Rezumat - Eresurile primelor veacuri creştine şi dăinuirea lor la începutul mileniului trei

Ereziile au fost tratate ca structuri teologice al gândirii antice arătându-se că au exista în

timpurile trecute şi sunt prezente şi vremurile de astăzi. Timpurile s-au schimbat, iar mişcările,

grupurile, şcolile şi comunităţile care susţineau ereziile antice au dispărut, însă ceea ce răzbate

istoria creştină este conţinutul deformat a unora idei teologice antice care s-au conservat mai mult

sau mai puţin în anumite grupuri rupte din trupul bisericii.

În prima parte a lucrării s-a expus raportul dintre teologie şi filosofie unde au fost puse în

evidenţă disensiunile ce au apărut în interiorul primelor comunităţi creştine, despre care avem

informaţii în scrierile evangheliştilor şi în epistolele pauline. Ceea ce a provocat şi provoacă

dezbinările creştină este lupta dintre adevăr şi eroare. Ereziile vor lua proporţii îngrijorătoare mai

ales după perioada apostolică, fiind fructul unei triple confruntări: cu iudaismul, cu păgânismul şi cu

gnosticismul. Credinţa creştină a fost adesea înconjurată de varietăţi de idei, de puncte de vedere

diferite, care exprimă mediul cultural în care s-au plămădit doctrinele. Baza apariţiei ereziilor au

constituit-o religiile lumii păgâne, dar şi filosofiile antice. Despre erezii vorbesc Evangheliştii,

Epistolele Apostolice, Sfinţii Părinţi, Scriitorii Bisericeşti şi Istoria Bisericească. Ele reapar în Evul

Mediu şi sunt o realitate a zilelor noastre. Ereziile primelor veacuri au fost fermentul dezbinărilor,

distorsionării adevărului regăsindu-se în grupuri de diferite nuanţe ce au sedus şi seduc pe mulţi

creştini care nu au avut şi nu au o ancorare profundă în adevărurile revelate. Cultura antică prin

Filosofie a contribuit în mod substanţial la răspândirea creştinismului, însă trebuie spus că acesta a

creat şi probleme de netrecut pentru creştinism.

Diviziunile din sânul tinerilor comunităţi creştine au atras atenţia Sfinţilor Apostoli, care

prin scrieri şi prin intervenţii personale au luat măsurile de rigoare pentru a aduce linişte şi pace

Bisericii.

În capitolul despre gnosticismul antic problemele ridicate de eretici ca Simon Magul,

Vasilide, Valentin, Marcion, Mani şi alţii au determinat Biserica la o aprofundare şi o consolidare

mai rapidă a învăţăturii creştine. Ereziile gnostice, pe de o parte dădeau naştere unei înţelegeri total

străine de adevărurile revelate ale Mântuitorului Hristos, pe de altă parte creau serioase conflict de

autoritate bisericească. Numeroasele scrieri ale tradiţiei păgâne folosite de gnosticii ridicau

problema autorităţii apostolice şi a credibilităţii scrierilor sfinte. Gnosticismul prin speculaţiile sale

arbitrare despre învăţătura lui Hristos nu poate fi considerat, nici teologie creştină, nici filosofie, ci

mai mult mitologie. Părinţii Bisericii şi Scriitorii Bisericeşti au numit gnosticismul „teologie mitică

1

şi fabuloasă”, care plăsmuieşte dumnezei. Biserica confruntându-se cu probleme existenţiale de

viaţă şi învăţătură, pentru a nu lăsa spaţiu confuziilor a trebuit să accelereze procesul de formare a

canonului Sfintei Scripturi şi să definească în termeni clari succesiunea apostolică. Din punct de

vedere doctrinar gnosticismul are numeroase caracteristici, de aceea este foarte greu de a se putea

vorbi despre o unitate doctrinară şi de a putea fi surprinsă întreaga complexitate mitologică a

gnozei. Dificultatea de a prezenta gnosticismul şi pe gnostici o vedem la ereziologii creştini, dar şi

la specialiştii în domeniu, care interpretează originile şi evoluţia gnozei din perspectivele diferitelor

religii. Gnosticismul nu se sprijină doar pe metoda compilaţiei, ci preia de la alţii dar în acelaşi timp

modifică, schimbând conţinutul în funcţie de context, de aceea apologeţii creştini şi Părinţii

Bisericii au văzut în gnosticism un mare pericol pentru viaţa Bisericii.

