REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT

EVALUĂRI NORMATIVE ŞI SOCIOLOGICE ALE

SISTEMULUI DE PROBAŢIUNE DIN ROMÂNIA

Coordonator:

Prof. univ. dr. Dan BANCIU

Doctorand:

Gabriel OANCEA

Probaţiunea se constituie într-o apariţie recentă în cadrul sistemului de justiţie

penală din România. Apărută la mijlocul anilor ’90, ca urmare a proceselor de

reformă instituţională, probaţiunea avea să cunoască un proces de transformare, de

extindere a atribuţiilor dar şi de încorporare a unor metode de lucru cu infractorii

dezvoltate (în special) în spaţiul anglo-saxon. Mai mult, probaţiunea pătrunde şi în

mediul academic, fiind create specializări mai ales în cadrul facultăţilor de asistenţă

socială, iar Noul cod penal prevede o serie de atribuţii extinse pentru actualele

servicii de probaţiune, încât putem considera că tratamentul sancţionator neprivativ

de libertate se va constitui într-o regulă, excepţia constituind-o aplicarea unei

pedepse custodiale.

În condiţiile în care, până în momentul de faţă, sistemul de probaţiune din

România nu a făcut obiectul unei evaluări extinse şi având în vedere importanţa din

ce în ce mai crescută a serviciilor de probaţiune, am considerat necesară realizarea

unei evaluări şi sistematizări a evoluţiei instituţiei probaţiunii în cadrul acestei teze de

doctorat.

Având în vedere faptul că atunci când abordăm probaţiunea ne plasăm (şi) în

domeniul sancţiunilor de drept penal, al pedepselor, primul capitol al tezei de

doctorat a fost centrat pe o serie de elemente de sociologie a pedepsei. În condiţiile

în care sancţiunea este o parte integrantă a oricărei norme juridice (alături de

1

ipoteză şi dispoziţie), indiferent de felul normei juridice (de drept public sau privat),

am urmărit în primul rând să subliniem specificul, dar mai ales funcţiile, sancţiunilor

de drept penal. Aşa cum a fost arătat în literatura de specialitate (Hudson, 2003;

Miethe & Lu, 2005) pedeapsa îndeplineşte cinci funcţii: de retribuire, incapacitare,

descurajare, reabilitare şi reparare.

Funcţia de retribuire este strâns legată de principiul proporţionalităţii pedepsei,

la baza acesteia aflându-se nu atât preocuparea ca prin pedeapsa aplicată

infractorului să fie tras un semnal şi pentru celelalte persoane cărora li se adresează

legea penală, cât dorinţa ca cel care a încălcat legea să primească ceea ce merită.

Tot legat de funcţia de retribuire se află principiul ca pedeapsa să fie proporţională

cu gravitatea infracţiunii, principiu care a stat la baza practicilor penale din Europa în

secolul XIX.

Funcţia de incapacitare urmăreşte să limiteze capacitatea fizică a unei

persoane de a comite acte deviante sau criminale. Din această perspectivă funcţia

mai sus menţionată se focalizează pe eliminarea oportunităţii unui individ de a mai

comite infracţiuni, prin aplicarea unor constrângeri la nivel fizic. Astfel, se consideră

că experienţa acestei constrângeri poate fi de natură a descuraja pe viitor dorinţa

unei persoane de a se implica în activităţi infracţionale. Incapacitarea a cunoscut

de-a lungul timpului o evoluţie constantă, evoluţie care avea să culmineze cu ceea

ce gânditorul francez Michel Foucault avea să numească naşterea închisorii

(Foucault, 2005).

Referitor la funcţia de descurajare, aceasta are la bază o concepţie utilitaristă

apărută în perioada Iluminismului (exponenţii fiind Cesare Beccaria şi Jeremy

Bentham), referitoare la comportamentul uman, în conformitate cu care, în acţiunile

lor, oamenii urmăresc maximizarea plăcerii şi minimizarea durerii (Melville,

Cochrane, & Marsh, 2004). Din aceasta perspectivă, oamenii decid să apeleze la un

comportament infracţional cu mai mare uşurinţă atunci când beneficiile care pot fi

obţinute sunt mult mai substanţiale decât riscurile la care se expun şi costurile

aferente. Aceste riscuri la care se pot expune sunt reprezentate, de exemplu, de

severitatea legii penale, care exercită o acţiune de descurajare faţă de cei care

doresc să încalce legea penală, dar şi de promptitudinea/celeritatea represiunii

penale.

2

În condiţiile în care probaţiunea (ca de altfel şi pedeapsa închisorii) au fost

legate încă de la apariţie de ideea reabilitării persoanelor aflate în conflict cu legea

penală am considerat necesar să alocăm un spaţiu mai consistent abordării funcţiei

de reabilitare a pedepsei. Referitor la această funcţie, ceea am urmărit să prezentăm

în cadrul acestei teze a fost evoluţia acestui concept, evoluţie care, mai ales în

ultimele decenii, a cunoscut o serie de mutaţii semnificative.

