Radu M. Florian

Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, de la a cărei victorie se împlinesc azi 91 de ani, rămâne unul din cele mai de seamă, dacă nu cel mai de seamă, eveniment din sec. XX si al intregii istorii a omenirii. De ce? Pentru că a fost pentru prima oară în istorie când clasa muncitoare, condusă de un partid marxist de avangardă a reuşit să preia puterea în stat, a reuşit să învingă, şi să învingă într-un mod mai durabil decât oricând până atunci în istorie. Comuna din Paris din 1871 a fost primul exemplu de revoluţie muncitorească victorioasă, dar atunci muncitorii au fost înfrânţi după nici două luni. Însă regimul muncitoresc instaurat prin Revoluţia din Octombrie 1917 s-a menţinut zeci de ani, chiar dacă ulterior a suferit anumite degenerări.

Delimitarea in timp este una din primele provocari pe care incercarea de a contura un profil revolutiei ruse le creeaza. In 1917, evenimentele revolutionare din februarie si noiembrie (octombrie pe stilul calendaristic vechi) sunt, fara indoiala, doua componente vitale ale termenului generic "revolutia rusa", insa s-a limitat revolutia rusa doar la anul 1917 ? Trei viziuni se impun in fata acestei dileme : revolutia rusa inseamna, de fapt, doar preluarea puterii de catre bolsevici, octombrie 1917 este doar o etapa de final a unei ample revolutii care incepe inca din veacul anterior si revolutia se identifica cu perioada existentei lui Lenin, figura principala a sa (John D. Basil, Russia and the Bolshevic Revolution, p. 43). Fara a neglija sugestiile autorilor care s-au ocupat intr-un mod profund de evenimentele evocate, articolul de fata va pleca de la premisa ca Revolutia Rusa reprezinta un ansamblu de evenimente care incep cu revolutia din februarie 1917, continua cu lovitura de stat din noiembrie si razboiul civil, incheindu-se in 1922, o data cu crearea Uniunii Sovietice si debutul Noii Politici Economice.

O dificultate notabila in contextul schimbarii de registru politic consta in caracterizarea modului in care Partidul Bolsevic condus de Lenin ajunge sa preia puterea in octombrie 1917. Nu este un secret faptul ca fiecare aniversare pare sa aduca o noua perceptie asupra lui Octombrie Rosu. Istoriografia sovietica priveste acest moment prin prisma implinirii logice, previzibile si de neocolit ale unui itinerariu liberator intreprins de mase, raliate bolsevismului (Nicolas Werth in Le livre noir du communisme, p. 46). Dimpotriva, in spiritul traditiei istoriografice liberale, asa-numita Revolutie din Octombrie nu a fost decat un puci impus prin maxima violenta unei societati pasive sau chiar un accident istoric caruia poporul rus i-a cazut victima (Werth, p. 45). Intre aceste doua hotare, aspiratia de a elibera investigatia istorica de balastul ideologic l-a facut pe Marc Ferro sa considere Octombrie Rosu nici revolutie a maselor, nici lovitura de stat a unei persoane, ci o insurectie ca rezultat al unei miscari de mase la care insa doar un mic numar de persoane a participat (Werth, p. 46).

Rusia era, la începutul secolului XX, o ţară înapoiată comparativ cu ţările din Apus, dar în acelaşi timp o ţară unde clocotea nemulţumirea. Era o ţară în care poporul era asuprit nu numai de capitalişti, ci şi de moşierii rămaşi din Evul Mediu, în frunte cu ţarul, care era unul din cei mai bogaţi oameni ai lumii şi trăia într-un lux de nedescris. Muncitorii erau asupriţi de capitalişti, iar ţăranii de moşieri, precum şi de noii capitalişti ce se ridicau la sate- arendaşii şi chiaburii.