Gnosticii antici ridicând problema binelui şi a răului, dar dintr-o perspectivă dualistă,

încercau să găsească răspunsuri existenţiale, care frământau umanitatea. Dualismul antic nu reuşea

să depăşească opoziţia între spirit şi materie, între bine şi rău, lumină şi întuneric, imanent şi

transcendent. Epoca de aur a gândirii patristice răsăritene va reuşi să depăşească opoziţia dualistă

prin energiile necreate. Dualismul va pierde teren în Orient, în schimb va cunoaşte momente

ascendente în Occident. Fabulaţiile gnosticilor despre Iisus Hristos nu se potrivesc cu realitatea Sa

Divino-umană, întrucât afirmau despre Fiul lui Dumnezeu întrupat ca este o emanaţie, un Demiurg,

unul dintre numeroşi eoni sau că naşterea, suferinţa pe cruce şi Înviere Sa nu au fost reale, ci doar

aparente (dochetism).

Docheţii şi adopţioniştii de mai târziu negând realitatea întrupării, patimilor, morţii şi

Învierii lui Iisus nu puteau înţelege realitatea prezenţei Sale în Sfintele Taine, de aceea nici o taină

nu putea fi recunoscută. Caracteristica gnosticismului eretic este aceea de a-l desprinde pe Iisus de

evenimentul biblic a-l Întrupării şi de a-l raporta la o istorie secretă.

Iehoviştii şi mormonii ca expresie a gnosticismului interpretează Sfânta Treime dintr-o

latură gnostică, antitrinitară, antropomorfică sau din viziunea impersonalismului şi dualismului

filosofic al lumii antice.

În capitolul al III-lea au fost prezentate ereziile antitrinitare din trecut şi astăzi, unde

au fost explicate particularităţile teologice, dar şi consecinţele nefaste ale acestor erezii asupra

învăţăturii creştine. Originea antitrinitarismului vine din panteismul şi dualismul filosofiei antice, ce

a dat naştere la impersonalism divin, fiindcă se accentua fiinţa divină în detrimentul Persoanelor, ce

ducea la izolarea Divinităţii în transcendent. Dumnezeu izolat în ceruri, deci rupt de lume nu mai

poate coborî în creaţie şi nu mai poate rezolva problemele omului.

2

Subordinaţioniştii, Antitrinitarii, Monarhienii sau Modalişti, Arienii şi Pnevmatomahii şi

Unitarienii antici sau cei moderni consideră că Dumnezeu este un prototip divin care rămâne izolat

în singularitatea Sa, Hristos o creatură care apare în timp şi nu poate fi veşnic cu Tatăl, iar Duhul

Sfânt este o forţă impersonală. Arianismul a fost considerată de unii o încercare de înţelegere

raţională a persoanei lui Hristos, iar de alţii o tentativă de a reduce creştinismul la o schemă de

inspiraţie filosofică, ce făcea imposibilă comuniunea omului cu Dumnezeu.

În perioada apariţiei lumii protestante nu existau grupări care să se prezinte specific ariană,

sau antitrinitară, fiindcă teologia trinitară nu a constituit o parte esenţială a temelor doctrinare

dezbătute. Protestantismul născut din Scolastică a ales ca ghid de cunoaştere, raţiunea în locul

harului Duhului Sfânt, punând accent pe individualism şi liberul arbitru. Din Protestantism va

apărea supermarchetul denominaţiunilor creştine, cu teorii diverse despre Sfânta Treime, unele

dintre ele neavând nici o legătură cu adevărurile revelate.

Logica raţională protestantă a încercat să explice adevărurile revelate cu ajutorul minţii,

uitând că raţiunea este incapabilă de a cuprinde ceea ce este inefabil. Dacă Dumnezeu este redus la

nivelul minţii încetează să mai fie Dumnezeu. Problema subordinaţionistă a fost preluată de unii

teologi din Olanda. Repercusiunile arianismului în ceea ce priveşte Întruparea şi Răscumpărarea

erau destul de grave, deoarece dacă Logosul Întrupat la plinirea vremii nu mai este el însuşi

Dumnezeu adevărat, răscumpărarea îşi modifică conţinutul, fiindcă în loc să fie teandrică, acţiunea

mântuitoare a lui Hristos era numai de ordin morală. Ortodoxia a arătat că teologia nu trebuie să

rămână tributară filosofiei, ci adevărurilor revelate care trebuiesc explicate în lumina harului

Duhului Sfânt.