Apariţia reabilitării în spaţiul justiţiei penale, a fost legată de avântul pe care

cercetările în domeniul ştiinţelor socio-umane l-a cunoscut în perioada modernă şi

contemporană.

Comportamentul uman avea să constituie obiectul de studiu al psihologiei,

sociologiei sau criminologiei, iar studiile aveau să demonstreze faptul că, de cele mai

multe ori, la originea conduitei infracţionale se aflau o serie de probleme sociale,

educaţionale, de sănătate fizică sau psihică ori lipsa unor abilităţi de inter-

relaţionare.

În aceste condiţii, s-a plecat de la premisa conform căreia este posibilă

intervenţia la nivelul acestor probleme în vederea rezolvării lor, consecinţa

reprezentând-o scăderea riscului de recidivă pe care îl prezenta persoana

infractorului şi reintegrarea lui socială. Acest timp de abordare cauză-efect avea să

fie împrumutat din medicină şi avea să fie cunoscut şi sub denumirea de modelul

tratamentului.

Transpunerea în practică a funcţiei de reabilitare a pedepselor, a cunoscut o

evoluţie constantă, de la formele rudimentare practicate în secolele XVIII-XIX (axată

mai mult pe o perspectivă religioasă), ajungând-se la o abordare bazată pe

includerea în practicile corecţionale ale unor abordări specifice psihologiei, ştiinţelor

comportamentale, medicinii etc (Ward & Maruna, 2007; Bernfeld, Farrington, &

Leschied, 2001).

În condiţiile în care o serie de studii (Martinson, 1974) reliefau faptul că

programele de lucru cu infractorii aveau rezultate mai degrabă modeste, rata de

recidivă a infractorilor menţinându-se la rate crescute, idealul reabilitării avea să

cunoască un recul, manifestat prin apariţia curentului nothing works.

3

Acest recul este însoţit de o creştere a punitivităţii pedepselor (populist

punitivness, termen introdus de către criminologul Anthony Bottoms), caracterizată

în special prin sporirea cuantumului pedepselor sau înăsprirea condiţiilor de

executare a acestora, totul subsumat ideii de creştere a gradului de securitate

comunitară şi de creare a unei percepţii la nivelul opiniei publice conform căreia

guvernul este preocupat faţă de lupta împotriva infracţionalităţii (war on crime).

Cu toate acestea, am arătat faptul că, în ciuda acestor transformări, idealul

reabilitării nu dispare din practica corecţională, noile abordări punând accentul pe

riscul pe care infractorii îl prezintă, aliniindu-şi discursul şi practicile la preocupările

factorilor de decizie în domeniul politicilor penale, preocupaţi de realizarea unei

comunităţi sigure, lipsite de riscuri pentru cetăţeni. În aceste condiţii, conceptul de

reabilitare a început să se afle într-o relaţie din ce în ce mai strânsă cu noţiunea de

pedeapsă, viziunea care caracterizează perioada contemporană fiind aceea a

reabilitării ca obligaţie, sau mai mult, ca pedeapsă (Robinson, 2008).

De asemenea, în cadrul acestei secţiuni destinate funcţiei de reabilitare a

pedepsei am realizat o prezentare succintă a situaţiei din România. În teoria şi

practica sistemului penal din România termenul care a circumscris activităţile

centrate pe reabilitarea infractorului a fost acela de reeducare, termen care îşi face

apariţia după cel de-al doilea război mondial, în condiţiile instaurării regimului

comunist şi a utilizării închisorilor în represiunea opozanţilor acestui regim.

Modalităţile practice ale intervenţiei în vederea reeducării erau limitate, munca fiind

văzută ca principalul factor care poate contribui la resocializarea infractorului, aspect

întărit şi de prevederile art. 5 din Legea 23/1969 e executării pedepselor care

dispunea că reeducarea condamnaţilor se realizează prin muncă, condamnaţii fiind

obligaţi să presteze o muncă utilă pentru care sunt apţi. În aceste condiţii, în

literatura juridică a acelei perioade se specifica faptul că în condiţiile societăţii

socialiste munca reprezintă principalul factor de progres şi civilizaţie, de formare şi

dezvoltare a personalităţii umane(Turianu, 1984). Transformările de după 1989

aveau să îşi pună amprenta şi asupra practicilor corecţionale, viziunea reeducării

prin muncă fiind abandonată, locul acesteia fiind luat, treptat, de aceea a reintegrării

sociale a infractorilor.

4

Funcţia de reparare urmăreşte acoperirea prejudiciului produs prin infracţiune. În

cadrul tezei am făcut referire la modificările care au caracterizat şi această funcţie, în

special prin apariţia conceptului de justiţie restaurativă (Braithwaite, 1989) care îşi

propune mai mult decât o simplă repare materială a unui prejudiciu, urmărind să

implice în soluţionarea conflictului cu legea penală toate părţile, infractorul urmând

a-şi asuma responsabilitatea faţă de victimă şi de a identifica modalităţi de reparare

a prejudiciului cauzat prin activitatea sa infracţională.

