Revista Perspective Istorice, Nr 1 din 2010

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

1

CUVÂNT ÎNAINTE

Asociaţia Profesorilor de Istorie Clio, filiala Hunedoara a ajuns acum să susţină examenul său de maturitate, odată cu lansarea primului număr al publicaţiei Perspective istorice. Salutăm apariţia acestei reviste, îi dorim viaţă lungă şi sperăm să fie o voce a trecutului nostru local, naţional, european şi universal pentru provocările prezentului şi, de ce nu, pentru interogarea viitorului. Cu toţii ne asumăm nevoia cunoaşterii istoriei pentru rolul său educativ şi formativ, pentru a putea înţelege ziua de azi, pentru a putea reconstrui sau construi mai departe. Pentru aceasta, e nevoie de promovarea valorilor locale, judeţene şi naţionale, a unor atitudini civice, democratice, tolerante şi responsabile în rândul tinerilor elevi aflaţi oricum în centrul preocupărilor noastre de educatori. Revista Perspective istorice îşi propune să susţină cercetarea în rândurile profesorilor de istorie şi nu numai, în rândurile cadrelor didactice hunedorene, promovând apropierile trans şi multidisciplinare, dezvoltarea

resurselor şi mijloacelor de învăţământ, în contextul actual al reformei educaţiei. Ştiu că proiectele APIR-CLIO filiala Hunedoara sunt ambiţioase şi încep să fie vizibile în spaţiul public, cultural, hunedorean. Unul dintre acestea, Perspective istorice, se conturează nu numai ca un eveniment editorial, cultural, ci şi ca un efort contemporan ce va vorbi pentru cei de mâine despre noi şi despre trecutul nostru.

Prof. Alexandru Lăutaru Inspector şcolar general – ISJ Hunedoara

2

PERSPECTIVE ISTORICE

INTERVIUL EDIŢIEI

Un invitat de suflet, Preasfinţitul Gurie

– Episcopul Devei şi Hunedoarei

Zile de sărbătoare, pline de măreţia

evenimentelor petrecute în trecutul apropiat şi în cel bimilenar, au avut prilejul să trăiască, Duminică, 29 noiembrie 2009, credincioşii ortodocşi din întregul judeţ al Hunedoarei. În catedrala cu hramul „Sfântul Nicolae”, situată la poalele cetăţii care străjuieşte oraşul de reşedinţă al judeţului, Deva, au fost prezenţi un număr de 24 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe care au participat la ceremonia de întronizare a episcopului Devei şi Hunedoarei. Noul episcop s-a născut la 31 decembrie 1968 în satul Huta-Chiuieşti, judeţul Cluj. A absolvit Şcoala Generală în satul natal, Liceul "Traian Vuia" din Cluj-Napoca (1984-1988), Seminarul Teologic din

Craiova (1988-1992), Facultatea de Teologie a Universităţii din Craiova (1992-1996), Facultatea de Teologie Catolică (Padova, Italia) - cursuri de Teologie sistematică (1996-1997), Institutul de Teologie Pastoral-Misionară (Padova) - Cursuri de doctorat (1997-2001); lucrarea de masterat "Noile mişcări religioase în Biserica Catolică italiană". Îndeplineşte ascultările de: frate la Mănăstirea Lainici (1988-1989), secretar de cabinet al mitropolitului Nestor Vornicescu (1989-1996), tuns în monahism la Mănăstirea Lainici (1990), hirotonit ierodiacon (februarie 1990) şi ieromonah (ianuarie 1992), eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Craiova (1992-1996), hirotesit protosinghel (iulie 1996) şi arhimandrit (2001), vicar administrativ al Arhiepiscopiei Craiovei (martie 2000-august 2001). Este ales Episcop Vicar al Sfintei Arhiepiscopii a Craiovei în şedinţa Sfântului Sinod al BOR din iulie 2001. Preasfinţia voastră vă rugăm să ne vorbiţi despre cea mai nouă eparhie ce v-a fost încredinţată. Episcopia noastră este într-adevăr cea mai nouă din ţară. Scopul înfinţării ei a fost impulsionarea activităţii şi a preocupărilor duhovniceşti a credincioşilor din judeţul Hunedoara, precum şi angajarea, mai cu pregnanţă, a Bisericii din această regiune în problemele de zi cu zi ale oamenilor. Centrul eparhial de la Arad se află la o distanţă considerabilă de judeţul nostru, fapt care îngreuna inevitabil activitatea, iar dinamismul eclesial era mult atenuat. Putem face o comparaţie sugestivă: situaţia era asemenea unei centrale care nu reuşeşte să încălzească caloriferele terminale, nu pentru că agentul termic nu este bun, ci pentru că distanţa care trebuia parcursă de acesta era prea mare. Hunedorenii nu au avut niciodată în istorie o episcopie a lor în frontierele stricte ale actualului judeţ Hunedoara. Aceasta nu înseamnă nicidecum că nu există o tradiţie bisericească ortodoxă consistentă în regiune. Pe teritoriul actualului judeţ Hunedoara au existat în istorie reşedinţele unor mitropoliţi ai Transilvaniei. De asemenea, din această regiune au plecat spre Transilvania mulţi mitropoliţi ai Ardealului. Eu am să enumăr acum doar 7 situaţii, primele două chiar din secolul al XV-lea: ∗Ioan din Caffa (ce-şi avea sediul mitropolitan la Hunedoara); ∗Ioanichie (cu reşedinţa la Nandru – lângă Hunedoara);


3

∗ Ioan de Peşteana (1553); ∗Egumenul Ioan Pop de la Prislop devine Mitropolitul Transilvaniei după ce l-a întâmpinat pe Mihai Viteazul la intrarea sa triumfală în Alba-Iulia; ∗ Preotul Ghenadie de la Brad devine în 1627 mitropolit de Alba-Iulia; ∗ Preotul Iosif Budai din Pişchinţ devine în 1680 tot mitropolit de Alba-Iulia; ∗ Călugării Spiridon şi Teofil de la Prislop şi Ioan de la Cerna ajung episcopi ai Vadului, actualul Cluj-Napoca. Iată deci că actualul judeţ Hunedoara nu este deloc lipsit de tradiţie bisericească, el dând Bisericii mulţi episcopi de renume. Din punct de vedere administrativ-bisericesc actualul teritoriu al Eparhiei Devei şi Hunedoarei a aparţinut vreme de aproape două secole de Mitropolia Transilvaniei (1761, respectiv 1864-1949), iar vreme de mai bine de o jumătate de veac (60 de ani) de Mitropolia Banatului. Acum, după ce aţi venit în contact cu realităţile locului, vă rugăm să ne vorbiţi despre proiectele dumneavoastră de viitor.

Voi enumera numai câteva lucruri, precum: o îmbinare a pastoraţiei cu asistenţa socială spre a conferi un plus de vigoare şi de relevanţă misiunii Bisericii, în funcţie de realitatea socială de azi; instituţionalizarea unor forme de misiune cu tinerii, materializate în tabere de tineret; crearea unor parohii noi, acolo unde realitatea locală o impune; revigorarea vieţii monahale pe teritoriul eparhiei noastre etc.

În planul asistenţei sociale voi urmări o colaborare specială cu Direcţia pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara, instituţie pe care aş dori să o avem drept parteneră privilegiată a viitoarei Filantropii Ortodoxe – Filiala Deva, cu acoperire judeţeană. Aceasta va fi parte a Federaţiei Naţionale “Filantropia” a Patriarhiei Române. Este vorba despre o structură care va avea ramificaţii la nivelul întregului judeţ. Pentru început preconizăm o cantină socială în fiecare protopopiat, câteva centre de zi şi case de bătrâni în administrare bisericească. Ne vom apleca în mod special asupra copiilor proveniţi din familii cu stare materială precară, cărora sperăm să le asigurăm o rază de bucurie şi speranţă.

În acelaşi timp ne propunem reînfiinţarea unor clase de liceu cu profil Filologie –Teologie prin

care noilor generaţii de tineri să le fie insuflată dragostea faţă de valorile spirituale ale neamului românesc.

În judeţul Hunedoara există multe biserici

vechi, unele declarate monumente istorice. Ce vă propuneţi legat de restaurarea şi promovarea acestora?

Vom încerca o strânsă colaborare cu Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu a judeţului Hunedoara, pentru a primi consiliere de specialitate. Costurile restaurărilor de monumente sunt foarte ridicate, de aceea ne vom strădui să identificăm măsuri concrete pentru oprirea degradării acestora. E vorba deci de o intervenţie de urgenţă. Deoarece povara restaurării pentru stat este enormă – o să încercăm să găsim căi alternative care să ne ajute în acest sens. Dorim să alcătuim o “hartă duhovnicească a pelerinului creştin” în spaţiul hunedorean, care să cuprindă toate obiectivele religioase demne de vizitat, într-un traseu inteligent alcătuit, punctând mănăstirile cu posibilităţi de cazare, pentru a realiza un circuit captivant, formativ-spiritual, pentru tinerii şi adulţii dornici de a se îmbogăţii duhovniceşte.

Mulţumindu-vă pentru timpul acordat vă

rugăm să ne adresaţi câteva cuvinte de învăţătură. Astăzi, trăim într-o lume plină de nesiguranţă, ameninţată de nenumărate pericole, pentru mulţi dintre noi, o lume tiranizată de grija zilei de mâine. O lume pe care, în clipele de tristeţe, o percepem ca pe un pământ străin, în care am fost trimişi fără să fi cerut noi aceasta. O lume, însă, pe care, în clipele de bucurie nu am dori nicidecum să o părăsim, ci dimpotrivă, am vrea să ne prelungim cât mai mult existenţa în ea. Într-o astfel de lume ne întâlnim adesea cu ignorarea suferinţei semenului, pasivitatea şi dezinteresul faţă de ceilalţi care este o formă blândă de manifestare a violenţei interumane. Prin urmare să căutăm în tezaurul Bisericii care ne învaţă că doar sacrificând egoismul şi asumându-ne responsabilităţile, putem să ne mântuim şi să ne transformăm din „indivizi” în „persoane”, recâştingând sensul profund şi ultim al vieţii.

A consemnat, Diac. prof. dr. Gabriel Valeriu Basa

4


APARIŢII EDITORIALE

Ortodoxia reprezintă o imagine profundă a românismului şi ea s-a manifestat în timp ca o „teologie” a salvării.

