motrică condiţionează creşterea eficienţei activităţilor
motrice şi favorizează creşterea capacităţii de performanţă.
I3. Cu cât strategiile de instruire şi autoinstruire propuse devin mai flexibile şi adecvate
modelului de pregătire şi concurs specific vârstei, cu atât vor creşte performanţele fizice şi
sportive ale jucătorilor de handbal aflaţi la vârsta adolescenţei şi implicit performanţele echipei.
20
I4. O comunicare eficientă şi dezvoltarea încrederii reciproce în relaţia pozitivă dintre
antrenor şi sportivi va determina o implicare superioară în pregătire şi în joc a sportivilor, implicit
creşterea performanţelor echipei.
I5. Cu cât vor fi identificate şi valorificate mai rapid şi eficient în plan sportiv acele
trăsăsturi de personalitate dominante la un sportiv, cu atât cresc şansele ca eficienţa în joc şi
rezultatele să crească.
Eşantioanele cercetării cercetării şi profilul de personalitate al sportivilor
Eşantionul experimental a fost constituit din juniorii III şi II, ai secţiei de handbal H.C.
ROM-CRI Braşov, antrenaţi de prof. Florin Paraschiv şi prof. Alina Teslăraşu, iar cel de control
din jucători de aceeaşi vârstă de la C.S.S. Dinamo Braşov, antrenaţi de prof. Filip Cristian.
Ambele eşantioane au cuprins cîte 16 jucători de câmp şi câte 4 portari, care practică
handbalul de 6-7 ani. Selecţia iniţială s-a efectuat la vârsta de 9 – 10 ani, parcurgând o perioadă de
iniţiere generală timpurie de 2 ani şi de iniţiere specifică în jocul de handbal de 2-3 ani.
Conţinutul şi desfăşurarea cercetării
În cadrul experimentului nostru au fost vizate următoarele aspecte:
- obiectivele de instruire specifice;
- metodele şi mijloacele de identificare şi valorificare a inteligenţei motrice sportive;
- stabilirea condiţiilor de desfăşurare a cercetării;
- stabilirea şi elaborarea probelor şi normelor de control.
În cadrul cercetării s-a folosit planul experimental cu o singură variabilă independentă
constituită din strategia didactică privind identificarea şi dezvoltarea psihomotricităţii şi
inteligenţei motrice, prin selectarea metodelor şi sistemelor de acţionare, dezvoltarea capacităţii
de anticipare, autoorganizarea normativă a echipei şi armonizarea relaţiei dintre antrenori şi
sportivi, aplicată în activitatea de pregătire a grupei experimentale.
Variabila dependentă exprimă influenţa variabilei independente şi a fost constituită din
progresele realizate de jucătorii grupei experimentale în urma aplicării strategiei stabilite
(progrese evidenţiate de rezultatele înregistrate la probe şi teste). Pentru ca rezultatele să fie
valide, s-au înregistrat, comparat şi prelucrat statistico-matematic performanţele motrice şi
tehnico-tactice a sportivilor din grupa experimentală cu cele obţinute de grupa de control, asupra
căreia nu a fost aplicată variabila independentă.
21
Experimentul a cuprins trei testări:
- o pretestare, efectuată în experimentului pilot de validare a instrumentelor de testare;
- o testare iniţială (TI) în perioada 15-25 august 2007;
- una finală (TF) în perioada 11-20 iunie 2010;
Pe parcursul desfăşurării experimentului, au fost realizate şi înregistrări în cadrul jocurilor
oficiale din cadrul Campionatului Naţional de handbal - juniori III şi ulterior, II: 2006-2007,
2008-2009, 2009-2010 şi 2010-2011 urmărindu-se ponderea şi eficienţa acţiunilor de joc selectate
pentru a evidenţia capacitatea de orientare, anticipare sau dejucare a intenţiilor adversarilor.
Obiectivele de instruire specifice juniorilor III (II), vizează următoarele aspecte: pregătire
tehnică pentru atac; pregătire tactică pentru atac, îndividuală şi colectivă.
Obiective psihoeducaţionale : însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, formarea capacităţilor
intelectuale, asimilarea tehnicilor de muncă necesare instruirii şi autoinstruirii, educarea în spiritul
respectului, dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea stării de sănătate, favorizarea proceselor
de creştere şi optimizarea dezvoltării fizice a organismului celor care practică exerciţiile fizice,
contribuţia eficientă la dezvoltarea unor calităţi şi trăsături moral-volitive şi intelectuale, a
gustului pentru mişcare şi a simţului estetic, a responsabilităţii sociale, etc.
2. Design-ul metodologic
Design-ul instrucţional în procesul psihoeducaţional depăşeşte schema behavioristă în care
interesează doar intrarea şi ieşirea din sistemul educaţional (Stimul → Organism → Reacţie)
luând în considerare şi ceea ce se întâmplă între aceste elemente componente (procese,
mecanisme, substrat etc.). Referindu-se la strategia didactică în activităţile motrice, D. Colibaba-
Evuleţ şi I. Bota (1999) apreciază că aceasta se angajează în permanenţă pe traseul:
obiective instrucţionale → resurse → conţinutul programei de instruire → “3M” (metode,
mijloace, materiale) → combinarea optimă a celor a “3M” → planificare → aplicare în
practică → forme organizatorice de pregătire → evaluare → corectare prin feed-back.
Metode şi tehnici de cercetare
Dintre metodele de cercetare utilizate amintesc: studiul literaturii de specialitate, metoda
observaţiei, metoda chestionarului, metoda sociometrică, metoda studiului de caz, metoda testelor,
metoda înregistrării randamentului în joc, metoda experimentului, metode de învăţare şi procedee
metodice adaptabile acţiunilor de joc, în handbal, metode statistico-matematice, metoda grafică.
