editorial

document 2013 2 (60) 1

Generalul PAUL TEODORESCU (1888-1981) Generalul PAUL TEODORESCU (1888-1981) - - VOCAţ IA CREAT IVITĂ ţ I IV OCAţ IA CREAT IVITĂ ţ I I - -

D o m n i e i S a l e ,D o m n u l u i M i r c e a D u ş a ,

M i n i s t r u l A p ă r ă r i i N a ţ i o n a l e

Hr istos a Înviat !

În lumina relaţiilor şi a conlucrării Bisericii cu Armata pentru apărarea şi promovarea valorilor naţionale, spirituale şi culturale ale poporului

român şi ca o continuare a legăturilor ierarhilor din Eparhia Râmnicului cu unele personalităţi militare, reafi rm recunoştinţa faţă de conducătorii armatelor române şi în mod aparte pentru generalul Paul Teodorescu, cel de-al treilea ctitor al Mănăstirii Dintr-un Lemn.

Purtându-l în rugăciune spre veşnică pomenire şi cinstind memoria generalului Paul Teodorescu, Arhiepiscopia Râmnicului împreună cu reprezentanţii Statului Major al Forţelor Aeriene şi Statului Major al Forţelor Navale au organizat de-a lungul timpului o serie de manifestări spiritual-culturale care au devenit o tradiţie şi un semn al bunei conlucrări.

La 28 iunie 2013 se împlinesc 125 de ani de la naşterea generalului Paul Teodorescu (1888-1981), personalitate plurivalentă a Armatei Române. Comandant, profesor, diplomat militar, membru corespondent al Academiei Române şi membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, fost comandant al Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul” şi al Şcolii Superioare de Război, astăzi Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, subsecretar de Stat la Ministerul Apărării Naţionale şi titular la Ministerul Aerului şi Marinei.

Între realizările sale remarcabile se situează campusul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, statuia Aviatorilor, salvarea Mănăstirii Dintr-un Lemn prin lucrările de reînnoire, modernizare şi înfrumuseţare. La demersurile sale, mănăstirea a devenit altar de închinare, reculegere şi ocrotire creştinească pentru aviatori şi marinari.

Domnule Ministru, Vă adresăm respectuoasa rugăminte să aprobaţi participarea unor structuri militare, Statul Major al Forţelor Aeriene, Statul Major al Forţelor Navale, Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” şi Serviciul Istoric al Armatei la activităţile ce se vor desfăşura în zilele de 28 şi 29 iunie 2013 după cum urmează:

- 28 iunie 2013 – sesiune ştiinţifi că şi lansarea volumului omagial „Generalul Paul Teodorescu (1888-1981) – vocaţia creativităţii“, activităţi ce se vor desfăşura la Aşezământul Pastoral – Cultural Sfântul Ierarh Calinic din cadrul Arhiepiscopiei Râmnicului;

- 29 iunie 2013 – slujba de pomenire la Mănăstirea Dintr-un Lemn.Apreciem că prezenţa unei subunităţi restrânse de marinari, aviatori şi din Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” va

reprezenta onorul Armatei Române pentru generalul Paul Teodorescu.Domnule Ministru, prin manifestările pe care le organizăm descoperim că aceia care păstrează darurile primite de la

Dumnezeu – Iubitorul de oameni – şi le cultivă, le apără şi le promovează, simt că bucuria adesea trece prin jertfă, aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri întru slavă, după ce a trecut prin jertfa Sfi ntei Cruci, prin moarte şi sălăşluirea în mormânt.

Nădăjduind că veţi aproba solicitarea noastră, vă mulţumim şi rugăm pe Hristos Domnul Cel Înviat să vă ocrotească în activitatea pe care o desfăşuraţi.

Cu aleasă preţuire,

† GHERASIM Arhiepiscopul Râmnicului † EMILIAN LOVIŞTEANU Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

Înaltpreasfi nţia Sa Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului

rhiepiscopul Râmnicul

2 (60) 2013 document2

studii/documente

Personalitatea creativă, plurivalentă, a generalului Paul (Pavel) Teodorescu s-a manifestat nu numai în

capacitatea sa de a avansa idei şi proiecte, pe care le-a materializat cu perseverenţă şi tenacitate, ci şi prin talentul organizatoric unic de a atrage şi valorifi ca potenţialul colaboratorilor, ceea ce i-a atras din partea acestora, mulţi devenindu-i prieteni, recunoaştere şi binemeritatul respect public.

Fondul de documente şi diverse piese pe care generalul Paul (Pavel) Teodorescu le-a donat Mănăstirii Dintr-un Lemn cuprinde mărturiile impresionante ale omagierii şi preţuirii pe care foşti subordonaţi, colaboratori şi prieteni i le-au organizat, dovadă că trecerea anilor n-a dus la uitare perioadele prolifi ce când au lucrat sub comanda generalului.

Cu prilejul împlinirii vârstei de 87 de ani şi a sărbătoririi numelui2, la 29 iunie 1975, în sala Rotondă a Cercului Militar N a ţ i o n a l , 98 de colaboratori, în majoritate aviatori şi marinari, l-au omagiat pe venerabi lu l general.

În cadrul f e s t i v i t ă ţ i i Paul (Pavel) Teodorescu a primit Pergamentul şi documentul însoţitor, ce explica detaliile desenelor şi înscrisului, precum şi numele celor care l-au omagiat. Pergamentul are dispuse imagini cu cele mai

importante ctitorii ale sale: campusul Universităţii Naţionale

de Apărare „Carol I”, biserica de lemn a Mănăstirii Dintr-un

Lemn ca simbol al amplelor lucrări iniţiate şi desfăşurate

sub coordonarea generalului Paul (Pavel) Teodorescu între

anii 1938-1940, precum şi statuia Aviatorilor ridicată din

iniţiativa sa.În anul următor, foştii subordonaţi din Regimentul de

Gardă „Mihai Viteazul” i-au pregătit sărbătorirea vârstei

de 88 de ani şi a onomasticii. Festivitatea, la care invitaţii

şi prietenii generalului au oferit un nou Pergament şi

documentul explicativ, a avut loc în Salonul Voievodal al

restaurantului Hanul lui Manuc.

Pergamentul redă faţada cazărmii „Cuza” (unde a fost cartiruit Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”),

monumentul din faţa clădirii principale a unităţii (ridicat, în anul 1930, în amintirea eroilor acestei unităţi de elită căzuţi în Primul Război Mondial), decoraţia „Legiunea de onoare” în grad de „Mare ofi ţer” cu placă acordată de statul francez, în anul 1939, generalului Paul (Pavel) Teodorescu, insigna de brevetat al Şcolii Superioare de Război de la Paris al cărui absolvent strălucit a fost, portretul domnitorului Mihai Viteazul încadrat de imagini ce reprezintă bătălia de la Şelimbăr, precum şi textul omagial dispus între două coloane ale infi nitului, simboluri ale recunoştinţei.

La festivităţi i-au fost alături 54 de colaboratori, invitaţi şi rude.

În anul 1978, prietenii apropiaţi ai generalului au organizat un simpozion omagial, înmânându-i o plachetă din lemn ornată, prin incizie, cu însemne ale Aviaţiei şi Marinei şi textul „Omagiu la a 90-a aniversare, general-colonel

Paul Teodorescu, aviatorii – marinarii şi foştii ofi ţeri din Reg. 6 Mihai Viteazul”. De asemenea, organizatorii au inaugurat un caiet pe care au scris „Popas sărbătoresc la împlinirea vârstei de 90 de ani a generalului

Paul Teodorescu, 28 iunie 1978”, astăzi păstrat în camera memorială din Palatul Brâncovenesc, sub numărul de inventar 334/1981.

Din selecţia ce o propunem distinsului cititor se va cunoaşte personalitatea, portretul psihologic şi moral al generalului Paul (Pavel) Teodorescu, aşa cum s-a conturat în timp în mentalul semnatarilor.

* * *Comandant născut și nu făcut! A crescut instituţii și oameni,

caractere și suflete!Mai înainte de toate, om adevărat! A știut să risipească

umbrele egoismului, negându-le prin generozitate; a spulberat ceaţa neadevărului, sub iradierea nestemată a sincerităţii și comprehensiunii; a făcut ca întunericul violenţei să îngenuncheze în faţa delicaţii și bunătăţii!

Aviaţia l-a avut șef suprem, din nefericire puţină vreme. Suficientă totuși, ca ea – Aviaţia Română – să f ie legată de numele generalului Paul Teodorescu.

GENERALUL PAUL TEODORESCU – OMAGIUL COLABORATORILOR ŞI PRIETENILOR

Prof. univ. Dr. Valentin CIORBEASibel JINDI-ALEXANDRU1

Clădirea Şcolii Superioare de Război

studii/documente

document 2013 2 (60) 3

„Les vieilles tiges aerienne”, alăturându-se camarazilor marinari și infanteriști, aduc astăzi Nonagenarului iubit, preţuit și respectat, prinosul afecţiunii, devotamentului și recunoștinţei lor.

Aviatorul Neculici Teodor

* * *

Omagiu, plin de admiraţie, la împlinirea a nouă decenii

de viaţă, plină de înfăptuiri demne de admiraţia celor ce l-au

cunoscut pe generalul-colonel Paul Teodorescu.

Va rămâne în memoria generaţiilor, în primul rând,

MONUMENTUL AVIATORILOR, pe care nimeni, în afară de

gen. Paul Teodorescu nu se gândise

să-i ţină prezenţi pentru supremul

sacrif iciu pe care-l făcuseră PRO

PATRIA, acești eroi ai aerului. O

înfăptuire care-l onorează în mod

deosebit!

Tot prin totala lui dăruire,

s-a restaurat MĂNĂSTIREA

DINTR-UN LEMN din judeţul

Vâlcea, închinată cinstirii aviaţiei și

marinei militare din România.

Trebu iau c r ea te c adr e ,

bine pregătite, pentru aducerea

la îndeplinire a unei îndatoriri

sf inte, „apărarea patriei”, și pentru

înalta lor pregătire generalul

Paul Teodorescu a înălţat un for

superior, o instituţie care cinstește

și împodobește dealul Cotrocenilor,

ACADEMIA MILITARĂ.

Trebuiau păstrate, cu grijă, bogăţiile ţării și, la iniţiativa sa,

s-au construit numeroase SILOZURI, pe întinsul patriei.

Constituie, astfel, în sufletul celor cu care a colaborat și a

celor pe care i-a condus, un exemplu de urmat.

Un călduros LA MULŢI ANI!

* * *

Aviatorii de la Școala de Zbor fără Motor de pe aeroportul

Clinceni (Ilfov) din 3/1944 a Asociaţiei Aviatice P.T.T. vă urăm

deplină sănătate și mulţi ani fericiţi.

Totodată, vă mulţumim pentru tot ce aţi făcut pentru

Aviaţia Română, inclusiv pentru zborul fără motor, începând

cu repartizarea oficială a terenului pentru Școala de zbor fără

motor, din Sînpetru – Brașov, înf iinţată, în anul 1937, pe

lângă Aeroclubul Brașov din Federaţia Aeronautică Regală a

României (F.A.R.R.). Totdeauna alături de D-voastră pentru

înfăptuiri măreţe, ca și în luna mai 1977, când cu aviatorii

Teodor Negulici și Nicu Marinescu am făcut reparaţiile de la

Mănăstirea Dintr-un Lemn, (instalaţia de apă).

Din inimă vă zicem „Să trăiţi!”

* * *

Eram elev la Școala Ofiţeri Aviaţie, în 1940, când am

auzit prima dată de ministrul Aerului și Marinei, generalul-

colonel Paul Teodorescu, de strădania sa de a ridica aviaţia

noastră militară și civilă la un nivel tehnic superior. Apoi

pe parcursul anilor, am cunoscut mai bine activitatea acestui

deosebit Comandant și Om pentru care am toată stima, respectul

și admiraţia.

La mulţi ani cu multă sănătate pentru Generalul Paul

Teodorescu pe care-l sărbătorim azi, 28 iunie 1978, la 90 de ani.

* * *

Cu ocazia aniversării onomasticii

Dumneavoastră, a celui mai mare

Comandant, înflăcărat patriot și

conducător iubit, vă rog să primiţi urări de

sănătate, viaţă lungă și realizarea tuturor

dorinţelor.

Veţi rămâne în inima mea pentru

totdeauna același Om mare, iubit de

subalternii Dumneavoastră, pe care i-aţi

condus și educat, pentru care vă mulţumim

fierbinte.

* * *

Cel mai distins omagiu și respect

faţă de Omul cel mai integru pe care l-am

întâlnit în viaţă și faţă de care, oricând,

îmi scot pălăria până în pământ.

La mulţi și fericiţi ani!

* * *

Ca supus subaltern sunt fericit să iau

parte la aniversarea a 90 ani a domnului general Paul Teodorescu,

ministrul Aerului și Marinei până în 1940. Toată stima, respectul

și dragostea pentru un ostaș al ţării, cu activitate și realizări

unice ca Academia Militară și membru în Comitetul de ridicare

a Monumentului Aviatorilor, prin care rămâne nemuritor. Îl

respect, în special, pentru evlavia și credinţa sa.

Să trăiţi! * * *

Respectuoase omagii și deosebită consideraţie pentru Domnul General Paul Teodorescu, fostul meu Comandant din Gardă.

Lt. Stănescu Eugeniu,Fost magistrat și consilier juridic

* * *Rămâne sarcina istoriei să stabilească oficial locul de frunte

în Aviaţia Română ce l-a ocupat Generalul Paul Teodorescu și acela de bun român și cetăţean de caracter de care a dat dovadă tot timpul în preocupările sale voluntare pe tărâm social. Colaborarea mea cu dânsul în problemele relaţiilor internaţionale ale Aviaţiei Civile mi-a dat prilejul de a-i admira înaltele calităţi de ministru

Monumentul Eroilor Aerului

2 (60) 2013 document4

studii/documente

și deosebita sa perspicacitate și înţelegere a acestor probleme pe care le-am rezolvat amândoi la un moment dat.

Cu nemărginită admiraţie și consideraţie, urându-i viaţă lungă cu sănătate și fericire!

* * *Cu admiraţie și respect pentru personalitatea Dvs., vă rog

să primiţi din partea fostului subaltern aviator locotenent-colonel

cele mai bune urări de sănătate și fericire!

* * *Noi făurim,

a i c i , c u v i n t e elogioase.

Generalul a făurit fapte.

R ă s c o l i ţ i – f iecare dintre noi – de amintiri din felurite faze a l e v i e ţ i i Lui publice, laolaltă î l a ș e z ă m î n rândul fruntașilor îndrumători de vieţi omenești, îl socotim pildă vie de comportare în servirea Patriei.

O r i câ t am spune și oricât am scr ie , oglindim doar imagini evocatoare despre El, cel care a atins înalte culmi etice.

Cei 90 de ani de viaţă sunt și ei o dovadă vădită de felul cum El a cinstit de-adevărat numele de OM.

Cu frunţile plecate ca omagiu, cu frunţile sus, mândri că l-am cunoscut.

* * *Domnului general-colonel Paul Teodorescu, omagiu, stimă

și atașament. Pentru deosebitele merite pe tărâmul educaţiei, îndrumării

și organizării tineretului din România, între anii 1914-1948. Făcând parte din Comitetul Central al Cercetășiei din România, participând la toate manifestările cercetășiei, a fost alături și a ajutat cu sfaturile și cu faptele, pe comandanţii și instructorii cercetășiei, ori de câte ori a fost solicitat.

Cu ocazia împlinirii a 90 de ani, vă doresc și vă rog să primiţi stimate Domnule General, multă sănătate, viaţă lungă și fericire și asigurarea deosebitei stime, ce nu încetez a vă păstra.

* * *La aniversarea generalului Paul Teodorescu

Mă aflam în pelerinaj pe locurile de luptă de la Mărăști, Mărășești și Soveja, conducând un grup de 50 de foști cercetași din Războiul de Întregire a României (1916-1918), care se închinau Eroilor Patriei.

În ziua de Sf. Petru și Pavel, la Mănăstirea din Soveja, ne-am rugat pentru odihna celor căzuţi în luptă, dar și pentru sănătatea celor rămași în viaţă. Nu am uitat nici pe domnul general Paul Teodorescu, sărbătoritul din acea zi, căruia i-am trimis o urare pe aripile gândului.

Elev al Școlii de Ofiţeri Ingineri de Rezervă din Aeronautică, între 1923-1924, am avut onoarea să-l cunosc pe dl. locotenent-colonel Paul Teodorescu, șef de stat major al Aeronauticii: of iţer distins, minte ageră și bogată, pregătire temeinică, ostaș desăvârșit, caracter integru, iubitor de ţară și de neam, pe care căutăm să-l luăm de model; era un adevărat gentleman, un om superior,

un om care de la înălţimea situaţiilor pe care le-a avut a știut să rămână întotdeauna același: un Om de Omenie.

P e n t r u omul care a fost și a rămas, pentru ostașul care a întrunit toate calităţile, îi urez sănătate ș i v i g o a r e deplină, până l a s f â r ș i t u l veacului.

* * *Părintelui meu sufletesc, Omului cu o viaţă clară ca un loc de piscuri,Bărbatului ziditor de bunuri obștești,Ostașului pildă de modestie în ierarhiile pe care le-a

străbătut,Tehnicianului prevăzător până la detaliu în desăvârșirea

operelor pentru posteritate,La cei 90 de ani de trăire pilduitoare,Îi aduc modestul meu omagiu, cu bucuria că pot pune o

frunză de laur pe fruntea din care au izvorât atâtea gânduri înţelepte.

* * *Dragă frate Paul,Mi-ai spus, când m-ai cunoscut, acum un an, că, în

amintirea lui Iorgu, fratele tău, te vei adresa mie cu cuvintele „frate Iorgu” și mi-ai cerut să mă adresez și eu cu aceleași cuvinte „frate Paul”. Eu am preţuit această îngăduinţă ca pe un dar aproape nemeritat pe care mi l-ai făcut. Iar acum, când am luat cunoștinţă, din acest album omagial, de sentimentele pe care ţi le poartă atâţia oameni demni de multă stimă, îngăduinţa ta, a marelui Paul Teodorescu, îmi apare ca un act de generozitate care mă obligă nespus de mult.

Am cunoscut marile dimensiuni ale personalităţii tale într-un timp prea scurt, câteva ore, în parte la casa de odihnă din Breaza și

Distrugătorul „Regina Maria“ şi submarinul „Delfi nul“

studii/documente

document 2013 2 (60) 5

în parte într-o scurtă călătorie împreună, de la Breaza la București, apoi în cursul unei vizite acasă la tine – infinit de puţin timp. Dar destul totuși, ca să se transforme cunoașterea mea în stimă, stima în iubire și acum, când îţi scriu cuvintele acestea, iubirea mea în urări călduroase de sănătate întreagă și îndelungată, ca să duci cu bine la capăt tot ce mai năzuiești să realizezi.

„Fratele Iorgu”După acte: Inginer Gheorghe Harnagea București, str. Naum Romniceanu, 17, sector 1Cod Z1229, tel. 799522

* * *Domnul general PAUL TEODORESCU, fost ministru

al Aerului și Marinei, face parte din generaţia fericită care a luptat și a participat la înfăptuirea idealului nostru naţional, în care, noi, cei bătrâni am fost crescuţi și învăţaţi de părinţii și bunicii noștri precum și de învăţătorii și profesorii noștri.

Speram în acel ideal naţional – al unirii tuturor Românilor – de la Nistru până la Tisa. Acest vis milenar al străbunilor noștri s-a înfăptuit cu eforturile și sacrif iciile generaţiei Domnului General Paul Teodorescu și cu participarea sa.

Format în școala militară română, își desăvârșește instrucţia sa în școlile superioare ale Armatei Franceze și o aplică în Primul Război Mondial, care a „întregit neamul românesc”.

Desăvârșit militar, apreciat de subalterni, camarazi și șef i, patriot intransigent și-a servit Ţara și Neamul cu eroism și dezinteresare, dăruindu-se fără preget onoarei și demnităţii naţionale. Destinul îl așază în puncte de mare răspundere, cărora le-a făcut faţă cu un excepţional curaj și cu experienţă puţin comună. Comportarea sa în armată a fost în ansamblu o epopee, s-a ridicat cu spiritul la nivelul gravelor evenimente pe care le-a cunoscut și le-a înfruntat.

Comandant al Școlii Superioare de Război, pe care a și ridicat-o, a pregătit și format pe toţi comandanţii de mari unităţi și șef ii de stat major, care au condus Armata Ţării în cel de-al Doilea Război Mondial – „al graniţelor sfărâmate ale Ţării” – insuflându-le doctrina de război franceză, pentru gloria armatelor române.

Ministru al Aerului și Marinei, a fost primul ministru, care a alcătuit un Program de construcţii navale, bazat pe o idee de luptă în Marea Neagră, l-a contractat, iar noi am întrebuinţat, în războiul nostru din Marea Neagră navele prevăzute în acel Program naval, precum: puitorul de mine „Amiral Murgescu”, submarinele „Marsuinul” și „Rechinul” etc.

În aceeași calitate, de ministru al Marinei, a asistat, reprezentând guvernul român, de la bordul distrugătorului „N.M.S. Regina Maria”, comandat de mine, la Sulina, la coborârea pavilionului Comisiei Europeane a Dunării și la ridicarea pavilionului ROMÂNIEI – marcă a suveranităţii noastre naţionale teritoriale.

Și tot în calitate de ministru al Marinei, reprezentând pe suveranul și guvernul român a asistat, tot la bordul distrugătorului „N.M.S. Regina Maria”, comandat de mine, și care făcea parte din Escadra Internaţională de Onoare, la funeraliile președintelui Turciei Ataturk.

Ministru al Marinei f iind, a împânzit porturile și gările cu silozuri pentru depozitarea grânelor, realizare de mare importanţă pentru economia naţională.

Drept, integru și onest, în conștiinţa sa și-a avut preţul său. S-a privit în oglinda vieţii, fără a întoarce capul. Deviza sa a fost: „Munca, Realizarea, Armata, Patria”.

Ca of iţer de carieră și șef a susţinut tradiţia ca forţă a școlii militare, având un sens căruia i-a rămas f idel.

D o m n u l g e n e ra l Pa u l Teodorescu a pus înaintea vieţii, onoarea și a acceptat pericolul. A fost un conducător de oameni, un comandant cu imaginaţie, cu simţul răspunderii, un șef, un exemplu, un realizator. A dat totul PATRIEI.

Marina română se mândrește a f i avut, în trecut, un asemenea șef și are credinţa că în viitor o navă a sa va purta numele „GENERAL PAUL TEODORESCU” – fost ministru al Marinei. Să trăiască!

Contraamiral (r) Horia Macellariu, Colaborator și prieten apropiat, arestat de regimul

comunist

* * *

Respectuos omagiu Domnului General Paul Teodorescu, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani.

Eu v-am cunoscut acum 42 de ani la Balcic, când am avut cinstea să vă primesc la bordul canonierei „Ghiculescu” comandată de mine. În anul următor, eraţi ministrul nostru, al marinarilor. Și astfel, cunoscându-vă și trecutul, am putut știi că ministrul nou al Marinei este comandantul, profesorul și șeful care pentru toţi of iţerii Armatei înseamnă un ideal.

Să trăiţi mulţi ani Domnule General!

* * *Omagiu cu ocazia Sărbătorescului Popas, La împlinirea vârstei de 91 de ani a Domnului General

Paul Teodorescu28 iunie 1979, București, restaurantul Doina

Datorită chibzuinţei și înţelepciunii Omului și graţie lui Dumnezeu, suntem fericiţi să sărbătorim astăzi, foștii colaboratori din Regimentul „Mihai Viteazul ”, marinari și aviatori, momentul pășirii cu încredere și curaj în cel de-al 92-lea an de viaţă a Domnului General Paul Teodorescu.

O viaţă nu numai îndelungată, dar plină de impresionante realizări: a zidit, reconstruit și ridicat din temelii case, cazărmi, biserici, silozuri, școli, fabrici de avioane, construcţii navale etc. A sădit pomi și plantat flori. A scris cărţi care la vremea lor au fost de mare folos întregului corp ofiţeresc și armatei.

Dar mai presus de toate și de orice, prin îndemnul său, prin cuvântul său, prin faptele sale, prin exemplul său personal a trezit conștiinţe și a format în jurul său atât în momentele luminoase ale vieţii sale, cât și în acele clipe de grea cumpănă, când f iinţa

Contraamiralul Horia Macellariu

2 (60) 2013 document6

studii/documente

și sufletul său au fost puse la nedrepte încercări, zic, a format în jurul său discipoli – oameni.

Nimic nu a precupeţit și niciodată nu a renunţat la dorinţa și voinţa de a insufla celor din jurul său dragostea de viaţă, încrederea în forţa și capacitatea f iecăruia, dorinţa ca f iecare să acţioneze în viaţă numai în armonie cu demnitatea, cinstea, adevărul, frumosul și dragostea faţă de om și faţă de ţară și neamul nostru românesc.

O viaţă plină de neegalate realizări, o viaţă prodigioasă, o viaţă de om adevărat cu care se poate mândri și pentru care poate avea în pragul celor 92 de ani, mângâierea că în urma sa lasă un nume: „GENERALUL TEODORESCU PAUL”, cu care nu numai cei prezenţi aici, dar Armata Română și Neamul Românesc, pe drept cuvânt se pot mândri.

Ca să reușească integral în toate acţiunile întreprinse de dânsul, a avut ca suport moral acea înmănunchere de însușiri și calităţi care se numește – CARACTERUL. Generalul Paul Teodorescu în adevăr a fost un om de CARACTER.

Portretul său îl arată că în orice împrejurare a fost, este și va rămâne în sufletele celor care l-au cunoscut: serios; corect; drept; cinstit; solemn; modest; ordonat; ponderat; demn; integru; intransigent; mândru, dar nu închipuit; ambiţios, dar nu vanitos; nu s-a aplecat, dar nici nu a umilit; nu s-a comportat mic faţă de cei mari, dar nici mare faţă de cei mici; recunoscător atât celor mari, cât și celor mici; disciplinat și politicos, dar nu servil; pasionat și entuziast, dar nu impulsiv; idealist, visător, contemplativ, dar activ și realist; prieten discret, devotat, statornic, dar numai cu cei care meritau; măririle nu l-au ameţit; greutăţile nu l-au descurajat; închisorile nu l-au doborât; binevoitor, indulgent, uman, dar și sever când trebuia pentru a îndrepta și ca exemplu, nu pentru a distruge; atent faţă de subalterni de la care primea sugestii și îi considera colaboratorii săi; energic, dinamic, optimist, robust și sigur de reușită; fericit de îndeplinirea datoriei considerate de dânsul ca cea mai mare răsplată; temerar și cutezător, dar ponderat și conștient de pericol; curajul răspunderii cu risc și consecinţe; democrat sincer, nu teoretic; chibzuit, econom, apărător fanatic al bunului public; atent faţă de săraci și neajutoraţi; patriot loial și zelos; efectiv, nu simbolic; admirativ a tot ce este util și frumos; un dezvoltat spirit de organizare și un cult al măreţelor realizări; autoritar, dar nu absurd; nobil, generos, altruist; n-a invidiat; n-a gelozit; n-a persecutat; n-a fost răzbunător; n-a făcut rău nimănui; n-a făcut politică; n-a fost contra ţării; n-a avut organizaţii și nici bisericuţe; n-a fost colportor; n-a bârfit; n-a calomniat.

A dispreţuit profund lenea, necinstea, minciuna, obrăznicia, înfumurarea, lauda de sine, reclama și lipsa de caracter, pe care le-a considerat dăunătoare progresului.

A cultivat întotdeauna binele și a respins cu putere răul ca element sinistru și negativ. Nu a avut niciun singur defect care la un moment dat să f i putut să-i umbrească calităţile și însușirile arătate mai sus.

Aceasta a fost, este și va rămâne f igura prestigioasă a Generalului Teodorescu Paul, pe care noi îl sărbătorim astăzi, prototipul pionierului și al progresului, prin ale cărui pilde vii și flacără luminoasă a trăit, trăiește și astăzi și va continua să trăiască cât și măreţele sale înfăptuiri. Și desigur nu va lipsi nici momentul și nici oamenii care pătrunși de o luminozitate

interioară și care dotaţi cu o scară inf inită de posibilităţi să eternizeze f igura și personalitatea Generalului Teodorescu Paul, pentru ca și generaţiile următoare să se bucure, să se mândrească și să ia exemplu din viaţa și faptele unuia dintre cei mai de laudă dintre înaintașii acestora.

L-am cunoscut, am colaborat aproape 40 de ani împreună, l-am apreciat, l-am stimat și l-am iubit. Pentru aceasta: „Dixit et animam salvavi”.

Locotenent-colonel (r) Grigore G. Mastacan, absolvent al Școlii Superioare de Război

* * *Dintre toţi generalii vechiului anuar al Armatei, nici

unul nu a depășit realizările domnului general-colonel (r) Paul Teodorescu, care în totalitatea lor sunt lucrări de pionierat, contribuind astfel la formarea cadrelor și organizarea armatei noastre între cele două războaie mondiale.

Munca prodigioasă a acestui titan creator al Armatei Române, a făcut ca, azi, la vârsta de 91 de ani depășiţi, să se bucure de profundă veneraţie și deosebit respect, de către toţi cei ce l-au cunoscut, i-au fost elevi, colaboratori sau prieteni.

A fost fruntaș la Școala Superioară de Război din Paris, când, după absolvire, i s-a făcut favoarea de a f i reţinut încă un an ca stagiar în Comandamentul Corpului 14 Armată la Lyon. Aici a participat la o ascensiune pe Mont Blanc, organizată de Corpul 14 Armata franceză. Din grupul de ofiţeri participanţi la această ascensiune, nici un francez nu a atins vârful acestui uriaș munte al Europei, singur maiorul Paul Teodorescu, împreună cu un ghid, au ajuns pe cota 4.807 m, ceea ce i-a atras maxima admiraţie și aprecierile elogioase ale comandantului Corpului 14 Armată.

Împreună cu regretatul și bunul său prieten lt. col. Ţupa Romulus, cu care a făcut Școala Superioară de Război Paris, au întocmit prima lucrare de tactică generală (s.a.) din ţară, după care s-au instruit toţi comandanţii Armatei Române.

În perioada 1922-1932 a fost primul profesor de Tactică Aeronautică (s.a.) la Școala Superioară de Război și în cele din urmă a predat și Tactica Generală la aceeași școală.

Ca șef de Stat Major al Aeronauticii (s.a.) a stăruit și a realizat Fabrica de Avioane I.A.R. Brașov și a construit cartierul muncitoresc I.A.R. Brașov. A stăruit și a înfiinţat toate școlile de of iţeri activi și de rezervă aero, precum și școlile de of iţeri și subofiţeri mecanici pentru aviaţie. A creat o Secţie Aeronautică la Școala Superioară de Război. A trimis tineri ingineri pentru specializarea lor ca ingineri aero Paris. Aceleași realizări și pentru marină, plus construcţia a 76 silozuri pentru cereale.

Comandant al Regimentului 6 „Mihai Viteazul” (s.a.): a reușit să facă aici, o unitate model, ceea ce a determinat pe unii vizitatori de seamă ca generalul MacArthur, șeful de Stat Major al Armatei Americane, precum și generalul erou Gourand, guvernatorul Parisului, să scrie în cartea de aur: «Regimentul 6 „Mihai Viteazul” este una din cele mai frumoase unităţi din Europa».

Ca atașat militar la Paris (s.a.) a reușit să întărească și să sporească legăturile cu Franţa. Rapoartele judicioase ale domnului general Paul Teodorescu au dat impuls autorităţilor române, să

studii/documente

document 2013 2 (60) 7

doteze armata cu mijloace moderne. Prin legăturile temeinice cu diferite personalităţi militare și civile a ridicat prestigiul ţării și a contribuit la crearea diferitelor relaţii favorabile patriei noastre, precum și multe acţiuni de mare prestigiu.

Ca director al Școlii Superioare de Război (s.a.) a îmbunătăţit învăţământul superior. A dat impuls și a realizat clădirea monumentală a Academiei Militare, cu preţ redus și inovaţii avantajoase de organizare a construcţiei, într-un timp record, ceea ce a stârnit admiraţia unanimă din acea vreme.

Ca ministru Subsecretar de Stat la Ministerul Apărării Naţionale (s.a.) a dat impuls dotării și organizării armatei. A dat la iveală câteva lucrări pentru instruirea cadrelor, ceea ce a dus la recunoașterea Domniei sale ca membru corespondent al Academiei Române și a fost premiat (s.a.) pentru o lucrare de tactică generală, care a contribuit la ridicarea pregătirii profesionale a tuturor ofiţerilor armatei noastre.

Ca ministru al Aerului și Marinei (s.a.) a pus accentul pe crearea de noi unităţi c o r e s p u n z ă t o a r e progresului și a unor avioane în s e r i e , cum a fost avionul de vânătoare „I.A.R. 80”, c a r e a adu s mari servicii în cel de-al Doilea Război Mondial.

A î n f i i n ţ a t Geniul Aeronautic și Infanteria de Marină p e n t r u a p ă r a r e a coastelor.

A comandat în Germania (Hamburg) un vas modern de școală – bricul „Mircea”. S-a construit primul vas de război – puitorul de mine „Amiral Murgescu”.

A sporit numărul muncitorilor la I.A.R. de la 2.000 la 4.000.

A achiziţionat terenuri de aterizaj fără plată.Printr-o nouă organizare a sporit fondul Aviaţiei

la 1.800.000.000 lei.A construit cele 76 silozuri pentru îmbunătăţirea calităţilor

seminţelor pentru export etc.Ca membru corespondent al Academiei Române (s.a.) a

propus și a fost aprobat proiectul de organizare și funcţionare a Academiei, care este în vigoare și astăzi, determinând astfel ca dintr-o instituţie teoretică să devină o instituţie practică.

A fost membru al Academiei de Știinţe (s.a.) unde a activat în probleme militare, până în iunie 1941.

Ca ofiţer de rezervă (s.a.) a ţinut la Academia Română (24 ianuarie 1946) o conferinţă despre acţiunea Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial, care a fost cel dintâi document istoric, care a înregistrat în mod veridic, toate operaţiunile Armatei Române.

Prin constituţia nativă a Domniei sale, f iind un om activ, a creat în comuna Joiţa – Ilfov, pe malul Dîmboviţei, o minunată orezărie (s.a.), unde a muncit la cot cu sătenii și chiar din primul an a produs o recoltă record, ceea ce a făcut ca autorităţile de resort să îl aleagă Președintele Cultivatorilor de Orez din ţară.

Pentru marile îmbunătăţiri făcute comunei Joiţa, din banii proprii, fără să pretindă ceva de la săteni, precum și ajutoarele preţioase date locuitorilor comunei Joiţa, domnul general Paul Teodorescu a fost supranumit „TĂTICUL NOSTRU”.

În 1948, orezăria i-a fost expropiată, fără nici un sens, de către autorităţile comuniste și astfel o unitate economică, ce ar f i putut servi drept model pentru asemenea cultură.

Pe nedrept și fără nici o vină a fost apoi închis și trimis la Canal, unde din cauza unei atitudini plină de demnitate, a fost expediat la Aiud, unde a fost supus câtva timp la un regim sever.

La Aiud, am stat o vreme cu dânsul în aceeași celulă. Acest interval a fost, pentru mine și pentru ceilalţi din celulă, o mare recreaţie și reconfortare pentru că domnul general Paul Teodorescu ne organizase zilnic un program agreabil și ne pusese la o frumoasă contribuţie de gândire, spre a mai uita sau ameliora din rigorile regimului în care trăiam.

Urez domnului general Paul Teodorescu ca această ambianţă de iubire sinceră și respectul cu care este înconjurat, să f ie un stimulent, pentru ca viaţa să-i fie prelungită dincolo de cei 2.000 ani, ţel spre care dorim și noi să îl atingem.

General-maior (r) Ion T. Ionescu-Buzău, Veteran al celor două războaie mondiale Str. Aviator Petre Creţu, nr. 47, sector 1, București

* * *PentruGeneralul-colonel Paul TeodorescuCu prilejul aniversării a 91 ani – 1888-1979 iunie 28

(s.a.)Prim Ostaș al Ţării Românești!

Nu s-a mulţumit niciodată numai cu rezolvarea problemelor de serviciu sau personale. Forţele sale f izice, intelectuale și morale se revărsau clocotitor peste învelișul preocupărilor colective, neobosit, iscoditor, cutezător a trasat urme adânci pe lunga potecă a vieţii sale.

Școli și tipărituri, așezăminte și construcţii durabile, organizare, pedagogie și conducere energică și bine gândită.

Constituindu-se el însuși în exemplu de ţinută morală, caracter și spirit de precursor, voinţă și perseverenţă în rezolvarea unor probleme adânc studiate, a cultivat atât arta și știinţele militare, cât și pe cele civile.

Generalii Paul Teodorescu, Eremia Grigorescu şi I. Motas şi ambasadorul României la Ankara la funeraliile lui K. Ataturk (1939)

2 (60) 2013 document8

studii/documente

Dar, nu a neglijat nici strămoșescul percept: „Mens Sana in corpore Sano” – pe care l-a tradus în practică printr-o viaţă sobră, corectă, sănătoasă, cu Soare, cu Aer și cu Mișcare, fapt care împreună cu o preafrumoasă moștenire, explică forma nonagenarului de astăzi, care ţine pasul în rând cu Tinereţea.

Octogenar și acum nonagenar fiind, el simte nevoia să fie Stegarul care trage după sine, sus, cât mai sus, pe cei din preajma sa.

Lăsând deoparte marile sale fapte, să ne reamintim doar câteva dintre cele mai recente:

Clopotul cel mare, de la Sf. Mănăstire Dintr-un Lemn, era spart atunci când generalul abia se înapoiase dintr-o lungă călătorie forţată, prin staţiunile de tristă amintire – Jilava – Canal – Aiud. Nimeni nu se mai ocupa pe atunci de cele sf inte.

Dar Paul Teodorescu, deși el însuși în lipsă de strictul necesar și locuind într-o boxă de subsol, totuși se străduie, perseverează, urcă de nenumărate ori – Dealul Patriarhiei – și reușește să obţină un clopot rămas de la o ctitorie de curând demolată din centrul Capitalei, pe care apoi, pe proprie cheltuială îl transportă și îl montează la mănăstirea pe care el, încă din anii 1938-1940, aproape din temelie o refăcuse. Și astfel…, uitând de lipsuri și de boxa cea insalubră, a mai gustat o dată din fericirea unei fapte împlinite.

„Pentru mine nimic, totul pentru colectivitate, pentru aproapele nostru” a fost deviza care i-a luminat întotdeauna bucuriile interioare, i-a îndulcit urmele necazurilor.

Două plăci mari de marmură, pe care a pus să se sape sute de nume, din elita eroică a Aviaţiei și Marinei; și încă două plăci mai mici, pe care a dăltuit emblemele celor două nobile arme – pe care el le-a condus în cadrul M.A.M. (vulturul Aviaţiei și ancora Marinei), constituie o altă deosebită realizare a generalului Paul Teodorescu, fostul ministru al Aerului și Marinei, realizare prin care el a dorit să fie pomeniţi în incinta Mănăstirii Dintr-un Lemn, acei cutezători, care înfruntând cu riscul vieţii lor, căile neospitaliere ale văzduhului și ale apelor, au învins sau au fost răpuși.

Multă voinţă și multe privaţiuni va f i implicat o asemenea realizare pentru un octogenar cu modeste resurse materiale…! Dar pentru Paul Teodorescu nimic nu e prea scump, nimic nu e prea greu, atunci când un înalt ideal îi călăuzește pașii.

Mereu în mișcare, mereu în activitate, bătrânul… dar tânărul general, luptă, înfăptuiește sau este pe cale de a înfăptui o valoroasă lucrare memorialistică. Frumos legată cu un șnur tricolor, stă la loc de cinste, chiar pe biroul de lucru al generalului șef al Departamentului Aviaţiei Civile, f iind mult preţuită și admirată.

O lucrare de doctorat în istorie, de sute de pagini, documentată prin 3.067 fișe de studio, începută încă din 1936, stă gata acum pentru a f i prezentată, atât la Academia R.S.R., cât și la vestita Universitate de la Sorbona, pentru obţinerea marelui titlu de doctor și de academician, toate demersurile preliminare f iind întreprinse.

Prin nenumărate sesizări și intervenţii pe la Ministerul Apărării și pe la alte foruri superioare, generalul nostru caută să convingă pe cei în cauză, ca să ia măsuri de definitivare a marii opere a clădirii Școlii Superioare de Război, astăzi Academia Militară, prin instalarea deasupra celor două platforme laterale de la nivelul acoperișului, de pe colţurile faţadei dinspre Nord,

a două mari care alegorice din bronz, reprezentând „Victoria”, așa după cum se arată în proiectul original al clădirii, construită de Paul Teodorescu înainte de 1940. Și într-adevăr, ce minunat complex monumental ar constitui Statuia Eroilor Armatei Române, împreună cu basoreliefurile din spate care înfăţișează Istoria Patriei noastre, dacă pe planul doi, pe fundalul reprezentat de clădirea Academiei Militare, ar apărea la înălţime, avântul celor două care alegorice reprezentând „Victoria”!

Dar, pe lângă toate acestea, preocuparea permanentă a generalului, toate gândurile, tot sufletul, marea bucurie și dorul de odihnă activă, toate converg către Mănăstire. Acolo pleacă el ori de câte ori are posibilitatea. Acolo meditează și se delectează muncind: repară garduri, plantează flori și arbori, repară poteci, canalizări, apa, lumină ș.a. Și tot acolo dorește și întrevede realizarea supremei mulţumiri a vieţii… de apoi, a odihnei veșnice. Acolo și-a ales el un retras loc pentru ultimul popas, a ridicat o mică cruce de marmură, purtând o baretă tricolor, iar o placă tot de marmură, pe care stă scris cu litere mari „Fratele Paul” (s.a.) acoperă mormântul. Este tot ceea ce trebuie să rămână pentru trecătorul grăbit, despre cel care a fost – Marele Paul Teodorescu.

Recunoștinţa este o floare rară, care răsare uneori din suflete și caractere deosebite.

Sf. Patriarhie, Episcopia de Râmnic și soborul ctitoriei lui Matei Basarab, au apreciat, că pentru cel care de peste 40 de ani este un neobosit susţinător al acestor așezăminte, se cade a se arăta o dovadă de preţuire și de mulţumire și drept urmare au organizat acolo o cameră memorială pentru generalul-colonel Paul Teodorescu, fostul ministru al Aerului și Marinei.

Aici, vizitatorul înclinat către o cunoaștere a unor taine ale trecutelor vremi, va putea afla că Fratele Paul a fost de fapt Primul Ostaș și cel mai de frunte Om al Ţării Românești !

În calitatea de pilot aviator ce o aveam, în perioada 1938-1940, mi s-a acordat mie cinstea și încrederea de a transporta cu avionul pe ministrul Aerului și Marinei,… să f iu aproape de el.

În drumurile pe care atunci le-am făcut, pe vreme bună sau prin intemperii, prin nori, prin ceaţă sau prin furtună, am putut să constat că și acolo sus, în zbor, Paul Teodorescu nu se mulţumea

La anii senectuţii, în faţa bisericii de piatră a Mănăstirii Dintr-un Lemn

studii/documente

document 2013 2 (60) 9

să rămână un pasager pașnic și pasiv. El se transforma într-un veritabil navigator, care lua parte activă la conducerea zborului. Ministrul aerului știa să fie și un bun executant, să înfrunte greul și riscul alături de echipaj.

Acest fel de a f i, a atras stima, dragostea și recunoștinţa subalternilor săi.

Așa se explică de ce acum, după atâţia ani, cu prilejul aniversărilor sale, sute de veterani și alături de ei vârfuri dintre cele mai înalte ale aviaţiei active militare și civile, au venit să omagieze pe Generalul lor.

În răspunsul de mulţumire pe care sărbătoritul de nouăzeci de ani l-a pronunţat, a subliniat astfel evenimentul: „Bucuria mea este cu atât mai mare cu cât văd atâţia valoroși participanţi care au venit să mă sărbătorească. Și eu cred în sinceritatea dragostei lor, căci nimeni nu a venit aici obligat sau urmărind vreun interes sau vreun avantaj, acum când eu nu mai sunt nimic”.

Noi cei de faţă am intuit că Omagiul și Urările ce i le aduceam atunci și-au atins din plin ţinta, dând un nou impuls de vigoare și de sănătate scumpului nostru sărbătorit, generalul-colonel Paul Teodorescu, fostul ministru al Aerului și Marinei.

Mulţi, mulţi ani trăiască!Iar numele și renumele

său să rămână adânc și pentru totdeauna în Hronicul acestei Ţări pe care el cu mare dăruire a servit-o!

* * *În familia noastră numele și făptura sa s-au bucurat de

multă stimă și deosebită consideraţie. Aţi fost pentru mine și fratele meu un viu exemplu de muncă și caracter. Am căutat să fim la înălţimea așteptărilor D-vs., după ce unchiul Lică (Romulus Ţupa) ne părăsise.

* * *În anul 1938, Dumneavoastră eraţi ministrul Aerului și

Marinei, iar eu terminam Școala de Ofiţeri de Cavalerie, f iind șeful promoţiei 1938 „Șelimber”.

Repartizat din oficiu într-o mică garnizoană, în timp ce alţi camarazi au fost repartizaţi în București și alte centre, negăsind înţelegere la cei în drept, am apelat la Domnia voastră. Aţi reparat ceea ce alţii au greșit, iar mie mi-aţi dat elanul și puterea de muncă pe care le-am manifestat în tot timpul carierei militare.

Pentru toate acestea, vă aduc prinos de recunoștinţă și urarea de a vă revedea la centenarul Domniei voastre.

* * *Cu deosebit respect aduc un sentiment de dragoste și apreciere

pentru domnul general Paul Teodorescu, precursor strălucit al aviaţiei noastre. Deși sunt o serie mult mai târzie, încă de pe când eram sublocotenent, îmi reamintesc despre realizările deosebite pe care generalul Paul Teodorescu, în contradicţie cu stăpânirea, le-a realizat.

Deosebite înfăptuiri pentru Aviaţia Română. Acum când domnul general Paul Teodorescu împlinește venerabila vârstă de 90 de ani, cu atât mai mult îl consider un spirit clarvăzător,

un precursor, un realizator, al aviaţiei noastre.

Nu trebuie să ignorăm nici pasiunea sa pentru marină sau construcţii și să-l respectăm pentru înţelepciunea sa, pentru pasiunea sa, pentru clarviziunea sa, pentru meritele sale, pe care istoria le va aprecia cu respect.

* * *Stimate tovarășe general-colonel

(r) Paul Teodorescu (s.a.)

Mi-aţi făcut promisiunea, la care ţin foarte mult, de a ne revedea cât mai des și de a sărbători împreună anul 2000. Vă rog să n-o uitaţi!

Vă asigur de admiraţia și respectul meu și al aviatorilor,

Şeful Departamentului Aviaţiei Civile

* * *Astăzi, măreaţă aniversare!… 92 de ani de viaţă rodnică

și demnă a generalului-colonel Paul Teodorescu, fostul ministru al Aerului

și Marinei, în perioada 1938-1940.Noi, foștii subalterni, acum devotaţi prieteni și admiratori,

ne bucurăm din toată inima, ne mândrim cu un asemenea înaintaș, făuritor și exemplu fără de asemănare și urăm scumpului nostru sărbătorit, încă mulţi ani, mulţi ani încărcaţi de sănătate și de mulţumirea unor noi și deosebite înfăptuiri, pe care gândul său clocotitor și acum, fără încetare, le frământă!

* * *28-29 iunie 1980 Locul: Mănăstirea Dintr-un Lemn

Am fericita ocazie să particip la aniversarea a 92 de ani de viaţă rodnică a domnului general-colonel (r) Paul Teodorescu, un Om adevărat, un Ostaș desăvârșit și un Creștin adevărat. „Credinţa fără fapta noastră este!”.

Ca orice muritor vom dispărea fără urme. Numele domnului general Paul Teodorescu sau mai clar „Fratele Paul” nu va dispărea în veci prin operele sale. Faimoasa Academie Militară îi va

Mănăstirea Dintr-un Lemn

2 (60) 2013 document10

studii/documente

păstra numele în veci. Contribuţia la construirea Monumentului Aviatorilor Eroi (f iind membru în Comisie), apoi silozurile pentru Marina Comercială etc. etc., sunt fapte mari.

Îi port toată dragostea și recunoștinţa în special pentru restaurarea Sfântului Locaș al Mănăstirii, locaș de închinăciune pentru aviatori și marinari.

Să trăiţi! La mulţi ani!

* * *29 iunie 1980Cu prilejul sărbătoririi

a 92 ani de viaţă a mult veneratului nostru,

Domnul general-colonel (r) Paul Teodorescu, care în anii 1937-1940, pe când era ministru al Aerului și Marinei, cu osârdie creștinească și sentimente naţional-patriotice, a înţeles și s-a străduit să repare acest sfânt locaș, ctitorie a marelui domnitor al Munteniei Matei Basarab – Mănăstirea Dintr-un Lemn – și care apoi să f ie dedicată ca mănăstire a eroilor aerului și ai mării, căzuţi pe câmpurile de luptă, în cele două războaie mondiale.

Noi, cei mai jos subscriși, urăm sărbătoritului ca pronia cerească să-l răsplătească cu multă sănătate și viaţă lungă, pentru multiplele binefaceri pe care le-a săvârșit în această viaţă pământească.

Pentru generaţiile viitoare, domnul general Paul Teodorescu rămâne cel mai autentic exemplu sub toate aspectele și întruchipează chintesenţa virtuţilor strămoșești.

Domnia Sa împărtășește părerea multor intelectuali români că la adăpostul modestelor locașuri de închinăciune s-a păstrat fiinţa neamului românesc în decursul zbuciumatului său ciclu istoric.

Claudina şi general-maior (r) Ionescu T. Ion

Prof. univ. Dr. Constantin N. Tomescu şi Ileana C. Tomescu

Maior (r) Paul Condurachi – BacăuComandor aviator (r) PavlovschiBarbu MarinPeliman AntonMihail BadescuComandor aviator (r) Gogu ŞtefănescuC. Petrache Vioreanu Lucreţiu Ing. Ilie V. Stan

* * *Cele cinci festivităţi organizate la sfârşitul lunii iunie

a anilor 1975, 1976, 1978, 1979 şi 1980 pentru a-l omagia pe generalul Paul (Pavel) Teodorescu, ca personalitate de excepţie a Armatei României, indubitabil i-au adus bucurie în sufl et, atitudinea sa rămânând în limitele modestiei.

Festivităţile ce i-au fost organizate şi dedicate îl aşează pe respectatul general într-o poziţia unică după ştiinţa noastră. În timpul regimului comunist, autorităţile au îngăduit să fi e sărbătorit, preţuit şi respectat în mod public, deşi Paul (Pavel) Teodorescu se afi rmase înainte de 23 august 1944, ulterior fi ind arestat, urmărit şi marginalizat, lipsit o perioadă lungă de pensie şi de o locuinţă adecvată. Timpul şi adevărul au fost de partea venerabilului general. Piatra de mormânt a fr atelui Paul

GENERAL PAUL (PAVEL) TEODORESCU –

THE HOMAGE

OF COLLABORATORS AND FRIENDS –

PROF. UNIV. VALENTIN CIORBEA, PH.D., SIBEL JINDI-ALEXANDRU

Abstract: At Dintr-un Lemn Monastery it is kept

in the memorial chamber of General Paul Teodorescu a

notebook in which in 5 years friends and collaborators

paid their homage.

Th ere are soulful words that were said in front

of a high military dignitary known for his quality of

human.

Keywords: Dintr-un Lemn Monastery, Navy

and Air Ministry, War Superior School, silo, Aviators

Monument

1 Universitatea „Ovidius” Constanţa.2 Paul Teodorescu s-a născut la 28 iunie 1988 la Bacău, cu o zi înaintea prăznuirii Sfi nţilor Petru şi Pavel, el fi ind înscris cu numele de Pavel şi nu de Paul cum doreau părinţii.

NOTE

studii/documente

document 2013 2 (60) 11

La 17 mai 1913 (toate datele sunt pe stil vechi), prin Tratatul de la Londra, care consfinţea încheierea

Primului Război Balcanic, prezenţa Imperiului Otoman în Europa era eliminată aproape în totalitate. Învingătoare în războiul împotriva Semilunii, Bulgaria, Serbia și Grecia nu au reușit să ajungă la o înţelegere în privinţa împărţirii fostelor posesiuni otomane și, astfel, la 16 iunie 1913, armatele bulgare au atacat Serbia și Grecia, declanșând Al Doilea Război Balcanic.

În timpul acestor evenimente, poziţia României a evoluat de la neutralitate la implicare în conflict. Încă de la începutul Primului Război Balcanic, în toamna anului 1912, România declarase că în cazul în care Bulgaria își va mări teritoriul, statul român va pune problema rectificării graniţei româno-bulgare din Dobrogea. România considera că după războiul din 1877-1878, la presiunile Rusiei, această graniţă fusese trasată în detrimentul părţii române. Declanșarea luptelor între foștii aliaţi a obligat statul român să intervină în conflict. O eventuală victorie asupra Serbiei și Greciei ar fi făcut din Bulgaria prima putere din Balcani și, în acest caz, revendicările bulgare asupra Dobrogei românești, care deveneau tot mai vehemente de la an la an, ar fi căpătat o altă greutate.

La 20 iunie 1913, Armata Română a fost mobilizată, iar la 27 iunie România a declarat război Bulgariei. La 30 iunie, Corpul 5 Armată a ocupat Cadrilaterul și, la începutul lunii iulie, Corpurile 1-4 Armată au trecut Dunărea și au înaintat spre sud. Trupele n-au întâmpinat o rezistenţă serioasă, deoarece comandanţii Armatei Bulgare credeau că traversarea Dunării de către Armata Română nu se va petrece mai devreme de jumătatea lunii iulie.

Conform planului de operaţii elaborat de Marele Stat Major, după traversarea trecătorilor Balcanilor, trupele române trebuiau să debușeze în câmpia Sofiei, unde urmau să facă joncţiunea cu diviziile sârbe și să înainteze spre capitala bulgară. În timpul campaniei, din considerente politice, s-a dispus doar ocuparea ieșirilor de sud ale defileelor, fără a se înainta în șesul Sofiei. Escadroanele din Divizia 1 Cavalerie, care galopau pline de avânt, ajungând la 20 de km de Sofia,

au fost oprite din ordinul personal al regelui Carol I. La 11 iulie 1913, Marele Stat Major a ordonat încetarea înaintării tuturor unităţilor Armatei Române aflate pe teritoriul bulgar.

În fondul de arhivă al Serviciului Istoric al Armatei se regăsește traducerea unui extras din lucrarea Memorii despre Războaiele Balcanice2, apărută în 1926, a generalului-locotenent Gheorghi Vazov3, ministru de Război în guvernul bulgar în perioada 11 iulie-17 noiembrie 1913. Prezentăm mai jos amintirile demnitarului bulgar despre campania Armatei Române din vara anului 1913 (anumite fapte rememorate de autor nu se regăsesc în documentele românești

din epocă), alături de mărturiile privind circumstanţele în care a fost dat ordinul de oprire a înaintării Armatei Române spre Sofia aparţinând generalilor Constantin Hârjeu și Alexandru Averescu, ministrul de Război și, respectiv, șeful Marelui Stat Major în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic.

* * * […] Guvernul român, nemulţumit

de concesiunile făcute prin proto colul de la Petersburg4 și folosind situaţia noastră grea, hotărâse de a aduce la îndeplinire o aspiraţiune a sa îndepărtată – mutarea graniţei sale dobrogene până la linia Varna – Rusciuc.

În geograf iile sale militare aceste teritorii erau însemnate de multă vreme ca un ţinut „dorit” și ea dibuia momentul spre a realiza această aspiraţiune. Nu atât spre a-și asigura graniţa de sud, după cum susţinea of icial, ci spre a cuceri această

provincie mănoasă care forma grânarul Bulgariei. Încă din 1908, într-o convorbire ce am avut-o în calitatea mea de șef al tru pelor de geniu cu atașatul militar român Petala, în prezenţa generalului Nazlămov, la o recepţie de la palat, Petala se plângea, cu privire la relaţiile noastre, cum că ziariștii noștri scriu mereu că Dobrogea românească ar f i bulgărească. Eu am răspuns că ei scriu în legătură cu asupririle elementului bulgar din Dobrogea românească, dar că nu se va găsi un bulgar care să aibă pretenţii asupra acestui ţinut pentru că se știe că este preţul sângelui vărsat de români pentru eliberarea noastră. Dar dacă într-o zi românii ar încerca a face un pas spre sud spre a cuceri regiunea „dorită”, despre care se vorbește în geografia lor militară, ca și în cărţile [destinate] soldaţilor, atunci să f ie siguri că întregul popor bulgar

PUNCTE DE VEDERE BULGARE ŞI ROMÂNE ASUPRA OPRIRII ÎNAINTĂRII ARMATEI ROMÂNE

SPRE SOFIA, ÎN IULIE 1913

Lucian DRĂGHICI1

Caricatură de epocă refl ectând percepţia contemporanilor despre „cazanul care fi erbe în Balcani”. Explozia acestuia

a dus la izbucnirea Primului Război Mondial

2 (60) 2013 document12

studii/documente

se va azvârli ca unul singur în contra armatei române și o va băga în Dunăre. […]

În 1912, când trupele noastre erau la Ceatalgea5, România dori a folosi acest moment și a ne ataca pe la spate, încurajată de Austria, dar Rusia o ameninţă, iar Sir Grey6 admonestă aspru pe diplomaţii bucureșteni spunându-le că o năvălire în Bulgaria în acest moment ar reaminti pe acel pungaș care fură hainele omului sărit în apă spre a salva un înecat. […]

Acum, însă, sosiră alte vremuri: dreptul României de a ne jefui nu mai era contestat de nimeni. […] Pătrunderea armatei române în Bulgaria era dorită de către puterile Înţelegerii. România trebuia să reamplaseze în alianţa balcanică pe „trădătoarea” Bulgarie. România era privită ca arbitru în Balcani și santinela păcii, căreia i se atribuia însărcinarea de a potoli Bulgaria. Austria, pe de altă parte, văzând dezagregarea alianţei balcanice, nu găsea că e util a face mizerii aliatului său, îndoielnicul și nesigurul rege Carol, în satisfacerea ambiţiunii sale și a aspiraţiunilor românești în contul Bulgariei, acum netrebuincioasă, pentru că dorea să-l reţie în orbita Puterilor Centrale.

Bulgaria rămase izolată și singură în lume, fără nici un sprijin de nicăieri.

Consiliul de Coroană fu convocat la Palat, la care a luat parte Consiliul de Miniștri, sub președinţia Regelui, spre a se hotărî ce răspuns să se dea ultimatumului român prin care România ne invita de a-i ceda Dobrogea până la linia Turtucaia – Mangalia7, ameninţând că în caz contrar va năvăli cu oastea în Bulgaria.

Se luă hotărârea de a se telegrafia ţarului Rusiei cerând intervenţia sa, lăsându-se guvernului rus latitudinea de a f ixa ce trebuie cedat României. În afară de aceasta, ţarul Ferdinand telegrafie regelui României, iar regina Eleonora reginei Elisabeta, rugându-i de a opri înaintarea. Guvernul rus refuză însă orice intervenţie, iar răspunsurile de la capetele încoronate române erau insultător de reci.

Guvernul Ianev – Teodorov nu vroia a-și asuma această răspundere – de a da ţinuturi bulgărești în afară de Protocolul de la Petersburg.

În această îngreunată situaţie, toţi cei prezenţi își îndreptau p r i v i r i l e spre rege, care părea că este destul de liniștit, f a p t c e produce o d e o s e b i tă i m p r e s i e în sufletele n o a s t r e a larmate . Un minis-t r u î l întrebă pe rege dacă nu ar mai

e x i s t a d e undeva un pic speranţă,

de exemplu de la Austria. Regele ridică din umeri și zise că de acolo nu există nici unfel de speranţă.

Văzând că toate sforţările sale de a îndrepta răul au ieși infructuoase, guvernul își prezentă demisia. Danev declară că politica sa a dat faliment.

Da, a dat faliment politica raţiunii și începea politica sentimentală, a aventurii și hazardului

[…] În ziua de 4 iulie veni la putere guvernul Radoslavov – Toncev – Ghenadiev. Eu rămâneam mai departe ministru de război (bineînţeles provizoriu). Încă de la prima ședinţă a consiliului începură a sosi telegrame din toate colţurile Bulgariei de nord asupra invaziei românești: din Dobrogea, Rahova, Plevna. Se aduceau la cunoștinţă jafuri și violări8. Ni se cereau instrucţiuni. Telegramele le desfăcea primul ministru. După citirea lor, însemna cu creion verde „Văzut” – și nimica mai mult. Fărădelegile deveneau din zi în zi tot mai mari: jefuiau inventarul satelor și distrugeau viile și grădinile; au fost și cazuri de violenţe. În timpul unui raport la rege, dânsul mi se plânse: «Închipuiește-ţi, nu au cruţat nici copacii mei de la Euxinograd. Nu așteptam aceasta de la un Hohenzollern. Aceasta nu este cinstit, nu e…». Regele se silea a găsi cuvântul. I-am șoptit: «Nu e cavaleresc». «Voilà, c'est ça!»

Regele era tare amărât de acest fapt.În ce privește averea unităţilor, eu am telegrafiat tuturor

co mandanţilor de regiuni divizionare de a ordona tuturor trupelor de etape de a lua cu ele tot inventarul și a se retrage spre fortif icaţiile mai apropiate sau către trecătorile munţilor, pe care să le apere cu înverșunare. Retragerea să se facă numai sub presiunea forţelor superioare ale românilor, reţinând, pe cât e posibil, tot mai mult mișcarea inamicului, fără a se implica în lupte serioase. […]

Guvernul nostru propuse oprirea înaintării, românii ocupând Dobrogea pe linia Turtucaia – Mangalia9, așa cum o cereau. Dar românii amânau răspunsul, în timp ce cavaleria lor, urmată mai târziu și de infanterie, înainta mereu în interior. În curând au fost ocupate Plevna și Vraţa, iar o divizie de cavalerie, cu artileria necesară, în drum spre Sofia se opri la Orhanie. Patrulele lor străbăteau prin trecătorile ce duc spre câmpia Sofiei și Bulgaria de sud.

Aprovizionarea armatei din Bulgaria de nord fu oprită. Ceea ce se primea din Bulgaria de sud era insuficient și noi, împreună cu generalul Papricov, șeful secţiei administrative, eram în nedumerire cum să aprovizionăm armatele. Dacă comunicaţiile cu Bulgaria de sud erau întrerupte, atunci armata noastră, deși neînvinsă trebuia să capituleze de foame și să se împrăștie.

În ambele cazuri, dușmanii noștri își dăduseră întâlnire la Sofia, unde vroiau să dicteze pacea. Aceasta ar f i fost cel mai mare scandal al istoriei. Sofia și valea Sofiei erau de cea mai mare importanţă. Trebuiau deci luate măsuri pentru apărarea

Generalul Alexandru Averescu

Generalul bulgar Gheorghi Vazov Generalul bulgar Gheorghi Vazov (al doilea din stânga) alături de Mehmed Şükru Paşa (al doilea din stânga) alături de Mehmed Şükru Paşa

(centru), comandantul apărării Adrianopolului (centru), comandantul apărării Adrianopolului în Primul Război Balcanicîn Primul Război Balcanic

studii/documente

document 2013 2 (60) 13

capitalei. Trebuiau luate măsuri, dar nu aveam trupe! Guvernul își pierduse minţile, iar regele lipsea: se zicea că s-a retras la Chiustendül, pe lângă armatele sale. În tot cazul, nu era vreme de pierdut. Am ordonat batalionului de etape ce mai rămăsese la Sofia să plece la Vraceș și cu o baterie veche să apere trecătoarea Araba – Conac. Generalului Ţenov, șeful inspecţie artileriei, i-am ordonat de a duce toată artileria de cetate de la Slivniţa și să înarmeze forturile Sofiei. Generalului Iancov, șeful inspec ţiei geniului, i-am ordonat de a întări intervalele dintre frontul de est și vest și de a așeza în secret baterii în dreptul poduri lor de pe Isker. Această mișcare nu a rămas neobservată. Colo nelul Romanovski, atașatul militar rus, veni la mine și mă întrebă ce însemnează toate aceste pregătiri și ce vom face în cazul când românii vor intra în Sofia. I-am răspuns că românii vor putea intra în Sofia după ce vor trece peste corpul meu. Să intre în Sofia ar însemna ca armata noastră să se predea sârbilor și grecilor de foame, fără să f ie învinsă – ceea ce nu voi putea admite. El plecă cu capul plecat. Cine știe, poate că i-ar f i plăcut să se producă și acest scandal, ca să poată f i izgonit regele Ferdinand. Oricât nu aș f i iubit pe rege, soarta sa, în acest moment, era legată de onoarea armatei noastre, fără să mai vorbim că Sofia ar f i fost jefuită de trupele române.

Românii au încercat a pătrunde prin Araba – Conac, dar patrule le lor au fost fugărite de focul unităţilor noastre de la Vraceș și divizia se mulţumi a deschide focul artileriei sale călăreţe, care a tras fără niciun succes toată ziua. Văzând trecătoarea ocupată, ei au amânat ofensiva în așteptarea infanteriei lor, care rămăsese departe în urmă. Același lucru s-a petrecut și în Trecătoarea Bercoviţei. Un batalion din Regimentul 62 (Armata a 3-a) a fost trimis în satul Ghinţi, din care o companie, condusă de sublocotenentul Mirko Vasov, a ocupat Petrohanul, după ce împrăștie sau făcu prizonieri din rândul patrulelor române. În acest timp sosi, cu automobilul, un aghiotant de la Palat, cu ordinul ca trupele noastre să nu tragă în contra românilor. Dar comandantul companiei i-a răspuns că el are ordine tocmai contrarii de la superiorii săi, așa că dânsul să se adreseze lor. Dar a mai adăugat că starea de spirit a trupei sale este așa de rea faţă de români din cauza cărora turcii au pătruns în satele lor din Tracia, încât el nu le poate comunica un ordin de oprire.

Mai târziu am aflat că numai datorită intervenţiei unor diplomaţi Sof ia nu a fost ocupată de români. O f i adevărat ? Nu știu. Dar ceea ce știu este că Sofia era armată cu artilerie de cetate și că trecătorile erau apărate, fapt care nu putea să nu producă o impresie asupra lor. Până aici românii nu au avut nicio rezistenţă și nu auziră niciun foc de armă. O cetate, oricât de slab apărată nu se poate lua doar cu cavalerie. Pentru atacare le trebuiau mijloace, prin urmare destulă vreme de concentrare. Ei nu știau

ce vor avea înaintea lor, iar misiunea ușoară de jandarm, pe care și-o asumaseră românii, nu-i cam predispunea de a vărsa sânge. Românii aveau deja ceea ce le trebuia; ce sens mai avea de a scoate castanele din foc spre a da posibilitate sârbilor și grecilor de a f i învingători? Cred că toate aceste consideraţiuni au avut un rol covârșitor în hotărârile comandamentului suprem românesc de a da ascultare sfaturilor și demersurilor diplomaţilor, dacă e adevărat că au existat atare demersuri căci, altfel, atare intervenţiuni nu ar f i oprit pe unii din comandanţii zeloși de a-și procura luxul de a se umfla în pene pe străzile Sofiei, chiar contrari cu dispoziţiile guvernului lor.

* * *

Generalul Constantin Hârjeu, ministru de Război în guvernul Titu

Maiorescu, are o variantă diferită a cauzelor opririi înaintării armatei române spre Sofia faţă de omologul său bulgar, prezentată în lucrarea Studii ș i cr itice militare. Din învăţămintele războaielor din 1913 și 1916-191810.

5 iulie – […] Ministrul Austriei, prinţul Fürstenberg, și ministrul Rusiei,

d. Schebeko, mărturisesc d-lui Titu Maiorescu simpatiile lor pentru cauza României și aruncă asupra politicii nebune și proaste a politicienilor bulgari toate nenorocirile care se revarsă peste ţara lor.

Ministrul Austriei aduce copia telegramei împăratului Franz Joseph, prin care acesta răspunde la apelul regelui Bulgariei, care cerea împăratului austro-ungar «să-i vină în ajutor și să mijlocească pe lângă România pentru a scăpa Bulgaria de dezastru și dinastia de abdicare». Împăratul mustra pe regele bulgar pentru inadvertenţele și prostia politică a oamenilor săi de stat, care au adus ţara în anarhia și în nenorocirea de astăzi. El spune că nu poate sprijini Bulgaria f iindcă e legat de atâţia ani de România, care e în toate drepturile ei. Singurul lucru ce îl poate face Bulgaria e să cedeze fără condiţiuni României ceea ce i s-a cerut și să încheie pace cu puterile balcanice, cu asistenţa și sprijinul României.

Regele ordonă ca operaţiunile armatei noastre spre Vraţa și Roman să meargă mai încet. Măsură politică, căci mersul prea repede spre Sof ia ar putea să precipite evenimentele, să dezlănţuiască revolta și să răstoarne dinastia bulgară. Măsură militară, căci mersul precipitat depărtează prea mult trupele de depozitele lor și împiedică coloanele de subzistenţă de a aduce hrana trupelor, organizarea serviciilor de etape nef iind încă terminată. […]

8 iulie – […] Patrulele noastre de recunoaștere ajungând în câmpia Sofiei, s-au primit astăzi telegrame de la regele Bulgariei și de la prim-ministrul Ghenadiev, prin care se cer cu stăruinţă încheierea păcii cu toate statele balcanice. Pacea e, deci, cucerită de armata română. La ora 12 și 45 minute, Regele mă primește în audienţă. El e radios.

M.S. răspunde regelui Bulgariei că primește propunerile de pace cu următoarele condiţii: «Toate ţările beligerante să Regele Ferdinand al Bulgariei

2 (60) 2013 document14

studii/documente

trateze deodată; armata noastră să ocupe poziţiile strategice ce-i convin la ieșirea din strâmtorile Balcanilor spre câmpia Sof iei; f runtaria din Dobrogea să rămână cea ocupată astăzi de armata română». […]

12 iu l i e – Dl . Ghenadiev telegrafiază domnului Maiorescu că t r upe l e r omâne înaintează prin Sorenţi și Stolnik spre Sofia. Un membru al guvernului e alarmat și-și manifestă

teama că acţiunea armatei ar putea f i dăunătoare politicii guvernului ţării. Examinând pe hartă, constat că cele două localităţi de care vorbește telegrama nu sunt în Câmpia Sof iei și asigur pe Rege că niciodată armata nu va lucra împotriva ordinelor și politicii Sale și a guvernului ţării.