Încă din 1898 se crease Partidul Muncitoresc Social Democrat din Rusia, ca partid al muncitorilor şi altor categorii de oameni asupriţi. Dar acest partid s-a scindat în curând în două aripi- bolşevicii(majoritarii, in

lb.rusa), care apărau cu consecvenţă interesele celor asupriţi, şi menşevicii(minoritarii, in lb rusa), care căutau compromisuri cu burghezia pe seama poporului. Bolşevicii, conduşi de Vladmir Ilici Lenin (1870-1924), doreau răsturnarea din temelii a ţarismului şi instaurarea unei puteri muncitoreşti-ţărăneşti, care să treacă cât mai rapid de la revoluţia burghezo-democratică (anti-ţaristă şi anti-moşierească) la cea proletară, socialistă. Menşevicii căutau să domolească spiritual revoluţionar al maselor şi cereau ca la putere să fie aduşi nu muncitorii şi ţăranii, ci burghezia liberală (cadeţii), care, chipurile, ar conduce Rusia pe drumul democraţiei burgheze, urmând ca abia după aceea muncitorii să înceapă lupta pentru putere. Liberalii erau însă mai apropiaţi de moşieri şi de ţar decât de popor, de aceea poporul nu-şi putea pune nici un fel de speranţe în ei.

Curând s-a văzut că cei care nu doreau să lupte cu burghezia nu erau în stare să lupte nici cu ţarismul. În vara anului 1914 a izbucnit Primul război mondial, în care marile puteri capitaliste şi imperialiste au început lupta pentru stăpânirea şi reîmpărţirea lumii. Rusia a intrat şi ea în război, de partea Franţei şi Angliei, şi împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi Turciei. Exact aşa cum prevăzuse Lenin, capitaliştii ruşi s-au înţeles cu moşierii şi cu ţarul pe seama poporului şi au aruncat Rusia în război.

Menşevicii s-au grăbit, în cea mai mare parte, să aplaude războiul imperialist, adică faptul că muncitorii ruşi şi germani se măcelăreau între ei în folosul capitaliştilor şi moşierilor de ambele părţi. Bolşevicii însă, conduşi de V.I, Lenin, precum şi o parte din menşevici, în frunte cu Leon Troţki, s-au ridicat de la bun început împotriva războiului, arătând că acest război este un război criminal, un război de jaf, în folosul marilor capitalişti şi moşieri, un război din care muncitorii şi ţăranii nu au nimic de câştigat. Din contră, ei au chemat clasa muncitoare şi ţărănimea să se opună războiului imperialist, iar în rândul soldaţilor, în cea mai mare parte ţărani şi muncitori, au început o agitaţie în vederea convingerii acestora să întoarcă armele împotriva celor care-i trimiteau să tragă în fraţii lor germani, oameni săraci şi asupriţi la fel ca ei. ”Nu război al muncitorilor între ei, ci război al muncitorilor cu capitaliştii şi moşierii, nu război de rasă, ci război de clasă”, aceasta era lozinca pe care Lenin şi bolşevicii au lansat-o.

La început bolşevicii şi troţkiştii care se opuneau războiului imperialist nu s-au bucurat de popularitate. Chiar mulţi muncitori s-au lăsat cuprinşi de avântul “patriotic” Dar ei nu s-au dat bătuţi, şi au mers în continuare pe aceeaşi linie, pentru că ştiau că este o linie corectă, şi mai devreme sau mai târziu va da rezultate.

Într-adevăr, de la o vreme a început să se vadă că nemulţumirea celor mulţi creştea pe zi ce trece. Războiul nu ducea nicăieri, iar ţara începea să fie cuprinsă de foamete. Soldaţii mureau sau se întorceau acasă invalizi, muncitorii flămânzeau, în timp ce capitalişii şi moşierii o duceau la fel de bine ca înainte şi nu păreau să sufere în vreun fel. Întreaga ţară a început să vadă că, de fapt, războiul era într-adevăr un război criminal, purtat pentru ca cei deja ghiftuiţi să devină şi mai ghiftuiţi. Războiul nu era al poporului, ci al duşmanilor poporului. Protestele populare au început.

În noaptea de 24 spre 25 octombrie Lenin a sosit la Smolnâi, cartierul general al bolşevicilor, şi a luat în mâinile sale conducerea insurecţiei. În aceeaşi noapte, potrivit indicaţiilor sale, detaşamente ale Gărzilor Roşii (formate din muncitori înarmaţi) au ocupat toate instituţiile guvernamentale şi au organizat paza fabricilor şi uzinelor. Gărzile înarmate ale burgheziei (iuncherii) au fost dezarmate şi li s-a dat drumul pe cuvânt de onoare, ceea ce răstoarnă calomniile burgheze conform cărora bolşevicii ar fi fost de la început violenţi şi intoleranţi. În mâinile Guvernului Provizoriu mai rămânea Palatul de Iarnă. Kerensky, care conducea acest guvern, a chemat în ajutor un corp de cavalerie de pe front, dar înainte de a ajunge în