De asemenea, în condiţiile în care apariţia probaţiunii este legată (şi) de slaba

performanţă a pedepsei închisorii în reabilitarea infractorilor şi a efectelor negative

produse de către această pedeapsă, în cadrul acestui capitol am considerat necesar

să prezentăm şi condiţiile care au caracterizat apariţia închisorii ca pedeapsă dar şi

să realizăm o prezentare exhaustivă a cercetărilor şi studiilor legate de impactul

negativ al pedepsei închisorii asupra deţinuţilor.

La baza demersului nostru s-a aflat lucrarea lui Michel Foucault ,,A supraveghea

şi a pedepsi” (Foucault, 2005), în care este analizată şi explicată apariţia închisorii

ca pedeapsă în sfera penalităţii.

Foucault avea să remarce că, începând cu secolul al XVIII-lea asistăm la un

proces de desfiinţare a torturilor, iar corpul condamnatului ca ţintă principală asupra

căruia era orientată pedeapsa dispare, după cum dispar şi supliciile publice care

însoţeau torturile, iar executarea pedepsei avea să devină partea cea mai ascunsă a

procesului penal. Locul călăului este luat de o serie de tehnicieni precum

supraveghetori, medici, preoţi, psihiatri, psihologi sau educatori, care îşi vor axa

demersurile asupra sufletului condamnatului.

Resorturile care au stat la originea acestei tranziţii au fost reprezentate de

trecerea la o justiţie mai subtilă, pe fondul avântului industrial şi social ce avea să

determine apariţia unor metode de control şi supraveghere mai eficiente.

Disciplinarea devine cuvântul cheie, iar aceasta avea să se extindă la nivelul întregii

societăţi prin intermediul şcolilor, unităţilor militare şi fabricilor care apar în această

perioadă.

Tot Foucault observă faptul că secolul XVIII este caracterizat şi printr-o turnură

în structura infracţiunilor comise, ţinta infracţiunilor începând să devină bunurile,

5

astfel încât creşte numărul furturilor şi tâlhăriilor, ceea ce determină revizuirea

sistemului de sancţiuni şi apariţia ideii de pedeapsă care să nu poată fi evitată.

Astfel, vechea economie a excesului care caracteriza pedeapsa este înlocuită

cu o economie a continuităţii şi permanenţei. La baza pedepsei trebuie să stea

raţionalitatea economică, raţionalitate care trebuie să prescrie tehnica potrivită de a

pedepsi şi de a măsura pedeapsa.

Pe acest fond începe o perioadă de reflecţie cu privire la crearea unui sistem

mai eficient de sancţionare, al cărui final va fi marcat de apariţia închisorii.

Prin apariţia închisorii, pedeapsa nu va mai orientată atât spre a pedepsi un

comportament anterior, ci va fi orientată spre viitor, pentru a putea bloca repetarea

actului criminal.

O pedeapsă nu va mai aplicată neapărat pentru a pedepsi o crimă ci pentru a

îndrepta un vinovat, astfel încât trebuie să cuprindă o tehnică de corecţie. Cât

priveşte modalitatea practică prin care se realizează acest lucru, Foucault

menţionează introducerea muncii obligatorii în penitenciar, instituirea unui program

inflexibil pentru deţinuţi dar şi exercitarea unei intense influenţe morale asupra

acestora prin punerea la dispoziţie de Biblii sau literatură religioasă şi organizarea de

ceremonii religioase.

Cu toate acestea, închisoarea este supusă unor critici care aveau să o

însoţească încă de la momentul apariţiei sale. Unele din aceste critici au fost

menţionate chiar de către Foucault în cartea sa. Astfel, închisoarea eşuează în

demersurile sale de reabilitare a persoanelor condamnate, iar eşecul se manifestă

prin apariţia delincventului, persoană marginalizată social, dar aflată sub controlul

autorităţilor pentru supravegherea mediilor interlope.

Alte efecte negative subliniate în literatura de specialitate se referă la impactul la

nivel psihologic caracterizat prin pierderea contactului cu mediul de suport,

incapacitatea persoanelor condamnate de a prelua controlul asupra vieţii lor la

momentul liberării din penitenciar mai ales după executarea unor pedepse custodiale

de lungă durată, sau dificultatea reintegrării profesionale ulterioare (James, Irwin, &

Kubrin, 2003). De asemenea, un alt efect negativ este reprezentat de stigmatizarea

6

fostului condamnat, acesta fiind etichetat ca puşcăriaş (termen cu puternice conotaţii

negative în mentalul colectiv), şi tratat ca un paria.

În aceste condiţii, un studiu derulat de către psihologul Philip Zimbardo în anii

’70 în cadrul universităţii Stanford, a permis cercetătorului să concluzioneze că

închisorile sunt locuri brutale care scot la lumină tot ceea ce este mai rău în fiinţa

umană. Departe de a fi locuri în care să se deruleze activităţi de reabilitare, prin

natura relaţiilor care se creează în interiorul lor, penitenciarele sunt locuri ale

manifestării violenţei şi agresivităţii (Zimbardo, 2009).