Românitatea şi-a găsit în ortodoxie sălaşul în toate veacurile de suferinţă, ceea ce a dus la o identificare a acesto-ra. Criza prin care trece ortodoxia de o vreme încoace este şi criza românităţii, fiind în ordin moral o renaştere a valorilor. Din acest motiv, apariţia unei cărţi care are tangenţă cu ortodoxia şi românitatea este un eveniment. Cartea lui Tiberiu Gagyi atrage atenţia asupra crizei prin care trece biserica ortodoxă românească din Ungaria care nu este sprijinită suficient de România (respectiv, Biserica Ortoboxă Română) în lupta sa pentru existenţă. Aceasta este o problemă politică ale cărei consecinţe pot să fie iremediabile. Pentru românii din Ungaria, ca şi pentru cei din alte teritorii aflate în afara statului român, biserica tradiţională (ortodoxă) a jucat şi joacă un important rol social, dar şi un rol spiritual extrem de înalt. Limba română din teritoriile aflate în afara ţării este în comuniune cu credinţa cea mai adâncă a strămoşilor. Bisericile româneşti din Ungaria reprezintă o lucrare relativ mică (80 pagini), dar care este redată în trei limbi: română, engleză, franceză. Cartea este expozitivă şi conţinuturile ei reprezintă un „inventar” al celor 19 biserici ortodoxe româneşti existente pe teritoriul Ungariei de astăzi. Ele sunt

repartizate în felul următor: în Protopopiatul Micherechi 8 biserici, în Protopopiatul Jula 5 biserici, în Protopopiatul Chitighaz 6. Cele 19 biserici reprezintă 18 localităţi din Ungaria locuite de români, în Jula existând două biserici. Lucrarea lui Tiberiu Gagyi poate fi considerată un studiu de caz deorece înfăţişează succint cazul istoric şi actual al lăcaşelor ortodoxe de cult româneşti din Ungaria. Datele istorice ale fiecărui caz în parte sunt însoţite de imagini revelatoare. La finalul cărţii sunt redate câteva luări de poziţie semnificative. Este de menţionat Apelul ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, către membrii Comisiei Juridice a Senatului României cu privire la moştenirea Fundaţiei Gojdu. Preocuparea lui Tiberiu Gagyi pentru problema complexă a bisericilor ortodoxe româneşti din Ungaria este mai mult decât meritorie. Ea vine în sprijinul eforturilor de a determina factorii politici responsabili să nu neglijeze aspectele esenţiale ale supravieţuirii românilor din afara graniţelor ţării. Lucrarea lui Tiberiu Gagyi este un semnal de alarmă bine venit care trebuie să ducă la o meditaţie serioasă asupra sensului istoric al românităţii care nu trebuie să-şi piardă identitatea şi nici interesul pentru drepturile pe care le are. Aceasta accentuează o problemă cu un conţinut minat care ar trebui să fie o preocupare a istoricilor, politologilor, politicienilor şi guvernanţilor.

Lector Universitar Doctor Ion Hirghiduş ***

În sfârşit adevărul.... Generalul Victor Atanasie Stănculescu, în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, este o nouă apariţie a deja cunoscutului autor mai sus menţionat, autor cu contribuţii remarcabile în încercarea de a desluşi complicatele evoluţii din decembrie 1989. Alex Mihai Stoenescu s-a făcut remarcat prin cunoscuta lucrare „Istoria loviturilor de stat din România”, în patru volume, prin care a adus în faţa opiniei publice o serie de fapte istorice, mai puţin dezbătute în literatura de specialitate, considerate chiar incomode în modul de abordare „clasic” al istoriei naţionale.

Alte apariţii ale aceluiaşi autor continuă pe aceiaşi linie a abordării subiectelor incomode: dialogul cu fostul şef al SRI Virgil Măgureanu, Din culisele luptei pentru putere (1989-1990) sau România postcomunistă (1989-1991).


5

Volumul de faţă reproduce o serie de interviuri pe care Generalul Victor Atanasie Stănculescu le-a acordat autorului. Generalul a jucat un rol important în evenimentele din decembrie 1989. A avut o carieră militară desfăşurată în cea mai mare parte în perioada comunistă, a fost implicat în operaţiuni comerciale militare secrete, inclusiv cu armament, a fost prezent la Timişoara în decembrie 1989, a rămas celebru prin „piciorul în gips” şi a preluat comanda armatei după sinuciderea lui Milea.

Desigur că ne aflăm în faţa unor adevăruri, acelea pe care generalul a dorit să ni le comunice, dar credem că încă mai sunt multe de spus. Ceea ce este însă relevant în mărturiile sale, este faptul că la un moment dat a deţinut controlul statului, într-o perioadă de disoluţie a puterii până la preluarea ei de către CNFSN. Şi tot de aici rezultă că nu a dorit o conducere militară, deşi a dat o lovitură de stat militară, aşa cum conchide şi autorul. A preferat să treacă puterea în mâinile unui grup civil, iar acesta nu a fost cel al lui Verdeţ sau Dăscălescu ci cel al lui Ion Iliescu. Tot generalul ne dezvăluie adevăruri şocante despre generalul Militaru, decimarea lui Trosca şi a celor din USLA în faţa Ministerului Apărării, pregătirea unei lovituri militare în luna martie 1990 de către generalul Militaru, despre arestarea lui Nicolae şi Elena Ceauşescu şi încercarea iniţială de

a-i lichida în unitatea de la Târgovişte, prin distrugerea tancului în care se aflau, iar mai apoi despre procesul acestora şi execuţia lor. Cititorul găseşte în carte un ritm alert al dialogului, punctat de o mulţime de elemente parţial dezvăluite până acum, unele confirmate documentar, altele în aşteptarea elucidării lor.

Profesor Simion Molnar

*** Cartea reputatului istoric Lucian Boia, apărută la editura Humanitas Bucureşti şi intitulată sugestiv „Germanofilii” (elita intelectuală româ-nească în anii primu-lui război mondial), reprezintă la fel ca şi toate celelate lucrări ale domniei sale un eveniment pentru cunoscătorul şi mai ales iubitorul de istorie. Lucrarea, aşa cum înşăşi autorul ne arată în paginile de debut îşi propune „să risipească o iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că va fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii divergente în rândul oamenilor politici, o cvaziunanimitate în jurul „idealul naţional”, în sensul intrării României în război, împotriva Austro-Ungariei pentru eliberarea Transilvaniei.” Pe parcursul lucrării, reputatul istoric ne va demonstra că lucrurile nu au fost atât de simple în epocă aşa cum sunt înfăţişate în interpretările clasice „antantofile” , că „germanofilii”, termen folosit peiorativ în acea perioadă, nu au fost nişte

6


„trădători” ai intereselor naţionale şi mai ales că o parte însemnată a elitei politice şi intelectuale româneşti se află în acestă tabară. De asemenea autorul ne introduce în dramatismul luării unei decizii politice majore, războiul sau neutralitatea, iar dacă urma războiul de partea cui trebuia să fim în contextul în care pe teritoriul ambelor tabere beligerante se aflau milioane de români sub ocupaţie (în Transilvania şi Bucovina, pe teritoriul Austro-Ungariei, în Basarabia pe teritoriul Rusiei).

De asemenea ne este atrasă atenţia şi asupra existenţei unui puternic sentiment „rusofob”, în condiţiile experienţelor istorice anterioare, mai ales în urma războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878.

Lectura cărţii este extrem de antrenată, iar analiza este făcută profesionist, argumentat şi logic, ca o radiografie a întregii societăţi româneşti în preajma şi în timpul primului război mondial pornind de la partide, politicieni, opinia publică, ziarişti, scriitori, istorici, academicieni.

Lucrarea este structurată în două părţi: Românii şi războiul şi Oameni, idei, atitudini, iar cea de-a doua parte ne prezintă profilul unor importante personalităţi ale societăţii româneşti, simpatizante sau aparţinând grupului „germanofililor” şi destinul lor, dintre care amintim doar câteva: Grigore Antipa, Tudor Arghezi, Victor Babeş, Ioan Bogdan, George Coşbuc, fraţii Caragiale, Gala Galaction, Dimitrie Gusti, Simion Mehedinţi, George Topârceanu, Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu, Constantin Stere.

Prin urmare lucrarea domnului profesor aduce o contribuţie extrem de importantă în judecarea istoriei naţionale fără prejudecăţi, fără resentimente, punând oamenii şi ideile lor în timpul şi în spaţiul care au trăit, în dramatismul şi tensiunea primei mari conflagraţii mondiale.

Profesor Simion Molnar ***

Alexandru Gruian nu este un istoric propriu zis, meseria sa este cea de reporter. Aşa l-am cunoscut atât eu cât şi mii sau poate sute de mii de telespectatori. A fost vocea care a transmis evenimente fierbinţi ale judeţului Hunedoara în toată ţara. Şi a avut la ce asista în aceşti 20 de ani, căci fără îndoială, judeţul considerat „vatră a istoriei naţionale” nu s-a dezminţit nici în această perioadă. Cartea pe care a scris-o şi care este astăzi prezentată publicului larg, dornic să cunoască

crâmpeie din evenimentele ultimelor decenii „Linişte! Breaking News” este o „pagină” de istorie locală, iar evenimentele descrise vor face fără îndoială obiectul de studiu şi a celor „specialişti” în

domeniu, odată cu aşezarea lor mai bine în timp. Dealtfel însăşi autorul o defineşte astfel: „un

volum care cuprinde percepţia personală, subiectivă a evenimentelor la care am participat în calitate de jurnalist, în perioada 1991-2004, fără a respecta maniera riguros istorică de prezentare a faptelor, dar probabil că se va putea constitui într-un instrument documentar pentru o viitoare istorie a României”.

Printre paginile cărţii, un număr însemnat sunt destinele frământărilor din Valea Jiului, grevelor, „mineriadelor” şi pentru că nici nu putea lipsi din rândurile acestora, a controversatei personalităţi a lui Miron Cozma. Sunt evocate alegerile din 1996, „anul schimbării”, întâlnirea cu regele Mihai I, dezastrul de la barajul Râul Mare Retezat în localitatea Tomeasa, moartea suspectă a liderului PSD, Sorin Moldovan, cazul Roşia Montană şi multe alte evenimente în care sunt sigur că se vor regăsi şi unii dintre cititori.