* *

Fr a g m e n t d i n R a p o r t u l g e n e r a l asupra operaţiunilor armatei române de la decretarea mobilizării p â n ă l a r e t r e c e r e a Dunării, redactat la

6 iulie 1913. Înainte de eliberare, prizonierii de război bulgari jură că nu vor mai lupta împotriva Armatei Române

Regele Carol I a devenit în vara anului 1913„arbitrul Balcanilor”

23 august 1913 de generalul Alexandru Averescu, șeful Marelui S tat Major ș i șef de s tat-major la Marele Cartier General al Armatei de Operaţii11

Încă din seara zilei de 8 iulie s-a primit la Cartierul General o telegramă a Majestăţii Sale Regele de a opri cavaleria, care înaintează prin defileuri, de a pătrunde în câmpie.

Pe de o parte, s-a prescris12 în ordinul de operaţiuni în vederea înaintării întregii armate ca recunoașterile de cavalerie să nu iasă din defileuri sub niciun cuvânt, iar Corpului 1 Armată – care se găsea cel mai înaintat în direcţiunea mișcării și de a cărui pătrundere cu Divizia 1 în defileuri nu se știa încă la Marele Cartier – se prescria în special să nu forţeze defileurile decât în preziua înaintării grosului, adică în ziua de 13 iulie.

Din spiritul telegramei menţionate a Majestăţii Sale Regelui, s-a dedus la Marele Cartier că situaţiunea politică începea să intre într-o nouă fază și că era posibil ca armata să f ie oprită pe timpul înaintării. Pe de altă parte, odată dispusă armata pentru înaintare, condiţiile de trai ar fi devenit atât de grele încât înaintarea sau retragerea neîntârziată deveneau o necesitate absolută. Din această cauză, în seara zilei de 10, adică în ajunul începerii mișcării, s-a înștiinţat Ministerul de Război de

hotărârea luată, iar pe de altă parte, s-a supus chestiune și Majestăţii Sale , arătându-se că odată mișcarea începută, condiţiile de trai ar f i impus o neîntârziată soluţiune.

Răspunsul a fost primit în dimineaţa zilei de 11, pe la ora 9.30 a.m.: Majestatea Sa ordonă ca până la noi ordine înaintarea să f ie oprită.

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Serviciul Istoric al Armatei, dosar nr. crt. 111, ff. 3-8.3 Gheorghi Vazov (1860-1934) – general bulgar, specialist în fortifi caţii. Ministru de Război în 1913. A efectuat studii militare în Rusia, precum şi stagii în unităţi militare ruseşti. A participat la războiul bulgaro-sârb din 1885. În 1906 a fost primul militar bulgar promovat la gradul de general-maior. Peste doi ani a fost îndepărtat din armată fi ind acuzat de acte de corupţie. În 1912 a fost mobilizat şi s-a distins la asediul Adrianopolului (Edirne) în calitate de comandant al Sectorului Estic al dispozitivului bulgar de asediu, sector din care au pornit atacurile care au dus la căderea fostei capitale a Imperiului Otoman. În iulie 1913 a fost avansat general-locotenent şi numit ministru de Război. În toamna anului 1913 a demisionat din această funcţie, dar şi din cadrele armatei, consacrându-se activităţii politice. A militat împotriva participării Bulgariei la Primul Război Mondial. A scris numeroase lucrări şi studii cu tematică militară sau cu caracter memorialistic.

BULGARIAN AND ROMANIAN POINTS OF VIEW REGARDING THE ADVANCEMENT OF THE ROMANIAN ARMY TOWARDS SOFIA IN JULY 1913 – LUCIAN DRĂGHICI

Abstract: For a good analysis of the campaign development it is necessary to be known the opinions of the both belligerents which can have a diff erent vision of the same event. It is the case of the memoirs of Lieutenant-general Gheorghi Vazov, Bulgarian minister of War and the ones of General Constantin Hârjeu, Romanian minister of War, respectively General Alexandru Averescu, chief of General Staff .

Keywords: 1913, Second Balkan War, Gheorghi Vazov, Constantin Hârjeu, Alexandru Averescu

NOTE4 La 26 aprilie 1913, în urma conferinţei ambasadorilor Marilor Puteri acreditaţi în capitala rusă, se semnează un protocol conform căruia Bulgaria ceda României oraşul Silistra cu împrejurimile sale. 5 Ceatalgea – Linie fortifi cată otomană la cca. 40 de km vest de Istanbul unde, în perioada noiembrie 1912-martie 1913, au avut loc lupte grele între armatele bulgare şi otomane. 6 Edward Grey (1862-1933) – om politic şi diplomat britanic, ministru de Externe în anii 1905-1916. 7 De fapt linia Turtucaia – Ekrené.8 În documentele militare româneşti din epocă se consemnează că abuzurile contra populaţiei civile din Bulgaria au fost sporadice, iar militarii români vinovaţi de aceste fapte au fost pedepsiţi cu promptitudine de comandanţi. 9 Vezi nota 6.10 Editura Librăriei „Stănciulescu”, Bucureşti, 1921, p. 32.11 A.M.R., Fond Marele Cartier General, dosar nr. crt. 61/1913, ff. 10-11.12 În sensul de „s-a ordonat”.

studii/documente

document 2013 2 (60) 15

Prin Înaltul Decret Regal nr. 985 din martie 1908, începând cu 1 aprilie al aceluiași an, Batalionul

de Căi Ferate, cu reședinţa la București, s-a reorganizat și a devenit independent. Primul comandant al acestuia a fost locotenent-colonelul, viitor general de divizie, Scarlat Panaitescu2, urmat, în anul 1912, de maiorul, viitor general de brigadă, Ion Macri3. Cu ocazia acestei organizări, companiile de căi ferate au fost numerotate de la 1 la 4.

Până în anul 1911, beneficiind în continuare de investiţii substan ţiale, căile ferate au atins lungimea de 3.437 km, parcul de loco motive a crescut de la 141 unităţi în 1880, la 691 în 1911, iar cel de va goane de la 3.652 în 1880 la 18.676 în 1911 și au fost date în folosinţă, lărgite și reparate mai multe linii ferate dispuse în zone vitale pentru apărarea ţării. Astfel, s-a răscumpărat linia Cernavodă – Constanţa și s-a construit podul de la Cernavodă, ambele obiective concurând la întărirea apărării Dobrogei și permiţând rapida manevrare a marilor unităţi din stânga în dreapta Dunării. Totodată, s-au extins reţelele de cale ferată din Oltenia, Muntenia și Moldova, atât cele de „pătrundere” spre Carpaţi, de pe văile Oltului și Prahovei, cât și cele de „rocadă”, precum Craiova – București, Pitești – București, Ploiești – București, Iași – Pașcani. Bucureștiul – obiectiv strategic central în sistemul defensiv naţional – a fost legat cu restul ţării prin patru linii de cale ferată și 13 șosele și drumuri.

Gândirea militară modernă acordă un rol deosebit de important în dezvoltarea operaţiilor pe căi de comunicaţii și, îndeosebi, pe căile ferate. În perioada imediat premergătoare declanșării ostilităţilor, în caz de război, căile ferate concură la executarea mobilizării și concentrării armatei, iar pe timpul desfășurării acţiunilor militare, ușurează efectuarea manevrelor strate gice și aprovizionarea frontului.

Și în România factorii responsabili au acţionat în direcţia dezvol tării unui sistem de comunicaţii cu valoare militară, capabil să susţină eficient efortul popular de rezistenţă împotriva unei eventuale agresiuni externe. Statul a făcut, în această privinţă, eforturi financiare însemnate, recurgând în perioada ulterioară războiului de independenţă, pentru construcţiile feroviare, la capacităţile tehnice naţionale.

Simţindu-se nevoia unui organ central care să avizeze și să su pravegheze construcţia de căi ferate, ţinând seama

și de interesele Apă rării Naţionale, în anul 1898 a luat fiinţă Comisia Superioară de Căi Fe rate, compusă din ofiţeri de stat-major și funcţionari superiori din Di recţia Generală C.F.R., având ca președinte pe șeful Marelui Stat Major4. La începutul activităţii sale, Comisia aviza numai construirea căilor ferate particulare; ulterior, ea propunea atât îmbunătăţirile ce trebuiau aduse liniilor existente, cât și traseul noilor linii ce urmau a se construi de către stat. Condiţia principală care trebuia îndeplinită era ca liniile ce urmau a se realiza să corespundă nevoilor apărării ţării.

Treptat, pe măsură ce problemele apărării naţionale deveneau tot mai complexe, se resimţea necesitatea modernizării și dezvoltării reţelei de căi ferate.

Un studiu întocmit de Marele Stat Major, în anul 1905, asupra diferitelor ipoteze de mobilizare, semnala că „liniile noastre ferate construite cu cale simplă în toată întinderea lor, afară de distanţele București – Plo iești și Iași – Cucuteni, unde există cale dublă, prezintă lipsuri și incon veniente serioase din punct de vedere militar, deoarece, nu numai capa citatea lor circulativă e limitată la un număr insuficient de trenuri pentru arterele principale, dar încă nici instalaţii îndestulătoare pentru debarcarea trupelor, cailor și materialului militar nu se află prin toate staţiunile care sunt, destinate a servi ca puncte de debarcare în anumite ipoteze”5.

Luând în dezbatere studiul întocmit de Marele Stat Major,

Comisia Superioară de Căi Ferate, în ședinţa din 27 ianuarie 1906, a propus mai multe măsuri printre care: fixarea traseelor noilor linii ce urmau să se construiască; prelungirea sau dublarea unora din cele deja construite; amenajările ce trebuiau să se execute în diferite gări etc. „În starea actuală de lucruri, adică din cauza insuficienţei capacităţii circulative a reţelei principale” se arăta în raportul Comisiei, „... concentrarea ar matei noastre nu se poate termina decât într-un timp mai lung, ceea ce constituie o vădită inferioritate faţă de concentrările mai repezi ale armatelor vecine”6.

În principiu, s-a urmărit ca fiecare corp de armată

să dis pună de o cale ferată pentru ma nevra de forţe și

mijloace, calculându-se că o divizie îmbarcată avea nevoie de

aproximativ 40 de trenuri a câte 50 de vagoane fiecare.

PARTICIPAREA CĂILOR FERATE ROMÂNE LA CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC

Drd. Gelu DAE1

Înaltul ordin de zi al Regelui Carol I din data de 31 iulie 1913 (Biblioteca Naţională a României)

2 (60) 2013 document16

studii/documente

Folosirea din ce în ce mai insistentă a căilor ferate pentru transporturile militare în România (manevre, concentrări etc.), permisă de dezvol tarea reţelei de drumuri de fier, este explicit consemnată în documentele vremii. Anuarul statistic din 1912 înregistra spo ruri deosebite în această privinţă: 109.429 militari transpor taţi în 1900, 168.287 în 1903 și 198.534 în 1911. Desigur, rămâneau încă lip suri în satisfacerea integrală a nevoilor armatei.

Cu mijloacele mecanice se garanta, de pildă, doar manevra de forţe și mijloace a efectivelor de pace a 10 divizii de infanterie. Restul efectivelor, preconizate a fi chemate sub drapel la mobilizare, încă 10-13 divizii, trebuiau să recurgă, în general, la mijloacele tradiţionale hipotractate.

Pe de altă parte, „căile de pătrundere”, în special cele spre Carpaţii Meridionali și Orientali, și de „rocadă” din lungul Carpaţilor și Dunării, erau insuficiente, situaţie ce impieta asupra capacităţii marilor unităţi de a intra rapid în dispozitiv de apărare.

Un aport notabil la construcţia de căi ferate l-au adus trupele de geniu.

Amena j a re a g en i s t i c ă a teritoriului și edificarea unui sistem de co municaţii rutiere și feroviare au creat condiţii pentru executarea de manevre oportune de forţe și mijloace în diverse zone ale României.

Realizarea unei structuri de fortificaţii a sporit posibilităţile României de a se apăra în cazul unei agresiuni, tinzându-se ca, în asemenea ocazii, să se păstreze zone libere unde să se poată exercita o conducere politică și militară naţională.

În pofida eforturilor depuse, atât lucrările de fortificaţie cât și cele de comunicaţii acopereau doar parţial teritoriul ţării și nu ofereau posibilităţi de manevră ample, mai ales pe curbura Carpaţilor.

Existau, de asemenea, disponibilităţi însemnate de lărgire a reţelei feroviare.

Tratatul de la Londra din 30 mai 1913 nu a adus pacea în Balcani, amestecul diplomaţiei celor două tabere imperialiste agravând situaţia și așa extrem de complicată. Încă de la sfârșitul anului 1911 și, îndeosebi, din primăvara anului următor, între Bulgaria, pe de o parte, și Serbia și Grecia, pe de altă parte, se iviseră serioase contradicţii și dispute, în special în legătură cu stabilirea noilor lor frontiere. Al Doilea Război Balcanic a început în noaptea de 16 spre 17 iunie 1913 prin agresiunea forţelor armate ale Bulgariei împotriva Serbiei și Greciei.

La 5 iunie 1913, printr-o notă a lui Titu Maiorescu7 adresată legaţiilor din străinătate, România și-a precizat intenţiile, subliniind că „o agra vare eventuală a situaţiei în Balcani nu ar putea lăsa-o indiferentă”8.

Faţă de România, marile puteri au adoptat poziţii diferite, în funcţie de interesele urmărite. Franţa și Rusia, care ţineau mult la păstrarea blocului balcanic, au sfătuit-o iniţial să păstreze o poziţie de strictă neutralitate. În condiţiile în care noul conflict interbalcanic devenise inevitabil, acestea, îngrijorate de soarta Serbiei, n-au mai intervenit pe lângă guvernul Maiorescu, sperând ca prin mobilizarea Armatei Române să fie împiedicată dezlănţuirea unui nou război9.

Guvernul de la Viena a continuat în tot acest timp să acţioneze pentru a realiza o apropiere între România și Bulgaria, pronunţându-se net împotriva unei înţelegeri între România, Serbia și Grecia. Realizând că raporturile de alianţă cu Bucureștii deveneau tot mai f ragile, în primul rând ca urmare a tratamentului aplicat românilor din Tran silvania, Viena, sub impulsul guvernanţilor de la Budapesta, a căutat să prevină desprinderea României de Triplică, prin manevrarea Bulgariei și atragerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Sprijinind ambi ţiile formării unei „Bulgarii mari”, Austro-Ungaria preconiza să pună bazele unui al doilea front în Balcani, îndreptat împotriva României și Serbiei, în eventualitatea în care acestea ar fi declanșat războaie de eli berare și întregire naţională. Presiunile și ameninţările sale directe au nemulţumit însă profund autorităţile române, inclusiv pe regele Carol, care considera necesară o schimbare a atitudinii faţă de Austro-Unga ria, îndeosebi în privinţa politicii balcanice.

Germania, din interese proprii, a frânat tendinţele războinice ale Austro-Ungariei și și-a reafirmat sprijinul limitat pentru România. Ast fel, la 26 iunie, se făcea cunoscut la Viena că, deși Berlinul va in terveni la București pentru a împiedica alianţa cu Serbia, trebuia să se recunoască că România avea motive temeinice pentru a nu admite „marea Bulgarie”.

În situaţia în care Bulgaria, condusă de ţarul Ferdinand, ce spera să refacă, cu sprijinul Austro-Ungariei, imperiul multietnic al ţarului Simeon cel Mare, ameninţa să-și instituie hegemonia în Balcani, gu vernul român, considerându-se direct ameninţat, a dispus mobilizarea generală a forţelor armate, la 3 iulie. Această hotărâre a fost primită de majoritatea opiniei publice din ţară cu mult entuziasm, mai ales că acţiunea României era percepută ca direct opusă politicii mo narhiei austro-ungare.

Ordinul de mobilizare al armatei (Biblioteca Naţională a României)

studii/documente

document 2013 2 (60) 17

„Acţiu nea României, nota Take Ionescu10, semnifica primul pas al emancipării noastre de sub jugul austro-ungar [...] Vorba soldaţilor noștri din vara lui 1913: «Noi trecem în Bulgaria pentru a ajunge în Transilvania» exprima, după cum nota același om politic, unul din aceste adevăruri profunde pe care Budapesta nu putea să nu-l ghicească”11.

Gheorghe I. Brătianu12 arăta „avântului mobilizării din 1913 nu se lămurește pentru cei câţiva kilometri pătraţi ai Cadrilaterului, ci mai ales prin faptul că era, după atâta trecere de vreme, prima manifestare a forţei armatei românești care, după cum trecuse Dunărea, putea într-o zi să treacă și Carpaţii”13.

La 10 iulie 1913 guvernul român a decis rechemarea reprezentantului său la Sofia și a anunţat guvernul bulgar că, în faţa si tuaţiei create în Balcani, în condiţiile în care forţele sale nu încetează acţiunile agres ive des fă șura te împotr iva Serbie i ș i Greciei, Armata Ro mână a primit ordinul de a trece Dunărea.

Ţinând cont de faptul că trupele din subordinea oficialităţilor bulgare „au atacat Serbia fără nicio provo care sau notificare, Armata Română a trebuit să intre în acţiune pentru restabilirea păcii. O notă diplomatică adresată legaţiilor române din străinătate a înștiinţat că România nu urmărea o politică de cuceriri, nici zdrobirea armatei bulgare; se avea în vedere doar contracararea tentativei guvernului de la Sofia de a institui, prin mijloace mili tare, hegemonia Bulgariei ţariste în Balcani și grabnica restabilire a păcii în regiune. Toate marile puteri au dat curând asigurări că nu vor interveni direct în război.

Acţiunea militară a României, provocată de politica agresivă a Bulgariei în Balcani, a avut la bază planul de operaţii militare elaborat de Marele Stat Major Român, în frunte cu generalul de divizie Alexan dru Averescu14 în prima jumătate a anului 1913, plan care a primit denumirea cifrată de «Ipoteza nr. 1 bis». Potrivit acestui plan, Armata Română urma să fie concentrată rapid de-a lungul Dunării și în Dobrogea, la sud de fluviu, cu totalitatea forţelor, în scopul declanșării unei ofensive viguroase. Înaintarea trupelor române se preconiza să se desfășoare pe două direcţii strategice: una principală, spre Sofia, pentru a se pune cât mai repede capăt războiului, cea de-a doua, secundară, în așa-numitul «Cadrilater mic».

Mobilizarea Armatei Române a început în noaptea de 5 iulie spre 6 iulie. Au fost chemate sub drapel contingentele: 1901-1911 pentru unităţile operative, 1895-1900 din miliţii și 1897-1909 pentru marină. Efectivele mobilizate s-au ridicat la un total de 509.820 oameni, reprezentând peste 6% din populaţia ţării, din care: 417.720 pentru armata de operaţii,

56.000 părţile sedentare și 36.100 trupele teritoriale (miliţii). Dintre aceștia 8.693 erau ofiţeri, circa 91% din ei (7.940) fiind detașaţi la armata de operaţii”15.

La decretarea mobilizării „batalionul se găsea în Dobrogea la lucrările liniei ferate Medgidia – Cobadin”16. A fost readus la București, iar după trei zile de marș a ajuns la Turnu Măgurele pentru a asigura nevoile de transport ale Armatei Române. Companiile 1, 2 și 3 au fost dislocate pe reţeaua feroviară de la sudul Dunării, pentru executarea manevrei și îndrumarea trenurilor care efectuau transporturi în interesul Armatei Române, precum și pentru paza și asigurarea transporturilor de materiale și trupe. Compania a 4-a a rămas la Turnu Măgurele pentru întreţinerea liniilor de garaj și îmbarcarea locomotivelor și vagoanelor pentru a fi transportate pe malul bulgăresc la bordul unor ambarcaţiuni.

În această zonă au mai fost construite noi linii de garaj și s-a executat serviciul de exploatare a trenurilor militare.

P a r c u l d e l o c o m o t i v e ș i vagoane, la rândul său, avea să joace un rol însemnat în susţinerea unui efort mil itar naţional de amploare. În trebuinţarea lui depindea de lungimea, capacitatea și orientarea c ă i l o r f e r a t e , d e calitatea materialului și a personalului de

serviciu.Concentrarea marilor unităţi a fost realizată operativ

prin transpor tarea pe calea ferată a Corpurilor 3 și 4 Armată din Moldova și depla sarea pe jos a trupelor aparţinând Corpurilor 1 și 2 Armată, dislocate la pace în zona Craiova și respectiv București.

Batalionul de Căi Ferate a primit, la 7 iulie, ordinul de a trece Dunărea și de a ocupa satele Samovitz și Samlievo, pregătind lucrările de îmbarcare/debarcare a materialului rulant ce urma să fie transbordat peste Dunăre, pe liniile ferate bulgare.

Rapiditatea cu care s-a executat mobilizarea Armatei Române și concentrarea ei au surprins Comandamentul Suprem bulgar, care apreciase, în mod eronat, că pentru aceste operaţii armatei noastre i-ar fi fost necesare cel puţin 14 zile. De altfel, până în anul 1913 nicio altă armată nu reușise un asemenea record. Această experienţă avea să se dove dească deosebit de folositoare trei ani mai târziu, în august 1916, când Oștirea Română a declanșat ofensiva eliberatoare a teritoriilor străbune aflate sub stăpânire străină.

Autorităţile militare române au luat, de la început, măsuri rigu roase pentru ca locuitorii bulgari să nu aibă de suferit de pe urma ope raţiunilor militare. În toate zonele unde au acţionat trupele române sol daţii au avut un comportament

Armata Română în Bulgaria (colecţia Gelu Dae)

2 (60) 2013 document18

studii/documente

exemplar, lucru subliniat și de repre zentanţii altor state care au însoţit armata de operaţii.

Acţiunea Armatei Române la sud de Dunăre a pus Bulgaria în imposibilitatea de a continua operaţiile împotriva vecinilor săi. În aceste condiţii, la 18 iulie, ţarul Ferdinand I de Coburg a adresat o telegramă regelui Carol I, rugându-l să ordone oprirea ofensivei trupelor române și cerând încheierea unei păci separate cu România. Această dorinţă de a se reveni la raporturi amicale cu Româ nia a manifestat-o și noul guvern bulgar, care a propus și realizarea unui acord bilateral.

Odată cu încheierea păcii, Comandamentul Armatei Române a or donat trupelor să evacueze ter i tor iu l Bulgariei. Operaţia s-a executat în termen de două săptămâni, potrivit prevederilor tratatului de pace . Ac ţ iunea propriu-zisă a început la 17 august, trupele fiind direcţionate spre trei sectoare de trecere a Dunării: Rahova – Bechet, Nicopole – Turnu Măgurele și Șiștov – Zimnicea. Fiecărei coloane i s-a fixat un itinerar propriu, pentru a se evita extinderea epidemiei de holeră ce con taminase unele unităţi datorită contactului lor cu populaţia din zonele calamitate pe unde au trecut. Etapele marșurilor nu au fost mai mari de 20-25 km, pentru a nu obosi trupele; fiecare mare unitate avea, de asemenea, puncte distincte de staţionare. La 13 septembrie 1913 Armata Română a fost „desconcentrată”.

În privinţa transporturilor, imediat după mobilizare, căile ferate au fost în măsură să execute toate afluirile, reușind să menţină în circulaţie și trenurile pentru pasageri.

Am ales să prezentăm, cititorilor revistei „Document”, un bilanţ al activităţii Batalionului de Căi Ferate, sintetizat într-un document elaborat în epocă de către Corvin M. Petrescu.

* * *Activitatea Batalionului de Căi Ferate17

În momentul decretării mobilizării, batalionul se găsea în Dobrogea la lucrările liniei ferate Medgidia – Cobadin.

Se primește ordin în ziua de 30 iunie să plece la Flămânda pe Dunăre, unde trebuie să se găsească în 4 zile. La 1 iulie, ora 6 p.m. batalionul plecând pe jos din Domnești prin Buda, Ghimpaţi, Alexandria, se îmbarcă în tren și ajunge la T. Măgurele la 5 iulie (trăsurile au continuat drumul Alexandria – T. Măgurele pe jos).

Se primește ordinul la 7 iulie să treacă Dunărea și să ocupe satele Samovitz și Samlievo, gara Samovitz și linia Samovitz – Plevna.

În aceeași zi se ocupă gara, vama din port, precum și satele din Samovitz și Samlievo de către companiile 1, 2 și 3. Compania 4 care rămăsese în T. Măgurele, precum și compania 3 în portul Samovitz, încep să execute lucrările necesare, prima pentru îmbarcare și a 2-a pentru debarcarea materialului rulant ce urma să se transbordeze peste Dunăre pe liniile ferate bulgare.

La 9 iulie se face recunoașterea liniei ferate Samovitz – Plevna. Se găsesc liniile telegrafice interceptate între km 14 și 15, iar podul de pe Vid (5 km de Plevna) stricat prin explozii. În

halta Komarevo compania a 2-a execută o linie de garaj de 260 m lung. Compania 4 la T. Măgurele termină execuţia rampei de îmbarcare și îmbarcă pe un bac 2 locomotive și 2 vagoane.

La 10 iulie, în portul Samovitz, se debarcă prima locomotivă pe liniile bulgărești. Se formează primul tren de lucru care pleacă la ora 3.15 p.m.

Î n g a r a P l e v n a se pun în funcţiune cele 7 locomotive și 70 vagoane găsite acolo.

La 11 iulie se constată că linia ferată la km 181+800 este distrusă prin explozii.

Se trimit 85 oameni din compania 3, în ziua de 12 iulie, cu itinerarul Plevna spre Sofia, pentru reparaţiile ce ar necesita linia.

La km 181+800 se schimbă raiurile și traversele stricate. Se dă circulaţiei linia Samovitz – Plevna.

La 13 iulie se deschide calea Plevna – Cervenbreg – Mezdra Vraţa –Bercovitza. Se ocupă gările Dolni – Dubnic, Gorni – Dubnic și Cervenbreg.

Se iau măsuri să se formeze trenurile de subzistenţă ce trebuie trimise zilnic la Teliș pentru Corpul 4 și Cervenbreg, pentru Corpul 2, Divizia 2 și Divizia 2 Cavalerie.

Se primește ordinul pentru exploatarea urgentă a porţiunii de cale ferată Mezdra – Vraţa – Ferdinandovo pentru a se putea servi trupele aflate în regiunea Mezdra – Gropa – Berkoviţa precum și ordinul de a se preda serviciul de exploatare a liniei Samovitz – Plevna – Cervenbreg, directorului serviciului de mișcare și șeful serviciului C.F.R. de la etape, deoarece comandantul general al etapelor se va muta pe linia Plevna-Cervenbreg, cartierul general urmând a se instala la Cervenbreg.

Se decide ca linia Samovitz – Plevna – Cervenbreg să f ie întreţinută de compania I căi ferate.

Linia Cervenbreg – Mezdra – Bucinovschi – Bercoviţa să f ie exploatată și întreţinută de batalionul de căi ferate.

Se aduce și compania 4 de la T. Măgurele.Comandantul liniei a 2-a se întinde cu organizarea

serviciului de exploatare până la gara Vraţa pe care o ocupă. Compania 4 rămâne în portul Samovitz până la transbordarea întregului parc de vagoane din ţară peste Dunăre.

Regele Carol I pe fr ont (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“)

studii/documente

document 2013 2 (60) 19

T r e n u l c u b a t a l i o n u l s t a t u l u i m a j o r, comandantul liniei a 3-a și compania 3 pleacă la Samovitz î n z i u a d e 17 iulie către zona de operaţie cu itinerarul Plevna – Mezdra.

La 18 iu l i e s e o c u p ă g a r a Kartukovo, gara R o m a n ș i ga ra Mezdra unde se debarcă primul tren cu provizii.

În gara Samovitz apele Dunării crescând încontinuu au inundat liniile, compania 4 a muncit foarte mult la rampa de debarcare pe care trebuia s-o ridice succesiv cu creșterea apei, pentru a păstra diferenţa de nivel cu puntea bacurilor. Se debarcă 8 vagoane.

La 19 iulie exploatarea liniei e împărţită.Linia I Samovitz – Iassen cu reședinţa în gara Plevna.Linia II Iassen – Cervenbreg inclusiv, cu reședinţa gara

Dolni – Dubnic.Linia III Cervenbreg – Vraţa inclusiv, cu reședinţa la gara

Mezdra. Personalul de exploatare este mai tot militar. Compania 4 face o nouă linie de garaj în gara Samovitz.

La 21 iulie se transbordă peste Dunăre încă 3 locomotive. Compania 4 debarcă la Samovitz o locomotivă și 3 vagoane. Continuă cu construcţia liniei de garaj.

La 24 iulie pe calea ferată se transportă exclusiv numai subzistenţa. Calea ferată deservea 4 depozite, capete de etapă: în gările Plevna, Teliș, Cervenbreg și Mezdra.

Personalul de mișcare începe a fi înlocuit în parte de Direcţia C.F.R., așa că în f iecare gară erau următorii funcţionari civili: Șeful staţiei, 1-2 impiegaţi și 2 acari.

La trenuri erau ca personal civil toţi mecanicii, o parte din șef ii de tren și frânarii.

Comandanţii de gări principale, sunt comandanţii de companie; de gări secundare, rămân of iţerii de rezervă destinaţi a n u m e . A p e l e Dunării inundă și noua linie de garaj, de aceea se desface și se reface o alta nouă la Sud la km 2+500 m lungă de 370 m.

D e l a 10 la 25 iulie s-au

transbordat: 6 locomotive, 128 vagoane, 4 vagoane lungi, 16 vagoane 73 g.r. 4 k.n. și 8 cisterne.

Compania 4 terminând în portul Samovitz cu debarcarea materialului rulant și a liniei de garaj, la 27 iulie e întrebuinţată la construcţia diferitelor barăci și lucrări de apărare contra inundaţiei ca: parapete, podeţe, punţi etc. Se mai construiește la 30 iulie o barcă de lemn pentru oficiul poștal al etapei.

La 2 august în urma unei ploi torenţiale, pilele de traverse cu care se reparase un podeţ pe linia Plevna – Levski f iind luat de apă s-a reparat imediat. Se repară terasamentele pe o lungime de 500 m între Plevna și Komarevo, care fusese spălate de apa ploilor.

La 6 august se aprobă de către Marele Cartier din Plevna ca zilnic să circule 2 trenuri bulgărești: unul Mezdra – Plevna și unul Plevna – Mezdra, pentru a ajuta transportul demobilizaţilor bulgari la vetre și aducerii de provizii de la Varna la Sofia unde era foamete.

Cererea a fost făcută de o comisie bulgărească venită de la Sofia.

Pentru circulaţia trenurilor bulgărești, se instalează de către inspectorul de mișcare bulgar, împreună cu comandamentele de

Îmbarcarea trupelor (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“)

Transbordarea trenului regal cu un remorcher (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“)

2 (60) 2013 document20

studii/documente

linii, câte 2 funcţionari de mișcare în f iecare gară comandantul militar și șeful de staţie – români – continuă a-și păstra atribuţiile complete.

Pentru retragerea armatei în ţară se dispunea de 2 treceri

peste Dunăre:

Un pod la Nicopole – T. Măgurele pe bacuri și șlepuri și un

pod de vase la Șistov – Zimnicea.

La 7 august comandantul liniei a 3-a cu personalul

disponibil pleacă conform ordinelor primite, cu primul tren la

orele 8.25 a.m. de la Roman la Plevna.

La 8 august se instalează în gara Șistov ocupând gările

Levski și Șistov.

Pe linia Plevna – Levschi – Șistov, exploatarea se face de

către personalul bulgăresc.

Pe această linie se transportă subzistenţa la depozitele Levschi

și Șistov pentru Corpurile 2 și 4, care se retrag prin Șistov.

La 9 august personalul românesc pe măsură ce termină cu

1 Doctorand la Universitatea „Ovidius” Constanţa; Autoritatea Feroviară Română.2 Panaitescu Scarlat (1867-1938), general român, membru corespondent al Academiei Române (1919), profesor la Școala Superioară de Război și la Facultatea de Știinţe din Iași.3 Macri Ioan, general român, primul comandant al Regimentului de Căi Ferate și al Comandamentului Comunicaţiilor Armatei Române, deţinând concomitent și funcţia de director general al Căilor Ferate Române.4 Generalul de divizie Constantin Poenaru – șef al Marelui Stat Major între 1898-1901.5 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Direcţia Forti ficaţ i i , dosar nr. cr t . 137, f. 38.6 Ibidem.7 Maiorescu Titu (1840-1917, n. Craiova), critic, teoretician literal și om politic român. Academician (1867), profesor universitar de istorie, filozofie și logică la Iași și București. Membru al Partidului Constituţional ( Junimist), ulterior al Partidului Conservator. De mai multe ori ministru în cabinetele conservatoare.8 A.M.R., Fond Marele Cartier General, dosar, nr. crt. 67/1913, ff. 103-104.9 Ibidem, ff. 107-108, 135-136.10 Ionescu Dumitru (Take), (1858-1922, n. Ploiești), avocat, publicist și om politic român. Orator de excepţie, a dominat timp de patru decenii viaţa parlamentară. Iniţial liberal, apoi membru al Partidului Conservator (din 1886), a fondat și condus (din 1908) Partidul Conservator - Democrat. De mai multe ori ministru și

NOTE

THE PARTICIPATION OF THE ROMANIAN RAILWAYS AT THE SECOND BALKAN WAR – GELU DAE, PH.D. CANDIDATE

Abstract: Th e modern military thinking gave an important role in the development of the communications, respectively to the railways which had to satisfy the country defense needs. Th e fi rst war of the 20th century in which Romania was engaged proved the realizations and the mistakes made in the construction of the railways that assured the operative needs of the Romanian Army.

Keywords: railways, Balkan, Greece, Bulgaria, Romanian Army

predarea, se retrag de pe porţiunea de linie ferată Vraţa – Iassen

la Plevna.

La 11 august se predă bulgarilor și restul liniei ferate

ocupată: Plevna – Samovitz.

Numărul trenurilor care au circulat pe timpul exploatării

căii ferate de către batalion, precum și tonajul, a fost: nr. trenurilor

sosite 66; vagoane 943; vagoane descărcate 289, cu un tonaj

de 11.233. Numărul trenurilor plecate 81; numărul vagoanelor

1.100; vagoane încărcate 941, cu un tonaj de 19.062.

La 13 august compania 4 se îmbarcă pe un șlep, în Samovitz,

care remorcat, pe Vid, de remorcherul „Dorobanţul”, ajunge la

T. Măgurele în ziua de 14, ora 8 a.m.

Companiile 1, 2, 3 pleacă cu trenul la 13 august, ora

8 a.m., din gara Comarovo la Samovitzul nou, iar în ziua de

14 august se îmbarcă pe 2 șlepuri, la Samovitz, la 6 a.m., iar la

7.30 dimineaţa ajung la T. Măgurele, unde stau până în ziua de

16 august, când pornesc spre garnizoana de reședinţă.

prim-ministru (1921-1922). În calitate de ministru de Externe (1920-1921) a fost iniţiatorul și creatorul Micii Înţelegeri.11 Apud Tache Ionescu, Souvenirs, Paris, 1919, pp. 29-30.12 Brătianu, Gheorghe I., (1898-1953, n. Ruginoasa, jud. Iași), istoric și om politic liberal. Academician (1942), profesor universitar la Iași și București. Director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935-1940) și al Institutului de Istorie Universală din București (1941-1947). În 1930 a înfiinţat o dizidenţă a P.N.L. Arestat în 1948, a murit în închisoare. Membru de onoare a numeroase instituţii știinţifice și academii străine.13 Gheorghe I. Brătianu, Originile și formarea unităţii românești, București, 1942, p. 102.14Alexandru, Averescu (1859-1938) mareșal și om politic român. A parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent (1881) la general de brigadă (1906) și mareșal (1930). Comandant al Școlii Superioare de Război (1894-1895), atașat militar la Berlin (1895-1898), șef al Marelui Stat Major (1911-1913), ministru de Război (1907-1909) și prim-ministru (1918, 1920-1921, 1926-1927).15 Dumitru Preda, România în ajunul Primului Război Mondial (1912-1914). Acţiunea Armatei Române în cel de-al doilea Război Balcanic în Istoria Militară a Poporului Român, București, Editura Militară, 1988, vol. V, pp. 261-292.16 Corvin M. Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, f.e, f.a., p. 103.17 Corvin M. Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, f.e, f.a., pp. 103-105.

studii/documente

document 2013 2 (60) 21

În acest an, Artileria și Armata Română comemorează 90 de ani de la trecerea în eternitate a celui ce a fost

generalul Constantin Christescu, stea a artileriei și diamant al armatei. Cu acest prilej dorim să evocăm personalitatea de excepţie a bravului artilerist, insistând pe nedreptăţile ce i-au fost aduse: înlocuirea de la comanda Armatei 1 din data de 30 iulie/12 august 1917, neacordarea Ordinului „Mihai Viteazu” și neînhumarea sa în Mausoleul de la Mărășești alături de subordonaţi. Pentru a fi cât mai persuasivi în demersul nostru, am folosit ca argumentaţie cele mai relevante documente despre personalitatea generalului.

Editorialul „Generalul Christescu”, din „Ilustraţiunea Armatei”, numărul 9-10 (Anul I) din 1 iulie-1 august 1919, este unul dintre primele articole, dacă nu chiar primul, care a abordat cauzele schimbării de comandă de la Armata 1 în 30 iulie 1917. Conţinutul său impresionează prin pertinenţa abordărilor și corecta caracterizare a generalului: „... Generalul Christescu simţim că este un mare nedreptăţit. Marilor sale merite se cuvenea un omagiu egal. … El este dintre puţinii militari a cărui faimă a precedat războiul. Figura sa apărea încă de atunci luminoasă ca un simbol. Cariera sa este de altfel una din cele mai frumoase, dar și una din cele mai spinoase în același timp! ... Credem de altfel că despre Generalul Christescu, nu vom putea spune niciodată îndeajuns tot binele și toată lauda care i se cuvine pentru înaltele sale merite”.

Fără a minimiza meritele incontestabile ale generalului artilerist Eremia Grigorescu în memorabilele bătălii din vara anului 1917, în articol se relevă în premieră contribuţia ineluctabilă a generalului Christescu la obţinerea victoriei: „Dar acolo unde Generalul Christescu avea să-și câștige o nepieritoare glorie, este desigur Mărășeștii. Ne adresăm aici doar oamenilor de bună credinţă, f iindcă socotim că e momentul ca atmosfera mistif icatoare să f ie risipită din jurul merituosului și totuși modestului și taciturnului General. Este bine de pe acum să se facă lumină, să se decreteze valorile și să se împartă meritele. Cu riscul de a indispune pe unii – și în primul rând pe Generalul Christescu – noi am crezut util să repunem lucrurile la locul lor. Întreaga armată știe – și istoria o va confirma în paginile ei reci și nepărtinitoare – că meritul celei mai mari sforţări a oștirii noastre – Bătălia de la Mărășești – revine în egală tovărășie Generalului Christescu și defunctului General Eremia Grigorescu. Primul a distribuit forţele și-a făcut planurile acestei bătălii uriașe, iar secundul a avut

meritul, deopotrivă de glorios, de a le executa. Păstrăm memoriei celui care, prin supraomeneasca sa energie a dus la bun sfârșit cea mai mare bătălie a noastră, o veșnică recunoștinţă și admiraţie: dar adevărul trebuia spus și l-am spus. În primele zile ale celebrei bătălii, trădarea rusească ne împingea la dezastru. Generalul Christescu nu a pregetat – spre a-l evita – să tragă cu tunul în așa zișii aliaţi care provocau deruta. Mai târziu gestul său – ce avea să-l coste demiterea din comandament – a fost imitat de însuși Înaltul Comandament, pentru a curăţa ţara de acești ruși deveniţi o bandă de tâlhari și de jefuitori. După dânsul a venit apoi la comandament Generalul Grigorescu Eremia. Acestea sunt faptele. Ei sunt și trebuie să rămână împreună eroii uneia din cele mai strălucite fapte de arme ale războiului nostru. Am dat Cezarului ce-i al Cezarului”2.

În excelenta lucrare „Istoria războiului pentru întregirea României”, apărută în primă ediţie în 1921, Constantin Kiriţescu a aprofundat acest aspect al înlocuirii generalului de la comanda Armatei 1, arătând că: „În cursul nopţii de 11-12 august (stil nou – n.n.), o importantă mișcare în comandamentul armatelor luptătoare de la Siret fu hotărâtă de Marele Cartier român și comunicată

Armatei I. Între comandamentele celor două armate, rusă și română, care luptau laolaltă la Mărășești, nu exista armonia indispensabilă în astfel de grele împrejurări. Deosebiri de concepţii și de temperament creaseră o stare de tensiune din ce în ce mai gravă între cei doi comandanţi. Procedeele generalului rus Ragoza, lipsite uneori de energie, alteori de bunăvoinţă, cele mai adeseori de cunoștinţa exactă a situaţiilor și de dragostea pământului pe care era pus să-l apere, ridicaseră din partea generalului Christescu proteste energice. La rândul său, generalul rus acuza pe camaradul său român de întârzieri și inconsecvenţe în îndeplinirea dispoziţiilor luate în comun acord. Este evident că [sic!] comandantul român primise o însărcinare extrem de grea și plină de răspunderi. La începutul bătăliei, fusese pus deodată în faţa unei situaţii cu totul neprevăzute și primejdioase. Silit să ia parte la o mare bătălie dezlănţuită în afara sectorului unde-și avea adunate trupele, nevoit să-și trimită aceste trupe în vârtejul bătăliei, rând pe rând, fără să știe precis nici linia pe care trebuia s-o ocupe, nici puterea dușmanului cu care avea să se măsoare, lipsindu-i, mai presus de toate, încrederea în aliatul care-i lăsa totdeauna moștenirea celor mai disperate situaţii, Christescu reușise să astupe la timp golurile lăsate de ruși și să reconstituie, chiar sub cea mai mare presiune a dușmanului, o nouă linie română, care să înlocuiască linia spulberată a rușilor.

UN NEDREPTĂŢIT – GENERALUL CONSTANTIN CHRISTESCU(SAU DESPRE CRIZA DE COMANDAMENT DIN 1917

DE PE FRONTUL MĂRĂŞEŞTI)

Colonel prof. univ. Dr. Adrian STROEA1

Colonel (r) Marin GHINOIU

Născut: 2 decembrie 1866, comuna Pădureţi, Argeş Decedat: 9 mai 1923Studii militare: Şcoala Fiilor de Militari Craiova (şef de promoţie – 1885); Şcoala de Ofi ţeri Bucureşti (1885-1887; şef de promoţie); Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu Fontainebleau (1890-1892); Şcoala de Război din Paris (1892-1894); Şcoala Superioară de Război din Bucureşti; Şcoala Politehnică din Paris (1888-1890). Grade militare: sublocotenent – 1887; locotenent – 1890;căpitan – 1894; maior – 1902; colonel – 1910; general de brigadă – 1914; general de divizie – 1917; general de corp de armată – 1918.

2 (60) 2013 document22

studii/documente

Mulţumită măsurilor sale și eroismului celor două divizii, 5 și 9, care au dus tot greul primelor zile de bătălie, pericolul fusese deocamdată înlăturat. Criza tactică a bătăliei de la Mărășești trecuse. Este meritul de necontestat al generalului Christescu. Dar acţiunea generalului Christescu ridicase nemulţumiri nu numai din partea comandamentului Armatei a IV-a ruse, dar și din partea Marelui Cartier român. Se imputau generalului anumite ezitări în măsurile tactice luate de dânsul; ele nu corespundeau intenţiilor și instrucţiunilor Marelui Cartier. … Neîncrederea în spiritul prea prudent al generalului Christescu și dezacordul din ce în ce mai grav între el și camaradul său rus, determină Înaltul Comandament român să ia o hotărâre gravă: sacrificarea comandantului Armatei I române. … În corpul ofiţeresc și în marele public, în care generalul Christescu se bucura de o frumoasă reputaţie, evenimentul a făcut o rea impresie. Mai ales că i se atribuia, în mod eronat, drept cauză un conflict violent cu rușii și era considerat ca o satisfacţie impusă de comandamentul rus”3.

La moartea prematură a generalului din 9 mai 1923, în editorialele din presa vremii, publiciști recunoscuţi au scris despre nedreptatea făcută marelui dispărut prin luarea comenzii Armatei 1 în bătălia de la Mărășești și neacordarea Ordinului „Mihai Viteazul”, alimentându-se astfel suspiciunile privind cauzele „crizei de comandament” a Armatei Române din vara anului 1917.

Referindu-se la rolul generalului Christescu în bătălia de la Mărășești, Romulus Seișanu scria: „În faţa unui adversar puternic și activ, care dictase o acţiune ofensivă, generalul Christescu a fost chemat să conducă o bătălie neprevăzută, care ar f i fost fatală unui alt comandant, din cauza împrejurărilor tragice de atunci. … Numai graţie comandantului român, bătălia a luat o întorsătură neprevăzută și cu desăvârșire nefavorabilă armatelor lui Mackensen. Generalul Christescu, cu un perfect sânge rece, a impus gândirea sa, și a f ixat un proiect pe o ipoteză, care n-a fost dezminţită, ci din potrivă confirmată de realitate... Generalul Christescu, încrezător în victoria f inală, ca și în știinţa și experienţa sa, sigur pe trupele române ce comanda, bine și chiar strălucit secondat de locotenenţii săi, a respectat principiul marilor căpitani și în urma unei fructuoase meditaţii, ajutat de acel fluid imperativ infuzat tuturor colaboratorilor și subordonaţilor, a condus operaţiunile cu spiritul clar văzător, analitic și sintetic, dar și cu voinţa fermă, precum și cu energia totdeauna neclintită și admirabil concentrată spre a-și atinge scopul propus. Așa a izbutit el să-și impună voinţa inamicului. După câteva zile de lupte crâncene, cu toată defecţiunea rușinoasă a rușilor și incapacitatea vădită a generalului Ragoza, care comanda Armata IV rusă, generalul Christescu, prin metoda și voinţa sa a izbutit moralmente să obţină victoria, pe care a desăvârșit-o succesorul său în comandă, generalul Eremia Grigorescu. Zorile victoriei au apărut la Mărășești încă din ziua de 29 iulie. Numele generalului Constantin Christescu va rămâne strâns legat de epopeea noastră din 1916-1918. El a fost unul din factorii cei mai activi, dar și cei mai modești, ai victoriei, - a acelei victorii câștigate cu preţul atâtor jertfe omenești, dar și a unor sforţări intelectuale și morale, despre care se vorbește atât de puţin”4.

Și marele ziarist Stelian Popescu, director al „Universului”, participant pe front ca magistrat militar, ocazie cu care l-a cunoscut pe generalul Christescu, și el condamnat în 1945 în așa-zisul „Proces al ziariștilor”, a scris din inimă despre marele artilerist. „Cea mai grea lovitură ce se putea da unui

om, unui comandant în plină acţiune și în plin succes, s-a dat atunci generalului Christescu, de invidioșii și enegumenii pe care gloria începutului luptelor desfășurate cu atâta succes îi scosese din sărite. A trebuit să f ie sufletul viteaz și de mare general al acestui om, ca să poată suporta lovitura ce pe nedrept și de la întuneric i se da, dar ţara a avut noroc să apară generalul Grigorescu, pentru ca o bătălie începută și îndrumată spre victorie, să nu se transforme în dezastru. Nici după aceasta generalului Christescu nu i s-a recunoscut tot ce era el și a fost și în urmă un tolerat ieșind din războiul cel mare, fără ca măcar lui să i se f i dat, ca la atâţia alţii decoraţia „Mihai Viteazul”5.

Profund indignat de nedreptatea ce s-a făcut marelui general artilerist, cunoscutul publicist Constantin Bacalbașa scria: „Acel care a murit alaltăieri, generalul C. Christescu, era șeful Statului Major, un ofiţer de o mare valoare militară, distins specialist, hotărât comandant. El este acela care a pregătit bătălia de la Mărășești, el este acela care, văzând cum în toiul acţiunii diviziile rusești ori părăsesc frontul ori își întorc armele în potriva noastră, n-a pregetat o clipă: a ţintit tunurile împotriva Rușilor și i-a spulberat. Acest fapt energic, care a scăpat frontul românesc și a permis ca o viguroasă ofensivă, paralizată de Ruși, să f ie cel puţin transformată într-o defensivă plină de izbândă, a adus generalului Christescu retragerea imediată a comenzii. Militarul, pe atât de brav și de hotărât, pe cât era de capabil și de isteţ a fost răsplătit cu cea mai urâtă persecuţie. Ca și generalul Averescu de altfel. Generalul Christescu, această mândrie a oștirii noastre n-a putut dobândi decoraţia „Mihai Viteazul” deși dintre cei dintâi o meritase. Toate ţările care au fost în război și-au onorat generalii atunci când au fost victorioși. … La noi uricioasa politică de partid a înlăturat de la răsplata meritului pe oamenii, graţie știinţei, curajului și devotamentului cărora România a putut ieși cu glorie și cu onoarea neștirbită din marele război. Dacă azi avem o Românie mare, acestor ofiţeri o datorăm în rândul întâi. Generalul Christescu deși persecutat și lovit, a rămas în fruntea Statului Major General pentru care se impunea acolo. Era omul la locul său, era șeful de Stat Major indicat pe toată oștirea și pentru această demnitate îl indicau sufragiile unanime ale of iţerimii și soldaţilor. Acest mare militar lăsat în umbră, atât din cauza persecuţiilor politice, cât și din prea marii sale modestii, a dispărut prematur din fruntea Statului Major”.

Și avocatul C.G. Costa-Foru, redactor la „Adevărul”, cunoscut om de cultură și luptător pentru drepturile omului, a evocat cu sinceritate și respect personalitatea generalului artilerist Constantin Christescu. „… A fost generalul Christescu cel mai nedreptăţit ofiţer din întreaga armată română, dar, spre marea satisfacţie a droaiei imense de nedreptăţi care mișună în rândurile ei, acest mândru reprezentant al nedreptăţiţilor va începe, acum după moartea sa, a se ridica sus, la locul ce i se cuvine în Istoria neamului deasupra prea vinovaţilor săi nedreptăţitori. … Cu înlăturarea lui de la pregătirea și conducerea războiului, s-a comis o crimă contra Patriei. Rezultatul acestei crime stă în dezastrele armatei ai căror

Generalul de corp de armată Constantin Christescu

studii/documente

document 2013 2 (60) 23

autori responsabili n-a fost încă descoperiţi, necum pedepsiţi. De ce cu înlăturarea lui, în plină victorioasă apărare a Mărășeștilor contra vrășmașului, în a șasea zi de luptă contra unor forţe cu mult numeric superioare, atunci când ofensiva lui Mackensen fusese înfrântă și când pe frontul nostru soseau cele două divizii de întărire, s-a comis o neiertată crimă contra acestui învingător, care izbutise să nu cedeze nici o palmă de pământ, parând nu numai atacurile vrășmașului dar și lovitura primită de la corpurile de armată rusă ale generalului Ragoza, care părăsind frontul, ne descoperise flancul drept al Armatei noastre. Acestui incomparabil general nu i s-a dat decoraţia „Mihai Viteazul”. Această supremă nedreptate va f i de fapt distincţiunea lui supremă”6.

Din editorialul publicat pe prima pagină, sub semnătura C. Demetrescu, în ziarul „Dimineaţa” nr. 5930 din 12 mai, reţinem: „La sfârșitul anului 1916, după ce fusese trecut din loc în loc, unde situaţia era mai critică, a fost pus subșef al Marelui Cartier General și astfel i s-a dat prilejul să reorganizeze armata, decimată și descurajată de retragere și de condiţiile în care a fost făcută acea operaţiune. … Acum, după ce nu mai e, vor avea prilejul și cei care nu l-au cunoscut și preţuit în viaţă, să-și dea seama cât de mare a fost militarul și cât de modest a fost omul, peste cosciugul căruia e așternută flamura naţională cernită”7.

Publicaţia „Ţara noastră”, condusă de Octavian Goga, din 13 mai 1923 menţiona: „A murit la București, doborât de gripă infecţioasă, generalul Christescu, șeful Marelui Stat Major al armatei - una dintre cele mai profunde capacităţi militare pe care le-a adeverit aspra experienţă a războiului. Făcuse, ca ofiţer tânăr, strălucite studii în Franţa. Uimise, în vremea războiului balcanic, cu prilejul căruia fusese atașat pe lângă armata sârbească, prin cunoștinţele sale temeinice. Culmea cea mai înaltă a carierei sale avea să f ie însă executarea ofensivei de pe Siret, în vara nenorocoasă a anului 1917. Planul de atac pe care-l construise atunci, cu o genială putere de pătrundere a situaţiei, n-a putut f i executat, din pricina defecţiunilor rusești. În schimb, fostului comandant al Armatei I-a, i se datorează măsuri fulgerătoare luate în timpul luptei de la Mărășești, și fără îndoială tot priceperii lui am avut să-i mulţumim posibilitatea tactică a victoriei finale de la 6 August. Astăzi, în faţa mormântului care închide brutal frumoasele nădejdi ce se puneau în generalul Christescu pentru a se desăvârși reorganizarea armatei în România întregită, acest adevăr a început să se afirme, îndeplinindu-se o postumă operă de dreptate faţă de un ostaș ideal, a cărui cea dintâi calitate de suflet a fost o modestie demnă, pe care o purta ca pe cea mai preţioasă decoraţie”8.

La fel de elogios se scria despre general în paginile publicaţiei transilvane „Unirea Poporului”: „A murit un erou. Generalul Christescu. Cu mare jale a fost înmormântat la București în ziua de 10 Mai generalul Constantin Christescu, unul dintre cei mai aleși eroi ai războiului nostru de întregire. A fost soldat dintr-o bucată, român verde și of iţer cu multă școală. Era maestru mai ales în croirea planurilor de război. Oprirea Germanilor la Mărășești s-a făcut după planurile sale. Fiu de ţăran din Argeș, generalul Christescu s-a ridicat la înalta treaptă ce o ocupa, numai prin puterile și vrednicia sa. Înmormântarea i s-a făcut cu strălucită paradă militară, așa precum cerea rangul și numele său binecuvântat de-o ţară întreagă. Fie pomenit în veci”9.

Ziarul „Adevărul” în numărul său din 18 martie 1923 a continuat scrierile laudative la adresa generalului: „… Pe Siret nu s-au bătut două armate. Pe Siret din ciocnirea a două popoare s-a

hotărât definitiv d r e p t u l d e existenţă al celui mai puternic și îndrăzneţ . Și Mărășești este opera generalului C h r i s t e s c u . D e p a r t e d e mine intenţia d e a p ro fana a m i n t i r e a unui alt brav e r o u . Pe n t r u cunoscători însă, a risca artileria dincolo de primele rânduri, a pregăti și metodiza în cele mai mici detalii tehnice infernul de foc și avântul unei trupe înfierbântate, a stimula și susţine atacul, a trece peste trădarea lui Ragoza, a ţintui lașitatea rusă prin focul mitralierelor, fără ordin, fără șovăire, dar cu riscul situaţiei sale, a rezerva apoi lui Mackensen surpriza și bravura Diviziilor Cihosky și Popescu, atunci când bavarezii operând în vidul rusesc se credeau deja în inima Moldovei, totul trădează hotărâre, demnitate, inteligenţă, caracter, tehnică, cinste, însușiri ce alcătuia personalitatea unică a generalului Christescu”10.

Și mai târziu întrebările privind locul și rolul generalului Christescu au stăruit în mintea celor care l-au cunoscut sau l-au apreciat. Colegii săi de promoţie afirmau peste ani: „... legaţi de amintirea scumpă a aceluia care a stat cu fală în fruntea noastră, ne vom împlini astăzi o sfântă datorie de a rupe vălul care acopere adevărul falsif icând Istoria și să afirmăm cu toată puterea - aceea ce se recunoaște de toate conștiinţele curate – că bătălia de la Mărășești, care va constitui una din paginile cele mai glorioase ale istoriei neamului nostru, a fost condusă după planul integral conceput de generalul Christescu. … Colegul nostru Christescu a fost și a rămas gloria promoţiei noastre și pentru armată și ţară, un strălucit tactician și strategic”11.

La rândul său, generalul Gheorghe Dabija a încercat să lămurească misterul înlocuirii generalului Christescu de la comanda Armatei 1: „Pentru ce s-a făcut înlocuirea g-lului Christescu, nimeni nu a putut ști. El condusese bine operaţiunile, probase o mare pricepere operativă, a dat ordine judicioase, a luat măsuri corespunzătoare cu realitatea. În asemenea condiţii se pune întrebarea de ce a fost înlocuit? Ce greșeală operativă făcuse? Nici una. Poporul român trebuie să știe, că generalul Christescu fusese de la gradul de căpitan profesor de tactică generală la Școala Superioară de Război, el stabilise în armata română o unitate de doctrină sănătoasă, cu care îmbibase serii întregi de ofiţeri, din care unii ajunsese generali comandanţi de Divizii și pe care le conduceau în război în cele mai bune condiţii. Generalul Christescu fusese șef de secţie la M.St.M. și subșef de stat major, iar în timp de război fusese șeful stat majorului Arm. II-a și III-a și comandase Armata de Nord. Unui asemenea general i se face grava ofensă de a i se lua în plină operaţie comanda”12.

Pornind de la lucrarea generalului Berthelot „Pe frontul român în 1917”, în care acesta aborda între altele relaţiile încordate dintre comandanţii Armatei 4 ruse și Armatei 1 române, generalul Dabija analizând cauza neînţelegerilor prin prisma rolului și organizării Comandamentului frontului, opina

Generalul Eremia Grigorescu

2 (60) 2013 document24

studii/documente

că acordul între cele două armate „nu se putea dobândi decât de Comandamentul Frontului. Este incontestabil că acesta trebuia să stabilească acordul”, cei doi generali având „mentalităţi diferite, cu școli și deci cu concepţii diferite și chiar cu tendinţe diferite”13.

Prezentând schema relaţiilor de subordonare, generalul Dabija concluziona: „Se vede că de unde Armatele IX-a, IV-a și VI-a ruse depindeau direct de Comandam. Frontului, Arm. I-a și II-a rom. depindeau și de M.C.Gl. român, care nu era decât un organ de încurcătură, iar nu de Comandament și conducere. Era mai propriu, ca să f i existat un comandament cu răspundere, iar nu un stat major impersonal și iresponsabil. Dar frica de a nu face apel la singurul general capabil de a exercita acest Comandament, și dorinţa de a împăca anumite deplasate ambiţii, a condus la păstrarea unei organizări de stat major util, dar cu pretenţie de Comandament, inutil, fără nici un rost, având toate defectele și nici o calitate”14.

De asemenea, generalul Dabija a subliniat disponibilitatea generalului Christescu de a ajunge la un acord cu generalul Ragoza, (legătura și contactul luat cu acesta de generalul Grigorescu, din ordinul comandantului Armatei 1 române, încă din noaptea de 24/25 iulie, precum și insistenţa sa din 25 iulie ca Ragoza să-și mute punctul de comandă de la Bârlad la Tecuci, cu 42 km mai aproape de front, dar „Neînţelegerea trebuie explicată însă din alt punct de vedere, anume fuga de pe câmpul de luptă a Diviziilor 34 și 71 I. ruse, de care nu era răspunzător g-lul Christescu, ci g-lul Ragoza. Dacă s-ar f i întâmplat ca g-lului Christescu să-i fugă două Divizii de pe câmpul de luptă, atunci da, atunci el era răspunzător. Dar a i se lua comanda când el și numai el oprește Arm. IX-a germ. de a trece Siretul și apoi o oprește de a înainta spre Adjud și ca probă că Arm. IX-a germ. a fost împiedicată în acţiunea ei: a) de a trece Siretul, b) de a înainta între calea ferată și Siret, este că Arm. IX-a se vede nevoită a-și muta centrul de greutate de la dreapta (spre Siret) la centru (spre Mărășești) și nereușind nici aici, îl mută pe stânga spre Panciu”15.

Generalul Dabija a demontat totodată și acuzaţiile referitoare la timiditatea și lipsa de îndrăzneală a generalului Christescu, la ţinerea de către acesta a Diviziei 14 Infanterie în inacţiune pe malul stâng al Siretului: „G-lul Christescu odată cu sacrif icarea propriei sale persoane, a putut să constate cum se pot deplasa responsabilităţile. Statul Major General, acest serviciu anonim, vrea să comande și să i se execute ordinele date de la distanţă, iar alţii să poarte răspunderea lucrurilor ce au executat din ordin. Acest sistem este acela al ţapilor ispășitori, atât de folosit în Armata română … din această cauză toată lumea f iind timorată, caracterele slabe căutau totdeauna a f i acoperite”16.

De altfel, desfășurarea ulterioară a evenimentelor a demonstrat superioritatea concepţiei generalului Christescu, prin excelenta ei execuţie de către generalul Grigorescu și micimea generalului Ragoza.

Și Mircea Vulcănescu în cartea sa „Războiul pentru întregirea neamului”, apărută în anul 1938, a scris despre „sacrif icarea” generalului Christescu. „În plină criză tactică a bătăliei, între comandanţii armatelor rusești și românești destinate să coopereze, izbucnește un conflict violent. Incapabili să-și stăpânească trupele pe poziţie, în faţa presiunii inamice, generalul Ragoza, care comanda Armata a IV-a rusă, propune părăsirea frontului și retragerea trupelor, pe o nouă poziţie, pe stânga Trotușului și a Siretului. Dar comandantul Armatei I-a române, refuză să accepte

ideea și ia măsuri ca această retragere să devie imposibilă, așezând în spatele frontului mitraliere care taie drumul fugarilor. Fapt pentru care rușii ameninţă să îndrepte tunurile asupra românilor. Consiliul de război prezidat de regele Ferdinand, care comanda acest front, chemat să restabilească unitatea, sa c r i f i că pe genera lu l Christescu lui Ragoza, pentru aceleași motive pentru care odinioară Joffre sacrif icase lui French, pe Lauzerac, în preziua bătăliei de la Marna. Ideea generalului înlăturat triumfă totuși. Dar misiunea de a o realiza trece asupra generalului Eremia Grigorescu”17.

Peste ani, în 1976, un grup de istorici militari, scriind despre generalul Christescu și rolul său în bătălia de la Mărășești, menţionau: „Din nefericire însă, datorită unor neînţelegeri intervenite între generalul Christescu și Marele Cartier General cu privire la viitorul operaţiilor pe frontul de la porţile sudice ale Moldovei, acesta este înlocuit de la comanda Armatei 1 cu generalul Eremia Grigorescu. A fost o măsură nedreaptă, dictată de stări tensionale de moment, chiar dacă succesorul, Eremia Grigorescu, n-a fost mai prejos decât înaintașul său. Istoricii sunt unanimi de acord că dacă generalului Eremia Grigorescu i se poate atribui obţinerea victoriei de la Mărășești, prin stăvilirea totală a ofensivei declanșată de Armata 9 germană, generalului Constantin Christescu îi revine marele merit de a f i pregătit această victorie”18.

În 1980, Ionel Batalli s-a aplecat stăruitor asupra personalităţii generalului Christescu. Între altele el evidenţia: „În iulie 1917 generalului i se încredinţă comanda provizorie a Armatei I-a română în vederea pregătirii acesteia pentru o ofensivă de mari proporţii care urma să aibă loc la Nămoloasa – valea inferioară a Siretului. Strategic, ofensiva română de la Nămoloasa, conjugată cu acţiunea similară de la Mărăști, trebuia să ducă, după străpungerea apărării dușmane din sectoarele respective, la ocuparea părţii centrale a Munteniei și apoi, în faza a 2-a, la eliberarea Capitalei ţării și alungarea inamicului din Oltenia. În caz de reușită, comanda ofensivei de la Nămoloasa urma să o ia, de drept, la puţin timp după declanșarea ei, prinţul moștenitor Carol. Acestuia urma să-i revină rolul de a intra ca «eliberator» în Bucureștiul ocupat vremelnic. Refacerea prestigiului său, puţin cam șifonat în ultima vreme, era absolut necesară și momentul era binevenit. Manevra condamnabilă a Palatului era, din nefericire, susţinută de servilismul unor cercuri din conducerea armatei, cu larga complicitate a șefului Marelui Cartier General al Armatei. Singurul lucru cert, în mijlocul acestor mașinaţii nedemne, rămânea neîndoielnic faptul că Armata I-a era pregătită excelent pentru ofensivă; și aceasta datorită comandantului ei: generalul Christescu”19.

Referitor la momentul a ceea ce s-a numit „criza de comandament” de pe frontul bătăliei de la Mărășești, autorul

Generalul Gheorghe Dabija

studii/documente

document 2013 2 (60) 25

menţiona: „Deosebirile de vederi, asupra viitorului operaţiilor pe frontul de la porţile sudice ale Moldovei, dintre Marele Cartier General și comandantul Armatei 1-a, la care s-au adăugat neînţelegerile repetate dintre acesta din urmă și comandantul armatei aliate, din sectorul respectiv al frontului, au dus în ultimă instanţă la înlocuirea la comandă a generalului Christescu. La prima vedere hotărârea luată pare deosebit de justă și aplicată ostășește. … În realitate lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Unele deosebiri de vederi mai sus-amintite, care puteau f i aduse la același numitor, dacă ar f i existat această intenţie, au constituit pretextul binevenit pentru cei care acţionaseră necontenit din umbră. Autorii mașinaţiilor nedemne, care încercaseră, cu puţin timp în urmă, aducerea prinţului Carol la comanda Armatei 1-a, în condiţiile cunoscute, acţionau din nou cu aceeași perseverenţă diabolică. Invidia neputinţei de a-l egala în faptă îi unise într-o acţiune reprobabilă. Eșecurile militare anului 1916, cauzate în mare măsură de aceste practici dăunătoare, ameninţau să se repete și acum, când ne băteam pentru ultimul petic de ţară peste care încă mai flutura flamura tricoloră”20.

O reconsiderare a valorii generalului Christescu a avut loc în primăvara anului 1918, odată cu înlocuirea generalului Constantin Prezan la conducerea Marelui Stat Major. Despre această schimbare, de înţeles, în contextul situaţiei politice a României, Alexandru Marghiloman nota în jurnalul său pentru noaptea de 5/18 spre 6/19 aprilie 1918: „Noaptea aceasta, la 2 ½ dimineaţa, primesc comunicare de la Hârjeu că a prezentat la ora 12 noaptea scrisoarea mea Regelui și că mi-a dat deplină satisfacţie. Deci, Prezan e definitiv înlăturat și Christescu numit la Marele Cartier”21.

Despre această schimbare, Ionel Batalli menţiona: „Ţara nu putea renunţa atât de ușor la serviciile unui comandant de talia sa. În primăvara anului următor, când tratatul înrobitor impus de Puterile Centrale ne obliga la reducerea la minimum a forţei armate, când ţara avea din nou nevoie de oameni cu experienţă pentru a salva atât cît se mai putea salva, s-a apelat, cu toată convingerea, din nou, la serviciile sale. A fost avansat general de corp de armată încredinţându-i-se, totodată, funcţia de șef al Marelui Stat Major al Armatei. … Alegerea sa în acest important post, în vremuri deosebit de grele pentru ţară, s-a dovedit deosebit de inspirată. Graţie experienţei dobândite în materie de organizare a armatei el a contribuit, prin multitudinea măsurilor luate, abătând cu iscusinţă atenţia celor care ne impuseseră nedreptul tratat de pace, la păstrarea unor importante forţe militare sub arme, în teritoriul liber al Moldovei”22.

Cele două lucrări de istorie militară apărute înainte de 1989, „Istoria militară a poporului român” (6 volume) și „România în anii primului război mondial” (2 volume), deși abordează schimbările la vârf de la comandamentul Armatei 1 din 1917, nu elucidează motivele acestor măsuri. „În urma unei scurte crize survenite în relaţiile interaliate de comandament, provocate de opoziţia categorică a generalului C. Christescu faţă de ordinul de retragere dat de generalul rus Ragoza, Ordinul de operaţii dat la ora 24 nu a mai putut f i executat. Marele Cartier General a efectuat, chiar în acea noapte, o importantă schimbare de comandament. Generalul C. Christescu a fost înlocuit la comanda Armatei 1 române cu generalul Eremia Grigorescu, iar prin «Ordinul de operaţii nr. 46» s-a hotărât trecerea provizorie a acestei armate sub ordinele generalului rus A.I. Ragoza, «pentru a

se asigura coordonarea eforturilor» Armatelor 4 rusă și 1 română”23.

„În acest moment al evoluţiei bătăliei de la Mărășești s-a produs, însă, o scurtă criză în relaţiile interaliate de comandament, aceasta f iind provocată, în principal, de apariţia unor opinii divergente între Marele Cartier General român și generalul Constantin Christescu și îndeosebi în cadrul cooperării militare româno-ruse. Comandantul Armatei 1 române s-a opus categoric retragerii ordonate de generalul Aleksandr Ragoza, amintită anterior, întrucât în acest fel se crea un pericol grav pentru ansamblul apărării aliate din zonă. Pentru a se evita amplificarea conflictului între cei doi generali și a se asigura o cooperare mai ef icientă între cele 2 armate aliate, Înaltul Comandament al frontului român, în acord cu Marele Cartier General român, a decis înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6 armată”24.

Pe aceeași linie a abordării „cazului general Christescu”, fără a identifica profund determinările acestuia, s-au înscris și autorii „Enciclopediei de istorie militară universală”. Despre generalul Constantin Christescu aceștia menţionau: „Are un rol important în refacerea armatei române în 1917, ca și în pregătirea marilor bătălii din S. Moldovei, din vara anului 1917. În bătălia de la Mărășești (6 aug.-3 sept. 1917)25 cu Armata 1, interzice marilor unităţi ale Puterilor Centrale forţarea Siretului. Este înlocuit la comandă de generalul E. Grigorescu din cauza neînţelegerilor cu aliaţii ruși”26.

„În ziua de 12 aug. (stil nou – n.n.), comanda Armatei 1 române a fost preluată de generalul E. Grigorescu (din cauza tensiunilor dintre generalul Christescu și ruși, cărora li se reproșa abandonarea fără luptă a poziţiilor)”27.