În capitolul al IV-lea s-au tratat ereziile care dau prioritate lumii naturale asupra celei

spirituale s-a făcut o prezentare dogmatică şi istorică a disputelor privind cele două firi,

dumnezeiască şi omenească în persoana lui Iisus, apoi s-a trecut la tratarea nestorianismului,

monofizitismului, monotelismului ca erezii ale unirii ipostatice, a pelagianismului ca erezie

antropologică apărută în Apus şi a iconoclasmului, considerat sumă a tuturor ereziilor şi a

milenarismului ce nu poate depăşi planul imanent al istoriei. Erezia nestoriană referitoare la relaţia

dintre cele două naturi ale persoanei lui Iisus Hristos a fost condamnată, însă au apărut în teologie

două tendinţe hristologice. Prima tendinţă Hristologică aparţine Evului Mediu, care tinde să dea

prioritate lui Dumnezeu în detrimentul omului, iar cea de a doua tendinţă hristologice este cea

contemporană, în care omul este exaltat în detrimentul Divinităţii. Nestorianismul contemporan

înseamnă dualitatea dintre Iisus al istoriei şi Hristos al slavei. Accentuarea transcendenţei, înseamnă

uciderea lui Dumnezeu, de aceea teologia apuseană contemporană s-a orientat spre Iisus al istoriei.

3

Hristologia de Sus şi Hristologia de Jos au avut repercusiuni asupra ecleziologiei prin

Deism, care-l izolează pe Dumnezeu în transcendent. Teologia Apuseană de astăzi rămâne la Iisus

istoric, care se uneşte cu Dumnezeu numai în cer, pe când Teologia Răsăriteană îl prezintă pe Iisus

ca Dumnezeu şi Om nedespărţit, atât pe pământ, cât şi în cer. Ortodoxia a afirmat unirea firii

dumnezeieşti cu firea omenească în Iisus, susţinând teandria Fiului lui Dumnezeu întrupat,

nedespărţind cele două firi în persoana Sa. Nestorianismul contemporan prin cele două tendinţe

hristologice, imanenteism şi deism, este tentat de a transforma Divinitatea într-o problemă de

speculaţie filosofică. Există două pericole care marchează cele două hristologii despre care am

vorbit. Primul pericol este limitarea lui Iisus doar în cadrele istoriei, ceea ce înseamnă că El trebuie

aşezat în rândul marilor întemeietori de religii, dar nu poate fi Dumnezeu; iar cel de al doilea pericol

este izolarea Sa în cer, ce face imposibilă sfinţirea lumii create şi a omului.

Pelagianismul reprezintă cea mai gravă erezie antropologică a secolului al V-lea din

Biserica Apuseană fiind legat de numele lui Pelagius, însă nu trebuie omis faptul că filosofia stoică

şi-a spus cuvântul în croirea anumitor trăsături specifice acesteia. Pelagianismul comportă

următoarele elemente doctrinare: lipsa păcatului strămoşesc şi ineficacitatea botezului, relativizarea

raportului dintre natură şi har, negarea învierii, autosuficienţa naturii umane în săvârşirea binelui,

autonomia omului faţă de har şi toate consecinţele ce decurg din aceste erori. La vremea respectivă

criza a fost rezolvată în mod admirabil de Fericitul Augustin, dar care va cădea în predestinaţie. Din

pelagianism va apărea Semipelagianismul, ce a fost soluţionat de Sfântul Ioan Casian prin

învăţătura despre sinergie. S-a încercat să se stabilească unele legături ce există între ideile

pelagiene şi ideile lumii de astăzi, arătându-se că prin autonomie şi individualism, atât omul antic,

cât şi cel modern se separă şi nu poate accepta un Dumnezeu personal şi absolut, pentru că acest

Dumnezeu nu este dispus la compromisuri şi nu poate face concesii la moralitate. O astfel de poziţie

îl determină pe omul modern să-şi creeze „noi dumnezei”, adaptaţi şi modelaţi după viaţa şi

gândirea sa.

Individualismul şi autonomia omului faţă de Dumnezeu pot fi socotite consecinţe ale

prăbuşirii lăuntrice a omului, care a pierdut nu numai transcendenţa, ci şi judecata despre sine,

despre viaţa cea veşnică şi despre îndumnezeire.

Iconoclasmul a fost prezentat ca sumă a tuturor ereziilor arătându-se care au fost factorii ce

au stat la naşterea ereziei iconoclaste, apoi s-au prezentat hotărârile dogmatice de la Sinodul VII

Ecumenic, ruperea icoanei de teologie în Biserica Apuseană şi factorii care au stat la desacralizarea

lumii Occidentale.