Lucrarea cunoscutului reporter şi ziarist Alexandru Gruian, reprezintă fără îndoială o contribuţie importantă la studiul istoriei contemporane locale şi o sursă demnă de a fi luată


7

în seamă în viitor de către cei care vor încerca să creioneze istoria locului.

Profesor Simion Molnar ***

Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său 1940-1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 398 p. Dennis Deletant este profesor de studii româneşti la School of Slavonic and East European Studies, University of London. Printre cele mai importante lucrări publicate de către Dennis Deletant se numără: Studies in Romanian History, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997; România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997 sau Ceauşescu şi Securitatea, Humanitas, Bucureşti, 1998.

Profesorul Dennis Deletant s-a remarcat ca o prezenţă insolită şi, concomitent, binevenită în peisajul istoriografic românesc de după anul reper 1989. Contribuţiile unor specialişti precum Catherine Durandin, Keith Hitchins, Glenn E. Torrey şi, desigur, Dennis Deletant au avut darul de a îmbogăţi perspectivele asupra trecutului naţiunii române. Viziunea celuilalt, în principiu, imună la corsetul prejudecăţilor şi clişeelor care bântuie spaţiul intelectual românesc, poate juca rolul unei cure de dezintoxicare într-un moment în care trecutul suscită la fel de multe controverse ca şi prezentul.

În 398 de pagini, douăsprezece capitole şi o anexă grupate sub titlul Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său 1940-1944, profesorul Deletant ne oferă o viziune sinoptică asupra perioadei în care România s-a aflat sub conducerea mareşalului Ion Antonescu (6 septembrie 1940 – 23 august 1944). Înclinăm să credem că titlul este sau ar trebui sa fie o chintesenţă a realităţilor ancorate între coperţi, ceea ce nu este cazul cărţii de faţă întrucât cea mai mare parte din conţinutul său se referă la un anumit aspect al guvernării Antonescu, holocaustul, în comparaţie cu care celelalte aspecte tratate par pretexte menite să reliefeze nuanţele acestei spinoase probleme. Pe de altă parte nu este clar de ce Ion Antonescu este aliatul uitat al lui Hitler. Cine anume l-a uitat? Cu siguranţă nu cei care studiază holocaustul, cu siguranţă nu l-a uitat poporul român în conştiinţa colectivă a căruia, ne place sau nu, ocupă încă un rol important şi cu siguranţă nu l-a uitat comunitatea evreiască din România sau din diaspora. Pentru toate acestea consider că Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său 1940-1944 este un titlu impropriu care sugerează o echivalenţă perfectă între regimul nazist şi cel antonescian. Astfel, lucrarea domnului profesor Dennis Deletant păcătuieşte în ceea ce priveşte adecvarea titlului la conţinut. După cum am evidenţiat în cele de mai sus domnul profesor Deletant analizează într-o manieră care vizează obiectivitatea, delicata problemă a holocaustului din România. Trebuie apreciat faptul că autorul nu atentează la statutul de aspect controversat deţinut de holocaustul din România deoarece la pagina zece ne vorbeşte de „până la 300.000 de evrei care au fost victime ale politicii lui Antonescu”, iar la pagina treisprezece aduce în discuţie „moartea a 250.000 – 290.000 de evrei” pentru ca la pagina paisprezece să pomenească „moartea a peste 250.000 de evrei”. Felul în care domnul profesor Deletant jonglează cu cifrele nu ajută cu nimic la desfacerea acestui veritabil nod Gordian al cercetării istorice româneşti de după 1989. În altă ordine de idei, mi se pare regretabilă conectarea autorului la realităţile de pe eşichierul politic românesc când se referă la actori de pe acesta, a căror identitate lăsăm cititorul s-o descopere (p. 16). Ne întrebăm totuşi, cum poate un istoric să se raporteze la o realitate de care timpul

8


nu l-a despărţit în suficientă măsură din punct de vedere afectiv pentru că „istoria recentă” este eminamente o „istorie emoţională”. Pe de altă parte să nu uităm că afirmaţiile politice sunt în genere perisabile şi mustesc de sofisme. Ele sunt menite să convingă masele de votanţi şi nu să se substituie adevărului edificat pe baze ştiinţifice. Ne-am fi aşteptat ca distinsul domn Deletant să se pronunţe critic şi asupra legii 107/2006 care la articolul 6 precizează „Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi”. Holocaustul este o realitate istorică incontestabilă, dar chiar şi aşa un adevăr se impune prin argumente şi nu prin ameninţarea cu încarcerarea. Articolul 6 din legea mai sus menţionată este o negare a dreptului la liberă exprimare întrucât considerăm că până şi ignoranţii au acest drept, căci doar un ignorant ar putea să conteste existenţa holocaustului. Totodată, remarcăm în volumul domnului D. Deletant uzitarea constant incorectă a termenului antisemit cu referire la persoanele ce se manifestă ostil la adresa poporului evreu fiindcă din câte cunoaştem şi arabii sunt un popor semit. Rolul care îi este atribuit acestui termen este ilogic şi ar trebui încetăţenită o altă variantă care să descrie o stare de fapt absolut indezirabilă şi regretabilă pentru aceste vremuri. Prin cartea, în general, echilibrată ca formă şi discurs a domnului profesor Dennis Deletant considerăm că s-a mai urcat o treaptă în ceea ce priveşte împăcarea poporului român cu trecutul său, fapt pentru care salutăm apariţia acestei lucrări şi în limba română.

Prof. dr. Gheţău Gh. Florin

STUDII ŞI ARTICOLE

Nicolae Filipescu, doctrinar conservator

Intrat în Partidul Conservator „către care îl atrăgeau credinţele politice, situaţia socială, numele moştenit, interesele de clasă şi tradiţia de familie”1, Nicolae Filipescu va ajunge repede spre vârful acestuia, remarcându-se nu numai ca un combatant

1 St. Antim, Alte studii şi portrete, p. 73.

politic redutabil, ci şi ca un ideolog, orator şi ziarist de marcă.

Statornic acestei credinţe 2 , cum bine observa unul dintre biografii săi, liderul conservator s-a preocupat şi de trasarea şi conturarea unor idei politice ale acestui partid.

Anticipat ca unul din cei care aveau să fie „în căutarea unei pârghii morale” 3 în rândul conservatorilor, Nicolae Filipescu se va preocupa, încă din primii ani de activitate politică, de trasarea unor linii personale care se înscriau în concepţia directoare a „albilor”4.

Văzut în epocă drept „o acumulare de indivizi […] între care nu există unitatea ideilor”5, Partidul Conservator avea nevoie, după părerea unui analist al epocii, de eliminarea ciocnirilor dintre concepţiile diferitelor curente din această

2 Ibidem, p. 80. 3 Ioan C. Filitti, Conservatorismul în România. Conservatori şi junimişti, în viaţa politică românească, Bucureşti, 1936, p. 4. Articol publicat în numărul jubiliar al ziarului „Epoca”, 7 XII 1935, Bucureşti, 1935, p. 4. 4 Pentru cunoaşterea în amănunţime a ideologiei acestui partid vezi Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, capitolul Conservatorismul politic, Editura politică, Bucureşti, 1987, pp. 461-517, precum şi colecţia ziarului „Conservatorul”an I, nr. 1, din ianuarie 2006, nr. 2, 3 din martie 2006 şi nr. 4, 5 din iulie-decembrie 2006. În numerele 1-2 din ianuarie-iunie 2007, este prezentată doctrina conservatoare în viziunea lui Alexandru Marghiloman. 5 Stavri Predescu, Partidele noastre politice, în „Noua Revistă Română pentru Politică, Literatură, Ştiinţă şi Artă”, an 1, nr. 1, 15 februarie, 1900, vol. I, p. 1. Iată cum era caracterizartă moşierimea în acest articol: „Conştiinţa ei de clasă închisă şi limitată la un număr dat de inşi o transformă în castă. Egoismul ei de clasă, conştiinţa, exclusivismul ei, o făceau forte şi fiindcă deţinea mai toată proprietatea”.


9

formaţiune politică6. În acest partid, remarca un alt observator, de data aceasta anonim, Nicoale Filipescu rămânea prin propunerile sale „un izolat”, cel puţin în prima perioadă a activităţii sale, când „a trebuit să vorbească singur” şi din nefericire „să se înţeleagă iarăşi el pe el singur” 7 . Dar asta nu înseamnă că trebuia să fie tăgăduită „inteligenţa tinerilor conservatori, luaţi fiecare în parte” după cum arăta Rădulescu-Motru, într-o serie de articole în care analiza Partidul Conservator8. Apartenenţa sa politică, cât şi nevoia de a se exprima în raport cu realităţile vremii, la care se adaugă şi influenţele curentelelor din acel timp, l-au plasat pe Nicolae Filipescu, de tânăr, în rândul ideologilor conservatori. Pentru el conservatorismul era, după cum bine a surprins unul din cei care i-au analizat opera în epocă, „o doctrină care, urmând un ideal mai măreţ al rasei, este în stare a face, în urmarea acestui ideal, jerfe mai mari decât alt partid, de altminteri şi el naţional, dar care este mai puternic stăpânit de idei umaniste ori de grija intereselor materiale”9. „Un conservator – continua analistul – e un păstrător al tradiţiei naţionale, al moravurilor care contribuiesc (la nn) caracteristica etnică a celor de acelaşi neam, a tot ce poate reaminti trecutul, fără ca lucruri fireşti la oameni înţelepţi să împrăştie mersul lui viitor” 10.