Aplecări mai elaborate în „cazul Christescu” au apărut mult mai târziu, când Ion Pavelescu, Adrian Pandrea, Eftimie Ardeleanu, descoperind în Arhivele Militare memoriul mareșalului Prezan, publică în 1986 în „Revista de istorie” articolul „Prezan – memorialistul”28, reluat în volumul „Proba focului. Ultima treaptă spre Marea Unire”29.

De asemenea, despre acest caz au mai scris: Mihai Macuc – „Consideraţii cu privire la criza de comandament de pe frontul din Moldova din vara anului 1917”30 și Petre Otu – „Afacerea Christescu”31.

Toate cele trei întreprinderi analizează cazul pornind de la așa-zisul „Dosar albastru” al mareșalului Prezan, căruia i se dă un crez maxim, deși se mai fac trimiteri și la alte scrieri. În memoriul său „Fapte petrecute în marele nostru război, pentru care nu există acte”, terminat la 27 septembrie 1927, mareșalul Prezan a scris: „Evenimentele se precipită. Christescu nu are

Mareşalul Constantin Prezan

2 (60) 2013 document26

studii/documente

încredere că vom putea rezista. Nu comandase aproape niciodată în lunga sa carieră. Îl iau de acolo și numesc comandant al Armatei 1 pe generalul Grigorescu, of iţer curajos și care avea darul să inspire încredere trupelor; în 24 de ore de la venire sa s-a resimţit în bine moralul lor pe tot frontul. … Pentru ca să se restabilească tot adevărul cu privire la bătălia de la Mărășești, adaug că generalul Christescu n-a ordonat niciodată împușcarea soldaţilor ruși fugari, și nici

comandantul rus – Scerbacev – nu mi-a cerut vreodată luarea lui Christescu de acolo. Este o simplă legendă care s-a stabilit.”, notând la subsol: „Convingerea mea mi-au conf irmat-o mai târziu generalii Grigorescu, Cihoski și Samsonovici”32.

De fapt și în aprecierea pe perioada 1 decembrie 1916-31 martie 1918, Prezan arăta: „Puţin înainte de Bătălia de la Mărășești, din iulie-august 1917, a fost însărcinat provizoriu la comanda Armatei I, ce urma să producă ofensiva la Nămoloasa, dar care nu a avut loc și care, în urmă, a luptat la Mărășești. Prin dispoziţiile luate, formându-mi convingerea că vom pierde bătălia, am fost nevoit a cere înlocuirea sa la comandă”33.

Fără a ne îndoi de sinceritatea convingerilor mareșalului Prezan despre generalul Christescu, considerăm că unele din ele sunt subiective, cel puţin ușor maliţioase.

Relevant pentru atitudinea mareșalului Prezan în „cazul Christescu” este articolul dr. Alex. Manolescu, participant la război, publicat în ziarul „Epoca”, din care reţinem: „După ce Statul nostru Major a întocmit planurile de luptă, f ixându-se ora și data ofensivei, bătălia a fost precedată de un bombardament intens de artilerie timp de 1o zile. Generalul Christescu, în unire cu armata rusă, aveau menirea să înceapă atacul în ziua f ixată. Iată însă că generalul Christescu o amână cu câteva zile, apreciind că bombardamentul nu este suf icient. Între timp se primește o telegramă iscălită de Kerenski, șeful guvernului rus, că nu trebuie să se înceapă atacul. Rușii f iind și ei informaţi de aceasta au început retragerea în debandadă. Generalul Christescu le-a pus mitralierele în spate și le-a tăiat pofta de retragere. Șeful armatei ruse, generalul Scerbacev, aflând de aceasta cere satisfacţie sub sancţiunea retragerii întregii armate ruse. S-a luat comanda generalului Christescu și s-a încredinţat această comandă generalului rus, care hotărăște retragerea mai spre Nord, direcţia Adjud-Tg. Ocna a întregului front. Generalul Eremia Grigorescu primind acel ordin de la comandantul rus refuză să-l execute. Zarvă mare, Iașul cheamă la telefon pe generalul Grigorescu, iar dânsul răspunde mareșalului Prezan, care-l chemase, că nu se retrage. Mareșalul mirat de acest răspuns îl întreabă care sunt motivele. Generalul Grigorescu arată că este o imposibilitate ca artileria grea să se retragă de pe poziţie f iindcă ar urma să cadă în mâna dușmanului. A triumfat punctul de vedere al generalului Grigorescu și rezultatul fericit al luptei de la Mărășești se cunoaște ca și cel de la Mărăști al generalului Averescu”34.

Apariţia acestui articol l-a determinat pe mareșalul Prezan să-i adreseze o scrisoare generalului Nicolae Samsonovici, șeful

Marelui Stat Major, în care, după ce i-a cerut să însărcineze un ofiţer de la Secţia Istorică care, „f ie prin o mică broșură, f ie prin un comunicat bazat pe acte, ca să arate ţării, cu un ceas mai devreme, faptele principale așa cum s-au petrecut”, a arătat că: „1. Nu mi s-a adus niciodată la cunoștinţă că generalul Christescu ar f i tras cu vreo armă contra rușilor ce se retrăgeau. După război am auzit această versiune. O cred – până la o probă documentată sau autorizată – de domeniul legendelor. Desigur că dumneata, care ai venit la Armata 1 imediat după generalul Christescu, vei f i putut auzi de așa ceva sau vei f i găsit copia ordinului dat. 2. Niciodată generalul Scerbacev nu mi-a cerut satisfacţie de ceva, nici ameninţarea cu retragerea armatei ruse și nici nu mi-a cerut luarea comenzii generalului Christescu. Am luat comanda generalului Christescu pentru următoarele motive: 1. Ordinele pe care le dădea nu corespundeau situaţiei și dacă nu ar f i fost oprite și îndreptate de Marele Cartier General, s-ar f i pierdut, desigur, bătălia. 2. Informaţiile precise ce le aveam prin ofiţerul de legătură pe lângă Armata 1 al M.C.G., precum și de la of iţerul Misiunii Franceze, trimis special la Armata 1 pe timpul bătăliei, mi-au format convingerea absolută că generalul Christescu nu mai era stăpân pe situaţie. 3. În ajun de a face unitatea de comandament, dând comanda forţelor ruse și române generalului rus Ragoza, am citit, tradus, un raport al acestui general – care atunci comanda numai armata rusă, dar conlucra cu cea română, care era comandată de generalul Christescu – contrasemnat de șeful său de stat major, colonelul Monchievici, un prea bun ofiţer, în care spunea că în viaţa lui nu a văzut un general mai indecis ca generalul Christescu. Iată adevăratele motive pentru care am luat comanda generalului Christescu”35.

Cele trei lucrări la care am făcut referire amintesc și despre implicarea mareșalului Ion Antonescu în „cazul Christescu”. Acesta a fost în Războiului de (Re)întregire șeful operaţiilor din Marele Cartier General, el fiind și un apropiat al generalului Prezan, care, se pare, a dat un crez prea mare acuzelor generalului Ragoza. Deși cei doi generali comandanţi de armate, Christescu și Ragoza, s-au pus de acord asupra atacului din 27 iulie, totuși, în seara zilei de 26 iulie, ora 23,30, generalul Ragoza a raportat Comandamentului frontului că „Până la ora 22 (26 Iulie) nu am primit ordinul său și văzând ezitarea sa, nu sunt sigur că g-lul Christescu va executa atacul proiectat. Dacă C-tul Arm. I-a refuză să atace, eu nu voi lua ofensiva izolat, căci după părerea mea nu corespunde scopului…”36.

Pe baza acestui raport, Marele Cartier General a dat generalului Christescu Ordinul nr. 2587 din 27 iulie ora 14,45 (redactat, probabil, de Ion Antonescu): „Profit de ocazie a atrage atenţia Armatei, că din ziua de 24 Iulie până astăzi, s-a mers din ezitare în ezitare. … Așa dar vă rog a se executa întocmai și la timp: Ordinele de operaţie date. Se recomandă să aveţi același post de comandă unde-l are g-lul Ragoza. Ordinele de operaţii date de Dv. trebuie să f ie identice ca conţinut cu acelea pe care le dă g-lul Ragoza și expediate în același timp, căci numai astfel se poate asigura deplina coordonare a acţiunii”37.

În aceeași zi, la ora 23,40, generalul Christescu a răspuns Marelui Cartier General arătând că situaţia din această perioadă s-a datorat faptului că „În acest timp, C-tul Arm. IV-a rusă nu a luat nici o măsură și cererile de ajutor ale C. 7 Arm. rus, către Arm. IV-a rusă, au rămas fără nici un rezultat. … În privinţa șovăirilor și schimbărilor în gruparea zilnică a forţelor armatei, intenţia și ordinele mele au fost necontenit ferme … În privinţa postului de

Generalul de divizie Iacob Zadik

studii/documente

document 2013 2 (60) 27

comandă, am fost la dispoziţia g-lului Ragoza, dar D-sa stă la Bârlad; iar nu la Nicorești, unde și-a instalat numai telefonul și unde vine zilnic 1-2 ore, timp în care m-am găsit acolo. … Impresia ce-mi lasă comandanţii trupelor ruse se rezumă în marea grabă de a isprăvi într-un fel cu cele ce se petrece în acest sector, trecând orice situaţie precară și răspunderea de cele întâmplate pe seama Armatei I-a române, care a fost nevoită să facă sacrif icii ce puteau f i evitate pentru a salva situaţia, restabilind situaţia”38.

Concluzia generalului Dabija ni se pare corectă: „Acest răspuns era just, era demn, el corespundea absolut adevărului, totuși soarta g-lului Christescu era deja pecetluită”39.

În sprijinul depoziţiei lui Prezan poate fi folosită și o mărturie a mareșalului Antonescu, din anul 1943, pe vremea când era șef al statului. Potrivit acestuia, la o deplasare pe front, efectuată în vara anului 1917, din ordinul primului ministru Ionel Brătianu, sesizând unele lipsuri în comandamentul Armatei 1, iar fi spus lui Prezan: „Domnule general, e un dezastru în organizarea Comandamentului domniei voastre ţi veţi pierde bătălia. ”, iar concluzia era: „Mi-am zis atunci, cu acesta în capul unei armate, pierdem bătălia”40.

O mărturisire interesantă despre activitatea și conduita corectă a generalului Christescu în zilele bătăliei de la Mărășești găsim la dr. Ion Zadik, fiul generalului artilerist Iacob Zadik, care fiind elev la Liceul Militar, în perioada 23-28 iulie 1917 s-a aflat la postul de comandă înaintat al Armatei 1 de la Călmăţui pentru a-și întâlni tatăl: „Vestea spargerii frontului rusesc, în dimineaţa de 24 iulie, a provocat în primele momente, o stare de nervozitate și frământare apăsătoare. Apariţia subită a generalului Christescu, surâzător, deplin stăpân pe sine, a creat – ca prin farmec – o atmosferă de calm, sânge rece și moral ridicat. Alături de întregul comandament (de la soldat la general), am încercat atunci sublime sentimente de indescriptibil patriotism”41.

Despre înlocuirea generalului Christescu de la comanda Armatei 1, autorul spune: „Ziua de 30 iulie aduce și uluitoarea surpriză care deja plutea în aer; comanda Armatei I a fost trecută generalului E. Grigorescu, fost comandant al Corpului VI armată. Generalul C. Christescu îndrumase destinele Armatei I de la 15 mai până la 30 iulie 1917”42, adăugând într-o notă: „Christescu, mâhnit, a plecat cu fruntea sus, conștient de îndeplinirea superlativă a datoriei și convins că eficienţa liniei directoare a concepţiei strategice iniţiată în bătălia Mărășești va duce la victoria definitivă. El și-a exercitat înalta misiune în condiţii optime, contribuind din plin la înfăptuirea instrumentului care a asigurat victoria în bătălia de la Mărășești. Dinamic, era omniprezent în dispozitivul de luptă, asigurând dirijarea operaţiilor, pentru impulsionarea trupelor. Pe fundalul luptelor, în apocalipticele încleștări sângeroase dintre beligeranţi, zi de zi, în câmpia Mărășești s-a profilat figura de mare comandant de oști a generalului Constantin Christescu. El a condus personal marea bătălie, în prima parte a acesteia (24-30 iulie), având în subordine pe generalul Eremia Grigorescu, executant f idel – în deplin consens – al tuturor ordinelor de operaţii”43.

Concluzia este că în vara anului 1917 generalului Christescu i s-a făcut o mare nedreptate, el fiind sacrificat pe nedrept.

Chiar dacă Prezan aduce argumente credibile privind înlocuirea generalului Christescu, oprirea rușilor din fuga de pe front prin trageri de intimidare este relatată în două lucrări de referinţă. „Alarmaţi de dezastrul Diviziei a 34-a și de

primejdia situaţiei, comandanţii ruși solicită ajutorul armatei române vecine. … Divizia a 5-a primi ordinul să iuţească pasul și să-și treacă trupele, chiar în după amiaza zilei de 6 pe dreapta Siretului, spre a umple golul pricinuit de înfrângerea Diviziei a 34-a ruse și a restabili frontul. … Regimentul 32 Mircea trece podul de la Cosmești pe la 8 seara, printre cetele de ruși care fugeau în dezordine, fără arme, cu capul gol, unii pe jos, alţii călări sau grămădiţi pe chesoanele care alergau în galopul cailor. O poliţie de cazaci, cu baioneta la armă, încerca să ţie ordinea, împiedicând gloata fugarilor să se grămădească pe pod. Spre a descurca drumul și a face loc regimentului nostru să treacă spre front, a trebuit să se pună o mitralieră în poziţie pe pod și să se tragă câteva focuri în vânt”44.

În ziua de 29 iulie „În urma cererei g-lului Scărișoreanu, g-lul Grigorescu a intervenit la Arm. IV-a rusă, care a dispus ca Div. 34-a I. să astupe golul rămas prin retragerea Div. 71 I. Dar Div. 34-a care înainta, dă peste Div. 71 I, ce se retrăgea și în loc de înaintare, s-a pus și Div. 34-a I. în retragere cu Div. 71 I. În acest moment, R. 40 I. rom. pentru a opri retragerea rușilor i-a mitraliat, dar fără a reuși să-i oprească. Comandamentele și ofiţerii ambelor Divizii rusești, nu mai aveau absolut nici o influenţă asupra soldaţilor, ce nu mai voiau să asculte de nimeni”45.

Deși generalul Christescu a scris și a publicat cursurile de tactică generală susţinute la Școala Superioară de Război, totuși, nu a scris și nu a publicat nimic despre Războiul de (Re)întregire la care a participat și a jucat un rol important, nu și-a scris memoriile, deci, nu s-a apărat, așa cum au făcut-o alţii, printre care și Prezan.

Și totuși, indirect, mărturiile lui le putem găsi în memoriile lui I.G. Duca, ministru în guvernul acelor vremuri. „De îndată ce ofensiva lui Mackensen a început, am aflat că Generalul Prezan luase comanda Generalului Christescu și că numise în locul său pe Generalul Eremia Grigorescu. De ce? Ce se întâmplase? Se spusese că el avusese un conflict cu generalul rus Ragoza și că acesta ceruse Marelui nostru Cartier îndepărtarea lui. În jurul lui Prezan se spunea că Rușii nu au avut nici un amestec și că a trebuit să se recurgă la această măsură dureroasă f iindcă Christescu își pierduse capul, căci la mulţi of iţeri de birou, ca și la mulţi savanţi în arta militară, dânsul nu avusese nervii destul de tari ca să reziste emoţiilor frontului. Reîntors la Iași, Generalul Christescu se apăra cu indignare împotriva acestor învinuiri, declarând pretutindeni că este victima unei strigătoare nedreptăţi. A venit și la mine, când peste un ceas cu creionul în mână a căutat să-mi demonstreze că bătălia s-a câștigat urmând indicaţiile și ordinele sale, că succesorul lui nu a modificat nimic din cele plănuite și începute de el, că nici un moment nu se arătase descurajat, că nici un gest al său nu autoriza Marele Cartier să-l acuze de lipsă de energie și de sânge rece. Că totul era o înscenare odioasă și o răzbunare a Generalului Prezan gelos pe el, care de fapt reorganizase armata și întocmise toate planurile mai însemnate de luptă. Bietul om îţi făcea milă, era descompus, rătăcea pe străzi, în civil, vorbindu-mi avea

Generalul de divizie Nicolae Samsonovici

2 (60) 2013 document28

studii/documente

lacrimile în ochi și sub impresia emoţiei bâlbâia de abia puteam înţelege cuvintele lui. Mărturisesc că m-a mișcat, am căutat să aflu adevărul, dar mi-a fost cu neputinţă chiar azi nu pot ști dacă a fost sau nu a fost o victimă. Brătianu care nu se amesteca în asemenea chestiuni, înclina să creadă că, deși aspră, măsura luată împotriva lui Christescu, nu era nejustif icată. Eu, poate din cauza impresiei pe care mi-o făcuse apărarea lui, sunt mai mult ispitit să cred că Generalul Prezan a purces cu o neîndreptăţită severitate, dar recunosc că nu sunt în această privinţă cel mai bun judecător, fiindcă presupunerea unei nedreptăţi răscolește sentimentalismul meu și turbură seninătatea judecăţii mele. Nu este vorbă, după război Generalul Christescu a fost reabilitat, inamicii Generalului Prezan fiind încântaţi să manifeste împotriva lui încredinţând cele mai înalte însărcinări presupusei sale victime și Generalul Christescu a murit șef al Marelui Stat Major. În sufletul lui a rămas nestins regretul că nu a fost lăsat să f ie și eroul de la Mărășești, oricâte onoruri i s-au adus a închis ochii cu inima zdrobită. Și f iindcă la mijloc subzista o îndoială, fiindcă cel puţin în sufletul lui exista conștiinţa nedreptăţii, soarta acestui f iu de ţăran ridicat prin muncă și străduinţele lui păstrează, orice s-ar spune, ceva mișcător și tragic”46.

Și Constantin Argetoianu, care îl considera pe generalul Christescu „o mână de f ier și un cap priceput”47, ne-a lăsat în memoriile sale o excelentă profeţie a bravului general artilerist, pentru a cărei acurateţe știinţifică o prezentăm în continuare. Generalul Christescu, în luna iulie 1918, pe când era șeful Marelui Stat Major, fiind la familia Argetoianu, la întrebarea generalului Ion Argetoianu, tatăl memorialistului, dacă a comunicat punctul său de vedere guvernului, precum că „… victoria aliaţilor și înfrângerea germanilor, până în câteva luni, apar neîndoielnice…”, acesta răspunde: „Da, am cerut audienţă d-lui Marghiloman și, cu cifre în mână, am demonstrat primului ministru prăbușirea germanilor până în octombrie. Primul ministru a dat din umeri și n-a părut convins de spusele mele. E profund regretabil pentru orientarea politicii noastre – poate să f ie chiar dezastruos…”.48 Și adaugă, parcă justificativ: „Generalul Christescu a fost atât de bârfit și de hărţuit după bătălia de la Mărășești, încât am socotit că era un act de dreptate să aduc aici o mărturie despre claritatea vederilor sale, ca militar”49.

Chemarea generalului Christescu la comanda Marelui Stat Major la 1 aprilie 1918, după episodul de la Socola privind dezarmarea rușilor, menţinerea sa la comanda Marelui Stat Major – partea sedentară, după reinvestirea generalului Prezan la comanda Marelui Cartier General, în octombrie 1918, avansarea la gradul de general de corp de armată (29 octombrie 1918) și numirea sa ca șef al Marelui Stat Major după campania din Ungaria, ne face să credem că a fost „iertat” pentru că nu a fost chiar așa de vinovat, spre deosebire de generalul Dumitru Iliescu, care nu a fost „iertat” niciodată.

Iar faptul că el n-a organizat o ceremonie de trecere la pensie a generalului Prezan, cum nici generalul Prezan n-a

participat la înmormântarea sa, ne duce cu gândul la o dizgraţie și acuzare reciprocă pentru cele întâmplate în vara anului 1917, pentru care nu s-au putut ierta niciodată.

Din păcate nedreptăţile la adresa generalului Christescu continuă și azi, din perspectiva faptului că osemintele sale nu se găsesc la Mausoleul de la Mărășești. „A fost înhumat, provizoriu, cu funeralii militare la cimitirul Bellu civil din Capitală, pe locul de veci al familiei sale, urmând să f ie depus ulterior în sarcofagul ce-i fusese rezervat în Mausoleul eroilor de la Mărășești, aflat încă în construcţie la acea dată. Ura neîmpăcată și exclusivismul celor care acţionaseră împotriva sa în timpul vieţii lui nu încetau nici acum. Potrivnici restabilirii adevărului istoric, minimalizând în mod premeditat personalitatea marelui general dispărut, ei au continuat, timp de decenii, să se opună prin toate mijloacele pe care le aveau, datorită poziţiei lor privilegiate la curtea regală, pentru

a preîntâmpina împlinirea acestui ultim act”50.

„… familia generalului E. Grigorescu s-a crezut în drept să obstrucţioneze iniţiativa S.O.N.F.R. de a aduce osemintele generalului C. Christescu (înhumat la cimitirul Bellu din București) în Mausoleul de la Mărășești. Demersurile făcute ulterior de familia generalului Christescu au rămas infructuoase (în iulie 1930 solicitarea a fost respinsă de regele Carol al II-lea, iar în 1943, mareșalul Antonescu a amânat sine-die transferul osemintelor). După 1947, când în Mausoleu a fost reînhumat generalul rus Kolodeev, … generalul (r.) Dumitru Lupu (nepotul generalului, căpitanul care l-a vegheat la moarte pe general – n.n.) și locotenent-colonelul Gheorghe Lupu – din familia generalului Christescu – au făcut noi diligenţe, de astă dată pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist

Român. Ele au rămas însă fără urmări, generalul Constantin Christescu dormindu-și în continuare somnul de veci în cimitirul Bellu”51.

Recunoașterea publică a meritelor generalului Christescu este inconsistentă. Astăzi, o stradă din București poartă numele ilustrului general Christescu. Strada, parcă predestinat, pleacă de la fosta Casă a ofiţerilor (în prezent Policlinica M.Ap.N.) și urcă, întocmai ca generalul Christescu în cariera militară, până la fosta clădire a Marelui Stat Major (azi, din nefericire, sediul D.N.A.). Inspirat trebuie să fi fost cel care a ales această stradă pentru numele generalului Christescu! În curtea școlii din comuna natală a fost ridicat un bust al generalului, iar pe aleea din faţa Mausoleului de la Mărășești se află de asemenea un bust al generalului Christescu. Din păcate în Cimitirul Bellu, acolo unde a fost înmormântat (fig. 23-14)52, doar numele de pe placa de pe mormânt mai amintește de marele general artilerist, ca de altfel și de numele generalului George Lupu, comandantul Armatei de Observaţie din Războiul de Neatârnare, căsătorit cu Eliza Christescu.

În loc de concluzie, cităm din best-seller-ul academicianului Florin Constantiniu „O istorie sinceră a poporului român”

Piatra de mormânt

studii/documente

document 2013 2 (60) 29

câteva fraze deosebit de sugestive: „Bătălia de la Mărășești a fost episodul cel mai glorios al Războiului de întregire și ea se așază alături de cele mai mari izbânzi din istoria militară a românilor. Meritul acestei victorii revine generalilor Constantin Christescu – schimbat, în urma neînţelegerilor cu comandanţii ruși – și Eremia Grigorescu. Rezistenţa eroică a trupelor și rapida înlocuire a unităţilor ruse, intrate în panică sau fără voinţă de luptă,

1 Statul Major al Forţelor Terestre.2 „Ilustraţiunea Armatei”, anul I, nr. 9-10/1 iulie-1 august, 1919, pp. 3-4. 3 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. 2, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 107-108.4 Romulus Seişanu, A murit generalul Christescu, „Universul”, anul XLI, nr. 121, sâmbătă 12 mai 1923, p. 1. 5 Stelian Popescu, Generalul Christescu, „Universul”, anul XLI, nr. 122, duminică 13 mai 1923, p. 1.6 C.G. Costa-Foru, Impresii de la Groapă. Generalul Christescu, „Adevărul”, an XXXVI, nr. 12041, luni 12 mai 1923.7 „Dimineaţa”, nr. 5930/12 mai, p. 1.8 „Ţara noastră”, director Octavian Goga, anul IV, nr. 19, 13 mai 1923, p. 622.9 „Unirea Poporului”, anul V, nr. 20, Blaj, la 27 Mai 1923, p. 3.10 Comandor D. Zaharia, Generalul Christescu, „Adevărul”, anul XXXVI, nr. 12045, vineri 18 mai 1923, pp. 1-2.11 *** Şcoala de Ofi ţeri. Promoţia XXX (1887), Tipografi a Bucovina, Bucureşti, 1934, pp. 40-41.12 Generalul G.A. Dabija, Armata Română în războiul mondial (1916-1918), volumul IV, Tipografi a „Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1937, p. 467.13 Ibidem.14 Ibidem, pp. 468-469.15 Ibidem, p. 469.16 Ibidem, p. 471.17 Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum I.O. & Editura Vestfala, Bucureşti, 1999, pp. 109-110.18 I. Batalli, col. dr. V. Mocanu, col. I. Strujan, O valoare militară, în Pe aici nu se trece!, Editura Militară, 1976, pp. 196-197.19 Ionel Batalli, Generalul Constantin Christescu – personalitate a armatei române, în „Studii şi materiale de muzeografi e şi istorie militară”, Muzeul Militar Central, nr. 13/1980, pp. 232-233.20 Ibidem, p. 233.21 Alexandru Marghiloman, Note Politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafi ce Eminescu S.A., 1927, p. 474.22 Ionel Batalli, Op. cit., p. 234.23 *** Istoria militară a poporului român, coordonator general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 593.24 Ibidem, p. 244.25 Stil nou – n.n.26 Vladimir Zodian, Adrian Pandea, Mihai V. Zodian, Enciclopedie de istorie militară universală, Editura Militară, Bucureşti, 2006, p. 79.27 Ibidem, p. 213.

ca urmare a propagandei bolșevice, au făcut ca planul inamicului să se năruie”53.

Având în vedere meritele incontestabile ale generalului Constantin Christescu în scrierea istoriei bătăliei de la Mărășești, opinăm că se impune cu stringenţă iniţierea de către autorităţile abilitate ale statului a demersurilor de mutare a osemintelor generalului în Mausoleul de la Mărășești.

NOTE

AN INJUSTICE – GENERAL CONSTANTIN CHRISTESCU (OR ABOUT THE COMMANDANT CRISES FROM 1917 ON MĂRĂȘEȘTI FRONT) – COLONEL PROV. UNIV. ADRIAN STROEA, PH.D., COLONEL (R.) MARIN GHINOIU

Abstract: The year 2013 means the commemoration of 90 years since General Constantin Christescu died. It is considered that an injustice was made because the merit of the Mărășești victory in 1917 isn’t recognized to General Constantin Christescu. The article presents opinions of the people that were contemporary with General Constantin Christescu and also of military analysts and historians.

Keywords: General Constantin Christescu, Constantin Prezan, Eremia Grigorescu, Mărășești, mausoleum

28 Vezi „Revista de istorie”, tomul 39/1986, nr. 10/octombrie, pp. 1023-1030, nr. 11/noiembrie, pp. 1119-1130, nr. 12/decembrie, pp. 1215-1226.29 Ion Pavelescu, Adrian Pandrea, Eftimie Ardeleanu, Proba focului. Ultima treaptă spre Marea Unire. Dosare ale participării României la primul război mondial, vol. I, Editura Globus, Bucureşti, 1991, pp. 63-80.30 1917 pe frontul de est, coordonatori V.F. Dobrinescu, H. Dumitrescu, Editura Vrantop, Focşani, 1997, pp. 65-76.31 Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008, pp. 184-195.32 Locotenent-colonel Eftimie Ardeleanu, Adrian Pandea, Din „dosarul secret” al mareşalului Prezan, „Revista de istorie militară”, nr. 6 (40)/1996, p. 37. 33 Vasile Novac, Generali argeşeni, vol. I, Editura Nova Internaţional, Piteşti, 2006, pp. 107-108.34 Dr. Alex. Manolescu, Zile de glorie. Amintiri de la Mărăşeşti. Conferinţa d-lui comandor aviator Andrei Popovici, „Epoca”, nr. 2254, duminică 9 august 1936, p. 1.35 Ion Pavelescu, Adrian Pandrea, Eftimie Ardeleanu, Prezan – memorialistul, „Revista de istorie”, tomul 39/1986, nr. 12/decembrie p. 1216.36 Generalul G.A. Dabija, Op. cit., p. 420.37 Ibidem, pp. 420-422.38 Ibidem, pp. 437-438.39 Ibidem, p. 438.40 Petre Otu, Op. cit., pp. 189-190.41 Dr. Ion Zadik, Epopeea Mărăşeştilor, „Revista de Istorie Militară”, nr. 4-5 (32-33)/1995, p. 20. 42 Ibidem, p. 18.43 Ibidem, p. 20.44 Constantin Kiriţescu, Op.cit., pp. 89-90.45 Generalul G.A. Dabija, Op. cit., p. 463.46 I.G. Duca, Amintiri politice, vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturisiri”, Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981, pp. 218-219.47 Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine; amintiri din vremea celor de ieri, vol. III(5), ediţia a 2-a revăzută şi îngrijită de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2008, p. 50.48 Ibidem, p. 528;49 Ibidem.50 Ionel Batalli, Op. cit., p. 234.51 Valeria Bălescu, Mausoleul de la Mărăşeşti, Editura Militară, Bucureşti, 1993, p. 14; Vezi şi Alexandru Oşca, Florica Dobre, Un general nedreptăţi: Constantin Christescu, „Magazin istoric”, anul XXXIV, serie nouă, nr.8(401)/august 2000, pp. 42-44.52 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972, p. 106.53 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 284.

2 (60) 2013 document30

studii/documente

Am parcurs cu interes

biografia Arlettei C o p o s u , s o ţ i a r e g r e t a t u l u i o m po l i t i c Corne l i u Coposu și am fost plăcut surprinsă să descopăr faptul că această doamnă a fost fiica generalului Ioan Marcovici1, un ofiţer de elită al Armatei Române.

Fiul lui Ion și Olga Marcovici, s-a născut la 27 martie 1878, în localitatea Burdujeni, plasa Siret, jud. Botoșani (astăzi jud. Suceava).

S-a căsătorit cu domnișoara Jeanna Huser și au avut împreună trei copii: Arlett (n. 1 mai 1915), Francc (n. 2 septembrie 1917) și Antoinertt (n. 30 august 1921)2.

Studii: patru clase liceale; Școala Fiilor de Militari Iași (1894-1897); Școala de Infanterie (1897-1899); Școala Superioară de Război (1906-1908); Cursul Complementar de Stat Major (1909). La terminarea Școlii de Ofiţeri a fost clasificat al 28-lea din 132.

Prima unitate militară în care și-a început activitatea a fost Batalionul 4 Vânători. Frumoasele aprecieri consemnate de comandantul batalionului nu au fost dezminţite de-a lungul carierei sale. Calităţile de militar, de om au cunoscut în timp trepte de ascensiune și personalitatea sa a devenit mai cunoscută, demnă de laudă, demnă de exemplu pentru camarazii săi, pentru subordonaţi. Pe prima foaie calificativă din 1 septembrie 1909 comandantul său consemna: „Deși of iţer abia numai de un an totuși s-a format bine la trupă și a devenit un bun și metodic instructor. Are îndeosebi meritul că știe a captiva pe soldat prin atitudinea și sfaturile sale și este ajutat și de avantajul că are darul de a vorbi corect și frumos. Lucrează totdeauna cu plăcere și multă bunăvoinţă. Conduită și ţinută exemplară”.

Între anii 1902-1906 activează în Batalioanele 6 și 9 Vânători.

A fost avansat locotenent în anul 1904, în baza Înaltului Decret nr. 1.721/1904 și numit comandant al Batalionului 3, de care s-a ocupat cu multă stăruinţă.

În octombrie 1915 a fost vărsat la Regimentul 74 Infanterie. În grad de maior a luat parte la luptele de la

Turtucaia. După acest episod dramatic pentru Armata Română, a fost pus la dispoziţia Diviziei 19 Infanterie, care i-a încredinţat comanda Regimentului 40 Infanterie, în cadrul căruia a luptat până la 20 noiembrie 1916, când a fost mutat la Divizia 21 Infanterie.

Comandantul Brigăzii 19 Infanterie, generalul Poetaș pe foaia calificativă a subordonatului său i-a consemnat toate acţiunile militare la care a participat cu unitatea sa: În zilele de 29-30 august și 1 septembrie luptele de la Cara-Omer și conducând prea bine lupta și respingând cu rigoare toate atacurile date de inamic; La 8 septembrie 1916 – atac asupra inamicului la Karakioi și Amzacea; În zilele de 19, 20, 21 septembrie 1916 a luat parte la marea luptă de la Amzacea, punând stăpânire pe înălţimile de la vest de Amzacea; În zilele de 6, 7, 8 octombrie 1916 a rezistat cu îndârjire la Topraisar. În retragerea spre nordul Dobrogei a luat parte la luptele de la Osmandea, Cara-Murat, Ostrov. În toate aceste lupte maiorul Marcovici a fost mereu în mijlocul trupelor sale îmbărbătându-le cu fapta și cuvântul. În luptele din Muntenia, comandant al Regimentului 40 Infanterie a luat parte la luptele de la Videle și Cartojani (16-18 noiembrie 1916); 18-19 noiembrie 1916 – noaptea a surprins inamicul la Bălăria, făcând 300 de prizonieri și capturând tunuri; 19 noiembrie împreună cu Batalionul 9 Vânători a obţinut victoriile de la Epureni, Stâlpu și Gorneni deschizând comunicaţia spre București.

După 20 noiembrie 1916 a fost mutat la Divizia 21 Infanterie, iar de aici cu gradul de locotenent-colonel a fost numit subșef de stat major al Corpului V Armată. La cele 2 comandamente a obţinut note foarte bune privind felul cum a condus serviciul de stat major.

La 1 septembrie 1917 a fost avansat colonel și numit comandant al Regimentului 9 Marș până la desfiinţare (mai 1918), iar la 10 iunie 1918 a primit comanda Regimentului 39 Infanterie. Comandantul Brigăzii 19 Infanterie la numirea colonelului Marcovici și-a exprimat încrederea în calităţile subalternului său: „prezentabil, sănătos, activ și inteligent este bine pregătit pentru a comanda foarte bine regimentul și are toate însușirile necesare pentru a aspira la gradul ierarhic superior”.

La 5 martie 1918 a trecut cu două baterii și un escadron în Ucraina, asigurând Linia Tiraspol-Razdelnaia și liniștea populaţiei din împrejurimi. Pentru modul cum și-a onorat sarcinile, comandantul Brigăzii 19 Infanterie, îi încheia caracterizarea pe anul în curs cu următoarea concluzie „Merită a înainta la excepţional și a i-se încredinţa comanda superioară”.

Atât în timpul acoperirii de pe Nistru din aprilie și până în iunie, cât și în conducerea lucrărilor de întărire de la estul Chișinăului din sectorul Mireni-Cimișeni, Vadul lui Vodă-Oniţcani, din iunie până la sfârșitul lui august 1919, ofiţerul și-a îndeplinit misiunea cu adevărată probitate profesională.

GENERALUL IOAN MARCOVICI – TATĂL ARLETTEI COPOSU

Prof. Cornelia GHINEA

1943. Arlett e Coposu

studii/documente

document 2013 2 (60) 31

Comandantul Brigăzii 19 Infanterie aprecia prin cuvinte de laudă activitatea subalternului său: „N-am avut decât cuvinte de mulţumire pentru ordinea, atitudinea, admiraţia și destoinicia cu care a condus regimentul în aceste împrejurări”. În acest caz va merita să i se dea comanda de brigadă și să fie înaintat excepţional la gradul de general. Prin Ordinul nr. 107 din 18 august 1922 Ministerul de Război făcea cunoscută decizia Consiliului Superior al Armatei care a hotărât avansarea colonelului Marcovici la gradul de general de brigadă și numirea la comanda Brigăzii 41 Infanterie. În cursul anului de notare a activat, de la 1 noiembrie 1922 la 30 noiembrie 1923, în funcţia de comandant al Brigăzii 41 Infanterie și de la 11 mai 1923 la 31 octombrie 1923 ca inspector al Cercului de Recrutare al acestui comandament.

Din carnetul de note al comandantului Diviziei 16 Infanterie se constată că „a depus în decursul evenimentelor cauzate prin înăsprirea relaţiilor între noi și Ungaria tot zelul în executarea ordinelor și însărcinărilor dovedind multă pricepere și judecată potrivită”.

La 1 aprilie 1926 se afla la comanda Brigăzii 18 Infanterie, unde se distinge ca un perfect educator și îndrumător al ofiţerilor din brigadă de o comandă remarcându-se prin directivele și sfaturile date unităţilor sub raportul educaţiei, instrucţiei, admiraţiei și disciplinei.

La 10 decembrie 1928 prin Ordinul Ministerului Armatei – Secretariatul General nr. 5.986 a fost detașat de la Corpul 7 Armată la Președinţia Consiliului de Miniștri în funcţia de consilier tehnic militar. Pe foaia calificativă din perioada 13 decembrie 1928-1 octombrie 1929, Președintele Consiliului de Miniștri, Iuliu Maniu îi scria următoarele aprecieri: „De un f izic plăcut și rezistent, cu cunoștinţe întinse

de ordin general, posedând bine limba franceză și la curent cu chestiunile militare, generalul Marcovici Ion și-a îndeplinit serviciul delicat și dif icil de consilier tehnic militar spre mulţumirea mea cu mult tact, pricepere și stăruinţa f iindu-mi de un real ajutor în rezolvarea chestiunilor importante militare și în menţinerea legăturii dintre Președinţia Consiliului de Miniștri și Ministerul Armatei, dând astfel dovada unui ofiţer eminent și bine pregătit din toate punctele de vedere, calităţi care îl fac să merite înaintarea mai departe în condiţii excepţionale”.

Din 1 octombrie 1929 a fost numit la comanda Brigăzii 1 Grăniceri. De la începutul noii misiuni și-a dat seama de importanţa și interesul îndeplinirii serviciului de pază

la f rontiera Nistrului, care intra în sectorul brigăzii sale. Deși timpul nu era prielnic, totuși a parcurs întreaga frontieră a Basarabiei până la începutul anului 1930, reușind să cunoască în detaliu situaţia fiecărui pichet, ceea ce a făcut ca propunerile sale pentru apărarea Nistrului să se dovedească a fi concrete în raport cu situaţia reală.

În anul 1934 a ţinut locul de comandat al Corpului de Grăniceri, activitatea sa și de data aceasta fiind caracterizată ca serioasă și productivă.

Deși pe foaia calificativă din anul 1935 este remarcat faptul că generalul Marcovici este încă folositor instituţiei, în aprilie 1937 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă, în baza Înaltului Decret nr. 1.310/1937, iar la 1 ianuarie 1944 a fost trecut din oficiu în poziţia de retragere pentru limită de vârstă (Decretul nr. 274/1944).

O carieră militară demnă pe care a respectat-o și a îmbogăţit-o prin exemplul personal, prin experienţă, prin calităţile umane și morale deosebite.

Un patriot care și-a probat demnitatea de om al armelor în acţiunile militare din Primul Război Mondial.

1941. Corneliu Coposu alături de Arlett e Marcovici

1 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare, Inventar generali bătrâni, litera M, nr. crt. 1.2 Informaţii din actul de dotă a lui Jean Francois Husser, soţia generalului Marcovici Ion şi mamă a Arlettei Coposu. Actul dotal este autentifi cat de Tribunalul din Constanţa la nr. 2.612 din 11 noiembrie 1913. Jean Francois Husser – jună catolică în vârstă de 19 ani născută în Constantinopol – Turcia în anul 1894, fi ica lui Francois Ioseph Husser şi a doamnei Antoinette Fr Husser, născută Fesqnet. Prin acest act dotal se constituie ca dotă

GENERAL IOAN MARCOVICI – THE FATHER OF ARLETTA COPOSU – PROF. CORNELIA GHINEA

Abstract: Th e well-known politician Corneliu Coposu had as father-in-law General Ioan Marcovici. A distinguished military man, he was remarked in the campaigns of the First World War when he received laudatory appreciations for his entire career.

Keywords: Ioan Marcovici, Arletta Coposu, the First World War, Iuliu Maniu, Nistru

NOTE

suma de 24.000 lei garantată cu ipotecă pe imobilul din Constanţa, str. Basarab, nr. 4, numit „Hotel Francez”. În avizul cerut comandantului Corpului V Armată se specifi că „Deşi fondul dotal este în diviziune şi întrebuinţat ca fond comercial, având însă în vedere că doamna Husser, mama viitoarei soţii oferă destulă garanţie, prin modul cum îşi conduce afacerile de mult timp în Constanţa. Certifi catul de bună purtare este dat de consulul Franţei la Constanţa în data de 20 noiembrie 1913. (Idem, Fond – Acte dotă, pachet 29/1913, nr. crt. 16).

2 (60) 2013 document32

studii/documente

În primăvara anului 1929 se stingea la București Elena Caragiani Stoenescu, prima aviatoare a

României. Avea 42 de ani și de mai mult timp plămânii ei erau afectaţi de o boală nemiloasă. Deși trecuseră 15 ani de când ea își obţinuse brevetul, nicio altă româncă nu îi călcase pe urme. Nici nu e de mirare, date fiind regulamentele și mentalitatea din epocă. De aceea, următoarea care „a încercat marea cu degetul” a ales o rută ocolitoare...

Istoria feminină a aviaţiei noastre s-a înviorat pe la sfârșitul anilor '20, când românii au început să citească prin presă despre o „fată de la ţară” care a devenit parașutistă: Smaranda Brăescu. A venit pe lume la 21 mai 1897, într-o familie de plugari din satul Hănţești, comuna Buciumeni , în a p r o p i e r e d e Tecuci. Au fost nouă copii acasă, dintre care cinci fete. Fratele mai mare al mamei a fost un vestit haiduc din partea locului, Costache D ragoș , p r in s și împușcat de poteră3.

În anii 1904-1909 a u rmat cursurile primare la Vizurești, satul natal neavând școală. Destinul și-a pus amprenta asupra ei la Bârlad, unde s-a aflat din 1911 pentru cursurile secundare. Unul dintre primii aviatori ai României, Gheorghe Negrescu, își amintește în cartea sa de memorii că, în mai 1912, când a realizat un raid de la București la Bârlad, ea a văzut avionul zburând și din acel moment – avea 15 ani – nu a visat altceva decât să devină „pilotă”4. Dar, pentru o vreme, s-a mulţumit să-și termine studiile și să devină învăţătoare suplinitoare în comuna natală.

Însă aviaţia românească era într-o continuă căutare și dezvoltare și, oarecum spre norocul Mândiţei – cum i se spunea în familie – imediat după Primul Război Mondial, la Tecuci, a apărut o școală de zbor pentru cadrele militare. Într-un interviu pe care l-a acordat ziarului „Universul” în 1935 povestește cum, atunci când avea 26 de ani, a mers la aerodrom și a făcut un prim zbor cu sublocotenentul Dumitru Naidenescu. Probabil că pilotul a rămas perplex când, la aterizare, fata i-a spus că „nu a simţit nimic deosebit”5.

FOŞNET DE MĂTASE ALBĂ –RECORDUL MONDIAL AL SMARANDEI BRĂESCU

REFLECTAT ÎN ZIARUL „UNIVERSUL”1

Sorin TURTURICĂ2

Alte detalii despre primele legături ale Smarandei cu aviaţia le-a oferit Ion Popescu-Oiţă, într-un manuscris lăsat în 1990 Mariei Tarola-Sireteanu, nepoată a marii parașutiste:

„Era în toamna anului 1927, la școala de pilotaj din Tecuci, Sorbona Aviaţiei, unde și eu, odată cu majoritatea camarazilor sublocotenenţi [din promoţia] 1926 ne străduiam să obţinem mult râvnitul brevet de pilot militar. În holul din faţa cabinetului în care severul colonel aviator Enescu Athanase Berbecu tuna și fulgera împotriva unor elevi piloţi care încălcau disciplina, își făcea apariţia o codană brunetă și cârnă, cu aspect de modestă și timidă școlăriţă, raritate în interiorul cazon al unei unităţi

militare, f ie ea și aviatică. Înarmată cu o recomandaţie scrisă din partea pictorului Brăescu, binecunoscut în lumea vechilor aviatori încă din vremea Războiului de întregire a patriei, când acţiona în cadrul aviaţiei române...”6.

Pictorul Brăescu era fratele mai mare al Smarandei. Colonelul Enescu nu a luat în seamă recomandarea, spunându-i tinerei să meargă la București, la „organele superioare”.

Episodul acesta, salvat în mod fericit și făcut cunoscut de familia Sireteanu, este semnificativ: la mai bine de un deceniu și jumătate de la primele brevetări ale femeilor ca aviatoare în Occident și în Rusia, o româncă nu putea să obţină brevetul în ţară! La originea acestui minus nu putea sta doar atitudinea rigidă a unor factori de decizie din mediul militar, unde unei femei îi era imposibil să acceadă (așa erau regulamentele!), ci și dezavantajul de a nu avea o reţea dezvoltată de școli civile de pilotaj. Iar Smarandei îi era dat să retrăiască ceea ce i se întâmplase, pe vremuri, Elenei Caragiani.

Nu se știe cine i-a spus că „la Sèvres, lângă Paris, se află o manufactură de ceramică, alături de școala de piloţi a uzinelor Brequet”7. A decis să studieze ceramica și s-a înscris la Belle-Arte, gândind că un loc de muncă lângă acel aerodrom ar putea fi șansa ei! O altă socoteală pe care și-a făcut-o a fost aceea de a obţine brevetul de parașutist, crezând că astfel era mai ușor să ajungă aviatoare. O doamnă, Elena Muscan, i-a împrumutat „pe cuvânt” 60.000 de lei și astfel, în vara anului 1928, Smaranda era la Berlin, cumpărându-și o parașută de

În mijlocul compatrioţilor din America (colecţia colonel Dr. Mircea Tănase)

studii/documente

document 2013 2 (60) 33

la fabrica „Schroder” (acordarea brevetului era condiţionat de cumpărarea unei parașute).

Otto Heinecke, proiectantul parașutei, a așteptat-o la gară. Tot el a fost cel care i-a făcut instructajul. I-a explicat de ce și cum trebuie pliată o parașută, apoi i-a cerut să execute mișcările sub supravegherea sa. A luat-o prin surprindere când, la 5 iulie 1928, a informat-o că urmează să facă primul ei salt. După un prânz îmbelșugat, clătit cu șampanie, au mers la aerodromul Staaken, lângă Berlin. A avut o ezitare când i s-a cerut să dea în scris că, în caz de accident, nu ar fi ridicat pretenţii. A semnat și a fost aplaudată de toţi cei prezenţi8.

Apoi, ea și Heinecke s-au urcat într-un avion și au decolat. De sus, Smaranda și-a imaginat pământul ca pe o faţă de masă, pe care erau așezate pachete de ţigări – hangarele. A venit apoi momentul pe care îl așteptase mai multe săptămâni, dar de care acum îi era teamă. Abia la al treilea „Springen-Sie!” al lui Heinecke și-a făcut curaj și s-a aruncat în gol; câteva secunde mai târziu a simţit cum i s-a deschis parașuta din mătase albă9. România devenea a patra ţară europeană care avea o parașutistă, după Franţa, Cehoslovacia și Elveţia.

Astfel, regiu-nea Tecuciului și-a câștigat un loc de cinste în istoria aeronauticii noastre, pentru că de acolo au venit atât prima aviatoare – Elena Caragiani – cât și prima parașutistă.

S u c c e s u l Smarandei a fost, de fapt, o victorie personală. Pentru m a j o r i t a t e a românilor care au citit despre ea în presă, era doar o fiinţă ciudată, neînţeleasă. Prin 1935 ea a povestit jurnalistului Ion Dragomir cum în satul ei „fata lu’ Brăescu, care de mică avea apucături rele, de băieţoi”, a fost dezaprobată de săteni pentru că sărise „cu umbrela din arioplan”10.

Revenită în ţară, și-a reluat încercările de a deveni aviatoare. A fost refuzată de mărimile din aviaţie pe motiv că ţara „nu are avioane de izbeliște”; în plus, ei, aviatorii bătrâni, își așteptau uneori cu lunile orele de zbor...

I-au rămas, pentru moment, salturile cu parașuta. În 1929 a participat la spectacolele aeriene de la Brașov, Cluj și Brăila. La Cluj, chiar înainte să atingă pământul, parașuta i s-a agăţat de crengile unui plop și Smaranda a rămas suspendată o oră, înainte de a putea fi dată jos de cei care au venit s-o ajute. O spaimă și mai mare a tras la Brăila, unde un curent de aer, înteţit brusc, a început s-o împingă spre apa Dunării. S-a considerat foarte norocoasă când, la aterizare, a căzut pe mal, mai ales că nu știa să înoate.

Anul 1930 i-a adus noi invitaţii. A sărit din avion la Iași, la Cernăuţi și la Oradea.

La 17 august 1930 se afla la Satu Mare pentru un alt spectacol aerian. Apropiaţii au văzut-o tristă, iar ea le-a spus: „Nu știu ce am, dar tare mă tem că astăzi o să mă culegeţi cu fărașul”11. Bănuiala i s-a adeverit. După ce parașuta ei albă i s-a deschis, a început să bată un vânt puternic dinspre Răsărit: „Aproape de pământ, la câteva sute de metri numai, o mână nevăzută prinde parașuta și începe să o împingă oblic, spre graniţa ungară. Acum nu mai este o cădere, ci o alunecare vertiginoasă, prin spaţiu.

Se aud ţipete de femei speriate, plânsete de copii, înjurături și blesteme. Câteva mii de oameni își frâng mâinile, privind neputincioși trupul Smarandei, pe care vântul hain o târăște ca pe o jucărie. Este teribil să vezi pierzania unei f iinţe căreia nu-i poţi veni în ajutor.

Câteva automobile au și pornit de-a lungul câmpului, în urmărirea parașutei. Prea târziu. Smaranda Brăescu este izbită de un copac, apoi azvârlită într-o margine de drum, cu oasele sfărâmate. Văzduhul, zeu capricios, își ucisese mireasa!”12.

De fapt, Smaranda n-a murit... A fost găsită într-o stare critică și dusă la spitalul din Satu Mare, unde a fost pusă în

ghips de „doctorul Lüko, chirurg dibaci”, cel care „i-a redat viaţa”13.

A doua parașutistă a României a fost Maria M a t e ș a n . S m a r a n d a Brăescu începuse să fie cunoscută când, prin 1929-1930, Maria a început să bată pe la ușile greilor din aviaţie pentru aprobări. Prin sălile bucureștene de cinema tocmai rulase un film cu Vilma Bànky14, probabil The Magic Flame, considerat astăzi ca fiind pierdut. Era un film mut în care personajul feminin

principal, artistă de circ, s-a aruncat cu parașuta. Pelicula a electrizat-o pe Maria, deschizându-i o nouă lume. Imediat, fata a început să ceară audienţe șefilor din aviaţia civilă și militară. Refuzurilor politicoase le-a răspuns cu insistenţă, iar ironiile cu lacrimi, astfel, s-a pus singură în situaţia de a-i asculta pe amatorii de lungi și prea puţin subtile teorii ale chibritului: „Puţin ne-ar păsa de visurile d-tale, realizabile sau imposibile, dacă nu ne-ai veni pe cap toată ziua, să ni le înfăţișezi și să ne ceri ajutorul, spre a le realiza prin noi! De ce suntem noi vinovaţi, ca să-ţi dăm concursul, și apoi tot noi să avem neplăceri? Căci, să știi dumneata, meseria de parașutist e riscantă, riscantă la maximum, riscată sută la sută, dacă vrei. Altceva e să te arunci cu parașuta atunci când avionul te lasă și nu mai poţi spera să ajungi cu el la pământ. Te încredinţezi singurului mijloc care ţi-a mai rămas: pânzei și sforilor împachetate într-un sac, ce ţine loc colacului de salvare de pe vapor. Vreau să spun că în aceste condiţii n-ai ce pierde.

Dar știi dumneata ce înseamnă să te arunci pentru plăcerea de a te arunca, continuu, cu parașuta? Ai scăpat o dată, de

În mijlocul camarazilor (colecţia colonel Dr. Mircea Tănase)

2 (60) 2013 document34

studii/documente

două ori, mai încerci odată, încă odată și încă odată... Ei bine, odată și odată, din tânără, drăguţă, v ioa i e cum e ș t i acum, vom f i siliţi să strângem de pe un câmp o grămadă de material inform, să ne pară rău și să te plângem!

Te rog mult c h i a r : v e z i - ţ i , d o m n i ș o a ră , d e școală, dacă ești școlăriţă, sau de funcţie, dacă ești angajată pe undeva! Preţuiește sfaturile mele și cred că vei r e c u n o a ș t e m a i târziu, când te vei

liniști, că numai spre binele dumitale am vorbit”15.Dar, reţeta este sigură: insistenţa și plânsul sfâșietor al

femeii înmoaie inimile bărbaţilor. Șefii de prin birouri s-au spălat pe mâini ca Pilat și i-au permis să devină parașutistă. La 14 septembrie 1930, Maria Mateșan a avut un prim salt, la Băneasa. A făcut o impresie atât de puternică încât în lunile următoare a fost invitată să participe, ca parașutistă, la spectacole aeriene din marile orașe ale Regatului României: Cluj, Chișinău, Craiova și Turnu-Severin16. În următorii doi ani a mai participat la câteva mitinguri aero – la Brașov, Galaţi și Buzău – apoi, informaţiile despre ea dispar din presa aeronautică...

Probabil că accidentul pe care l-a suferit Smaranda Brăescu, la 17 august 1930, ar fi făcut pe oricine să abandoneze parașutismul. Alegându-se cu o dublă fractură de femur, cu alta la oasele bazinului și cu două coaste rupte, a stat șase luni internată în spitalul din Satu Mare. La ieșire, a vizitat, șchiopătând, locul accidentului, apoi a mers la gară și s-a urcat într-un tren care a plecat în direcţia Berlin. Hotărâse să facă performanţă în parașutism și a mers în capitala Germaniei pentru verificări și unele modificări la parașută în vederea încercărilor ulterioare de a doborî recorduri17.

Întoarsă la București, a cerut audienţă la generalul Lăzărescu, șeful Aeronauticii și a fost primită. A obţinut promisiunea de a fi sprijinită în visul ei de a face performanţă dar, odată ajunsă într-o unitate de aviaţie, s-a trezit refuzată de comandantul acesteia. Ar fi fost acum un alt moment în care o femeie mai puţin hotărâtă ar fi renunţat. Dar disperarea ei s-a schimbat în îndârjire și, cu ajutorul colonelului Gheorghe Negrescu, a obţinut dreptul de a folosi un „Potez XXV”18 al Centrului de Instrucţie al Aeronauticii. După ce a făcut mai multe zboruri de acomodare cu aerul rece al înălţimilor, a stabilit data saltului: 2 octombrie 1931.

În această zi, a decolat cu „Potezul XXV”, avându-l la manșă pe locotenentul Alexandru Papană. Era îmbrăcată într-un costum de piele, îmblănit, și avea agăţat de ea barograful, instrumentul care înregistra înălţimea. Alte două avioane au decolat pentru a-i însoţi. Dar, pe la 6.200 de metri, acestea au abandonat, unul acuzând probleme tehnice, celălalt consumul mare de benzină. Smaranda a realizat că dacă sărea în acel moment ar fi doborât atât recordul naţional, dar și pe cel mondial feminin, care era de 4.800 metri. Și-a făcut curaj și s-a desprins de avionul pilotat de Papană.

Mai târziu, a povestit presei: „După câteva minute de coborâre, încep să f iu legănată de niște groaznice balansuri, drumul mi se pare un chin... Nu fac nicio mișcare, de teamă să nu amplific oscilaţiile balansurilor, mă mulţumesc să-mi încleștez mâinile pe centura barografului, ca pe o preţioasă comoară. Așa, cu braţele cramponate pe barograf, am străbătut mai mult de 5.000 de metri, căzând din balansurile vânturilor în golurile ameţitoare de aer, prin care mă prăbușeam fulgerător spre pământ, cu parașuta pe jumătate închisă. Centura mă strângea dureros, parașuta abia scăpată din golurile de aer, mă smucea crunt și foșnetul mătasei albe se amesteca în aer cu vibraţiile avionului, care îmi da târcoale. La câteva sute de metri de pământ mi-am adus aminte brusc de cele două avioane de escortă, pe care nu le mai zăream nicăieri; teama ca ele să nu se f i prăbușit, amestecată cu spaima că smuciturile parașutei îmi vor smulge centura barografului, m-au făcut să izbucnesc, prin văzduh, în plâns. Plângeam epuizată, privind ca prin vis linia de argint a Ialomiţei, care curgea în dreapta, și luciul unei bălţi, în stânga. Pământul se apropia, zăresc silinţele ţăranilor ieșiţi la culesul porumbului... La 50 de metri de pământ am izbutit să fac o sforţare și să-mi scot ochelarii. În clipa în care îmi aruncam din mână și una din mănuși, am căzut în lanul de porumb, peste care am avut vremea să văd poposind și mătasea albă a parașutei”19.

Coborârea durase 21 de minute. A fost prima ei performanţă, dar și primul record internaţional doborât de o româncă. A doua zi, regele Carol al II-lea i-a acordat Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea de Aur. Decoraţia i-a fost înmânată de fratele său, principele Nicolae, cu prilejul unei recepţii la Aero-Club20.

Gestul făcut de Casa Regală a fost important: meritele i-au fost recunoscute și acest lucru i-a dat curaj. Probabil că nu au fost mulţi surprinși când a anunţat că intenţionează să doboare și recordul absolut la saltul cu parașuta, pe care îl deţinea un american care se aruncase din avion de la 6.450 de metri, cu doar 250 de metri mai sus de înălţimea de la care sărise Smaranda.

Ideea ei a captat interesul opiniei publice. Ziarul „Universul” a anunţat că o sprijină, lansând o listă de subscripţie. Cu banii care s-au strâns – și cu 1.000 de dolari din partea Băncii Naţionale a României – ea a părăsit ţara la 14 decembrie 1931 și s-a îndreptat spre Statele Unite. A ales să traverseze Atlanticul pentru că: „America era atunci singura ţară care comercializase aviaţia în toate domeniile. De-ai f i avut nevoie de un bombardier, de un elicopter, de un dirijabil sau de un balon stratosferic, plăteai și aparatul cerut ţi se punea la dispoziţie. (...) Și apoi, mai este ceva. În America nu trecea săptămână de la Dumnezeu fără să f ie linșaţi doi negri, să nu se construiască

Gata de zbor (colecţia colonel Dr. Mircea Tănase)

studii/documente

document 2013 2 (60) 35

un Building, să nu se descopere o nouă stea de cinematograf și să nu se bată un record”21.

Prima oprire a făcut-o la Berlin, unde și-a verificat parașuta. Primirea care i s-a făcut a fost călduroasă, dar Smaranda era grăbită. A stat doar o zi, apoi a plecat spre Paris. Nici aici n-a rămas mai mult, dar – a notat cu un gust amar – „a fost prea de ajuns ca să simt vitregia – se pare îndătinată – a personalului nostru de Legaţie de aici și bruscheţea personalului de serviciu. Trec peste toate neplăcerile îndurate, compătimind pe nefericiţii ce vor f i având treburi mai dese și mai importante decât am avut eu la Legaţia noastră de pomină din Capitala lumii”22.

La 19 decembrie, s-a îmbarcat la Cherbourg, în nordul Franţei, pe transatlanticul Leviathan. Traversarea a durat patru zile și cinci nopţi. În această perioadă Smaranda a suferit de rău de mare, iar când în dimineaţa de Crăciun a ajuns la New York, a rămas uimită: „Pe punte au năvălit vameșii, agenţii prohibiţiei, poliţiștii, în urma lor venea un roi de fotografi și reporteri. (...) Patruzeci de obiective fotografice îi pândeau orice mișcare, pe când declanșatoarele ţăcăneau fără întrerupere.

– Zâmbiţi!... Nu zâmbiţi!... Plângeţi!... Închideţi un ochi!... Scoateţi limba!... Ridicaţi o mână!... Întorceţi-vă de profil!... Priviţi cerul cu o mină extaziată!... All right! Thank you!

Dar reporterii... este de neînchipuit cantitatea de întrebări tâmpite pe care știe să le născocească un reporter american în dorinţa de a obţine subiect pentru un articol senzaţional:

– Vă place guma de mestecat?– Ce credeţi despre divorţul dintre Mary Pickford23 și

Douglas Fairbanks24?– Iubiţi pisicile?– E adevărat că în România există libertate deplină a

presei?Și alte asemenea nerozii... La care, în fapt, nu ești obligat

să răspunzi în mod precis. Căci, oricum ai întoarce-o, tot una e. Peste două ceasuri, ai să citești în toate ziarele americane titluri mari, pe șapte coloane: Smaranda Brăescu nu iubește pisicile sau viceversa”25.

Acum, a aflat cât este de celebră! Obţinând recordul mondial feminin de înălţime la saltul cu parașuta, pentru Smaranda Brăescu a început o perioadă de notorietate pe care nicio sportivă din România nu o va mai cunoaște, până la Nadia Comăneci.

A răspuns cu tact la toate întrebările reporterilor aflaţi pe puntea transoceanicului, iar seara și-a văzut fotografia în

ziarele americane. În primele trei zile pe care le-a petrecut în Statele Unite s-a cazat la Hotelul Ritz, într-un apartament care îi fusese rezervat. A fost un pic mai mult decât și-a dorit. Mobila i s-a părut atât de scumpă, încât o stingherea.

Și mai rău era când se afla în restaurantul de lux al hotelului. Consulului României la New York, venit s-o viziteze, i-a spus: „Păcat de cheltuială, Excelenţă! Hotelul ăsta nu-i de mine. Când mă duc să iau masa și văd toată armata aceea de chelneri, obărchelneri, directori, subdirectori, picoli, superpicoli, numărându-mi bucăturile, nici nu mai am curajul să înghit sau vărs tot sosul din mâncare pe haine”. Consulul i-a recomandat, în glumă, să nu mai comande mâncare cu sos.

La 28 decembrie, Smaranda a plecat la Washington, unde a întâmpinat Anul Nou, iar la 1 ianuarie 1932 a luat trenul spre Florida. A urcat în vagon îmbrăcată în haine de iarnă și a coborât la Miami în rochie albă de vară. A mers acolo știind că în zilele de 7-9 ianuarie urmau să aibă loc festivităţi aeronautice și a considerat că va găsi un avion cu care să decoleze pentru a doborî recordul mondial.

La Miami a fost invitată la banchete, recepţii, ceaiuri, unele oferite în cinstea ei. Cu legea care interzicea alcoolul încă în vigoare, s-au servit apă, limonadă și lapte bătut. Apoi i s-a spus că nu poate sări cu parașuta, pentru că nu vor avea avioane capabile să ajungă la înălţimi mari; de asemenea, nici de la înălţimi mici nu i se recomanda să sară, pentru că ar fi fost compromiţător pentru cineva ca ea.

Înciudată, nu a avut altceva de făcut decât să accepte situaţia și să privească de jos spectacolul, care a fost cu ghinion pentru parașutiste. Pe 8 ianuarie, una și-a pierdut viaţa, iar alta a fost grav rănită. Parașutele nu se deschiseseră...

Românca a început să-i suspecteze pe americani că încearcă să-i zădărnicească visul,

în speranţa că își vor păstra recordul. A realizat că, de fapt, persoanele joviale care-i vorbeau admirativ nu așteptau decât să-și termine banii și să plece acasă. Iniţial crezuse că nu vor fi invidioși, pentru că – i se spusese – atunci când americanii pierd un record, inventează altul.

Pentru a face economii, s-a cazat la un hotel „de mâna a treia”26. Toată luna ianuarie Smaranda a căutat un avion care s-o ridice la 7.000 de metri. Dar, când l-a găsit, delegatul Departamentului Aerului i-a spus: „Nu vă putem, totuși, autoriza. Ca să vă scoborâţi cu parașuta de la o înălţime mare, trebuie să vă lansaţi deasupra unei câmpii vaste, prin care să vă putem urmări și ajuta la nevoie. Ori, în Florida, câmpia e sălbatică, plină de șerpi veninoși, de indieni și alte lighioane... Ce ne facem noi dacă vă mușcă vreun șarpe? Ne sunteţi atât de dragă și preţioasă!”27.

Consternată, apoi disperată, a cerut ajutorul Legaţiei române de la Washington. A rămas cu un gust amar când a constatat că i se sugerează să meargă în Cuba sau în America de Sud, unde se putea presupune că era mai ușor de găsit un avion corespunzător. Apoi, a primit o telegramă care a

Alături de doi camarazi (colecţia colonel Dr. Mircea Tănase)

2 (60) 2013 document36

studii/documente

anunţat-o că în California, la Sacramento, între San Francisco și Munţii Sierra Nevada, se află o câmpie care îndeplinește toate condiţiile. Nu trebuia decât să traverseze tot continentul, până pe coasta Pacificului28.

A urmat o călătorie de 120 de ore cu trenul. Bineînţeles, era un tren care oferea toate condiţiile: spaţii amenajate pentru dormit, pentru dușuri, pentru servit masa, saloane, bibliotecă... Adică, un mic palat pe roţi. Cel mai mult i-a plăcut ultimul vagon, care era o terasă mobilă, unde a petrecut mult timp fascinată de ceea ce-i oferea peisajul: păduri sălbatice, cu arbori imenși culcaţi la pământ, poduri suspendate deasupra prăpăstiilor, zone deșertice cum nu mai văzuse vreodată. Iar spre sfârșitul călătoriei, în apropierea frontierei Mexicului, a văzut cum apare „un oraș modern, pe care nu te așteptai să-l găsești tocmai acolo, în pustietăţile acelea: El Paso”. Indienii, „îmbrăcaţi în costume autentice de piei roșii”, goneau călare spre tren și ofereau amatorilor de suveniruri obiecte de argint sau mărgele lucrate artistic29.

Când a ajuns la San Francisco, un consilier român de legaţie, care a așteptat-o la gară, a dus-o direct la ae rodromul Bye , de lângă orășelul Alameda. Directorul școlii locale de pilotaj a primit-o amabil și i-a propus să facă un zbor. Smaranda a acceptat, fără să ia în calcul că era la capătul unei călătorii cu trenul de mai multe zile, iar trupul îi era slăbit. După ce avionul a urcat la 5.500 de metri, a venit imediat la aterizare. „În rundul carlingii, Smaranda Brăescu zăcea inertă, într-un lac de sânge care i se scurgea din urechi”30.

A revenit la aerodrom după o odihnă de două săptămâni și a început pregătirea prin a face mai multe zboruri de acomodare la înălţimi mari, purtând pe faţă o mască de oxigen. Între timp, lucrurile au început să se miște și la Departamentul Aerului de la Washington, care i-a stabilit comisia oficială pentru omologarea recordului. Din ea făceau parte inspectorul aeronauticii din California și șeful Aero-Clubului din San Francisco.

Când, pe la începutul primăverii anului 1932, anunţă că este pregătită de marea încercare, i s-a cerut să poarte pe piept o a doua parașută, „pentru orice eventualitate”. Având acum două parașute (pe a ei, de fabricaţie germană, în spate, iar pe cea de fabricaţie americană, pe piept) și purtând un costum îmblănit, de piele, a avut nevoie de trei oameni care s-o urce în aparatul de zbor.

Avionul a decolat. A zburat o oră, încercând fără succes să urce dincolo de 6 000 de metri. La aterizare, pilotul i-a spus că are nevoie de un compresor pentru motor. „După

o săptămână, Smaranda Brăescu pornește din nou, cu avionul modificat, spre Sacramento. Și revine, ca și mai înainte:

– Imposibil de urcat mai sus de 6.500 de metri. Trebuie să căutăm alt avion.

– Să căutăm...Seara, apăreau ediţii speciale ale ziarelor: Recordul saltului

cu parașuta a rămas total nostru. Încercarea Smarandei Brăescu a eșuat.

În România, asemenea ediţii ar f i fost cenzurate, să nu provocăm complicaţii diplomatice”31.

Ar fi putut să sară de la 6.500 de metri și ar fi depășit cu 50 de metri recordul în vigoare, dar își dorea să-l urce dincolo de 7.000. Chiar dacă în S.U.A. erau avioane capabile să ajungă la 8 000 de metri, nimeni nu vroia să-i închirieze

unul. A b i a

după o lună de „cercetări, i n t e r v e n ţ i i și rugăminţi” a reușit să-l determine pe un proprietar al unui „Cessna” să accepte. La pr imul zbor cu acest avion a atins 6.800 de metri, dar pilotul a adus rapid avionul la ater izare,

motivând că i s-a terminat oxigenul din butelie. La a doua încercare, s-a terminat oxigenul din butelia Smarandei. Convinsă că este sabotată, a apelat la sprijinul șefului comunităţii române din San Francisco, Ion Petrescu, spunându-i: „După ce voi încărca eu, cu propria-mi mână, cele două butelii cu oxigen – a pilotului și a mea – vei lua dumneata una și eu alta și le vom duce la avion. Apoi vom supraveghea aparatul, ambii, până în clipa decolării”32.

Avionul „Cessna” a decolat a treia oară, în prezenţa fotografilor: „Smaranda Brăescu privea emoţionată limba neagră a altimetrului, care indica regulat înălţimi tot mai mari: 6.000... 6.500... 6.800... 7.000...

O bucurie caldă năpădi sufletul româncei. Dincolo de ferestrele de ţiplă ale măștii de oxigen începură să se prelingă lacrimi mari, grele:

– În sfârșit! respiră ea ușurată.Încet, îngreunată de mișcări din pricina costumului și a

parașutei, se târâ spre ușa avionului – care era scoasă din ţâţâni – și privi afară.

Oroare!Jos nu se vedea câmpia Sacramento, ci vârfurile întretăiate

de prăpăstii și acoperite de zăpezile seculare ale Munţilor Sierra Nevada. Smaranda simţi un fel de sfârșeală care-i împăienjenea ochii și-i ameţea creierul. Dacă nu s-au fi agăţat de speteaza unui fotoliu, s-ar f i prăbușit în gol.

Iunie 1941. Pe aerodromul de la Popeşti Leordeni (colecţia colonel Dr. Mircea Tănase)

studii/documente

document 2013 2 (60) 37

Cu greu, își recapătă calmul. Se uită la pilot. Ca orice brav american, numitul sugea liniștit dintr-o sticluţă cu whisky, urlând un cântec (...).