Un alt fenomen care a marcat evoluţia pedepselor a fost acela de civilizare a

acestora, fenomen subsumat procesului mai larg al civilizării, surprins de către

sociologul Norbert Elias (Elias, 2003). Termenul de civilizare a pedepselor a fost

introdus de către sociologul John Pratt (Pratt, 2002). Acestui termen i se

subsumează o serie de practici precum mutarea penitenciarelor din oraşe din afara

acestora pentru a ascunde faţă de opinia publică procesul de executare a

pedepselor; ameliorarea condiţiilor de detenţie; obligativitatea igienei personale a

deţinuţilor precum şi schimbări la modul de relaţionare între infractori şi cei care

lucrează în mediile corecţionale, în sensul folosirii unui limbaj mai degrabă birocratic

şi, din ce în ce mai evident, a unor termeni specifici asistenţei sociale sau

psihologiei. Dar procesul civilizării pedepselor nu trebuie văzut ca fiind unul

ireversibil, o serie de practici penale contemporane, dovedindu-ne fragilitatea acestui

proces prin tendinţa din ce în ce mai evidentă de a recrea un cadru sancţionator

bazat pe un set de sancţiuni care pun accent pe crearea de emoţii în rândul

destinatarilor legii penale, aplicate într-un mod ostentativ, de natură a atrage atenţia

publicului.

Ultima parte a capitolului a fost rezervată unei dezbateri referitoare la modul de

raportare a opiniei publice la pedepse. În condiţiile în care sancţiunile neprivative de

libertate sunt supuse unor critici cu privire la presupusa lor ineficienţă în raport cu

imperativul asigurării siguranţei comunităţii, am considerat necesar să prezint

concluziilor unor cercetări (Hutton, 2005) derulate în spaţiul anglo-saxon.

Aceste cercetări subliniază faptul că există o discrepanţă între abordarea la nivel

general a problematicii pedepselor şi cea specifică, bazată pe cazuri concrete. Dacă

la nivelul discursului general se manifestă o intoleranţă şi predispoziţie spre

7

aplicarea unor sancţiuni drastice a opiniei publice, nu acelaşi lucru se poate spune

atunci când sunt abordate cazuri specifice, când modalităţile de sancţionare

adecvate identificate de către public se apropie de soluţiile aplicate, în mod normal,

de către instanţe.

Capitolul al II-lea al tezei este dedicat unor aspecte de ordin istoric cu privire la

apariţia probaţiunii în spaţiile juridice de common-law, dar şi în dreptul continental,

precum, al prezentării curentelor care au dominat practica probaţiunii în decursul

timpului şi evidenţierii principalelor documente relevante elaborate la nivel

internaţional în domeniul probaţiunii şi al sancţiunilor neprivative de libertate.

Apariţia probaţiunii în spaţiul juridic de common-law nu a fost o întâmplare, fiind

facilitată de preexistenţa unor practici judiciare axate pe ideea de iertare şi

îndreptare, dar şi de o putere mult mai mare acordată judecătorilor, în comparaţie cu

sistemul juridic de civil-law.

În acest sens, exista instituţia amânării (judicial reprieve), când judecătorul

amâna pronunţarea unei pedepse sau aplicarea acesteia în scopul obţinerii iertării

de către persoana judecată sau a strângerii unor probe care i-ar fi dovedit

nevinovăția, şi cea a recunoaşterii (recognizance) similară întrucâtva cauţiunii

contemporane, când, în schimbul unei sume de bani, persoana judecată era

menţinută liberă, cu condiţia menţinerii unui comportament corespunzător, în caz

contrar putând pierde suma de bani depusă drept garanţie. Mai mult, câteodată

această garanţie materială trebuia să fie întărită de garanţia personală a unei alte

persoane (Siegel, 2010).

Inevitabil, am prezentat apariţia probaţiunii în Statele Unite ale Americii ca

urmare a iniţiativei lui John Augustus şi în Marea Britanie în urma demersurilor

iniţiate de către Societatea Clericală a Abstinenţei.

În spaţiul juridic continental, probaţiunea s-a grefat pe instituţia suspendării

condiţionate a executării pedepsei care îşi are originile în dreptul belgian şi francez

(Legile Lejeunne – 1888 şi , respectiv, Berenger -1891) iar la baza acesteia nu se

afla atât o intenţie de a se exercita o influenţă pozitivă asupra infractorului ca în

modelul din Statele Unite sau Marea Britanie, cât o dorinţă de a suspenda

8

executarea unei pedepse cu închisoarea din raţiuni ce ţin de gradul de pericol social

redus al faptei sau de gradul scăzut de periculozitate al infractorului.

După primul război mondial instituţia suspendării executării pedepsei avea să

cunoască o serie de dezvoltări şi în Europa, în sensul că s-a produs în primul rând o

diferenţiere între suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii (forma

originară specifică sistemului franco-belgian) şi suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere, mult mai apropiată de conceptul originar de probaţiune.