În timpul studiilor pariziene, Filipescu citise cartea de succes în epocă Les origines de la France contemporaine, care îi deschise apetitul privind

6 Ibidem, p. 1. 7 Un conservator anonim, Cronica politică şi economică, Triumful politicii junimistre în „Noua Revistă Română pentru Politică, Literatură, Ştiinţă şi Artă”, an 1, nr. 5, din 1 martie 1900, vol. I, p.195. 8 C. Rădulescu-Motru, Cronica politică, în „Noua Revistă Română pentru Politică, Literatură, Ştiinţă şi Artă”, an 1, nr. 6 din 15 martie, vol. I, p. 242. Vezi şi studiile, numite tot Cronica Politică, din nr. 8, 15 aprilie 1900, pp. 337-339 şi din nr. 9, 1 mai, pp. 385-388. 9 Analiza era făcută de profesorul Nicolae Apostoleanu, din Piteşti, care îşi susţinea în acel timp doctoratul la Paris. – vezi „Epoca”, an XIV, nr. 204, marţi 2 septembrie 1908, p. 2. De altfel, după obţinerea titlului de doctor (1909) cei doi se vor vizita (mai ales la Paris), între ei legându-se o adevarată prietenie, ce s-a manifestat şi printr-o bogată corespondenţă. Apostolescu va deveni, pentru o perioadă, colaborator al „Epocii”. – vezi Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, Fond Nicolae Apostolescu, dosarul 63, f. 11; dosarul 109, f. 17 şi dosarul 175, f. 25. 10 „Epoca”, an XIV, nr. 204, marţi 2 septembrie 1908, p. 2.

originea şi evoluţia partidelor politice11. Plecând de la această lucrare, Filipescu considera pentru România că regenerarea naţională a acesteia este opera unei întregi generaţii de oameni politici, nu a unui partid sau a altuia 12 . Dacă unii au fost „iniţiatorii inovaţiilor experimentate aiurea” (liberalii), ceilalţi vor rămâne cei „credincioşi dezvoltării istorice”, dorind să „întipărească un caracter mai naţional vieţii noastre publice” (conservatorii)13. Analizând la numai 29 de ani ideea de partid şi de doctrină politică 14, Filipescu le definea ca organizaţii ce presupun ierarhie, disciplină, deschidere, principii largi care aveau drept scop să servească nevoile ţării şi ale corpului electoral. Partidul nu constituia numai un „cenaclu al oamenilor de elită”, ci trebuia să aibă rădăcini puternice la nivelul întregii ţării15. Ca urmare, el ajungea la concluzia că partidele nu trebuiau să fie numai grupări care reuneau oameni având aceleaşi preocupări şi principii, ci era necesar ca ele să se constituie şi într-o cale, care, respectând anumite forme de conduită, trebuia să conducă la disciplinarea celor lipsiţi de opinii sau cu păreri politice şubrede16. „Căci – rezuma el – nu este, 11 Vistian Goia, Destine parlamentare. De la Mihai Kogălniceanu la Nicoale Titulescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 112. 12 Vezi amănunte în Prefaţa lucrării lui Nicolae Filipescu, Discursuri politice, vol. I (1888-1901), publicată de Nicolae Pandelea, cu o prefaţă de un bătrân conservator anonim, Editura Minerva, Bucureşti, 1912. 13 Ibidem 14 Nicoale Filipescu, Partidele politice, Tipografia Săvoiu & Lăzăreanu, Bucureşti, 1890. Aceste cinci articole apăruseră iniţial în „Timpul ca un răspuns dat pe această problemă radicalului Gh. Panu. Despre modul de formare a partidelor vezi P. P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Bucureşti, f.a., pp. 55-78. 15 Ideile lui N. Filipescu sunt conexe în această problemă cu cele ale lui Păucescu, care, referindu-se la organizarea partidelor, spunea: „Organizaţia politică trebuie întocmită astfel încât mai întâi, asupra fiecărei chestiuni, să fie chemaţi a se pronunţa nu toţi, ci numai cetăţenii competenţi, pe urmă soluţia dată de aceştia să fie controlată la lumina mare de alţi bărbaţi competenţi şi cu multă expereinţă; şi toţi aceştia controlaţi de toată lumea”. – vezi George Gr. Păucescu, Despre partidele politice, Tipografia Naţională, Iaşi, 1878, p. 96. În schimb, P. P. Carp vedea existenţa unui partid politic doar atunci când „oamenii se încheagă în jurul unor idei, mai presus de apetituri, mai presus de interesele individuale ale fiecăruia”. – vezi C. Gane, P. P. Carp şi rolul său în istoria politică a ţării, vol. II, Bucureşti,1936, p. 461. 16 Revenind ulterior asupra acestui concept, Filipescu spunea că un partid politic trebuie să se definească printr-un „program de reforme practice [...], o filosofie, o doctrină, câteva tendinţe generale care alimentează ca un izvor nesecat programele de

10


domnilor, putere mai mare ca legăturile care se nasc în politică; nu este sentiment mai puternic decât acela care leagă laolaltă oameni obişnuiţi a cugeta împreună, a lupta împreună, a sărbători împreună evenimentele fericite, a regreta împreună ceea ce e măreţ în trecut, a se bucura împreună de tot ceea ce bănuiesc că poate fi, în viitor, de folos partidului.17

Dacă accepta că „deosebirile de principii între partide pot fi utile”, în schimb susţinea fără rezerve că „punctele de contact între ele sunt indispensabile”18, adevăr imuabil al vieţii politice. Adept al sistemului politic englezesc19, cu numai două partide20, Filipescu – evidenţiind superioritatea acestui model care asigura, în primul rând, o mai mare stabilitate guvernamentală – arăta că „două partide care îşi recunosc oarecum existenţa legală unul altuia, care pe lângă multe puncte de deosebire au şi unele puncte de contact, îşi vor discuta faptele şi nu vor pune în cauză, din prima zi a unui guvern nou, însăşi raţiunea de a fi a acestui guvern”21. Existenţa a două partide era necesară pentru ca în urma retragerii unuia, celălalt „să fie pregătit pentru

ocazie”. – vezi N. Filipescu, Discurs la Cercul de studii al Partidului Conservator, 23 martie 1897, în volumul Către un nou ideal, 1898, p. 143. 17 Nicolae Filipescu, Conservatismul, discurs rostit la banchetul „Cercului de studii” al Clubului conservator, la 23 martie 1897, în volumul Către un nou ideal, Editura Librăriei Storck şi Muller, Bucureşti, p. 142. Ideea de partid era parţial surprinsă, deşi Filipescu o înţelegea în sensul definiţiei lui D. Gusti, care, în lucrarea sa Sociologia unui sistem al partidului politic afirma: „Partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, de a ajunge la putere, de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”. – vezi Doctrinele partidelor politice, ediţie îngrijită de Dan Petre, Editura Garamond, Bucureşti, f.a., p. 12. 18 N. Filipescu, Conservatismul, p. 4. 19 „Conservatorismul român s-a resimţit din idealul britanic”, spune Tudor Şoimaru în Istoria vieţii publice din România, „Vremea”, 1928-1938, p. 8. Şi continuă: „Asemeni, N. Filipescu legitima «rotativa» după exemplul Angliei, citând deseori în articolele lui pe Thomas Erskine May şi teoriile sale politice” – Ibidem 20 Sprijinitor al ideii bipartismului era şi P. P. Carp, care, plecând de le teoria junimist/conservatore a ritmului de dezvoltare (lent), arăta că existenţa a două partide ar reprezneta o „contracumpănă” reciprocă ce ar da un echilibru al forţelor politice şi ar duce la „temporizarea tendinţelor absolutiste spre stânga sau spre dreapta a fiecăruia dintre ele”. – vezi P. P. Carp, Era Nouă, Discursuri parlamentare, Bucureşti, 1888, p. 201. 21 N. Filipescu, Conservatismul, p. 28.

a-i lua moştenirea”22. Mai mult, „când există trei partide cu forţe egale se pune în mod firesc această alternativă: ori două se coalizează pentru un timp oarecare şi atunci revenim la tipul celor două partide, tip însă mai inferior în specie, căci în loc de un partid omogen avem o coaliţie; ori două din aceste grupuri, unindu-şi puterile, au întotdeauna putinţa a de a răsturna ministerul, fără a putea forma un guvern durabil. Avem astfel o permanentă instabilitate, din cauza oscilaţiei grupului mai slab, când spre drepata, când spre stânga”23. De altfel, existenţa mai multor partide nu ducea, în concepţia lui Filipescu, decât la „multiplicarea ocasiunilor de favoritism pentru Rege şi cause de nemulţumire pentru partide”24. Considerând că aceste organizaţii nu ar utiliza orice chestiune ca armă politică atunci când ar ajunge la guvernare şi că odată ajunşi la guvernare ar fi nevoiţi, cel puţin moral, să recunoască opera celor care îi precedaseră, Filipescu îşi asuma aceste idei pentru partidul din care făcea parte, considerând că acesta nu poate „susţine o altă teorie fără a renega însuşi principiile sale” 25 . Alternanţa acestora la guvernare se făcea conform Constituţiei, Filipescu, recunoscând monarhului rolul de arbitru în înlocuirea unui partid cu altul, în mod paşnic şi firesc 26 . Analizând situaţia celor două partide, numite şi istorice27, care aveau să-şi dispute supremaţia în viaţa politică românească până după

22 N. Filipescu, Cum se schimbă guvernele, „Epoca”, seria II, an I, miercuri 6 decembrie 1895, p. 1. Articolul a apărut iniţial în Timpul, în 1890. 23 N. Filipescu, Conservatismul, p. 28. 24 N. Filipescu, Cum se schimbă guvernele, p. 1. 25 N. Filipescu, Conservatismul, p. 29. 26 N. Filipescu,Cum se schimbă guvernele, p. 1. Carol I, la venirea în ţară, considerând că partidele politice trebuia să aibă acelaşi ţel final, subsumat politicii sale, declara: „Am venit să creez un viitor, iar nu să fac dintr-un trecut, pe care nu-l cunosc şi nici nu voiesc a-l cunoaşte, baza activităţii mele”. I. Găvănescu, Caracterizarea partidelor politice prin ele însele, Iaşi, 1905, p. 18. Într-un studiu privind analiza raporturilor dintre liberali şi conservatori, istoricul Gh. Iacob ajunge la concluzia interesantă că „alternarea la guvern în condiţiile confruntării reprezintă o formă de funcţionare a mecanismului politic [...] şi nicidecum expresia unei identităţi de opţiuni politice”. – vezi amănunte la Gheorghe Iacob, Raporturile dintre liberali şi conservatori în viaţa politică a României la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX (II), în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie „A. D. Xenopol”, XXVI, 1989 (1), Iaşi, p. 322. 27 Filipescu definea partidul istoric ca formaţiune politică ce nu trebuie să fie „închis într-o dogmă neschimbată”, ca partidul care „să fie frământat de spirit novator”. – vezi Partidele istorice în N. Filipescu Discursuri parlamentare, vol. I (1881-901), Editura Minerva, 1912, p. 201.


11

primul război mondial28, Filipescu găsea punţi de contact între ele29, pe care le rezuma în mai multe puncte ce îl determinau să declare că partidul din care facea parte nu dorea ca liberalii să dispară, deoarece „existenţa Partidului Liberal este însăşi raţiunea noastră de a fi”30. Şi cu toate acestea N. Filipescu repudia „negreşit orice conlucrare, în orice timp şi sub orice formă, a acestor partide”31.