– Ce faci, nenorocitule? îl zgâlţâi Smaranda.Pilotul se întoarse, râzând fericit, cu gura până la urechi:– Vrei să tragi un gât? Whisky englezesc, mai bun decât

oxigenul...Nici în ziua aceea Smaranda Brăescu n-a putut sări pentru

record. Căci, până să vireze avionul spre Sacramento, s-a lăsat amurgul.

Jos, l-a mustrat pe pilot cu blândeţe:– Nu ţi-e rușine să-mi faci o asemenea ispravă? Ce-ai

zice dacă te-aș denunţa agenţilor prohibiţiei? Ce fel de camarad zburător ești dumneata?

Pilotul a lăsat nasul în jos, ca un copil [care a] greșit, bâguind cuvinte de scuză:

– Îţi jur că data viitoare...”33.Dar o altă încercare era sub semnul întrebării: Smaranda

a rămas fără bani! Avusese de plătit chiria avionului, a barografului, oxigenul, benzina, uleiul... Singura speranţă era comunitatea românească din San Francisco. A apelat la sprijinul lor și a primit un împrumut de o sută de dolari.

La 19 mai 1932 era din nou pe aerodromul Bye, de lângă Alameda. Venise, ca de obicei, însoţită de Ion Petrescu. În timp ce încărcau buteliile cu oxigen, au apărut ca din senin jurnaliștii, chemaţi de „oamenii lor” de pe aerodrom. Au întrebat-o, ironici, ce va mai face dacă iar se mai întâmplă ceva. Le-a răspuns că era ultima încercare, iar dacă nu ieșea bine, oricum s-ar fi aruncat, dar fără parașută. Firesc, jurnaliștii s-au repezit la telefoane și au contactat redacţiile, cerând ediţii speciale: „Miss Brăescu bate recordul sau se sinucide!”.

Smaranda a decolat pentru a șasea tentativă de a stabili un nou record mondial de înălţime la saltul cu parașuta. Avionul a urcat la 7.000 de metri, apoi a atins 7 100. Tot ce mai avea de făcut era să sară...

Trei ani și jumătate mai târziu, ziaristul Ion Dragomir a intervievat-o îndelung și a descris cu talent adjudecarea recordului: „Se uită în jos. Avionul plutea deasupra câmpiei Sacramento. Oxigenul năvălea în mască regulat, cu mirosul lui greoi de benzină arsă. Pilotul conduce liniștit avionul (...) 7.200, 7.300, 7.400, 7.500 metri.

În clipa aceea, pilotul se întoarse spre Smaranda cu f igura congestionată, cu ochii holbaţi:

– Not oxygen! Nu mai am oxigen. S-a terminat!Ca să-și răscumpere greșeala din trecut, când se îmbătase,

nenorocitul făcuse actul eroic de a zbura până la limita rezistenţei plămânilor lui, deși oxigenul i se isprăvise. Smaranda Brăescu îl văzu căscând gura mare – ca un om care se îneacă – apoi capul i se frânse pe piept... Leșinase!

Ce s-a petrecut în urmă, a fost fulgerător, înainte ca avionul să f i început a coborî, parașutista se sculă în picioare, deschizând larg robinetul de oxigen și aspirând cu aviditate gazul dătător de viaţă. Avea, de acum, destulă provizie în plămâni. Scoase masca și o lăsă lângă butelie. Se târî spre ușa deschisă a carlingii și ieși afară. Era sprintenă ca și când n-ar f i purtat atâtea kilograme de încărcătură asupra-i. Hotărârea de a învinge îi însutise puterile.

Puse un picior pe roata avionului, privi în jos și-și dete drumul. (..) Smaranda Brăescu nu căzu decât vreo cinzeci de metri. Deși la înălţimea aceea aerul era cât se poate de rar, parașuta lui Heinecke se deschise îndată.

De acum începea coborârea, în primele clipe, Smaranda nu văzu nimic. Aerul din plămâni și oxigenul cald, în contact cu atmosfera rece, produsese o pojghiţă de gheaţă care [îi] întunecaseră ochelarii, îi scoase cu o smucitură și îi azvârli.

Privi în juru-i: sus, imensitatea albastră, rece, a cerului; jos, o pătură de nori, învăluind pământul ca într-un uriaș pansament de vată; la dreapta, la stânga, dinainte, dinapoi, nimic, absolut nimic.

Avionul nu se zărea nicăieri.– Nenorocitul, a căzut, murmură Smaranda, făcându-și

cruce... Dumnezeu să-l ierte.S-ar f i bucurat acum, dacă acest gând trist n-ar f i

întunecat-o. Și apoi, îi era atât de frig. Cu toată îmbrăcămintea-i îmblănită, îngheţase până în măduva oaselor.

Deodată, zări departe, ca niște mușuroaie, Munţii Sierra Nevada.

Intră într-o pătură de nori, groasă ca cea mai groasă ceaţă. Când ieși dedesubt, zări fluviul Sacramento și oglinda imensă a unui lac.

– De n-aș cădea în apă!Vântul bătea într-acolo. Prin golurile de aer, parașuta cădea

bezmetică. Smaranda, la capătul ei, se răsucea ca o jucărie, pradă vârtejurilor și balansului.

Iarăși trecu printr-un strat de nori. Erau atât de deși încât, uitându-se în sus, nu mai zări pânza parașutei.

Când ieși la lumină, se afla la mai puţin de opt sute de metri de pământ, exact deasupra lacului:

– M-am curăţat! Dacă nu trec de lac, sunt pierdută.Desfăcu parașuta americană, prinsă de piept, nădăjduind că,

susţinută cu ambele parașute, va pluti ceva mai mult în aer. Dar blestematul instrument, în loc să se deschidă învoit, căzu în jos, ca o zdreanţă, trăgând-o și mai departe, înspre pământ. (...)

Dar un vânt binefăcător o împinse din spate. Peste câteva clipe, lacul rămase în urmă.

O aștepta altă piedică: niște cabluri electrice de înaltă tensiune, în grabă, trase spre ea zdreanţa americană, o ghemui la piept [și] trecu la doi metri deasupra cablurilor.

Jos se întindea un lan de secară.Se așternu pe pământ ușor, respiră odată adânc și simţi că

leșină.Smaranda Brăescu bătuse recordul mondial de lansare cu

parașuta, sărind [de la] 24.000 de picioare, deasupra câmpiei Sacramento din California (U.S.A.)”34.

Coborârea Smarandei a fost văzută de un fermier, care a venit imediat la ea. A găsit-o istovită și a ajutat-o să-și desfacă centurile celor două parașute. Cu greu a reușit să se menţină conștientă și i-au trebuit câteva zeci de minute ca să-și revină. Fermierul a așteptat până când fata a reușit să lege câteva cuvinte, apoi a transportat-o cu automobilul personal la fermă, de unde a telefonat celui mai apropiat aerodrom: „– Alo, am găsit pe câmp o parașutistă. Pretinde că a sărit de la 24.000 de picioare.

2 (60) 2013 document38

studii/documente

– OK, prin urmare, n-a murit! – Nu.– Noi am trimis două avioane în căutarea ei. Sosim îndată

la fermă.Cât ai fuma o ţigară, întreaga Americă afla vestea. Telefonul,

telegraful, radioul, ediţiile speciale ale ziarelor nu au vorbit decât despre recordul bătut de Miss Brăescu”35.

Cel care a presupus că Smaranda ar fi murit a fost pilotul avionului, din care sărise parașutista, după ce și-a revenit din leșin când se afla în coborâre, pe la vreo 4.000 de metri. Realizând că fata nu mai era, a considerat că a fost, la un moment dat, aspirată din avion, probabil în stare de inconștienţă. Ajuns la aerodrom, le-a spus ce credea celor care așteptau vești de la ei. I-a rugat apoi să ceară și altor aerodromuri să trimită avioane s-o caute; de asemenea, și el a realimentat și s-a pregătit să plece din nou. Chiar în acel moment s-a aflat că Smaranda este în viaţă, la o fermă. A decolat imediat și „o luă p e S m a r a n d a Brăescu din mijlocul une i a rmate de p i l o ţ i , z i a r i ș t i ș i f o t o g ra f i , – răsăriţi nu se știe de unde – și o duse la San Francisco, unde o așteptau membrii coloniei române, mulţimea, of icialităţile... Era gloria deplină”36.

Gloria Smarandei a fost diferită de ce își imaginase pe 19 mai 1932, când și-a însușit recordul mondial absolut la saltul cu parașuta. Primise atunci scrisori și telegrame de felicitare din toate colţurile lumii. Avea timp să le răspundă, avea dorinţa, dar nu avea bani. Ultimii o sută de dolari au fost cheltuiţi pe zborul care i-a adus victoria. După cum a scris ulterior Ion Dragomir în „Universul”, „deţinătoarea recordului mondial se plimba prin străzile din San Francisco lihnită de foame, în vitrinele fotografilor pozele ei se etalau la loc de cinste; nu le mai privea. Erau mai atrăgătoare vitrinele magazinelor de comestibile. Atunci se întorcea acasă ca să-și ascundă mizeria de ochii tuturora...”37.

Se încuia în camera sa și nu-i venea să creadă în ce capcană se afla: prea săracă pentru a se putea mișca și prea cunoscută pentru a cere ajutorul. Smaranda avea o obsesie mai mare decât aviaţia și parașutismul: conștiinţa că este româncă și că nu trebuie să-și facă ţara de râs, ceea ce, credea ea, s-ar fi întâmplat dacă făcea publică realitatea.

Lumea o fericea, crezând că s-a umplut de bani. Ce ţară nu și-ar fi susţinut un asemenea sportiv? Și culmea, erau destui necunoscuţi care apelau la ea, cerându-i să se implice în diverse acţiuni umanitare...

A aflat din presă că ziarul „Universul” a lansat o nouă listă de subscripţie. Stelian Popescu, directorul, intuise cam cum stăteau lucrurile. Mărimile patriei aveau pentru ea doar laude. Majestatea Sa, regele Carol al II-lea, tocmai o decorase din nou. Cu Bareta de Aur a Crucii de Aur a „Virtuţii Aeronautice”, pe care s-a și grăbit să i-o trimită prin legaţie.

La 25 iunie – trecuseră cinci săptămâni de la record – au sosit banii strânși de „Universul”. A luat trenul și a plecat la New York, unde a ajuns după un scurt popas la Cleveland și unul la Detroit, unde a vizitat uzinele Ford.

La New York, a găsit o altă rezervă de bani. Și-a permis, astfel, să urmeze cursurile de pilotaj ale Școlii Curtiss-Whright. Este timpul s-o spunem direct: Smaranda era un om fără ifose, dintr-o bucată, care își spunea păsurile fără menajamente și

fără a se încurca în detalii, împărţea oamenii în buni și răi cu o ușurinţă care i-a adus multe critici. Și ceva – nu se știe ce – a nemu l ţumi t -o, intrând în conflict cu instructorii . Astfel, a părăsit p r e s t i g i o a s a Școală Cur t i ss și s-a înscris la alta, situată tot în zonă, la Roosevelt Field38.

P r e s a d i n ţară anunţa că plănuiește ca, după

obţinerea brevetului, să doboare recordul mondial de înălţime, deţinut în acel moment de miss Ruth Nichols, care se ridicase la 28.743 picioare (8.761 m), apoi să vină acasă traversând în zbor Atlanticul39. Poate că Smaranda chiar așa a gândit, dar mai întâi trebuia să-și cumpere un avion foarte bun. Iar banii nu-i găsea în America...

La 8 octombrie 1932 și-a luat brevetul de pilot. A părăsit Statele Unite la 4 februarie 1933, nu înainte de

un ultim banchet, în ajunul plecării, dat de Asociaţia Femeilor Americane, prezidată de doamna Lena Madison în cinstea Smarandei. De faţă a fost și rivala miss Ruth Nichols, cea mai mare aviatoare a lumii în acel moment, pentru că deţinea nu doar recordul mondial feminin de înălţime, pe care îl râvnea Smaranda, ci și pe cele de viteză și distanţă40.

Aviatoarea noastră a părăsit S.U.A. la bordul transatlanticului italian Conte de Savoia. A debarcat la Genova, fiind așteptată de consulul român Tomelini și de jurnaliști, care „în loc s-o hărţuiască punându-i o serie de întrebări stupide, au ridicat braţele salutând-o frăţește. Seara s-a dat în cinstea ei o recepţie, la care au venit toţi conţii, viconţii, marchizii, ducii, cavalerii și alţi nobili purtători de titluri din Genova și împrejurimi. Și toţi făceau plecăciune în faţa

Smaranda Brăescu este decorată de Regele Carol al II-lea (colecţia colonel Dr. Mircea Tănase)

studii/documente

document 2013 2 (60) 39

Smarandei, îi spuneau vorbe măgulitoare și-i pupau mâna. Dacă în seara aceea ar f i avut năstrușnica idee să se spele pe mână și să adune apa într-o sticlă, cu drept cuvânt ar f i putut numi lichidul acela Extras de buze nobiliare”41.

După două zile a ajuns la Roma, unde a fost găzduită la legaţia română. Italo Balbo, ministrul Aerului și unul dintre apropiaţii lui Mussolini (cu un deceniu în urmă pusese umărul la organizarea celebrului Marș asupra Romei), a dorit s-o cunoască. A plăcut-o și i-a pus la dispoziţie un avion care a dus-o la Brindisi, de unde un hidroavion italian a dus-o la Istambul, după o escală făcută la Atena. Din orașul de pe Bosfor a plecat spre ţară cu vaporul românesc Principesa Maria.

La Constanţa – era 20 martie 1933 când a ajuns – banchetele s-au ţinut lanţ. Două zile mai târziu, un avion militar a aterizat, pilotul având ordinul de a o aduce la București, pentru alte festivităţi.

Drumul spre Capitală era s-o coste viaţa. „Am plecat joi (24 martie – n.n.), la trei fără douăzeci din Constanţa, pe o vreme imposibilă. Viscolul se înteţea pe măsură ce înaintam și după ce am trecut Dunărea n-am întâlnit decât o masă compactă de nori frământaţi de viscolire care făcea zborul imposibil. Kilometri întregi am zburat la înălţimea stâlpilor de telegraf cu riscul din moment în moment să ne izbim de vreun copac sau de vreun acoperiș de casă nevăzut. Un act de prudenţă elementară a dictat aterizarea, care s-a făcut în cele mai reușite condiţiuni.

Am aterizat în câmp deschis, lângă un biet cătun din Bărăgan: Cocargeaua Nouă, la 4 km de gara Jigălia. Am venit pe jos în sat și eu am fost găzduită peste noapte la preotul Voiculescu. Dimineaţa, viscolul era așa de groaznic încât niciun ţăran nu s-a încumetat să ne ducă la gara Jigălia, mai ales că lupii își făcuseră simţită apariţia din ajun. Abia după amiază am putut pleca, înarmaţi cu arme de foc.

De la jumătatea drumului însă, caii orbiţi de viscol n-au mai putut înainta. A trebuit să-i conducem de dârlogi o bună bucată de drum.

În gara Jigălia am răsuflat. Aci mă aștepta o primă și mișcătoare atenţie: șeful staţiei, d. Faber Emilian și d. subit. Peticilă de la depozitul armatei din Jigălia mi-au oferit graţios biletul de tren până la București.

– Îngăduie, domnișoară, să facem și noi măcar atât pentru aceea și-a pus în joc viaţa pentru mândria ţării”42.

A intrat în Gara de Nord în seara aceleiași zile, după un drum în care mecanicul trenului s-a luptat cu înzăpezirea. Duminică, 26 martie, pe la ora 5 după-amiaza, Smaranda a fost sărbătorită într-o ședinţă festivă la sediu ziarului „Universul”, iar la ora 9 Aeroclubul Regal al României a dat o recepţie în cinstea „celei mai vrednice dintre românce”. Printre cei care au ţinut cuvântări au fost: Radu Irimescu, subsecretar de stat, comandorul Gheorge Negrescu, cel care, cu peste două decenii în urmă, a trezit în ea pasiunea pentru zbor, iar mai târziu a ajutat-o să obţină primul ei record, Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”, Ortansa Satmari din partea femeilor române și aviatoarea Ioana Cantacuzino43.

1 Fragmente din lucrarea Niciodată nu m-am întors din drum! Povestea primelor aviatoare românce, afl ată în curs de apariţie la Editura Militară2 Muzeul Naţional al Aviaţiei.3 Ana-Maria Sireteanu, Tudor Sireteanu, Studiu introductiv la Jurnalul celebrei Smaranda Brăescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2010, pp. 24-25.4 Gheorghe Negrescu, Din amintirile unui vechi aviator, Editura Militară, 1977, p. 258.5 Ion Dragomir, Un prânz copios, urmat de un salt în gol, în „Universul”, 1 noiembrie 1935.6 Ana-Maria Sireteanu, Tudor Sireteanu, Op. cit., p. 31.7 Ion Dragomir, Op. cit., în „Universul”, 28 octombrie 1935.8 „Avem şi noi paraşutista noastră!” în „Aripa”, 15 octombrie 1928, p. 2.9 Ion Dragomir, Op. cit., în „Universul”, 28 octombrie 1935.10 Idem, „Plăcerile” meseriei de paraşutistă, în „Universul”, 30 octombrie 1935.11 Ibidem.12 Ibidem.13 Ibidem.14 Vilma Banky (1901-1991) – actriţă americană de origine maghiară. A cunoscut gloria în anii ’20 ai secolului trecut, jucând alături de Rudolph Valentino şi Ronald Colman.15 „România aeriană”, iulie-august 1931, p. 12.16 Ibidem.17 Ion Dragomir, „Plăcerile”..., în „Universul”, 30 octombrie 1935.18 Avion biplan folosit de Armata Română pentru recunoaşteri aeriene şi pentru misiuni de bombardament.19 „Curentul”, 6 octombrie 1931.20 Ion Dragomir, „Plăcerile”..., în „Universul”, 30 octombrie 1935.21 Idem, În drum spre ţara recordurilor, în „Universul”, 1 noiembrie 1935.22 Arhiva Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, Fond I, Dosar 260085, f. 1.23 Actriţă de la Holywood de origine canadiană, numită în epocă America’s Sweetheart.24 Actor, scenarist şi producător american. A fost numit The King of Holywood. 25 Ion Dragomir, În drum spre ţara recordurilor, în „Universul”, 1 noiembrie 1935.26 Idem, Când e tren, nu-s avioane, „Universul”, 2 noiembrie 1935.27 Ibidem.28 Ibidem.29 Idem, O călătorie interesantă şi un accident neprevăzut, „Universul”, 3 noiembrie 1935. 30 Ibidem.31 Ibidem.32 Idem, Vicisitudinile unui record în ţara Unchiului Sam, „Universul”, 4 noiembrie 1935.33 Ibidem.34

Idem, 24.000 picioare deasupra câmpiei Sacramento, „Universul”, 6 noiembrie 1935.35 Idem, O „record-waman” moare de foame!, „Universul”, 7 noiembrie 1935.36 Ibidem.37 Ion Dragomir „O record-waman moare de foame” în „Universul” din 7 noiembrie 1935.38 Ibidem.39 România aeriană, iunie-iulie, p. 14.40 Ion Dragomir „O record-waman moare de foame” în „Universul” din 7 noiembrie 1935.41 Ion Dragomir „Încă un drum care a dus la Roma” în „Universul” din 8 noiembrie 1935.42 „România aeriană”, aprilie 1933, p. 4.43 Ibidem, aprilie 1933, p. 4.

THE RUSTLE OF WHITE SILK – THE WORLD RECORD OF SMARANDA BRĂESCU REFLECTED IN “UNIVERSE”

PAPER – SORIN TURTURICĂ

Abstract: Th rough Smaranda Brăescu Romania became the fourth country which patented a woman as parachutist. Her courage determined to break the world record of launching with parachute held by U.S.A. in 1932. She enjoyed fame but she wasn’t sustained fi nancially.

Keywords: parachute, world record, pilot, U.S.A., Smaranda Brăescu

NOTE

2 (60) 2013 document40

studii/documente

După ce, la 13 aprilie 1939, guvernatorul englez a acordat garanţia sa României, promiţând s-o ajute,

dacă independenţa sa va fi ameninţată, guvernul român a solicitat, cu insistenţă, în perioada aprilie-august 1939, pe lângă un ajutor economic și financiar, și un ajutor substanţial în armament al Angliei pentru România, care să dea posibilitatea

ţ ă r i i n o a s t r e de a rezista cu propriile forţe une i pos ib i l e agres iuni din partea Germaniei h i t l e r i s t e împotriva ei.

Prob l ema a ju to r u lu i în a r m a m e n t a l Angliei pentru România a fost discutată, mai întâi, în această p e r i o a d ă , p e t i m p u l t r a t a t i v e l o r p u r t a t e l a B u c u r e ș t i d e m i s i u n e a

economică engleză, în frunte cu Leith Ross, în vederea încheierii unui acord economic între Anglia și România. Astfel, la 24 aprilie 1939, după ce Leith Ross i-a expus lui Carol al II-lea programul misiunii, incluzând situaţia privind armamentele engleze, regele României, arătând că armatele erau necesitatea cea mai urgentă pentru România, și-a exprimat dezamăgirea faţă de sărăcăcioasele livrări oferite de guvernul englez guvernului român1.

La 25 aprilie, Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștri, i-a spus lui Leith Ross că cele 5 milioane lire sterline, pe care guvernul englez era gata să le ofere României, nu erau suficiente pentru a acoperi cererile urgente de armamente. Leith Ross i-a arătat, însă, primului ministru român că există numai o cantitate limitată de armament pe care o putea livra guvernul englez guvernului român și că el trebuia să-l însărcineze pe atașatul militar român la Londra să clarifice detaliile privind armamentele cu Departamentele Serviciului. Armand Călinescu și-a exprimat dezamăgirea în legătură, în special, cu faptul că guvernul englez nu putea livra guvernului tunuri antiaeriene și că singurele tunuri antitanc pe care le avea, pentru România, erau vechile tunuri „Hotchkiss”. El a insistat, în special, ca să fie plasate, imediat, comenzi pentru armamente engleze, întrucât situaţia României devenea din ce în ce mai rea2.

La 28 aprilie, Armand Călinescu i-a comunicat lui Viorel V. Tilea, ministrul României la Londra, că propunerea lui Leith Ross privind creditul oferit de guvernul englez guvernului român a constituit o decepţie pentru acesta, deoarece atât cuantumul creditului, de numai 5 milioane lire sterline, cât și procentul dobânzii și condiţiile de plată erau cu mult mai defavorabile decât cele consimţite, deja, de Anglia Turciei, și fiindcă, pentru întrebuinţarea creditului, englezii au oferit anticare „Hotchkiss”, care, potrivit verificării atașatului militar român la Londra, erau un material dinainte de război și inutilizabil, și avioane inferioare celor aflate în serviciul armatei ungare, ceea ce a determinat Ministerul Aerului român să nu le ia în considerare. Totodată, el i-a dat dispoziţii lui Viorel V. Tilea să informeze, în chip amical, guvernul englez despre impresiile create la București de propunerea lui Leith Ross și să-l informeze, apoi, imediat, despre constatările pe care le va face3.

Urmând aceste dispoziţii, Viorel V. Tilea i-a telefonat, la 29 aprilie, de la Paris, lui Ingram, la Foreign Office ca să-i spună că va da instrucţiuni unui membru al legaţiei române să vină să-l vadă, la 1 mai, pe Nichols, pentru a discuta cu el subiectul negocierilor comerciale anglo-române de la București, și, de asemenea, că ar dori să aibă o întrevedere cu secretarul de stat, imediat după întoarcerea sa la Londra, la 2 mai, dimineaţa sau după masă4.

La 1 mai, Florescu, consilierul Legaţiei române, îndeplinind instrucţiunile primite de la Viorel V. Tilea, l-a vizitat pe Nichols și i-a spus că Viorel V. Tilea intenţiona să vină și să-i vorbească lui Ingram, la 2 mai, pe diferite subiecte legate de negocierile misiunii comerciale engleze cu guvernul român și că, între timp, a fost rugat de ministrul român să dea unele idei ale punctelor care vor fi ridicate de el, și anume: 1) guvernul englez oferea României mult mai puţin decât a oferit Turciei și, de aceea, guvernul român spera că el va fi în stare să îmbunătăţească această ofertă; 2) ratele dobânzii, sugerate de misiunea engleză, erau, de asemenea, mai puţin favorabile decât cele oferite Turciei; 3) tunurile „Hotchkiss”, oferite de misiunea engleză, nu erau montate și nici protejate; 4) guvernul englez nu oferea ultimele tipuri de avioane de luptă, „Spitfire” și „Hurricane”, văzute de Gafencu, în cursul recentei sale vizite la Londra, și pe care dorea să le cumpere guvernul român; 5) guvernul român ar putea obţine tunuri antitanc din S.U.A., dacă guvernul englez ar putea să garanteze plăţile române pentru asemenea tunuri.

În privinţa armamentelor, Nichols i-a spus consilierului român că el presupune că, chestiunea tunurilor „Hotchkiss” era discutată de atașatul român al serviciului interesat cu reprezentanţii War Office, și că el credea că guvernul englez

PROBLEMA AJUTORULUI ÎN ARMAMENT AL ANGLIEI PENTRU ROMÂNIA (APRILIE-AUGUST 1939)

Dr. Gheorghe PAŞCALĂU

Armand Călinescu

studii/documente

document 2013 2 (60) 41

nu va putea să garanteze plăţile române pentru procurarea tunurilor antitanc din S.U.A. De asemenea, el s-a folosit de ocazia întrevederii sale cu Florescu pentru a sublinia marea importanţă pe care o acorda guvernul englez faptului ca atașaţii români ai serviciului și ministerele engleze să ajungă, repede, la un acord asupra a ceea ce va lua România din materialul pe care putea să i-l livreze Anglia. În fine, Nichols i-a explicat consilierului român că Amiralitatea dorea să aibă discuţii prietenești cu atașatul naval român la Londra, în legătură cu programul naval al guvernului român, având în vedere garanţia pe care a dat-o guvernul englez României.

La 2 mai, Viorel V. Tilea le-a spus lui Halifax, ministrul de Externe al Angliei și lui Nichols că ungurii aveau avioane foarte rapide și că românii erau, firește, doritori să obţină de la englezi avioane tot atât de rapide. Nichols a repetat, însă, încă o dată, regretul guvernului englez de a nu putea să livreze României tot armamentul pe care îl cerea din cauza propriilor nevoi ale Angliei și ale aliaţilor ei5.

Problema avioanelor, tunurilor antitanc și tunurilor antiaeriene engleze pentru România, a fost discutată, din nou și de Armand Călinescu cu R. Hoare, ministrul englez la București, la 1 mai 1939. În privinţa avioanelor, primul ministru român a arătat că dorea o asigurare că acelea pe care putea să le livreze, imediat, guvernul englez nu erau inferioare celor în folosinţă în Ungaria. Apoi, el l-a informat pe Hoare că a dat instrucţiuni atașatului său militar la Londra să ceară informaţii despre tunurile antitanc „Hotchkiss”, oferite de guvernul englez, și că răspunsul primit a fost că ele erau inutile. În legătură cu tunurile antiaeriene, Armand Călinescu a fost și mai insistent, lăsând să se înţeleagă că efectul psihologic în cercurile oficiale și militare din București va fi considerabil, dacă guvernul englez nu va satisface niciuna din nevoile urgente de armament ale României, și atrăgând atenţia că aceasta va avea, inevitabil, consecinţe nefavorabile asupra viitoarelor discuţii privind aplicarea acordului comercial româno-german.

Dar și R. Hoare a încercat să justifice poziţia guvernului englez în problema armamentului pentru România, susţinând că expansiunea forţelor britanice în toate cele trei sfere sporesc cererile proprii ale guvernului englez pentru cele trei tipuri de armamente cărora guvernul român le acorda o importanţă specială. Răspunsul lui Armand Călinescu la cele afirmate de R. Hoare a fost că, dacă ar izbucni războiul, România ar fi, imediat, tăiată, pentru un timp nedecis, de la toate sursele sale de aprovizionare cu armament, în timp ce Anglia ar continua să fabrice armamente pentru nevoile sale6.

Influenţat de argumentele lui Armand Călinescu, R. Hoare a pledat, într-o scrisoare adresată, la 3 mai, lui Ingram, în favoarea întăririi garanţiei engleze, acordate României, printr-un ajutor mai substanţial în armament, pentru ca românii să poată rezista presiunii și propagandei germane, exprimându-și părerea, cu care era de acord și Leith Ross, că, dacă românii vor rămâne cu impresia că Misiunea Comercială engleză n-a reușit să convingă guvernul britanic de necesitatea unui efort special al său pentru înarmarea României, atunci

e f e c t u l a c e s t e i impres i i asupra lor va fi profund și durabil7.

G u v e r n u l englez nu-și va mod i f i c a , î n s ă , poziţia în problema ajutorării României c u a r m a m e n t , nefiind dispus să renunţe în favoarea R o m â n i e i l a principiul că cererile s a l e p ropr i i de armament trebuie să aibă o prioritate absolută.

G u v e r n u l englez n-a fost de acord cu sugestia lui Viorel V. Tilea ca, măcar, în protocolul sau în comunicatul consemnând rezultatele tratativelor de la București să se menţioneze că suma de 5 milioane lire sterline reprezintă numai o parte a necesităţilor românești, că era numai un prim pas și că ușa era deschisă pentru un nou ajutor al Angliei pentru România.

Ministrul român la Londra a făcut această sugestie într-o convorbire pe care a avut-o, la 9 mai, cu Halifax, insistând ca guvernul englez să facă ceva mai mult pentru România, în domeniul economic și în cel al armamentului, decât acordarea creditului de 5 milioane lire sterline, care părea guvernului și poporului român o sumă mică. Demnitarul și-a exprimat temerea că, dacă în protocol sau în comunicat nu se va face menţiunea referitoare la un nou ajutor al Angliei pentru România, atunci rezultatele misiunii engleze nu vor crea impresia politică dorită de guvernul român, în condiţiile în care germanii își intensificau propaganda în România.

Halifax, menţionând că de la Anglia cereau ajutor multe ţării și că suma de 5 milioane lire sterline, pusă de guvernul englez la dispoziţia guvernului român, era dublul celei aflate în proiect cu câteva luni în urmă, i-a promis lui Viorel V. Tilea că va avea în vedere sugestia sa8.

Totuși, Viorel V. Tilea l-a informat, la 10 mai, pe Grigore Gafencu, ministrul de Externe român, că Halifax i-ar fi promis că va da instrucţiuni delegaţiei economice engleze la București ca în protocolul ce se va semna, în urma tratativelor, să se evidenţieze că era vorba numai pentru început de suma de 5 milioane lire sterline, acordată de guvernul englez României, și că această sumă va putea fi mărită, după necesităţi9.

În realitate, Halifax l-a informat, la 10 mai, pe R. Hoare că el nu putea fi de acord ca în comunicatul ce-i fusese, deja, transmis prin telefon lui Leith Ross să fie făcut vreun adaos în sensul sugerat de Viorel V. Tilea, deoarece guvernul englez nu era gata să acorde un nou ajutor financiar guvernului român10. Ca urmare, Leith Ross s-a opus categoric la inserarea în textul

Eduard Halifax

2 (60) 2013 document42

studii/documente

acordului sau în a preambulului s ău a v reune i menţiuni că suma creditului acordat d e g u v e r n u l englez guvernului român constituia numai un început și că ea va putea fi mărită, după necesităţi, arătând părţii române că Halifax nu i-a dat nicio instrucţiune în acest sens, ci, dimpotrivă, i-a spus să rămână îngrădit la suma c e s - a o f e r i t

României. De asemenea, el a rugat guvernul român să nu facă nici o declaraţie11.

Atitudinea guvernului englez faţă de problema ajutorării economice și, mai ales, financiare și militare a României de către Anglia nu a devenit favorabilă României nici în timpul negocierilor desfășurate, în luna iunie, la Londra, între o delegaţie română și o delegaţie britanică, cu scopul încheierii acordurilor necesare pentru punerea în aplicare a aranjamentelor consemnate în Protocolul din 11 mai 1939.

Într-o scrisoare, din 8 iunie, adresată lui Halifax, Viorel V. Tilea, exprimându-și neliniștea în legătură cu discuţiile dintre delegaţiile română și engleză privind împrumutul de 5 milioane lire sterline acordat României, precum și cu posibilităţile guvernului român de a cumpăra armamente și alte produse din Marea Britanie pentru această sumă, îl ruga pe ministrul de Externe englez să-i faciliteze o întrevedere, în cel mai apropiat moment posibil, cu primul ministru și cu el, pentru a explica verbal toată neliniștea și argumentele sale în legătură cu aceste probleme și pentru a prezenta, în același timp, sugestiile sale privind un ajutor mai mare al Angliei pentru România12.

În scrisoarea de răspuns, Halifax a ignorat cererea lui Viorel V. Tilea privind întrevederea cu N. Chamberlain și a fixat întrevederea abia la 12 iunie.

În convorbirea sa cu Halifax, Viorel V. Tilea, referindu-se la creditul de 5 milioane lire sterline prevăzut în Protocolul anglo-român din 11 mai 1939, a arătat că toată acea sumă era necesară pentru livrările militare, dar nu suficientă ca să satisfacă toate cererile de armament ale României. Amintind că el însuși a pus, mai demult, cererile ţării sale privind armamentul la suma de 10 milioane lire sterline, demnitarul a adăugat că guvernul român a calculat că vor fi necesare 12-14 milioane lire sterline pentru armamente. Dacă, așa cum spera el, cele 5 milioane lire sterline vor fi alocate armamentelor, atunci el ar fi bucuros dacă i s-ar acorda facilităţi de credit pentru silozuri și mașini pentru construirea drumurilor, în mod separat și în afara celor 5 milioane lire sterline, sub proiectul garanţiei creditului pentru export.

El a declarat că un motiv al cererii guvernului său era acela că germanii au încetinit livrarea armamentelor pentru România, sub contractele existente din Cehoslovacia, după semnarea Protocolului anglo-român din 11 mai 1939. El a arătat, de asemenea, că era în interesul guvernului englez ca, după ce a acordat garanţia sa, să asigure ca România să fie în situaţia de a se putea apăra ea însăși, în mod eficace.

Referindu-se, apoi, la dificultăţile pe care le întâmpina guvernul român în obţinerea materialelor militare pe care le solicita în Anglia, sub creditul de 5 milioane lire sterline, Viorel V. Tilea a subliniat că guvernul avea nevoie, în special, de stofă pentru uniforme pe care dorea să o obţină direct prin War Office, căci, dacă ar cumpăra-o el însuși de pe piaţă, atunci ar ridica preţul, ceea ce nu ar fi în avantajul nici al său, nici al guvernului englez.

Apoi, el a menţionat nevoia de avioane a României și recunoscând că guvernul englez a acordat guvernului român 40 de avioane „Blenheim”, a insistat ca să i se livreze încă 30 de avioane „Spitfire”. El a precizat că nu cerea imediat toate acele avioane, fiindcă România n-ar fi fost în situaţia de a le folosi, ci ca ele să fie livrate la o anumită dată. Între timp, doar câteva avioane urmau să fie făcute disponibile pentru scopuri de antrenament. Halifax a răspuns că aceasta era o chestiune care ţinea de Air Ministry și că el știa că acel minister făcea tot ce putea ca să satisfacă dorinţele României13.

Așa cum se sublinia în Memorandumul asupra situaţiei negocierilor anglo-române de la Londra, dat de Viorel V. Tilea lui Leith Ross, lui Hudson (ministrul Comerţului) și lui Nichols, delegaţia britanică a respins, în prima decadă a lunii iunie 1939, majoritatea cererilor delegaţiei române14. Nemulţumirea puternică a delegaţiei române faţă de atitudinea obstrucţionistă a delegaţiei engleze a determinat cercurile conducătoare engleze să facă unele concesii, pentru a scoate negocierile din impasul evident în care intraseră la sfârșitul primei decade a lunii iunie. Aceste concesii, pe care guvernul englez a fost nevoit să le facă și datorită presiunilor exercitate asupra lui de către deputaţii opoziţiei din Camera Comunelor, au fost prezentate delegaţiei române în ședinţa ţinută la Board of Trade, la 15 iunie15.

La întrevederea pe care a avut-o, la 27 iunie, cu Leslie Burgin, ministrul Aprovizionării, Viorel V. Tilea și-a exprimat, din nou, neliniștea în legătură cu încetineala cu care erau făcute livrările engleze României. De asemenea, el a arătat că guvernul român avea nevoie urgentă de un nou credit de 5 milioane lire sterline cel puţin. Cifra totală a creditului necesar României menţionată de el, cu acel prilej, era de 17,5 milioane lire sterline, din care 10 milioane pentru armamentul propriu-zis, iar restul pentru haine, bocanci, harnașament etc.

Menţionând, apoi, că guvernul român cerea urgent 55.000 de șei și hamuri pentru 25.000 de cai, articole care existau în Marea Britanie și erau surplus întrucât armata britanică fusese mecanizată, Viorel V. Tilea s-a plâns că exista o reţinere nejustificată a englezilor de a vinde românilor aceste articole, care, în cazul Angliei ar putea numai să fie necesare în război, în timp ce, în cazul României ele vor fi cu certitudine necesare în război.

Viorel V. Tilea

studii/documente

document 2013 2 (60) 43

El l-a întrebat pe Leslie Burgin dacă exista, cumva, vreun sentiment că România nu era demnă de încredere și că, în consecinţă, livrările de produse engleze către ea erau relativ lipsite de importanţă. Ministrul Aprovizionării a răspuns că n-a auzit, niciodată, așa ceva și că ideea aceasta i se părea fantastică.

Criticile aduse la Viorel V. Tilea guvernului englez pentru atitudinea sa faţă de cererile de ajutor ale guvernului român l - au iritat pe Leslie Burgin, care i-a reproșat m i n i s t r u l u i r o m â n c ă l - a v i z i t a t într-un mod neprotocolar, d e o a r e c e secretarul său a refuzat să indice subiectul vizitei, și că a făcut în faţa sa comentarii critice privind poziţia altor departamente faţă de cererile delegaţiei române16.

Demersul ministrului român pe lângă ministrul englez al Aprovizionării l-a iritat și pe Ingram, de la Foreign Office, care, într-o minută din 28 iunie 1939, exprimându-și părerea că era timpul ca Viorel V. Tilea să fie zăgăzuit de Halifax, arăta că era nepotrivit ca un ministru acreditat la Court of St. James să înfrunte un ministru din cabinet în biroul său și în spatele secretarului de stat, că dacă Viorel V. Tilea simţea că interesele ţării sale erau neglijate de guvernul englez, el trebuia să-l abordeze pe secretarul de stat și, în fine, că metodele folosite de Viorel V. Tilea, departe de a servi interesele ţării sale și de a stimula guvernul englez la noi acţiuni în favoarea României, riscau să aibă o influenţă contrară și să prejudicieze acele interese.

Viorel V. Tilea a intenţionat să folosească ocazia semnării acordului de credit anglo-român pentru a exprima, încă o dată, speranţa guvernului român că guvernul englez îi va acorda un nou credit substanţial pentru cumpărarea de armament din Anglia.

Astfel, la 3 iulie 1939, el i-a trimis lui Hudson o scrisoare, în care îl încunoștinţa că era autorizat să declare, când va semna acordul financiar anglo-român, următoarele: guvernul român a acceptat punctul de vedere susţinut de delegaţia engleză de a face acest acord pe o bază comercială, deși acest împrumut era unul necomercial, dar spera că aceasta nu va însemna că, în viitorul apropiat, suma acordată nu va fi mărită în mod considerabil, astfel încât el să poată fi pus în situaţia de a împlini cerinţele sale militare. El spera aceasta

cu atât mai mult, cu cât orice putere mărită a armamentelor române va face mai ușor și mai ieftin de îndeplinit garanţia dată României de guvernul englez, dacă o asemenea ocazie, din nefericire, se va ivi. Suma totală pe care o cerea guvernul român, incluzând și banii pentru haine, harnașament și ghete era de 17 milioane lire sterline17.

La rugămintea lui Hudson, Sargent, de la Foreign Office, i-a spus lui Viorel V. Tilea că semnarea Acordului

financiar anglo-român nu era o ocazie potrivită ca el să declare motivele sale de nemulţumire și pretenţiile sale și a reușit să-l convingă pe ministrul român să le declare printr-o notă adresată lui Halifax.

În scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Halifax, după semnarea, la 12 iulie 1939, a Acordului privind creditul acordat de guvernul englez României, Viorel V. Tilea îl ruga pe ministrul de Externe să facă cunoscută guvernului britanic dorinţa guvernului român ca el să mărească, cât mai repede

posibil, creditul României pentru armament, până la suma de 17 milioane lire sterline și să acorde României și un credit comercial pentru procurarea, din Anglia, de echipament industrial și feroviar18.

Neprimind niciun răspuns la această scrisoare, Viorel V. Tilea l-a vizitat, la 19 iulie, pe Sargent pentru a susţine și verbal cererea guvernului român de noi credite pentru arme și pentru cumpărarea de echipament industrial și ferovial. Sargent i-a spus ministrului român că guvernul englez va lua notă de noua cerere de credit pentru material de război a guvernului român, dar nu va putea să se ocupe cu această cerere imediat după ce a dat guvernului român un credit de 5,5 milioane lire sterline, ci va putea s-o studieze numai după ce va rezolva și cererile altor guverne, care aveau un drept egal cu al guvernului român la ajutorul financiar al Angliei. Capacitatea sa de a acorda credite era limitată de cifra globală fixată prin Legea Parlamentului în care va trebui să se încadreze orice nouă acordare de credit României19.

Într-o convorbire, din 3 august, cu Viorel V. Tilea, care a ridicat, iarăși, chestiunea unui nou ajutor financiar pentru înarmarea României, Halifax a arătat, și el, că guvernul român ar trebui să se mulţumească, deocamdată, cu ajutorul ce i s-a dat, pentru că guvernul englez avea multe cereri de ajutor și nu putea să acorde credite decât într-o măsură limitată20. De asemenea, la 10 august, Export Credits Guarantee Department s-a pronunţat împotriva acordării unor noi credite pentru armament guvernului român, pe motivul că noi credite n-ar avea ca rezultat, câteva luni cel puţin, vreo sporire considerabilă a puterii militare a României21.

1939. Tun antiaerian Hotchkiss cal. 25 mm (colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“)

2 (60) 2013 document44

studii/documente

În afară de faptul că n-a acordat, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, niciun nou credit guvernului român, guvernul englez n-a satisfăcut, sub diferite pretexte, nici cererile repetate de armament și echipament militar ale guvernului român, deși el ar fi vrut ca România să intre, de la început, în război, de partea Angliei, chiar dacă ea n-ar fi fost victima agresiunii puterilor Axei, Ungariei sau Bulgariei22.

Guvernul englez a înţeles foarte bine importanţa satisfacerii acestor cereri. R. Hoare a informat executivul, că aflase de la atașatul militar englez la București Macnab, că ofiţerii români apreciau că garanţia britanică dată României va avea o valoare practică numai dacă Marea Britanie va livra României armament suficient pentru a satisface nevoile Armatei Române23 și că regele Carol al II-lea afirma că succesul germanilor în România va fi în proporţie inversă cu generozitatea britanicilor faţă de români. La rândul său, căpitanul Dugdale a primit de la W.G. Trower, un om de afaceri englez ce avea legături cu regele Carol al II-lea și cu Legaţia română din Londra, un Memorandum referitor la importanţa României pentru Anglia, în caz de război. Documentul conţinea recomandarea ca englezii să-i aprovizioneze pe români cu material de război și cu asistenţă tehnică, chiar și pe seama Armatei Britanice, pentru ca Armata Română să poată apăra linia Munţilor Carpaţi împotriva unui atac al armatelor Germaniei vizând petrolul românesc24.

Astfel, din cele 250 de avioane de vânătoare „Spitfire” și „Hurricane” și cele 150 de bombardiere „Blenheim” cerute de guvernul român, guvernul englez a acceptat să livreze, în urma insistenţelor lui Viorel V. Tilea, numai 40 de bombardiere și 12 avioane „Hurricane”, care nu au fost, însă, expediate în România, până la 31 august 193925. În privinţa cererilor de tunuri antiaeriene ale guvernului român, guvernul englez l-a informat că nu va putea să satisfacă aceste cereri înainte de anul 194126. De asemenea, ca răspuns la cererile guvernului român pentru livrarea de vase de război de diferite categorii, amiralitatea a oferit numai 3 torpiloare, care nu au fost, însă, vândute nici ele, până la 31 august 1939, României27. Și în ce privește cererile de îmbrăcăminte și bocanci pentru armată ale guvernului român, guvernul englez n-a făcut decât o ofertă modestă și, până la izbucnirea războiului, n-a livrat nici măcar cei 200.000 iarzi de stofă și 50.000 perechi de bocanci oferiţi28. Guvernul englez n-a satisfăcut nici cererile de harnașament și șelărie ale guvernului român29. În fine, guvernul român n-a reușit să cumpere din Anglia nici costume antigaz până la izbucnirea războiului30.

În concluzie, din documentele de arhivă engleze și românești referitoare la relaţiile româno-britanice, din perioada aprilie-august 1939, rezultă, în mod clar, faptul că guvernul englez n-a întărit și n-a completat garanţia sa printr-un ajutor financiar și, mai ales, în armament substanţial, cerut insistent de guvernul român pentru apărarea independenţei și a integrităţii teritoriale a României de către Armata Română.

1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond microfi lme Anglia, rola 273, vol. 2, cd. 105-114.2 Ibidem, cd. 218-226.3 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare A.M.A.E.), fond 71, Anglia, vol. 10, telegrama nr. 27213 semnată Armand Călinescu, 28 aprilie 1939.4 A.N.I.C., fond microfi lme Anglia, rola 273, cd. 227-236.5 Ibidem, cd. 262-265.6 Ibidem, cd. 240-242.7 Ibidem, rola 281, vol. 23853, cd. 172-187.8 Document son British Foreign Policy (în continuare D.B.F.P.), VOL. V, IIIS, documentul nr. 435, pp. 480-483.9 A.M.A.E., fond 71, Anglia, vol. 10, telegrama nr. 802 semnată Viorel V. Tilea, Londra, 10 mai 1939.10 A.N.I.C., fond microfi lme Anglia, rola 274, vol. 1, cd. 133.11 A.M.A.E., fond 71, Anglia, vol. 10, telegrama nr. 30570 semnată Gafencu, 13 mai 1939.12 A.N.I.C., fond microfi lme Anglia, rola 274, vol. 1, cd. 268-271.13 Ibidem, rola 281, vol. 23853, cd. 253-257.14 Ibidem, rola 274, vol. 1, cd. 240-245.15 Ibidem, rola 274, vol. 2, cd. 24-31, 49-53.16 Ibidem, rola 281, vol. 23853, cd. 340-345.17 Ibidem, rola 274, vol. 2, cd. 205-210.18 Ibidem, cd. 239-243.19 Ibidem, cd. 296-302.20 D.B.F.P., vol. VI, IIIS, doc. nr. 534, p. 585, A.I.C., fond microfi lme Anglia, rola 281, vol. 23852, f. 213-220.21 A.N.I.C., fond microfi lme Anglia, rola 274, vol. 3, cd. 19-22.22 Ibidem, rola 276, vol. 3, cd. 53-63, 78-81, 97-107; rola 281, vol. 2, cd. 148-160. 23 Ibidem, rola 281, vol. 23852, cd. 37-49.24 Ibidem, rola 276, vol. 3, cd. 67-73.25 Ibidem, rola 281, vol. 23853, cd. 188-193, 196-202, 205-209, 224-229, 262-268, 303-305, 314-326, 346-348, 349-353; vol. 23854, cd. 35-36, 37-40.26 Ibidem, rola 281, vol. 23853, cd. 295-297.27 Ibidem, rola 281, vol. 23854, cd. 54-57, 74-79.28 Ibidem, vol. 23853, cd. 242-249; vol. 23854, cd. 13-16, 28-29, 64-65, 37-100; vol. 23852, cd. 227-246; A.M.A.E., fond 71, Anglia, vol. 10, telegrama nr. 1070, semnată Viorel V. Tilea, 26 august 1939. 29 A.N.I.C., fond microfi lme Anglia, rola 281, vol. 23853, cd. 314-226; vol. 23854; cd. 89-91.30 Ibidem, vol. 23854, cd. 52-53, 92-96.

THE ASSISTANCE PROBLEM IN ARMAMENT OF ENGLAND FOR ROMANIA

(APRIL-AUGUST 1939) –

GHEORGHE PAŞCALĂU, PH.D.

Abstract: In 1939 Romania requested to the Great Britain to receive, besides the 5 millions pounds credit, an economic and military assistance in order to stop the actions of Germany. Th e activity of Viorel V. Tilea at London meant a lot of demarches but the requests were ignored by the English part.

Keywords: Viorel V. Tilea, Halifax, London, military and economic assistance, airplanes

NOTE

studii/documente

document 2013 2 (60) 45

Primele bombardamente efectuate de aviaţia sovietică asupra României s-au realizat înaintea declanșării

„Operaţiunii Barbarossa”, ceea ce demonstrează foarte clar faptul că U.R.S.S. avea în planurile sale expansioniste, agresive, atacarea României. Documentele inedite studiate de noi pe parcursul mai multor ani în Arhivele Militare Române și în Arhivele Naţionale Istorice Centrale coroborate cu documentele aflate în Arhiva Ministerului de Externe, confirmă pe deplin acest lucru. Armata Roșie concentrase în Basarabia, nordul Bucovinei și în Transnistria 960 de avioane de vânătoare, 840 de bombardiere, 240 de avioane de recunoaștere și aproximativ 2.500 de parașutiști1.

În ziua de 2 iunie 1941, la ora 9.30, dimineaţa „... trei avioane sovietice au venit din Basarabia zburând la 3.000 m în direcţia comunei Prisăceni, judeţul Iași. Două din ele s-au înapoiat, al treilea însă a zburat deasupra comunei Valea Mare (jud. Iași) făcând viraje deasupra podului de la Ungheni, coborând sub 1.000 m. Ostașii noștri au deschis focul de mitralieră și avionul inamic s-a retras...”2. La ora 10.00, un alt avion cu stele roșii pe aripi a zburat de-a lungul Prutului, urmat la câteva minute de un altul. În zilele următoare sunt semnalate mai multe încălcări ale spaţiului aerian al ţării și mitralierea unor localităţi din jurul orașelor Iași și Huși3.

La 21 iunie 1941, între orele 16.00-18.00, avioane sovietice de recunoaștere și bombardament au survolat zona Moldovei, lansând mai multe bombe în jurul Iașului și al unor localităţi din apropierea orașelor Huși, Roman și Vaslui. Așadar, cu șase ore înainte de intrarea României în război, U.R.S.S. a demonstrat că se pregătea să ocupe cu forţa armată ţara noastră4.

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, bombardierele sovietice au atacat obiective de pe teritoriul României, intenţia acestora a fost lovirea rafinăriilor prahovene, a Staţiei de pompare a petrolului de la Buzău, a altor obiective economice și strategice din zona Subcarpaţilor de Curbură.

Prin adresa nr. 812 din 22 iunie 1914, Legiunea de Jandarmi Râmnicu-Sărat informa Prefectura judeţului (Râmnicu-Sărat) bombardarea, la ora 3 dimineaţa, a satului Gologanul. La ora 4.00, un alt avion sovietic a lansat două bombe pe locul Balta-Albă din apropiere de localitatea Boldu, alte trei bombe au căzut lângă satul Măicănești, din fericire nu s-au înregistrat victime5. Această localitate a mai fost bombardată încă odată, în seara zilei de 22 iunie 1941, în jurul orelor 22.00, când două avioane inamice au lansat trei bombe, exploziile acestora au distrus o suprafaţă mică de culturi agricole6.

În noaptea de 22 spre 23 iunie 1941, între orele 22.30 și 23.50, s-au produs două atacuri aeriene asupra orașului și portului din Constanţa, fiind distruse 8 case, un depozit de muniţii german, iar un rezervor al staţiei de petrol a fost incendiat. La ora 1.30, o nouă incursiune a unor avioane sovietice în jurul Constanţei n-a înregistrat niciun rezultat.

Aceste bombardamente au reprezentat preludiul unei campanii susţinute care urmărea să distrugă comunicaţiile

strategice, rafinăriile de petrol, podurile de peste Dunăre, porturile de la Dunăre, Galaţi și Brăila, precum și orașul Constanţa cu instalaţiile sale industriale.

Atacurile aeriene ale aviaţiei sovietice s-au produs în mai multe zone ale ţării, dar cele mai multe și mai intense au vizat trei regiuni importante: Valea Prahovei, Dobrogea și zona Subcarpaţilor de Curbură, ultima fiind importantă pentru drumurile, conductele și căile de comunicaţii care legau restul ţării de Moldova și implicit cu linia frontului. Tot aici se aflau și importante obiective militare.

În dimineaţa zilei de 23 iunie 1941, la ora 3.30, două avioane sovietice au lansat 11 bombe pe raza comunei Puiești (Râmnicu-Sărat), explozia bombelor a provocat stricăciuni de câteva mii de lei la recolta de grâu și porumb7. La ora 5.30, o formaţie de 4-5 avioane inamice a lansat bombe asupra localităţilor Bărăganul și Schitu, care au căzut pe câmp. Între orele 6.00-9.00, s-au înregistrat noi atacuri asupra portului și orașului Constanţa. O escadrilă de bombardiere sovietice și-a lansat încărcătura asupra cartierului portului, Halelor Centrale și asupra Poștei. Au fost uciși 21 de ostași români și 15 germani de la un post de artilerie A.A., alţi 23 de militari români au fost răniţi.

La ora 12.00 „... avioane inamice (sovietice) au bombardat podul de peste râul Buzău, lansând două bombe care au făcut explozie lângă comuna Mărăcineni. Nu sunt pagube sau victime. La ora 1.00 (13.00), alte avioane inamice au zburat pe deasupra comunei Săpoca și pe Valea Blăjanului...”8.

Lovit de tirul artileriei antiaeriene, în această zi, a aterizat forţat, grav avariat, primul avion sovietic pe raza judeţului Râmnicu-Sărat în timp ce survola comuna Regele Ferdinand. Aparatul și echipajul inamic au fost capturate de jandarmii români9. În după amiaza zilei, trei avioane sovietice au survolat comuna Bivolari de lângă Iași, echipajele inamice au lansat trei bombe fiind avariată casa locuitorului Gheorghe Budiș, pagubele fiind estimate la suma de 50.000 lei10. În seara zilei, pe raportul nr. 3.593/1941, prefectul judeţului Constanţa, colonelul Emil Buzincu, anunţa un nou bombardament sovietic, o formaţie de 8 avioane au lansat din nou bombe asupra Poștei, cartierului portului și asupra halelor centrale, provocând mari pagube materiale, legătura cu Capitala nu se mai putea realiza decât prin telefonul militar.

Localităţile din judeţul Covurlui și în special portul și orașul Galaţi au fost intens bombardate de aviaţia sovietică. Astfel, între orele 4.15-5.05 dimineaţa, o formaţie de 9 avioane cu stele roșii pe aripi au bombardat aerodromul de la Bădălan și terenul din jurul cazărmii marinei de la Ţiglina, mai multe clădiri au fost grav avariate. Au fost uciși doi soldaţi români și patru civili, precum și 15 cai. La aerodrom au fost răniţi doi soldaţi români, doi germani și șapte civili români. În același timp cu acţiunile acestei escadrile, o formaţie mare constituită din 30-40 de avioane sovietice au bombardat comunele Piscu și Oancea, staţia C.F.R.-Barboși. Au fost incendiate mai multe case. Echipajele

BOMBARDAMENTELE AERIENE SOVIETICE ASUPRA ROMÂNIEI– IUNIE-IULIE 1941 –

Prof. univ. Dr. Valeriu AVRAMProf. Dr. Viorel GHEORGHE

2 (60) 2013 document46

studii/documente

inamice au bombardat și orașul și portul Brăila, șapte bombe au căzut în curtea Șantierului franco-român de pe raza cartierului Brăiliţa, fiind distruse șapte case. Comuna Nedelcu-Chercea a fost bombardată și mitraliată, s-au înregistrat câţiva soldaţi răniţi din Regimentul 17 Infanterie, iar un caporal a fost ucis. Alte șapte bombe au căzut pe teritoriul comunei Baldovinești, dar n-au produs pagube.

Aviaţia sovietică a executat misiuni de bombardament și în judeţul Tulcea. Astfel, la ora 9.45, un avion inamic a lansat două bombe în curtea cazărmii din acest oraș, exploziile nu au produs pagube materiale importante. Formaţia sovietică a lansat patru bombe asupra localităţii Sf. Gheorghe, care, de asemenea, nu au produs pagube. Pr in r a p o r t u l n r. 1.223 din 23 i u n i e 1 9 4 1 , p r e f e c t u l j u d e ţ u l u i Tulcea informa a u t o r i t ă ţ i l e centrale despre r e z u l t a t e l e acestor atacuri a e r i e n e a l e aviaţiei sovietice. La ora 10.30, Tulcea a fost din nou bombardată. Două bombe au căzut lângă Uzina de Apă, altele în jurul monitoarelor. La ora 15.00, două avioane inamice au lansat opt bombe asupra orașului Tulcea, o femeie și un copil și-au pierdut viaţa, alte două persoane au fost rănite. Orașul Isaccea a fost bombardat între orele 12.30-13.00, fiind uciși trei soldaţi români. Portul Sulina a fost bombardat în patru rânduri, în timpul atacului, echipajele inamice au lansat 15 bombe care au distrus patru case și au avariat alte zece. Din cauza bombardamentelor aeriene, autorităţile locale au luat decizia ca o parte din populaţie formată din copii și femei să fie evacuată din localităţile vecine.

Replica aviatorilor români nu s-a lăsat așteptată, o escadrilă de bombardiere „Savoia Marchetii S.M. 79” a bombardat Ismailul.

Prin raportul nr. 141/1941, prefectul judeţului Vaslui informa autorităţile centrale de la București despre pagubele produse de atacurile aeriene inamice. Documentul menţionează bombardarea satului Drăgești (Todireni) de către o escadrilă sovietică care a lansat 10 bombe, doi copii au fost uciși, iar alţi doi au fost grav răniţi.

În cea de-a treia zi de război – 24 iunie 1941 – Constanţa a fost din nou bombardată și s-a înregistrat prima încercare a aviaţiei sovietice de a bombarda Bucureștiul. Începând cu ora 6.40, trei valuri succesive de bombardiere inamice au atacat Constanţa. O formaţie de 11 avioane inamice au lansat bombe asupra portului și a unor obiective civile. În urma luptelor aeriene, aviatorii români au doborât șase aparate inamice. Un bombardier inamic, în flăcări, s-a prăbușit lângă clădirea Chesturii Poliţiei, care mai fusese bombardată cu o zi înainte. Bombardamentul sovietic a produs însemnate pagube orașului Constanţa. Astfel,

o bombă a căzut pe clădirea Căpităniei Portului, fără a provoca victime. Au fost distruse Baia Comunală, iar alte 20 de clădiri, din centrul orașului, au fost avariate. Nu s-au înregistrat decât un mort și doi răniţi dintre persoanele civile. La ora 7.30, un nou raid asupra Constanţei, un imobil de lângă Telefoane a fost incendiat. La ora 11.00, o formaţie de avioane inamice au lansat 24 de parașutiști lângă staţia de cale ferată Palas, care au fost imediat capturaţi și duși la Comenduirea garnizoanei. La ora 22.00, un nou bombardament; o bombă a căzut pe cazarma Legiunii de Jandarmi Constanţa, explozia a distrus complet clădirea. Au fost uciși 25 de jandarmi, alţi ostași au fost răniţi. Au fost

răniţi și șase civili. La ora 18.40, trei avioane sovietice venind dinspre orașul Urziceni s-au apropiat de București. Aviaţia d e v â n ă t o a r e româno-germană s-a ridicat în aer și aviatorii inamici s-au retras, fără să accepte lupta.

În ziua de 24 iunie 1941, o formaţie de nouă avioane sovietice a lansat 22 bombe asupra localităţii

Sculeni fiind avariate 21 de case, pagubele s-au ridicat la 800.000 lei. La ora 13.30, a fost bombardat satul Sorogari (comuna Aroneanu), cele cinci bombe incendiare lansate au provocat un incendiu nesemnificativ. La ora 14.00, asupra satului Vultur (comuna Vânători) s-au lansat trei bombe. La ora 18.00, avioanele sovietice care survolau Mizilul, au lansat bombe în jurul comunei Măicănești (Râmnicu-Sărat), mitraliind și aerodromul Drăgaica de la Buzău, fără a produce pagube. La ora 20.45, bombardierele sovietice au lansat bombe de calibru mare asupra orașului Constanţa, înregistrându-se 28 de morţi și 14 răniţi, iar localul Legiunii de Jandarmi a fost distrus complet11.

Orașul Iași a fost bombardat în câteva rânduri, în această zi. La ora 11.48, avioanele inamice au lansat patru bombe în centrul orașului, distrugând două case. Exploziile au ucis două persoane, iar un ostaș român a fost ușor rănit. La ora 12.30, o altă formaţie inamică a lansat bombe în apropiere de Abator și pe șoseaua Tomești-Abator, Fabrica „Ferometal” a suferit avarii.

Aviaţia de recunoaștere și bombardament sovietică a desfășurat o activitate mult mai intensă în zilele următoare. Astfel, în ziua de 25 iunie, între orele 4.00-4.50, echipajele sovietice au lansat bombe asupra Constanţei. O casă a fost distrusă, iar trei persoane au fost grav rănite. La ora 7.15, o nouă alarmă. Între orele 14.00-20.00, s-au semnalat noi atacuri ale avioanelor inamice. Orașul și portul din Tulcea au fost bombardate, 10 bombe inamice au căzut pe un teren viran, fără să producă pagube materiale sau victime. Orașul Buzău a fost bombardat între orele 5.00-5.15 dimineaţa, exploziile celor șapte bombe inamice au distrus două case și au avariat alte două, iar un bărbat a fost rănit. Între 6.50-7.10, o formaţie compusă din

Avion de bombardament „Savoia Marchett i“ afl at în dotarea aviaţiei militare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (colecţia Valeriu Avram)

studii/documente

document 2013 2 (60) 47

cinci bombardiere sovietice au lansat asupra orașului Buzău 38 de bombe care au distrus 9 case, altele au suferit avarii grave. La ora 7.30 dimineaţa, două avioane inamice au lansat trei bombe asupra comunei Bălţaţi (Râmnicu-Sărat) și o bombă incendiară asupra satului Băbeni. La Bălţaţi, explozia bombelor a avariat conacul arendașului Ion Saragea, provocând o pagubă de 2.000 lei. Alte două avioane inamice au lansat două bombe lângă localitatea Dărâmaţi (Râmnicu-Sărat), distrugând recolta pe o rază de 500 m² și pomi fructiferi, pagubele fiind estimate la 10.000 lei. Alte două bombe au fost lansate de echipajele inamice pe raza comunei Tăbărăști, dar fără rezultat12. Alte patru bombe au fost lansate asupra comunei Puiești (Râmnicu-Sărat), trei dintre ele au făcut explozie, provocând stricăciuni la recolta de grâu. La ora 22.00, aviaţia sovietică a produs pagube mai importante în judeţul Buzău fiind lansate șapte bombe pe raza comunei Vadu Pașii, exploziile acestora au distrus șoseaua și au dărâmat un stâlp de telegraf. După aproximativ o oră, bombardierele sovietice au lansat 10 bombe asupra podului de cale ferată de peste râul Buzău, aflat în apropierea comunei Vadu Pașii, linia de cale ferată a fost distrusă pe o lungime d e 5 0 m 1 3 . A r t i l e r i a an t i a e r i ană r o m â n ă a d e s c h i s u n foc intens, un avion sovietic a fos t grav avariat și s-a prăbuși t pe raza judeţului Putna. Pilotul, locotenentul m a j o r Zaharov Ivan Gheorghevici a fost prins a doua zi în pădurea din apropierea satului Salcia. La interogatoriu, aviatorul sovietic a recunoscut că făcea parte din Regimentul 5 Bombardiere Cetatea Albă. Primise misiunea să conducă o formaţie de șase aparate care trebuia să distrugă gara din orașul Buzău, dar reacţia artileriei A.A. fiind puternică, avionul său un „D.B. 3” a fost grav avariat și formaţia a părăsit zona Buzăului.

Și în judeţul Suceava au avut loc bombardamente sovietice, la ora 5.00 dimineaţa, trei avioane inamice au mitraliat localităţile Scheia și Iţcani, rănind un soldat român și o femeie. Au fost bombardate localităţile Pomârla, Ghireni și Târgu Darabani, de pe raza judeţului Dorohoi. Mai multe bombe incendiare au căzut în apropierea gării C.F.R. Dorohoi care a suferit avarii minore.

Atacurile aviaţiei sovietice s-au intensificat în ziua de 26 iunie 1941, fiind bombardate numeroase localităţi din Moldova, Dobrogea și Muntenia. Pentru prima dată, echipajele inamice au reușit să-și arunce bombele asupra Capitalei. În această zi s-au înregistrat mai multe lupte aeriene duse de aviatorii români și germani împotriva atacatorilor. Primul atac asupra Bucureștiului s-a produs între orele 5.35-5.50 dimineaţa, când trei avioane inamice, venind dinspre Buzău la 6.000 m

altitudine, au lansat opt bombe din care numai cinci au explodat. O bombă a căzut la întretăierea străzii Vâlcov cu Negoiu, explozia a distrus conducta de apă potabilă, a avariat câteva case și a ucis o femeie. O altă bombă a căzut pe strada Piscului nr. 3, distrugând o casă și rănind o persoană; o altă bombă a căzut la nr. 7 pulverizând o locuinţă. Cea de-a patra bombă a căzut pe Calea Văcărești la nr. 215 distrugând o casă și rănind câteva persoane. Ultima bombă a explodat distrugând Fabrica de Tâmplărie Marinescu aflată pe Calea Văcărești nr. 26414.

Cel de-al doilea bombardament al aviaţiei sovietice asupra Bucureștiului s-a derulat între orele 7.00-7.15, când trei bombardiere au lansat șase bombe. Prima a căzut pe str. Sfinţii Apostoli nr. 78, explozia unei bombe a distrus un imobil cu trei etaje, trei persoane au fost ucise și alte trei au fost rănite. O casă din str. Sfânta Maria a fost lovită în plin, declanșându-se și un puternic incendiu. A treia bombă a căzut în str. Cuza Vodă, dar din fericire nu a explodat. Două din cele trei avioane inamice au fost doborâte de tirul artileriei A.A. române și de aviatorii noștri, un aparat inamic, cu foc la bord, s-a prăbușit în apropierea

Fabricii Malaxa, iar celălalt a căzut mu l t în a f a r a Capitalei15.

În t impu l c e l o r d o u ă bombardamente, aviaţia sovietică a lansat asupra Bucureștiului 18 bombe, din care 13 au explodat provocând pagube și victime.

Localităţile d i n j u d e ţ u l C o n s t a n ţ a a u fost supuse unui

puternic bombardament în această zi de 26 iunie. Astfel, la ora 4.30 dimineaţa, prefectul judeţului prin telegrama nr. 3.575 informa Bucureștiul că „... orașul nostru (Constanţa – n.n.) se găsește sub bombardament aerian inamic”. Atacul a început la ora 4.00, o bombă a lovit un tren cu muniţii staţionat în gara C.F.R. Palas, alte bombe au lovit localul Poștei, distrugându-l. La ora 12.00, un nou atac asupra portului și docurilor, aviaţia de vânătoare română a doborât șase avioane sovietice, temperând aceste atacuri16.

Iașul a fost și el bombardat de aproximativ 30 de avioane sovietice. La ora 8.40 a avut loc primul atac, urmat de alte două derulate între orele 10.30 și 11.45. Aviaţia de vânătoare română a dus mai multe lupte aeriene, piloţii noștri doborând opt avioane inamice. Prefectul judeţului Iași, colonelul Dumitru Captaru, sublinia, în telegrama nr. 1.026 din 26 iunie 1941, autorităţilor din București faptul că, aviaţia sovietică a lansat 100 de bombe explozive, un mare număr de bombe incendiare. S-au înregistrat 67 morţi și 102 răniţi. Un număr de 19 case au fost distruse, iar alte 14 avariate17. A fost cel mai sângeros atac comis de aviaţia sovietică împotriva unui oraș românesc, în vara anului 1941, mai sângeros decât cel efectuat la Constanţa cu două zile în urmă.

1941. Avionul IAR 80 (colecţia Valeriu Avram)

2 (60) 2013 document48

studii/documente

Colonelul Ionașcu, prefectul judeţului Tulcea, prin telegrama nr. 1.280 din 26 iunie, informa Bucureștiul despre atacurile aeriene ale aviaţiei sovietice efectuate în această zonă a ţării. La ora 7.00, un avion inamic a lansat asupra orașului Tulcea mai multe bombe, care n-au produs pagube sau victime. La ora 17.30, alte aparate inamice și-au aruncat încărcătura, din fericire fără urmări pentru populaţia civilă.

Întrucât Valea Prahovei reprezenta zona cea mai preferată de aviaţia sovietică, și în ziua de 26 iunie 1941, avioanele sovietice au încercat atacuri, dar n-au reușit întrucât acest sector era foarte bine apărat de aviaţia și artileria antiaeriană româno-germană. Neputând să-și îndeplinească misiunea aici, aviatorii sovietici au atacat orașul Buzău, acesta fiind bombardat în patru rânduri. Primul bombardament a avut loc la ora 7.30, echipajele inamice au lansat cinci bombe. S-au înregistrat pierderi: un mort, un rănit și o casă avariată. Al doilea atac s-a produs la ora 8.50, după cum se arăta în telegrama cifrată nr. 1.644 trimisă de colonelul Mihail Voicu, prefectul judeţului, autorităţilor centrale din Capitală. La acest atac au luat parte patru avioane sovietice care au lansat șapte bombe explozive. Au fost distruse șapte clădiri, iar un bărbat și două femei au fost răniţi. Al treilea atac aerian a avut loc conform telegramei cifrate nr. 1.646, între orele 10 și 10.30. Două avioane sovietice au atacat aerodromul de la gara Drăgaica din Buzău, lansând șapte bombe, mitraliind și un tren care staţiona în gară. Doi militari români au fost uciși, alţii au fost răniţi. Cel de-al patrulea atac aerian a avut loc la ora 22.15, bombele au căzut departe de oraș înspre satul Ulmeni. Deasupra judeţului Prahova, avioanele sovietice au ajuns abia la ora 22.15, bombele au căzut însă pe terenuri virane, fără să producă pagube sau victime.