22
Probe de control
Probe tehnice pentru jucătorii de câmp: dribling în linie dreaptă pe 30 m, dribling printre
jaloane pe 30 m, pase azvârlite sau împinse, de deasupra umărului în 30”, aruncarea mingii de
handbal la punct fix, aruncarea mingii de handbal la distanţă cu elan de 3 paşi, traseu tehnic.
Probe tehnice pentru portari: fandări stânga – dreapta în 30”, deplasare stânga-dreapta şi
simularea respingerii mingii cu braţele 30”; respingerea cu un singur braţ a mingilor aruncate la
colţul de sus ale porţii, alternativ stânga–dreapta; respingerea, concomitentă, cu piciorul şi braţul a
mingiilor aruncate la colţul de jos al porţii, stânga–dreapta.
3. Priorităţi metodice privind învăţarea acţiunilor specifice handbalului
Consider că procesul de valorificare a inteligenţei motrice în cadrul acţiunilor tehnico–
tactice în viitor va trebui să constituie o preocupare permanentă a specialiştilor din domeniul
handbalului şi nu numai. Aceasta deoarece tehnica jocului se înnoieşte neîncetat, iar educarea
acestei aptitudini a jucătorilor poate constitui un atu în eficientizarea jocului.
Specialiştii domeniului caută să creeze noi modele superioare celor actuale, care reclamă
modificări în concordanţă cu noile tendinţe evolutive ale educării şi instruirii tinerilor jucători de
handbal. Valorificarea potenţialului biomotric şi tehnic al fiecărui jucător de handbal prin
efectuarea unor acţiuni tehnico–tactice individuale sau colective, credem că poate constitui un
element important în obţinerea succesului, în creşterea spectaculozităţii şi tehnicităţii jocului.
4. Sisteme de acţionare specifice jocului de handbal utilizate la nivelul juniorilor
Analiza continuităţii şi finalităţii activităţii de educaţie fizică şi sport din punctul de vedere
al achiziţiilor comportamentale şi al acumulărilor trebuie să ţină cont de o serie de factori, care au
la bază caracterul stadial al dezvoltării personalităţii umane şi să găsească soluţii de rezolvare
pentru probleme psihopedagogice, cum ar fi:
- menţinerea unei stări optime de sănătate se realizează pe baza practicării sistematice a
exerciţiilor fizice şi nu practicându-le sporadic sau ocazional.
- educaţia fizică şcolară presupune o activitate continuă;
- procesele de adaptare a organismului la efort se desfăşoară în timp;
- dezvoltarea/educarea calităţilor motrice se face în funcţie de gradul de condiţionare
genetică a acestora şi de particularităţile dezvoltării stadiale a subiecţilor;
- achiziţiile se fac treptat, în funcţie de etapa de dezvoltare şi de capacitatea subiectului;
23
- practicarea exerciţiilor fizice optimizează şi reglează capacitatea de muncă şi viaţă;
- practicarea exerciţiilor fizice de către persoanele mature reprezintă exemple pentru tineri;
- activitatea de educaţie fizică şi practicarea exerciţiilor fizice, sistematic, de-a lungul
întregii vieţii are implicaţii majore şi în sfera socială.
Concluzionând, se poate afirma că educaţia fizică este o activitate cu caracter permanent,
desfăşurată continuu, cu efecte pozitive atât în planul devenirii personalităţii umane, cât şi al
eficienţei activităţilor socio-profesionale desfăşurate.
Exerciţiile specifice handbalului, au fost selectate şi adaptate, astfel încât ele să determine
o eficientizare a acţiunilor specifice jocului în atac, cât şi cele specifice jucătorului portar.
5. Investigarea şi măsurarea comportamentului motric
Cunoaşterea ştiinţifică în educaţie fizică şi sport
Cunoaşterea se prezintă ca o relaţie între subiect şi obiect, ca asimilare şi reconstrucţie
informaţională a lumii obiective de către subiectul cunoscător (M. Epuran, 2005). Cunoaşterea
ştiinţifică se deosebeşte de cunoaşterea comună prin caracterul de adevăr, fundamentare ştiinţifică
şi verificabilitate.
Cercetarea calitativă în activităţile motrice
În cercetarea calitativă, obiectele de studiu sunt de cele mai multe ori dinamice şi
complexe. Modelizarea devine o metodă deosebit de utilă în cercetare pentru a face inteligibile
fenomene care ar fi greu de înţeles printre multitudinea de elemente ce compun viaţa reală.
Modelelul de analiză avut în vedere este cel al H.C. ROM-CRI Braşov, campioană
naţională în anii 2008 şi 2009 şi care a promovat în ultimkii 4 ani un număr de 5 sportivi la
loturile naţionale ale României.
Validarea metodelor calitative
Validarea conceptelor, ipotezelor şi testelor este operaţia obligatorie care se întreprinde
pentru verificarea măsurării în care acestea corespund datelor empirice, probându-se validitatea
lor. Validarea se aplică entităţilor teoretice complexe cum sunt teoriile, modelele, conceptele,
testele etc.
Verificarea se aplică ipotezelor şi enunţurilor. Kirkendall (1987) prezintă trei condiţii
pentru selectarea şi construirea testelor, şi anume: validitate ; încredere şi obiectivitate.