Trecând la analiza din punct de vedere ideologic a conservatorilor în raport cu liberalii, Nicolae Filipescu elabora interesantul studiu „Albii şi

28 Analizând strict numele de liberal şi de conservator, Alexandru Papacostea spune: „pentru majoritatea cazurilor termenii liberal şi conservator exprimau o simplă adversitate de cuvânt fără o corespondenţă în conţinutul noţional respectiv”. – vezi A. Papacostea, România politică. Doctrină, idei. Figuri 1907-1924, Tipografia Bucovina I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1932, p. 148. 29Luând cuvântul în parlament, N. Filipescu arăta la 1899 că „deosebirile de principii dintre partide sunt mici, deosebirile de tendinţe sunt ceva mai mari; dar deosebirile de proceduri sunt fundamantale”. Era combătut însă de N. Xenopol, care considera că „deosebirile de proceduri nu pot fi decât trecătoare şi variabile şi nu se pot constitui într-un criterium sigur ori constant spre a stabili o demarcaţie între partide”. Păreri diferite aveau, în acest sens, şi C. Dissescu (care punea accentul pe tendinţe şi mijloace ori pe idei şi sentimente ca demarcaţie între partide), precum şi B. Păltineanu (care considera că elementele fundamentale, definitorii ale partidelor sunt principiile şi programul). – vezi aceste puncte de vedere în I. Găvănescu, op. cit., pp. 27-28. În acest sens, ca şi Păltineanu se pronunţa şi G. D. Creangă, care, analizând politica economică şi financiară a celor două partide, găsea că diferenţele dintre acestea se datorează, în special, deosebirii de „principii şi de proceduri practice”. – vezi G. D. Creangă, Politica economică şi financiară a partidelor noastre de guvernământ, Bucureşti, 1912, p. 4. Mai recent, A. Papacostea vedea deosebirea dintre ele pe terenul organizării sociale şi economice a ţării. – vezi A. Papacostea, op. cit., p. 151. 30 Nicolae Filipescu, Partidele Politice, p. 31. În acest sens Apostol Stan spune: „Conservatorii se străduiseră să-i răstoarne (pe liberali n.n.) prin toate mijloacele, dar nu să-i dizolve, ci pentru a rămâne în starea de vrăjmaşi” (concept care îi aparţine lui N. Filipescu). – vezi Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 212. Cu alte cuvinte, raporturile dintre partidele din România Mică, deşi erau conflictuale, nu erau distructive, ci îmbrăcau forme de luptă politică diverse, scopul fiind accederea la putere. 31 Ibidem, p. 44. Şi totuşi, deşi se atacau în scris şi de la tribuna parlamentului, în cotidian Alecu Constatinescu şi Take Ionescu se întorceau cu aceeaşi trăsură de la Parlament, „întreţinându-se împreună în termenii cei mai afectuoşi”, pe când „Conu Petrache, care combătea pe liberali şi membrii fracţiunii conservatoare [...], aproape în fiecare seară, între orele 7 şi 8 ½, la Jockey Club juca whist cu Mişu Ferechide”. – vezi Alexandru Telemaque, Efemeride diplomatice. Pagini dintr-un început de veac XX. 1906-1912, Editura Cavalllioti, Bucureşti, 2007, p. 133.

Roşii” 32 . Discurs de doctrină, având interesante conotaţii de „conduită”, Albii şi Roşii excelează prin crearea unui tablou interesant al celor două partide care se confruntau pe terenul vieţii politice a perioadei, chiar dacă subiectivismul autorului răzbate prin fiecare cuvânt. Plecând de la caracterizarea partidului colectiviştilor şi a doctrinei lor, oratorul ajungea la concluzia că acel crez al liberalilor, care spunea: „Ţara este liberală, noi suntem liberali, prin urmare noi suntem ai ţărei şi ţara este a noastră”, era un sofism, cu toate că de „treizeci de ani apasă inteligenţa acestei ţări”33. Prin urmare, acceptând acest sofism, concluzia logică era că ei, liberalii, erau singurii care puteau guverna România, ceilalţi fiind nişte uzurpatori, deoarece pentru ei puterea „nu este o favoare [...], ci un drept”34. În consecinţă, nu aveau nevoie de program, de făgăduieli sau de angajamente, în final de talente care să le facă cunoscute şi credibile ideile. Mai mult, conchidea autorul, colectiviştii, victime „ale ipocriziei liberale”, nu înţelegeau sensul profund filosofic al cuvântului libertate, care desemna, în concepţia lui Filipescu, „fondul comun de aspiraţiuni spre libertate al tuturor partidelor”35. Ţinând cont de toate aceste gânduri, oratorul conservator considera că, pentru ca lucrurile să fie aduse la matca lor, trebuia să se revină la denumirea mai veche a partidului liberal aceea de Roşii, mult mai potrivită. Trecând în revistă trecutul liberalilor, ocazie în care nu uita să persifleze diverşi lideri ai partidului care -şi puseseră, în concepţia sa, o amprentă nefericită asupra formaţiunii politice, Filipescu considera că partidul liberal reprezenta mai mult o sectă, şeful lor fiind mai degrabă un „mare pontif decât un om politic modern”. În ceea ce îi priveşte pe membrii de rând (soldaţii, cum plastic îi numea Filipescu), liderul conservator îi acuza de evlavie, bigotism, fanatism şi intoleranţă. Explicându-se, Filipescu comenta că în acest partid nu exista „dreptul de a cugeta liber”,

32Referindu-se la viaţa partidelor politice, P. P. Carp, liderul conservator, declara: „De la 1866 trebuie să ne diferenţiem nu pe aspiraţiuni [...], ci pe principii de organizare internă de partide carele, şi unele, şi altele, îşi au originea [...] în glorioasa generaţiune de la 1848” – Constantin Gane, op. cit., II, p. 448. Vezi analiza activităţii politice a lui P. P. Carp, cât şi pe a altor personalităţi politice ale epocii moderne în Doru Dumitrescu, Elitele în viaţa politică a României moderne, în „Magister”, nr. 3, noiembrie 2006, p. 73. 33 N. Filipescu, Discursuri politice, vol. I, pp. 94. 34 Ibidem, p. 96. 35 Ibidem, p. 97.

12


deoarece, spunea el, „talentul este decretat de şef, iar entuziasmul este poruncit de sus”36. În schimb, arăta liderul conservator, lipsa de satisfacţii morale era compensată de favorurile materiale, deoarece: „Roşii sunt interesaţi în opoziţie şi necinstiţi la putere 37 . Într-un ritm crescendo, amestecând aspecte identitare cu realităţi ale vieţii politice, făcând apel la memoria imediată, Filipescu, judecând ultima perioadă a lungii guvernări liberale, ajungea la concluzia că pentru a exista liberalii apelaseră la coaliţii ciudate dezgropaseră „toate căzăturile, pe toţi pensionarii vieţii politice [...], pe toţi demonetizaţii care mai au trecere”, ajungând, pentru a supravieţui, să-şi schimbe numele, să-şi schimbe programul, să-şi schimbe chiar şi şeful.38

Făcând apoi prezentarea partidului din care provenea, căruia îi atribuia Constituţia de la 1866, Filipescu îl considera drept „partizanul libertăţilor publice” şi aceasta nu numai în teorie, deoarece Albii îşi asumaseră îndatorirea a fi garantul libertăţilor publice. Aprofundând analiza, Filipescu considera că numai în timpul unui regim conservator libertăţile publice pot fi prezervate, deoarece principiile de guvernământ şi unele instituţii, precum proprietatea, religia şi monahia, „nu sunt zilnic puse în discuţiune şi periodic la vot”39. Comparând cele două partide, în care unul se transfoma (cel conservator), iar altul nu evolua, ci, mai mult, oscila între idei extreme, Filipescu concluziona că uzura celui dintâi provenea de la dorinţa acestuia de a face prea multe deodată, fără a ţine cont de interesele de partid, ceea ce ducea inevitabil la pierderea parţială a popularităţii. Enumerând reformele iniţiate, Filipescu conchidea că trebuia dezvoltat şi spiritul conservator, acţiune care să ducă la regenerarea morală a ţării, deoarece în acel moment România traversa o stare de dezordine morală. Propunându-şi o reformă intelectuală şi morală care să ducă la o regenerare a spiritului public, conservatorii, partid dezinteresat, partid de ordine, partid credincios „tradiţiunilor şi ideilor religioase”, erau singurii care puteau rezolva „cestiunile sociale, nu prin învrăjbirea claselor, ci prin împăcarea lor”40.

În ceea ce priveşte definirea doctrinei, Filipescu este un predecesor al timpului prezent.

36 Ibidem, p. 100. 37 Ibidem, p. 101. 38 Ibidem, p. 103. 39 Ibidem, p. 105. 40 Ibidem, p. 110.

După părerea lui, ideologia unei formaţiuni cuprinde idei generale care „prin permanenţa lor sunt cheagul durabil al grupurilor moderne. La aceste idei, „cari constituiesc avutul sufletesc al partidelor, se adapă mai ales fruntaşii politici, cari nu au numai grija de a satisface trebuinţele momentului, dar au şi misiunea de a se ocupa de interesele permanente ale partidelor, de a le păstra continuitatea în idei şi de-a le indica un ideal, întotdeauna conform cu trecutul lor”41.

Plecând de la ideea că un partid este cu atât mai tare, cu cât are o doctrină mai viguroasă, dar, în acelaşi timp, simplă şi clară, Filipescu ajungea la concluzia că, dacă această condiţie este respectată, formaţiunea politică respectivă va avea un success electoral mai ridicat, va fi mai eficientă, deoarece într-un stat democratic o formaţiune politică trebuie să obţină atât voturile elitelor, cât şi pe ale maselor42.

În analiza sa nu intrau, cum avea să arate într-un studiu ulterior, aşa-zisele partide hibrid, care, fără o doctrină bine stabilită, erau „adevărate corcituri politice”43, căci acestea, spunea el citându-l pe Delavrancea, nu au „antemergători şi nu pot avea urmaşi”44.