capitală soldaţii au descălecat şi au refuzat să mai înainteze, ajutându-i astfel pe fraţii lor din Petrograd. Ca urmare, în istorica noapte de 25 spre 26 octombrie 1917( 7spre 8 noiembrie în stil nou) Gărzile Roşii au luat Palatul de Iarnă cu asalt, la semnalul dat de salvele crucişătorului “Aurora”, al cărui echipaj trecuse de partea poporului. Miniştrii burghezi s-au predat şi au fost arestaţi. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie învinsese. În zilele următoare ea s-a extins în toate oraşele mari ale Rusiei. Lua naştere primul stat muncitoresc din istorie, Rusia Sovietică, primul stat în care muncitorii nu mai erau sclavii capitaliştilor, ci propriii lor stăpâni.

De la bun început Revoluţia din Octombrie a produs o puternică impresie asupra muncitorilor nu doar din Rusia ci şi din întreaga lume. Muncitorii şi ţăranii săraci din întreaga lume simţeau că această cauză a muncitorilor şi ţanilor ruşi este şi cauza lor. Cu toată opoziţia burgheziei mondiale, care s-a grăbit să sară în ajutorul capitaliştilor ruşi, spiritul revoluţionar nu a putut fi învins. Intervenţia armată împotriva Rusiei a eşuat nu numai din cauza opoziţiei muncitorilor ruşi, ci şi din cauză că trupele trimise împotriva bolşevicilor s-au răsculat şi au trecut de partea Armatei Roşii. Aşa s-a întâmplat, de pildă, La Odessa, în 1919.

Nu este locul să vorbim aici de cauzele care au dus la prăbuşirea regimului sovietic şi a altor regimuri similare, inclusiv din România. Trebuie însă subliniat că aceleaşi idei ale bolşevicilor care i-au dus pe muncitorii ruşi la victorie în 1917 rămân valabile şi zilele noastre. Lupta împotriva imperialismului şi a războiului imperialist rămâne o necessitate vitală şi în zilele noastre. Acum, când lumea se împarte din nou în blocuri imperialiste rivale care pun la punct un nou măcel planetar, se impune ca muncitorii ambelor blocuri să lupte în primul rând cu “propriul” imperialism, aşa cum au făcut Lenin, Troţki, Sverdlov, Rakovski acum 9 decenii, să nu se lase amăgiţi de fraze naţionaliste şi să lupte nu cu muncitorii din alte ţări, ci cu “propria” lor oligarhie, cu “propriii” lor stăpâni, cu “propriii” lor tâlhari care le iau şi pielea de pe ei. In contrast cu Octombrie, ceea ce s-a intamplat in Februarie 1917 este indeobste privit drept o miscare spontana, incoerenta, incompleta, orchestrata de principalele forte politice ale Dumei emanate din reformele anului 1905 - Cadetii si Octombristii –(Hughes p. 111) in care factorii sociali si economici au jucat un rol secundar (Pipes, p. 353).

Octombrie 1917

Pe fondul cresterii in popularitate al bolsevicilor, al esecului Guvernului Provizoriu de a-l aresta pe Lenin, al adeziunii lui Trotski la miscarea bolsevica dupa ce initial isi exprimase neincrederea (un revolutionar profesionist, participant in revolutia din 1905) si nu in ultimul rand, al obtinerii majoritatii in sovietul de la Petrograd, bolsevicii se aflau la sfarsitul lui septembrie mai aproape ca oricand de putere. Mai mult, centralizarea partidului, impresia de unitate si fermitate pe care o lasa in exterior, contrasta puternic cu divizarea partidelor existente care-si consumau ultimele resurse de incredere. Una din sursele opozitiei venea insa din chiar interiorul partidului. Cu doua saptamani inainte de preluarea puterii la 25 octombrie, configuratia Biroului Politic (Politburo) al Comitetului Central al Partidului Bolsevic era urmatoarea: Lenin, Zinoviev, Kamenev, Stalin, Trotski, Bulnov, Sokolinkov. Trei tendinte se afirmau, toate in functie de perspectiva insurectiei armate: cei care se opuneau pe motiv ca este prematura (Zinoviev, Kamenev), cei care o doreau cat mai repede posibil (Lenin) si realizarea insurectiei din partea Congresului partidului (Trotski). Pentru Lenin era clar ca insurectia trebuia realizata inainte ca Adunarea Constituanta sa stabileasca forma de guvernamant a Rusiei a carei data se apropia foarte repede.