24
Măsurarea capacităţii de performanţă
Determinarea capacităţii motrice nu constă numai în raportarea performanţelor motrice
individuale la norme prestabilite, ci şi relaţia de interdependenţă care se stabileşte între diferitele
componente ale acestei aptitudini (viteza, precizia, puterea, tipul morfologic etc.).
Direct dependentă de capacitatea motrică este performanţa motrică, care reprezintă
rezultatul efectuării unei acţiuni motrice şi care poate fi evaluată în mod obiectiv.
Măsurări în domeniul cognitiv şi afectiv
În sistemele de educaţie fizică şi sportivă evoluate sunt luate în considerare, alături de
obiectivele psihomotrice, obiectivele de ordin cognitiv şi afectiv, atât în privinţa operaţionalizării
lor, cât şi în privinţa evaluării. Măsurarea în domeniul cognitiv urmăreşte obiectivizarea nivelului:
cunoştinţelor, înţelegerii, posibilităţii de aplicare a cunoştinţelor, capacităţii de analiză şi sinteză,
capacităţii de evaluare... toate raportate la obiectivele stabilite pentru diferitele activităţi corporale.
Măsurarea în domeniul afectiv urmăreşte atitudinile sau capacităţile de: receptare a
valorilor, răspuns (comportament), valorizare, generalizare.
În sportul de performanţă se întrepătrund aspectele afective, cognitive şi motorii ale
aptitudinilor şi chiar dacă, în general, se accentuează îndeosebi latura afectivă a atitudinii,
trebuiesc luate în considerare şi celelalte aspecte.
25
CAPITOLUL IV
REZULTATE, COMENTARII, INTERPRETĂRI
1. Selecţia şi iniţierea într-o ramură de sport
Tendinţa generală, pe plan mondial, este scăderea accentuată a vârstei la care se începe
practicarea sportului de performanţă. Un debut timpuriu în sportul de performanţă presupune o
specializare timpurie şi implicit eforturi deosebite din partea sportivului, nu numai de natură
fizică (organismul are capacitatea de a se regenera), ci şi de natură psihică.
Lăsând la o parte aceste aspecte limitative, rămâne întrebarea la ce vârstă trebuie să
înceapă specializarea unui viitor sportiv de performanţă? Citându-l pe profesorul A. Dragnea,
răspunsul este că specializarea trebuie să se producă cât de târziu este necesar.
Un alt aspect al activităţilor de selecţie este legat de sistemul de eliminare a subiecţilor, în
faza iniţială, care par a nu avea aptitudinile necesare. Este recomandat ca acei copii care nu
îndeplinesc în totalitate cerinţele modelului de selecţie, dar au însuşiri remarcabile în anumite
direcţii, să fie acceptaţi, urmăriţi şi îndrumaţi în continuare.
Selecţia iniţială la clubul H.C. ROM-CRI Braşov s-a efectuat la vârsta de 9–10 ani,
parcurgând o perioadă de iniţiere generală timpurie de 2 ani şi de iniţiere specifică în jocul de
handbal de 2-3 ani.
Numărul copiilor avuţi la dispoziţie în momentul selecţiei iniţiale a fost mai are
(aproximativ 40), dar din motive ce ţin de situaţia lor şcolară, aptitudinile pentru sportul de
performanţă decizia părinţilor sau alte motive, la unii dintre copii s-a renunţat sau au fost
îndrumaţi spre alte discipline sportive.
Fig. nr. 28 Ponderea copiilor selectionaţi si a celor care au abandonat sportul
copii selectionati
motive scolare
lipsa aptitudinilor
indrumati spre alte
sporturi
26
Sintetizând cele prezentate până acum, referitor la modelul de selecţie a viitorilor sportivi
de performanţă, se desprind următoarele idei de bază:
- selecţia este o activitate de depistare a copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea
sportului, fiind un proces continuu şi dinamic.
- modelul de selecţie are ca element de referinţă modelul sportivului de înaltă performanţă;
- are elemente de structură difernţiate pe ramuri de sport;
- modelul de selecţie este un model intermediar făcând legătura cu celelate modele de
pregătire de la nivelul juniorilor, iar ulterior al sportivului de înaltă performanţă;
- modelul de selecţie are un rol organizatorico-metodic bine definit, deoarece de calitatea
tinerilor selecţionaţi vor depinde performanţele pe care aceştia le vor obţine ulterior;
- modelul de selecţie în jocurile sportive, dar şi la disciplinele sportive care se bazează pe
lucrul în echipă, este format din : modelul general de selecţie şi modelul specific postului
pe care sportivul îl va ocupa în echipă.
Concluzii preliminare
Creşterea ponderii pregătirii psihomotrice în procesul general de pregătire, prin forme şi
mijloace adecvate, oferă posibilitatea unei pregătiri temeinice a viitorilor sportivi de performanţă.
La nivelul grupului experimental s-a reuşit asigurarea unui climat pozitiv de grup, care să
permită schimbul unor informaţii utile, depăşirea momentelor critice şi menţinerea unui tonus
psihic ridicat în pregătire.
In urma susţinerii probelor de control de către cele două eşantioane, precum şi în urma
experimentării variabilei independente asupra eşantionului experimental, apreciez că s-a constatat
o îmbunătăţire semnificativă a performanţelor.
2. Pregătirea într-o ramură de sport
În practica sportivă pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii se utilizează strategii de
simplificare (Meusel, 1976) care vizează reducerea suprasolicitărilor coordinative, condiţionale
sau senzoriale care pot apărea pe timpul execuţiei. Simplificările în execuţie vizează (Roth, 1991,
citat de Schnabel, Harre, Borde, 1998, A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002):
- scurtarea programului pe verticală (ex.: elan de trei paşi la săritura în lungime);
- scurtarea programului pe orizontală (izolarea unor mişcări);
- modificarea parametrilor (materiale mai uşoare sau materiale ajutătoare);
- constanţa situaţiei (ex.: pase standardizate);
27
- reducerea solicitării multiple (simplificarea obiectivelor, diminuarea contactului cu adversarul).