Iconoclasmul a însemnat lovituri dure venite din partea celor ce se aflau în afara Bisericii,

dar a însemnat şi renaşterea în Biserica Creştină a artei profane a antichităţii.

4

Sinodul VII Ecumenic nu a adus inovaţii, ci a dat valoare imaginii creştine aşa cum era ea

stabilită dintru început.

Temeiul biblic al icoanei este întruparea Mântuitorului, „Dumnezeu s-a arătat în trup” (I

Timotei III, 16), iar pe baza textelor biblice Biserica a îngăduit reprezentarea prin Sfintele icoane a

modului în care S-a făcut accesibil Dumnezeu oamenilor. Icoanele pe care sunt zugrăvite chipul lui

Hristos, a unui sfânt sau a mai multor sfinţi reprezintă o imagine mântuitoare, pe când lumea în care

trăim încearcă să introducă în Biserică propria sa imagine, imaginea lumii căzute, a păcatului şi a

descompunerii.

Răspunsul Ortodoxiei în faţa acestor erori este următorul: când îl înfăţişam pe Iisus, nu se

reprezintă, nici umanitatea, nici divinitatea, ci Persoana care uneşte aşa cum mărturiseşte

Calcedonul, cele două naturi în mod „neamestecat” şi „nedespărţit”. Icoana nu atribuie naturii ceea

ce este specific persoanei, nu este o imagine a naturii divine, ci este imaginea Persoanei divine, care

prin Întrupare, poate fi reprezentat cu mijloace omeneşti.

Docheţilor, nestorienilor, monofiziţilor şi tuturor ereticilor din vechime şi de astăzi li se

poate răspunde că icoana în care este înfăţişat Mântuitorul stă la baza tuturor icoanelor, ea fiind

fereastră către Absolut. Icoana zilelor de astăzi se află într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte este

supusă distrugerii, de către unii din cei ce o neagă (protestanţi, neoprotestanţi sau atei), iar pe de altă

parte începe să depăşească graniţele lumii ortodoxe fiind redescoperită de aceeaşi lume eterodoxă,

care până mai ieri o nega. Prototipul şi icoana îşi au existenţa legată unul de alta, iar prin suprimarea

unuia (Prototipului) este suprimat împreună şi celălalt (chipul), deci se sparge şi dispare întregul.

În sub capitolul despre milenarism s-a prezentat Milenarismul în trecut şi astăzi,

Montanismul istoric, Milenarismul Biblic, Milenarismul ca finalitate a istoriei, Vechile mituri ale

eternei reveniri şi aspecte ale eshatologiei creştine. S-a văzut că a aproba milenarismului, fie că este

vorba de cel antic sau de cel contemporan, prin calculele ridicole pur omeneşti privind cea de a

doua venire, înseamnă reducerea Împărăţiei lui Dumnezeu, a veşniciei, la stadiul imanent al istoriei,

însemnă limitarea Împărăţiei la nivelul fiecărui individ. Sfârşitul lumii poate fi înţeles ca sfârşitul

fiecare persoană, înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti, sfârşitul relaţiilor cu aproapele şi cu lumea,

începutul altei vieţi. Pentru a se diminua frica de sfârşitul lumii şi de judecata particulară sau

universală s-a inventat utopia milenaristă, adică împărăţia de o mie de ani, ce va fi instaurată de

Hristos la a doua Sa venire.

Milenarismul reprezintă nostalgia teocraţiei, fiind rezultatul unei concepţii „autonome”, care

separă lumea de Dumnezeu şi o închide în ea însăşi fără să ţină cont de îndumnezeirea omului şi a

cosmosului prin harul necreat. Sfârşitul lumii poate fi înţeles ca sfârşitul fiecărei persoane,

5

înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti, sfârşitul relaţiilor cu aproapele şi cu lumea şi începutul unei

altei vieţi.

La baza tuturor dilemelor teologice în plan trinitar, ecleziologic, soteriologic, cosmologic

sau eshatologic, se află dilema fundamentală hristologică dintre Divinitatea şi omenitatea

Mântuitorului dintre Iisus al Istoriei şi Hristos al Slavei sau dintre persoana şi opera Sa de

răscumpărare. Creştinismul Răsăritean a evitat tendinţele periculoase, ale individualismului şi

autonomiei, definind persoana umană în comuniunea cu Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt în

Biserică.