La baza dezvoltării probaţiunii se mai află şi evoluţia criminologiei ca ştiinţă,

evoluţie care îşi are originile de asemenea în secolul XIX. Astfel, discursul acestei

ştiinţe, in conformitate cu care infracţiunea trebuie să fie privită ca fiind o maladie

care poate fi vindecată, a determinat apariţia unei mişcări care să identifice acele

modalităţi de sancţionare care să aibă ca finalitate nu numai pedepsirea infractorului,

dar şi vindecarea acestuia (Hamai, Ville, Harris, Hough, & Zvekic, 1995; Vanstone,

2008).

Având în vedere istoria centenară a probaţiunii, modul în care aceasta a fost

organizată în cadrul sistemului de justiţie penală, rolul pe care şi l-a asumat în

procesul de reabilitare al infractorilor precum şi abordările practice în cadrul acestui

proces au cunoscut o serie de transformări succesive.

Astfel, unele state aveau să includă serviciile de probațiune în cadrul organelor

judiciare ale statului, în timp ce altele aveau să păstreze pentru aceste servicii un

caracter privat (de exemplu, Olanda), însă și în aceste condiții, statul avea să își

rezerve un rol de finanţare, de coordonare și control.

De asemenea, la început atribuția de bază a probațiunii era reprezentată de

acordarea unui sprijin spiritual (salvarea sufletelor), preponderent religios dar și

material persoanelor care încălcau legea. În aceste condiţii, activităţile desfăşurate

cu persoanele plasate în probaţiune erau derulate având la bază o motivaţie

voluntară, filantropică, a celor care lucrau cu infractorii, nefiind fundamentate ştiinţific

şi destul de rudimentare (citirea Bibliei, ajutor material, discursuri cu caracter

moralizator, etc.). Ceea ce stătea la baza implicării acestor voluntari era mai degrabă

un sentiment de milă, iar cuvintele care ghidau activitatea acestora erau sfătuieşte,

asistă, împrieteneşte-te (Whitehead, 2010).

9

Situaţia avea să se schimbe radical, după instituţionalizarea serviciilor de

probaţiune, dar şi ca urmare a faptului să personalul care lucra în aceste servicii, nu

o mai făcea pe baze voluntare, fiind selectat şi pregătit să lucreze cu infractorii, fiind

preocupat de progresele științelor socio-umane. Mai mult, fel ca în cazul

penitenciarelor probaţiunea avea să devină un loc în care lucrau asistenţi sociali

calificaţi sau psihologi. În aceste condiţii, ceea ce avea să predomine în anii ’20-’30

era un model al tratamentului, model abandonat ca urmare a unor cercetări

întreprinse care demonstrau că la nivelul practicii rezultatele unei abordări axate pe

ideea de tratament sunt minime raportat la investiţia în termeni de resurse umane şi

timp care era efectuată (Vanstone, 2004).

Probaţiunea a fost afectată şi ca urmare a curentului nothing works, curent care

a avut un efect însă mai degrabă la nivelul managementului decât la cel al

practicienilor. După un moment de criză, dezvoltarea probațiunii are loc în două

direcții: prima direcție se focalizează pe regândirea metodelor și a tehnicilor de lucru

folosite pentru schimbarea comportamentului infractorului, pe când cea de-a doua

are în vedere focalizarea pe problemele contextuale ale persoanelor care comit

infracțiuni (Vanstone, 2000).

În aceste condiții avea să apară ceea ce specialiștii numesc ”lucrul centrat pe

sarcină” (task-centered casework), această metodă fiind probabil cea mai credibilă,

întrucât are la bază rezultatele empirice ale cercetărilor. Specific lucrului centrat pe

sarcină este faptul că urmăreşte atingerea unor obiective într-o perioadă limitată de

timp, prin concentrarea eforturilor practicianului şi ale consilierului de probaţiune

asupra unor obiective agreate în prealabil (Rooney, 2009). În ciuda acestor avantaje,

metoda prezintă o serie de limitări. Aceasta este utilă atâta vreme cât conduce la

rezolvarea problemei cu care clientul se confruntă, însă, la fel de bine, se poate

întâmpla ca într-o situație de criză, acesta să facă din nou apel la infracțiune pentru

a-și acoperi nevoile cu care se confruntă.

Tocmai această ”verigă slabă” a metodei lucrului centrat pe sarcină avea să

reprezinte punctul de plecare a unor noi abordări teoretice și practice, în probațiune

cunoscută sub denumirea generică de ”ce funcționează/ce are rezultate” (what

works).

10

Astfel, în cadrul tezei de doctorat am prezentat contextul care a stat la baza

apariţiei abordărilor de tip what works, respectiv o serie de cercetări conduse de

către psihologul canadian Robert Ross, care au avut ca obiect evaluarea

programelor dovedite a fi eficiente în lucrul cu infractorii, dar şi a literaturii de

specialitate, fiind realizată o meta-analiză. Concluzia acestor cercetări a fost

reprezentată de faptul că programele de reintegrare socială care s-au dovedit a avea

succes în procesul de reabilitare au fost cele care au avut (şi) o componentă

focalizată pe modul cum procesele cognitive afectează comportamentul infracţional.

Practic ceea ce avea să susţină Ross era faptul că, de multe ori, la baza

comportamentului infracţional se aflau anumite deficienţe în cadrul procesului

cognitiv (Kendall, 2008).