Parcurgerea etapelor învăţării tehnicii presupune raportarea permanentă a execuţiei la
model, feed-back-ul realizându-se în trei faze: faza premotrică, faza motrică, faza postmotrică.
Învăţarea tehnicii sportive nu se desfăşoară linear, ascendent, ci după o curbă discontinuă,
caracterizată de unele ascendenţe şi platouri (I. T. Otovanesian, 1971, citat de A. Dragnea, 2002).
Specialiştii din domeniul antrenamentului sportiv apreciază că viitorul va aparţine
tehnicienilor şi sportivilor apţi să creeze noi modele, superioare celor prezente, care favorizează
crearea unor structuri motrice deosebit de eficiente pentru obţinerea succesului (stilul).
Traseul tehnic conceput pentru aprecierea nivelului de însuşire a unor acţiuni specifice
jocului de handbal apreciem că este relevant pentru confirmarea ipotezelor cercetării, prin
rezultatele obţinute de grupa experiment.
3. Personalitatea antrenorului
Sportivii îşi doresc să fie mai mult implicaţi în procesul de elaborare a strategiei de
pregătire, foarte mulţi dintre aceştia considerând ca fiind utilă consultarea lor. Relaţia dintre
antrenor şi sportiv este fundamentul procesului de pregătire, fiind determinată de scopul comun,
performanţa.
Şt.Tüdös, 2000, aprecia: comunicarea dintre antrenor şi sportiv este o comunicare totală
şi permanentă, informaţională, emoţională (energetică), realizată spaţio-temporal obiectiv
(extern) şi subiectiv (intern).
Din analiza rezultatelor deduc o dorinţă de perfecţionare a pregătirii, o implicare mai mare
a antrenorului în diversificarea mijloacelor de antrenament, dar şi conştientizarea de către sportivi
a faptului că antrenamentul sportiv are un rol important în formarea lor. Antrenorii îndeplinesc şi
funcţia de pedagog în cadrul procesului de instruire şi educare, dar pot îndeplini şi rolul de coach,
în special la nivelul copiilor şi juniorilor, echipele interdisciplinare utilizându-se cu preponderenţă
în sportul de înaltă performanţă.
Sintetizând, în concepţia modernă, rolul conducătorului procesului instructiv-educativ, în
domeniul activităţilor sportive, se înscrie pe axa:
ASISTENTA – INTERVENTIE – CONSULTARE - EVALUARE
În cadrul cercetării metoda studiului de caz a fost aplicată pentru a găsi soluţiile de
rezolvare a unei probleme atipice şi care presupunea metode speciale de rezolvare. Studiul de caz
viza obţinerea de informaţii referitoare la modelarea concursului în condiţii de relaxare profundă.
28
Se poate concluziona că antrenorii au avut capacitatea necesară de a înţelege starea de
încordare şi nesiguranţă a sportivilor. Au acţionat în sensul responsabilizării acestora dându-le
credit în demersurile lor de a-şi planifica singuri conţinutul antrenamentelor, scăzând astfel starea
de încordare apărută şi dînd o mai mare siguranţă şi linişte sportivilor.
4. Personalitatea sportivilor
Cunoaşterea personalităţii sportivilor reprezintă un element ajutător deosebit de important
pentru profesori şi antrenori, mai ales în activitatea de selecţie a sportivilor. Există subiecţi umani
cu o dotare fizică deosebită, cu date antropometrice remarcabile, dar care au clacat într-un
domeniu de activitate sau altul datorită unor probleme care ţin de trăsăturile de personalitate.
În activitatea sportivă determinant pentru prognozarea rezultatelor, pentru programarea şi
planificarea antrenamentului este cunoaşterea personalităţii sportivului.
Conform teoriei lui Ajzen şi Fishbein, 1980, citaţi de A. Dragnea şi Mate-Teodorescu,
2002, există trei factori care influenţează participarea şi implicarea copiilor în practicarea
sportului: atitudinea generală faţă de practicarea unui sport; atitudinea particulară faţă de sportul
respectiv; dezirabilitatea socială percepută, care caracterizează sportul ce se doreşte a fi practicat.
5. Formarea deprinderilor şi abilităţilor. Rezultate în contextul psihoeducaţional
În centrul preocupărilor noastre s-au aflat pregătirea pentru competiţii a jucătorilor
specializaţi pe postul de inter, precum şi rolul acestora în angrenajul echipelor de înaltă
performanţă. Observaţiile mele, vizează acţiunile jucătorilor de la linia de 9 m, în faza de atac.
Am avut în vedere faptul că în condiţiile actuale ale jocului de handbal, desfăşurat în mare
viteză, în permanentă criză de timp şi de spaţiu, rolul acestora a crescut exponenţial. În condiţiile
în care apărările sunt tot mai compacte şi agresive a apărut ca o necesitate de prim rang finalizarea
aţiunilor de atac de la distanţă şi mare distanţă.
Plecînd de la această premisă concepţia de joc în atac la echipa pe care o antrenez se
bazează tocmai pe acest lucru - finalizarea acţiunilor de atac prin aruncări de la distanţă şi în plan
secundar, angajarea pivoţilor şi a extremelor.