Ultimul capitolul numit „teorii panteiste care tind să confunde Divinitatea cu lumea” sau

Neognosticismul timpurilor moderne este legat de cel de al doilea capitol şi a putut fi observată

reînvierea gnosticismului, din perspective culturale şi experienţe religioase diverse.

Tentative de reînviere a gnosticismului, din perspective panteist-ezoterice într-o lume în curs

de desacralizarea, au venit din partea unor gnosticii moderni precum Jung, Carl Gustav prin teoria

Arhetipuri şi dogma, sa resimţit în Sofianismul lui Bulgakov, s-a profilat în Spiritism, Teosofie,

Societatea Antroposofică, Tradiţionalismul lui Rene Guenon, la Rosicrucieni şi la reprezentanţii de

astăzi ai Nihilismului modern. Deosebit de gnosticismul antic ce are caracter dualist cel antic,

gnosticismul modern abordează evenimentele biblice din perspective panteiste. Noile mişcări

gnostice vor o reinterpretare a evenimentelor biblice, ca şi când istoria doctrinei creştine ar trebui

rescrisă.

Reînvierea gnosticismului se va profila şi în cadrul mişcării feministe prin exacerba

femininului în defavoarea masculinului, prin încercarea de a crea un nou pol în teologia actuală,

prin naşterea unui nou model de antropologie cu o viziune dualistă despre lume, femininul şi

masculinul. S-a specificat că hirotonia femeilor în comunităţile ecleziale contemporane este strâns

legată de mişcarea feministă care se revoltă împotriva dominaţiei masculine. Hirotonia femeilor îşi

are rădăcinile în păgânismul şi gnosticismul eretic, însă va lua amploare odată cu mutilarea

hristologiei şi pnevmatologiei de către Reforma Protestantă. Hirotonia femeilor a fost considerată o

tentativă de a reînvia păgânismul în cadrul religiei creştine. Reîncarnarea a fost privită din unghiul

gnosticismului şi nu a fost tratată în întreaga sa complexitate. Ea face abstracţie de întruparea lui

Dumnezeu şi transformă învierea într-un act fără nici o semnificaţie. Ca şi dochetismul gnostic

acest mit face abstracţie de persoana lui Hristos reducând învierea la un şir neîntrerupt al

reîncarnărilor. Doctrina creştină vorbeşte de unicitatea persoanei, de judecata pentru faptele

săvârşite şi de Învierea lui Hristos şi de învierea morţilor. Reîncarnarea înseamnă lipsa judecăţii

universale şi negarea mântuirii.

6

În concluziile generale s-a arătat că răspunsul pe care l-au găsit Sfinţii Părinţi tuturor

ereziilor precum sunt: ereziile gnostice, dochete, ereziile trinitare, hristologice, pnevmatologice,

milenariste, toate dominate de dualismul de neconciliat a filosofiei antice este afirmaţia Sfântului

Irineu: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”. Insistenţa cu care

Părinţii Bisericii vor relua această frază lapidară „Dumnezeu s-a făcut Om, pentru ca omul să se

îndumnezeiască”, reprezintă cheia însăşi a creştinismului şi soluţia numeroaselor conflicte

doctrinare din trecut şi de astăzi. Cuvintele respective oferă răspunsul problemei dochetismului,

reîncarnării, dualismului nestorian sau monofizismului, arătând că prin întruparea Logosului veşnic,

prin coborârea (kenoza) lui Hristos până la limitele decăderii noastre omeneşti, prin patimile,

moarte şi Învierea Sa, Dumnezeu deschide oamenilor calea spre înălţare, adică a unirii omului cu

Dumnezeu. Coborârea persoanei divine a lui Hristos în lume oferă persoanelor umane căzute în

păcat calea urcătoare în Duhul Sfânt, adică îndumnezeirea (theosis) omului creat, recapitularea

naturii noastre de către Hristos şi prin Hristos, prin harul necreat în Biserică.

Teologia răsăriteană a reuşit şi reuşeşte să depăşească dilema dualismului dintre lumea

naturală şi cea supranaturală, dar şi ereziile din perioada antică şi cea modernă, fiindcă pune în

centru persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, însă nu despărţit de Tatăl şi de

Duhul Sfânt.

Teologia răsăriteană are în centrul ei Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos

Pantocratorul care depăşeşte dualismul dintre lumea naturală şi cea supranaturală şi pune în lumină

unitatea întregii creaţii în El însuşi, prin energiile necreate.

Energiile necreate constituie puntea de legătură prin care Dumnezeu se coboară la om,

pentru ca omul să se înalţe către Dumnezeu.

7