Galaţiul, important centru economic și strategic, a fost bombardat în această zi începând cu ora 8.30. Un avion sovietic a lansat trei bombe în zona tunelului de cale ferată și a aerodromului. Din fericire bombele n-au explodat, echipajele au mitraliat localitatea Foltești. La ora 20.35, două bombardiere au lansat bombe în zona Piaţa Veche din Galaţi, exploziile au provocat doi morţi și șapte răniţi, două case distruse și alte câteva avariate.

Bombardamente aeriene intense au avut loc și în judeţul Fălciu. La ora 8.07, o formaţie de 15 avioane sovietice au atacat orașul Huși, lansând 11 bombe explozive. Trei case au fost distruse, altele avariate grav. Șapte persoane au fost ucise, înregistrându-se zeci de răniţi.

Orașul Rădăuţi a fost bombardat la ora 9.00, o femeie a fost rănită, iar patru case și o fabrică au fost lovite de bombele incendiare sovietice și au fost mistuite de flăcări. Localitatea Siret a fost și ea bombardată în mai multe rânduri, s-au înregistrat importante pagube materiale și victime în rândul populaţiei civile.

Atacuri aeriene sovietice s-au înregistrat și în judeţul Botoșani. La ora 6.25, un avion inamic a mitraliat localitatea Bucecea, iar la ora 7.00, trei avioane sovietice au mitraliat localitatea Triești și primăria din Dăngeni. Artileria A.A. Română a doborât un avion sovietic care, la contactul cu solul, a făcut explozie, distrugându-se în totalitate. La ora 9.45, câteva avioane sovietice au mitraliat gara din Botoșani, tirul a ucis 12 soldaţi germani.

În noaptea de 26 spre 27 iunie 1941, bombardierele sovietice au încercat din nou să ajungă deasupra Bucureștiului. Între orele 23.55-0.55 a fost prima alarmă aeriană, patru

avioane inamice venind dinspre Giurgiu, au încercat fără succes să bombardeze Capitala. Din cauza camuflajului, echipajele sovietice au bombardat comuna Drăgănești-Vidra din judeţul Vlașca. Bombele au căzut la 3 km de satul Rasmirești distrugând un lan de grâu. A doua alarmă a fost între orele 1.50 și 3.50, dar nici de data aceasta aviatorii sovietici n-au reușit să ajungă deasupra Bucureștiului.

În dimineaţa zilei de 27 iunie 1941, între orele 7.15-7.30, mai multe avioane sovietice au lansat cinci bombe asupra orașului Buzău, provocând avarierea unor case, iar un tren de marfă aflat pe linia ferată Cilibia-Rosetti, a fost mitraliat, focul inamic n-a produs nici o pagubă materială și nici victime. Localitatea Foltești din judeţul Covorlui a fost atacată de 20 de bombardiere sovietice care au lansat 50 de bombe, suflul exploziilor au ucis doi soldaţi români și au rănit câţiva.

Telegrama cifrată nr. 45 din 27 iunie 1941 trimisă de prefectul judeţului Neamţ autorităţilor centrale din București, semnala survolul unui avion maghiar care din motive tehnice a aterizat forţat în apropiere de comuna Oveni. Concomitent cu atacurile aviaţiei sovietice s-au semnalat mai multe zboruri ale avioanelor ungurești în nordul Moldovei, ceea ce credem că nu erau numai simple zboruri accidentale. Problema trebuie studiată cu mai multă atenţie.

În judeţul Dorohoi, bombardamentele ariene inamice au debut la ora 5.00 dimineaţa, un bombardier sovietic atins de tragerile artileriei A.A. române a aterizat forţat în apropiere de satul Drăgușeni, pilotul a fost prins de jandarmii noștri, ceilalţi membrii ai echipajului au fugit, fiind daţi în urmărire generală18.

Iulie 1941. Avion sovietic doborât de aviatorii români(colecţia Valeriu Avram)

studii/documente

document 2013 2 (60) 49

Ziua de 29 iunie 1941 a adus cu sine o relativă „relaxare” a bombardamentelor sovietice, dar și o încercare de bombardare a Bucureștiului. La ora 11.00, o formaţie de șase avioane sovietice a încercat fără succes să survoleze Capitala, atacate de avioanele noastre de vânătoare, echipajele inamice și-au lansat bombele pe alte obiective din judeţul Ilfov. O bombă a distrus o casă din comuna Dridu, alte trei au căzut pe șoseaua Dridu-Fierbinţi-Jilavele. În ziua următoare nu s-a înregistrat decât un singur atac la Văculești-Dorohoi, când un avion sovietic a mitraliat în zonă.

Luna iulie a debutat cu un bombardament asupra localităţilor din judeţul Buzău, avioanele inamice au lansat asupra comunei Costieni 13 bombe. Echipajele sovietice au urmărit bombardarea bazei aeriene de la Ziliștea-Boboc, în dimineaţa zilei de 2 iulie, o formaţie de bombardiere sovietice au lansat mai multe bombe, șase au explodat în apropierea aerodromului avariind două avioane românești, aflate la sol. În seara zilei de 3 iulie 1941, deasupra Buzăului și a orașului Râmnicu-Sărat au avut loc mai multe confruntări aeriene. Astfel, la ora 18.00, o formaţie de cinci avioane sovietice a fost interceptată de avioanele de vânătoare aflate pe baza aeriană de la Focșani. Două aparate inamice s-au îndreptat spre Buzău fiind interceptate de două aparate „IAR-80” din Escadrila 59 Vânătoare pilotate de adjutantul șef Ștefan Pucaci (basarabean) și de adjutantul șef Nicolae Teaci. Atacând un avion cu stele roșii pe aripi, pilotul Ștefan Pucaci a fost supus unui tir intens tras de observatorul inamic. „... Am primit o rafală trasă de observatorul rus, care a trecut la un metru pe deasupra IAR-ului. Ca să evit, am picat brusc și am atacat la 30º din stânga jos. De la 400 m și până la 300 m, am tras patru rafale lungi și am văzut cum motorul stâng a fost cuprins de flăcări... Văzând că nu cade, am mai tras încă două rafale mai de aproape... m-am apropiat apoi, de capul formaţiei, tot din stânga și de jos. Am tras două rafale și mi s-au oprit mitralierele. Crezând că nu mai am cartușe, am lăsat bombardierul în seama adjutantului șef Teaci, care tocmai terminase cu avionul din dreapta formaţiei și se apropia de avionul cap...”19. Primul avion sovietic a căzut între comunele Amara și Balta Albă, doi dintre aviatorii inamici s-au lansat cu parașutele, al treilea ars odată cu explozia aparatului la contactul cu solul. Unul din ei a refuzat să se predea fiind împușcat, celălalt, sergentul Vasili Zencikov originar de lângă Poltava a încercat să fugă, dar a fost prins de sergentul jandarm Andrei de la postul de jandarmi al comunei Ghergheasa20.

Cel de-al doilea avion a căzut între satul Vâlcele și comuna Regele Ferdinand, doi membrii ai echipajului au refuzat să se predea și s-au sinucis, al treilea a fost luat prizonier de plutonierul jandarm Alecu Hrituc, șeful postului din comuna Regele Ferdinand21. Al treilea avion sovietic s-a prăbușit la ora 18.30 pe raza localităţii Vâlcele, doi membrii ai echipajului s-au predat autorităţilor române, unul a fost găsit mort, iar un altul rănit22.

În dimineaţa zilei de 4 iulie 1941, la ora 7.10, avioanele sovietice au lansat 12 bombe din care 11 au explodat în apropierea liniei ferate Buzău-Râmnicu-Sărat. Suflul exploziei a rupt firele telegrafice și telefonice pe o rază de 100 m. La ora 7.30, un avion inamic a lansat o bombă asupra comunei Băbeni, alte aparate de zbor au lansat bombe de mare calibru asupra localităţilor Corăţeni și Coţatca, distrugând recolta de grâu pe o suprafaţă importantă, precum și linia telefonică pe o distanţă de 200 m. Comandantul Legiunii de Jandarmi Râmnicu-Sărat,

colonelul Ilie Iliescu, nota în raportul său trimis la Inspectoratul General al Jandarmeriei următoarele: „Artileria Antiaeriană și aviaţia noastră au ripostat puternic, reușind să-i pună pe fugă pe bolșevici...”23. Un bombardier sovietic a fost grav avariat în luptă aeriană, echipajul a aterizat forţat și la somaţia jandarmilor și locuitorilor, aceștia au deschis focul rănindu-l grav pe agentul de percepţie Cristache Constantinescu din comuna Regele Ferdinand.

De menţionat un lucru important și anume că echipajele sovietice au lansat mii de manifeste în limba română asupra judeţelor Buzău și Râmnicu-Sărat, documentele cercetate de noi în cadrul fondului Inspectoratului General al Jandarmeriei din cadrul Arhivelor Naţionale Istorice menţionează pe localităţi manifestele strânse de locuitori și jandarmi. Spre exemplu din satul Bogza s-au adunat 352, iar din Măcrina 24724.

Apărarea antiaeriană română începea să riposteze mult mai bine, dovada o reprezintă avioanele inamice doborâte la începutul lunii iulie. Astfel, în ziua de 9 iulie 1941, o formaţie de bombardiere sovietice a fost interceptată în judeţul Covurlui și deasupra comunei Cișmele a avut loc o confruntare între atacatori și aviatorii noștri, un avion inamic grav avariat a aterizat în apropiere de localitatea Cișmele. Echipajul sovietic a refuzat să se predea și a urmat o luptă cu jandarmii români care au reușit să-i dezarmeze pe aviatorii sovietici25.

În seara zilei de 10 iulie 1941, avioanele sovietice au bombardat localităţi din judeţul Buzău (Stâlpu, Codreanu, Fundu-Secuiului) începând cu ora 22.15, fiind lansate bombe și asupra comunei Lopătari. Pare suspect acest atac asupra unei localităţi de munte care n-avea niciun fel de obiectiv militar pe raza sa. Se pare că, echipajele sovietice au încercat să treacă munţii prin acest sector și să ajungă la Brașov, apoi să bombardeze Valea Prahovei. În judeţul Roman, echipajele inamice au lansat 50.000 de manifeste care au căzut în zona Războieni-Ţibucani-Păstrăveni. În judeţul Fălciu, la ora 18.00, avioanele inamice au lansat cinci bombe asupra comunei Stănilești. S-au înregistrat cinci victime, iar o casă a fost distrusă.

Aviaţia de bombardament sovietică a reușit, în ziua de 13 iulie 1941, să survoleze zona Ploieștiului, reușind să bombardeze unele obiective industriale. A fost de fapt și singura misiune în această zonă. După două zile, echipajele inamice au încercat un nou bombardament, dar riposta apărării antiaeriene a fost puternică, avioanele s-au dispersat și au bombardat localităţi din judeţul Buzău, printre care comunele Costești, Glodeanu Cârlig, Cazota, Ţintești etc.

În noaptea de 14/15 iulie 1941, judeţul Iași a fost supus unor atacuri aeriene inamice începând cu ora 1.30, când trei avioane sovietice au lansat patru bombe din avioane care s-au răspândit prin tot orașul. Echipajele inamice au bombardat și localităţile Dogu, Mărtinești din judeţul Râmnicu-Sărat. În comuna Vișani, la ora 2.30 noaptea, s-au lansat șase bombe de echipajele a două avioane inamice. S-au înregistrat patru morţi și doi răniţi, iar trei case au fost distruse complet. Pagubele produse de bombardamentul inamic s-au cifrat la suma de 370.000 lei.

Într-un raport al șefului postului de jandarmi din Comuna Padina, judeţul Buzău, se preciza că sătenii din localitate au găsit în ziua de 20 iulie, pe un câmp aflat la 1 km de localitate, resturile unui avion sovietic doborât de aviaţia noastră de vânătoare. În raport se cerea sprijinul geniștilor întrucât printre rămășite se aflau două bombe neexplodate26.

2 (60) 2013 document50

studii/documente

O nouă încercare a a v i a ţ i e i s o v i e t i c e de a distruge căile de comunicaţii de pe raza judeţului Buzău a avut loc în ziua de 27 iulie 1941, la ora 2 noaptea. Avioanele inamice au lansat două bombe asupra podului de cale ferată de peste râul Buzău, o altă bombă a căzut în parcul Crâng. Exploziile bombelor n-au produs pagube materiale și nici victime.

Bombardamentele aeriene sovietice din vara anului 1941 n-au avut intensitatea și rezultatele celor americane din anii următori. Totuși, populaţia civilă, speriată la început de aceste atacuri, a reușit să depășească psihologic acele momente tensionate. În cursul acestor atacuri, autorităţile militare s-au confruntat cu semnalizări de sol, realizate de agenţii sovietici și cu nerespectarea de către unii locuitori a regimului camuflajului.

Într-un document emis de Inspectoratul General al Jandarmeriei intitulat „Buletin informativ. Referitor la bombardamente produse de aviaţia sovietică”, se preciza: „Următor acţiunilor militare începute în ziua de 22 iunie 1941, a executat o serie de misiuni, aruncând bombe explozibile și incendiare în numeroase puncte din interiorul ţării... În privinţa rezultatelor obţinute, menţionăm că în majoritatea cazurilor,

scopul urmărit de către inamic n-a fost atins, întrucât cel mai mare număr de bombe n-a explodat, iar restul au căzut pe câmp, fie în puncte care prin distrugerea lor n-au reprezentat vreo importanţă deosebită, fie de ordin militar, fie economic. Un efect mai important s-a înregistrat cu ocazia bombardării rafinăriilor „Orion” din Ploiești, din ziua de 13 iulie 1941 și la rafinăriile „Vega” din 18 iulie 1941, precum și prin bombardarea orașului și portului Constanţa. De asemenea, numărul victimelor omenești a fost redus și în majoritatea cazurilor au fost din rândul populaţiei civile. În total, aviaţia inamică a executat un număr de 317 bombardamente, asupra a 207 localităţi... S-au înregistrat 97 de morţi și 123 răniţi”27. Artileria Antiaeriană română și aviaţia de vânătoare româno-germană au doborât 33 de avioane inamice.

1 Conf. univ. Dr. Valeriu Avram Cruciaţii aerului, în „Dosarele Istoriei”, VI, nr. 7/2001, p. 29.2 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita A.N.I.C.), Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (în continuare se va cita I.G.J.), dosar nr. 24/1941, f. 224. 3 Ibidem, f. 226.4 Valeriu Avram, Op.cit, p. 295 Arhivele Naţionale ale judeţului Buzău, Fond Prefectura judeţului Râmnicu-Sărat, dosar nr. 86, f. 13.6 A.N.I.C., Fond I.G.J., dosar nr. 20/1941, f. 67.7 Ibidem, f. 72; Arhivele Naţionale ale judeţului Buzău, Fond Legiunea de Jandarmi Buzău, dosar nr. 1/1875-1947, f. 80; dosar nr. 4/1941, f. 156.8 Ibidem, dosar nr. 21/1941, f. 75.9 Ibidem, dosar nr. 20/1941, f. 67.10 Idem, Fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu-Sărat, dosar nr. 14/1941, f. 77, 152.11 A.N.I.C., Fond I.G.J., dosar nr. 21/1941, f. 11112 Ibidem.13Ibidem, f. 76.

Gata de zbor la declanşarea alarmei aeriene (colecţia Valeriu Avram)

THE SOVIET AIR BOMBARDMENTS OVER ROMANIA ( JUNE-JULY 1941) – PROF. UNIV. VALERIU AVRAM, PH.D., PROF. VIOREL GHEORGHE, PH.D.

Abstract: Th e year 1941 meant the beginning of the bombardment actions by the Soviet airplanes over the Romanian territory. Moldavia, Constanţa harbor and the refi neries on Prahova Valley were the main targets of the enemy attacks. Th e Soviet bombardments didn’t have the intensity and the results like the Americans ones from the next years.

Keywords: bombardment, Constanţa, Moldavia, Prahova Valley, victims

NOTE

14 Idem, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 26/1941, f. 44; vezi şi Gheorghe Viorel, Duel pe cerul României, în „Dosarele Istoriei”, VI, nr. 7/ 2001, p. 36.15 Idem, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinetul Militar, dosar nr. 341/1941, f. 201.16 Idem, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 26/1941, f. 84.17 Idem, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinetul Militar, dosar nr. 341/1941, f. 218.18 Idem, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 26/1941, f. 94.19 Vasile Tudor, Celula, în „Aeronautica”, nr. 3/1992, p. 26.20 Arhivele Naţionale ale judeţului Buzău, Fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu-Sărat, dosar nr. 14/1941, f. 121 Ibidem.22 Ibidem, f. 77. 23 Ibidem, f. 22.24 A.N.I.C., Fond I.G.J, dosar nr. 20/1941, ff. 69-72.25 Arhivele Militare Române, Fond 3393, dosar nr. 55, f. 49.26 Arhivele Naţionale ale judeţului Buzău, Fond Legiunea de Jandarmi Buzău, dosar nr. 1/1941, f. 20.27 A.N.I.C., Fond I.G.J.-Central, dosar nr. 211/1941, ff. 1-9.

studii/documente

document 2013 2 (60) 51

Centrul de Instrucţie Antitanc româno-german din Karasubazar-Crimeea

Avântul cu care vă bateţi voi, ostașii din Batalionul de Care de Luptă T.38 a stârnit admiraţia camarazilor

voștri români și germani, iar ecoul faptelor voastre a străbătut văzduhul lumii întregi. În luptele pe care le duceţi, voi consacraţi eroismul și demnitatea de români și tanchiști”1.

Între 9 și 11 mai 1943, câteva sute de tanchiști din Regimentul 2 Care de Luptă, plecaţi la 4 mai din București, din cazarma „Sfântul Gheorghe-Malmaison” soseau la Centrul de Instrucţie Antitanc româno-german din Karasubazar (Crimeea).

Această dislocare de forţe umane din Regimentul 12 Care de Luptă în Crimeea final iza hotărârea Marelui Stat Major român de a încadra cu echipaje românești 50 de tancuri T.382 în perfectă stare operativă, cu plinul de benzină făcut și unităţile de foc3 complete, date de Comandamentul S uprem German , pentru a se constitui t re i compan i i de tancuri independente ce urmau să fie puse la dispoziţia marilor unităţi române care luptau în Caucaz și Crimeea, în cadrul Armatei 3 române (comandant general Petre Dumitrescu).

Printre cei sosiţi în localitatea sus-menţionată se găseau căpitanii Romulus Iliant, Alexandru Truţă, Barbu Ionescu Munte, sublocotenenţii Vasile Constantinescu, Faust Ștefănescu, sublocotenenţii (r) Dumitru Porumb, Miroslav Tarnoveţchi, Polihron Baronide, Tudor Voinea, plutonierii Ioan D. Ciorâţă, Leonte Vrăbiescu, sergenţii majori Alexandru Vlad Constantin Mironescu, Dumitru Puiu, Dumitru Simionescu, Nicolae Văetiș, Călin Stratulat ș.a. mulţi dintre aceștia cu experienţă de război la comandă de subunităţi de luptă, participanţi la campania din vara anului 1941 pentru eliberarea Basarabiei. De remarcat lipsa unui ofiţer superior, cu gradul de cel puţin maior.

Timp de două luni de zile, tanchiștii au participat la un program de instrucţie cu tancurile T.38 sub conducerea directă a comandanţilor lor, la care și-au dat concursul și tanchiștii germani.

La sfârșitul lunii iunie 1943 nivelul instrucţiei de luptă al echipajelor a fost apreciat de comandanţii români și germani ca fiind bun. Ca atare, generalul Petre Dumitrescu a hotărât ca „[...] tanchiștii să încadreze companii de care independente cu denumirea de Compania 51, 52 și 53. Comandanţii au fost numiţi la Compania 51, căpitanul Romulus Iliant, la Compania 52, căpitanul Alexandru Truţă, iar la Compania 53, căpitanul Barbu Ionescu Munte. Companiile 51 și 52 au fost puse la

dispoziţia Corpului de Cavalerie, iar Compania 53 la dispoziţia Corpului de Munte”4.

La 21 iulie 1943 tanchiștii români s -au despă r ţ i t ; Companiile 51 și 52 au plecat la Corpul de Cavalerie, iar Compania 53 a rămas la Karasubazar.

Companiile 51 și 52 au fost îmbarcate în garnituri de tren, au ajuns la Kerci, de unde au fost îmbarcate pe șlepuri cu care au trecut strâmtoarea Taman. Din portul cu același nume au început mișcarea pe șenile până la localitatea Gostagaevscaia în peninsula Kuban, unde la 29 iulie 1943 au fost integrate operativ

Corpului de Cavalerie român (comandant generalul Cialîk). În organica Corpului de Cavalerie erau Diviziile 19 Infanterie, 6 și 9 Cavalerie).

Prin prezenţa lor, aduceau în luptă un aport însemnat în puterea de foc și izbire a marilor unităţi din compunerea Corpului de Cavalerie.

Acţiunile Companiilor 51 și 52 Care de Luptă în cadrul bătăliei defensive a Corpului de Cavalerie

în capul de pod Kuban

După ce au participat la aplicaţiile în teren cu marile unităţi din Corpul de Cavalerie aflate în apărare pe litoralul Mării Negre din cursul lunii august, Companiile 51 și 52 au fost dispuse în raionul de așteptare în localitatea Blagovocenscaia, în rezerva Regimentului 13 Călărași din Divizia 9 Cavalerie.

TANCHIŞTII ROMÂNI ÎN SPRIJINUL CORPULUI DE CAVALERIE ŞI AL CORPULUI DE MUNTE ÎN LUPTELE

DEFENSIVE DIN CRIMEEA (MAI-DECEMBRIE 1943)

Colonel tc. (rtr.) George GHEORGHIU

Tancul T.38

„

2 (60) 2013 document52

studii/documente

În localitate a sosit Compania 9 Infanterie (grenadieri) sub comanda locotenentului Albert Dickreiter din Regimentul 213 din Divizia 73 Infanterie germană. Compania a primit misiunea să însoţească și să facă protecţia tancurilor românești pe timpul cât acestea acţionează ofensiv pentru nimicirea unor forţe de desant aerian sau maritim (debarcări) inamic. Companiile de tancuri se găseau în alarmă de gradul III (gata de luptă), deoarece în fâșia de apărare a Diviziei 9 Cavalerie au fost lansate grupuri răzleţe de parașutiști sovietici.

Lupta de la Blagovecenscaia – 25 septembrie 1943

În ziua de 24 septembrie 1943, pe la ora 9.00, un bombardament de artilerie navală se abate asupra satului Blagovecenscaia, în încercarea de a se neutraliza observatoarele și bateriile române de artilerie. „Un proiectil de artilerie inamic explodează lângă carul 112 din plutonul 2; schijele exploziei proiectilului surprind afară din car neadăpostiţi pe fruntașul Petre Herghelegiu – radiotelegrafist de bord (ctg. 1935) și pe soldatul Constantin Ciucă – încărcător (ctg. 1936) care sunt uciși și rănesc pe fruntașul Petre Ionescu (ctg. 1940), radiotelegrafist de bord al carului 114, plutonul 1”5.

În ziua de 25 septembrie 1943, către orele 2.30 dimineaţa, a fost declanșat de pe mare un bombardament inamic în dreptul kilometrului de coastă 90 (7 km vest Blagovecenscaia – limanul Bugaeschi6. Sub protecţia acestuia și a întunericului inamicul a reușit să debarce un desant maritim (450 de oameni) bine înzestrat, cu armament greu și în special antitanc.

Generalul Dumitru Popescu, comandantul Diviziei 9 Cavalerie, l-a solicitat pe cpt. Iliant, comandantul Companiei 51 Care de Luptă, să fie luat pe tanc și au mers împreună spre inamic. Ajunși la faţa locului, după ce s-au edificat asupra situaţiei, au luat hotărârile respective. Carele de luptă ale celor două companii însoţite de două plutoane de cavaleriști și de grenadierii germani au declanșat atacul pe direcţiile ordonate, deschizând focul din mers cu întregul armament. Blindatele românești sunt întâmpinate cu un puternic foc din partea numeroaselor guri de foc antitanc deschis la distanţa de tragere eficace, Tancul 111 (comandant slt. (r) Dumitru Porumb) este lovit primul. Puţin mai târziu dispare dintr-un cazan de flăcări echipajul tancului 201 (comandat de sergentul Petre Năzmanu), care lovit, a luat foc și a ars ca o torţă. De la Compania 52 sunt lovite tancurile 300 (cpt. Alexandru Truţă, comandantul companiei), 311 (slt. Faust Ștefănescu, comandantul Plutonului 1) și 322 (comandant sergentul major Constantin Mironescu).

Au fost introduse în luptă plutoanele comandate de slt. (r) Miroslav Tarnoveţchi și slt. (r) Gh. Potamian. Tancurile din aceste plutoane printre care „122”, „123”, „124” și „125” comandate de serg. Ilie Teișanu, serg. t.r. Mircea Văcaru, caporalii t.r. Ion Iorgulescu și Paul Dumitrescu cu turelele îndreptate spre infanteriștii marini sovietici abat o „urgie” de foc combinat al tunurilor și mitralierelor de la bord. Către ora 15.00 tancurile românești împreună cu cavaleriștii domină platoul de la Blagovecenscaia. Inamicul a fost nimicit, debarcarea a eșuat.

În această luptă a căzut eroic în fruntea plutonului său în carul „111” slt. (r) Dumitru Porumb. Lovit în pa r t ea d inapo i a cutiei blindate (aici cu grosimea blindajului de protecţie minimă) spate le of i ţeru lu i a fost împroșcat cu schije care i-au zdrobit rinichii. Împreună cu e l a fost grav rănit fruntașul Stan Cojoacă, încărcător (ctg. 1942).

Când tancul s-a înapoiat în dispozitivul companiei (în urma impactului cu proiectilul perforat acesta nu a fost imobilizat) cei doi ofiţeri au fost scoși repede din tanc pentru a fi evacuaţi. Zărindu-l pe comandantul său de companie, cpt. Iliant, slt. (r) Dumitru Porumb mai are puterea firavă să ridice mâna dreaptă în semn de salut voind parcă să spună: „domnule căpitan, mi-am făcut datoria!”. Cu toate îngrijirile acordate de slt. (r) medic Daniel Constantinescu, doctorul Regimentului 12 Călărași, ambii tanchiști și-au pierdut viaţa. Compania 51 care de luptă lăsa pe drumul jertfelor, trecut de mult dincolo de hotarele ţării, la kilometrul de coastă 88 al ţărmului Mării Negre, două morminte proaspete, al slt. (r) D. Porumb și al fruntașului. Stan Cojoacă, îngropaţi unul lângă celălalt, înfrăţiţi și în moarte, cum au fost înfrăţiţi în tanc în luptă.

Începând cu 4 octombrie 1943, tanchiștii celor două companii sunt integraţi operativ Diviziei 3 Munte (comandant general de divizie Leonard Mociulschi). Comandantul Diviziei i-a repartizat Batalionului 12 Vânători de Munte comandat de locotenent-colonelul Moldoveanu.

Batalionul Carelor de Luptă „T.38”

Experienţa acumulată în urma acţiunilor de luptă ale companiilor independente a arătat necesitatea unor îmbunătăţiri de natură organizatorică. Era necesară includerea companiilor în cadrul subunităţii tactice de bază – BATALIONUL.

Comandantul Armatei 3 române, generalul Petre Dumitrescu „[...] a solicitat Marelui Stat Major de a se numi un ofiţer superior specialist în carele de luptă care să fie numit comandantul Batalionului 38 Care de Luptă T.38. Divizia 1 Blindată română a propus Marelui Stat Major pe maiorul Victor Popescu – comandant de batalion în Regimentul 2 Care de Luptă. La 20 octombrie 1943 maiorul V. Popescu sosește la Simferopol, se prezintă la Comandamentul Corpului de Munte raportând că ia comanda Batalionului 38 Care de Luptă T.38 cu punctul de comandă fixat de Armata a 3-a la Karasubazar”7.

Generalul Constantin Pantazi

studii/documente

document 2013 2 (60) 53

De la 24 oc tombr ie 1943 pe f rontu l d in Crimeea acţionează operativ Batalionul Care de Luptă „T.38” comandat de maiorul Victor Popescu, cu 3 companii: Compania 52 – comandant Romulus Iliant (cu 3 plutoane); Compania 53 – comandant cpt. Ioan Cerbea (cu două plutoane), iar de la 7 noiembrie 1943, Compania 54 – comandată de slt. (r) Miroslav Tarnoveţchi (cu două plutoane).

Tanchiștii căpitanului Ioan Cernea sprijină în luptă unităţile Diviziei 50 Infanterie germană

La 2 noiembrie 1943, unităţile Diviziei 50 Infanterie germană comandată de generalul Sixt, făceau cu greu faţă puternicelor atacuri terestre din partea trupelor sovietice în istmul Perekop. Generalul Sixt a constituit grupări de forţe care să intervină rapid și să nimicească pe inamic. Comanda unei astfel de grupări de șoc a revenit colonelului german Betz.

Cele două blindate românești ale Companiei 53 au părăsit cazarma din Karasubazar cu destinaţia Simferopol. În dimineaţa zilei de 3 noiembrie 1943 au fost îmbarcate în garnitură de tren și după 8 ore tanchiștii români ajung și debarcă în staţia C.F. Woinka. De aici cpt. Cernea a plecat la Aas Naumann unde l-a găsit pe colonelul Betz. Acesta i-a prezentat ofiţerului tanchist român situaţia tactică, misiunea grupării sale, precum și misiunea de luptă încredinţată tanchiștilor români.

În ziua de 4 noiembrie 1943, Compania 53 intra în foc pentru prima dată, de la venirea din ţară. „[...] Către ora 9.45, cpt. Ioan Cernea, cu zâmbetul pe buze a dat ordinul de atac. Inamicul, dat înapoi de ieri, s-a îngropat la teren pe aliniamentul Snamy – cota 19,2 la 2 km vest Karanki. Gruparea colonelului Betz pornește la atac la ora 10.45 pentru a pune stăpânire pe localitatea Karanki. Compania 53 Care de Luptă trebuie să pună stăpânire pe cota 19,2 sud est Karanki; ulterior să ocupe această localitate. În sprijin Companiei 53 i se afectează două tunuri de asalt (autotunuri – n.n.) germane”8.

La ora 10.45 artileria germană deschide focul în pregătirea de artilerie a atacului. Plutoanele de tancuri încep mișcarea spre aliniamentul de desfășurare pentru luptă. Curând cele 10 echipaje aud în staţiile de radio, comanda cpt. Cernea: „Ardealul, Ardealul, pe toţi (indicativul companiei) în bătaie, în bătaie, (pentru luptă, pentru luptă – n.n.), recepţie!”. Tancurile se răspândesc în dispozitiv de luptă, încadrând la dreapta și la stânga tancul „200” al comandantului de companie condus de sergentul Dumitru Popa. Odată depășită linia infanteriei germane, tancurile sublocotenentului Vasile Constantinescu și plutonierului Ion D. Ciorâţă – comandanţii Plutoanelor 1 și 2 se năpustesc asupra inamicului. Echipajele au deschis focul din mers cu tot armamentul de bord asupra cuiburilor de mitraliere și tunuri care trăgeau cu intensitate asupra infanteriei germane.

Cpt. Cernea, ordonă sergentului Dumitru Popa să se îndrepte către câteva guri de foc descoperite spre a le distruge prin foc și strivire cu șenila. Tancul său este în frunte, constituind pilda vie de exemplul personal pentru echipajele

companiei. Soldatul Gh. Dudu, încărcător schimbă bandă după bandă cu cartușe la mitraliera din turelă și încarcă tunul cu repeziciune.

Tancul cpt. Cernea depășește cu aproape 50 m aliniamentul celor lalte tancur i , m o m e n t î n c a r e mașina de luptă este lovită în plin, aproape simultan, de două proiectile perforante și imobilizată, iar ofiţerul este grav rănit. Radiotelegrafistul de bord, soldatul Alexandru Ghiulea, transmite: „Ardealul 1, Ardealul 1, Ardealul 1 (indicativul Plutonului 1 – n.n.) aici Ardeal (indicativul companiei – n.n.) domnul căpitan este rănit, nu funcţionează motorul, iar carul este scos din luptă, terminat, recepţie”.

Sublocotentul Vasile Constantinescu transmite prin radio: „Ardealul pentru toţi, ascultaţi comanda la mine, înainte băieţi, recepţie!”. Cu îndârjire maximă, vroind parcă să-și răzbune comandantul, mecanicii conductori ambalează motoarele la maxim, tancurile zdrobesc tot ce întâlnesc în cale prin foc și strivire cu șenila. Infanteriștii sovietici, înfricoșaţi, își părăsesc poziţiile; mulţi cad sub focul mitralierelor executat cu intensitate maximă. Obiectivul atacului companiei de care de luptă de a ajunge cu infanteria germană pe obiectivul zilei nu numai că a fost îndeplinit, dar s-a pătruns în dispozitivul inamic pe o adâncime de 9 km cu 6 mai mult decât prevăzuse ordinul. Între timp, în urma rănilor grave suferite, cpt. Ioan Cernea a încetat din viaţă.

Trupul neînsufleţit al cpt. Cernea a fost ridicat de pe câmpul de luptă de către slt. Vasile Constantinescu și după ce a fost văzut de medici la Spitalul Militar de Campanie nr. 7 din Simferopo a fost depus la biserica Bogdanova. Aici, în ziua de 8 noiembrie, maiorul Victor Popescu și garda de onoare, fiind de faţă și generalul Pantazi, ministrul de Război (venit în inspecţie pe front) asistă la slujba religioasă oficiată de preotul protoereu maior Maniu. „[...] 8 noiembrie 1943. Înhumarea are loc la ora 14 în prezenţa generalului Pantazi, a generalului Hugo Schwab, comandantul Corpului de Munte Român, a reprezentanţilor Armatei 17 germane și a delegaţiilor tuturor unităţilor din Crimeea. Domnul ministru de Război decorează pe eroul căpitan ION CERNEA cu Ordinul «Mihai Viteazul» cl. III-a post mortem (Decret Regal nr. 97 din 17 ianuarie 1944). În numele Armatei Române a vorbit generalul Hugo Schwab. Onorurile sunt date de compania de jandarmi și două plutoane de tanchiști. Mormântul bravului erou este împodobit cu cele 15 coroane aduse de comandanţii de unităţi în semn de recunoștinţă”9.

Generalul Gheorghe Cialik, aici în grad de locotenent-colonel

2 (60) 2013 document54

studii/documente

Cinstirea eroului din partea Armatei Române:

„Ministerul de Război Cabinetul ministrului

ORDIN DE ZI nr. 7/5 decembrie 1943

Pentru curajul și spiritul săi de sacrificiu de care a dat dovadă, ORDON

Citarea pe întreaga armată a căpitanului Ioan Cernea, comandantul Companiei 53 Care de Luptă.

Ministrul de Război,General C. Pantazi”10

Generalul Hugo Schwab, prin Ordinul de Zi nr. 262 din 18 noiembrie 1943, ordonă CITAREA PE CORP DE MUNTE a Companiei 53 Care de Luptă și a comandantului ei11.

La rândul său, generalul Nicolae Scarlat Stoenescu, comandantul Diviziei 1 Blindate române a citat prin Ordinul de Zi nr. 59 pe divizie pe căpitanul Ioan Cernea12.

Comandanţii germani l-au elogiat pe eroul român: „[...] mulţumesc în special Companiei românești 53 care de luptă, al cărei comandant, cpt. Ioan Cernea a căzut eroic în fruntea unităţii sale. Pentru purtarea sa eroică, îmi exprim întreaga recunoștinţă.

Comandantul Armatei 17General de pionieri Janeke”13.

Cuvinte emoţionante exprimă la rândul său, generalul Sixt, comandantul Diviziei 50 Infanterie (mare unitate integrată operativ în cadrul Armatei 17 – n.n.) în finalul scrisorii sale adresate comandantului Companiei 53 „[...] oferă acestui ofiţer și acţiunii sale personale exemplare, recunoștinţa cea mai înaltă și mulţumirea sa. La fel ca mine, gândesc în veneraţia acestui erou căzut, trupele germane de sub comanda mea.

SixtGeneral locotenent,Comandant al Diviziei 50 InfanteriePunct de comandă la 5 noiembrie 1943”14.

Eroul căpitan Ioan Cernea

S-a născut la 21 ianuarie 1903 în comuna Simionești, judeţul Roman. La 25 noiembrie 1923 este absolvent al Școlii de Ofiţeri de Rezervă de la Sibiu, iar la 16 octombrie 1924 avansat la gradul de slt. (r). Trecut în rândul cadrelor active ale armatei la 3 noiembrie 1927. Absolvent al Școlii de Aplicaţie pentru Infanterie de la Sibiu la 11 decembrie 1929. Venit la Regimentul 2 de Luptă la 1 ianuarie 1930.

A căzut în fruntea companiei pe care o comanda, în turela tancului său „200” în lupta de la Karanki (Crimeea), dirijându-l acolo unde pericolul era mai mare, conducându-și prin exemplul personal echipajele în luptă. Tanchiștii săi au intrat în luptă pentru prima oară, erau stăpâniţi de teama de necunoscut. Cpt. Cernea a învins frica subalternilor săi prin situarea lui în fruntea companiei sale. Aici și-a simţit chemarea, dragostea și camaraderia faţă de ostașii săi, cel mai sfânt atribut ostășesc.

Alte acţiuni de luptă

ale tanchiștilor

D i n z i u a de 19 noiembrie 1943, slt. Vasile Constantinescu cu un pluton de tancuri a primit m i s i u n e a „ s ă inducă în eroare”15 inamicul.

Câteva zi le la rând, tancurile „214” al sergentului major Constantin Ionescu (conductor fruntaș Marin Gh. Sișu), „222” al sergentului major Constantin Creţoiu (conductor soldat Gheorghe Velicu) au hărţuit inamicul ziua și pe timp de noapte. Au produs un zgomot cât mai mare de motoare și șenile, la un interval orar diferit, la miezul nopţii, în zorii zilei, dimineaţa, la lăsarea întunericului. Cu motoarele ambalate la maxim, tancurile au efectuat de câteva ori un du-te vino pe o distanţă de câţiva kilometri cu zgomot cât mai mare. Pe timpul nopţii, din când în când erau aprinse și farurile. Cu convingerea că se pregătește un atac, inamicul a dezlănţuit baraje de artilerie la întâmplare; uraganul de foc s-a abătut în ... gol. A doua zi aviaţia germană avea să atace un obiectiv precis determinat în teren; inamicul își descoperise dispozitivul bateriilor de artilerie și sistemul de foc...

Din ordinul generalului Ion Dumitrache, comandantul Diviziei 2 Munte, slt. Vasile Constantinescu cu plutonul său de tancuri timp de trei săptămâni, de la 28 noiembrie 1943, s-a găsit în dispozitivul Diviziei 50 Infanterie germană pentru prezentarea unor exerciţii în teren în scopul antrenării grenadierilor germani ca vânători de tancuri cu folosirea noului armament reactiv, aruncătoarele de grenade antitanc „offenhrohr”. „[...] Acest pluton cu toate că a fost un mic reprezentant al unităţilor de care de luptă românești din Crimeea a adus cu sine numai laude și mulţumiri din partea comandanţilor”16.

Tanchiștii Companiei 56 Care de Luptă cu opt tancuri T.38 (rezerva de foc rapidă a generalului Hugo Schwab – n.n.) comandată de slt. (r) Miroslav Tarnoveţchi, împreună cu subunităţi germane de infanterie și jandarmii cpt. P. Ionescu au sprijinit acţiunile de luptă împotriva partizanilor aflaţi în dispozitiv la cotele 816, 7, 880 și 931. Au participat: tancul comandantului de companie „231”, tancul „233” (comandant plutonier Ion Pietreanu), tancul „325” (comandant sergent Aurel Trană), „323” (comandant sergent major Petre Vintilă” și tancul „332” (comandant fruntaș Vasile Barbu). După o luptă dusă împreună cu grenadierii germani, partizanii au fugit...

25 decembrie 1943. Prima zi de Crăciun. Cinci tancuri sub comanda maiorului Victor Popescu patrulează pe

Generalul Leonard Mociulschi, aici în grad de colonel

studii/documente

document 2013 2 (60) 55

drumurile din păduri în sectorul Batalionului 1 Pionieri de Munte român, asigurând circulaţia împotriva atacurilor partizanilor...

Ultima filă a calendarului anului 1943: maiorul Victor Popescu și tanchiștii Companiei 54 patrulează în sectorul ordonat de generalul Schwab, asigurând împotriva atacurilor partizanilor, transporturilor în folosul unităţilor Corpului de Munte.

Compania 52 Care de Luptă și ofiţerii săi, cpt. Romulus Iliant și slt. (r) Gheorghe Potamian – cu tancurile în dispozitiv de apărare pe litoralul Mării de Azov, între Arabat și Ak Manaj. Pe litoral, ziua de 1 ianuarie 1944 a trecut în liniște. Tanchiștii, aflaţi la posturile de luptă, stăteau de veghe; gândurile lor erau îndreptate spre cei dragi, din ţară...

„La 24 ianuarie 1944 primul lot de 62 tanchiști sunt transportaţi cu autocamioane la aerodromul Karangut. După ce s-a citit numele ostașilor decoraţi de generalul Dumitrache, comandantul Diviziei 2 Munte, lotul se îmbarcă la ora 11 în avioane, care, la 11.30 vor decola spre București”17.

La sfârșitul primăverii anului 1944, întregul detașament de tanchiști s-a înapoiat în ţară, în garnizoana București, cazarma „Sf. Gheorghe” – Malmaison.

Ofiţeri, subofiţeri și trupa din Batalionul Care de Luptă T.38 morţi (până la 20 decembrie 1943): fruntaș Petre Herghelegiu (24 septembrie 1943, Blagovecenscaia); f runtaș Dumitru Drăghici (24 septembrie 1943, Blagovecenscaia); soldat Constantin Ciucă (24 septem-brie 1943, Blagovecenscaia); slt. (r) Dumitru Porumb

Generalul Petre Dumitrescu

(25 septembrie 1943, Blagovecenscaia) ; fruntaș Stan Cojoacă (25 septembrie 1943, Blagovecenscaia) ; căpitan Ioan Cernea (4 noiembrie 1943, Karanki – cota 17,2); sergent Ioan Bernevic (5 noiembrie 1943, Tarkani) ; sergent Va s i l e E f t i m i e (5 noiembrie 1943, Tarkani); caporal Ion Andrei (5 noiembrie 1 9 4 3 , Ta r k a n i ) ; soldat Moldoveanu A l e x a n d r u (5 noiembrie 1943, Tarkani); soldat Anton Vlad (19 noiembrie 1943, tifos exantematic); soldat Pavel Melenciuc (16 decembrie 1943, Karasubazar) și soldat Ilie Mărgineanu (18 decembrie 1943, Bogdanovca)18.

Ofiţerii (activi și de rezervă), subofiţerii, gradaţii și soldaţii Batalionului Care de Luptă T.38 de sub comanda maiorului Victor Popescu, au continuat în 1943 să înscrie noi pagini glorioase în cartea de vitejie a blindatelor românești, deschisă în campaniile din vara anului 1941 pentru eliberarea Basarabiei și iarna anului 1942, la Cotul Donului.

NOTE

THE ROMANIAN TANK MEN IN THE SUPPORT OF THE CAVALRY CORPS AND THE MOUNTAIN CORPS

IN THE DEFENSIVE FIGHTS FROM CRIMEEA (MAY-DECEMBER 1943) – COLONEL (TANK, R.) GEORGE GHEORGHIU

Abstract: Instructed at the Romanian-German Anti-Tank Instruction Center from Karasubazar (Crimeea) the tank men from Battalion T38 Fight Cars proved their professionalism and courage in Caucasus and Crimeea as part of the Romanian Army 3. Because they experienced new fi ght procedures, they obtained victories that were mentioned in orders of the day by high Romanian and German military offi cials.

Keywords: Battalion T38 Fight Cars, captain Ioan Cernea, Crimeea, 1943, Division 1 Armoured

1 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond 1157, dosar nr. crt. 1 (Jurnalul de operaţii al Batalionului Care de Luptă T.38 de la 20 octombrie 1943-10 ianuarie 1944) f. 222 (Extras din Ordinul de Zi nr. 127 din 07.11.1943 al Regimentului 2 Care de Luptă).2 Robert Jackson, Tanks and armored fi ghting vehicles, PaRragon, 2007, p. 80. Tanc uşor, de fabricaţie cehoslovacă, model „Skoda T.38” greutate 9,25 tone, înarmat cu un tun cal. 37 mm şi două mitraliere cal. 7,92 mm, cu un blindaj slab de protecţie a echipajului compus din 4 oameni: comandant de tanc, ochitor trăgător, încărcător şi mecanic conductor tanc.3 Cantitatea de muniţie exprimată în număr de lovituri pentru tun şi cartuşe de mitralieră folosită ca „unitate de măsură pentru aprovizionarea şi consumul de muniţie. Tancul T.38 dispunea de 90 de proiectile explozive şi perforante pentru tun şi 2.400“ cartuşe pentru mitraliere.4 A.M.R., Fond 1157, dosar nr. crt. 1, ff. 1-3, 6.5 Ibidem.6 Liman-lac rezervat prin bararea cu aluviuni a unui râu; ţărm, mal al unei ape mari.

7 A.M.R., Fond 1157, dosar nr. crt. 1, ff. 83, 162, 200, 207, 218, 219, 221, 220.8 Ibidem.9 Ibidem.10 Ibidem.11 Ibidem.12 Ibidem.13 Ibidem.14 Ibidem.15 Fapt autentic despre ceea ce, după război, regulamentele de luptă ale subunităţilor de tancuri considerau acest mod de acţiune ca „acţiune normală”. Procedeu de luptă prin care se urmărea inducerea în eroare a inamicului asupra forţelor blindate de care se dispunea într-un anumit sector, precum şi asupra dislocărilor de trupe.16 A.M.R., Fond 1157, dosar nr. crt. 1, ff. 391-392. 17 Ibidem.18 Idem, Fond Regimentul 2 Care de Luptă, dosar 200, f. 60.

2 (60) 2013 document56

studii/documente

Acţiunile de luptă ale Artileriei Antiaeriene române în cadrul operaţiilor militare desfășurate în Ungaria

(octombrie-decembrie 1944)

După data de 8 octombrie 1944, concomitent cu luptele desfășurate de forţele principale ale Frontului 2

Ucrainean pentru eliberarea Debreţinului, la care au participat Corpul de Cavalerie Român, Divizia 3 Munte și Divizia „Tudor Vladimirescu”, trupele Armatei 1 române, după eliberarea orașelor Beiuș, Salonta, Oradea (Aradul a fost eliberat de trupele sovietice), aflându-se la aripa stângă, au înaintat pe direcţia generală Oroszhaza – Szolnok, apropiindu-se prin marșuri forţate de Tisa mijlocie. În compunerea Armatei 1 române au acţionat Corpul 4 Armată cu Diviziile 2 și 4 Infanterie pe direcţia Szarvaș – sud Szolnok și Corpul 7 Armată cu Diviziile 19 Infanterie și 9 Cavalerie pe direcţia Szenteș – Mindszent2.

La 13 octombrie, trupele Corpului 7 Armată au trecut Tisa, realizând capete de pod la vest Czongrad și Mindszent, iar Corpul 4 Armată a trecut numai cu Divizia 4 Infanterie în capul de pod la vest Tisa, în raionul sud Szolnok.

Ca urmare, Divizionul 9 Artilerie Antiaeriană, având postul de comandă și Bateria 107 „Rhm” la Oroszhaza a „împins” în faţă, la Corpul 7 Armată (Diviziile 19 Infanterie și 9 Cavalerie), Bateriile 109 „Rhm” și 9 „Vickers” pentru apărarea antiaeriană a trupelor pe timpul forţării Tisei și în capetele de pod, iar la Corpul 4 Armată, Bateriile 44 „Vickers” și 105 „Rhm” în raionul Rackozifalva în fâșia Diviziei 4 Infanterie (colonel Chirnoagă).

După un marș de peste 130 km în cadrul coloanelor Corpului 7 Armată, pe timpul căruia bateriile Divizionului 9 Artilerie Antiaeriană au fost în măsură să respingă eventualele atacuri ale aviaţiei inamice, Bateria 9 „Vickers” (căpitan Petre Chicomban) și Bateria 109 „Rhm” (locotenent Ioan Ștefan) au ocupat în toiul nopţii mai mult dibuind pe întuneric sau chiar la lumina rachetelor ce spintecau noaptea, poziţii chiar pe malul Tisei, la câteva sute de metri de inamic, în timp ce regimentele de infanterie efectuau trecerea pentru realizarea capului de pod.

În zilele de 13-14 octombrie, cele două baterii au respins cu succes atacurile inamicului aerian executate cu formaţii de avioane de tipul „Iu-88” și „FW-190”. În aceste lupte, s-au remarcat prin conducerea eficace a focului antiaerian sublocotenenţii Gheorghe Todirică, Florin Vânătorescu și Vasile Bărboi din Bateria 109, precum și sublocotenenţii Aurel Lăbău și Ioan Sălceanu din Bateria 9, care între 15 și 19 octombrie, numai la Mindszent, în capul de pod, au respins circa 8 atacuri aeriene efectuate cu peste 37 avioane, încadrând cu precizie ţintele, doborându-le sau împiedicându-le să bombardeze obiectivele. Misiunile bateriilor din acest divizion, amplasate

numai în dispozitivul marilor unităţi din linia întâi au continuat, apoi, în zona Szenteș, Sarvas și Kun – Zst – Marton până către 25 octombrie.

Bateriile 44 „Vickers” și 105 „Rhm” au fost puse la dispoziţia Corpului 4 Armată la Oroshaza, apoi la sud-est de Szolnok, în sectorul Diviziei 4 Infanterie.

În dimineaţa zilei de 10 octombrie, aproximativ două divizii blindate au executat un contraatac în fâșia Diviziei 4 române, care a fost aproape în întregime distrusă, prin lupte grele, inegale. În cadrul acestei acţiuni executate în mare forţă a luptat contra tancurilor germane și Bateria 44 (comandant locotenent Mircea Vasiliu) pe șoseaua Rakozifalva, fiind dispusă pe două poziţii a câte două piese (secţia condusă de sublocotenentul Gh. Cârdei și secţia comandată de sublocotenentul Nicolae Vrânceanu). Prin lupte deosebit de grele, duse cu un inamic superior numericește, secţia sublocotenentului Vrânceanu a distrus, prin trageri terestre, patru tancuri grele de tip „Tigru”, dar în încleștarea luptei, ofiţerul a fost rănit mortal împreună cu alţi doi tunari. Ofiţerul a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Coroana României” clasa a V-a cu spade. Tot cu această ocazie, s-au distins și sublocotenenţii Gheorghe Cârdei și Opran Nicolae, prin curajul și abnegaţia dovedite în lupta inegală cu tancurile inamicului. A fost o acţiune eroică, soldată cu jertfa supremă a ofiţerului amintit (șef de promoţie al Școlii Militare de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană), prin care s-a dat posibilitatea Regimentului 1 Artilerie Grea să se replieze. Bateriile 44 și 105, aflate pe direcţia loviturii principale a inamicului, au suferit pierderi grele, fiind ulterior înlocuite cu Bateriile 25 „Vickers” (comandant, căpitanul M. Palaghian) și 107 „Rhm” (comandant, locotenent Laurian Trașcă).

În continuare, bateriile Divizionului 9 Artilerie Antiaeriană Independent au realizat apărarea antiaeriană a aerodromurilor aviaţiei din sprijinul Armatei 1, precum și a postului de comandă al armatei, divizionul acţionând pe direcţia (și în zonele) Abony, Cegled, Kocser.

Armata 4 română, având în compunere Corpurile 2 și 6 Armată cu Diviziile 3, 6, 9, 11, 18, 21 Infanterie, 1 și 8 Cavalerie, după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc la Cărei, a dezvoltat ofensiva în nord-estul Ungariei, ieșind pe râul Tisa și apoi în lungul râului Hernad, pe direcţia Tisza – Iok, Gibard, Hidasnemeti.

Apărarea antiaeriană a marilor unităţi din eșalonul întâi s-a realizat de către Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană succesiv, în zonele Mateszalka, Tiszalok, Nyregyhaza, Bodrog, Gibart, Tokaj.

La Tiszalok, s-a evidenţiat Bateria 3 „Vickers”, comandată de locotenentul Vintilă Mateescu, având ca ofiţeri subalterni pe sublocotenenţii Ilie Tudor și Ion Stoian, care au asigurat

ARTILERIA ANTIAERIANĂ ROMÂNĂ PE TIMPUL ACŢIUNILOR MILITARE DESFĂŞURATE

PE TERITORIUL UNGARIEI ŞI CEHOSLOVACIEI(OCTOMBRIE 1944 – IANUARIE 1945)

General-maior (r) prof. univ. Dr. Visarion NEAGOE1

studii/documente

document 2013 2 (60) 57

protecţia trupelor în capul de pod, podul de vase construit peste Tisa și trecerea trupelor peste pod; tot în această zonă a acţionat și Bateria 126 „Rhm”, comandată de căpitanul Alexandru Ignat (după ce căpitanul Gheorghe Șerbănescu, vechiul comandant de baterie, a fost rănit și evacuat la Nyreghyhaza).

La luptele de la Tiszalok, a acţionat Bateria 131 „Rhm” (căpitan Virgil Hristache) asupra aviaţiei de asalt (în majoritate de tipul „Henschell”), pentru apărarea artileriei grele în poziţie de tragere la Taktaharkany și Bodrogkeresztur, precum și în misiune anticar pe linia Taktaizoda, Szerenca și apoi la Abaujszanto.

În zona Corpului 7 Armată, care a luptat pe direcţia Cegled, Tapiobicske, Tapio Suly, Isaszeg, Budapesta au acţionat și Bateriile 203 Mitraliere (căpitan Teodor Turculeţ), Bateria 151 „Oerlikon” (sublocotenent Ștefan Marinescu) și Bateria 177 „Bofors” (căpitan George Vensson).

În aceeași perioadă (până la 15 ianuarie 1945), Brigăzile 1 și 2 Artilerie Antiaeriană au continuat să apere prin foc nodurile de comunicaţii și aerodromurile din zona armatelor de operaţii, precum și a unor obiective industriale din vestul României, î m p i e d i c â n d aviaţia inamică să le atace.

D a t o r i t ă d e z v o l t ă r i i ofensivei trupelor s o v i e t i c e ș i r o m â n e s p r e vest, în direcţia B u d a p e s t a , trebuiau apărate trecer i le peste r â u l T i s a , aerodromurile Armatei 5 Aeriene sovietice și ale Corpului 1 Aerian român, precum și nodurile de comunicaţii, gările etc. Ca urmare, spre sfârșitul lunii decembrie 1944, pentru a satisface nevoile de protecţie respective, Statul Major al Aerului a dislocat în zona Szolnok – Kecskemet, Brigada 1 Artilerie Antiaeriană cu două regimente.

În lunile noiembrie-decembrie 1944, deși atacurile aeriene ale inamicului au slăbit în intensitate, totuși, ele s-au menţinut asupra trupelor din linia întâi, dar și asupra unor obiective din adâncime, cum au fost localităţile Arad, Săcălaz, Csegled și Szolnok, unde au acţionat formaţii de până la 10 avioane.

Un element deosebit de important pentru această perioadă a intervenit din punct de vedere organizatoric: s-a resimţit tot mai mult nevoia conducerii unitare și a coordonării acţiunilor brigăzilor de artilerie antiaeriană, precum și a celorlalte unităţi independente. Ca urmare, prin Ordinul nr. 774 din 28 decembrie 1944 al Statului Major al Aerului a luat fiinţă Divizia 1 Artilerie Antiaeriană sub comanda colonelului Horia Roman, având ca șef de stat major pe locotenent-colonelul Grigore Milculescu.

Din comanda diviziei au mai făcut parte căpitanul Radu Rădulescu la Organizare-Mobilizare (Biroul 1), maiorul

Grigore Georgescu la Operaţii (Biroul 3), căpitanul Mircea Antoniu la Informaţii (Biroul 2), colonelul intendent Nicolae Gherghel, căpitanul Lucian Dumitrescu (șeful Serviciului Auto), maiorul Traian Mutașcu (Biroul 4), sublocotenentul C. Suliţeanu (ajutor Biroul 1 și comandant pluton specialiști și pază stat major), locotenentul Petre Ţăţulescu, comandantul companiei comandă și alţii.

Structura organizatorică a Diviziei 1 Artilerie Antiaeriană era următoarea: Brigăzile 1 și 2 Artilerie Antiaeriană și Regimentul 8 Artilerie Antiaeriană în subordine operativă, tehnică și administrativă, iar Regimentul 6 Artilerie Antiaeriană (de la Corpul 1 Aerian Român) și Divizioanele 9 și 12 Artilerie Antiaeriană de la Armatele 1 și 4 române în subordine și control din punct de vedere tehnic și al instrucţiei, reaprovizionare cu muniţii și piese de schimb.

Divizia apăra cu Brigada 1 (Regimentele 4 și 10) aerodromurile folosite de aviaţia sovietică în Ungaria și trecerile peste râul Tisa de la Szolnok (Regimentul 4 Artilerie Antiaeriană);

c u R e g i m e n t u l 6 Artilerie Antiaeriană independent – aero-dromurile Corpului 1 Aerian Român, iar cu Divizioanele 9 și 12 trupele din cadrul marilor unităţi aflate în eșalonul întâi al Armatelor 1 și 4 române.

Brigada 2 Arti-l e r i e A n t i a e r i a n ă (Regimentele 2 și 5) e x e c u t a a p ă r a r e a antiaeriană a regiunii industriale din Banat (Timișoara, Arad, Reșiţa, Simeria).Activităţile în statul major al Diviziei 1

Artilerie Antiaeriană au fost îndeplinite de ofiţeri cu înaltă pregătire profesională, precum maiorii Grigore Georgescu, Radu Rădulescu și Traian Muţașcu, sublocotenenţii C. Suliţeanu, C. Drăghici și Iulian Deculescu.

În afara forţelor arătate mai sus, pe teritoriul ţării obiectivele erau apărate de Brigada 3 Artilerie Antiaeriană (cu 3 regimente și subgruparea Cernavodă) și de Brigada 4 Artilerie Antiaeriană (cu un regiment și subgruparea Brașov – Făgăraș).

Înfiinţarea și constituirea, în perioada 1-10 ianuarie 1945, a comandamentului Diviziei 1 Artilerie Antiaeriană, în scopul coordonării, îndrumării și controlului din punct de vedere operativ și tehnic a tuturor unităţilor de artilerie antiaeriană mobile puse la dispoziţia armatelor de operaţiuni și a Corpului Aerian, s-a dovedit a fi o măsură deosebit de eficientă și necesară. A fost prima divizie de artilerie antiaeriană înfiinţată în România, ceea ce denotă importanţa și amploarea dezvoltării Artileriei Antiaeriene române. Comandamentul diviziei a asigurat, totodată, o mai bună legătură cu Armatele 1 și 4 române, Corpul Aerian român și Comandamentul Artileriei Antiaeriene al Frontului 2 Ucrainean, coordonând inclusiv acţiunile unităţilor române cu cele sovietice și cu aviaţia de vânătoare, acolo unde era cazul.

Servanţii unei subunităţi de artilerie antiaeriană în poziţie(Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“)

2 (60) 2013 document58

studii/documente

De asemenea, ea asigura asistenţa tehnică necesară, îngrijindu-se de aprovizionarea cu muniţii, carburanţi, piese de schimb și subzistente. Dislocarea posturilor de comandă ale Artileriei Antiaeriene române din zona operativă era următoarea: Brigada 1 Artilerie Antiaeriană avea postul de comandă la Szolnok; Brigada 2 Artilerie Antiaeriană cu postul de comandă la Arad; Regimentul 8 Artilerie Antiaeriană avea postul de comandă la Cluj; Regimentul 6 Artilerie Antiaeriană Mobil cu postul de comandă la Mișcoltz, la dispoziţia Corpului 1 Aerian român; Divizionul 9 Artilerie Antiaeriană Mobil, la dispoziţia Armatei 1 cu postul de comandă la Czegled; Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană Mobil, la dispoziţia Armatei 4, cu postul de comandă la Tisza-Lok și Cartierul general al Diviziei 1 Artilerie Antiaeriană la Arad.

Merită a fi menţionaţi comandanţi i de br igăzi ș i regimente, personalităţi care au rămas în istoria armei: la Brigada 1 – colonel Marcel Chirculescu; la Brigada 2 – colonel Constantin Bărbieri; la Regimentul 4 – colonel Dumitru Pascal; la Regimentul 10 – colonel Petre Tarnovski; la Regimentul 2 – locotenent-colonel Gheorghe Răţescu; la Regimentul 5 – colonel Ioan Ionescu; la Regimentul 8 – colonel D. Grumăzescu.

În ceea ce privește înzestrarea, Divizia 1 Artilerie Antiaeriană dispunea, în total, de 28 tunuri 88 mm, 8 tunuri 76,2 mm, 36 tunuri 75 mm, 9 tunuri 40 mm, 138 tunuri 37 mm, 89 tunuri 20 mm, 36 mitraliere 13,2 mm și 24 proiectoare de 150 cm.

Divizia 1 Artilerie Antiaeriană era subordonată Armatei 5 Aeriene sovietice și de la bun început s-a cerut aducerea postului de comandă la Hort, lângă Hatvan în apropierea Comandamentului sovietic.

În concluzie, Divizia 1 Artilerie Antiaeriană avea ca principale misiuni de îndeplinit: apărarea antiaeriană a obiectivelor din partea de nord-vest a Ardealului și a depozitelor și nodurilor de cale ferată, a trupelor Armatelor 1 și 4 române; controlul, îndrumarea și supravegherea din punct de vedere tehnic și al instrucţiei a tuturor unităţilor de artilerie antiaeriană subordonate operativ Armatelor 1, 4 și Corpului 1 Aerian român; cooperarea unităţilor române de artilerie antiaeriană cu cele sovietice și aviaţia de vânătoare.

Prin „Ordinul nr. 75 din 19 februarie 1945 al Diviziei 1 Artilerie Antiaeriană, Brigada 1 Artilerie Antiaeriană a realizat un alt dispozitiv de luptă pentru a apăra aerodromurile astfel: cu Regimentul 4 Artilerie Antiaeriană: Divizionul 11 – Rakozi și Divizionul 22 – nord Kartal, Toalmaș; cu Regimentul 10 Artilerie Antiaeriană: Divizionul 30 la Keskemet și Divizionul 46 la Vacsas – Czinkota. La rândul ei Brigada 2 Artilerie Antiaeriană cu Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană: Divizioanele 16 și 24 Artilerie Antiaeriană aerodromurile Horpacs; Regimentul 5 Artilerie Antiaeriană în vechiul dispozitiv (Timișoara), postul de comandă al Diviziei 1 Artilerie Antiaeriană mutându-se la

Hort; postul de comandă al Brigăzii 1 Artilerie Antiaeriană la Czegled, postul de comandă al Regimentului 10 Artilerie Antiaeriană la Vacsas; postul de comandă al Regimentului 2 Artilerie Antiaeriană la Horpacs; postul de comandă al Brigăzii 2 Artilerie Antiaeriană la Arad.

Prin Ordinul de Zi nr. 193 din 23 martie 1945, semnat de generalul Gh. Marinescu, comandantul Artileriei Antiaeriene, se omologa o victorie aeriană (un avion german doborât de Bateria 134 „Rhm” din Regimentul 5 Artilerie Antiaeriene, la data de 28 noiembrie 1944, în regiunea Timișoara): „Secţiile au dreptul la inelul distinctiv”.

În perioada noiembrie-decembrie 1944, au avut loc câteva evenimente, cu influenţă deosebită asupra Apărării Antiaeriene în general și Artileriei Antiaeriene, în special. Astfel, conform Ordinului Statului Major al Aerului nr. 740 din 31 decembrie 1944 și dispoziţiilor Comisiei Aliate de Control, pe data de 15 decembrie 1944, au fost desfiinţate unităţile: Comandamentul Centrului Sensibil București, Bazele Regimentelor 6 și 10 Artilerie Antiaeriene; Bateriile 44 și 105 care au pierdut materialul la Szolnok; Bateriile 401, 402, 403, 404 „Bofors”, care, având material de captură, a trebuit cedat Armatei Sovietice. De asemenea, au mai fost desfiinţate pentru a nu depăși efectivul fixat de Comisia Aliată de Control, Bateriile 62 „Skoda”, 71, 72, 82 Semifix și Bateria 253 Proiectoare.

Totodată, începând cu data de 19 noiembrie 1944, Regimentul 7 Artilerie Antiaeriană a fost mutat în dispozitiv de luptă la București, ieșind din apărarea antiaeriană a Ploieștiului, care a fost preluată de unităţi sovietice. În urma acestor reorganizări, de la 7 decembrie 1944, Brigada 4 Artilerie Antiaeriană avea în subordine numai Regimentul 9 Artilerie Antiaeriană cu unităţile amplasate la Câmpina, Ţintea și Băicoi, precum și subgruparea antiaeriană Brașov (Divizionul 5 Artilerie Antiaeriană).

Brigada 1 Artilerie Antiaeriană a fost deplasată la data de 7 decembrie 1944, de la Sibiu la Szolnok în subordinea Armatei 5 Aeriană sovietică, având în compunere Regimentul 4 Artilerie Antiaeriană cu Divizioanele 11 și 22 Artilerie Antiaeriană și Regimentul 15 Artilerie Antiaeriană cu Divizioanele 30 și 46 Artilerie Antiaeriană.

În cursul lunii decembrie, numeroase baterii și divizioane de artilerie antiaeriană au fost scoase din ţară și trimise „pe front”, cum au fost: Regimentul 4 Artilerie Antiaeriană și Divizionul 11 Artilerie Antiaeriană din Brașov la Szolnok; comanda Divizionului 46 Artilerie Antiaeriană din Caransebeș la Szolnok; Bateria 406 de 76,2 mm, din București la Szolnok; Bateria 177 a plecat la 21 decembrie de la Filiași la Szolnok; Bateriile 181 și 206 „Rhm” de la Câmpina la Szolnok.

Comandamentul Artileriei Antiaeriene sovietic din România (generalul Iancovski) a stabilit și zonele interzise zborului avioanelor proprii: la Constanţa, pe o rază de 20 km, la Cernavodă pe o rază de 15 km, la Ploiești pe un perimetru determinat. Modificări structurale s-au efectuat și în dispozitivul apărării antiaeriene a Capitalei.

1939. Tun antiaerian „Rheinmetal“ cal. 37 mm (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“)

studii/documente

document 2013 2 (60) 59

La 16 ianuarie 1945, comanda Regimentului 7 Artilerie Antiaeriană și comenzile Divizioanelor 25 și 29 Artilerie Antiaeriană au ieșit din dispozitivul Capitalei pentru a se instala la Turnu Severin. În dispozitivul Capitalei au rămas: Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană (sector sud) cu postul de comandă în Parcul Carol, având în subordine Divizionul 4 Artilerie Antiaeriană, Divizionul 7 Artilerie Antiaeriană cu postul de comandă la Progresu și Divizionul 13 Artilerie Antiaeriană, Regimentul 3 Artilerie Antiaeriană (sector nord-est) cu postul de comandă la Mioriţa, având în subordine Divizionul 1 Artilerie Antiaeriană, Divizionul 27 Artilerie Antiaeriană, Divizionul 6 Artilerie Antiaeriană. În sectorul nord-vest: Divizionul 33 Artilerie Antiaeriană și Divizionul 37 Artilerie Antiaeriană. Comandamentul Brigăzii 3 Artilerie Antiaeriană și-a instalat postul de comandă în Parcul Carol.

La 31 decembrie 1944, conform Ordinului Comandamentului Artileriei Antiaeriene din 24 decembrie 1944, Regimentul 15 Artilerie Antiaeriană a luat denumirea de Regimentul 10 Artilerie Antiaeriană.

Este de reţinut Ordinul Brigăzii 1 Artilerie Antiaeriană din 9 ianuarie 1945 prin care se atrăgea atenţia asupra deschiderii focului la timp, deoarece pentru „comandamentele aliate” ar putea să însemne lipsă de vigilenţă „cu consecinţe regretabile, ce nu s-ar mai putea îndrepta”; de asemenea, „dacă s-ar trage pe avioane amice”. În locurile unde există artilerie antiaeriană sovietică, deschiderea focului se va face imediat după începerea focului de către unităţile antiaeriene sovietice!

La 7 februarie 1945, postul de comandă al Diviziei 1 Artilerie Antiaeriană s-a instalat la Hort (la 10 km nord-vest de Hatvan) și apoi la Esztergom.

Remarcabile au fost în această perioadă acţiunile de luptă ale bateriilor de artilerie antiaeriană din compunerea Regimentului 6 Artilerie Antiaeriană, comandat de colonelul Dumitru Limburg. Ele au apărat cu strășnicie aerodromurile Corpului Aerian român, lucru remarcat chiar de Ministerul de Război.

Astfel, în Ordinul de Zi nr. 9 din 9 februarie 1945, dat de ministrul de Război, generalul de corp de armată Ioan Negulescu, se arăta: „Corpul Aerian, pus sub comanda generalului aviator Ionescu Emanoil, s-a distins în mod deosebit, atât în luptele pentru eliberarea Ardealului, cât și la vest de Tisa... Activitatea Corpului Aerian a fost recunoscută prin cuvinte de mulţumiri și laudă de către comandantul armatei sovietice, în urma luptelor de la 20-22 octombrie la vest de Tisa... Pentru strălucitele fapte de arme, pentru dispreţul de moarte și zburătorilor, tunarilor și geniștilor, precum și pentru priceperea și devotamentul comandanţilor, toate unităţile care formează Corpul Aerian de sub comanda generalului aviator Emanoil Ionescu se citează prin ordin de zi pe armată”.

Acţiunile de luptă ale Artileriei Antiaeriene române în cadrul operaţiilor militare desfășurate în Cehoslovacia

(18 decembrie 1944-9 mai 1945)

Acţiunile de luptă întreprinse de trupele române pe teritoriul cehoslovac au cuprins mai multe etape, legate de operaţiile în care au fost angajate marile unităţi de la aripa dreaptă a Frontului 2 Ucrainean; ele s-au desfășurat începând cu 18 decembrie 1944 și au durat până la terminarea războiului – 9 mai 1945.