Eficienţa concepţiei de joc este demonstrată de faptul că în jocurile din campionat am avut
o medie de peste 33 goluri/meci, din care mai mult de 65% au fost înscrise de jucătorii de la linia
de 9 m. Acest lucru a fost posibil datorită pregătirii generale pe care am făcut-o în perioadele de
pregătire, dar mai ales pregătirii specifice din etapa precompetiţională şi perioada competiţională.
29
Din analiza generală a fişelor de observaţie pentru portari se pot desprinde următoarele
concluzii:
- randamentul celor trei portari utilizaţi în liga campionilor a fost foarte bun, lucru ce a permis
echipei atingerea fazelor superioare ale competiţiei;
- colaborarea foarte bună dintre jucătorii din apărare şi portar (de regulă, Alexandru Kuncz sau
Alexandru Pandelea) în privinţa asigurării culoarelor de aruncare, a permis recuperarea cu
rapiditate a unui număr semnificativ de mingi şi declanşarea contraatacului.
- de asemenea, trebuie să menţionez faptul că fişele de observaţie prezentate, şi multe altele pe
care nu le-am prezentat în această lucrare, reprezintă instrumente de lucru operative, care ne
ajută în analiza critică a jocurilor disputate şi pregătirea corespunzătoare a jocurilor următoare.
30
31
CONCLUZII. PROPUNERI DE IMPLEMENTARE.
Cercetarea care a stat la baza elaborării acestei lucrări a urmărit aprofundarea problematicii
dezvoltării aptitudinilor psihomotrice a viitorilor sportivi de performanţă, precum şi depistarea şi
valorificarea inteligenţei motrice.
Din analiza critică a observaţiilor făcute pe parcursul desfăşurării procesului instructiv-
educativ, precum şi jocurilor de campionat se pot desprinde următoarele concluzii:
- concepţia de pregătire şi joc adoptată de colectivul de tehnicieni s-a dovedit a fi viabilă,
ajungând în fiecare an în fazele superioare ale competiţiei;
- capacitatea de anticipare a acţiunilor adversarilor a crescut, precum şi capacitatea de a-i
surprinde pe aceştia prin acţiuni imprevizibile;
- forţa de atac a echipei este dată de valoarea şi eficienţa jucătorilor de la linia de 9 m, care
sunt puşi în valoare de jucătorii de la semicerc;
- la echipele de top din handbalul mondial, jocul în atac se bazează pe forţa de aruncare a
interilor şi capacitatea acestora de a colabora cu jucătorii de la semicerc;
- randamentul celor trei portari utilizaţi în campionat a fost foarte bun, lucru ce a permis
echipei atingerea fazelor superioare ale competiţiei;
- colaborarea foarte bună dintre jucătorii din apărare şi portar în privinţa asigurării
culoarelor de aruncare, au permis recuperarea cu rapiditate a unui număr semnificativ de mingi şi
să declanşeze contraatacul.
- de asemenea, trebuie să menţionez faptul că fişele de observaţie prezentate, şi multe altele
pe care nu le-am prezentat în această lucrare, reprezintă instrumente de lucru operative, care ne
ajută în analiza critică a jocurilor disputate, precum şi în pregătirea corespunzătoare a jocurilor.
Creşterea ponderii pregătirii psihomotrice în procesul general de pregătire, prin forme şi
mijloace adecvate, oferă posibilitatea unei pregătiri temeinice a viitorilor sportivi de performanţă.
La nivelul grupului experimental s-a reuşit asigurarea unui climat pozitiv de grup, care să
permită schimbul unor informaţii utile, depăşirea momentelor critice şi menţinerea unui tonus
psihic ridicat în pregătire.
Scopul probelor şi normelor de control a fost verificarea eficienţei programului de
pregătire, aplicat antrenament şi în competiţiile la care am participat.
Indicatorii statistici utilizaţi au permis obţinerea unor rezultate valide şi semnificative pe
baza cărora am desprins concluzii ce vor putea fi implementate în activitatea practică.
32
Chestionarele aplicate mi-au permis să obţin informaţii importante cu privire la anumite
laturi ale personalităţii sportivilor, dar şi modul cum aceştia percep relaţia cu antrenorii în
procesul psihoeducaţional şi mai ales în competiţii.
Studiile de caz au confirmat faptul că sportivii au capacitatea de a se autoorganiza, de a lua
decizii în situaţii limită şi că există premise reale pentru creşterea capacităţii lor de performanţă.
In urma susţinerii probelor de control de către cele două eşantioane, precum şi în urma
experimentării variabilei independente asupra eşantionului experimental, apreciez că s-a constatat
o îmbunătăţire semnificativă a performanţelor.
Avînd în vedere cele prezentate apreciez că ipotezele cercetătrii s-au confirmat, validînd
astfel strategiile educaţionale care vizează identificarea şi valorificarea aptitudinilor psihomotrice
şi a inteligenţei motrice în procesul psihoeducaţional.
PROPUNERI DE IMPLEMENTARE
Lucrarea se doreşte a fi atât o încercare de clarificare a problematicii psihomotricităţii, cât şi
a condiţionărilor existente între activitatea corporală, inteligenţa generală şi inteligenţa motrică.
De asemenea, avansează o încercare de precizare a conţinutului, rolului, locului şi modului
în care inteligenţa motrică poate fi valorificată, din mai multe puncte de vedere:
- teoretic: sistematizarea şi armonizarea opiniilor divergente; nivelul la care
psihomotricitatea este implicată în activitatea motrică; structura elementelor cointegrate, locul şi
rolul inteligenţei motrice în practica sportivă.