Partid monarhic, calitate pe care şi-o asuma, din nou, pentru ei, în dauna liberalilor, conservatorii doreau pe tron, în concepţia lui Filipescu, un suveran mediocru, dar experimentat în treburile de stat, faţă de unul strălucit, dar nepregătit pentru domnie, căci astfel s-ar fi reuşit să se realizeze mai uşor şi mai paşnic transferul de putere de la un partid la altul45.

În mai multe studii, răspândite pe parcursul câtorva decenii, N. Filipescu avea să analizeze în detaliu anumite aspecte ale vieţii noastre publice şi să propună soluţii de remediere care să o ducă spre „un nou ideal”. Schiţat încă într-o cuvântare din

41 Ibidem, p. 6. 42 Nuanţând această idee, Alexandru Marghiloman arăta: „Toate partidele sunt calificate astăzi pentru a veni la putere. Nu înseamnă nimic că un partid este sau nu în parlament; nu înseamnă nimic că un partid este trântit la pământ în lupta electorală. Partidele sunt organisme care nu se pot desfiinţa decât când ele se dizolvă; altul nu le poate distruge. – vezi Alexandru Marghiloman, Omagiu cu prilejul unei îndoite aniversări, Editgraph, Buzău, 2008, p.136. 43 Nicolae Filipescu, Despre democraţie, Conferinţă ţinută sub auspiciile „Ligei de propagandă conservatoare” în sala „Dacia”, în seara de 4 noiembrie 1908, Tiporafia G. A. Lăzăreanu, Bucureşti, 1908, p. 4. 44 Ibidem 45 Nicolae Filipescu, Partidele politice, pp. 26-27.


13

1897, ţinută într-o şedinţă a Cercului de studii, programul politic propus de N. Filipescu avea în vedere un pachet de „reforme practice” bazate pe o doctrină sănătoasă46.

Peste un an, în 1898, liderul conservator, într-un studiu numit chiar Către un nou ideal 47, încerca să găsească pricinile răului „de care suferă ţara şi care nu poate fi lecuit cu reţete de ocazie, cu petice de legi ori cu panaceul obişnuit ce ni se oferă sub numele de program48. De aceea trebuiau găsite leacurile care să fie administrate „pentru desăvârşita vindecare a bolnavului”49. În acest eseu, în prima parte, numită Critica, Filipescu aducea în discuţie diferite teorii filosofice (Schopenhauer, Leibinitz etc.) sau concepţia darwinistă, pe care le considera, de altfel, drept principala sursă a relelor ce bântuiau societatea. Totul se datora şi minciunii liberale atotputernice, care, alterând esenţa instituţiilor statului, încălcau Constituţia, treceau peste voinţa alegătorilor şi se menţineau la putere, nesocotind opinia publică, pe care o considerau „femeie de stradă”50. Liderul conservator vedea însănătoşirea ţării prin reforme practice, adică prin „îmbunătăţirea instituţiilor reale ale ţării.” 51 . Guvernele ţării trebuiau să aibă idealuri, numai că acestea trebuiau să fie compatibile cu rolul pe care doresc să îl joace şi pe care aveau obligaţia să le ducă la îndeplinire52. Considerându-l pe Eminescu, în partea a doua, numită Credinţele noastre, drept interpretul cel mai credincios al cugetului actualei generaţii, pe care o vedea ca o generaţie de decepţionaţi, Filipescu emitea ideea că pesimismul lui Eminescu este expresia „decepţionismului mulţimii”, deoarece,

46 Nicolae Filipescu, Discursuri politice, vol. I, 1888-1901, Editura Minerva, Bucureşti, 1912, p. 246. 47 Nicolae Filipescu, Către un nou ideal, Editura Librăriei Storck & Müller şi Tipografia Epoca, Bucureşti, 1898. 48 Ibidem, p. 4. 49 Vezi analiza acestui discurs în articolul Către un nou ideal, al lui Nicolae Basilescu, în „Convorbiri Literare”, an XXXII, nr. 1 (32), din 15 ianuarie 1898, p. 339. 50 N. Filipescu, Către un nou ideal, p. 32. Cel care emisese acest panseu reacţionar era Costa Foru. 51 Ibidem 52 P. P. Carp completând arăta că „dacă vor să însemneze ceva, trebuie să fie cei dintâi a se pune în capul tuturor reformelor folositoare şi dacă vor să aibă pentru dânşii nu numai talent şi ştiinţă ci şi înrâurire politică ei trebuie să facă dovada că un progres serios nu le este străin şi că nici o nevoie a ţării nu-i lasă nepăsători”. Vezi analiza făcută doctrinei conservatoare la Alexandru Papacostea, România politică. Doctrină-Idei-Figuri 1907-1925, Tipografia „Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1932, p. 154.

arăta el, un asemenea sentiment nu s-ar fi putut naşte dintr-o persoana vulgară şi egoistă53. Poetul naţional, „iubitor de adevăr”, a cărui critică se resemna în faţa mizeriilor vremii lui şi care nu putea suferi „comedia minciunii”, găsise să se răzbune pe contemporanii prin pamflet, oferindu-le prin acestea leacuri pentru suferinţele morale şi fizice. 54 „Luceafărul poeziei româneşti”, patriot prin tot ce întreprindea, era considerat de Filipescu a fi “istoriograful epocii liberale”, care reuşise să îi zugrăvească pe „Roşii sub toate feţele”55. Încercând să stabilească o legătură între demagogi şi străini, primii lipsiţi de tradiţie, iar cei din urmă de patriotism, Eminescu ajungea la ideea certă că demagogia îşi are originea în „epoca fanariotă”. Deducţia lui se baza pe dovada că cei care dominau viaţa politică erau imigranţii de două generaţii, a căror limbă maternă era cea străină şi care s-au românizat, în privinţa limbii, „în şcoalele noastre”56. Adept al teoriei formei fără fond, pe care o va relua cu obstinaţie şi în alte studii, Filipescu critica şi în acest studiu introducerea noilor instituţii împrumutate, forme ale civilizaţiei străine, lipsite de sprijinul moral al poporului, deoarece odată cu adoparea lor nu s-a făcut şi transfuzia „sufletului poporului civilizat de la care am luat aceste forme, în sufletul poporului nostru”57. În concepţia liderului conservator, printre instituţiile importate se afla şi monarhia ereditară, pe care el o considera „o sămânţă adusă de pe pământ străin”58. Filipescu prelua astfel ideile înaintaşului său Eminescu, care „dorea fondul înainte de formă”59. În partea a III–a, Leacul, Filipescu considera că unul dintre acestea ar fi reabilitarea moralei, întărirea credinţei dezvolatrea instrucţiei, dar mai ales a educaţiei60. Încheindu-şi excursul cu ideea existenţei la noi a „scepticismului politic”, Filipescu preciza că acesta va mai exista în

53Nicolae Basilescu, Către un nou ideal, în „Convorbiri Literare”, an XXXII, nr. 1 (32), din 15 ianuarie 1898, p. 355. 54 N. Filipescu, Către un nou ideal, pp. 43-44. 55 Ibidem, p. 47. În acest sens, Filipescu arăta, mai jos, că aceştia nu aveau vreun talent decât pe acela, cum spunea Eminescu, al „vicleşugului, al cumulului, al tripotagiului”. Cultura lor, continua el: „Niţică franţuzească învăţătă de la vreun coiffeur, citirea de romanuri rele şi de scrieri beletristice asupra statului” – Ibidem, p. 48. 56 Ibidem, p. 51. 57Nicolae Basilescu, Către un nou ideal, p. 335. 58 Ibidem, p. 357. 59N. Filipescu, Către un nou ideal, p. 55. 60 ibidem, p. 77, 83, 94.

14


România atâta timp cât nu vor dispărea cauzele care îi dăduseră naştere.

Încercând să dea o ripostă mişcării socialiste61, care „din nenorocire” se cuibărise „în cercul tinerimii universitare62, în care spiritul critic ar trebui să fie destul de dezvoltat”, N. Filipescu, în analiza făcută socialismului german, radiografie cuprinsă în prefaţa unei lucrări în vogă în acel timp63, îşi exprima nedumerirea faţă de existenţa acestui curent, căci nimeni, după părerea sa, nu ar putea accepta un sistem care prin sufragiu universal propunea „participarea egală la conducerea afacerilor publice, oricât ar fi ei de nedestoinici pentru o aşa de înaltă menire” sau în care statul „trebuie să intervină, în tot momentul, prin constrângere, pentru a păstra egalitatea şi a învinge natura care nu se împacă cu acea egalitate”64.

Definind statul socialist, ideologul conservator arăta că acesta avea drept scop egalitatea socială pe care o atingea în urma trecerii în proprietatea sa a tuturor bunurilor şi prin organizarea muncii silite, „care devenea o adevărată robie”65. Rezultat al sentimentalismului şi al unei false idei de egalitate, socialismul nu era, în concepţia omului politic conservator, decât „umanitarism în principiu, tiranie în conclusiuni; făgăduială de bun trai la început, miserie cumplită la sfârşit”66.