La aceste operaţii, Armata Română a participat cu cele două armate (1 și 4), fiecare având în compunere câte două corpuri de armată, însumând 16 divizii de infanterie și cavalerie, cu Corpul Aerian român, Divizia 1 Artilerie Antiaeriană, precum și cu alte unităţi și formaţiuni.

Ca și în operaţiile din România și Ungaria, în acţiunile întreprinse pe teritoriul cehoslovac, trupele române au dovedit înalte calităţi de luptă și morale, iar Artileria Antiaeriană a fost în mod deosebit apreciată pentru contribuţia sa la respingerea atacurilor aviaţiei germane, dar și la succesul luptelor terestre.

În desfășurarea operaţiilor militare de eliberare a Cehoslovaciei de sub ocupaţia fascistă, se disting trei etape. Într-o primă etapă, care a durat până către 12 ianuarie 1945, acţiunile de luptă s-au purtat în zona frontierei ungaro-cehoslovace în cadrul „Operaţiei Budapesta”. Între 12 ianuarie și 25 martie 1945, s-a desfășurat etapa a doua, cuprinzând marea ofensivă de iarnă, iar în ultima etapă acţiunile trupelor noastre s-au înscris în operaţiile Viena și Praga.

După ducerea cu succes a operaţiilor ofensive de către Armata 4 română cu Corpurile 2 și 6 Armată la Sena-Turna, în zona frontierei dintre Ungaria și Cehoslovacia, Armata 4 s-a angajat, în cooperare cu Armata 40 sovietică, în operaţia Roznava, peste Munţii Metalici spre Brezno. În urma loviturilor primite, forţele inamice s-au retras în Munţii Tatra.

Ulterior, Armata 4 română, dezvoltând ofensiva în direcţia Banska – Bistriţa, Zvolen, iar Armata 1 română, nimicind gruparea germano-ungară din Munţii Iavorina, ambele armate au ieșit în Valea Hronului, realizând la sfârșitul lunii februarie 1945 capete de pod la vest de râu.

În continuare, Armata 4 română în cooperare cu Armata 40 sovietică, acţionând pe direcţia sud Zilina peste pantele de sud Fatra Mare, Fatra Mică, a forţat râul Vag și a escaladat Munţii Carpaţii Albi, pe direcţia Kromeriz. Armata 1 română, în cooperare cu Armata 53 sovietică, a traversat prin luptă Munţii Nitra pe direcţia Piestiany, Hodonin apoi, în lungul Moravei spre nord pe direcţia vest Kromeriz, în final, ambele armate înaintând spre vest.

Totodată, Armata Română a participat la „Operaţia Viena” cu Regimentul 2 Care de Luptă și formaţiuni de căi ferate. Ziua de 9 mai 1945 – ziua victoriei împotriva Germaniei hitleriste – a găsit trupele române la 80 km sud-est Praga, în raionul Humpolec, Nove – Mesto.

În perioada luptelor din Cehoslovacia, acţiunile inamicului aerian s-au concentrat, îndeosebi, asupra trupelor pe comunicaţii, la pasuri, puncte obligate de trecere, asupra unor noduri de comunicaţii și aerodromuri ale Corpului Aerian român și ale Armatei 5 Aeriene sovietice.

Divizia 1 Artilerie Antiaeriană a executat, în continuare, cu Brigada 1 Artilerie Antiaeriană compusă din 3 regimente, apărarea antiaeriană a aerodromurilor și bazelor Armatei 5 Aeriene sovietice, dislocată pe teritoriul Cehoslovaciei și Ungariei, iar cu Regimentul 6 Artilerie Antiaeriană a aerodromurilor Corpului Aerian român de la Piestiany și Miscolz. Dată fiind capacitatea sa combativă, numărul tot mai sporit de baterii antiaeriene, Divizia 1 Artilerie Antiaeriană și-a îndeplinit cu succes misiunea.

Regimentul 8 Artilerie Antiaeriană, sosit pe front de la Cluj, mai târziu, la jumătatea lunii martie, a apărat baza Armatei 4, iniţial, în raionul Rimavka – Sobota – Feledinoe și , ulterior, în zona Nove Mesto – Trencin.

2 (60) 2013 document60

studii/documente

Divizioanele 9 și 12 Artilerie Antiaeriană Mobile au urmat îndeaproape marile unităţi, acoperind dispozitivele de luptă, terenurile de lucru și de bază ale aviaţiei Armatelor 3 și 4 române, precum și bazele acestora.

Subunităţile de artilerie antiaeriană au fost puse în situaţia de a lupta pe timp de iarnă, într-o regiune exclusiv muntoasă, cu pante abrupte, cu strat mare de zăpadă, ceea ce a creat mari greutăţi atât în desfășurarea marșurilor, dar, mai ales, în găsirea unor poziţii de tragere corespunzătoare din punct de vedere tactic. Ca urmare, de multe ori, dispozitivul se prezenta liniar, cu bateriile și secţiile în lungul comunicaţiilor; materialul de artilerie antiaeriană (tunurile, aparatele centrale), ca și materialul auto de tracţiune, au fost supuse permanent unor încercări deosebite.

Remarcabil s-a comportat Divizionul 9 Artilerie Antiaeriană (de la Armata 1) ai cărui ofiţeri și ostași și-au dovedit pregătirea ca tunari în apărarea antiaeriană a aerodromului sovietic și român din Piestiany. Asupra acestui obiectiv, aviaţia germană a executat atacuri repetate, bateriile antiaeriene reușind prin foc intens, concentrat și , mai ales, deschis la momentul oportun să respingă cu succes aceste atacuri. Bateria 9 „Vickers” a reușit la 19 aprilie să doboare, lângă localitatea Uhersky, un avion inamic, victorie omologată de Corpul Aerian român.

În Ordinul de Zi nr. 18 din 17 mai 1945 al Armatei 1, semnat de comandantul armatei, generalul V. Atanasiu, se arăta: „În această frumoasă victorie aeriană, obţinută de Bateria 9 Artilerie Antiaeriană, s-au distins: locotenentul Sălceanu Ion, comandantul bateriei; sublocotenentul Lăbău Aurel, comandantul grupului de comandă; sergentul Agavriloaie D., caporalul Ababei Nicolae (și încă alţi 15 ostași și gradaţi nominalizaţi). Ordon citarea prin ordin de zi pe Armata 1 a bravilor luptători menţionaţi mai sus din Bateria 9 Artilerie Antiaeriană, din Divizionul 9 Artilerie Antiaeriană de pe lângă Armata 1”. Dat la Cartierul Armatei 1, în Cehoslovacia, la 17 mai 1945.

Divizionul 9 Artilerie Antiaeriană a acţionat în acesta perioadă, succesiv în zonele Modrykamen, Krupina, Stepultov, N Tekov, Kulmina – Kalna, Piestany – Bmo.

Și Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană, din compunerea Armatei 4 s-a remarcat prin fapte de arme de excepţie, având o contribuţie deosebită la succesul luptelor terestre de pe teritoriul Cehoslovaciei, acţionând succesiv în zonele Jablonov – Roznava – Tisovec; Viglas – Ocova – Lieskovec; Zvolen – Solkova.

Începând cu luna aprilie 1945, Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană a fost pus la dispoziţia Corpului 2 Armată român cu misiunea de a însoţi infanteria în luptă. După ce a fost forţat râul Hron, aproape fiecare dintre diviziile acestui corp de armată a folosit pentru sprijinul infanteriei, pentru nimicirea cuiburilor de rezistenţă inamice, baterii, plutoane sau chiar piese izolate de artilerie antiaeriană amplasate de multe ori și în dispozitivul infanteriei, la doar câteva sute de metri înapoia primei linii.

Cu Corpul 2 Armată, divizionul a luptat în zonele Munţii Fatra Mare – Fatra Mică, Carpaţii Albi și la vest de râul Morave. În luptele grele de la Kremnica, Sklene, Strani, Zlin și în alte zone, ofiţerii, subofiţerii și ostașii din acest divizion s-au remarcat prin precizia executării tragerilor directe, prin curajul și măiestria dovedite în alegerea și ocuparea poziţiilor de tragere cât mai aproape de inamic și prin fapte de vitejie. Pentru contribuţia deosebită în luptă, Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană și subunităţile sale au fost citate, în această perioadă, de nouă ori în ordinul de zi al comandantului Armatei 4, al Corpului 2 Armată și diviziilor din compunerea acestuia din urmă.

Acţiunile terestre ale Divizionului 12 Artilerie Antiaeriană au continuat și în luna mai, fiind afectat Corpului 2 Armată cu misiunea anticar și de însoţire a infanteriei în luptă. La începutul lunii mai, Bateria 131 „Rhm” a susţinut atacul Diviziei 21 Infanterie pentru ocuparea localităţii Socika, iar Bateria 3 „Vickers” a sprijinit trupele de infanterie și cavalerie prin trageri directe în zona Doubravi, concomitent cu focul asupra cuiburilor de arme automate inamice de la Zlin al Bateriei 126 „Rhm”. Bateria 113 „Rhm” a sprijinit atacul Regimentului 15 Dorobanţi la nord de Zlin, Bateria 131 „Rhm” a sprijinit acţiunile Regimentului 1 Vânători în zona Napdela.

Prin ordinul comandantului Corpului 2 Armată, comandantul Divizionului 12 Artilerie Antiaeriană a fost numit comandant al apărării orașului Zlin, având ca întărire un batalion de pionieri și un pluton de tancuri.

În noaptea de 5 spre 6 mai 1945, orele 2 noaptea, inamicul a atacat puternic pentru a cuceri orașul Zlin. Comandantul Divizionului 12 Artilerie Antiaeriană (locotenentul-colonel Aranaciu) a condus focul eficace al Bateriilor 113 și 126 „Rhm” și 3 „Vickers”, reușind prin dârzenia tunarilor antiaerieni și buna organizare a dispozitivului terestru să oprească și apoi să respingă inamicul.

Acţiunile de luptă ale acestui divizion, au continuat și în zilele de 7 și 8 mai, Bateriile 113 și 131 „Rhm” fiind afectate Diviziilor 3, 9 și 21 Infanterie în zona Nenciţe, pentru curăţirea înălţimilor de la nord-vest de Gratciani, în sprijinul Regimentului 1 Vânători și Regimentului 24 Infanterie; aceleași baterii au efectuat un puternic sprijin de foc în folosul Regimentelor 39 și 40 Infanterie.

Începând cu 9 mai, ziua capitulării Germaniei, Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană, potrivit ordinului comandantului Corpului 2 Armată, a întărit, cu câte o secţie de tunuri „Rhm” din Bateriile 113, 126 și 131, detașamentele de urmărire, constituite de către Diviziile 21, 9 și 3 Infanterie.

O faptă de arme remarcabilă s-a petrecut la Secţia 2 din Bateria 131 „Rhm”, care, în frunte cu comandantul de baterie – locotenentul Dina Gheorghe, a pornit în urmărirea inamicului pe itinerarul: Pirin, Viscoviţe, Urciţe, Aloizov, Krumsin; în aceste ultime localităţi, secţia a capturat o baterie maghiară (4 tunuri, 146 cai, 3 ofiţeri, 96 subofiţeri și trupă). Primind ca întărire un pluton de infanterie transportat pe camioane, acesta subunitate a capturat prin luptă o coloană germană compusă din 420 militari, 120 căruţe, 240 cai și un tun 105 mm.

În ziua de 10 mai 1945, acţiunile celor trei secţii de 37 mm afectate diviziilor au continuat incursiunile de acest gen, dezarmând alte coloane motorizate în retragere ale maghiarilor, capturând efectivele și tehnica lor. La 12 mai, secţiile și-au încetat misiunea în cadrul diviziilor de infanterie, iar la 15 mai divizionul s-a grupat cu toate subunităţile în satul Doubrovice, ieșind din subordinea Corpului 2 Armată. Bateriile au trecut la executarea programului de instrucţie de 8 ore pe zi.

Pentru acţiunile de luptă eroice purtate de Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană, acesta a fost citat în numeroase ordine de zi. Astfel, în Ordinul de Zi nr. 63 din 15 mai 1945 al Corpului 2 Armată, semnat de comandantul corpului, generalul de divizie, Costin Ionașcu, printre ofiţerii, subofiţerii și trupa care s-au distins prin devotament, spirit de sacrificiu și muncă neobosită de zi și de noapte, pentru credinţa și curajul cu care și-au îndeplinit serviciul, sunt citaţi și cei din Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană mobil, comandat de locotenent-colonelul Iacob Aranaciu.

studii/documente

document 2013 2 (60) 61

În Ordinul de Zi nr. 62 din 12 iunie 1945 al Diviziei 11 Infanterie, semnat de comandantul diviziei, generalul C. Bădescu, se arată actele de vitejie ale Bateriei 113 „Rhm” din Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană. Dată ca întărire Diviziei 11 Infanterie, care în ziua de 12 aprilie 1945, aflată la 700 m de inamic „neţinând seama de focul armamentului automat ai inamicului, bravul comandant al acestei baterii a deschis un foc violent asupra acestuia prin trageri directe, provocându-i mari pierderi, inamicul fiind respins”.

Aceste lupte au continuat și în zilele de 13 și 14 aprilie 1945. „În aceste lupte s-au distins în mod deosebit următorii ofiţeri, subofiţeri și trupă din Bateria 113 Antiaeriană: l o c o t e n e n t Ni c o l a e Octavian, comandantul bateriei și al Secţiei 2, sublocotenentul Savin Gheorghe – comandantul Secţiei 1, sergent major Bădescu Ștefan, ajutor comandant de secţie, sergentul Aghiorghiesei Gheorghe – comandantul de tun...”. Urmează încă un număr de 17 ostași comandanţi de tunuri, ochitori-trăgători, încărcători, observatori și servanţi. „Pentru aceste fapte deosebite ordon citarea pe Divizia 11 Infanterie a ofiţerilor, subofiţerilor și trupei notaţi mai sus din Bateria 113 Antiaeriană, Divizionul 12 Artilerie Antiaeriană al Corpului 2 Armată”.

Sunt citaţi, de asemenea, prin Ordinul de Zi nr. 45 din 4 mai 1945 al Corpului 2 Armată, semnat de generalul de divizie C. Ionașcu și dat în orașul Zlin-Moravia, ofiţerii, subofiţerii și trupa Bateriei 131 comandată de locotenentul Dina Gheorghe pentru „sprijinul de foc dat prin trageri directe de la distanţa de 500 m de inamic” în ziua de 30 aprilie 1945; „prin acestea, rezistenţele inamicului în faţa Diviziei 21 Infanterie au fost covârșitor slăbite, ceea ce a contribuit ca, în mare măsură, a doua zi să se treacă la urmărire”.

Aceeași subunitate a fost citată pentru acţiunea sa din ziua de 30 aprilie 1945 la Viskoviţa – cota 799 și de comandantul Diviziei 21 Infanterie, generalul Marin Ceaușu, prin Ordinul de Zi nr. 35 din 3 mai 1945.

O importantă victorie antiaeriană a repurtat la 7 mai 1945 Bateria 147 „Rhm”, care, fiind în dispozitiv la Brno, în apărarea aerodromului, a doborât un avion german din formaţia atacatoare.

Nu mai puţin notabilă a fost comportarea subunităţilor din Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană, comandat în această perioadă de colonelul Gheorghe Răţescu, care a asigurat protecţia unor aerodromuri ale Armatei 5 Aeriene sovietice. Au fost remarcaţi pentru munca lor neobosită ofiţerii din comanda acestui regiment: locotenentul N. Spânu, maiorul Honoriu Mărculeţ, locotenentul Gașparic și sublocotenenţii Eugen Onofrei, Eugen Năsturaș, Constantin Drăghici și Emil Gafencu – „ofiţeri foarte capabili, care au lucrat ireproșabil”.

Comandantul Armatei 5 Aeriene sovietice, generalul-colonel de aviaţie S.I. Gorionov, la 19 mai 1945, se exprima laudativ la adresa Aeronauticii române, a Corpului Aerian și, deci, și a unităţilor de artilerie antiaeriană, „care și-au făcut pe deplin datoria și au contribuit la victoria finală cu toate forţele”.

La sfârșitul marii conflagraţii, în ziua de 9 mai 1945, comandantul Artileriei Antiaeriene din zona Armatei 5 Aeriene sovietice a invitat la un apel solemn întreg Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană, în frunte cu comandantul (colonelul Răţescu

Gheorghe) și ofiţerii din statul major, apel la care a dat citire Ordinului de Zi al Comandantului Suprem al Armatelor Sovietice. După acest apel citit solemn, Bateria 121 „Rhm” a avut onoarea de a trage 101 lovituri în cinstea zilei victoriei asupra Germaniei fasciste.

În per ioada 23 august 1944-12 mai 1945, pe timpul acţiunilor de luptă, Artileria Antiaeriană împreună cu aviaţia de vânătoare au doborât circa 119 avioane inamice; în plus, în cursul acţiunilor terestre executate în timpul insurecţiei (23 august-31 august 1944), au fost capturate

peste 220 avioane germane3.

Situaţia Artileriei Antiaeriene din apărarea centrelor și punctelor sensibile de pe teritoriu

în perioada 23 august 1944-8 mai 1945

După ce am prezentat acţiunile de luptă ale marilor unităţi, unităţilor și subunităţilor de artilerie antiaeriană care au acţionat în zona operativă, atât în luptele duse pentru eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei, cât și pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei până la terminarea războiului, în cele ce urmează vom zăbovi asupra modului cum a fost organizată și cu s-a executat apărarea antiaeriană a zonei interioare, pe teritoriul naţional.

Modificările care au avut loc în compunerea celor două brigăzi de artilerie antiaeriană (Brigada 3 Artilerie Antiaeriană cu dispozitivul de luptă în București și Brigada 4 Artilerie Antiaeriană în zona petroliferă) au fost, în primul rând, consecinţa scăderii evidente a posibilităţilor inamicului aerian de a acţiona asupra obiectivelor respective. Aviaţia germană aflată în inferioritate evidentă faţă de aliaţi și cu bazele de dispunere la distanţe tot mai mari faţă de teritoriul ţării noastre reprezenta un pericol din ce în ce mai redus pentru obiectivele românești. Eforturile ei erau concentrate în zona frontului, asupra trupelor române și sovietice din Frontul 2 Ucrainean, aflate în ofensivă.

În al doilea rând, modificările respective au survenit și ca urmare a faptului că unităţi de artilerie antiaeriană sovietice au preluat, treptat, apărarea antiaeriană a unor centre și puncte sensibile de pe teritoriul ţării noastre. Încă din septembrie 1944, s-au instalat unităţi de artilerie antiaeriană sovietice la Constanţa pentru protecţia Bazei Maritime, apoi la Cernavodă – Fetești, unde, o perioadă, s-a menţinut doar un divizion de artilerie antiaeriană

Tun antiaerian „Vickers“ (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“)

2 (60) 2013 document62

studii/documente

român, subordonat însă operativ unităţii sovietice. Începând cu octombrie-noiembrie 1944, o divizie de artilerie antiaeriană sovietică a preluat responsabilitatea apărării antiaeriene a zonei petrolifere Ploiești – Câmpina, iar Regimentul 7 Artilerie Antiaeriană, care se găsea la Ploiești, a fost mutat la data de 19 noiembrie 1944, la București. Transportul s-a efectuat cu mijloace auto puse la dispoziţie de Comandamentul Artileriei Antiaeriene. Ca urmare, Brigada 4 Artilerie Antiaeriană a rămas în continuare cu Regimentul 9 Artilerie Antiaeriană, având unităţile amplasate la Câmpina-Băicoi; după plecarea în decembrie 1944, a Regimentului 4 Artilerie Antiaeriană de la Brașov în zona operativă, la Szolnok, în apărarea antiaeriană a zonei Brașov au rămas Divizionul 5 Artilerie Antiaeriană și Divizionul „Bod”, constituind subgruparea „Brașov”, în subordinea Brigăzii 4 Artilerie Antiaeriană.

La centrul sensibil București, apărarea antiaeriană a continuat să fie realizată de Brigada 3 Artilerie Antiaeriană cu Regimentele 1 și 3 Artilerie Antiaeriană, iar, din noiembrie-decembrie, la acest obiectiv a fost dislocat și Regimentul 7 Artilerie Antiaeriană venit de la Ploiești, dar care, la 26 decembrie 1944 a fost redislocat la Turnu Severin, unde va rămâne până la sfârșitul lunii aprilie 1945.

Tot în apărarea teritoriului, Regimentul 8 Artilerie Antiaeriană a rămas dislocat la Cluj, până la începutul lunii martie 1945, când a fost trimis în zona operativă la Miscoltz (unde a sosit către 13 martie 1945), în apărarea aerodromurilor Armatei 5 sovietice.

Deși zona operativă era oarecum saturată cu mijloace de artilerie antiaeriană („pe front” aflându-se Regimentele 2, 4, 6, 8 și 10 Artilerie Antiaeriană, deci 5 regimente din totalul de 10, cu două comenzi de brigăzi și o comandă de divizie), în aprilie 1945, Comandamentul sovietic care, practic, conducea toate aceste manevre, a ordonat alte noi deplasări de unităţi de artilerie antiaeriană română pe front, în Cehoslovacia. Se urmărea, probabil, scoaterea din ţară a cât mai multor unităţi de artilerie antiaeriană, îndeosebi a celor care erau la București, Ploiești, Turnu Severin, Timișoara și Arad. Astfel, conform Ordinului nr. 60 al Comandamentului Artileriei Antiaeriene din 18 aprilie 1945, la 30 aprilie 1945, Regimentul 5 Artilerie Antiaeriană a fost scos din apărarea antiaeriană a orașului Timișoara, fiind dislocat la Brno, în Cehoslovacia.

Aproximativ la aceeași dată au fost deplasate la Brno Regimentul 7 Artilerie Antiaeriană de la Turnu Severin, comanda Brigăzii 2 Artilerie Antiaeriană de la Arad, comanda Brigăzii 4 Artilerie Antiaeriană de la Ploiești și un „grup” de circa 10 ofiţeri din Comandamentul Artileriei Antiaeriene. Toate aceste unităţi au ajuns la Brno în jurul datei de 10 mai 1945.

Este evident că toate aceste dislocări masive pe front, cu un număr impresionant de divizioane și baterii nu-și mai aveau rostul în condiţiile în care Germania capitulase încă de la 9 mai 1945. În acest fel, în zona operativă se realizaseră: o comandă de divizie antiaeriană, trei comenzi de brigăzi antiaeriene și șapte comenzi de regimente din cele zece de care dispunea România. Singura comandă de brigadă rămasă în ţară (Brigada 3 Artilerie Antiaeriană) la București avea să fie desfiinţată la 3 mai 1945, în aceeași perioadă fiind desfiinţate și Regimentele 1 și 9 Artilerie Antiaeriană, astfel încât la București a mai rămas doar Regimentul 3 Artilerie Antiaeriană cu trei divizioane.

În concluzie, în a doua jumătate a lunii mai 1945, potrivit jurnalului de operaţii al Comandamentului Artileriei Antiaeriene, în

zona de operaţiuni existau: comanda Diviziei 1 Artilerie Antiaeriană, comenzile Brigăzilor 1, 2 și 4 Artilerie Antiaeriană, Regimentele 2, 4, 5, 6, 7, 8 și 10, 17 divizioane, 31 baterii grele (75-88 mm), 41 baterii ușoare (20-40 mm), 2 baterii de mitraliere antiaeriene și 2 baterii de proiectoare; în același timp, în apărarea antiaeriană a teritoriului existau: Regimentul 3 Artilerie Antiaeriană, deoarece Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană fusese desfiinţat, iar Regimentul 9 Artilerie Antiaeriană transformat în Regiment de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene; în ţară erau 3 divizioane, 12 baterii grele (75-88 mm) și 6 baterii calibru mic de 37 mm.

La 4 mai 1945, Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene a fost desfiinţat, fiind reconstituit însă în toamna aceluiași an. La 15 aprilie 1945, s-au desfiinţat bazele Regimentelor 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9 și a Centrului de Instrucţie; Regimentele 6 și 10 Artilerie Antiaeriană au fost transformate în regimente de servicii, iar Divizioanele 1 și 2 rezervă au fost desfiinţate.

Tot în luna mai 1945, au început desconcentrările și lăsările la vatră chiar din unităţile aflate în zona de operaţiuni din Cehoslovacia și Ungaria; la început, contingentele mai vechi, meseriași, medici, ofiţeri de rezervă etc., ulterior desconcentrarea executându-se și în ţară. Așadar, s-a trecut la structura de pace, cu mult mai redusă, concomitent cu organizarea afluirii în ţară a unităţilor de pe front.

Potrivit Tratatului de Pace, s-a fixat pentru Artileria Antiaeriană o cifră de circa 5.000 militari și, ca atare, s-a urmărit încadrarea în această cifră, astfel încât, la finele anului 1945, Artileria Antiaeriană română avea să rămână doar cu 4 regimente.

Atât pe timpul campaniei din „Est” (22 iunie 1941-23 august 1944), cât și în campania din „Vest” (23 august 1944-9 mai 1945), Artileria Antiaeriană română a participat la apărarea marilor unităţi, posturilor de comandă, aerodromurilor și obiectivelor aparţinând trupelor din zona operativă, concomitent cu apărarea împotriva loviturilor din aer a centrelor și punctelor sensibile de pe teritoriul ţării.

Din punct de vedere al capacităţii de luptă, valoarea forţei combative a armei, exprimată prin numărul de baterii de diferite calibre, a crescut de la an la an. Astfel, dacă în anul 1941 Artileria Antiaeriană dispunea de 35 baterii de tunuri calibru mijlociu (75-88 mm), 28 baterii calibru mic (20-40 mm), 12 baterii de mitraliere antiaeriene și 9 baterii de proiectoare, numărul acestora a sporit continuu, atingând un maximum la 23 august 1944 (circa 102 baterii calibru mijlociu și 99 baterii calibru 13,2-40 mm).

Creșterea numărului de guri de foc și al aparatelor centrale de conducere a focului s-a realizat atât din producţia internă (tunuri antiaeriene de 75 mm și aparate centrale „Bungescu”, tunuri de 37 mm „Rhm”) la fabricile de armament din ţară de la Astra-Brașov, Reșiţa, Arad, ca și în cazul muniţiei aferente acestor guri de foc, dar și prin cumpărarea de tehnică de la germani.

Astfel, din import s-au introdus în înzestrare tunurile de 88 mm „Krupp”, aparatele centrale „Hilsgerat” și „Kapagerat”, telemetrele „Zeiss”, aparatele de radiolocaţie de tragere „Wurtzburg”, tunurile de 37 „Rhm”, tunurile de 20 mm „Gustloff ” și altele.

După 23 august 1944, numărul de baterii antiaeriene a scăzut mereu: într-o primă etapă, datorită pierderilor în luptele din Moldova, apoi prin dezarmarea unor subunităţi de către sovietici, și apoi, în grelele lupte duse în luna septembrie în Transilvania.

studii/documente

document 2013 2 (60) 63

Concomitent, o deosebită atenţie s-a acordat instrucţiei

trupei, precum și pregătirii profesionale a cadrelor. Acestea s-au

desăvârșit prin cursuri de toate categoriile la Centrul de Instrucţie

al Artileriei Antiaeriene în ţară, cât și în Germania pentru

materialul nou și pentru comenzile de divizioane și baterii. La

toate aceste cursuri, cât și în școlile noastre militare, elevul sau

ofiţerul-elev a avut câteva „modele” demne de urmat, care au știut

să formeze și specialiști militari, profesioniști în adevăratul sens

al cuvântului, dar și caractere puternice, veritabile personalităţi

și adevăraţi conducători militari.

Comportarea materialului de artilerie antiaeriană în

campanie s-a înscris în rigorile războiului; tunurile și aparatele

centrale, supuse la lungi și repetate deplasări, s-au comportat

bine; unele ruperi la ochiul de împerechere, ale punţii de odihnă

sau ale capătului platformei (îndeosebi la 37 mm „Rhm”)

au constituit defecţiuni normale în condiţiile unor solicitări

deosebite ale materialului. Materialul „Vickers” nu era suficient

de bine realizat pentru tragerile antitanc sau terestre la unghiuri

mici. Materialul „Krupp” de 88 mm s-a comportat foarte bine și

pentru aceste misiuni.

Tracţiunea a fost insuficient asigurată faţă de nevoile

operative, totuși, tractoarele de tip „Henschel” sau „Ford

Marmon” cu dublu diferenţial au dat posibilitatea ocupării

poziţiilor de tragere pe orice vreme și în orice loc. Înzestrarea

cu autoateliere „Mann” și „Kolb” la subunităţi a fost foarte utilă.

Existenţa maiștrilor auto la baterii și divizioane a fost de cele mai

multe ori salvatoare pentru rezolvarea unor situaţii complexe.

Asigurarea cu muniţii din depozitele aeronauticii a fost bine

organizată, atât în interior, dar mai ales pe front, subunităţile

fiind bine aprovizionate.

Pentru îndeplinirea misiunilor, artileriștii antiaerieni, fie în

apărarea unor obiective de pe teritoriu, fie în zona de operaţiuni, au

dovedit multă conștiinciozitate, pricepere profesională și curajul

datoriei. Din situaţia avioanelor inamice doborâte rezultă în mod

evident că pe timpul campaniei din „Est” cele mai multe avioane

au fost doborâte pe teritoriul ţării, fapt explicabil prin faptul că,

în afara aviaţiei sovietice, în această perioadă, asupra teritoriului

a acţionat și aviaţia anglo-americană, cifrele incluzând-o și

pe aceasta. Un număr impresionant de avioane a fost doborât

între Nipru și Volga (200) în anii 1942-1943, comparabil cu

cel din Transnistria din anul 1941. Se remarcă, de asemenea,

numărul redus de avioane doborâte în vest, mai ales în Ungaria

și Cehoslovacia. După 23 august 1944, numărul maxim al

avioanelor doborâte în cursul luptelor pe teritoriul ţării fiind în

Transilvania (107). Totalul realizat, cu aproximaţie, în Est este

de 991 avioane inamice doborâte, iar în Vest doar 119, ceea ce

corespunde situaţiei generale. Însumând aceste cifre, rezultă

1.110 avioane doborâte (cifra este aproximativă) ceea ce constituie

o realizare de prestigiu pentru Artileria Antiaeriană română, chiar

dacă cifra va trebui diminuată cu circa 120 avioane americane

doborâte de aviaţia de vânătoare română. Anul 1941 (cu 348)

și anul 1944 (cu 328 avioane doborâte) rămân anii cu cele mai,

multe victorii antiaeriene pentru Artileria Antiaeriană română

în campaniile 1941-1945.

Privind întrebuinţarea în luptă, remarcabilă a fost judicioasa

repartiţie de mijloace între nevoile de apărare antiaeriană ale

obiectivelor de teritoriu și cele ale trupelor din zona operativă. Se constată, de asemenea, aplicarea cu măiestrie și perseverenţă a principiilor apărării antiaeriene: circular, pe toate direcţiile, cu pondere mai mare pe direcţia cea mai probabilă de atac aerian: la toate înălţimile, cu categoriile de mijloace aflate în dotare (mitraliere, tunuri antiaeriene de calibre mici 20-40mm, tunuri antiaeriene de calibre mijlocii 75, 76.2, 88 mm); de asemenea, s-a acordat atenţia cuvenită apărării antiaeriene ziua și noaptea, folosindu-se proiectoare, aparate de ascultare, dar mai ales radiolocatoare.

Apărarea antiaeriană s-a organizat și pe căile îndepărtate de acces cu aviaţia de vânătoare, care a cooperat bine cu artileria antiaeriană.

Manevra mijloacelor de artilerie antiaeriană a avut o mare frecvenţă și amploare, de la divizion până la Comandamentul Artileriei Antiaeriene, pentru realizarea ei utilizându-se deplasarea pe roţi, transportul pe cale ferată și chiar pe nave maritime.

Practic, manevra a făcut parte din acţiunile de luptă propriu-zise, confundându-se cu acestea, numărul deosebit de mare de manevre îndeosebi de baterii executate, constituind dealtfel și cheia multora dintre succesele realizate de Artileria Antiaeriană Română, atât la nivel tactic, cât și operativ. Realmente, manevra inteligent organizată și executată la diferite eșaloane s-a reflectat în randamentul și eficienţa luptei artileriei antiaeriene.

1 Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”.2 Pe larg vezi: Vasile Bărboi, Eugen Teodorescu, Visarion Neagoe, Istoria artileriei şi rachetelor antiaeriene române, vol. I, Bucureşti, Editura Modelism, 1996.3 Arhivele Militare Române, Fond 1377, dosar nr. crt. 82, ff. 18, 45.

ROMANIAN ANTI-AIRCRAFT ARTILLERY DURING THE MILITARY ACTIONS

THAT TOOK PLACE ON THE HUNGARY AND CZECHOSLOVAKIA TERRITORY

(OCTOBER 1944-JANUARY 1945) - MAJOR-GENERAL (R.) PROF. UNIV.

VISARION NEAGOE, PH.D.

Abstract: Th e Romanian anti-aircraft artillery units collaborated with the Ukrainian Front 2 units for the liberation of the Hungary and Czechoslovakia territory. Sometimes the artillerists had to fi ght against many superior forces but they proved their courage by defending localities and communications centers. It is remarked the creation of the fi rst Anti-Aircraft Division on December 28, 1944.

Keywords: Division 1 Anti-Aircraft Artillery, Hungary, Czechoslovakia, airplanes, communications

NOTE

2 (60) 2013 document64

studii/documente

Orice pentru reprezentanţii clasei muncitoare

Sindicatul salariaţilor C.F.R.-iști, Secţia Aviatică și-a propus pentru data de 1 iulie 1945, ora 10, să

organizeze un miting pe aerodromul Giulești, de lângă București, fapt pentru care s-a adresat Comisiei Aliate de Control care, în România, a fost numai sovietică și fără a cărei aprobare nu mișca nici un avion. Pentru început, sindicatul a solicitat aprobarea efectuării unor zboruri de antrenament în vederea organizării acestui miting aerian pentru C.F.R.-iști.

În vederea programării mitingului s-au adresat Ministerului Comunicaţiilor și Lucrărilor Publice care, a dat ca răspuns, în rezoluţie următoarele: „S.S.A. [Subsecretariatul de Stat al Aerului – n.n.] va da dispoziţie la aerodrom spre a fi pregătită această demonstraţie. D.A.C. [Direcţia Aeriană Civilă – n.n.], am aprobat mitingul. Să se ia măsurile necesare”1.

Ulterior, Comisia Aliată de Control, prin șeful său – generalul Vinogradov – cu adresa nr. 752 din 26 iunie 1945 a comunicat ministrului de Comunicaţii român, I.Gh. Maurer, avizul său, formulat astfel: „Comisia Aliată de Control, pentru mitingul aviatic organizat la 1 iulie 1945 nu are nimic de spus. Se pune doar în vedere că zborurile de antrenament din 28, 29 și 30 iunie de pe aerodromul Giulești să nu depășească o rază mai mare de 5 km de la aerodrom”.

Programul zborur i lo r de antrenament din zilele de 28, 29 și 30 iunie 1945, orele 16.20, a fost următorul:

- A v i o n „ B u c k e r J u n g m e i s t e r Y R - A H M ” , p i l o t B ă n i c ă Enciulescu;

- A v i o n „ B u c k e r J u n g m e i s t e r YR-AHF”, pilot Carol Podgurschi;

- Avion „Bucker Jungmeister YR-AHO”, pilot Gheorghe Popescu.

- Avion „Bucker Jungman YR-AHI”, pilot Dumitru Ivan;

- Avion „Bucker Jungman YR-AHJ”, pilot Boldur Boldur;- Avion „Bucker Jungman YR-AHK”, pilot Haralambie Răducanu.- Avion „Klemm 35 YR-CFF”, pilot Dumitru Domișan;- Avion „Klemm 35, YR-CFU”, pilot Andrei Constantinescu;- Avion „Klemm 35, YR-CFD”, pilot Nicolae Pelin;- Avion „Klemm 35, YR-DEJ”, pilot Vasile Simion;- Avion „Klemm 35, YR-BER”, pilot Vasile Pantelimon.În ziua de 28 iunie 1945 avioanele au fost aduse de la

Clinceni pe terenul de la Giulești pentru a fi pregătite pentru miting2. Programul zborurilor efectuate la miting în ziua de 1 iulie 1945, între orele 10 și 14, cu avioanele C.F.R. și piloţii aceleiași companii feroviare a fost următorul: de la orele 10.00-10.30 a avut loc botezul avioanelor „Klemm YR-DEJ” și „YR-BER”, reprezentând numele ministrului Gheorghiu Dej și al directorului

general C.F.R. ing. I. Bernaki.10.30-10.45: zbor în formaţie

de 9 avioane (trei formaţii de câte 3). Cu aparatele „Jungmeister” au zburat piloţii Bănică Enciulescu, Carol Podgurschi și Gheorghe Popescu. Cu avioanele „Jungman”, au zburat aviatorii Dumitru Ivan, Radu Boldur și Haralambie Răducanu. Cu avioanele „Klemm” au zburat Dumitru Domișan, Andrei Constantinescu și Nicolae Pelin.

10.45-11.00: zbor acrobatic cu avionul „YR-AHO”, executat

de Gheorghe Popescu;11.00-11.10: zbor în formaţie 3 avioane pilotate de Ivan,

Boldur și Răducanu;11.10-11.25: zbor acrobatic individual cu avionul

„YR-AHF”, de către Carol Podgurschi;11.25-11.40: zbor

în formaţie 3 avioane „Jungman” cu pi loţ i i : Dumitru Domișan, Andrei Constantinescu și Nicolae Pelin;

11.40-11.55: zbor a c roba t i c i nd i v idua l Enciulescu Bănică cu av ionul „ Jungmeis ter YR-AHM”;

11.55-12.10: zbor demonstrativ cu planorul „YR-88” remorcat cu automotorul, efectuat de piloţii Constantinescu Ion și Iliescu Ion;

12.10-14.00: zbor de agrement pentru muncitorii C.F.R.-iști și invitaţii lor, cu

5 avioane „Klemm” efectuat de piloţii Enciulescu, Podgurschi, Constantinescu, Ivan și Domișan.

DESPRE UN MITING APROBAT ŞI UN ALTUL INTERZIS ÎN 1945

Prof. Vasile TUDOR

Avionul „Klemm 35” folosit de aviaţia C.F.R. (colecţia Vasile Tudor)

Participanţii la zborurile de antrenament (septembrie 1945) (colecţia Vasile Tudor)

studii/documente

document 2013 2 (60) 65

Când politicul interferează cu sportivitatea, pierde publicul

Mitingul Victoriei sau al Recunoștinţei faţă de eroii noștri din cel de-al Doilea Război Mondial, ar fi trebuit să aibă loc în data de 2 septembrie 1945, însă lucrurile nu s-au mai petrecut așa cum ar fi trebuit, deși Comisia Aliată de Control dăduse aprobarea pentru zborurile de antrenament. Din documentele cercetate, cunoaștem că asul aviaţiei române din războiul ce tocmai luase sfârșit – Constantin „Bâzu” Cantacuzino – cu avionul său „Bucker YR-BÎZ” a avut aprobare pentru antrenament în perioada 9-31 august 194, zilnic între orele 7-19, în vederea mitingului din toamnă3.

Pregătirea pentru acest Miting al Victoriei s-a hotărât să se facă pe aerodromul de la Clinceni, aflat la 15 kilometri vest de București, foarte degajat și neocupat de sovietici. Data desfășurării evenimentului aerian era incertă, după unii acesta urmând să aibă loc în ziua de Sf. Ilie, patronul aviaţiei, iar după alţii, în toamna acelui an.

Cu organizarea și pregătirea mitingului a fost însărcinat comandor av. Ion-Ţuculache Stănculescu, ajutat de lt. comandorul (r) Ion Popescu Oiţă, din partea Direcţiei Aviaţiei Civile. Din cele scrise de acesta din urmă, reiese că în cursul lunii iunie s-au prezentat pe acel teren o escadrilă ce funcţionase până atunci pe terenul de lângă Odessa (Dalnik) sub conducerea Irinei Burnaia (cu aproximativ 12 avioane de antrenament-școală și trei de la Escadrila Sanitară), o formaţie de trei avioane „IAR-80”, conduse de căpitan av. Constantin Șendrea de la Școala de Vânătoare de la Ziliștea, (avându-i coechipieri pe locotenent av. Constantin Baltă și slt. av. Chiaburu), câteva planoare coordonate de Valentin Popescu și un grup masiv de parașutiști, condus de Traian Dumitrescu-Popa, instructor și recordman. Între timp, se mai adunaseră aproape 30 de avioane militare de recunoaștere și observare tip „IAR-39” și chiar aparate de vânătoare și asalt.

Majoritatea avioanelor militare și civile, ca de altfel și planoarele erau obosite fizic, cu orele de zbor pe terminate, unele încă mai păstrând urmele loviturilor de schije și proiectile inamice.

O dovadă a acestor deficienţe a apărut în timpul antrenamentelor prin oprirea motoarelor în timpul efectuării zborurilor, ceea ce a dus la aterizări forţate pe câmpurile din jurul aerodromului, majoritatea, din fericire, fără urmări grave. Au existat însă și clipe pline de dramatism, deloc dorite de astfel de manifestări sportive, așa cum a fost de exemplu cazul accidentului provocat de ruperea unei aripi (plan) la planorul biloc „Kranich”, în timpul unei evoluţii acrobatice. Urmarea a fost una catalogată drept gravă, datorită accidentării mortale a ocupantului locului doi din carlinga aparatului – Ion Constantinescu (Cioacă) – care nu s-a mai putut salva cu parașuta, asemeni colegului său Valentin Popescu.

Însă nu acesta avea să fie evenimentul care să impresioneze cel mai tare pe coechipierii aviatori. Din cele scrise de același mare aviator și comandant Ion Popescu Oiţă, accidentul căpitanului Șendrea avea să le întreacă în suspans pe toate celelalte. Acesta, făcând parte dintr-o formaţie de trei „IAR-80” al cărui cap era, a dorit executarea unui looping, conform programului, însă în momentul începerii ascensiunii, la înălţimea de 40-50 m poziţionare centru faţă de aerodrom, a început să se dezintegreze, parte din profundor sărind de la locul său, producând astfel o instabilitate majoră a aparatului, care a intrat în pierdere de viteză și ulterior s-a prăbușit.

„... Îngrozit de teribilul spectacol, m-am gândit că de la acea înălţime o salvare cu parașuta nu mai era posibilă. Și totuși, imediat am observat desprinzându-se de avion o parașută în curs de desfășurare, purtând în viteză pilotul pe care, după câteva secunde, l-a «bușit» de pământ la mai puţin de o sută de metri de punctul nostru, când încă nu era suf icient deschisă și foarte aproape de sfărâmăturile avionului prăbușit aproape în același timp.

Nu credeam că după o asemenea izbitură un om mai poate rămâne teafăr. Dar, minune! Până să ajungem noi la locul căderii, am văzut pilotul depărtându-se pe burtă de avionul prăbușit pentru a se feri de o eventuală explozie a rezervorului de benzină.

L-am desfăcut din chingile parașutei, l-am pipăit, l-am ajutat să se ridice pe picioare și până la urmă, spre bucuria generală, am constatat că în afara unor contuzii, nu prezenta nimic grav. Între timp a sosit mașina salvării cu medicul aerodromului care, după ușoare îngrijiri, l-a declarat apt de zbor...”4.

Grup de aviatori afl aţi la pregătirea pentru miting. În mijloc, jos – Mariana Drăgescu (colecţia Vasile Tudor)

Grup de aviatoare care au fost pe Frontul de Est. În mijlocul lor – lt. Chioburu, fost coleg cu Regele Mihai în Liceul Militar (colecţia Vasile Tudor)

2 (60) 2013 document66

studii/documente

Nu face obiectul articolului de faţă să încercăm explicaţiile cuvenite, însă credem că numai constituţia sa fizică și statura mai mică, dar vânjoasă, precum și deschiderea parașutei atât cât s-a făcut, au contribuit ca acel om, ajuns mai târziu chiar general de aviaţie, să treacă fără prea mari urmări peste un asemenea accident!

Ultimul care s-a prezentat la Clinceni și care a executat d o a r o s i n g u r ă dată programul său acrobatic a fost „Bâzu” Cantacuzino.

„Când pregătirea mitingului a fost terminată, normal – continua comandantul Popescu Oiţă – s-a hotărât, în urma aprobărilor de rigoare, ca o repetiţie generală, să f ie prezentată pe aeroportul Băneasa, în faţa forurilor competente ale aviaţiei române și a Comisiei sovietice, cu o săptămână înainte de desfășurarea acestuia în faţa publicului.

Ca urmare întreaga organizare aviatică de pe Clinceni a fost gata să prezinte spectacolul marelui CIRC, conform dispoziţiilor primite. În acest scop, o parte din participanţi s-a deplasat pe Băneasa cu o zi mai înainte (parașutiștii, planoarele și altele). Avioanele Aviaţiei civile, în fruntea cărora zburam eu cu scopul de a coordona și încadra în orarul stabilit defilarea acestor formaţii, urmau să decoleze direct de pe Clinceni, iar avioanele militare de pe Pipera.

Prezentarea întregului program a fost o mare reușită și totodată o surpriză care a stârnit unanima admiraţie pentru aviatorii români și aviaţia lor, care părea că renăștea din propria-i cenușă, asemeni Păsării Phoenix.

Deschiderea spectacolului aerian s-a făcut de un avion militar care la înălţimea de câteva sute de metri, a traversat spaţiul aerodromului, trăgând după el un drapel tricolor lung de 8 m, după care a urmat def ilarea unor planoare remorcate, vânătoarea de balonașe și mai multe numere de acrobaţie aeriană solo pe avioane militare și sportive sau planoare.

Treptat spectacolul a devenit tot mai însufleţit: campionul nostru naţional de salt cu parașuta Traian Dumitrescu-Popa s-a aruncat cu două parașute cu deschidere întârziată. După folosirea primei, simulând o cădere în gol, a deschis-o și pe cea de-a doua, atât de jos încât aceasta abia a avut timp să se deschidă de complet. Viteza la aterizare f iind încă destul de mare.

Saltul a trei grupe de parașutiști, fiecare grupă având parașutele colorate într-una din culorile drapelului naţional, au format pe cerul aerodromului, după deschidere un impresionant buchet tricolor, iar defilarea în coloane de câte trei sau cinci a avioanelor de diferite categorii ale aviaţiei civile a dat un plus de încredere în viitor pentru tineretul ce a asistat.

Apariţia masivei formaţii militare pornită de pe Pipera, care a înscris pe bolta albastră iniţialele «M I» (Mihai I) a ţinut să confirme în acest fel devotamentul și dragostea pe care aviaţia și poporul român le păstrau pentru tânărul suveran.

În cele din urmă a apărut vijelios, picat parcă din cer un Bucker Jungmeister pilotat de «Bâzu», care, după ce a redresat avionul mai jos decât înălţimea obstacolelor și clădirilor de pe aerodrom, a

pornit în zbor pe spate – la f irul ierbii, executând un tur de pistă în interiorul celor patru laturi ale aerodromului, după care s-a angajat într-un nebun dans al măiestrelor și temerarelor sale acrobaţii, ale marii precizii, bine socotite și foarte puţin riscante”5.

Revenind acum la repetiţia pentru mitingul de pe Băneasa, este de ajuns să remarcăm doar ce s-a petrecut în rândul celor de la Comisia Aliată de Control (Sovietică). Atât la căderea liberă a lui Traian Dumitrescu-Popa, cât mai ales la ultima parte a programului acrobatic al lui Bâzu, membrii acestei comisii s-au împărţit în două: unii care au avut cuvinte de admiraţie și apreciere ca „ocen haroașo” sau „ocen krasivăi”, iar

alţii au pus mâinile la ochi să nu vadă catastrofa, după care văzând că nu s-a întâmplat nimic, au slobozit o serie de înjurături spunând că în Uniunea Sovietică așa ceva nu este permis.

„... În sfârșit, continua vestitul comandor, totul terminându-se cu bine, ne-am întors fericiţi la Clinceni, urmând să revenim în ziua mitingului. Dar, după câteva zile, de la Comandamentul aviaţiei noastre am primit neplăcuta veste cum că deocamdată mitingul s-a amânat. S-a amânat... sine die!”.

Păi cum avea să permită un regim comunist în curs de instalare și de consolidare ca pe cerul Patriei noastre să apară și să se desfășoare atât de mândru și nestingherit tricolorul românesc și mai ales majusculele „M I” adică Mihai I, Regele României. Totodată conducerea proiectatului miting, refuzase o propunere a Partidului Comunist ca un membru al său mai isteţ, să comenteze desfășurarea întregii festivităţi, argumentându-se ca aviaţia își avea pe comandorul Gică Iacobescu, vechi și neîntrecut cunoscător al tuturor detaliilor și tehnicii aeronautice și un foarte bun vorbitor.

Cu toate insistenţele ulterioare, acel miting pregătit cu multe eforturi nu s-a mai ţinut niciodată și nici un altul de asemenea anvergură.

Trei vestiţi piloţi rezerviști: Ion Romaniţeanu, Ion Pozoldncă și Ion Crăciunescu(colecţia Vasile Tudor)

ABOUT A MEETING THAT WAS APPROVED

AND ABOUT ANOTHER THAT WAS FORBITTEN

IN 1945 – PROF. VASILE TUDOR

Abstract: Th e Trade Union of the Railways Employees – the

Aviation Section requested the Control Allied Commission the

approval for organizing aerial meetings on the Giuleşti aerodrome

on July 1, 1945 and on Clinceni aerodrome on September 2, 1945.

Th e political factor intervention stopped the development of what

was meant to be the homage to the Second World War heroes.

Keywords: pilot, aerodrome, Clinceni, Giuleşti, meeting

1 Fond Subsecretariatul de Stat al Aerului, Dosar nr. crt. 5438, p. 370.2 Ibidem, p. 372.3Fond Statul Major al Aerului, Dosar nr. crt. 1231, f. 70.4 Manuscrisul se afl ă în posesia autorului.5 Manuscrisul se afl ă în posesia autorului.

NOTE

studii/documente

document 2013 2 (60) 67

La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, URSS, ghidată de mâna de f ier a generalisimului Iosif

Vissarionovici Stalin, s-a aflat în tabăra învingătoare. Impunerea voinţei sovietice din Asia până la Berlin prin sovietizarea Asiei centrale2, înglobarea republicilor caucaziene (Georgia, Armenia și Azerbaidjan) și îngrădirea Europei Centrale și de Est a dus la transformarea URSS în una dintre cele două mari puteri globale, care aveau să-și dispute lumea în cadrul războiului rece timp de peste patru decenii. Evoluţia ulterioară a relaţiilor dintre foștii aliaţi împotriva Germaniei naziste a transformat spaţiul pontic atât în zonă tampon, cât și în zonă de contact direct dintre cele două lumi ideologic opuse precum și dintre braţele lor înarmate – NATO și Tratatul de la Varșovia.

Pe de o parte, URSS stăpânea partea estică și nordică a Mării Negre și deţinea controlul direct asupra bazinului de vest, prin impunerea unor regimuri comuniste fidele politic și militar. De cealaltă parte se afla Turcia care deţinea întreg litoralul sudic și strâmtorile Bosfor și Dardanele.

Faţă de spaţiul pontic, URSS a urmărit internalizarea acestuia3. Unul dintre obiective a fost revizuirea termenilor Convenţiei de la Montreux4, în sensul de a se permite accesul în Marea Neagră doar navelor sub pavilionul unuia din statele riverane (URSS, România, Bulgaria și Turcia). Acest fapt ar fi dus la transformarea Mării Negre într-un lac sovietic și ar fi sugrumat comerţul dinspre și către riverani.

Presiunile sovietice au forţat Turcia să se orienteze către Satele Unite ale Americii. Sprijinită de aceasta a reușit să împiedice acţiunile sovietice. Ceea ce a făcut ca Marea Neagră să rămână întreaga perioadă a războiului rece un spaţiu maritim deschis comerţului internaţional, chiar dacă interesul american era de a se permite accesul prin strâmtori navelor sale5.

Creșterea tensiunilor între est și vest a dus la constituirea NATO (1949). Turcia și Grecia, intrate sub umbrela Doctrinei Truman, au cerut public să fie admise în NATO, lucru care s-a și realizat în anul 1952.

În condiţiile în care nu se reușise revizuirea prevederilor Convenţiei de la Montreux și nici împiedicarea apropierii Turciei de SUA și NATO, pătrunderea unor grupări navale aparţinând NATO în Marea Neagră reprezenta o ameninţare strategică importantă pentru Moscova.

În situaţia unui conflict militar între est și vest, ambele părţi au luat în calcul un război naval în Marea Neagră. Orice grupare navală a statelor NATO care pătrundea în Marea Neagră avea ca obiective strategice protejarea strâmtorii Bosfor și cucerirea supremaţiei navale în Marea Neagră. Ca direcţii probabile de acţiune erau considerate: o acţiune directă asupra bazei sovietice de la Sevastopol, dublată de acţiuni de desant maritim; o acţiune asupra litoralului vestic al Mării Negre cu debarcări de forţe în Dobrogea. De cealaltă parte, planificatorii de la Moscova, au stabilit ca obiectiv strategic imobilizarea flotei turce din Marea Neagră și interzicerea pătrunderii grupărilor navale

NATO în bazinul Mării Negre prin blocarea strâmtorilor6. În situaţia în care grupările navale imperialiste operau în Marea Neagră, acestea erau neutralizate înainte ca să poată să-și atingă obiectivele strategice. Multe din aceste linii directoare de planificare strategică, pentru o situaţie conflictuală în spaţiul pontic, s-au păstrat pe întreaga perioadă a războiului rece. Unele modificări vor fi induse de atitudinea contestatoare a României faţă de comportamentul hegemonic sovietic.

Astfel că teatrul maritim al Mării Negre a căpătat o importanţă deosebită în viziunea planificatorilor militari sovietici. Uniunea Sovietică deţinea o flotă importantă în Marea Neagră, iar în situaţia unui eventual conflict cu flotele occidentale din Marea Mediterană, sprijinite de Turcia, avea nevoie de contribuţia flotelor română și bulgară, dar mai ales de facilităţile de bazare și asigurare logistică de la litoralul românesc și bulgăresc.

De aceea, în perioada imediat următoare instaurării depline a regimurilor comuniste din România și Bulgaria, Uniunea Sovietică și-a manifestat interesul atât faţă de programele de dezvoltare a flotelor române și bulgare, cât și faţă de asigurarea unor facilităţi de bazare la litoral care să asigure staţionarea navelor proprii și a unei părţi a flotei sovietice. Această atitudine s-a manifestat din plin după 1951 fiind influenţată de evenimentele din spaţiul coreean.

După anul 1950, în sfera relaţiilor româno-sovietice s-au regăsit și probleme specifice domeniului naval. Interesul sovietic pentru accesul la litoralul românesc și porturile maritime ale României s-a manifestat permanent în perioada analizată. Acesta a evoluat în ansamblul relaţiilor politice din lagărul comunist, în care sunt cuprinse și relaţiile dintre URSS și România, două dintre statele comuniste din bazinul Mării Negre.

Încă de la început, sovieticii au dorit o subordonare frăţească a Forţelor Navale ale aliaţilor săi din bazinul de vest a Mării Negre, ghidată de solidaritatea comunistă, care de multe ori nu avea nevoie de documente scrise, controlând și dirijând prin directive de la Moscova și Sevastopol, precum și prin grupele de consilieri militari politicile navale ale acestora, în ceea ce privește organizarea, dotarea, doctrina, instrucţia ș.a.

Intensificarea războiului rece a adus pe masa amiralilor sovietici necesitatea unei planificări judicioase privind un eventual război cu forţele navale al imperialismului occidental în teatrul maritim al Mări Negre. În concepţia Comandamentului Marinei sovietice, România și Bulgaria urmau să pună la dispoziţia comandantului Flotei sovietice din Marea Neagră toate forţele și mijloacele disponibile, precum și întreaga infrastructură militară și civilă de la litoral. Navele militare românești și bulgărești urmau să acţioneze în cadrul unor grupări navale mixte sub comandă sovietică pentru a nimici grupările navale inamice ce ar fi pătruns în Marea Neagră prin strâmtoarea Bosfor.

Pentru ca ajutorul să fie valorificat la maxim era nevoie de realizarea unui grad ridicat de interoperabilitate al celor trei flote.

PROBLEMA BAZELOR NAVALE ALE FLOTEI URSS DIN MAREA NEAGRĂ ÎN RELAŢIILE ROMÂNO-SOVIETICE

(1951-1957) Căpitan-comandor Dr. ing. Marian TĂNASE1

2 (60) 2013 document68

studii/documente

Acesta se realiza prin înzestrarea cu nave și tehnică navală comună, asimilarea doctrinei navale sovietice, a conceptelor și procedurilor operative și tactice, uniformizarea instrucţiei, prin executarea de activităţi conduse sau supravegheate de reprezentanţi sovietici, precum și activităţi și exerciţii executate în comun.

În viziunea comandanţilor sovietici, pentru realizarea obiectivelor strategice sovietice, în situaţia unui conflict în Marea Neagră, o parte a Flotei sovietice din Marea Neagră trebuia să acţioneze din baze navale de pe litoralul vestic al Mării Negre către axul central al teatrului maritim.

Dar, pentru ca acest lucru să fie realizabil era nevoie ca cel puţin un port al aliaţilor să deţină infrastructura portuară și militară specifică care să asigure dislocarea permanentă a submarinelor și navelor de suprafaţă sovietice. Pentru aceasta au fost alese porturile Mangalia și Varna (Stalino). Nici unul dintre aceste nu satisfăcea exigenţele sovietice la începutul anilor `50. De aceea, ca urmare a deciziilor luate la Moscova în iarna anului 1951 și asumate de liderii comuniști ai României și Bulgariei, s-a trecut la realizarea unor programe navale de creștere a tonajului și a personalului celor două marine militare, concomitent cu realizarea bazelor navale care să asigure dislocarea navelor sovietice în bazinul de vest al Mării Negre. Pe lângă multe alte cerinţe, era obligatoriu ca aceste baze navale să satisfacă standardele înalte de securitate sovietice și păstrarea strictă a secretului.

Pentru litoralul românesc ca locaţie a unei viitoare baze navale a fost aleasă localitatea Mangalia, care la acea dată avea un port mic. Infrastructura militară din localitate și din jurul său erau cele ale Sectorului Maritim nr. 4, recent înfiinţat, nicidecum o bază navală militară. Pentru realizarea bazei navale a fost vizat golful Documaci al lacului Mangalia, intrarea pe lac urmându-se a se face printr-un canal de legătură între mare și lac.

Problema dislocării unor forţe navale sovietice în porturile românești s-a manifestat din 1951 până în 1971, ca o constantă a relaţiilor româno-sovietice în domeniul naval.

Declanșarea războiului din Coreea a făcut ca războiul rece să devină cald, ceea ce l-a determinat pe I.V. Stalin să ceară sateliţilor săi să-și mărească contribuţia la efortul comun de apărare împotriva agresiunii imperialismului. În acest sens, Stalin a organizat la Moscova (9-12 ianuarie 1951) o consfătuire secretă în cadrul căreia a impus României, Bulgariei, Poloniei, Ungariei și Cehoslovaciei un program major de înarmare, constituindu-se și un organ ce gestiona acest program, Comitetul de Coordonare, un embrion al Tratatului de la Varșovia7.

Pentru teatrul maritim al Mării Negre, rezultatele consfătuiri de la Moscova s-au reflectat pe două direcţii. Prima direcţie a fost creșterea forţei combative a flotelor române și bulgare, flote care erau sub embargoul prevederilor Tratatului de Pace de la Paris (1947), concomitent cu realizarea interoperabilităţii celor trei flote comuniste din Marea Neagră. Aceasta urma să se realizeze prin livrări de nave către R.P. Română și R.P. Bulgară, precum și prin impulsionarea implementării organizării sovietice și a procedurilor, manualelor și regulamentelor de luptă, cu sprijin direct și sub supravegherea consilierilor sovietici8.

O altă direcţie a fost realizarea în scurt timp pe litoralul de vest al Mării Negre a unor baze navale, dotate cu infrastructură portuară și militară, care să asigure bazarea forţelor navale proprii și a unei grupări navale sovietice, permanent sau temporar. Aceste baze maritime militare trebuiau să asigure și păstrarea deplină a secretului, ceea ce a impus ca locaţiile acestora să fie

cât mai izolate. Termenul realizării acestor baze navale se înscr ia în termenul genera l a l programului convenit la Moscova de 2 la 3 ani.

Pentru România, în domeniul naval, efectele deciziilor asumate de Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al Partidului Muncitoresc Român, ș i generalul Emil Bodnăraș, ministrul For ţ e lo r Armate ș i membru marcant a l Partidului Muncitoresc Român, au fost foarte importante. Programul naval asumat la Moscova a determinat o creștere a puterii navale a României9. Marina Militară s-a reorganizat pe principii sovietice și, totodată, a crescut numărul de oameni (în fapt funcţii în statele de organizare). O altă tranșă de nave din cele care au fost confiscate în anul 1944 au reintrat în compunerea marinei române. Însă cel mai important se ia decizia pentru construcţia cu ajutor sovietic a unei baze maritime militare (un port doar cu destinaţie militară).

Consfătuirea liderilor comuniști din sfera europeană de influenţă sovietică de la Moscova, a adus pentru prima dată, în relaţiile româno-sovietice, problema dislocării unor grupări navale sovietice în porturile românești. La nivelul anului 1951 infrastructura portuară și militară existentă în porturi nu corespundea deloc exigenţelor sovietice, care din punct de vedere militar nu erau exagerate. În aceste condiţii, se impunea înfiinţarea unei baze navale noi, ceea ce s-a și realizat. În acest fel s-a realizat și visul interbelic al ofiţerilor Marinei Regale care au insistat permanent pe lângă guvernul român și regele Carol al II-lea pentru construirea unei baze navale proprii.

Viitorul port militar urma să fie amplasat pe lacul Mangalia. Pentru accesul dinspre mare se realiza un canal de legătură. Capacitatea era proiectată pentru a se putea asigura staţionarea a 4 distrugătoare de 17.000-2.000 tone (temporar), 4 submarine de 650 tone, 18 vedete torpiloare de 120 tone, 12 dragoare de radă de 100 tone, 18 vânătoare de submarin ușoare de 100 tone, 4 remorchere, 7 șalupe, 4-5 șlepuri și tancuri10. Realizarea unei astfel de amenajări portuare necesita un volum mare de lucrări hidrotehnice11. La finalizarea acestuia, navele Marinei Militare și ale Flotei sovietice din Marea Neagră urmau să împartă frăţește facilităţile de bazare. Această preocupare a Uniunii Sovietice de a avea posibilitatea să-și disloce, cel puţin temporar, o parte din Flota Mării Negre în porturile românești s-a manifestat pe întreaga perioadă a regimului comunist, ea îmbrăcând diferite forme condiţionate de evoluţia relaţiilor româno-sovietice.

Decizia luată la Moscova a fost pusă în aplicare foarte repede. Forţaţi de sovietici, prin consilierii militari, liderii politici și militari de la București au luat măsurile legale pentru înfiinţarea bazei maritime Mangalia, alocând fonduri importante pentru realizarea condiţiilor necesare funcţionării unui port cu specific pur militar. Astfel, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 130/1951 localitatea Mangalia împreună cu portul, lacul și cu o zonă maritimă importantă din faţa sa au fost considerate obiectiv

Generalul de armată Emil Bodnăraş

studii/documente

document 2013 2 (60) 69

militar de importanţă deosebită. Din acel moment, timp de peste zece ani Mangalia a devenit un oraș închis în care aveau acces doar militarii și locuitorii orașului.

Din punct de vedere structural, cu ocazia reorganizării Mar ine i Mi l i t a re d i n v a r a a n u l u i 1951, s-a înfiinţat B a z a M a r i t i m ă 127 Mangalia, prin transformarea fostului Sector 4 Maritim12. Ulterior, aceasta se va redenumi Baza 258 Maritimă Mangalia

(15 septembrie 1955)13, ca apoi să se desfiinţeze cu ocazia reînfiinţării Divizia 42 Maritime (1962)14. În perioada de aproape zece ani de existenţă Baza Maritimă Mangalia a suferit diverse reorganizări impuse de deciziile luate la nivel politic și militar, dar și la nivelul conducerii Marinei Militare.

Lucrările de amenajare a portului militar Mangalia au început din primăvara anului 1951. Încă de la început consilieri sovietici s-au interesat permanent de stadiul realizării lucrărilor convenite. Deși fusese stabilit a se termina lucrările în trei ani, în 1955 acestea nu erau finalizate și nici nu fusese realizat tot ceea ce a fost impus de sovietici. Totuși, în acel an acesta oferea deja condiţii bune pentru staţionarea navelor. În fapt, o parte din navele Marinei Militare erau deja dislocate aici.

Diferenţele între planuri și execuţie s-a datorat și discontinuităţilor de atitudine manifestate de reprezentanţii Flotei sovietice a Mării Negre, care își asumase obligaţia pentru a furniza echipament și licenţe de fabricaţie a unor instalaţii specifice. După desfiinţarea sovromurilor – SOVROMCONSTRUCŢIE avusese contractul de realizare a lucrărilor hidrotehnice necesare amenajării lacului Mangalia ca port militar – lucrările au trecut în responsabilitatea unor întreprinderi românești, sovieticii implicându-se mai puţin. Mai târziu, aceste lucrări au trecut în responsabilitatea Comandamentului Marinei Militare, care le-a coordonat prin noua sa Direcţie de Construcţii.

Deși a fost impusă de sovietici, care vor mai interveni de câteva ori insistând asupra finalizării lucrărilor și realizării unei dotări corespunzătoare, construcţia portului militar Mangalia s-a realizat de către specialiști români, reușindu-se la finele anilor `50 să fie realizate marea parte a facilităţilor necesare staţionării în port a navelor militare. După 1960 au existat preocupări pentru menţinerea infrastructuri la nivelul cerinţelor impuse de desfășurarea în condiţii optime a pregătirii de luptă. În acest port s-a dezvoltat inclusiv infrastructura necesară reparării navelor, ca apoi, în scurt timp, în Șantierul Naval Mangalia să se construiască nave militare românești. Această evoluţie a făcut ca în anii `90 portul Mangalia să fie cea mai mare bază navală pe care a avut-o România vreodată.

Efectele stabilirii unei baze militare la Mangalia – un sat de pescari – a avut efecte importante asupra destinului acestei localităţi. Dacă în perioada de început acesta a fost declarat oraș interzis, ulterior portul militar a contribuit la dezvoltarea localităţii, ceea ce a făcut ca timp de peste 60 de ani destinul orașului Mangalia să fie marcat de existenţa unităţilor de marină în perimetrul său.

În numai câţiva ani sovieticii au reluat pe un alt ton problema dislocării și au impus, de această dată, condiţii concrete cuprinse într-un protocol încheiat între reprezentanţii marinelor militare române și sovietice. Se avea în vedere atât o dislocare permanentă de forţe navale la Mangalia, cât și o folosire a infrastructurii portuare maritime și fluviale de către navele sovietice pe timp de război.

La începutul anului 1955, demersurile politico-diplomatice sovietice pentru realizarea unui acord general european de securitate și pentru evitarea integrării Germaniei Federale în structurile euroatlantice se îndreptau cu pași siguri către eșec. Conștienţi de aceasta liderii politici și militari de la Kremlin au luat decizia ca URSS să-și înfiinţeze propria alianţă politico-militară, devansând semnarea actului politic și juridic de constituire a acesteia prin acţiuni în domeniul militar.

Astfel, în perioada premergătoare înfiinţării Tratatului de la Varșovia, liderii militari de la Moscova au impus semnarea unor acorduri privind planurile de dezvoltare ale forţelor armate ale sateliţilor, în vederea accelerării integrării și realizării interoperabilităţii, precum și pentru o reorganizare a dispozitivului său militar european.

În ceea ce privește România, o delegaţie guvernamentală a fost prezentă la Moscova, în perioada 15-20 ianuarie 1955. Pe timpul vizitei a fost semnat un Protocol referitor la creșterea capacităţii de luptă a forţelor militare române (20 ianuarie 1955). Apoi, a urmat semnarea, în februarie 1955, de către delegaţiile guvernamentale ale celor două state, a unui alt protocol militar. În documentul respectiv s-a prevăzut ca Ministerul Forţelor Armate ale Republicii Populare Române să trimită la Marele Stat Major al Armatei Sovietice, până la data de 31 mai 1955, Planul pregătirii operative a teritoriului Republicii Populare Române15.

Efectele Protocolului militar din februarie 1955 au fost resimţite și de Marina Militară română în două direcţii. Prima a fost realizarea unei noi scheme de dezvoltare și dotare a Cadrului la pace al forţelor armate în perioada 1955-1959, stabilită prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri și pusă în practică, după aprobarea acestuia la Moscova, în cursul lunii aprilie 1955. În condiţiile acestei hotărâri, Marina Militară urma să treacă la o nouă organizare începând cu luna iunie, urmând să se importe din URSS, începând cu 1956, trei nave vânătoare de submarin și șase vedete torpiloare, precum și să se primească un proiect de dragor de radă și unul de șalupă dragoare fluvială după care să se construiască nave în ţară. A doua este reprezentată de negocierile între autorităţile de la București și cele de la Moscova privind încheierea unui document militar oficial referitor la bazarea permanentă și temporară a unei părţi din navele Flotei Mării Negre a URSS în porturile românești.

Dacă a existat un document oficial semnat la Moscova nu se cunoaște încă. Cert este că pe baza hotărârilor „luate de comun acord în luna februarie a anului 1955” de către delegaţiile guvernamentale ale URSS și Republicii Populare Române o Comisie mixtă sovieto-română16, condusă de fiecare parte de contraamiral Mihai Nicolae – comandantul Marinei Militare

Generalul-locotenent Leontin Sălăjan

2 (60) 2013 document70

studii/documente

ș i v i ceamira l V.A. Parhomgnko – șeful Statului Major General al Forţelor Maritime Militare ale URSS a „studiat”, în perioada 28 februarie-13 martie 1955, „condiţiile din teren” care s-au finalizat în data de 13 martie 1955 cu semnarea în orașul Constanţa a Protocolului Comisiei mixte sovieto-române în problema asigurării bazării unei părţi din Forţele Flotei Mării Negre în bazele maritime

militare și porturile Republicii Populare Române17. Protocolul a fost supus aprobării guvernelor Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și Republicii Populare Române.