- metodologic: elaborarea unor strategii didactice de depistare, formare, dezvoltare şi
aplicare în practică a expresiilor inteligenţei motrice.
- practic: implementarea în procesul instructiv-educativ a unor sisteme de acţionare eficiente
pentru educarea/dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice, în general, şi a inteligenţei motrice, în
special, instrumentele necesare depistării, măsurării şi evaluării acestora.
Finalitatea acestui demers constă în a oferi perspective noi în abordarea problematicii
psihomotricităţii. Domeniile în care îşi găsesc aplicabilitatea demersurile teoretice, metodologice
şi practice acoperă o plajă largă din aria psihoeducaţională:
- educaţia fizică/sportul şcolar: perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice,
dezvoltarea armonioasă a organismului, formarea deprinderilor de practicare sistematică a
exerciţiului fizic şi, nu în ultimul rând, baza de selecţie pentru sportul de perfomanţă.
33
- sportul pentru toţi: asigurarea unui mod sănătos de viaţă, dezvoltare fizică, integrare
socială mai uşoară.
- sportul adaptat: recuperare psihomotorie, dezvoltarea sentimentului de plenitudine,
integrare socială, îmbunătaţirea imaginii de sine.
- sportul de performanţă: dezvoltarea personalitaţii în ansamblul ei, satisfacerea nevoii de
întrecere, maximizarea performanţelor.
Având în vedere dinamica şi complexitatea în continuă creştere a fenomenului
psihoeducaţional, dar şi necesitatea perfecţionării şi actualizării pregătirii personalului didactic
apreciez ca fiind necesare şi utile:
- dublarea învăţării predominant motrice cu învăţarea inteligent motrică, în procesul
instructiv-educativ, pentru evitarea standardizării excesive a mişcărilor;
- demararea unui Program de dezvoltare şi valorificare a inteligenţei motrice – mai ales la
nivelul populaţiei şcolare din ciclul gimnazial, care să ofere informaţiile minime necesare
pentru optimizarea procesului psihoeducaţional;
- elaborarea unei lucrări teoretico-metodice cu tema: Depistarea şi valorificarea inteligenţei
motrice în activităţile corporale.
- înfiinţarea unor centre de excelenţă - pe lângă facultăţile de profil, centre de cercetare,
mari cluburi sportive etc.- în care să fie angrenaţi pe lângă tineri cu aptitudini psihomotrice
deosebite şi specialişti cu disponibilităţi pentru munca de selecţie, educare/dezvoltare şi
valorificare a potenţialului psihomotric în diferite domenii de activitate.
În CONCLUZIE apreciez că lucrarea poate contribui la perfecţionarea Teoriei şi Metodicii
Educaţiei Fizice şi Sportului şi a Teoriei şi Metodicii Antrenamentului sportiv, la optimizarea
procesului de selecţie şi instruire în sportul de performanţă, prin includerea în structura lor a
aprecierii şi valorificării inteligenţei motrice.
Aprofundarea temei oferă o şansă de a cunoaşte şi alte realităţi ale teoriei activităţilor
motrice, care de mult timp îşi caută o identitate proprie în sfera ştiinţei, luând în considerare
evoluţia umană în complexitatea ei bio-psiho-socială, dar şi evoluţia societăţii.
Apreciez că este momentul ca psihomotricitatea să-şi rezolve propriile probleme:
sintetizând, armonizând, generalizând şi interpretând, fără a neglija cunoştinţele consacrate
rezultate din analiza altor ştiinţe.
34
35
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI ŞI ARTICOLE
1. ALLPORT, G. (1991). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică.
2. AUBERT, E., ALBARET, J.M. (2001). Veillissement et psychomotricité. Marseille:
Édition SOLAL.
3. BĂDĂU, D., PARASCHIV, F. (2007). Jocuri sportive-teorie şi metodică. Braşov: Editura
Universităţii Transilvania.
4. BINGHAM, W. (1992). Aptitudes and aptitude testiny. New York and London: Harper
Brothers Publishers.
5. BLOOM, B.S. (1979). Taxonomy of Educational Objectifs. New York: David McKay
Company Inc.
6. BLOSSIER, P. (2002) . Le corps en jeu. Marseille: Édition SOLAL.
7. BONTAŞ, I. (2001). Pedagogie. Bucureşti: Editura ALL.
8. CARRAZE, J. (1999). Les troubles psychomoteurs. Marseille: Édition SOLAL.
9. CÂRSTEA, G.(1997). Educaţia Fizică-bazele teoriei şi metodicii. Bucureşti: ANEFS.
10. CERGHIT, I.(1997). Metode de învăţare. Bucureşti: Editura Didactica şi Pedagogica-RA.
11. CIHAIDZE, V. (1970). Ob uprovlenii dvijeniiami celoveka. Moskva: Fizikultura i Sport.
12. CIOLAN, L. (2008). Metodologia cercetării educaţionale. Bucureşti: PIR, MECTS.
13. CLAPAREDE, E. (1929). Comment diagnostiquer les aptitudes chez ecolieur. Paris:
Édition Flamarion.
14. CRATTY, B. (1979). Motricidad y Psiquismo en la education y el deporte. Asociacion
Canaria de psicologia del deporte.
15. DAINTY, D.A., NORMAN, R.W. (1987). Standardizing Biomechanical Testing in Sport.
Champaign, Illinois: Human Kinetics Publishers.
16. DE LANDSHEERE, G. (1995). Istoria universală a pedagogiei experimentale. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică R.A.
17. DRAGNEA, A., MATE-TEODORESCU, SILVIA (2002). Teoria sportului. Bucureşti:
Editura FEST.