Mergând pe aceeaşi linie a desluşirii ideilor politice ale vremii, în Opinii de răspândit67, amplă culegere de studii publicate în ziarul „Epoca”, N. Filipescu trata, alături de alte aspecte ale evoluţiei

61 Nicolae Apostolescu scria: „Nicolae Filipescu fusese printre cei dintâi care luptase împotriva socialismului”. – vezi „Epoca”, an XIV, nr. 203, marţi 2 septembrie 1908, p. 2. 62 Vezi studiul inginerlui P. N. Panaitescu, Nicoale Filipescu şi socialismul, „Convorbiri Literare”, an 57, aprilie 1925, Bucureşti, Editura Socec, pp. 265-280. Dezvoltând această idee, la vremea la care era scris articolul, autorul ajungea la conluzia că „Filipescu avea dreptate, rolul socialismului în ţară a fost cu totul altul decât îşi închipuia la început acel tineret. Toate temerile lui Filipescu par astăzi întemeiete, căci orice s-ar zice, evoluarea principiilor marxiste ale social-democraţiei, în comunism şi de aici în varinata bolşevismului, este mult mai naturală decât cred aceia care vor să le separe astăzi” – Ibidem, p. 280. 63 Eugen Richter, Unde duce socialismul. Jurnalul unui lucrător, traducere de Alexandru A. Sturdza, Tipografia G. A. Lăzăreanu, Bucureşti, 1895. Lucrarea apăruse în 225 de ediţii în Germania. 64 Ibidem, Prefaţă, pp. VI-VII. 65 Ibidem 66 Ibidem, p. VII. 67 Nicoale Filipescu, Opinii de răspândit. Culegere de studii apărute în „Epoca”, Tipografia Eliade, Bucureşti, 1898.

noastre istorice, nuanţate cu atacuri fireşti împotriva liberalilor,68 ideea realizării unui program naţional bazat pe tradiţie şi pe forţă morală, având la bază principiul „asociaţiunii”, cu scopul întăririi clasei mijlocii şi a încercării de a-l apropia pe ţăran de moşier, prin eliminarea arendaşilor69. Tratând pe larg, consacrându-i fiecărei probleme câte un articol separat, Filipescu revenea în această culegere şi asupra discuţiei vizând partidele politice, iniţiind o amplă analiză a formelor politice şi a forţelor morale. Având la baza demonstraţiei ideea că orice partid este compus din cele două elemente, mai sus subliniate, Filipescu lansa distincţia clară dintre conservatori şi liberali. Aceasta consta în faptul că dacă pentru conservatori „sentimentele care alcătuiesc puterea de viaţă ale unei naţiuni sunt factorul de căpetenie”, „pentru liberali, celălalt element, acela al formelor politice, prin mijlocirea căruia cel mult îşi manifestă un popor însuşirile sale fireşti, are o însemnătate covârşitoare”70. Ca urmare, arăta Filipescu: „Liberalii socotesc, bunăoară, că regimul parlamentar e un sistem automatic, care prin el însuşi dă rezultate. Noi credem dimpotrivă că forţele morale cată să fie motorul acestui sistem. De aceea, pentru noi, sentimentul patriotic, credinţa religioasă, calităţile morale, virtuţiile de rasă sunt lucrul de căpetenie”71. În concluzie, scria Filipescu, progresul nu se putea obţine decât dacă formele se îmbină armonios cu sentimentele unui popor, cu alte cuvinte dacă formele corespund fondului. Explicaţia era clară, deoarece, afirma el, în „spatele instituţiunilor, artelor, credinţelor şi prefacerilor politice, zac ideile, caracterul, năzuinţele morale ale fiecărui popor, cari singure cârmuiesc formele văzute ale civilizaţiuniei şi croiesc menirea fiecărui neam” 72 . Pentru atingerea acestui deziderat se impunea însă acordarea unei atenţii sporite factorilor morali, şcoala şi religia. În cazul celei dintâi, argumentul interesului special era în faptul că „şcoala cată să devină preocuparea noastră de căpetenie, trebuie să ţintească a da o educaţie

68 Caracterizându-i pe liberali, cărora le reproşa că au intimat orice tradiţie românescă, ideologul conservator considera că ei se manifestă precum sectele religioase, deoarece cultivă cultul morţilor, fac pelerinaje la mormintele străbunilor, îi canonizează pe cei dispăruţi, suferă de bigotism şi de intoleranţă etc. – vezi Opinii de răspândit, p. 22. 69 Nicolae Filipescu, Opinii de răspândit, pp. 27-29. 70 Ibidem, p. 39. 71 Ibidem, pp. 39-40. 72 Ibidem, p. 40.


15

completă, care să ridice nivelul moral al ţării, iar nu numai o instrucţiune care n-are azi nici o înrâurire morală, întrucât prin dezvoltarea exclusivă a minţii, înarmează mai puternic fiinţele cinstite ca şi cele pervertite, fie pentru a face binele, fie pentru a săvârşi mai cu iscusinţă răul”73. În cazul celei de-a doua forţe morale, biserica, rolul ei era diminuat, în concepţia lui Filipescu, deoarece aceasta „preocupată numai de organismul exterior, îndepărtează mai mult decât atrage pe credincioşi, prin nişte practice, în dosul cărora, masa enormă a semiculţilor nu poate pătrunde esenţa religiei”74.

Intrând pe terenul strict al practicii politice, Filipescu găsea şi aici că Partidul Conservator este superior celui liberal. Dacă cel din urmă se mulţumea ca prin „superficialitate şi şarlatanism” să voteze legi şi acelea importate din străinătate cu scopul” de a specula în toate felurile instinctele şi patimile mulţimei” 75 , conservatorii creaseră o adevarată şcoală politică al cărei scop era ridicarea morală, intelectuală şi instituţională a ţării76. Poziţia exprimată de liderul conservator era în opoziţie cu părerea apreciativă a şefului de atunci al liberalilor, D. A. Sturdza, care, exprimându-şi punctul de vedere despre menirea celor două formaţiuni politice arăta: ”Astfel au loc în statul român şi liberalii şi conservatorii; cei dintâi muncind pentru progresele nedespărţite de traiul omenesc, cei din urmă lucrând ca aceste progrese să fie consolidate”77. 73 Ibidem, p. 41. 74 Ibidem. 75 Ibidem, p. 45. Referindu-se la acest aspect, C. Rădulescu-Motru, într-un studiu al său, arăta: „Conservatorii n-au fetişismul formulelor politice din două cauze. Primo: ei n-au avut să atace, ci să se apăre contra celorlalte partide; secundo: ei n-au urmărit popularitatea promitând o cât mai perfectă repartizare a averilor, ei au apărat producţia averilor în contra proiectelor de pretinse perfecte repartizări” – C. Rădulescu-Motru, Concepţia conservatoare şi progresul, în Doctrinele Partidelor Politice, Editura Garamond, Bucureşti, f.a., p. 76. 76 Din nou ideile sale converg cu cele ale lui Păucescu, care, vorbind despre conservatori, spunea: „În timpuri ordinare suntem încredinţaţi că Partidul Conservator va putea să conserve bunurile cele mai politice ale Europei moderne: libertatea individuală, monarhia constituţională şi un corp ponderator, şi mai presus de toate acestea marea idee a meritului personal, care sunt cetăţi puternice de care se vor sdrobi toate atacurile demagogiei. Şi ajutat de acestea va putea să asigure dominaţiunea raţiunii şi a dreptăţii în societate” – George Gr. Păucescu, op., cit., p. 14. 77 I. Găvănescu, Caracterizarea partidelor politice prin ele însele, Tipografia editoare Dacia, Iaşi, 1902, p. 17. Dacă Filipescu vedea diferenţirea dintre partide prin raportarea acestora la influenţa occidentală, cauzată de stadiul de dezvolatare al ţării, cu scopul

Apărut în condiţii istorice şi loial acestei calităţi, Partidul Conservator îşi rezerva pentru el şi trăsătura de partid naţional78, în condiţiile în care liberalii erau catalogaţi drept un partid adept al inovaţiilor şi al experimentelor. Ideea, de altfel, fusese exprimată de unul din fondatori partidului atunci când, în programul de la 1880, M. Kostaki Epureanu specifica: „Conservatorismul însemnează ca abstracţiunilor umanitare să opui ideea naţionalităţii româneşti” 79 . Acest partid trebuia condus însă, conform opiniei liderului conservator, „cu cei mai capabili să legifereze, cu cei mai independenţi şi mai dezinteresaţi” 80 . Mai mult, susţinea el: „Această elită este chezăşia succesului pentru un partid conservator, căci numai cu ajutorul ei, el poate aşterne drept bază a politicei sale strălucirea faptelor îndeplinite, iar nu nestatornicia popularităţii facţioase”81. Menţiunea se impunea în condiţiile în care tot mai mulţi conservatori se simţeau atraşi de principiile şi de procedurile

declarat al prezervării instituţiilor tradiţionale (vezi N. Filipescu, Partidele politice, p. 9), în schimb P. P. Carp arăta că diferenţierea dintre cele două partide ţine de raportarea la Constituţie, unii fiind pentru lărgirea prevederilor acesteia (liberalii), în timp ce alţii militau pentru restrângerea sau pentru păstrarea în anumite limite a cadrului deja legiferat (conservatorii). – vezi C. Gane, op. cit., vol. I, p. 143. 78 Referindu-se la acest fapt, Gh. Gr. Cantacuzino spunea: „De la 1856 Partidul Conservator munceşte pentru realizarea unor mai idei şi anume: apărarea principiului proprietăţii, principiului monarhic, înfiinţarea regimului parlamentar şi unirea ţărilor surori. – vezi Două discursuri. Discursurile d-lui G. Gr. Cantacuzino, preşdintele Consiliului de Miniştri şi ministru de interne, rostite în şedinţa Camerei dela 29 noiembrie 1899 şi în şedinţa Senatului dela 9 decembrie 1899, Bucureşti, Tip. Corpului Didactic, 1899, p. 7. 79 Ibidem, p. 35. Luând în derâdere ipocrizia naţionalismului afişat al liberalilor, Alexandru Catargiu, într-un discurs la reuniunea Clubului conservator, arăta că luând cuvântul la o întrunire, „domnul Dimitrie Strurdza a avut tristul curaj de a spune că în copilărie el nu s-a jucat cu fii de boieri români şi astăzi (la 1898) el este prim-ministru. În schimb, continua Catargiu, el „a impus electorilor un Cavalliottis contra lui Lascăr Catargiu, Sechiaris contra lui Filipescu, un Kir Makris contra lui Panu”. – vezi Alexandru Catargiu, Discours prononcé a la réunion générale du Club conservator, Impriemerie „Epoca”, Bucarest, 1898, p. 13. 80 Discursul lui Nicoale Filipescu la inaugurarea statuii lui Lascăr Catargiu, în Lascăr Catargiu, Editura Librăriei Socec & Co, Societate anonimă, Bucureşti, 1907, p. 40. 81N. Filipescu, Opinii de răspândit, p. 35. Încercând o caracterizare a Partidului Conservator, viitorul lider I. I. C.Brătianu afirma: „Un partid conservator are o legătură mai strânsă cu trecutul, este mai respectuos de tradiţiuni, este mai temător de inovaţiuni.” I. Găvănescu, op. cit., p. 35.