Manipuland cu abilitate Biroul Politic si aducandu-l in cele din urma in favoarea sa, Lenin vede realizata insurectia in data de 25 octombrie / 7 noiembrie 1917. "Marea revolutie socialista din octombrie" dupa cum figureaza in istoriografia comunista nu a avut nimic spectaculos in desfasurarea ei. Sunt autori care sustin ca nu s-a tras nici un glont, ocuparea centrelor de comanda ale Guvernului Provizoriu facandu-se aproape natural. Chiar si cu un schimb de focuri, acesta a fost modest. In plus, guvernul a opus o rezistenta minima (desi membrii cabinetului il asteptau, Kerenski nu si-a mai facut aparitia in acea zi, plecand direct in Statele Unite unde a si murit ca profesor de istorie), pregatirile au fost foarte firave (cu toate ca avea informatii privind iminenta unei insurectii), iar foarte putini oameni obisnuiti s-au implicat. Pentru cei mai multi ziua a decurs ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Acestea spuse, demistificarea asa-zisei revolutii s-a realizat. Ceea ce conteaza, in schimb, este schimbarea pe care insurectia a realizat-o. In numele Sovietului Comisarilor Poporului, noua structura care a inlocuit deja defunctul Guvern Provizoriu, Lenin a emis doua decrete importante: Decretul asupra pacii (care nu prevedea inca incetarea focului) si Decretul asupra pamantului prin care se incepe procesul nationalizarii prin realizarea proprietatii comunale.

Inainte de a reflecta asupra efectelor interne ale schimbarii de regim, se cuvine reafirmat faptul ca dupa intrarea Statelor Unite in razboi, razboiul european devine unul mondial, revolutia bolsevica contribuie decisiv la ideologizarea sa. Este limpede de imaginat ca preluarea puterii de catre bolsevici si desfiintarea Guvernului Provizoriu a ruinat sperantele initiale ale presedintelui W. Wilson. Din acest moment, viziunea lui Wilson (continuarea razboiului pana la capat) intra in coliziune cu cea a lui Lenin (pacea fara victorie) si asa cum sublinia un autor elvetian: "Este sigur ca umanitatea va trebui sa se situeze fie de partea lui Wilson, fie de cea a lui Lenin" (Arno J. Mayer, Political Origins of the New Diplomacy, p. 393). Cu oarecare precautie, se poate spune ca orizontul diferit, opus chiar, de percepere a realitatii va anticipa confruntarea bipolara de dupa cel de-al doilea razboi mondial. In orice caz, confruntarea ideologica a secolului incepe in mod odifical o data cu noiembrie 1917.

Concluzii

Daca exista o concluzie care se poate desprinde in baza celor descrise pana aici, aceasta este ca bolsevismul a esuat inca inainte de a se vede deplin in exercitiul puterii. Contradictia dintre simptomele esecului inca inainte ca revolutia sa se incheie si cele mai bine de sapte decenii de existenta a regimului comunist pot fi explicate doar prin utilizarea terorii si resursele naturale si umane dificil de epuizat ale vastului teritoriu geografic ocupat de administratia statului rus. Richard Pipes arata ca revolutia rusa ne invata ca metodele stiintifice de administrare a vietii oamenilor sunt inaplicabile, ca scopul autoritatii politice nu trebuie sa fie cel ideologic, iar gandirea omului doar ca un complex material a carui personalitate depinde exclusiv de context, fara a tine cont de aspiratii, emotii individuale este o sursa sigura de esec (Pipes, pp. 366 – 367). Acestea ar fi, sa spunem, concluziile anilor 90 cand profesorul de la Harvard si-a scris reflectiile asupra revolutiei. In masura in care acceptam ca poate nu atat revolutia in sine cat concluziile acesteia se vad diferit de la deceniu la deceniu, provocarea fireasca (si, de ce nu?, sarcina) este de a observa in ce fel revolutia rusa se vede 90 de ani mai tarziu si ce tip de concluzii este dispusa sa traga o posteritate intrata deja in secolul XXI.