18. EPURAN, M. (2005). Metodologia cercetării activităţilor corporale. Bucureşti: Editura
RENNAISANCE.
36
19. EPURAN, M. (2005). Elemente de psihosociologia activităţilor corporale - sporturi,
jocuri. Bucureşti: Editura RENNAISANCE.
20. EPURAN, M. (1994). Metodologia activităţilor corporale. Bucureşti: A.N.E.F.S.
21. EPURAN, M., HORGHIDAN, V. (1994). Psihologia educaţiei fizice. Bucureşti:
A.N.E.F.S.
22. FAMOSE, J.P., DURAND, M. (1988). Aptitude et performance motrice. Paris: Édition
Revué.
23. FAMOSE, J.P. (1990). Aprenttisage moteur et dificulté de la tâche. Paris: I.N.S.E.P.
24. GARDNER, H. (2003). Multiple intelligences after Twenty Years. Invited Address,
American Educational Research Associaton.
25. GARDNER, H. (1983). Frames of Mind (The theory of multiple intelligences). New York:
Basic Books.
26. GOLEMAN, D. (2001). Inteligenţa emoţională. Bucureşti: Editura Curtea Veche.
27. HIRTZ, P. (1991). Testul de motricitate sportivă în diagnosticarea calităţilor de
coordonare. Bucureşti: C.C.P.S., S.D.P. 312.
28. HORGHIDAN, VALENTINA (1997). Metode de psihodiagnostic. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică R.A.
29. HORGHIDAN, VALENTINA (1998). Problematica psihomotricităţii. Note de curs
master, Bucureşti: A.N.E.F.S.
30. KELLER, I. (1989). Les aptitudes motrices. Paris: Maison d’édition Vigot.
31. LAZARO, A. (2000). Nuevos experencios en education psicomotriz. Zaragoza: Mira
editores.
32. LIEURY, A. (1990). Manual de psihologie generală. Paris: Maison d’édition Bordas.
33. MUCCHIELLI, A (2002). Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale.
Iaşi: Editura Polirom.
34. NEACŞU, I. (2012). Conexiuni între inteligenţa psihomotrică şi cea socioemoţională în
domeniul sportiv. Sesiunea ştiinţifică cu participare internaţională ″Actualităţi, tendinţe şi
creativitate în ştiinţele motricităţii umane″. Universitatea Spiru Haret, F.E.F.S., Bucureşti.
35. NEACŞU, I. (2010). Motor Intelligence-sinergy betwen methaphor, motor learningand the
pattern of flexible open structure. Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice
″Current and Future Trends of Psichomotor Activities in the European Context″.
37
Universitatea din Bucureşti, Department of Physical Education and Sport. Bucureşti, 10
decembrie 2010.
36. NEACŞU, I. (coord.,1997). Şcoala românească în pragul mileniului III. Bucureşti:
Editura Paideia.
37. NEACŞU, I. (1990). Instruire şi învăţare. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
38. NEACŞU, I. (1990). Metode şi tehnici de învăţare. Bucureşti: Editura Militară.
39. PANŢURU S. (2005). Teoria educaţiei. Braşov: Editura Universităţii Transilvania.
40. PANŢURU S., VOINEA M. (2006). Psihologia educaţiei. Sibiu: Editura Universităţii
″Lucian Blaga″.
41. PARASCHIV, F. şi colaboratorii (2011). Study regarding the physical and psyhical
recover of sportsman and their recuperation. 2nd
International Conference on Psychiatry
and Psychoterapy, Recent Research in Modern Medicine, University of Cambridge, UK,
February 23-25, 2011.
42. PARASCHIV, F. şi colaboratorii (2010). Artificial intelligence (AI) in sports. Proceedings
of the 9th WSEAS International Conference on ARTIFICIAL INTELLIGENCE,
KNOWLWDGE ENGINEERING and DATA BASES (AIKED '10), University of
Cambridge, UK, February 20-22, 2010.
43. PARASCHIV, F. şi colaboratorii (2010). Level determination of space orientation
depending on manual laterality and using artificial inteligence technique. Proceedings of
the 9th WSEAS International Conference on ARTIFICIAL INTELLIGENCE,
KNOWLWDGE ENGINEERING and DATA BASES (AIKED '10), University of
Cambridge, UK, February 20-22, 2010.
44. PARASCHIV, F. (2009). High-performance Sport and Creativity. Belgrad, Serbia:
Congres FISU.
45. PARASCHIV, F. (2009). Psychological training and informational adjustment in sports.
Belgrad, Serbia: Congres FISU.
46. PARASCHIV, F. (2006). Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Braşov : Editura
OMNIA UNI SAST.
47. PARASCHIV, F. (2005). Practică de turism şi orientare – bazele teoriei şi metodicii.
Editura OMNIA UNI SAST.
48. PARLEBAS, P. (1996). Activité physique et éducation motrice. Paris: Revue E.P.S.
38
49. PĂUN, E., POTOLEA D. (2002). Pedagogie. Fundamente teoretice şi demersuri
aplicative. Iaşi: Editura Polirom.
50. PIAGET, J. (1975). Psihologia inteligenţei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
51. PIAGET, J. (1982). Psihologie şi pedagogie. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
52. POPESCU-NEVEANU, P., ZLATE, M., CREŢU, T. (1996). Psihologie. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.
53. POTOLEA D., NEACŞU I., IUCU R. B., PÂNIŞOARĂ I-O. (2008). Pregătire
psihopedagogică (manual pentru defginitivat şi gradul didactic II). Iaşi: Editura Polirom.