Protocolul era un document bine redactat, pe 20 de file, în trei exemplare în limba rusă: 2 exemplare pentru Uniunea Sovietică și l exemplar pentru Republica Populară Română. Protocolul avea și trei anexe18. Termenul de valabilitate a prevederilor protocolului nu au fost stabilit, ceea ce însemna că putea fi valabil 99 de ani.

Prin protocol și anexele sale erau specificate condiţiile ce trebuiau oferite fratelui sovietic pe timp de pace și de război pentru ca dislocarea forţelor sale navale și aeriene să se facă în bune condiţii. Aceasta presupunea o urgentare al lucrărilor de amenajare a bazei maritime Mangalia, începute în anul 1951, dar și crearea unor facilităţi suplimentare la Constanţa și Sulina.

Documentul stabilea măsuri practice privind asigurarea bazării navelor și amenajările suplimentare necesare, precum și ajutorul tehnic din partea URSS; asigurarea regimului de navigaţie pe timp de pace și război, precum și proceduri înștiinţare, recunoaștere și legătură reciprocă, precum și asigurarea pregătirii de luptă a navelor. În baza acestui protocol, pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate se vor depune eforturi considerabile în următorii ani.

Astfel, începând din anul 1956 Flota Mării Negre a URSS urma să disloce „permanent” în golful Documaci de pe lacul Mangalia o brigadă compusă din 9 submarine mijlocii, un divizion cu 12 vedete torpiloare și Divizionul 224 de Apărare a Raionului Maritim compus din 1 navă de siguranţă, 3 dragoare, 3 vânătoare de submarine mari și 4 șalupe dragoare19. Se intenţiona ca la sfârșitul anului 1955 să fie dislocate la Mangalia 2-3 submarine și 6 vedete torpiloare, împreună cu baza de litoral a submarinelor, pentru a ajuta la rezolvarea problemelor legate de staţionarea forţelor stabilite. Până la terminarea lucrărilor stabilite la baza maritimă Mangalia navele Divizionul 224 de Apărare a Raionului Maritim se dislocau în Constanţa la danele 4 și 5 (dane militare la aceea dată). În plus, porturile Constanţa și Sulina trebuia să ofere condiţii pentru staţionarea „temporară” a navelor sovietice în situaţia unui război în Marea Neagră20.

Pentru asigurarea logistică a navelor sovietice în porturile românești urmau să se constituie stocuri de muniţii, armament, combustibili-lubrifianţi și diferite alte materiale specifice. În depozitele de la Mangalia, Dulcești, Basarabi, Valul lui Traian,

Codru și Sulina Flota sovietică din Marea Neagră își păstra stocuri în cantitate de 596 vagoane (~ 9536 t) 21, cuprinzând muniţie de artilerie22, armament de artilerie23, torpile cu conuri de război24, mine25, bombe antisubmarin26, material de dragaj27 și materiale diferite28. Aceste stocuri erau planificate să fie depozitate, în perioada 1955-1959, urmând să fie aduse din URSS pe măsură ce în locaţiile stabilite se construiau platforme betonate, hrube și magazii de către partea română.

La acea dată, de fapt și mai târziu, nu existau spaţii corespunzătoare pentru depozitarea unei asemenea cantităţi impresionate de materiale militare. Pentru construirea acestora era necesară alocarea de fonduri din bugetul de stat, iar pentru unele facilităţi sovietici se angajau să doteze aceste spaţii29. Dar ritmul în care s-au realizat a fost nesatisfăcător.

Pentru asigurarea cu carburanţi-lubrifianţi urma să se păstreze 18.000 m3 la Mangalia și Constanţa, stocuri care se constituiau în perioada 1955-195830. La Constanţa existau condiţii de păstrare la „bazele de petrol” de la Palas, însă la Mangalia nu exista un depozit specializat, fiind necesară construcţia acestuia. Acest lucru se va întâmpla, dar foarte târziu. În fapt, nu s-a reușit depozitarea motorinei la Mangalia până la renunţarea de către sovietici la pretenţia de a mai avea stocuri pe teritoriul României (1971-1972).

Paza depozitelor era asigurată de forţe din subordinea Comandamentului Marinei Militare, iar întreţinerea și controlul tehnic al tehnicii, muniţiilor, armamentului și materialelor depozitate, precum și evidenţa, primirea și distribuirea se făcea de către sovietici cu personalul „depozitului reunit din Constanţa al Flotei Mării Negre a URSS”.

Asigurarea logistică a navelor sovietice în porturile românești cu carburanţi-lubrifianţi, combustibil solid, alimente, pâine, apă, energie electrică ș.a. era în responsabilitatea structurilor specializate ale Marinei Militare, contra cost.

Pentru misiunile legate de observarea tehnică de litoral și realizarea legăturilor de comunicaţii, autorităţile militare române au instalat staţii de radiolocaţie și centre de transmisiuni. Divizionul 224 de Apărare a Raionului Maritim a Flotei Mării Negre a URSS din Constanţa avea propriul centru de transmisiuni care va face legătura dintre sovietici și români. În plus, era prevăzut să se realizeze legăturile fir (telefonice) între Constanţa și Varna (Stalino – numele orașului în perioada 1945-1956), unde existau dislocate alte forţe navale sovietice.

O altă problemă importantă a fost sistemul de observare de la litoral cu staţii de radiolocaţie. Era prevăzut să fie aduse din URSS și montate la Constanţa și Mangalia două staţii de radiolocaţie tip „LOT”31 pentru observarea apropiată. Pentru observarea îndepărtată a mării se monta la capul Tuzla, în anul 1956, o staţie de radiolocaţie tip „P-20”. Montarea și exploatarea acesteia era în responsabilitatea sovieticilor, ea intrând în subordinea comandantului Divizionului 224 de Apărare a Raionului Maritim al Flotei Mării Negre a URSS din Constanţa. Aceste două staţii furnizau informaţiile necesare pentru „postul principal de litoral de informare”, care funcţiona pe lângă punctul de comandă de litoral al Comandamentului Marinei Militare.

În ceea ce privește regimul de navigaţie al navelor sovietice în apele teritoriale ale Republicii Populare Române și asigurarea hidrografică erau făcute următoarele precizări: navigaţia se executa pe pasele existente și pe drumurile recomandate care se stabileau în comun. Faţă de cele existente se mai deschideau

Generalul de armată Ion Tutoveanu

studii/documente

document 2013 2 (60) 71

două pase32, care urmau a fi dragate (căutare de mine) prin dragaj mecanic de către navele românești și prin dragaj prin influenţă (magneto-acustic) de către navele sovietice. Pe pasele și drumurile recomandate Comandamentul Marinei Militare organiza periodic căutarea minelor flotante; traversadele executate de navele militare și auxiliare (speciale) ale celor trei flote aliate se făcea pe baza hotărârilor „luate în comun” de comandanţii acestora. Înștiinţarea despre aceasta se făcea cu două zile înainte și la ieșirea din port. Pentru ieșire pe mare în vederea pregătirii, navele sovietice informau cu o zi înainte și la ieșirea din port; alte reguli specifice d e c o o p e r a r e ș i c o o r d o n a r e a a c t i v i t ă ţ i i p e mare și în port33; reorganizarea servi-ciului hidrografic al Marinei Militare după structura unui serviciu hidrografic al unei baze sovietice și preluarea integrală a responsabilităţilor privind asigurarea hidrografică a apelor și porturilor ţări34; între anii 1955-1957 se executau lucrări de amenajare hidrografică cu ajutor tehnic din partea URSS; pentru „pregătirea de luptă” a navelor Flotei Mării Negre a URSS, pe lângă raioanele maritime existente se mai stabileau: un raion pentru navele de suprafaţă, la 25 mile nord-est de Constanţa; un raion pentru submarine și nave de suprafaţă, la 26,5 mile est de Mangalia; un raion pentru submarine, la 24,5 mile sud-est de Mangalia; un poligon de radiolocaţie cu geamandură de ancorare, la 1,5 mile nord-est de Constanţa și un poligon hidroacustic, la 4,5 mile sud-est de cap Tuzla.

Axul central al protocolului era reprezentat de amenajarea bazei maritime militare Mangalia, în care era necesară realizarea infrastructurii portuare și militare specifice unei baze navale.

Astfel, pentru staţionarea submarinelor și vedetelor torpiloare era nevoie de un cheu de 255 m (140 m existenţi și 115 m de construit în 1955)35, clădiri specifice unei unităţi militare36, o navă bază tip „Jiul” pentru vedetele torpiloare, 4 șlepuri de acostare (52-64 m) în 1956 pentru staţionarea submarinelor și vedetelor torpiloare și 5 șlepuri de acostare pentru punctele de dispersare ale submarinelor pe lacul Mangalia.

Existau sau se construiau (finalizau) în 1955 următoarele facilităţi militare specifice ce se puneau la dispoziţie: staţia de încărcat acumulatori pentru submarine37; atelierul de pregătire a torpilelor38; staţia de compresoare pentru submarine; atelierul plutitor de reparaţii; staţia de pompare a apei; garaj cu instalaţie de distribuţie pentru benzină; o baie-spălătorie cu sală de 20 dușuri; un club cu sală de cinematograf de 350 locuri. Între anii 1956-1959 era planificat să se dea în folosinţă: centrala termică a bazei; punctul de comandă protejat al comandantului bazei; șantierul naval39; atelierul de artilerie40; staţia subterană de control și reglaj a torpilelor acustice; săli de specialitate; laboratorul de mine ș.a. Până în 1956 era necesar executarea lucrărilor de dragaj pentru asigurarea navigaţiei pe căile de acces către canal, în avanport și pe șenalul lacului Mangalia.

Totodată, pentru asigurarea secretului raionul maritim din dreptul orașului Mangalia cuprins între paralelul 43°53' N, meridianul 28°45' E și paralelul 43°45' N se declara raion interzis navelor comerciale, lucru care s-a și întâmplat, interdicţia rămânând în vigoare până la jumătatea anilor `60. Mai mult, orașul Mangalia, împreună cu localităţile din jurul său, a fost declarat zonă interzisă și cu regim special de trecere, și această interdicţie s-a menţinut aproape 10 ani.

Prin protocol s-a mai stabilit ca în prima jumătate a anului 1955 să se întocmească planul general al bazei maritime militare Mangalia la care să fie consultaţi și specialiștii sovietici, stabilindu-se în acelaș i t imp ș i „ajutorul tehnic necesar din partea Uniunii Sovietice”. Pentru utilajul ce urma a fi adus din URSS și montat l a M a n g a l i a , C o n s t a n ţ a ș i S u l i n a , s t a t u l

român urma să plătească 7.500.000 ruble (anul 1955)41. O parte din instalaţii au sosit din URSS și au fost montate, însă unele nu au mai venit niciodată.

Începând din primăvara anului 1955, lucrările pentru asigurarea bazării navelor Flotei URSS din Marea Neagră s-au executat sub controlul Direcţiei Cazării din Ministerul Forţelor Armate de către întreprinderi ale Ministerului Transporturilor Navale și Aeriene și Ministerului Energiei Electrice. Într-un raport al Comandamentului Marinei Militare se aprecia că „Deși timpul a fost favorabil, iar planul valoric mic, pe primul trimestru al anului 1955 s-a lucrat foarte slab, datorită lipsei de muncitori calificaţi și necalificaţi, a materialelor, precum și dezinteresului întreprinderilor. Lucrările erau în întârziere la Depozitul de Muniţii Basarabi, Depozitul de Materiale A.S.A. Codru și Depozitul Valul lui Traian”42.

Printre alte măsuri organizatorice, contraamiralul Nicolae Mihai, comandantul Marinei Militare, solicita șefului Marelui Stat Major să se intervină pentru rămânerea la Spatele Comandamentului Marinei Militare, până la data de 31 mai 1955, a consilierului sovietic căpitan de rangul 1 Vladimir Dimitriev, care să ajute la întocmirea planului general de lucrări a Bazei Mangalia43.

Până în anul 1958 submarinele și vedele torpiloare preconizate de sovietici nu au fost dislocate în portul Mangalia, însă, în perioada 1955-1958, au staţionat la Constanţa nave militare sovietice. Acest fapt este confirmat de prevederile art. 1 al Acordului de retragere a trupelor sovietice de pe teritoriul României prin care se specifica că „vor fi retrase toate trupele sovietice, care se vor afla acolo în ziua semnării”, adică și „subunităţile de apărare a raionului maritim al Flotei maritime militare”44. Acestea erau navele Divizionului 224 de Apărare a Raionului Maritim al Flotei sovietice din Marea Neagră.

Iulie 1955. Emil Bodnăraş (al treilea din dreapta) şi Gh. Gheorghiu Dej (al treilea din stânga)

2 (60) 2013 document72

studii/documente

Lăsând la o parte caracteristica vremurilor și superioritatea manifestată de sovietici se poate spune că ceea ce au cerut reprezentanţii sovietici, specialiști ai Flotei URSS din Marea Neagră, pentru realizarea infrastructurii portuare și militare a portului Mangalia și pentru amenajarea de navigaţie a porturilor și litoralului românesc se înscria în cadrul unei concepţii profesioniste pentru buna desfășurare a activităţilor specifice forţelor navale. Pentru acea perioadă, în domeniile vizate prin protocol, nu se putea spune că Marina Militară avea specialiști mai buni decât cei sovietici. Eliminarea aproape completă, în perioada 1945-1955, a specialiștilor militari care au făcut parte din Marina Regală și reconstrucţia Marinei Militare pe baze noi, revoluţionare, a făcut ca în acea perioadă în structurile de comandă să ajungă tineri aduși din producţie, dintre care mulţi nici nu aveau studiile liceale terminate. Pe de altă parte, economia românească nu avea capacităţi pentru a pune la dispoziţia Marinei Militare instalaţiile și utilajele necesare pentru realizarea în scurt timp a unui obiectiv militar de o asemenea importanţă ca o bază navală.

Forţaţi de sovietici, responsabilii aflaţi pe funcţii de stat și de partid, din armată și din administrativul ţării, au fost nevoiţi să aloce fondurile necesare executării lucrărilor hidrotehnice pentru amenajarea portului Mangalia și a litoralului românesc. Personalul militar și civil din structurile marinei au fost trimiși la specializare în URSS, cunoștinţele acumulate acolo a făcut posibilă dezvoltarea unor domenii precum asigurarea hidrografică și de navigaţie, reparaţiile de tehnică, armament și instalaţii de la bordul navelor militare, înfiinţarea Direcţiei Hidrografice, a Șantierului Naval Mangalia ș.a.

Inconsecvenţa sovietică manifestată faţă de litoralul românesc și Baza Maritimă Mangalia a făcut ca ajutorul tehnic promis să nu fie asigurat, iar mare parte din obligaţiile sovietice să nu se respectate, chiar dacă pentru multe dintre ele termenele de finalizare au fost amânate cu 2-3ani45. Totuși, partea română a cheltuit fonduri însemnate pentru asigurarea celor cerute de sovietici. Aceste cheltuieli și-au găsit utilitatea în asigurarea unor condiţii optime de staţionare și instrucţie pentru navele și personalul Marinei Militare Române.

Din conducerea Marinei Militare, după 1955, un rol important l-a avut tânărul Victor Bogdan46, ofiţer de carieră, promoţia 1942, care a devenit în toamna anului 1955, la vârsta de 35 de ani, comandantul Bazei Maritime Mangalia, funcţie pe care a îndeplinit-o până în noiembrie 1958, când a devenit șeful de stat major al Marinei Militare (la 38 de ani). În cei trei ani de mandat, acesta a gestionat întreaga paletă de probleme legate de amenajarea portului Mangalia, fiind în contact direct atât cu specialiști sovietici, cât și cu șefii săi din Comandamentul Marinei Militare și Marele Stat Major, aducându-și o contribuţie importantă la dezvoltarea bazei navale de pe lacul Mangalia.

Evoluţia politică în cadrul lagărului sovietic în perioada 1955-1957 a dus la o schimbare de viziune asupra prezenţei navale a Flotei URSS a Mării Negre în porturile românești. După semnarea documentului privind reglementarea statutului juridic al trupelor sovietice pe teritoriul României, concepţia de bază a URSS s-a modificat47. Această nouă viziune a fost cuprinsă în Convenţia între guvernele R.P. Române și U.R.S.S. asupra dislocării temporare a unei părţi a flotei maritime militare a U.R.S.S. în bazele maritime militare, porturile și pe aerodromurile R.P. Române, dacă acest lucru va f i impus de situaţie 48 semnată la București în data de 22 octombrie 1957 de contraamiralul Mihai Nicolae – comandantul Forţelor Maritime Militare ale Republicii Populare Române și amiralul V.A. Fokin – șeful

Statului Major General al Flotei Maritime Militare a URSS. Această convenţie era complementară Protocolului din 13 martie 1955 și avea termen de valabilitate 10 ani, urmând să fie reînnoită în 1967, dacă niciuna dintre părţi nu o denunţa cu 6 luni de zile înainte de expirarea termenului.

Prin acest document s-a renunţat la conceptul de „dislocarea

permanentă” a structurilor și navelor sovietice – navele existente

fiind retrase, iar celelalte nu au mai sosit – care a fost înlocuit

cu „dislocare temporară”, la care s-a adăugat termenul general

„atunci când situaţia o va impune”.

Convenţia semnată în 1957 a preluat din Protocolul din

1955 obligaţiile părţii române de a pune la dispoziţie dane și

clădiri pentru staţionarea temporară a navelor în porturi și

depozite pentru păstrarea stocurilor. Cantităţile de muniţie și

combustibili-lubrifianţi au fost diminuate, de unde rezultă că

nivelul forţelor prevăzute a staţiona în port fusese diminuat, iar

dacă acestea soseau erau, în principal pentru aprovizionare sau

reparaţii. Celelalte prevederi ale Protocolului comisiei mixte

româno-sovietice nu au făcut obiectul convenţiei din 1957,

însă ele s-au păstrat ca obligaţii implicite atât pentru asigurarea

bazării navelor românești cât și cele sovietice, la nevoie.

Astfel se poate explica și faptul că la nivelul Comandamentului

Marinei Militare, în anul 1967, se considera că între URSS și

Republica Socialistă România era încă valabil Protocolul Comisiei mixte sovieto-române în problema asigurării bazării unei părţi din Forţele Flotei Mării Negre în bazele maritime militare și porturile Republicii Populare Române, încheiat la

Constanţa la 13 martie 195549.

În baza acestei convenţii Flota sovietică a Mării Negre a

deţinut timp de peste 10 ani cantităţi impresionante de muniţii

de tot felul, carburanţi și lubrifianţi, precum și diverse materiale

militare, care au fost aduse după 1957.

Peste ani, în contextul deteriorării relaţiilor dintre liderii

comuniști de la Kremlin și București, problema bazării navelor

sovietice în porturile românești a fost reconsiderată de ambele

părţi. Pe de o parte, Nicolae Ceaușescu a dorit ca și relaţiile din

acest domeniu să aibă la bază principiul avantajului reciproc,

cerând condiţii egale. De cealaltă parte, la început Moscova a

făcut jocul liderilor de la București, ca apoi, brusc, să anunţe

că a luat decizia să renunţe la a mai avea stocuri ale Flotei din

Marea Neagră pe teritoriul României. Aceasta venea ca urmare

a insistenţelor românilor asupra principiilor democraţiei socialiste

în relaţiile dintre state, dar a fost influenţată și de faptul că în

anii ̀ 70 marina sovietică ajunsese destul de puternică, ca urmare

a programelor navale impuse de amiralul Groșcov. În condiţiile

în care autonomia noilor nave sovietice din Marea Neagră făcea

posibilă o acţiune îndelungată pe mare, multe din ele dispunând

și de rachete navale, deţinerea de stocuri pe teritoriul României

nu mai era o problemă stringentă.

După 1951, timp de 20 de ani, problema dislocării unor forţe

navale aparţinând Flotei URSS a Mării Negre a fost o constantă

a relaţiilor sovieto-române în domeniul naval. Aceasta a urmat

cursul evenimentelor politice importante din cadrul lagărului

sovietic. Nuanţele acesteia au fost condiţionate de viziunea

sovietică asupra folosirii litoralului și porturilor bazinului vestic

al Mării Negre și de evoluţia relaţiilor româno-sovietice.

studii/documente

document 2013 2 (60) 73

1955 martie 13, «Constanţa» Anexa nr. 1-3 la Protocolul Comisiei mixte sovieto-române în problema asigurării bazării unei părţi din Forţele Flotei Mării Negre

în bazele maritime militare și porturile Republicii Populare Române

STRICT SECRET Exemplar nr. 3 Anexa Nr. 1

T A B E Lcu suprafeţele de depozitare și rezervoarele puse la dispoziţie de Republica Populară Română

pentru păstrarea muniţiei, minelor, armamentului, materialelor și combustibilului lichid al navelor Uniunii Sovietice care se bazează în porturile Mangalia, Constanţa și Sulina

Nr.crt.

Denumirea materialelor

Unitatede măsură

Cantitateatotală de materialece trebuie depozitate

Termenul la

care trebuie pusă la

dispoziţie suprafaţa respectivă

Suprafaţa și rezervoarele care se pun la dispoziţie la depozitele din:

Man

gali

a

Dul

ceșt

i

Con

stan

ţa

Bas

arab

i

Valullui

TraianCodru Sulina

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

1.Muniţie de

artilerievag. 126

1955195619571958

-1 ps10 ps10 pr

20 ps---

----

-21 pr14 pr-

----

-10 ps10 ps20 pr

---10 (la șalupe)

2.Armament de artilerie

vag. 12 1956 - - - - 12 - -

3.Torpile și conuri de

război

vag./buc.

100/402

1955195619571958

13/54 pr-20/80 pr20/80 pr

----

----

----

-10/40ps--

15/60ps-10/40ps-

---12/48ps

4. Mine vag. 200

1956195719581959

15 pba15 pba20 pba-

----

----

15 pba20 pba30 pba-

----

20 pba20 pba20 pba20 pba

----

5.Grenade

antisubmarinvag. 30

195619571958

5 ps5 ps-

5 pr5 pr-

--10(la șalupe)

6.Material de

dragajvag. 32

19571959

10 ps5 ps

10 ps-

7 ps-

7.

Materiale diferite

(echipament, materiale

tehnice, de transmisiuni, hidrografice

etc.)

vag. 9619561959

286

50 ps-

12 ps-

TOTAL vag. 596 - 183 20 - 160 44 157 32

2 (60) 2013 document74

studii/documente

Nr.crt.

Denumirea materialelor

Unitatede măsură

Cantitateatotală de materialece trebuie depozitate

Termenul la

care trebuie pusă la

dispoziţie suprafaţa respectivă

Suprafaţa și rezervoarele care se pun la dispoziţie la depozitele din:

Man

gali

a

Dul

ceșt

i

Con

stan

ţa

Bas

arab

i

Valullui

TraianCodru Sulina

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

1.Combustibil

lichidPăcură

m3 9700195619571958

-1000 pr1000 pr

---

7700 ps--

---

---

---

---

2. Motorină m3 7000195519561957

1000 pr1000 pr2000 pr

---

-3000 ps-

---

---

---

---

3. Uleiuri m3 1300195519561957

1000 pr1000 pr1000 pr

---

1000 ps--

---

---

---

---

TOTAL combustibili

m3 18000 6300 11700

Notă: Capacitatea unui vagon s-a considerat după sistemul de calcul sovietic - în medie de 16 t. Notările prescurtate a tipurilor de depozite: pr = protejat; ps = de piatră la suprafaţă; pba = platformă betonată cu acoperiș; s = la suprafaţă.A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 77, f. 31.

* * *

1956. Rada portului Constanţa văzută de pe distrugătorul „Mărăşeşti”

studii/documente

document 2013 2 (60) 75

STRICT SECRET Exemplar nr. 3 Anexa Nr. 2

T A B E L

cu lucrările de aducere și montare a utilajului lucrărilor de litoral

Nr.crt.

Denumirea materialului, proiectului și lucrărilor

Costul total în mii

de ruble

din care: Documentaţia tehnică:

ObservaţiiÎn

anul1955

În anul1956

În anul 1957

În anul 1958- 1959

Cine o asigură

Termenul

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

1.

MANGALIAAducerea și utilajul utilizat pentru staţia de control și reglare a torpilelor statice (și electrice)*

Costul utilajuluiCostul montajului

TOTAL

300100400

300100400

Proiect tip ministerul apărării al U.R.S.S.

1956

2.

Aducerea și utilajul utilizat pentru staţia de compresoare “EK-15”

Costul utilajuluiCostul montajului

TOTAL

10050150

10050150

-//- -//-

3.

Aducerea și utilajul utilizat pentru laboratorul de mine

Costul utilajuluiCostul montajului

TOTAL

503080

503080

-//- -//-

4.

Aducerea și utilajul utilizat pentru răcitorul de 20 tone

Costul utilajuluiCostul montajului

TOTAL

6040100

6040100

-//- -//-

5.Aducerea și utilajul utilizat pentru secţia optică a atelierului de reparat armament de artilerie

100 100 -//- -//-

6.

Aducerea și utilajul utilizat pentru secţia de convertizoare de curent continuu de 220 volţi cu putere totală de 150 kw

Costul utilajuluiCostul montajului

TOTAL

10050150

10050150

-//- -//-

7.Aducerea unui motor-generator nece-sar submarinelor de 350Kw , 800 A- care va fi montat în reţeaua existentă

100 100 -//- -//-

8.

Aducerea și utilajul utilizat pentru sălile de specialitate pentru lansarea torpilelor

Costul utilajuluiCostul montajului

TOTAL

200100300

200100300

-//- -//-

TOTAL PENTRU MANGALIA 1380 650 730

2 (60) 2013 document76

studii/documente

Nr.crt.

Denumirea materialului, proiectului și lucrărilor

Costul total în mii

de ruble

din care: Documentaţia tehnică:

ObservaţiiÎn

anul1955

În anul1956

În anul 1957

În anul 1958- 1959

Cine o asigură

Termenul

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

1.

CONSTANŢAAducerea și utilajul utilizat pentru

atelierul de reparaţii nave din portul Constanţa - două strunguri, o mașină de rabotat, o bormașină, un fierăstrău circular, aparate pentru sudură elec-

trică și autogenăCostul utilajului

Costul montajuluiTOTAL

5050100

5050100

-//- -//-

2.Aducerea și utilajul utilizat pentru un frigorifer de 5 tone pentru Divizionul

224 Apărarea Raionului Maritim 20 20 -//- -//-

TOTAL PENTRU CONSTANŢA 120 120

1.

SULINAAducerea și utilajul utilizat pentru

motocompresor VD cu capacitatea de 15 litri pe minut în încăperea existentă

Costul utilajuluiCostul montajului

TOTAL

70 70 -//- -//-

1.

OBIECTE DE TRANSMISIUNICentrala de transmisiuni a

Divizionului Apărării Raionului Maritim din Constanţa

Costul utilajuluiCostul montajului

TOTAL

600300900

600300900

-//- -//-

2.

Centrala de transmisiuni a Brigăzii de Submarine Mangalia

(se pare că s-a mutat în 1961)Costul utilajului

Costul montajuluiTOTAL

450100550

450100550

-//- -//-

3.

Centrala de transmisiuni a Divizionului de Vedete Torpiloare

Mangalia (se pare că s-a mutat în 1961)Costul utilajului

Costul montajuluiTOTAL

36090450

36090450

-//- -//-

TOTAL TRANSMISIUNI 1900 1900

studii/documente

document 2013 2 (60) 77

Nr.crt.

Denumirea materialului, proiectului și lucrărilor

Costul total în mii

de ruble

din care: Documentaţia tehnică:

ObservaţiiÎn

anul1955

În anul1956

În anul 1957

În anul 1958- 1959

Cine o asigură

Termenul

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

1.

OBIECTE DE RADIOLOCAŢIEStaţie radiotehnică „Periscop” în

raionul capului Tuzla (se pare că s-a mutat în 1957)

Costul utilajuluiTOTAL

30003000

30003000

-//- 1958

2.

Utilajul poligoanelor hidroacustice (10 mine cu ancoră)

(se pare că s-a mutat în 1957)30 30

Nu este nevoie

1955

3.Utilajul poligonului de radiolocaţie

(geamandură și reflector) (se pare că s-a mutat în 1957)

80 30Nu este nevoie

1955

Total pentru RPR REGIE 6550[6680]950[920]

5750830

800120

Total general 7500[7600] 6580 920

* Tot ce este scris înclinat sunt însemnări cu creionul pe document făcute de reprezentanţii Secţiei Marină din Marele Stat Major.A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 77, ff. 32, 32a și 32b.

* * *

Intrarea în portul Sulina

2 (60) 2013 document78

studii/documente

STRICT SECRET Exemplar nr. 3 Anexa Nr. 3

TABELde mijloacele de navigaţie care trebuiesc instalate

de Forţele Maritime Militare ale R.P.R. în anii 1955-1957

Baze maritime militare

Mangalia Constanţa

Anul intrării în exploatare

Nr.crt.

Denumirea obiectelor Unde se va amplasaAnul

intrării în exploatare

Nr.crt.

Denumirea obiectelor

Unde se va amplasa

1955 1.Far electric tip ,,EM- 35’‘, bătaia 15 mile

La capătul digului de est 1955 1Instalarea lămpilor cu acetilenă pentru patru geamanduri

Geamandurile sunt instalate la intrare în port

1955 2.

Radiofar direcţional tip „Lorenţ” marcând direcţia 106°286 (se instalează temporar până la punerea în funcţiune a radiofarului direcţional tip ,,S.R.M.-250” în anul 1957)

Pe clădirea fostului sanatoriu din Mangalia

1956 2Far electric tip ,,EM-35”bătaie 25 mile

În orașul Constanţa

1955 3.17 semnale luminoase de navigaţie

În avanport canal și lac 1956 3

Radiofar circular tip ,,K.R.M.- 250’’ bătaie 200 mile (se instalează pe locul radiofarului tip ,,Marconi” care nu asigură bătaie fixată și nu are siguranţă de exploatare

La clădirea radiofarului Constanţa

1955 4.Aliniament luminos de navigaţie

În prima jumătate a lacului

1956 4

Instalarea aparatului de emisie radio, de mică capacitate, pentru determinarea radiodeviaţiei la nave

În clădirea radiofarului Constanţa

1955 5.

24 geamanduri portative tip ,,G.O.CF. (se instalează temporar până la terminarea lucrărilor de dragaj)

În avanport și în lac 1956 5

Determinarea și amenajarea poligonului de deviaţie

Portul Constanţa

1955 6.4 geamanduri luminoase maritime mici

La intrare din mare în avanport

1957 6

Radiofar direcţional tip ,,S.R.M.-250” bătaie 20 mile, marcând direcţia 90°270

Orașul Constanţa

1955 7.2 geamanduri luminoase maritime

Geamandura nr. 1 lat. 43°53’10; long. 28°45’ Geamandura nr. 2 lat. 43°45’ long. 28°45' Geamandura indică limita raionului interzis pentru navigaţia vaselor comerciale

studii/documente

document 2013 2 (60) 79

Baze maritime militare

Mangalia Constanţa

Anul intrării în exploatare

Nr.crt.

Denumirea obiectelor Unde se va amplasaAnul

intrării în exploatare

Nr.crt.

Denumirea obiectelor

Unde se va amplasa

1956 8.Far electric tip „E.M.-35”cu bătaie 25 mile

Pe malul de nord în prima parte a lacului. Formează un aliniament cu farul electric de pe digul de Est, marcând direcţia 106-286°

1956 9.Staţie de semnalizare de ceaţă „Nautofon”

Pe digul de est în clădirea farului electric

1957 10.

Radiofar direcţional tip ,,S.R.M. 250”(se instalează în locul radiofarului tip „Lorenţ”

Pe malul de sud al canalului. Orientarea radioaliniamentului 106°- 186°

A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 8545, ff. 106-134.

THE PROBLEM OF THE NAVY BASES OF THE SOVIET UNION BLACK SEA FLEET IN THE ROMANIAN-SOVIET RELATIONS – CAPTAIN (N.) ENGINEER MARIAN TĂNASE, PH.D.

Abstract: After the Second World War ended, the Soviet Union tried to limit the access in the Black Sea only for the ships that were under pavilion of the riparian countries. Turkey supported by U.S.A. succeeded to stop the Soviet initiative. In this situation Romania and Bulgaria put on disposition all the forces and infrastructure in the case of an enemy attack.

Keywords: Black Sea, Soviet Union, Bulgaria, Romania, Turkey

NOTE

1 Divizionul 175 Nave Scafandri Constanţa.2 Vezi: Oliver Roy, Noua Asie centrală sau fabricarea naţiunilor, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001, p. 90.3 Emanuel Copilaş, Geopolitica Rusiei în spaţiul pontic, după 1989, în „Geopolitica”, 2007, 5, nr. 24, pp. 61-72.4 Convenţia de la Montreux (1936) a trecut strâmtorile Bosfor şi Dardanele de sub tutelă în posesia Turciei.5 Charles King, Marea Neagră. O istorie, Editura Brumar, Timişoara, 2005, p. 336. Vezi şi Emanuel Plopeanu, Politica Statelor Unite faţă de Turcia între anii 1943 şi 1952. De la neimplicare la Alianţă, Editura Institutul European, Iaşi, 2009. 6 După apariţia armelor nuclear tactice, în concepţia exerciţiilor navale organizate în Marea Neagră sub egida Tratatului de la Varşovia la care participau grupări navale ale fl otelor URSS, Republicii Populare Române şi Republicii Populare Bulgaria, s-a luat în considerare şi lansarea de atacuri nucleare asupra strâmtori Bosfor.

7 Vezi: Alexandru Oşca, Vasile Popa, Stalin a decis: Lagărul socialist se înarmează, în revista „Document” – Buletinul Arhivelor Militare Române, 1998, 1, nr.2-3, pp.71-76; Alesandru Duţu, Ianuarie 1951. I.V. Stalin ordonă reînarmarea Armatei Române, în revista „Document” – Buletinul Arhivelor Militare Române, 2003, an 4, nr.3-4, pp. 31-32; Ibidem, Armata în zodia comunizării, în revista „Dosarele Istoriei”, 2002, 7, nr. 5, p. 48; Gerhard Wetting, Decizia de înarmare a lui Stalin, în „Revista de Istorie Militară”, 2006, nr. 5-6, pp. 60-64; Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatul de la Varşovia (1955-1991), Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 30-33; Vojtech Mastny, NATO in the Beholder’s Eye: Soviet Perceptions and Policies, 1949-56 [NATO în ochii celorlalţi. Politici şi percepţii sovietice (1949-1956)], Working Paper no. 35, Cold War International History Project, Washington DC, March 2002.8 Vezi: Căpitan comandor Tănase Marian, Preliminariile constituirii Tratatului de la Varşovia (1951-1954). Efecte asupra evoluţiei puterii

2 (60) 2013 document80

studii/documente

navale a României, în volumul de studii Forţele Navale Române. 150 de ani de tradiţie, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2010, pp. 364-387.9 Marian Tănase, op.cit., p. 366.10 Comandor dr. Marian Moşneagu, Evoluţia Bazei Maritime Mangalia în contextul provocărilor anilor `50, în A.M.M.R., 2008, tom XI, p. 228.11 Ibidem, pp. 228-229. În conferinţa desfăşurată la Ministerul Comunicaţiilor la 22 martie 1951, în prezenţa ministrului Construcţiilor Hossu, ministrului adjunct pentru Spatele Armatei Suder William, a directorului general al întreprinderii SOVROMCONSTRUCŢIE (S.R.C.) Frolov, directorului S.R.C. nr. 7 Eriomin şi a delegaţilor Marinei Militare, căpitanul de rangul 1 Teodor Antonescu şi căpitanul de rangul 2 Nicolae Mihai, s-a stabilit ca lucrările hidrotehnice din zona lacului Mangalia, care făceau obiectul hotărârii Consiliului de Miniştri 130/1951, să fi e repartizate pentru execuţie întreprinderii S.R.C. nr. 7.12 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 8806, f. 34; Marian Moşneagu, Evoluţia Bazei Maritime Mangalia....., pp. 228-229. În compunerea acestei mari unităţi intrau la acea dată Comandamentul Bazei care avea în subordine: Divizionul 497 Dragaj; Divizionul 573 Artilerie de Coastă (bateria AC 130 mm); Compania 692 Mitraliere Artilerie, cu 2 baterii (7 şi 8) artilerie, mitraliere, fortifi caţii; Compania 540 Infanterie Marină; Compania 397 Geniu Maritim (pionieri); Sectorul 410 Observare Transmisiuni; Apărarea Radei; Raionul Hidrografi c şi Lazaretul bazei.13 Precizări referitoare la înfi inţarea, dislocarea şi încadrarea cu personal rezultă şi din raportul nr. 0041976 din 30 august 1955 al Bazei 258 Mangalia, redactat în urma Ordinului nr. 0047534/1955 al C.F.M.M.14A.M.R., Registrul Istoric al Diviziei 42 Maritime, 1965-1987, f. 2.15 Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatul de la Varşovia (1955-1991), pp. 42-43.16 Comisia sovietică era condusă de viceamiral V.A. Parhomgnko şi compusă din căpitan de rangul 1 V.G. Ciuguenko, căpitan de rangul 1 A.I. Vrubel, colonel ing. A.I. Tatarinov şi locotenent-colonel ing. V.V. Anfi mov, ca membri. De partea cealaltă, comisia română era compusă din căpitan de rangul 1 Victor Bogdan, căpitan de rangul II Petre Tăcu şi maior P.N. Bacalu, fi ind condusă de către contraamiral Mihai Nicolae, comandantul Marinei Militare.17 Pentru textul protocolului vezi: A.M.R. Fond 1683, dosar nr. 8545, ff. 106-134; Marian Moşneagu, Militarizarea bazelor navale româneşti - o prioritate a regimului de ocupaţie sovietic în anul 1955 în AMMMR, 2003, tom VI, pp. 41-60; Ibidem, Politica navală postbelică (1944-1958), Editura Mica Valahie, 2005, Bucureşti, pp. 411-425; Pentru anexe la protocol vezi şi: A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 77, ff. 29-32; A.M.R., Fond Secţia Marină - M.St.M., dosar nr. 13, ff. 91-126 şi 213-239.18 După semnarea protocolului a fost întocmit un act pentru predarea documentelor strict secrete, întocmite de comisia mixtă româno-sovietică, în legătură cu problema bazării unei părţi din forţele Flotei Mării Negre a URSS în bazele maritime militare şi porturile Republicii Populare Române. Astfel, partea sovietică preda părţii române, exemplar nr. 3 al următoarelor documente: „1. Protocolul comisiei mixte româno-sovietică; 2. Tabelul cu suprafeţele de depozitare şi rezervoarele puse la dispoziţie pentru păstrarea muniţiei, minelor, armamentului, materialelor şi combustibilului lichid al navelor Uniuni Sovietice care se bazează în porturile Mangalia, Constanţa şi Sulina; 3. Tabelul cu mijloacele de amenajare de navigaţie care vor fi instalate de Forţele Maritime Militare ale Republicii Populare Române în anii 1955-1957; 4. Harta raioanelor de pregătire de luptă şi a raioanelor care vor trebui dragate în apele Republicii Populare Române, exemplar nr. 3, schiţa nr. 7 (Hărţile nr. 552 şi 553 în câte două exemplare); 5. Tabelul cu lucrările de aducere şi

montare a utilajului lucrărilor de litoral din partea Republicii Populare Române”. Comisia română a predat părţii sovietice, următoarele documente: „1. Planul bazei Mangalia heliografi at la scara 1x5.000, în două exemplare; 2. Planul bazei Constanţa heliografi at la scara 1x2.500, în două exemplare; 3. Planul bazei Sulina heliografi at la scara 1x10.000, în două exemplare; 4. Schema zonală pe harta asamblată scara 1x100.000 Constanţa, Mangalia şi gura Portiţei, în două exemplare ”. A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 77, ff. 29-30.19 În baza aceluiaşi document, un regiment de aviaţie din Flota Mării Negre a URSS se disloca pe aerodromul „Mihail Kogălniceanu”, începând din anul 1956.20 În situaţia unui război se puneau la dispoziţie în portul Constanţa 975 m de dane cu toate facilităţile (200 m: danele nr. 9 şi 10; 250 m: danele nr. 20 şi 21; 225 m: danele nr. 23 şi 24; 300 m: danele nr. 36 şi 37), în afara danelor militare nr. 4 şi 5. La Sulina, pe malul drept al Dunării, se alocau 3 cheuri fi xe de lemn (124 m), amenajate cu instalaţii de distribuţie a apei. Pentru aprovizionarea navelor sovietice cu motorină şi ulei, în portul Sulina, Marina Militară punea la dispoziţie tancurile sale de combustibil pentru a se asigura 1.000 m3 de motorină şi 50 m3

de uleiuri.21 A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 77, f. 31. Capacitatea unui vagon s-a considerat după sistemul de calcul sovietic, în medie de 16 tone.22 Muniţie de artilerie: 126 vag (~ 2.016 t) – 1955; 1956; 1957; 1958 – la Mangalia, Dulceşti, Basarabi şi Codru.23Armament de artilerie: 12 vag (~192 t), 1956, la Valul lui Traian.24 402 torpile şi conuri de război: 100 vag (~1600 t) – 1955; 1956; 1957; 1958 – la Mangalia, Valul lui Traian, Codru şi Sulina.25 Mine: 200 vag (~ 3.200 t) – 1956; 1957; 1958; 1959 – la Mangalia, Basarabi şi Codru .26 Bombe antisubmarin: 30 vag (~ 480 t) – 1956; 1957; 1958 – la Mangalia, Basarabi şi Sulina.27 Material de dragaj: 32 vag (~ 512 t) – 1956; 1957; 1958 – la Mangalia, Valul lui Traian şi Codru. 28 Materiale diferite (echipament, materiale tehnice, de transmisiuni, hidrografi ce etc.): 96 vag (~ 1536 t) – 1956; 1959 – la Mangalia, Valul lui Traian şi Codru.29 La Sulina, „pentru asigurarea depozitării şi pregătirii în comun a torpilelor să se construiască în anul 1958 pe cheltuiala Republicii Populare Române, la depozitul existent la mila 2, un cheu lung de 10 metri, prevăzut cu o macara de 2,5 tone, o cale ferată îngustă de la cheu până la hruba de torpile şi să se repare macaraua rulantă existentă în hrubă. Uniunea Sovietică va repartiza un motocompresor şi va asigura conducerea tehnică la lucrările de instalare şi montaj ale completului de utilaje tehnologice ale motocompresorului şi tubulaturii de aer spre secţia de butelii”. A.M.R. Fond 1683, dosar nr. 8545, ff. 106-134.30 Cantităţile prevăzute erau următoarele: 9.700 m3 păcură (1956; 1957; 1958); 7.000 m3 motorină (1955; 1956; 1957); 1.300 m3 uleiuri (1955; 1956; 1957). Acestea se repartizau astfel: 6.300 m3 la Mangalia şi 11.700 m3 la Constanţa. Vezi: A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 77, f. 31.31 Montarea acestor staţii era prevăzută pentru anii 1955-1956. Construirea încăperilor, montajul şi deservirea staţiilor erau responsabilitatea Comandamentului Marinei Militare. Flota Mării Negre a URSS acorda consultaţia tehnică, asigura documentarea necesară şi pregătirea radiometriştilor pentru deservirea staţiilor.32 Prima era de-a lungul litoralului, de la Constanţa până la graniţa de stat cu Republica Populară Bulgaria, cu o lăţime de două mile şi pe o lungime de 25 de mile. A doua pasă era de intrare în baza maritimă militară Mangalia, cu o lăţime de două mile şi pe o lungime de 14 mile.33 Pentru stabilirea sistemului de conducere şi însuşirea modului de cooperare între navele forţelor maritime militare ale Uniunii Sovietice

studii/documente

document 2013 2 (60) 81

şi Republicii Populare Române, s-au întocmit şi au intrat în vigoare în cursul anului 1955, următoarele documente: a) reguli pentru navigaţia în comun; b) documente de organizare a transmisiunilor, modului de înştiinţare şi recunoaştere reciprocă; c) documente pentru conducerea în secret etc.34 În 1955, atribuţiunile privind asigurarea hidrografi că de navigaţie, precum şi baza tehnico-materială erau împărţite între Comandamentul Marinei Militare şi structuri ale Ministerului Transporturilor Navale şi Aeriene. Astfel, toate mijloacele de amenajare hidrografi că de navigaţie, existente în cadrul Ministerului Transporturilor Navale şi Aeriene erau preluate de un serviciu hidrografi c unic. În sarcină noului serviciu urma să intre: a) exploatarea şi dezvoltarea pe teatrul maritim a mijloacelor de amenajare hidrografi că de navigaţie; b) asigurarea hidrografi că de navigaţie a pregătirii de luptă a navelor forţelor maritime militare; c) dotarea navelor cu material hidrografi c de navigaţie, hărţi şi documente nautice corectate, precum şi repararea materialului hidrografi c de navigaţie existent la nave; d) asigurarea forţelor maritime militare cu date hidrometeorologice asupra teatrului maritim; studierea teatrului maritim din punct de vedere hidrografi c şi hidro-meteorologic. Prin textul Protocolului se prevedea ca pentru asigurarea exploatării mijloacelor de amenajare hidrografi că şi de navigaţie şi reperării aparatelor de navigaţie de la bordul navelor româneşti, se va organiza pregătirea specialiştilor respectivi şi a unui grup de specialişti instructori pentru instruirea personalului serviciului hidrografi c în URSS. Lucru care s-a întâmplat în perioada următoare.35 Cheul trebuia să aibă următoarele dotări: a) trei ramifi caţii de alimentare cu energie electrică a câte două prize de cuplare fi ecare; puterea unei prize 35 kw; curent continuu de 220 volţi; coefi cient de utilizare 0,5; b) trei prize de aburi cu câte două robinete de cuplare fi ecare; capacitatea unui robinet de 200 kg aburi pe oră la o presiune de 3-4 atmosfere; c) trei puncte de alimentare cu aer comprimat la 220 de atmosfere; d) linii telefonice pentru cinci telefoane fi nale.36 Pentru brigada apărării raionului maritim se construia: a) facilităţi de cazare compuse din: 2 cazărmi cu câte un etaj pentru 200 de oameni fi ecare (paturi suprapuse); o sală de mese cu 500 de locuri; o sală de mese pentru ofi ţeri şi reangajaţi, de 60 de locuri; un depozit de gospodărie cu suprafaţa de 248 de metri pătraţi; b) depozit de alimentare – 200 m2; c) bordei de zarzavat – 100 t; d) 40 de camere amenajate din fostul hotel, pentru cazarea ofi ţerilor, în anul 1956; e) un pavilion administrativ cu o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, pentru cazarea comandamentului brigăzii de submarine, care trebuie să fi e dat în exploatare în anul 1957; până la terminarea acestui pavilion, se va pune la dispoziţie o baracă în anul 1956; f) clădire pentru infi rmerie.37 Staţie de încărcat acumulatori pentru submarine de 1.050 kw, 2.400 amperi, cu atelier de reparaţii pentru elementele de acumulatori, prevăzând pentru anul 1957 mărirea puterii staţiei de încărcare până la 1.400 kw; Din Uniunea Sovietică se aducea încă un transformator de 350 kw.38 Atelier de pregătire a torpilelor (la suprafaţa pământului) cu şase mese de lucru, dintre care trei pentru torpile mecanice şi trei pentru torpile electrice; consultaţia tehnică necesară pentru reutilizarea atelierului astfel ca să poată asigura pregătirea torpilelor electrice – se va da de către specialiştii Uniunii Sovietice.39 Şantierul naval din golful Documaci pentru care era planifi cat ca atelierele mecanice de montaj şi cel de căldări să intre în funcţiune în anul 1955, atelierele electromecanice şi de tâmplărie, în anul 1957, iar cala de ridicare de 1.000 tone pentru nave lungi până la 75 de metri în anul 1959.40 Atelierul de artilerie pentru reparaţia armamentului aparatelor de conducerea tragerii şi celor optice, urma să intre în funcţiune în anul 1956; utilajul necesar pentru repararea aparatelor optice era adus din Uniunea Sovietică.

41 Vezi anexa nr. 2 a protocolului. A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 77, ff. 32, 32a şi 32b.42 A.M.R., Fond 1683, dosar nr. 8545, ff. 95-97.43 Ibidem.44 Ioan Scurtu (coord.), op.cit., pp. 276-280.45 Vezi anexa nr. 2 la Protocol. A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar 77, ff. 32, 32a şi 32b.46 Vezi Moşneagu, Marian, Dicţionarul marinarilor români, Editura Militară, Bucureşti, 2008, pp. 68-69.47 Vezi: Acord între Guvernul R.P. Române şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste referitor la statutul juridic al trupelor sovietice staţionate temporar pe teritoriul Republicii Populare Române în Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, Fond Convenţii, dosar nr. 2441, ff. 100-109; Ioan Scurtu (coord.), op.cit., pp. 246-253.48 Titlul complet al convenţiei este: Convenţia între guvernele Republicii Populare Române şi Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste asupra dislocării temporare a unei părţi a fl otei maritime militare a U.R.S.S. în bazele maritime militare, porturile şi pe aerodromurile Republicii Populare Române, dacă acest lucru va fi impus de situaţie. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 21/1967, ff. 245-251.49 Ca urmare a unui ordin din partea Marelui Stat Major către Comandamentul Marinei Militare, în vara anului 1967, şeful de Stat Major la Comandamentul Marinei Militare, C.R.-1 Anghel Petru referindu-se în raportul său către şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major la prevederile Protocolului româno-sovietic din 1955 aprecia că protocolul trebuie abrogat şi propunea ca pe baza unei convenţii în 2-3 ani să înceteze orice obligaţie. Aprecierile conform documentului sunt următoarele: „prevederile nu mai sunt actuale şi nu mai corespund referirile la bazele Mangalia, Constanţa, Sulina (Situaţia schimbându-se mult din toate punctele de vedere); parte din obligaţiile asumate de cele două părţi nu s-au respectat la termenele fi xate, nici mai târziu (multe din aceste obligaţii reveneau părţii sovietice); în majoritate, obligaţiile părţii române de a pune la dispoziţie fl otei URSS. spaţii de depozitare, cheiuri, dane, clădiri etc. au prevăzute termene de iniţiere, dar nu şi de încetare; ca urmare, aceste obligaţii ar putea fi considerate permanente (99 de ani); în protocol nu se prevede nici un fel de plată (chirii, taxe, cheltuieli manipulare etc.) pentru spaţiile de depozitare puse, la dispoziţie şi cheltuielile cu preschimbarea sau înlocuirea produselor; chiar dacă s-au plătit unele chirii, nu este justifi cată blocarea unor spaţii pentru care s-au făcut investiţii importante; partea sovietică a căpătat dreptul de a intra (controla) în depozitele şi spaţiile noastre de depozitare pentru controlul periodic al muniţiei şi materialelor, verifi carea, întreţinerea şi preschimbarea lor; materialele sunt dispersate în mai multe garnizoane unde există spaţii şi depozite; Cernavodă, Constanţa, Murfatlar, toate acestea putând fi supuse unui control periodic; în următorii 2-3 ani, Marina Militară va avea nevoie de aceste spaţii de depozitare pentru completarea materialelor şi muniţiei necesare navelor existente şi a celor care vor intra în înzestrare”. Propunerile făcute sunt următoarele: „1. Abrogarea «Protocolului Sovieto-Român» încheiat la 13 martie 1955, ca fi ind necorespunzător etapei actuale; 2. încheierea unei convenţii care să prevadă măsurile care să fi e luate, treptat, de cele două părţi, pentru ca în următorii 2-3 ani (cel mai târziu până în anul 1970) să înceteze obligaţiile prevăzute pentru partea României”. Vezi Raportul (nr. E 00850 din 29 august 1967) al şefului de Stat Major al Marinei Militare, C.R.-1 Anghel Petru (şi şeful Secţiei operaţii C.R.-1 Boian Ion), către şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major privind situaţia convenţiilor şi protocoalelor încheiate cu U.R.S.S. sau statele riverane Dunării. A.M.R., Fond V2, vol. I, ff. 10-13.

2 (60) 2013 document82

studii/documente

În anul 1971, Republica Islamică Pakistan era alcătuită din două teritorii situate la mare distanţă

unul de celălalt: Pakistanul de Vest și Pakistanul de Est. Această împărţire a creat, încă din 1948, probleme deosebite autorităţilor de la Islamabad, teritoriul Indiei separând complet cele două entităţi pakistaneze.

După alegerile generale din decembrie 1970, în cursul cărora Liga Awami a câștigat majoritatea absolută în Pakistanul d e E s t , conducătorul Ligii, șeicul M u j i b u r R ahman , a solicitat lui Mohammed Ayub Khan, președintele ţ ă r i i , s ă î l n u m e a s c ă î n f u n c ţ i a d e p r i m -m i n i s t r u , în locul lui Zulfikar Ali Bhutto, liderul P a r t i d u l u i Po p o r u l u i . Mohammed Ayub Khan a refuzat cererea respectivă, fapt ce l-a determinat pe Mujibur Rahman să proclame înfiinţarea statului Bangladesh (26 martie 1971).

Prim-ministrul Indiei, Indira Gandhi, a intervenit în conflictul din Pakistan prin acordarea de sprijin atât persoanelor care se refugiau masiv din Pakistanul de Est, cât și grupărilor de guerilă care luptau pentru secesiune. În consecinţă, tensiunile dintre Pakistan și India s-au agravat rapid, ajungându-se la un conflict militar de amploare între cele două ţări.

În acel context, Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul României, a primit la 3 iunie 1971 o scrisoare din partea omologului său indian, Indira Gandhi, în

care era „prezentată situaţia economică dificilă creată în urma exodului populaţiei din Pakistanul de Est în India și se face apel la guvernul român: a) să intervină pe lângă Pakistan ca acesta «să recunoască faptul că soluţia aleasă pentru problema Pakistanului de Est este neînţeleaptă și nerealizabilă»; b) să exprime îngrijorarea sa pentru securitatea șeicului Mujibur Rahman, aflat în custodia guvernului Pakistanului”1.

Totodată, Indira Gandhi a propus ca un trimis special al guvernului indian să viziteze România în perioada 11-13 iulie 1971 – fiind nominalizat S. Mohan Kumaramangalam, ministrul Oţelului și Minelor2.

În același context, la 26 iunie 1971, Nicolae Ceaușescu a primit un mesaj din partea feldmareșalului Mohammed Ayub Khan. Președintele Pakistanului prezenta în mod succint punctul său de vedere referitor la „situaţia relaţiilor cu India și roagă să se

intervină pe lângă partea indiană pentru a o convinge «să înceteze acţiunile care ar putea duce nu numai la încălcarea păcii, dar, ca urmare a lor, la consecinţe imprevizibile, care ar putea afecta comunitatea mondială»”3.

După analizarea mesajelor, George Macovescu a propus să se răspundă la ambele cu apeluri la moderaţie și calm, pentru a nu se tensiona și mai mult relaţiile dintre India și Pakistan. Totodată, prim-adjunctul ministrului Afacerilor Externe a propus să fie acceptată vizita în România a trimisului special al guvernului indian. Acesta urma „să fie primit în audienţe de către Mihai Marinescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, Bujor Almășan,

INTERVENŢIA ROMÂNIEI PENTRU APLANAREA CONFLICTULUI DINTRE INDIA ŞI PAKISTAN (IUNIE 1971)

Dr. Petre OPRIŞ

Indira Gandhi alături de Nicolae Ceauşescu

studii/documente

document 2013 2 (60) 83

ministrul Minelor, Petrolului și Geologiei, și Neculai Agachi, ministrul Industriei Metalurgice. [...]

Vizita să fie folosită și pentru discutarea unor probleme de relaţii bilaterale, de către ministerele române de resort”4.

Nicolae Ceaușescu a aprobat primirea trimisului special indian de către Ion Gheorghe Maurer și Corneliu Mănescu. De asemenea, liderul P.C.R. a fost de acord ca „mesajele de răspuns adresate președintelui Pakistanului și primului ministru al Indiei să fie scurte. Să se exprime poziţia ţării noastre care consideră situaţia creată în Pakistanul de Est, ca o problemă internă a Republicii Islamice Pakistan, precum și dorinţa ca problemele ivite în relaţiile dintre India și Pakistan să fie rezolvate pe cale pașnică, fără conflicte armate”5.

Din păcate, mesajele lui Nicolae Ceaușescu și Ion Gheorghe Maurer nu au reușit să aplaneze conflictul din Asia de Sud. În după-amiaza de 3 decembrie 1971, forţele aeriene pakistaneze au lansat un atac prin surprindere împotriva a 11 aeroporturi militare și a două sisteme radar defensive indiene. Scopul acţiunii a fost de a bloca declanșarea unei ofensive a armatei indiene, care avea concentrate mari unităţi militare în imediata apropiere a graniţelor cu Pakistanul de Est (Bangladesh).

Deschiderea de către regimul de la Islamabad a ostilităţilor pe frontul de vest nu a împiedicat armata indiană să riposteze puternic și decisiv atât în Vest, cât și în Est. La doar câteva ore de la primul atac pakistanez, forţele indiene au reușit să obţină superioritatea aeriană, fapt ce le-a permis să blocheze ofensiva terestră iniţiată de pakistanezi pe frontul de vest și să cucerească câteva teritorii de la graniţa comună dintre cele două state – în total: 15.000 km2. Totodată, avioanele indiene au sprijinit acţiunile forţelor terestre din Est, care au intrat în Bangladesh și au forţat trupele pakistaneze fidele regimului de la Islamabad să capituleze (16 decembrie 1971).

După încheierea războiului, relaţiile dintre India și Pakistan au cunoscut un proces lent de normalizare, care a început cu schimburile de prizonieri. Astfel, potrivit declaraţiilor oficiale din epocă, la începutul anului 1972, India deţinea circa 90.000 de prizonieri de război pakistanezi, capturaţi în primul rând în operaţiunile militare din Bangladesh. În iulie 1972, în cadrul întâlnirii de la Simla (Iran) cu omologul său pakistanez, Indira Gandhi a propus eliberarea tuturor prizonierilor de război pe care India îi deţinea, în semn de bunăvoinţă. Totodată, prim-ministrul indian a fost de acord cu retragerea trupelor indiene de pe teritoriile cucerite în Pakistanul de Vest, în cursul războiului din decembrie 1971. Patru ani mai târziu, au fost restabilite relaţiile comerciale și diplomatice între India și Pakistan.

În altă ordine de idei, se cuvine să amintim faptul că, la reuniunea de la Berlin a Comitetului Politic Consultativ al

1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 75/1971, f. 70.2 Ibidem, f. 71.3 Ibidem, f. 72.4 Ibidem, ff. 72-73.5 Ibidem, f. 4.6 Pentru detalii, idem, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 85/1976, ff. 2-4

statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varșovia (30 iunie 1976), Leonid Brejnev a discutat separat cu Nicolae Ceaușescu despre intenţia președintelui român de a trimite reprezentanţi la reuniunile statelor nealiniate, în calitate de observatori. Pentru a-l determina să renunţe la această acţiune, liderul sovietic l-a informat pe Nicolae Ceaușescu despre faptul că, în timpul unei vizite efectuate în U.R.S.S., prim-ministrul Indira Gandhi a declarat că India se va opune primirii de observatori români la reuniunile statelor nealiniate deoarece România era deja ţară membră a unei alte organizaţii internaţionale (Organizaţia Tratatului de la Varșovia). Totodată, Leonid Brejnev a menţionat că Uniunea Sovietică se opune la rândul său ideii de a se trimite observatori români la reuniunile ţărilor nealiniate6.

Cu toate acestea, Nicolae Ceaușescu a aprobat ca o delegaţie condusă de ministrul român al Afacerilor Externe să participe pentru prima dată în calitate de invitată la o reuniune la nivel înalt a statelor nealiniate (Colombo, 16-22 august 1976).

ROMANIA’S INTERVENTION FOR STOPPING THE INDO-PAKISTANI

CONFLICT ( JUNE 1971) - PETRE OPRIŞ, PH.D.

Abstract: Th e beginning of the Indo-Pakistani

War in 1971 is considered to be the Pakistan’s preemptive strike on 11 Indian Airbases (3 December 1971). During the war, Indian and Pakistani forces clashed on the eastern and western fronts. Th e war eff ectively came to an end after the Eastern Command of the Pakistani Armed Forces signed the document of surrender (16 December 1971) following which East Pakistan seceded as the independent state of Bangladesh. Romanian authorities did sympathized neither Pakistan, nor India and Nicolae Ceauşescu tried to explain in 1971 the equilibrium necessary for everybody involved in the confl ict, for stopping the war and starting the negotiations for the autonomy of East Pakistan.

Keywords: Mohammed Ayub Khan, Nicolae Ceauşescu, Indira Gandhi, India, Pakistan, Mujibur Rahman, Romania

NOTE

2 (60) 2013 document84

studii/documente

Fiul Elenei și al lui Costache Nastasă, generalul de brigadă Toader Nastasă s-a născut pe 28 martie

1941 în comuna Boroaia, jud. Suceava.A absolvit 7 clase elementare în comuna Boroaia (1955),

Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” Breaza (1959), Școala Militară de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană și Radiolocaţie, Facultatea Tehnică de Radiolocaţie (1962), Academia Militară, Facultatea Tehnică de Electronică, Secţia ingineri radioelectronică (1972), Cursul de informatică pentru persoane cu studii superioare în specialitatea analist programator (limbajul Fortran, 1976) în cadrul Institutului Central pentru Sisteme de Conducere cu Mijloace de Automatizare, Cursul postuniversitar „Sisteme de transmitere și prelucrare asincronă a datelor programare calculatoare electronice” (1976), Facultatea de Comerţ Exterior, Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de S tudi i Economice Bucureș t i (1980) , Cursul postacademic de conducere pentru ingineri organizat de Academia Tehnică M i l i t a r ă ( 1 9 8 6 ) , Cursul de securitate industrială la Centrul European pentru Studii de Securitate „George Marshall” din R.F. Germania (1994), Cursul de perfecţionare limba engleză la Centrul „Percomex” de la Ministerul Industriei și Comerţului (1995) și Cursul de utilizatori „Tracker” la Departamentul Comerţului din S.U.A. (1999). În anul 1981 a devenit cercetător știinţific principal gradul III.

Despre perioada copilăriei, generalul Nastasă își amintește: Mi-am petrecut copilăria într-o familie de la ţară, părinţii mei având o situaţie materială și un statut social modeste. Eram mezinul familiei, iar fraţii și surorile mele n-au avut posibilitatea să-și continue studiile gimnaziale, în pofida insistenţei învăţătorilor lor, bazate pe capacităţile lor intelectuale dovedite ca elevi în școala primară.

Ca elev în școala primară, am dovedit, la rându-mi, că dispun de acele resurse intelectuale care să-mi permită continuarea într-o formă sau alta a studiilor gimnaziale și a celor ce urmau să vină după acestea.

Mama, care m-a iubit și pe care am iubit-o la rândul meu foarte mult, a insistat pe lângă tata, care dorea să mă păstreze „pe lângă casă”, să merg la școală mai departe. Ea a fost sprijinită nemijlocit în acest demers de învăţătoarea mea din cursul primar și de altă familie de învăţători, care ne era vecină.

Trăiam într-o zonă bogată în tradiţii culturale și artistice autentice dovedite de secole, în care s-au născut și format mari oameni de cultură și artă, recunoscuţi în ţară și peste hotare.

În acest context, mama, care era o f iinţă foarte religioasă și care mi-a format și consolidat credinţa adâncă în Dumnezeu, a căutat cu perseverenţă să-mi insufle de mic copil dorinţa ei f ierbinte de a ajunge preot. Așa se face că, la fel ca în povestirile lui Ion Creangă, ea mă lua de mână și, ori de câte ori era posibil, mă ducea la frumoasa Mănăstire a Neamţului, unde funcţiona

Seminarul Teologic, cu program de învăţământ începând cu ciclul gimnazial. În anul 1952 însă, după absolvirea ciclului primar, când eram pregătit să intru la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţului, această instituţie de învăţământ nu mai primea cadeţi decât după absolvirea ciclului gimnazial. Prin urmare, am revenit în comuna mea natală și am urmat cursurile gimnaziale.

Pe parcursul cursurilor gimnaziale însă, opţiunea mea privind continuarea studiilor s-a schimbat. Unul din profesorii mei, tatăl generalului cu 4 stele (r) Mircea Mocanu, absolvent la rându-i a unui liceu militar din perioada precomunistă, a fost prima scânteie care m-a determinat să optez pentru o carieră militară. Ea a fost întărită de excelenţii mei profesori de limba și literatura română și de matematică – familia Ion și Valeria Balaban, căror le datorez foarte mult în formarea și devenirea mea ca om responsabil în societate și pentru care am o nemărginită recunoștinţă.

În aceeași perioadă îmi făcusem prieten un elev cu un an mai mare, Nicolae Corduneanu care, după absolvirea gimnaziului, a fost primul elev din comuna mea natală care a urmat cursurile Liceului Militar „Dimitrie Cantemir”. Am purtat corespondenţă cu acesta, mă întâlneam cu el în vacanţă și după toate cele povestite, am optat definitiv pentru cariera militară. Prietenul meu din copilărie, avea să ajungă general de brigadă – cu o stea, cu responsabilităţi importante în conducerea Armatei Române.

Un neobosit cercetător știinţif ic

GENERALUL DE BRIGADĂ ING. TOADER NASTASĂ

Comandor Dr. Marian MOŞNEAGU1

„Întreaga concepţie, elaborarea proiectelor logice ca şi realizarea efectivă a aparaturii din cadrul instalaţiei de codare-decodare sunt rezultatul spiritului său de creaţie, a capacităţii sale ştiinţifi ce, a marii sale perseverenţe şi puteri de muncă.

Inginer cu o deosebit de valoroasă pregătire teoretică şi practică de specialitate, de o înaltă ţinută ştiinţifi că, pasionat

pentru studiu de specialitate, cu o remarcabilă putere de asimilare şi aprofundare a cunoştinţelor noi, aplică cu

uşurinţă în practică noutăţile, ajută şi sprijină pe toţi membrii colectivului său în rezolvarea de calitate şi la termen a sarcinilor

de cercetare”.

Colonel ing. Constantin Chelaru

studii/documente

document 2013 2 (60) 85

Terminând gimnaziul ca șef de promoţie și benef iciind de sprijinul profesorilor mei, am reușit să-i conving pe părinţi că opţiunea aleasă era cea mai bună pentru viitorul meu socio-profesional.

În anul 1955 veneam în liceul militar din mediul rural, unde eram obișnuit cu munca, inclusiv cu cea f izică. Fusesem educat să f iu ascultător și să fac bine tot ceea ce mi se cere, așa încât impactul cu mediul militar nu a fost prea dur; îmi plăcea și totodată eram mândru că eram cantemirist și prin urmare suportam cu o anumită inconștienţă restricţiile impuse de acest mediu.

Problemele mele la acea vreme erau cele de integrare în colectivul clasei, f iind mai ales legate de faptul că eram din f ire un tip timid și aveam pe deasupra colegi veniţi din mediul urban, cu un nivel material și de cultură mai ridicat. Această situaţie îmi crea un anume handicap, ceea ce mă determina să f iu mai rezervat, dar în același timp să am și voinţa de a-mi face prieteni printre aceștia, încercând să învăţ de la ei multe lucruri pe care nu le știam și în felul acesta să-mi rezolv problemele de socializare.

Cât privește sistemul didactic, acomodarea a fost destul de ușoară și aceasta se datora faptului că la disciplinele de bază, graţie profesorilor mei din ciclul gimnazial, cunoștinţele cu care veneam în liceu erau destul de solide.

Îmi amintesc cu plăcere două evenimente petrecute în primul trimestru al clasei a VIII-a. La cea de a doua oră de limba engleză am fost singurul din clasă care am reușit să pronunţ corect literele alfabetului englez, situaţie care mi-a atras simpatia profesorului de limba engleză, Sever Trifu și mirarea amestecată cu simpatie a colegilor mei. Curând după aceea, când deveneam șeful clasei, eram mândru de raportul în limba engleză pe care i-l dădeam profesorului Sever Trifu; profesorul m-a dat atunci pe mâna unui elev din clasa a X-a, pentru a învăţa mai mult decât se preda la ore. Îi port o adâncă recunoștinţă profesorului Sever Trifu, pentru că el a fost acela ce a pus bazele cunoașterii limbii engleze, atât de necesare pentru devenirea și activitatea mea profesională de mai târziu.

Prima teză la limba și literatura română a primit din partea profesorului Petre Buhai nota maximă pentru compunere și aspectul ortografic și caligrafic deosebite. Profesorul Buhai mi-a cerut atunci să transmit fostului meu profesor de limba română din ciclul gimnazial, Ion Balaban, felicitări pentru modul în care și-a format elevii la această disciplină; am făcut acest lucru în prima mea vacanţă de iarnă.

Am avut un diriginte de excepţie, profesorul de matematică Vasile Băghină, care, deși venit proaspăt de pe băncile facultăţii, a știut cu dibăcie didactică și totodată cu tenacitate să menţină clasa din care făceam parte în fruntea clasamentului competiţiei intrașcolare pe întreaga perioadă a liceului. Intuind probabil că viitorii ofiţeri aveau nevoie de temeinice cunoștinţe de matematică și f izică, în contextul creșterii tehnicităţii specialităţilor militare, profesorul Băghină a instituit regula potrivit căreia niciun elev nu putea obţine media 10 la matematică la f inele unui trimestru, dacă în f iecare număr al „Gazetei Matematică și Fizică” nu era evidenţiat cu cel puţin 20 de probleme corect rezolvate. Acest lucru a condus la câștigarea de către unii dintre noi a Olimpiadei de matematică – faza pe liceu și, prin urmare, la participarea

la faza regională, unde am obţinut la rându-mi câteva menţiuni, în dura competiţie cu cei de la Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploiești, recunoscuţi atunci ca buni matematicieni.

M-am bucurat, urmare a rezultatelor b u n e o b ţ i n u t e l a învăţătură, încă din primul an de aprecierea dirigintelui clasei și a comandantului liceului, c o l o n e l u l G r i g o r e Nicolaide, motiv pentru care am fost înaintat până la g radu l d e viceplutonier și numit în clasa a XI-a plutonierul liceului.

Dar cea mai mare satisfacţie am avut-o când am fost selecţionat pentru concursul „Drumeţii veseli”, arhicunoscut la nivel naţional în acea vreme de către adolescenţi. Am participat în faza f inală, organizată în sala de festivităţi a liceului, tema concursului f iind „Pe urmele diviziilor românești pe frontul antihitlerist”. L-am avut ca și competitor pe colegul meu de an, Vasile Brudașcă, pe care l-am învins.