Cuvântul cheie care avea să definească noua abordare avea să fie acela de

program de lucru cu infractorii definit ca fiind o abordare structurată în vederea

sprijinirii acestora pentru dobândirea de abilităţi şi cunoştinţe, având ca finalitate

reducerea riscului de recidivă. Cele mai multe programe sunt programe de grup (dar

nu întotdeauna) care îşi propun să sprijine infractorii în vederea îmbunătăţirii

capacităţii de rezolvare a problemelor, ale abilităţilor rezolutive combinând în acest

sens o paletă largă de oportunităţi de învăţare într-o manieră structurată (Raynor,

2007). În aceste condiţii, aveau să fie elaborate, aplicate, evaluate şi acreditate o

serie de programe precum Think First, One to one, Aggression replacement training,

Drink Impaired Dirving etc.

O altă tendinţă care se manifestă în practica serviciilor de probaţiune este aceea

de structurare ridicată a colaborării serviciilor de probaţiune şi a penitenciarelor,

subsumată conceptului de management al infractorilor, dar şi de intensificare şi

reorganizare a colaborării inter-agenţii, respectiv a creării unui cadru organizat în

care aveau să fie implicate serviciile de probaţiune şi alte instituţii publice sau private

din comunitate, în vederea identificării acelor servicii pentru acoperirea nevoilor

criminogene ale infractorilor, al întăririi supravegherii acestora, totul subsumat ideii

reducerii riscului de recidivă.

În aceste condiţii, sub presiunea noilor abordări, probaţiunea avea să iasă din

sfera circumscrisă asistenţei sociale şi să cunoască un proces de integrare a ei din

ce în ce mai vizibil în cadrul justiţiei penale, îmbrăţişând o serie de valori precum

11

protecţia publicului, reducerea recidivei, sancţionarea adecvată a infractorilor în

comunitate şi reabilitarea infractorilor (Smith, 2005; Balahur, 2001).

Alte abordări care au marcat în ultimele decenii practica sistemelor de

probaţiune şi la care am făcut referire în cadrul acestei teze de doctorat, au fost

reprezentate de implicarea acestora în protecţia victimelor infracţiunilor, munca în

folosul comunităţii ca sancţiune penală şi monitorizarea electronică.

Reglementările internaţionale relevante în materia probaţiunii şi a sancţiunilor

neprivative de libertate la care am făcut referire în cadrul acestei lucrări sunt

Standardele Minime ale Națiunilor Unite pentru Sancțiuni Neprivative de Libertate

(cunoscute şi sub numele de Regulile de la Tokyo); Regulamentul european privind

sancțiunile și măsurile comunitare (Recomandarea nr. R (92) 16 ); Recomandarea

R(2000) 22 asupra îmbunătățirii implementării Regulamentului european privind

sancțiunile și măsurile comunitare precum şi Recomandarea R (2010) 1 cu privire la

regulile probaţiunii (ultimele trei recomandări adoptate sub egida Comitetului de

Miniştri ai Consiliului Europei.

Capitolul al III-lea al tezei a fost dedicat sistemului de probaţiune din România.

Am procedat la o prezentare istorică a evoluţiei cadrului sancţionator în materia

sancţiunilor comunitare începând cu reglementările legale de la jumătatea secolului

al XIX-lea şi până la Codul penal elaborat în anul 1968 pentru ca, ulterior, să ne

concentrăm atenţia asupra cauzelor care au determinat introducerea instituţiei

probaţiunii în sistemul de drept penal.

Aceste cauze au fost identificate ca fiind criza sistemului penitenciar de după

1990, caracterizată prin fenomene de supraaglomerare și de imposibilitate a atingerii

unei funcții de reintegrare în societate a persoanei condamnate; lipsa unui cadru

care să ofere un suport persoanelor liberate din penitenciare de a relua o viață

normală în comunitate după momentul liberării; un tratament penal al minorilor

inadecvat standardelor internaționale, tratament care punea accent pe sancțiuni

privative de libertate în dauna celor comunitare precum şi procesul de aliniere al

legislației interne la reglementările internaționale în domeniu în care sancțiunile

comunitare ocupă, de asemenea, un rol preponderent.

Ulterior, am procedat la o analiză a evoluţiei probaţiunii, de la primele centre

experimentale organizate în parteneriat de către organizaţii neguvernamentale din

12

diferite oraşe (Arad, Cluj, Iaşi, Bucureşti etc.), instanţe de judecată, parchete şi

unităţi penitenciare până la înfiinţarea în anul 2001 a serviciilor de reintegrare

socială şi supraveghere.

Un spaţiu consistent a fost alocat modului în care sistemul de probaţiune a

evoluat după 2001. Având în vedere multitudinea actelor normative care au afectat

sistemul de probaţiune, am considerat necesar să procedăm la o sistematizare a

acestora şi la o prezentare a impactului asupra activităţii serviciilor.