54. POTOLEA D., coord. cu PĂUN E. (2002). Pedagogie. Fundamentări teoretice şi
demersuri aplicative. Iaşi: Editura Polirom.
55. RATEAU, P. (2004). Metodele statistice şi experimentale în ştiinţele umane. Iaşi: Editura
Polirom.
56. STERNBERG, R.J. (2000). Handbook of intelligence. 2nd
ed. Cambridge, U.K.:
Cambridge University Press.
57. THOMAS, R., ACLACHE, J. P., KELLER, J. (1985). Aptitudini motrice – structură şi
evaluare. Bucureşti: Editura SDP.
58. TUDOR, V. (2005). Măsurare şi evaluare în educaţie fizică şi sport. Buzău: Editura
ALFA.
59. TUDÖS, ŞT. (2000). Criterii psihologice în fundamentarea pregătirii sportive. Bucureşti:
Editura Paideia.
60. WEINECK, J. (1994). Entreinmento optimo. Barcelona: Editorial Hispano Europea, S.A.
61. WEINECK, J. (1992). Biologie du sport. vol.I-II, Paris: Maison d’édition Vigot.
62. YIN, R.K. (2005). Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor. Iaşi: Editura
Polirom.
63. ZAPAN, GH. (1984). Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
64. ZLATE, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi: Editura Polirom.
65. *** (2004). Teste fizice şi psihomotrice. Bucureşti: Institutul Naţional pentru Sport, B.A.
nr. 4/2004.
REVISTE ON LINE
1. Atletics Insight (www.athleticinsight.com)
39
2. Coaching Science Abstracts (www.coachsci.com)
3. Emotional intelligence in sport and play (www.utas.edu.au)
4. Human Kinetic Publischers, Champaign, Illinois, USA(www.rohan.sdsu.)
5. Tovira (Facultatea de Ştiinţele Educaţiei Cadiz, ES www.uca.es).
6. Les difficultés d’apprentisage (Université d’Ottawa,www.cpa.ca/science)
SITE-URI SPECIALIZATE
1. www.unige.ch (Jean Piaget)
2. www.americanscientist.org
3. www.ciberaroba.com (What is psyhomotricity ?)
4. www.psyhomot.com (information from Italy)
5. www.matt-sport.com (M.A.T.T. Sporting Goods, Rhytmic and Psyhic)
6. www.iberopsicomat.net (Iberoamericana University)
7. www.rohan.sdsu.edu/dept/coochsci (The Sport Psychologist)
8. www.hhp.ufl.edu/ess/grad/motrbeh1 (Motor Behavior Specialization - University of
Florida)
9. Universite libre de Bruxelles – Higher Institut of Physical Education and Kinesitherapy –
Laboratory of the Effort (www.ulb.ac.be)
10. www.achperconference.com (University of Tasmania, Launceston Campus – „Emotional
inteligence in sport and play”, 2002)
11. www.marinesco_sjogren.dk
12. www.uca.es (Universitatea Cadiz)
13. www.neuroscience_ibro.com
14. www.psycmot.ups_tlse.fr (Universitatea “Paul Sabatier” Toullouse)
15. www.terra.es/personal/psicomot
16. www.ac_poitiers.fr/eps/peda/famose
17. www.uqac.uquebec.ca/dse
18. www.tecfa.unige.ch
19. www.acelf.ca/revue
20. www.cesar.csm.drnl.gov/~touzet
40
ANEXE
Anexa nr. 1
CHESTIONAR nr.1
Chestionarul vizează anumite particularităţi ale relaţiei antrenor-sportiv în antrenament
şi în afara lui.
Anexa nr. 2
CHESTIONAR nr.2
Acest chestionar vizează experienţa la vârf a tinerilor sportivi şi a fost aplicat unui număr
de 20 subiecţi.
Anexa nr. 3
CHESTIONAR nr.3
Chestionarul vizează condiţia psihică a sportivului de performanţă (după Orlick şi Herrz, în
Psyching for Sport, 1986, citaţi de A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002).
Anexa nr. 4
CHESTIONAR nr. 4
Acest chestionar, POMS (Profile Of Mood States - Profil al stării psihice situaţionale),
elaborat de McNair şi Morgan, constituit din 65 de itemi, a vizat datele esenţiale referitoare la
profilul de personalitate al sportivilor.
Anexa nr. 5
CHESTIONARUL nr. 5
Obiectivul urmărit în investigaţie a fost determinarea relaţiilor interpersonale afectiv-
simpatetice care s-au stabilit între cei 16 jucători de camp ai echipei. În dreptul fiecărui subiect,
pe orizontală, apar alegerile exprimate, notate cu „+”, iar respingerile cu „-“ .
Anexa nr. 6
STUDIUL DE CAZ nr. 1
Vizează modelarea concursului în condiţii de relaxare profundă, iar situaţia
problematică era următoarea : echipă de handbal tânără, de mare perspectivă, se pregăteşte
pentru turneul final.
41
Anexa nr. 7
STUDIUL DE CAZ nr.2
Acest studiu de caz urmăreşte rezolvarea problemei referitoare la autoorganizarea
normativă a echipei de handbal juniori II.
Anexa nr. 8
STUDIUL DE CAZ nr.3
Redobândirea formei sportive de înaltă performanţă
Situaţia problematică: sportiv din lotul olimpic de perspectivă, 16 ani, situţie şcolară foarte
bună. După o serie deosebită de performanţe a intervenit un declin, resimţit mai ales pe plan
motivaţional, cu influenţe asupra performanţelor individuale şi ale echipei. Sceptic cu privire la
peformanţele viitoare.