[…] Am intrat în liceul militar fără să am definit orizontul meu socio-profesional. Veneam dintr-o zonă de mare spiritualitate românească, așa încât primele așteptări se îndreptau spre domeniul știinţelor umaniste.

Lucrurile s-au schimbat însă chiar din primul an când, datorită profesorului de matematică Vasile Băghină și profesoarei de f izică Marcela Puia, opţiunea mea a început să migreze spre domeniul știinţelor exacte, pentru a ajunge la f inele liceului la o opţiune consolidată în acest domeniu. Așa se face că după absolvirea liceului am optat pentru a urma cursurile unei școli militare, ce pregătea ofiţeri în specialitatea radiolocaţie, o specialitate nouă cu un nivel ridicat de tehnicitate.

Deși fusesem ales împreună cu alţi colegi să urmez cursurile Institutului Medico-Militar, am refuzat acest lucru, în pofida insistenţei mai multor dascăli și a locotenent-colonelului I. Tighineanu de la Secţia Învăţământ.

A fost începutul care a declanșat apoi o pregătire superioară în domeniu, precum și numeroase cursuri de specializare în domenii conexe.

În același timp este și meritul profesorului de limba engleză, Sever Trifu, pentru abordarea unui nou domeniu de pregătire superioară, cel al știinţelor economice, cu specialitatea relaţii economice internaţionale, în încercarea de a depăși condiţia de militar de carieră.

Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că în liceul militar au fost proiectate primele coordonate ale devenirii mele socio-profesionale și că nu regret pentru domeniile alese în care m-am format2.

Generalul de brigadă Toader Nastasă

2 (60) 2013 document86

studii/documente

A fost avansat la gradul de locotenent (23 august 1962), locotenent-major (30 decembrie 1966), căpitan (30 decembrie 1971), maior (30 decembrie 1977), locotenent-colonel (23 august 1983), colonel (31 iulie 1990) și general de brigadă (31 martie 2001)3.

Elev de frunte

În procesul devenirii mele ca om și ca viitor of iţer de radiolocaţie – se confesează în continuare generalul Nastasă – o înrâurire puternică au avut-o toţi cei care au contribuit la formarea mea profesională în școala militară, printre aceștia detașându-se profesorii: locotenentul-major Andrei Ciontu, locotentulul-major Victor Vasile și căpitanul Constantin Gheţu.

O remarcă cu totul specială o fac asupra a doi dintre comandanţii mei: căpitanul Ioan Selejan, comandantul batalionului de elevi și colonelul Mircea Mocanu, comandantul școlii. În calitatea mea de încheietor al batalionului de elevi am stat oarecum aproape de acești doi of iţeri, având remarcabile calităţi de militar și de om4.

În Notarea de serviciu pe intervalul de la 9 septembrie 1959 la 23 august 1962, comandantul său de pluton, locotenentul Titi Grecu aprecia: Din liceul militar elevul a venit în școala militară foarte bine pregătit atât din punct de vedere teoretic cât și practic. Rezultatele obţinute pe timpul școlarităţii sunt numai de foarte bine, menţinând titlul de „Elev de frunte” încă din anul I. Din punct de vedere al pregătirii de specialitate elevul a obţinut rezultate excelente. Aceasta s-a datorat dragostei faţă de meseria aleasă cât și pasiunii pentru tehnică. S-a remarcat îndeosebi prin felul cum a împletit cunoștinţele teoretice cu cele practice. Are bogate cunoștinţe de tehnică. Citește cu pasiune tot ce apare nou în tehnică, studiind cu perseverenţă. Din punct de vedere militar elevul este bine pregătit. Cunoaște regulamentele și are formate deprinderi temeinice. În funcţia pe care a avut-o – plutonier major de divizion – și-a consolidat aptitudinile militare. Are o ţinută ostășească și se impune subordonaţilor prin modul regulamentar de comportare. Este disciplinat din convingere. Foarte politicos cu șefii și subordonaţii, dă semnele exterioare de respect în toate ocaziile. Elevul are mare capacitate de muncă. În concluzie, apreciez că merită calificativul „Foarte bine” și consider că poate fi avansat la gradul de locotenent5.

Aceleași aprecieri elogioase consemnează și comandantul companiei, locotenentul major Florin Dumitrescu: Este foarte bine pregătit din punct de vedere al specialităţii și militar. Element cu reale calităţi de tehnic de staţie, a dovedit multă conștiinciozitate și putere de muncă. Folosește orice timp pentru continua perfecţionare a cunoștinţelor ce le are în domeniul specialităţii. Element disciplinat, bun militar. A fost un ajutor bun al comandanţilor6.

La început de carieră

În primii ani de ofiţer, a activat ca tehnic staţie radiolocaţie dispozitivul emisie-recepţie la staţia RL P 35 din cadrul Nodului radiotehnic nr. 3 al Regimentului 22 Radiotehnic (23 august 1962-28 august 1965) și șef staţie radiolocaţie P 35 în cadrul Nodului radiotehnic nr. 1 la

Brigada 46 Radiotehnic (28 august 1965-29 septembrie 1966). În Notarea de serviciu pe intervalul de timp de la 15 iunie 1962 la 15 iulie 1963, comandantul său nemijlocit remarca: În îndeplinirea serviciului a obţinut rezultate bune și foarte bune. S-a străduit să-și ridice continuu nivelul său de pregătire, să aplice în practică cele învăţate în școala militară. Fiind de curând absolvent al școlii militare, a depus suficient interes în lărgirea cunoștinţelor asupra tehnicii din înzestrarea subunităţii, reușind ca în scurt timp s-o mânuiască cu iscusinţă. Subordonaţii săi f iind îndrumaţi îndeaproape au reușit ca majoritatea lor să-și ridice nivelul de pregătire militară și de specialitate. Astfel, peste 80% din numărul subordonaţilor au obţinut titlul de „Militar de frunte” și specialist de clasă. În cadrul aplicaţiilor ce au avut loc a muncit cu multă dragoste, aducându-și contribuţia la obţinerea celor mai bune rezultate. A obţinut în anul 1963 titlul de operator clasa a II-a7.

În anul 1965 comandantul Brigăzii 46 Radiotehnice l-a propus pentru înaintare la gradul de locotenent major la excepţional.

Student de nota 10...

În perioada 25 mai 1966-25 aprilie 1972 a urmat cursurile Academiei Militare Generale, Facultatea Militară Tehnică, Secţia Radioelectronică, fiind un student eminent. Astfel, a încheiat anul I de studii cu media 9,67, șeful Secţiei 4 Ofiţeri-elevi, colonelul Ion Arabu constatând că are mari posibilităţi intelectuale, este inteligent, posedă o bună memorie și un dezvoltat spirit de metodă. Analizează profund problemele, sesizează rapid esenţialul și deduce ușor cauzele diferitelor procese și fenomene. Are frumoase aptitudini la matematici. Este constant în muncă și acordă o egală importanţă tuturor disciplinelor8.

A încheiat anii II, III și IV de studii cu nota maximă, fiind apreciat în continuare de comandanţi și profesori ca având pregătirea militară foarte bună, disciplinat, respectuos, demn și conștiincios în îndeplinirea sarcinilor regulamentare și de serviciu9.

În Notarea de serviciu pe intervalul de timp de la 30 august 1969 la 30 august 1970, maiorul ing. Ioan Petruţă, lector superior la Catedra Radiolocaţie remarca faptul că prin muncă și modestie, preocupare pentru pregătirea continuă și completă a constituit un exemplu mobilizator pentru colegii de grupă, pe unii din ei ajutându-i la studiu. A activat în cadrul cercului știinţif ic studenţesc, prezentând în sesiune referatul și concluziile experimentale „Filtru activ tranzitorizat”. Calculele din cadrul cercetării le-a efectuat cu ajutorul unui calculator electronic de birou. Face parte din consiliul profesoral al facultăţii10.

Anul V l-a încheiat cu media 9,87, iar facultatea a încheiat-o ca șef de promoţie, lucrarea sa de diplomă – „Un dispozitiv de codificare pentru transmiterea și afișarea numerică a coordonatelor de la un indicator de radiolocaţie” – ridicându-se la un înalt nivel știinţific, maiorul ing. Petruţă apreciind că of iţerul are reale aptitudini de cercetător, este disciplinat, ordonat. Este preocupat de introducerea noului (a proiectat un etaj cu ajutorul calculatorului electronic), direcţie în care îi recomand să persevereze11.

studii/documente

document 2013 2 (60) 87

... și un remarcabil cercetător știinţific

După absolvirea Academiei Militare a activat iniţial ca cercetător știinţific principal gradul III în Secţia I Sisteme automatizate de conducerea trupelor la Centrul de Cercetare pentru Automatizarea Conducerii Trupelor de Apărare Antiaeriană a Teritoriului din cadrul Institutului Tehnic de Cercetare-Proiectare al Armatei (I.T.C.P.A.) (25 aprilie 1972-15 mai 1981). Șeful Secţiei Sisteme, locotenent-colonelul ing. Constantin Chelaru a constatat că este foarte bine pregătit profesional, având o solidă bază teoretică de specialitate și stăpânind temeinic aparatul matematic modern. Acestea i-au permis să participe și să obţină rezultate foarte bune la elaborarea schemei de extragere automată a informaţiei de radiolocaţie, anularea ţintelor f ixe prin metode numerice și f iltrajul optim cu decompensare programată a autoanulării perturbaţiilor prin corelaţie, constituind contribuţie la trei invenţii, împreună cu colonelul ing. Oancea Romeo. Element conștiincios, serios, muncitor, disciplinat, și-a câștigat respectul și consideraţia colegilor de muncă12.

În anul 1975 a obţinut certificat de inventor la prelevare automată, fiind apreciat de locţiitorul știinţific al I.T.C.P.A., contraamiralul ing. Marcel Diaconescu, drept un element pasionat pentru studiu, cu un remarcabil bagaj de cunoștinţe profesionale teoretice și practice în permanentă creștere, a demonstrat prin rezultate concrete reala competenţă în rezolvarea sarcinilor de cercetare și totodată evoluţia sa ascendentă în afirmarea profesional-știinţif ică13.

Și în anul 1978 șeful său nemijlocit se arăta încântat de conduita și performanţele camaradului său: La fondul său valoros și solid de cunoștinţe teoretice și practice de specialitate adaugă permanent prin studiu individual noutăţile, ceea ce îl situează la nivelul celor mai competenţi cercetători din secţie și îi asigură obţinerea rezultatelor foarte bune în activitatea de cercetare știinţif ică. Autoritatea știinţif ică, nivelul foarte bun al cunoștinţelor de cultură generală și militară fac să se bucure de o deosebită consideraţie în secţie, în consiliul știinţific de program și ca șef de temă în cadrul colectivului pe care îl conduce. Cuprinderea complexităţii problemelor știinţif ice cu care se confruntă, aportul direct la ideile și soluţiile propuse și realizate, perseverenţa în f inalizarea lucrărilor de înaltă ţinută știinţif ică și la termenele de plan denotă valoarea sa remarcabilă ca cercetător știinţif ic, puterea de analiză profundă, de sinteză, conștiinciozitatea, pasiunea și responsabilitatea în muncă, cât și capacitatea sa de organizator și conducător al unei teme complexe de cercetare. Întotdeauna dă dovadă de foarte multă voinţă, tact și stăpânire de sine, contribuind activ, cu maturitate și înţelegere, la rezolvarea tuturor aspectelor activităţii din secţie14.

Ulterior a funcţionat ca cercetător știinţific în Laboratorul 3 cercetare știinţifică de automatizarea conducerii trupelor de apărare antiaeriană a teritoriului și aviaţie (15 mai 1981-7 noiembrie 1983), cercetător știinţific principal gradul III în Laboratorul 143 cercetare știinţifică ACT-AAT și aviaţie (7 noiembrie 1983-1 aprilie 1984), cercetător știinţific principal gradul III în Laboratorul ACT (1 aprilie 1984-5 mai 1986), cercetător știinţific principal gradul III în

Laboratorul 5 ACT-AAT (5 mai-10 iulie 1986), ofiţer 1 în colectivul de inginerie tehnologică din Laboratorul 5 cercetare știinţifică aparatură de apărare antiaeriană a teritoriului și aviaţie (10 iulie 1986-15 noiembrie 1988), ofiţer 1 în Secţia 3 ACT-UM și AAT (15 noiembrie 1988-1 martie 1990), ofiţer 1 în Secţia 4 cercetare știinţifică tehnică de secretizare și bruiaj radio (1 martie 1990-1 iulie 1991) în cadrul Institutului de Cercetare și Inginerie Tehnologică București.

Ofiţer cu calităţi intelectuale și volitive de excepţie, s-a dovedit a f i un excelent cercetător știinţif ic și șef de colectiv. Posedă o gândire profundă, deosebit de analitică și productivă sub aspect creativ și cu o largă arie de prevedere și de capacitatea de a organiza și coordona cu competenţă munca subordonaţilor pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. Model de conștiinciozitate și perseverenţă în muncă, imprimă același stil și subordonaţilor săi15 – aprecia în Notarea de serviciu pe anul 1981 șeful Laboratorului nr. 3, colonelul ing. Constantin Iliuţă.

A răspuns de cooperarea cu R.P. Polonă pe linie de aviaţie, iar în perioada 1 aprilie-20 iulie 1982, cu acordul C.N.I.A.R., a acordat asistenţă tehnică în vederea avizării sistemului de dirijare instrumentală a avioanelor de vânătoare la U.M. 02512 și la Expoziţia M.Ap.N. de la Babadag în zilele solicitate de U.M. 02512 București16.

Coautor al invenţiei „Echipament de codare-decodare al comenzilor de dirijare a aeronavelor”, a continuat să impresioneze prin def initivarea elementelor de concepţie, structură, tehnologie, în stabilirea modalităţilor de rezolvare a sarcinilor. Totodată, a condus lucrările de definitivare a produselor ESCL și TESIM, de pregătire și omologare a lor cu rezultate foarte bune17.

Printre numeroasele sale realizări se numără proiectul logic pentru ECSAT 01 P (unitatea de prelucrare), proiectarea și execuţia prototipului acestui echipament, proiectele logice pentru produsele de autoutilare UPROM – 100 și SIGSTAR, asistenţă tehnică la FEA pentru execuţia seriei zero a produsului ECD, concepţia și realizarea efectivă a aparaturii din cadrul ITSA, invenţia „Metodă și echipament pentru asigurarea continuităţii legăturii sol-aer în procesul de dirijare instrumentală a aeronavelor”, precum și inovaţiile „Programator universal UPROM-100” și „Simulator grupe staţii radio SIGSTAR” (coautor), ultima distinsă cu premiul II pe anul 1984 în I.C.I.T.A18. Totodată, a activat în colectivul de redacţie al publicaţiei „Informaţii tehnice, știinţifice și tehnologice” a I.CI.T.A., precum și ca membru al Comisiei de inovare tehnică pe I.C.I.T.A., respectiv ca membru în colectivul I.C.I. privind implementarea inteligenţei artificiale în armată.

Produsul ECSAT-01 - elaborat după concepţia ofiţerului, executat și reglat cu contribuţia hotărâtoare a acestuia - a fost realizat direct la faza de prototip, într-un timp record, și a trecut cu succes probele de omologare - se menţionează în Notarea de serviciu pe anul 1985. De asemenea, a fost integrată în sistem instalaţia ITSA, ceea ce a necesitat f inalizarea compatibilităţii mai multor echipamente (ECD, ESCL, ECART, ECSAT) și elaborarea programelor de utilizare a instalaţiei19.

2 (60) 2013 document88

studii/documente

Un an mai târziu, of iţerul a condus și participat la realizarea inovaţiilor „Interfaţă pentru receptorul de control de înaltă frecvenţă a ECD” și „Simulator-receptor de control radio-dirijare - SIRC”, ultimul ocupând locul I la concursul de produse de autoutilare organizat de I.C.S.I.T.A. în decembrie 1986. De asemenea, este coautor a două lucrări știinţif ice prezentate la sesiunea de comunicări a I.C.S.I.T.A. și al altei lucrări prezentate la simpozionul știinţif ic organizat pe laborator, având ca titlu „Implicaţiile revoluţiei tehnico-știinţif ice contemporane asupra elaborării sistemelor tehnice mari din apărarea antiaeriană a teritoriului20.

În anul 1987, pe lângă sarcinile curente, a condus în condiţii foarte bune un curs organizat de I.C.I.T.A. privind cunoașterea microprocesoarelor, fiind remarcat ca o competenţă în acest domeniu21.

În anul 1989 ofiţerul a finalizat concepţia de compatibilitate a sistemelor CE-ACT de apărare antiaeriană a teritoriului și aviaţiei militare indigene cu sistemele de import existente în înzestrarea armatei, modificarea documentaţiei de execuţie a produselor ECSAT, ECD, ESCL, ECART în conformitate cu noua concepţie de realizare a subsistemului ITPDA din cadrul completului C-801, elaborarea în consecinţă a structurii echipamentului de calcul MS-106 și realizarea lui fizică și a programului de utilizare pentru subsistemul ITPDA, acordarea de asistenţă tehnică privind realizarea în economie a unor produse pentru C-801, îndeplinirea unor sarcini știinţifice și profesionale la nivelul institutului, fiind coautor la o inovaţie și autor al unui articol despre microprocesoare pentru Editura Militară22.

După 1990 a activat cu aceeași eficienţă ca ofiţer 1 în Secţia 2 Cercetare Știinţifică Automatizarea Conducerii Trupelor la Institutul de Cercetare-Dezvoltare al Armatei (1 iulie 1991-20 septembrie 1993).

După absolvirea Academiei Tehnice Militare, având profesia de inginer în specialitatea Radioelectronică, am fost repartizat, spre marea mea satisfacţie, ca cercetător știinţif ic la Institutul de Cercetare - Dezvoltare al Armatei (ICDA).

Am lucrat în această unitate de cercetare știinţif ică circa 22 ani, în cadrul unui colectiv nou înfiinţat în 1972, ale cărui preocupări erau elaborarea de sisteme, echipamente și programe de automatizare a conducerii trupelor din apărarea antiaeriană a teritoriului – rememorează generalul Toader Nastasă. Domeniul menţionat era deosebit de atractiv, el reprezenta o punere în practică a ceea ce acumulasem pe parcursul celor 6 ani de studii superioare în domeniu, dar mai ales o dezvoltare a acestuia cu un subdomeniu nou, cel al informaticii militare aplicative.

Ca tânăr inginer mă simţeam deosebit de mândru că desfășuram o activitate de cercetare știinţifică într-un domeniu de vârf nu numai pentru cercetarea știinţif ică în domeniul militar, ci chiar și pentru sectoarele nonmilitare ale economiei naţionale (tehnologia informaţiei făcea primii săi pași în România).

Am avut privilegiul ca în acea perioadă să am colegi foarte mulţi tineri ingineri militari și civili, care, f iind dornici de afirmare profesională, au creat acea atmosferă de emulaţie, fără de care activitatea știinţif ică nu putea f i productivă.

Rezultatele colectivelor de cercetare din care am făcut parte și pe care unele dintre ele le-am condus, nu ar f i fost posibile fără contribuţia remarcabilă a colonelului Constantin Iliuţă, șef de secţie și colonelului Constantin Chelaru, locţiitor șef de secţie, oameni cu calităţi profesionale și umane cu totul deosebite. Având o bogată experienţă în domeniul tehnicii și tehnologiilor militare, aceștia au știut să armonizeze orgoliile uneori divergente ale cercetătorilor din generaţii diferite și să dea consistenţă pragmatică cercetărilor știinţif ice efectuate.

Realizările din acea perioadă pot f i rezumate astfel: peste 15 echipamente de automatizare din domeniul aviaţiei militare, două sisteme de automatizare a aviaţiei militare (punct de dirijare și regiment de aviaţie), circa 15 studii în domeniul automatizării conducerii trupelor din apărarea antiaeriană a teritoriului, premiul Academiei Române pentru lucrarea „Complex de dirijare și control trafic aerian”, cinci brevete de invenţii, peste 30 de inovaţii, peste 40 de comunicări știinţif ice la sesiunile de comunicări știinţifice, simpozioanele, conferinţele și alte manifestări știinţifice organizate de ICDA și de alte institute de cercetare știinţif ică, peste 30 de articole și lucrări publicate în revistele de specialitate ale Ministerului Apărării Naţionale, lector asociat la Academia Tehnică Militară, lector la cursurile de specialitate organizate la nivelul ICDA și membru în două comisii de specialitate ale Consiliului Știinţif ic al ICDA23.

În anul 1994 ofiţerul a îndeplinit funcţia de director al Direcţiei de Control COCOM din cadrul Agenţiei Naţionale de Control a Exporturilor Strategice și al Interzicerii Armelor Chimice, directorul Direcţiei COCOM și Neproliferare, ing. Constantin Văleanu apreciind faptul că fiind cunoscător al legislaţiei române și străine în materie, și-a adus o contribuţie esenţială la elaborarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/1994, a normelor, mecanismelor și procedurilor de control și la actualizarea listelor de produse strategice supuse controlului destinaţiei finale. A obţinut rezultate foarte bune în coordonarea acţiunilor de procesare a cererilor de import și export de produse strategice, precum și a celor de control la agenţii economici efectuate de către experţii guvernamentali din subordine. A participat cu bune rezultate la schimburile de experienţă bilaterale cu delegaţiile străine organizate în domeniul controlului exporturilor. Comunicarea „Regimul de control al importurilor și exporturilor de produse strategice în România”, pe care a prezentat-o la Seminarul internaţional „Securitatea în domeniul industrial” din Germania a fost foarte bine apreciată de către organizatori24.

În anul 1996 a îndeplinit funcţia de șef de sector în cadrul Direcţiei Control Exporturi și Neproliferare, participând cu rezultate notabile la reuniunile Aranjamentului de la Wassenaar, precum și la consultările bilaterale cu delegaţii din S.U.A., Marea Britanie și Olanda, organizate în scopul perfecţionării regimului de control al exporturilor de produse strategice25.

Între 1997 și 2001 a fost director al Direcţiei de Control Arme Convenţionale, reprezentând autoritatea naţională la reuniunile organismelor internaţionale de control și la întâlnirile bilaterale cu autorităţile similare din alte ţări, promovând cu mult profesionalism și fermitate interesele României în domeniu.

studii/documente

document 2013 2 (60) 89

... Am optat pentru domeniul controlului transferurilor

internaţionale de produse și tehnologii militare și cu dublă

utilizare (civilă și militară), acceptând oferta de a f i detașat la

ANCEX din cadrul Guvernului României.

Era un domeniu nou, inexistent înainte de 1989, și totodată

o provocare căreia trebuia să-i fac faţă, având în vedere că noul

meu mediu de activitate și de responsabilitate era: pe plan intern,

de colaborare cu agenţii economici din industria de apărare și cu

alte instituţii ale statului cu structuri militare și nonmilitare,

iar pe plan extern, cel diplomatic, al întâlnirilor și negocierilor

internaţionale la nivel NATO, Uniunea Europeană, ONU și al

organismelor internaţionale de control la care România aderase

în acest domeniu.

[...] În calitate de director la Agenţia Naţională de Control al

Exporturilor Strategice (ANCEX) – Guvernul României, având

statutul de militar detașat de la Ministerul Apărării Naţionale,

am încercat să-mi folosesc expertiza în domeniul tehnicii și

tehnologiilor militare în paralel cu formarea de deprinderi

pentru negocierea condiţiilor, obligaţiilor și angajamentelor pe

care România urma să le respecte în transferurile internaţionale

de produse strategice.

Pe plan extern a fost perioada în care, în calitate de of icial,

am participat la numeroase grupuri de experţi, grupuri de politici

generale și mecanisme de control, conferinţe și simpozioane

organizate atât de organismele internaţionale de control

(Aranjamentul de la Wassenaar, Grupul Furnizorilor Nucleari,

Grupul Australia, Regimul de Control al Tehnologiilor pentru

Rachete, Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice), cât

și de NATO, UE și ONU, precum și de ţările membre ale acestora,

printre care se numără și România.

Pe plan intern, obiectivul urmărit era acela de respectare de

către toţi agenţii economici producători, exportatori și importatori

de produse strategice a legislaţiei în domeniu, prin elaborarea de

acte normative, mecanisme și proceduri care să nu îngrădească

comerţul cu produse strategice, dar nici să aducă prejudiciu

securităţii internaţionale.

La toate manifestările organizate pe plan intern sau extern

am prezentat câteva zeci de comunicări, puncte de vedere și

poziţii oficiale sau personale, apreciate ca fiind consistente pentru

scopul urmărit: interzicerea producerii și transferurilor ilicite de

produse strategice și prin urmare menţinerea securităţii regionale

și internaţionale.

Poate că este mica și nesemnificativa mea contribuţie la

faptul că România este apreciată astăzi de către comunitatea

internaţională ca un factor de stabilitate și un furnizor de

securitate internaţională26.

În toţi acești ani a fost constant apreciat cu calificativul

„Excepţional”27.

Pe 31 martie 2001 a fost trecut în rezervă.

A fost distins cu Medalia „Meritul Militar” clasele a II-a

(1967) și I (1972) și Ordinul „Meritul Militar” clasele a III-a

(1977), a II-a (1983) și I (1988)28.

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Prof. Constantin Giurgincă, colonel dr. Constantin Moraru, colonel (r) Viorel Ciobanu, Piramida Cantemiristă. De la lampasul cantemirist la vipuşca de general, vol. II, Editura Alma, Craiova, 2012, pp. 567-571.3 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond D.C.I., Memoriul original al generalului de brigadă ing. Nastasă Toader, nr. crt. 2914, f. 1.4 Prof. Constantin Giurgincă, colonel dr. Constantin Moraru, colonel (r) Viorel Ciobanu, Op. cit., p. 573.5A.M.R., fond D.C.I., Memoriul original al generalului de brigadă ing. Nastasă Toader, nr. crt. 2914, f. 13.6 Ibidem, f. 14.7 Ibidem, f. 15.8 Ibidem, f. 21.9 Ibidem, f. 23.10 Ibidem, f. 24.11 Ibidem, f. 26.12 Ibidem, f. 27.13 Ibidem, f. 32.14 Ibidem, f. 33.15 Ibidem, f. 36.16 Ibidem, f. 37.17 Ibidem, f. 38.18 Ibidem, f. 39.19 Ibidem, f. 40.20 Ibidem, f. 41.21 Ibidem, f. 42.22 Ibidem, f. 43.23 Prof. Constantin Giurgincă, colonel dr. Constantin Moraru, colonel (r) Viorel Ciobanu, Op. cit., pp. 574-575.24A.M.R., fond D.C.I., Memoriul original al generalului de brigadă ing. Nastasă Toader, nr. crt. 2914, f. 49.25 Ibidem, f. 52.26 Prof. Constantin Giurgincă, colonel dr. Constantin Moraru, colonel (r) Viorel Ciobanu, Op. cit., pp. 575-576.27 A.M.R., fond D.C.I., Memoriul original al generalului de brigadă ing. Nastasă Toader, nr. crt. 2914, f. 58.28 Ibidem, f. 4 verso.

NOTE

THE BRIGADE GENERAL ENGINEER TOADER NASTASĂ –

CAPTAIN (N.) MARIAN MOŞNEAGU, PH.D.

Abstract: Eminent student and radar offi cer with real aptitudes as a researcher, Brigade General Engineer Toader Nastasă graduated the Military Academy, Electronics Technique Faculty, Section radio electronics engineers (1972) and Foreign Trade Faculty, International Economic Relations from the Bucharest Economics Academy (1980). He activated with success in research institutions as the Research Center for the automation management of the territory anti-aircraft defense troops from the Army Technical Institute of Research-Projection, Army Institute of Research-Development and Research Institute and Technological Engineering Institute from Bucharest and as manager of the COCOM Control Department f rom the National Control Agency of Strategic Exports and of Chemical Weapons Prohibition. He had a prolifi c didactic, managerial and scientifi cally research activity.

Keywords: Toader Nastasă, Romanian general of radar, scientifi cally researcher, inventor, former manager of Unconventional Weapons Control Department.

2 (60) 2013 document90

studii/documente

S-a născut la 25 aprilie 1912, în comuna Brăniștari, raionul Vidra, regiunea București. Tatăl, Mihail,

agricultor fără avere, a decedat în 1927. Mama, Stana, casnică fără avere, a decedat în 19192.

A fost căsătorit cu Maria Niculescu, născută în 1910, de profesie funcţionară, cu care a avut un fiu, Ion Viorel (născut la 13 septembrie 1939) și de care a divorţat în 1945. S-a recăsătorit cu Ecaterina Roșculescu, născută în 1916, șefă de lucrări la Laboratorul de geologie al Facultăţii de Știinţe din București.

A avut un singur frate, Gheorghe, născut în 1915, care a absolvit cursurile Școlii Tehnice de Aeronautică de la Mediaș, cu gradul de maistru militar de aviaţie. În timpul războiului a fost trimis în Germania, unde a fost făcut prizonier și internat în lagăr. S-a reîntors în ţară, din Republica Federală Germană, în anul 1966.

A absolvit 5 clase primare (1924) și Școala Tehnică de Aeronautică de la Mediaș (1931).

Între noiembrie 1931 și 1932, a fost încorporat ca soldat la Flotila 3 Aviaţie Galaţi.

În perioada 1932-1935, a fost elev la Școala de Ofiţeri de Aviaţie „Regele Carol al II-lea” București. Comandantul școlii nota în foia personală Serios în manifestări. Cu bună pregătire profesională. Cred că va f i un bun și de folos of iţer mecanic.

I s-a acordat gradul de sublocotenent, la 1 iulie 1935, în baza Înaltului Decret Regal nr. 1738.

De la 1 august 1935 a fost încadrat la Flotila 1 Aerostaţie București, fiind, succesiv, șeful Atelierelor, al Serviciului Tehnic și al Serviciului Armătură, precum și comandantul Companiei de Specialităţi.

În foaia sa calificativă este notat A arătat multă tragere de inimă, multă conștiinciozitate și dragoste de lucru și multă pricepere în specialitatea sa de of iţer mecanic.

În anul următor este consemnat Cu bună judecată și bun simţ; cultură gen. în formaţie, iar cea specială frumoasă, atât teoretică, cât și practică. Îi place să se instruiască. [...] Simţul datoriei dezvoltat, bun camarad, modest, sincer. Purtare foarte bună. [...] Ca instructor la școlile specialiștilor a obţinut frumoase rezultate, graţie sârguinţei sale și metodei întrebuinţate în predare. [...] În rezumat, subloct. mecanic Schoverth Șt. este un element bun, priceput și necesar instituţiei.

În foaia calificativă pe anii 1937-1938 este notat a fost însărcinat cu conducerea tehnică a instalaţiilor turnului de parașute; a dovedit pricepere și multă grijă. [...] Este un of iţer inteligent, muncitor, pe care se poate conta.

A participat la aplicaţiile de la Dadilov și la Manevrele Regale ca ofiţer mecanic.

Între 1 noiembrie 1938 și 13 septembrie 1939 a urmat cursurile Școlii de Aplicaţie Ofiţeri Mecanici din cadrul Școlii de Ofiţeri de Aviaţie „Carol al II-lea”, fiind clasif icat al 4-lea din 9 absolvenţi.

La 6 iunie 1939 a fost avansat la gradul de locotenent în baza Înaltului Decret Regal nr. 130.

În foaia calificativă pe anul 1940, pe lângă constantele bune aprecieri, este menţionată participarea sa, între 1938-1940, la lucrările Comisiei de recepţie și verificare a materialului polonez de specialitate unde a depus muncă și pricepere. Se concluziona este un bun of iţer mecanic și căruia i se pot încredinţa lucrări în specialitatea sa și unde cred că va avea rezultate bune. Este disciplinat, serios, muncitor.

Între 1 noiembrie 1940 și 1 martie 1941 a fost detașat la Școala Politehnică București pentru a urma cursurile Școlii de Radio, însă a fost nevoit a întrerupe aceste cursuri pentru a organiza Școala de Parașutiști, nou înfiinţată. Tot timpul cât a fost la Școala Politehnică a executat toate lucrările de laborator obţinând notări f. bune. Fiind printre puţinii specialiști, a obţinut aprobarea [...] de a trece examenele la Școala Politehnică fără a avea concediu pentru a urma cursurile.

De la 10 iunie 1941 [...] ca unul ce se iniţiase în acest sens, studiind lucrări de specialitate, a făcut propuneri pentru organizarea unei companii de parașutiști și pentru Statutul parașutiștilor. A fost propus să plece la un Centru de Instrucţie de Parașutiști în Germania. Fiind – iniţial – singurul of iţer cunoscător în materie de parașutiști, a fost numit comandantul Companiei și Școlii de Parașutiști, unde a funcţionat până la desfiinţarea instituţiei, în decembrie 1944.

În foaia calificativă, comandantul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii consemna Sănătos, rezistent, înfăţișare plăcută, poate suporta greutăţile unei campanii. În calitate de comandant al școlii, a reușit să organizeze, recruteze și să instruiască elementele ce au format prima companie de parașutiști. A fost instructor de parașutaj, f iind tot timpul în mijlocul elevilor săi ca un exemplu de muncă, disciplină și conștiinciozitate. În calitate de comandant de companie a dovedit o constantă grijă de personal și material. Graţie muncii sale neobosite, cu toate lipsurile materiale, compania de parașutiști în 3 luni de zile de la înfiinţarea ei, a fost pregătită de război. În acest timp s-au executat în condiţii foarte bune 800 lansări cu parașuta. În concluzie, este primul organizator, instructor și comandant al unităţii de parașutiști; element indispensabil și de nădejde în această specialitate. Este un foarte bun ofiţer și excelent instructor (subliniere în text).

Între 1 și 25 decembrie 1941, a fost trimis în Germania (Berlin și Braunschweig) pentru a se documenta asupra modului de executare și instrucţia unităţilor de parașutiști, adaptarea aparatelor radio pentru aceștia și materialelor pentru confecţionarea parașutelor.

În perioada 1 noiembrie 1941-1 aprilie 1942 a fost detașat la Statul Major al Aerului și la Centrul de Instrucţie al Aeronauticii pentru pregătirea lucrărilor și strângerea materialului pentru organizarea primului batalion de parașutiști, ulterior fiind numit comandantul Companiei 8 Parașutiști.

Comandantul Flotilei 1 Aerostaţie nota of iţer parașutist brevetat în anul 1941, este unul din of iţerii care s-a ocupat îndeaproape de problema parașutajului. A propus modif icarea parașutei Irvin prin deschidere progresivă, lucru ce se execută acum la Fabrica Irvin. A executat toate lansările. [...] În concluzie este un «f. bun» ofiţer tehnician și un «bun» ofiţer parașutist.

Dacă până acum aprecierile au fost elogioase, în Foaia calificativă pe anul 1942-1943, tonul este schimbat, poate și pentru că are spiritul de contrazicere prea dezvoltat.

O PERSONALITATE DE EXCEPŢIE – PARAŞUTISTUL ŞI INVENTATORUL MAIOR ŞTEFAN SCHOVERTH Dr. Luminiţa GIURGIU1

Maiorul Ştefan Schaveth

studii/documente

document 2013 2 (60) 91

Tot comandorul aviator Gheorghe Popa notează: aptitudinile militare sunt mediocre, caracterul nu este destul de ferm, spiritul militar este foarte puţin. Sunt consemnate 11 ore de zbor; 2 salturi cu parașuta, bilanţul fiind de 77 ore de zbor; 9 salturi cu parașuta.

În conformitate cu Ordinul Ministerului Apărării Naţionale – Direcţia Personal nr. 16521 din 27 octombrie 1943 ofiţerul a fost scutit de stagiu pe front.

A fost avansat la gradul de căpitan parașutist, la 20 martie 1943, în baza Înaltului Decret Regal nr. 765.

În perioada 1 decembrie 1943-17 martie 1944 a fost numit comandantul Companiei de elevi dând dovadă de pricepere, conștiinciozitate și reale calităţi de instructor și educator, unitatea fiind bine pregătită din toate punctele de vedere.

Noul comandant al Flotilei 1 Aerostaţie, comandorul aviator Dumitrescu, are, în aprecierile pe anul 1943-1944, numai cuvinte de laudă. Are ochiul câmpului format. Se orientează f. ușor în teren și sesizează f. repede orice situaţie. Energic și cu mult sânge rece. Prevăzător și cu f. multă iniţiativă. Foarte hotărât și cu multă voinţă. Perseverent și cu multă putere de muncă. Concepţie clară. Caracter frumos. Aptitudini militare f. bune. [...] F. bun pedagog. În concluzie of iţer f. capabil.

Între 23 și 29 august 1944, a participat, în calitate de comandant de companie în cadrul Batalionului de Parașutiști, la luptele de la Băneasa, Pipera și Otopeni, dând dovadă de mult sânge rece și f. mult curaj.

A executat două zboruri de noapte pentru lansarea de parașutiști pe teritoriul URSS.

Între 14 ianuarie și 15 august 1945 a luat parte la campaniile din Ungaria, Cehoslovacia și Austria, cu Escadrila Mixtă Aerotransport, ca șef al Serviciului Tehnic.

Foaia calificativă pe anul 1945 conţine aprecieri de la slab la f. bun. Pentru o imagine completă le redăm pe fiecare în parte.

Comandantul Escadrilei Mixte Aerotransport: pe front a fost puţin rezistent la greutăţile vieţii de campanie, nu are autoritate și prestanţă, puţin energic. Nu are spirit de iniţiativă și prevedere, nici metodă în lucrările de birou [...] nu a arătat nici pricepere, nici bunăvoinţă, deși a fost stimulat prin propunere la decoraţie și acordarea unui ceas – cadou al Dlui Ministru [...] Pentru neglijenţă în serviciu a fost pedepsit cu 2 zile arest la 28.VI.1945 și tot timpul observat și supravegheat [...] Concluzii: ofiţer slab, iar pe specialitatea de of iţer mecanic nu poate conta.

Comandorul aviator Anton Marin, în calitatea sa de șef de Stat Major, comentează nu sunt de acord cu nota cdtului de Escadrilă care, fie că nu l-a cunoscut, fie că nu l-a întrebuinţat potrivit priceperii și posibilităţilor sale. Cunosc mai demult pe cpt. Șovert și l-am avut în subordine și la Șc. de Parașutiști (1942) și în luptele de la Pipera-Băneasa (23 august 1944). [...] este un ofiţer cu foarte bune aptitudini f izice și militare, foarte capabil și perfect devotat instituţiei și armatei, pentru care nu-și precupeţește eforturile. Loial, demn, este un ofiţer foarte destoinic, prin excelenţă brav în luptă, activ și foarte aplicat [...] Foarte bun ofiţer, pe aportul căruia se poate conta în orice împrejurare.

Comandantul Flotilei 7 Aerotransport consemna pare curios cum acest of iţer în carieră a primit aprecieri foarte variabile, trecând de la calif icative «foarte bune» la acelea de «slabe». Cunoscând acest lucru, l-am urmărit îndeaproape și am constat roade bune în serviciul în care a fost pus, totuși timpul f iind foarte scurt (1 septembrie-31 octombrie 1945 – n.n.), nu am putut să ajung la o concluzie care să-i spulbere notele slabe din trecut și în special nota anterioară dată de comandantul său de escadrilă pe front. Ţinând seama că ofiţerul are și note bune în carieră și a făcut mai mult decât îi indica specialitatea sa de ofiţer mecanic, devenind și of iţer parașutist, mă determină a-l calif ica ofiţer bun necesar instituţiei.

Comandantul Diviziei de Aviaţie, generalul de escadră aviator Traian Burduloiu, nota De acord. Ofiţer bun. Merită a înainta la vechime la gradul de maior mec. În consens cu acesta au fost și comandantul Aeronauticii Regale și Subsecretarul de Stat al Aerului, generalul Emanoil Ionescu.

Între octombrie 1945 și 9 august 1946 a fost încadrat la Divizia Aviaţie, ca șef al Serviciului Armament și comandant al Companiei Depozit.

A fost avansat la gradul de maior la 23 martie 1946. Foaia calificativă anuală consemnează aprecieri superlative excelent trăgător [...] are mult spirit de iniţiativă pe care-l utilizează logic și oportun [...] of iţer cu foarte bune aptitudini militare [...] foarte disciplinat, are foarte dezvoltat simţul împlinirii datoriei și curajul răspunderii [...] la compania trupei s-a remarcat printr-un dezvoltat simţ gospodăresc, prin interesul faţă de ostaș și de avutul statului, prin ordinea și disciplina pe care a știut s-o insufle oamenilor, obţinând peste tot foarte bune rezultate.

După această dată a fost trecut în cadru disponibil, trecut în rezervă cu gradul de maior conform Ordinului nr. 1652 din 19 august 1947 și în retragere conform Ordinului nr. M.C. 00194/1971.

A fost decorat cu Medalia „Peleș” (Brevetul nr. 357/1933), Ordinul „Coroana României” clasa a IV-a cu panglică de Virtute Militară pentru „fapte de arme în luptele de la Băneasa, Pipera, Otopeni” (1945), Medalia „Aeronautică” clasa a III-a (1945) pentru acţiunile din Ungaria și Cehoslovacia, Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” (Decretul nr. 325 din 6 august 1954) și Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” (Decretul Consiliului de Stat nr. 540 din 2 august 1966).

După trecerea în rezervă, între 1948 și 1950 a fost tehnician la Întreprinderea Regională Electrica București.

Apoi, între 1950 și 1956, a fost director și inspector la Școlile de Parașutiști A.V.S.A.P. București.

În iunie 1954 a susţinut colocviul, prevăzut de Decretul nr. 388/1949, la Politehnica București, obţinând diploma de inginer nr. 261 din 18 august 1955, în specialitatea motoare cu combustie internă.

Între 18 aprilie și 1 august 1956 a fost inginer la Întreprinderea de Reparaţii Auto nr. 1 București, după aceia fiind transferat la Întreprinderea de Reparaţii Auto nr. 3 București.

Din același an și până în 1966 a lucrat la Întreprinderea Acumulatorul București.

A publicat lucrarea Parașuta la Editura Tehnică în anul 1955 și articole în revistele „Aripile Patriei” și „Meteorologia”.

A inventat parașuta cu deschidere progresivă brevetată cu nr. 34249/1942.

NOTE

AN EXCEPTIONAL PERSONALITY – PARACHUTIST AND INVENTOR

ŞTEFAN SCHOVERTH – LUMINIŢA GIURGIU, PH.D.

Abstract: Ştefan Schoverth was the initiator and the organizer of the Romanian military parachuting. Remarkable personality, admired and impugned, he was the inventor of the parachute with progressive opening.

Keywords: Ştefan Schoverth, engineer, military parachuting, parachute with progressive opening, offi cer

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Arhivele Militare Române, Fond C.M. Sector 3 Bucureşti/1981, nr. crt. 1220.

2 (60) 2013 document92

recenzii

O VIAŢĂ DE OM

Comandor Dr. Marian MOŞNEAGU

Generalul-colonel (r) dr. Constantin E. Olteanu este, fără îndoială, una din personalităţile emblematice

ale ultimelor decenii ale secolului trecut. Biografia domniei sale este principalul argument al acestei identităţi plurivalente: militar de carieră, general, șef al Secţiei pentru Probleme Militare și Justiţie a C.C. al P.C.R., șef al Statului Major Central al Gărzilor Patriotice, primar general al Capitalei, secretar al C.C. al P.C.R., deputat în Marea Adunare Naţională, membru al Consiliului de Stat și ministru al Apărării Naţionale (29 martie 1980-17 decembrie 1985). Ca urmare, Constantin Olteanu nu este numai contemporan cu evenimentele tumultoase ale sfârșitului de secol XX din România ci, prin natura funcţiilor militare și demnităţilor politice îndeplinite, un artizan al acestor realităţi istorice.

Poate deloc întâmplător, generalul Constantin Olteanu a anticipat statutul său de lider politico-militar al perioadei postbelice, urmând, din vocaţie și pasiune, Facultatea de Istorie a Universităţii București, absolvită în anul 1959 și dobândind titlul de doctor în istorie cinci ani mai târziu, în anul 1964. Cu o activitate didactică, știinţifică, publicistică ș i e d i t o r i a l ă r e m a rc a b i l ă , dr. Constantin Olteanu nu poate fi bănuit de oportunism sau subiectivism în abordarea fenomenului istoric contemporan. De aceea, apariţia în 2012, la Editura „Niculescu”, a consistentului volum biografic „O viaţă de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin” (632 pagini), aș putea spune că nu a constituit o surpriză pentru mine, care am publicat în 2011, în nr. 3 (23)/2011, pp. 59-75 și 4(24)/2011, pp. 54-66 al revistei de istorie „Orizont XXI”, care apare la Pitești, articolul „Pe lungul drum al carierei militare. Confesiunile unui fost ministru al Apărării Naţionale. Generalul-colonel (rtr.) dr. Constantin Olteanu”.

Proiectul acestui amplu demers publicistic, asumat ca mesager de un jurnalist de calibru, contemporan cu Militarul, Politicianul și Omul Constantin Olteanu, pare mai degrabă un elevat artificiu scriitoricesc, asociat modestiei și decenţei care-l caracterizează pe (co)autor.

Importante și deopotrivă salutare, în sensul adevărat al cuvântului, mi se par reconstituirea și deopotrivă restituirea acţiunilor, faptelor și adevărului istoric atât de necesar, util și tentant cercetătorilor mai mult sau mai puţin avizaţi ai istoriei recente a României – istorici, jurnaliști și analiști de toate vârstele și motivaţiile – de către OMUL care a proiectat, condus și trăit experienţa acestor ani, care nu pot fi „înnobilaţi” numai cu tarele unui regim autoritar și îndeobște damnabil.

De aceea, stând faţă în faţă și asumându-și faptele și vorbele, cei doi „complici” întru adevăr au rânduit lucrarea cronologic, cu firescul oricărei naraţiuni, de-a lungul a 12 capitole: Copilăria, Din satul natal în Capitala ţării, Începuturile carierei militare, La Secţia pentru Probleme Militare și Justiţie a C.C. al P.C.R., Șef al Statului Major Central al Gărzilor Patriotice, Ministru al Apărării Naţionale, Relaţiile Armatei Române cu alte armate în anii 1980-1985, Primar general al Capitalei, Secretar al C.C. al P.C.R., Consideraţii cu privire la activitatea Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., Activitatea în timpul evenimentelor din decembrie 1989: reţinerea, judecarea, condamnarea, detenţia și Reluarea vieţii (aproape) omenești.

Chiar din „Cuvânt-Înainte” suntem preveniţi: „După îndelungi ezitări, m-am hotărât să povestesc, fără rafinament metaforic, unele episoade din viaţa mea – frânturi de amintiri, fapte, evenimente, opinii, aprecieri, portretizări, care se încadrează în ceea ce se cheamă istorie trăită, atâtea câte voi putea înmănunchia în paginile ce urmează. Sunt treptele vieţii unui om, ca atâţia alţii, născut în mediul rural, într-un sat mărginaș, sub pădure, departe de zonele evoluate, prin nimic remarcat, cunoscut numai de localnici... Adevărul a fost farul călăuzitor al depănării vieţii mele; mă refer predilect la acele zone în care mi-am desfășurat activitatea”.

Așa încât, cartea evidenţiază, așa cum remarcă dintru începutul dialogului ziaristul Dan Constantin, „dimensiunea unui destin al unui om obișnuit ajuns prin muncă tenace la înalte demnităţi ale statului român și, din această poziţie, martor și participant direct la momente importante ale istoriei României în ultima jumătate a secolului XX”. Un destin pentru care Omul Constantin Olteanu a fost deopotrivă apreciat, promovat, avansat, decorat, judecat, condamnat, marginalizat, ostracizat și etichetat în fel și chip.

Redând meticulos, documentat și, cât s-a putut, omenește, detașat de tot ceea ce viaţa i-a oferit drept șansă și neșansă, istoricul Constantin Olteanu și-a făcut cu prisosinţă datoria. Faţă de trecut, de prezent și, mai ales, faţă de posteritate.

STATUL MAJOR GENERAL ROMÂN (1859-1950)

ORGANIZARE ŞI ATRIBUŢII FUNCŢIONALE

Dr. Teodora GIURGIU

În anul 2012, la Editura Militară, București, a apărut cartea „Statul Major General român: 1859-1950.

Organizare și atribuţii funcţionale”, 408 p., având ca autori pe Ion Giurcă și Maria Georgescu.

Lucrarea este structurată astfel: Cuvântul-înainte scris de generalul-locotenent dr. Ștefan Dănilă, șeful Statului Major General; introducere elaborată de cei doi autori; șase capitole: Preliminarii ale constituirii Statului Major General. Structuri de comandă și stat major (1830-1858); Statul Major General și Marele Cartier General în armata României moderne (1859-1914); Marele Stat Major și Marele Cartier General

document 2013 2 (60) 93

recenzii

în perioada 1914-1919; Marele Stat Major în perioada interbelică; Marele Stat Major și Marele Cartier General în perioada participării României la cel de-al Doilea Război Mondial; Marele Stat Major în perioada 1945-1950; 50 de anexe și fotografii elocvente referitoare la subiect.

Cartea „se dorește a reprezenta o aducere în atenţie, o prezentare și o analiză a structurii de conducere a armatei române atât la pace – Statul Major General sau Marele Stat Major – cât și la război – Marele Cartier General și Marele Stat Major – partea sedentară, sub aspectul organizării (într-o anumită detaliere), atribuţiilor generale și speciale ce au fost stabilite direcţiilor, secţiilor și birourilor”.

Volumul „are în vedere o abordare cronologică a evoluţiei Statului Major General, în etapele clasice ale istoriei românilor, considerând perioada 1830-1950, între punerea în aplicare a prevederilor Regulamentelor Organice și momentul în care funcţia de șef al Marelui Stat Major român a fost politizată, în această demnitate fiind numit Leontin Sălăjan”.

Lucrarea se fundamentează pe documente identificate în fondurile de arhivă aflate în custodia Serviciului Istoric al Armatei și Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale și pe lucrări fundamentale ale istoriografiei militare românești.

ARMATA ROMÂNĂ ŞI EVOLUŢIA ARMEI TANCURI

DOCUMENTE (1919-1945)

Lucian DRĂGHICI

Volumul Armata Română și evoluţia armei tancuri.

Documente (1919-1945) a văzut lumina t iparului la editura Universităţii din Pitești, sub auspiciile Asociaţiei „Valeriu Florin Dobrinescu”. Lucrarea este rodul eforturilor unui valoros colectiv de specialiști: colonel dr. Petrișor Florea, dr. Cornel Ţucă, de la Centrul de Studiere și Păstrare și a Arhivelor Militare din Pitești și

dr. George Ungureanu, specialist care s-a format la aceeași instituţie, în calitate de coordonatori; comandor dr. Marian Moșneagu, șeful Serviciului Istoric al Armatei, dr. Iulian-Stelian Boţoghină, prof. Mariana-Daniela Manolescu, dr. Leontin Stoica și prof. Mihai-Cosmin Șoitariu de la Centrul de Studiere și Păstrare și a Arhivelor Militare din Pitești, în calitate de autori.

Volumul este structurat în trei părţi: un studiu introductiv de peste 100 de pagini, o culegere de 64 de documente din

arhiva Ministerului Apărării Naţionale și un grupaj format din 84 de fotografii, majoritatea provenind din fototeca Serviciului Istoric al Armatei.

Studiul introductiv al lucrării este împărţit în două mari capitole. Primul cuprinde perioada 1919-1941, de la constituirea, cu sprijinul armatei franceze a primei unităţi de tancuri, la 1 august 1919, până la intrarea României în al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941. În cadrul acestui prim capitol este prezentată evoluţia structurilor de tancuri începând, de la primul batalion de „care de asalt” (terminologia din epocă), trecând prin înfiinţarea Regimentului de care de luptă la 1 ianuarie 1921, a celui de-al doilea regiment de care de luptă și a Brigăzii motomecanizate în 1939, până la înfiinţarea, la 1 martie 1941 a Diviziei 1 Blindată, ulterior denumită Divizia 1 Blindată „România Mare”.

Autorii studiului nu s-au mulţumit doar cu prezentare a dezvoltării unităţilor de tancuri din armata română în perioada interbelică, ci au avut inspirata idee de a prezenta evoluţia armei tancuri în principalele ţări europene în aceeași perioadă. Astfel, cititorul poate face o comparaţie între ceea ce se întâmpla în România și, de exemplu, în Polonia în acest domeniu.

Totodată, sunt prezentate cele mai importante studii și articole ale ofiţerilor români privind utilizarea formaţiunilor de care de luptă în cadrul operaţiilor militare.

Partea a doua a studiului introductiv are ca subiect participarea unităţilor de tancuri la luptele duse de armata română în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt descrise faptele de arme ale tanchiștilor români, precum eliberarea Chișinăului la 14 iulie 1941, bătăliile purtate în Crimeea și Cuban sau, după 23 august 1944, acţiunile de luptă în cadrul Campaniei din Vest.

Cea mai mare parte a documentelor reunite între coperţile acestui volum conţin date privind eforturile depuse de conducerea armatei române pe linia înzestrării unităţilor de tancuri. Un număr însemnat de documente prezintă planurile de organizare a unităţilor de tancuri, precum și problemele privind încadrarea și instrucţia personalului de specialitate. Nu lipsesc nici rapoarte operative și extrase din jurnalele de operaţii care descriu faptele de arme ale tanchiștilor români.

În ultima parte a volumului regăsim un set de 84 de fotografii, atât ale tipurilor de tancuri aflate în dotarea armatei române în perioada 1919-1945, cât și ale celor care, la un moment dat, au fost propuse spre achiziţionare, astfel că pentru pasionaţii de istoria armamentului, în general, și a blindatelor, în special, vizionarea acestor fotografii va fi o adevărată încântare.

Se poate spune că prin această lucrare autorii au reușit să arunce un fascicul de lumină asupra „comorilor” de informaţie istorică ascunse în documentele din arhivele Armatei României, comori care sunt „aduse la suprafaţă, pentru a fi puse la dispoziţia iubitorilor trecutului ţării noastre prin munca asiduă a istoricilor și arhiviștilor militari.

2 (60) 2013 document94

semnale editoriale

No t a b i l ă ș i b i n e v e n i t ă

i n i ţ i a t i v a i e ș en i l o r Sorin Iftimi și Aurica Ichim de a reintroduce în circuitul istoriografic stampele realizate de A l e x a n d r u A s a c h i , fiul marelui cărturar

Gheorghe Asachi, rarităţi bibliografice păstrate în fondul personal „G. Sion” al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Albumul publicat anul trecut sub titlul „Uniforme militare ilustrate de Alexandru Asachi” la Editura „Vasiliana

98” din Iași, 106 pagini, este el însuși o bijuterie bibliofilă. Aceeași autori semnează și albumul „Alexandru Ioan Cuza. Steme, monograme, decoraţii”, 74 pagini, apărut la Editura Kolos.

150 pagini, lucrare apărută la Editura „Palatul Culturii”, sub egida Complexului Naţional „Moldova”, Muzeului de Istorie al Moldovei și Muzeului Unirii din Iași, în coordonarea cercetătorilor Aurica Ichim, Mircea Ciubotaru și Sorin Iftimi.

Personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza continuă să suscite un interes deosebit. Din literatura de specialitate vă semnalăm „Contribuţii la o bibliografie Alexandru Ioan Cuza”, 160 pagini, apărută în 2005 la Editura Junimea, sub semnătura doamnei Virginia

I s a c d e la Muzeul Unirii din Iași, „ Pr i n c i p e s a E l e n a C u z a . Corespondenţă și acte 1840-1909”, ediţie îngrijită, note și indici de Virginia Isac și Aurica Ichim, Editura Junimea din Iași, 2009, 464 pagini și excelentul album „Doamna Elena Cuza. Un destin pentru România”,

Așa cum ne-a obișnuit, Editura Militară stăruie să ne înarmăm cu noi titluri de excepţie. Dintre acestea, vă recomandăm Vasile Cârneci, „Viaţa și moartea în linia întâi. Jurnal și însemnări de război 1916-1920, 1941-1943” , 616 pagini, Sorin Turturică, „Cr uciaţi ai înălţimilor. Grupul 7 Vânătoare de la Prut

la Odessa (iunie-octombrie 1941)”, 300 pagini, comandor d r. M a r i a n M o ș n e a g u , „Crucișătorul „Elisabeta” în campanie”, 264 pagini, dr. Valeriu Avram, „Aeronautica Română în R ăzboiul de Întregire Naţională (1916-1919)”, 460 pagini, Mihai I.

Semnale editoriale

document 2013 2 (60) 95

semnale editoriale

Buttescu, „Vânătorii Reginei Elisabeta. Memoriile unui ofiţer din garda regală”, 440 pagini, Ion Grosu, „Memoriile unui ofiţer de informaţii”, 428 pagini, Vasile Popa, Ion Cerăceanu, Vasilica Manea, „Misiunea generalului Coandă la Kiev (1917-1918)”, 376

p a g i n i , g e n e r a l u l d e brigadă Ion Cerăceanu, „ C o m a n d a m e n t u l C o m u n i c a ţ i i l o r ș i Informaticii. 70 de ani de istorie. 1 iulie 1942-1 iulie 2012” și „Transmisiunile

A r m a t e i R o m â n e 1873-2012”, ultima în preţioasa și selecta colecţie

„Dorobanţul” a Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.

La ceas an iversar, g e n e r a l u l - m a i o r d r. D u m i t r u S e s e r m a n , comandorul dr. Marian M o ș n e a g u , c o l o n e l u l Marian Tase și colonelul

d r. D o i n a M u r e ș a n a u lansat volumul monografic și documentar „Resursele umane ale Armatei României. 150 de ani de istorie”, 454 pagini, una dintre lucrările reprezentative dedicate evoluţiei personalului militar și civil din Ministerul Apărării Naţionale.

Printre cele mai complete și complexe monografii ale unităţilor militare semnalăm cu satisfacţie „Batalionul 404 Cercetare. Istoria unor învingători”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2012, 532

pagini, alcătuită cu deosebit patos de generalul de brigadă (r) Dumitru Miu, fost șef al Secţiei Cercetare la Trupe în Statul Major General.

Colonelul prof. dr. (r) Vasile Tutula a publicat la Editura Mega din Cluj-Napoca, în colecţia „Restituiri n e c e s a r e ” , m o n o g r a f i a „Generalul Traian Moșoiu

(1918-1932), un arhanghel și erou al apărării Marii Uniri (1918-1919), cetăţean de onoare al Năsăudului (4 martie 1924), cetăţean de onoare (post-mortem) al Branului (26 iulie 2007)”, 410 pagini. În aceeași colecţie a Editurii Mega a apărut ediţia a II-a revăzută și adăugită a lucrării generalului Traian Moșoiu, fost comandant al Comandamentului Trupelor din Transilvania, „Ocuparea Budapestei în legătură cu operaţiunile militare din Ardeal 1918-1919”, prefaţă, argument și studii de istorie și artă militară de colonel (r) prof. dr. Vasile Șt. Tutula.

În același spirit camaraderesc de omagiere ș i c inst ire a antecesorilor, colonelul (r) George Șerban a publicat la Editura CallasPrint din Mangalia „Secvenţe. Prietenului meu, scafandrul”, 102 pagini, volum de amintiri dedicat memoriei comandorului Constantin Scarlat (n. 21 mai 1935, Costișa, Neamţ – d. 23 martie 2006, Constanţa),

reputat exponent al scafandreriei, întemeietorul primei unităţi de scafandri de luptă din Marina Militară și al arheologiei submarine în România.

Licenţiat al Facultăţii de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi și doctor în știinţe militare, generalul-maior dr. Dumitru Seserman, șeful Direcţiei Management Resurse Umane își dedică timp pentru a continua să

2 (60) 2013 document96

semnale editoriale

readucă în actualitate pagini glorioase din istoria militară a Moldovei natale. Astfel, la Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei au apărut în 2012 două interesante abordări tematice, „Limitări militare impuse României prin Pacea de la București (24 aprilie/07 mai 1918) și reluarea acţiunilor

Armatei Române în Bucovina, Basarabia și Pocuţia”,

90 pagini și „Dezvoltări politice și acţiuni militare

în spaţiul dintre Carpaţii Orientali și Nistru la

sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918”,

100 de pagini.Colonelul prof. univ. dr.

Adrian Stroea și colonelul (r) Marin Ghinoiu continuă să-și onoreze camarazii de armă cu un profund și amplu documentat dicţionar biografic, sugestiv intitulat „Din elita artileriei”, apărut la Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 444 pagini.

Muzeul Vrancei a publicat la Editura Pallas din Focșani jurnalul de război al generalului Ion Rașcu (n. 1

decembrie 1857, Focșani - d. 1926, Focșani), fost comandant al Corpului 7 Armată și ulterior inspector general al Geniului în Marele Cartier General, intitulat „Jurnalul meu din timpul Războiului pentru Întregirea Neamului”, 266 pagini, ediţie îngrijită, prefaţă și note de Dumitru Huţanu.

Colonelul (r) Eugen Ichim a publicat în 2011

la Editura Alpha MDN din Buzău monografia „Generalul Leonard Mociulschi, emblemă a vânătorilor de munte”, 106 pagini, cu o prefaţă de prof. dr. Șerban Papacostea, membru corespondent al Academiei Române, un valoros corpus de documente de arhivă, brevete de studii, decoraţii și fotografii inedite.

Locotenent-colonelul (r) dr. Voicu Marin și-a publicat la Editura Ex Ponto din Constanţa teza de doctorat susţinută în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii „Ovidius”, sub coordonarea prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, cu titlul „De la ultimatumul U.R.S.S., la porţile Stalingradului. Starea de spirit a Armatei Române în perioada 26 iunie 1940-septembrie 1942”, 410 pagini.

Remarcabilă contribuţie în domeniul istoriei presei din România, lucrarea domnului V i o r e l Fr î n c u , s p e c i a l i s t la Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu” Buzău, intitulată „Consemnări publicistice. Articole, comunicări, studii”, 206 pagini și apărută la Editura Edithgraph din localitate, are un notabil capitol intitulat „Presa

militară din judeţul Buzău și ziariștii săi” (pp. 74-81). La aceeași editură buzoiană a apărut în 2012 lucrarea „ B u z ă u l ș i A e r o n a u t i c a Română”, 364 pagini, semnată de dr. Valer iu Avram ș i comandorul lector univ. dr. Marius-Adrian Nicoară.

Ion Constantin , Ion Negrei și Gheorghe Negru sunt autorii volumului „Ioan Pelivan, părinte al mișcării naţionale din Basarabia”,

402 pagini, apărut în 2011 la Editura „Biblioteca Bucureștilor”, monografia „uneia dintre cele mai strălucite figuri românești ale provinciei dintre Prut și Nistru”, despre care, în „Cuvânt Înainte”, prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu afirmă: „Cu atât mai mare este meritul autorilor lucrării de faţă, care au reușit, pe baza

unei cantităţi însemnate de documente de arhivă, să întocmească o monografie de referinţă cu privire la viaţa, procesul de instruire, crezul politic, lupta pe tărâm naţional, opera publicistică, activitatea parlamentară și, în sfârșit, drama cumplită trăită de Ioan Pelivan

document 2013 2 (60) 97

semnale editoriale

în perioada cea mai neagră a regimului comunist, în închisoarea de la Sighet, unde a și murit, deși, în timpuri normale, el ar fi avut tot dreptul să primească onorurile cuvenite pentru ceea ce a oferit nu numai Basarabiei, ci întregului neam românesc”.

Chiar dacă cel de-Al Doilea Război Mondial s-a bucurat de o abordare multiplă și încrucișată sub aspect istoriografic, memorialistic, cinematografic și literar, reputatul prof. univ. dr. Alesandru Duţu și fostul ministru al Apărării Naţionale, prof. univ. dr. Constantin Olteanu, ambii de la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie și Filosofie a Universităţii „Spiru Haret”, au realizat o adevărată enciclopedie sintetică, apărută la Editura Tritonic, sub titlul „Războiul de 2194 de zile 1939-1945”, 480 pagini.

L a Ed i tu r a L ucman , generalul de flotilă aeriană v e t e r a n d e r ă z b o i R a d u Theodoru a publicat în 2012 ediţia a II-a revăzută și adăugită a monografiei „Mareșalul”, o r e e v a l u a r e i s t o r i c ă a rolului și locului mareșalului Ion Antonescu în istor ia umanităţii.

Nicolae Ţiripan, arhivist la Direcţia Judeţeană Călărași a Arhivelor Naţională a publicat, în 2010, cu sprijinul generos al coloneilor în rezervă Stelian Dinu și dr. Dumitru Dobre și al fotografului și graficianului Nicolae Riglea, „Cartea eroilor călărășeni”, 144 pagini, în care am remarcat capitolul

„Călărașiul și regimentele sale militare”, precum și biografiile, faptele de armă și fotografiile eroilor călărășeni. Excelent documentată ș i rea l izată grafic este și „Monografia municipiului Călărași”, ediţia a III-a revizuită și adăugită, coordonată de același prolific

coleg arhivist Nicolae Ţiripan, 444 pagini, din care nu lipsesc referiri la instituţiile și personalităţile militare

Titus Corlăţean abordează c o n s e c i n ţ e l e p a r t i c i p ă r i i Federaţiei Ruse la activitatea Comisiei Dunării de la Budapesta în politica statelor riverane ale acestui important fluviu european, în lucrarea „Succesiunea” Federaţiei Ruse la Convenţia de la Bergrad cu privire la regimul navigaţiei pe Dunăre (1948) și la Comisia Dunării apărută la Editura Universul Juridic, București, 2011, 132 pp.

Încheiem, semnalându-vă

lucrările de specialitate editate de

Centrul de Studii Strategice de

Apărare și Securitate, respectiv

dr. Cristian Băhnăreanu,

„Crize potenţiale ce pot

afecta securitatea naţională:

pre venirea, l imitarea și

soluţionarea situaţiilor de

criză”, 60 pagini, Cristina

Bogzeanu, „Rolul NATO

și al UE în managementul

crizelor din Balcanii de Vest”,

60 pagini, dr. Petre Duţu,

„Managementul și conducerii

militară strategică în viitoarele

c o n f r u n t ă r i a r m a t e ” ,

82 pagini și „Fenomene diverse

cu impact asupra stabilităţii

și securităţii locale, regionale

și internaţionale”, 58 pagini,

toate apărute la Editura Universităţii Naţionale de

Apărare „Carol I”.

Rubrică realizată de comandor Dr. Marian MOȘNEAGU

2 (60) 2013 document98

agora / contents

În zilele de 13 și 14 iunie 2013, Școala

de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene

„Aurel Vlaicu” Boboc a organizat Sesiunea de

comunicări știinţifice „Centenarele Aeronauticii

Militare Române”. Din partea Serviciului Istoric

al Armatei, au participat Dr. Luminiţa Giurgiu care

a prezentat comunicarea privind „Primul program

interbelic de dezvoltare a Aeronauticii” și Dr. Teodora

Giurgiu care a prezentat comunicarea privind

„ C o r p u l A e r i a n R o m â n ( 1 9 4 4 ) ” . C u

acest prilej au fost prezentate nr. 1/2013 al

revistei „Document. Buletinul Arhivelor

M i l i t a r e R o m â n e ” ș i „ C a l e n d a r u l

Tradiţiilor Militare 2013”.

În perioada 15-17 mai 2013, Serviciul Istoric al Armatei a organizat și

desfășurat Simpozionul „Armata României în teatrele de operaţii” la Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu și la Centrul de Instruire pentru Infanterie și Vânători de Munte „Constantin Brâncoveanu” Făgăraș. Cu acest prilej au fost prezentate comunicările: „100 de ani de la participarea Armatei României la cel de-al Doilea Război Balcanic” de către Lucian Drăghici, „Consiliul Superior al Apărării Ţării – Instituţie fundamentală a statului român modern” de către Dr. Luminiţa Giurgiu, „Consecinţele semnării Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 asupra României” de către Dr. Teodora Giurgiu și „Batalionul 32 Infanterie „Mircea”. De la contraatacul Cămășilor Albe la Scorpionii Galbeni” de către locotenent-colonel Gabriel Pătrașcu. De asemenea, au fost lansate „Calendarul Tradiţiilor Militare 2013” și nr. 1(59)/2013 al revistei „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”.

General Paul Teodorescu (1888-1981) – Th e Creativity Vocation General Paul (Pavel) Teodorescu – Th e Homage of Collaborators

and Friends – Prof. univ. Valentin Ciorbea, Ph.D., Sibel Jindi-Alexandru Bulgarian and Romanian Points of View regarding

the Advancement of the Romanian Army towards Sofi a in July 1913 – Lucian Drăghici Th e Participation of the Romanian

Railways at the Second Balkan War – Gelu Dae, Ph.D. candidate An Injustice – General Constantin Christescu (or about the

Commandant Crises from 1917 on Mărăşeşti Front) – Colonel prof. univ. Adrian Stroea, Ph.D., Colonel (r.) Marin Ghinoiu

General Ioan Marcovici – Th e Father of Arletta Coposu – Prof. Cornelia Ghinea Th e Rustle of White Silk – Th e World Record

of Smaranda Brăescu refl ected in “Universe” Paper – Sorin Turturică Th e Assitance Problem in Armament of England for

Romania (April-August 1939) – Gheorghe Paşcalău, Ph.D. Th e Soviet Air Bombardments over Romania ( June-July 1941)

– Prof. univ. Valeriu Avram, Ph.D., Prof. Viorel Gheorghe, Ph.D. candidate Th e Romanian Tank Men in the Support of the

Cavalry Corps and the Mountain Corps in the Defensive Fights from Crimeea (May-December 1943) – Colonel (tank, r.) George

Gheorghiu Romanian Anti-Aircraft Artillery during the Military Actions that took place on the Hungary and Czechoslovakia

Territory (October 1944-January 1945) - Major-general (r.) prof. univ. Visarion Neagoe, Ph.D. About a Meeting that was

approved and about another that was forbitten in 1945 – Prof. Vasile Tudor Th e Problem of the Navy Bases of the Soviet

Union Black Sea Fleet in the Romanian-Soviet Relations – Captain (n.) engineer Marian Tănase, Ph.D. Th e Brigade General

Engineer Toader Nastasă – Captain (n.) Marian Moşneagu, Ph.D. An exceptional Personality – Parachutist and Inventor

Ştefan Schoverth – Luminiţa Giurgiu, Ph.D. Bookreview

C O N T E N T S