Dincolo de schimbarea succesivă a titulaturii acestor servicii (servicii de

reintegrare socială şi supraveghere, servicii de protecţie a victimelor şi reintegrare

socială a infractorilor şi servicii de probaţiune), aceste acte normative fie au afectat

de o manieră semnificativă activitatea serviciilor (prezentând în acest sens, de

exemplu, consecinţele demersurilor modificării art. 482 c.p.p), fie au avut o relevanţă

nesemnificativă (prezentând, de exemplu, impactul legii privind protecţia victimelor

violenţei domestice care prevedea implicarea serviciilor în programe de lucru cu

agresorii).

De asemenea, au dorit să surprindem evoluţia practicii acestor servicii, şi modul

în care o serie de abordări în lucrul cu infractorii au putut fi introduse şi în România

(de exemplu, programele individuale şi de grup) în ciuda lipsei unui cadru legislativ

care să faciliteze acest lucru. În aceiași ordine de idei am introdus şi o prezentare a

contextului care a facilitat introducerea muncii în folosul comunităţii pentru infractorii

adulţi, cunoscut fiind faptul că până la apariţia serviciilor de probaţiune munca

neremunerată putea fi introdusă numai pentru infractorii minori în baza prevederilor

legale subsecvente instituţiei măsurii educative a libertăţii supravegheate.

Ultima parte a capitolului a fost dedicată analizei impactului asupra activităţii

serviciilor de probaţiune a prevederilor Noului Cod penal, referitoare la renunţarea la

aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei

sub supraveghere, liberarea condiţionată şi măsurile educative neprivative de

libertate aplicate minorilor. Am urmărit în această secţiune să prezentăm elementele

de noutate ale codului şi justificarea care a stat la baza opţiunilor legiuitorului.

Ultimul capitol are un caracter practic, fiind focalizat pe crearea unui metodologii

de evaluare a percepţiei judecătorilor cu privire la activitatea serviciilor de

probaţiune. În condiţiile în care resursele noastre au fost limitate ne-am concentrat

eforturile pe evaluarea percepţiei magistraţilor din Bucureşti. La baza demersului

nostru s-a aflat şi sublinierea făcută în literatura de specialitate cu privire la rolul

13

judecătorilor, apreciat ca fiind crucial pentru activitatea serviciilor de probaţiune în

condiţiile în care aceştia sunt persoanele desemnate a aplica legea penală şi

interacţiunile dintre instanţele de judecată şi serviciile de probaţiune sunt cele mai

semnificative (Morgan, 2003).

Un alt argument care a stat la baza demersului nostru a fost reprezentat de

faptul că în România, nu am identificat o serie de dovezi relevante în sensul

existenţei unei practici susţinute în vederea consultării judecătorilor cu privire la

activităţile pe care serviciile de probaţiune le desfăşoară.

Ceea ce am identificat ca existând până în acest moment în acest sens,

reprezintă o serie de demersuri disparate, mai degrabă iniţiative locale, care nu se

subsumează unui demers centralizat şi consecvent.

Am realizat această cercetare prin aplicarea metodei triangulaţiei, prin

colectarea informaţiilor care au stat la baza acestui studiu din mai multe surse:

documente interne ale serviciului de probaţiune, un chestionar aplicat judecătorilor

de la instanţele aflate în raza de competenţă teritorială a Serviciului de Probaţiune

de pe lângă Tribunalul Bucureşti precum şi o serie de interviuri avute cu magistraţi

de la aceste instanţe.

Aplicarea metodei triangulaţiei în cercetarea în domeniul probaţiunii a fost

recomandată în cadrul unor studii (Bauwens, 2010), dovedindu-se a fi o abordare

valoroasă, care poate dezvălui o serie de perspective complementare şi discrepanţe

care, poate nu ar fi fost remarcate, dacă s-ar fi recurs doar la o singură metodă sau

instrument.

Analiza informaţiilor obţinute din aplicarea chestionarului, documentele studiate

precum şi cele culese din interviurile cu judecătorii de la instanţele din Bucureşti

arată faptul că există o percepţie în general pozitivă a acestora în raport cu

activităţile desfăşurate de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul

Bucureşti.

Astfel, serviciul de probaţiune a înregistrat o serie de rezultate pozitive, mai ales

în ceea ce priveşte colaborarea cu instanţele de judecată pe dimensiunea evaluării

inculpaţilor, supravegherea, asistarea şi consilierea persoanelor aflate în

supravegherea serviciului.

14

Factorii identificaţi care au stat la baza acestei percepţii pozitive a judecătorilor

se regăsesc în calitatea serviciilor furnizate de către serviciu, apreciată ca atare de

către magistraţi, în faptul că personalul serviciului are o pregătire profesională

multidisciplinară de natură a satisface exigenţele profesionale ale judecătorilor,

precum şi în faptul că activităţile pe care serviciul le desfăşoară vin în întâmpinarea

unor nevoi profesionale reale ale magistraţilor, identificate în preocuparea acestora

de a găsi modalităţi care să îi sprijine în procesul de individualizare a pedepsei şi în

certitudinea unei efectivităţi referitoare la aplicarea sancţiunilor neprivative de

libertate pe care aceştia le dispun.

Mai mult, judecătorii apreciază în termeni favorabili eficienţa intervenţiei

serviciului de probaţiune în ceea ce priveşte impactul pe care activităţile acestuia le

are în reintegrarea socială a infractorilor, protecţia publicului şi reducerea recidivei.

De asemenea, aceştia dau dovadă de o viziune integrată, aceste finalităţi ale

activităţii de probaţiune fiind văzute ca aflându-se într-o strânsă corelaţie.

Judecătorii au internalizat mesajul probaţiunii referitor la faptul că menţinerea în

comunitate a unor persoane aflate în conflict cu legea penală contribuie la creşterea

gradului de securitate comunitară, prin faptul că sunt evitate consecinţele negative

ale încarcerării, fiind facilitat accesul la serviciile sociale din comunitate al

persoanelor aflate în conflict cu legea penală şi la programele derulate de către

serviciul de probaţiune cu consecinţa reducerii riscului de recidivă al persoanelor

supravegheate.

Cercetarea a reliefat şi faptul că judecătorii percep intervenţia serviciului de

probaţiune ca fiind mai pregnantă pe latura acordării de servicii de asistenţă şi

consiliere, în vederea reducerii riscului de recidivă, şi implicit a reabilitării

beneficiarilor, decât pe dimensiunea controlului strict.

Ca o concluzie generală, cercetarea a reliefat, în opinia noastră, faptul că

modalitatea aleasă pentru evaluarea percepţiei judecătorilor cu privire la eficienţa

serviciului de probaţiune este una care şi-a dovedit utilitatea şi care poate fi extinsă

la nivel naţional sau în cadrul altor servicii de probaţiune.

15

Bibliografie utilizată în rezumatul tezei de doctoratBalahur, D. (2001). Fundamente socio-juridice ale probaţiunii. Iaşi: Bit.

Bauwens, A. (2010). The use of method triangulation in probation research. European Journal of Probation, 39 –52.

Bernfeld, G., Farrington, D. P., & Leschied, A. W. (2001). Offender Rehabilitation in Practice: Implementing and Evaluating Effective Programs. Chichester: Wiley.

Braithwaite, J. (1989). Crime, Shame and Reintegration. New York: Cambridge University Press.

Elias, N. (2003). Procesul civilizării. Iasi: Polirom.

Foucault, M. (2005). A supraveghea și a pedepsi. Piteşti: Editura Parelela 45.

Hamai, K., Ville, R., Harris, R., Hough, M., & Zvekic, U. (1995). Probation round the world-a comparative study. London: Routledge.

Hudson, B. A. (2003). Undestanding justice - An introduction to ideas, perspectives and controversies in modern penal theory. Buckingham: Open University Press.

Hutton, N. (2005). Beyound populist punitiveness. Punishment and Society(7), 243-258.

James, A., Irwin, J., & Kubrin, C. (2003). It’s About Time: America’s Imprisonment Binge. În T. G. Blomberg , & S. Cohen, Punishment and social control (pg. 433-469). New York: Aldine de Gruyter.

Kendall, K. (2008). Dangerous thinking: a critical history of correctional cognitive behaviouralism. În G. Mair, What Matters in Probation (pg. 53-89). Cullomton: Willan Publishing.

Martinson, R. (1974). What Works? Questions and answers about prison reform. Public interest(35), 22-54.

Melville, G., Cochrane, J., & Marsh, I. (2004). Criminal justice: an introduction to philosophies, theories and practice. London: Routledge.

Miethe, T., & Lu, H. (2005). Punishment- a comparative historical perspective. Cambridge: Cambridge University Press.

Morgan, R. (2003). Thinking about the demand for probation service. Probation Journal, 7-19.

Pratt, J. (2002). Punishment and civilization. London: Sage publications.

Raynor, P. (2007). Accredited programmes. În R. Canton , & D. Hancock, Dictionary of Probation and Offender Management (p. 2). Cullompton: Willan Publishing.

Robinson, G. (2008). Late-modern rehabilitation: The evolution of a penal strategy. Punishment and Society(10), 429-445.

Rooney, R. H. (2009). Strategies for work with involuntary clients. New York: Columbia University Press.

16

Siegel, L. J. (2010). Introduction to Criminal Justice. Florence: Cengage Lerning.

Smith, D. (2005). Probation and social work. British Journal of Social Work, 621-637.

Turianu, C. (1984). Reeducarea prin muncă. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică.

Vanstone, M. (2000). Cognitive-behavioural work with offenders in the UK: a history of influential endeavour. Howard Journal of Criminal Justice, 171-183.

Vanstone, M. (2004). Supervising Offenders in the Community . Aldershot, Hemshire: Ashgate.

Vanstone, M. (2008). The international origins and initial development of probation: an early example of policy transfer. British Journal of Criminology, 1-21.

Ward, T., & Maruna, S. (2007). Rehabilitation. Oxon: Routledge.

Whitehead, P. (2010). Exploring Modern Probation: Social Theory and Organisational Complexity. Bristol: Policy Press.

Zimbardo, P. (2009). Efectul lucifer - De la experimentul concentraţionar Stanford al Abu Ghraib. Bucureşti: Nemira.

17