16


liberale, fapt care ar fi dus la răsturnarea echlibrului politic. Dispariţia dreptei şi a stângii de pe eşichierul politic ar fi determinat apariţia unei „zestre guvernamantale şi a unei contra zestre opoziţionistă” 82 . De aici şi rolul adevăraţilor conservatori care, deşi acuzaţi pe nedrept de utopie, pentru că nu ar poseda mijloace practice pentru punerea în valoare a ideilor şi a principiilor lor, puteau reglementa situaţia teoretică prin forţa convingerilor, iar transpunerea în practică prin sprijinul în forţele sănătoase ale societăţii. De altfel, cum bine sesiza Filipescu, viaţa politică în România o făceau agenţii electorali, 300 de fiecare parte, care se puneau în slujba celui care plătea mai bine. Până la desfiinţarea acestor grupuri şi reglementarea stabilităţii, a inamovibilităţii şi a răspunderii civile a funcţionarilor, Filipescu – care nu de puţine ori considera că politica în ţara sa este o himeră – concluziona că finalitatea partidului său este „de a stabili, în acest colţ al Orientului, un regim de ordine, sub care acest popor să poată, în linişte şi neameninţând pe nimeni, să-şi dezvolte în pace tot avântul său sufletesc şi toate comorile unui pământ binecuvântat de Dumnezeu”83.

Chiar dacă, după cum arăta Filipescu, conservatorii susţineau un sistem electoral care, cu bună ştiinţă, suprima drepturile unei bune părţi ale populaţiei ţării în favoarea unei minorităţi formate din elementele culte, acesta ducea la „o mai mare dezvoltare a rasei”, căci „pentru atingerea acestui ideal cred că nu trebuie să se împidice deosebirile legitime pe care munca şi cultura le produc în societate”84. Şi aceasta deoarece, continua el, toate izvorăsc din necesitatea ca Statul să se dezvolte conform „firii şi tradiţiilor sale naţionale” 85 . Dezvoltarea economică şi a învăţământului (în speţă a celui superior) trebuiau să ducă, în ultimă instanţă, la definirea conştiinţei naţionale a poporului român, care, nefiind „atât stăpânit de grija exclusivă a intereselor materiale, care duc fatal la mediocritate

82 Ibidem, p. 70. 83 Ibidem, p. 111. 84 Ibidem, p. 37. Titu Maiorescu considera, spre deosebire de N. Filipescu, că această formă de manifestare a conservatorismului este periculoasă, în condiţiile în care duce la restrângerea participării mulţimii,„la misiunile Statului”, mai ales când aceasta a ajuns „efectiv în stare de a fi capabilă guvernamnetală – Precedente constituţionale şi partide politice, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu & Teclu, Bucureşti 1886, p. 30. 85 Ibidem

şi vulgaritate”, realiza „că mai are un rol de jucat în lume”86.

Deşi recunoştea că liberalii jucaseră, o perioadă, rolul de partid dominant87, nu atât în ceea ce priveşte durata guvernării, cât mai mult pentru faptul că reuşise să-şi subordoneze mai bine membrii şi partizanii, Filipescu considera că după o perioadă de tranziţie acest rol le va reveni conservatorilor88. Şi aceasta deoarece – cu toate că românii au aderat cu entuziasm la „binefacerile” Apusului, care nu numai că nu au dus la dezvoltarea societăţii româneşti, dar au determinat şi renunţarea la cultivarea valorilor naţionale – conservatorii aveau să demonstreze „că marfa liberală e de proastă calitate, că etichetele erau prea din cale de afară de mincinoase, că liberalii ne-au dat numai formele de deasupra civilizaţiunii”89.

86 Ibidem, p. 38. 87 Într-un studiu interesant apărut recent, Ion Boboc arată că între 1866 şi 1919 au fost 19 guverne conservatoare (considerate de dreapta) şi tot atâtea liberale (considerate de stânga), media guvernării fiind de 268 de zile în cazul guvernelor conservatoare şi de 2 ani şi 3 zile în cazul celor liberale (adică 737 de zile). Trecerea de la sistemul duopolar exclusiv (bazat pe rotativa guvernamentală a liberalilor cu conservatorii) la cel multipolar (bazat pe coaliţii de partide) „a rezistat în România, după părerea autorului, care la rândul său în citează pe Apostol Stan, doar 22 de ani, adică până la căderea, în noiembrie 1889, a guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu . Sistemul duopolar, care începuse în 1871, se prelungise până în 1888, „când fie liberali, fie conservatori au fost capabili să se mobilizeze în jurul unei mari idei” apud A. Stan, op. cit., p. 211. – vezi Ion Boboc, Conflict istoric şi conflict între partidele politice din România, „Sfera Politicii”, Revistă de Ştiinţe Politice, editată de societatea civilă, an XIV, 2006, nr. 123-124, p. 42. 88 Referindu-se la acest aspect, P. P. Carp, arăta că, deşi liberalii sunt „o turmă şi un păstor, o voinţă şi o ascultare”, conservatorii trebuie să devină „cei dintâi a se pune în capul tuturor reformelor folositoare”pentru a dovedi „că nici un progres serios nu le e străin şi că nici o nevoie a ţării nu-i lasă nepăsători”. – vezi P. P. Carp, Discursuri, vol. I (1868-888), Editura Librăriei Socec & Co, Bucureşti, 1907, p. 300. Despre raporturile dintre conservatori şi liberali vezi şi Gheorghe Iacob, Raporturile dintre liberali şi conservatori în viaţa politică a României la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX (I), „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, tom XXV, 1988, pp. 119-135. 89 Nicolae Filipescu, Partidul Dominant (1896) în ,Discursuri politice, vol. I, (1888-1891), publicate de N. Pandelea, Editura Minerva, Bucureşti, 1912, p. 218. Vezi şi Întrunirea conservatoare de la Iaşi. Discursul lui N. Filipescu, Tipografia Epoca, Bucureşti, 1896, pp. 12-26. Trăgând o concluzie practică despre rolul celor două partide în exerciţiul politic, P. P. Carp preciza că scopul partidului său este „să intrăm nepopulari în guvern şi vom ieşi populari, contrari cu alţii cari au intrat populari şi au ieşit nepopulari”. – vezi C. Bacalbaşa, Bucureştii de


17

Dezvoltând şi aspecte critice asupra liberalismului economic, Filipescu reliefa „individualismul neţărmurit” al „Roşilor”, apărut în societate ca urmare a intervenţiei excesive a statului” 90 . Aceasta ducea la „pulverisaţiunea grupurilor sociale”, iar amestecul neîncetat al statului determina dezmembrarea clasei mijlocii, în special a „elementelor negustoreşti legate de daraveri varii şi multiple” 91 . Ca urmare, în faţa invaziei străinilor Filipescu vedea ca singură soluţie „principiul asociaţiunii şi organizarea elementelor naţionale” care puteau duce la întărirea clasei mijlocii, pentru „a-i da putinţă să susţină lupta cu concurenţa străină”92. Reluând o idee expusă la o şedinţă a Cercului de studii al Partidului Conservator, prin care soluţia la chestiunea socială era organizarea dreptului de asociere, Filipescu concretiza această idee prin dezvoltarea băncilor populare, a societăţilor de ajutor mutual (de credit şi de consumaţie), iar pe plan profesional prin înfiinţarea breslelor. Pe plan administrativ, Filipescu propunea o resurscitare a contenciosului administrativ prin acordarea de garanţii care să pună capăt „puterii discreţionare a funcţionarului public” 93. În concluzie, ideologul conservator considera că pentru conturarea bazelor unui program naţional, alături de cele de mai sus trebuie ca ţara în reintre în tradiţia naţională, care reprezenta „linia de despărţire între partidele noastre”94.

Ocupându-se şi de starea ţăranului român, pe care o cunoştea nemijlocit, Filipescu considera că soluţia normalizării situaţiei de la sate era apropierea săteanului de boier, prin eliminarea intermediarilor. Elemente de multe ori alogene, atât cămătarul, cât şi arendaşul se făceau vinovaţi de sărăcirea celei mai numeroase pături sociale a României din acel timp. Eliminând din triada capital, altădată, ediţie îngrijită de Tiberiu Avramescu, vol. III (1885-1888), Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 163. 90 Vezi în acest sens inginer P. N. Panaitescu, Nicolae Filipescu-economist, în „Convorbiri literare”, nr. 56, aprilie 1924, pp. 377-385. În. acest studiu, autorul îl considera pe Filipescu „conservator rafinat”, fiindcă „profesa în realitate ideile cele mai liberale”. – Ibidem, p. 377. 91 Nicolae Filipescu, Opinii p. 52. 92 Ibidem, p. 53. 93 Ibidem, p. 29. 94 Ibidem, p. 30. În ceea ce priveşte demarcaţia dintre cele două partide, I. C. Filitti spunea: „N'a fost o deosebire de principii, ci de aplicare a lor”. – vezi I. C. Filitti, Pagini din istoria României moderne, Bucureşti, 1936, p. 28.

muncă şi intermediar pe cel din urmă, Filipescu considera că proprietarul are datoria de a-şi „exploata moşiile şi să devină factorul de căpetenie al dezvoltării populaţiei rurale”95. Pentru remedierea situaţiei Filipescu propunea o nouă „alcătuire a impozitelor funciare”, modificarea câtorva articole din legea învoielilor agricole toate trebuind „să îndemne pe propietari să devină agricultori” 96 . Referitor la camătă Filipescu sesiza nereglementarea în România a acestui fenomen care atingea proporţii îngrijorătoare. Pentru limitarea sau eradicarea sa, Filipescu susţinea că trebuia ca legea privitoare la băncile populare să reglementeze creditul mutual „în ceea ce priveşte buna stare a populaţiunei rurale”97.De aceea el credea că, în spaţiul realităţilor româneşti ale timpului, problema cea mai acută era rezolvare.

a problemelor ţărănimii, păstrătoarea limbii, a legii şi a naţionalităţii româneşti, pentru care iniţierea reformelor era prioritară.

Un alt studiu care i-a adus notorietate lui Nicolae Filipescu este cel pe care l-a dedicat democraţiei98, cuvânt care în epocă suscita diferite interpretări şi diverse speculaţii. Dorind „a aduce puţină lumină” în această problemă, Filipescu pleca de la definirea termenului şi îl asocia cu cel de egalitate, pe care o considera de trei feluri: legală, politică şi socială. Şi paradoxal, deşi recunoaştea egalitatea legală, Filipescu nu se consideră automat şi democrat99. Şi aceasta deoarece sub acest aspect, al egalităţii legale, toţi erau democraţi. Egalul între egalitate şi democraţie rezida nu în calitatea lor de

95 Ibidem, p. 61. 96 Ibidem, p. 63. 97 Ibidem, p. 68. 98 Nicolae Filipescu, Despre democraţie, Supliment la ziarul „Epoca” – conferinţă ţinută sub auspicilie „Ligei de propagandă conservatoare” în sala „Dacia”, în seara de 4 noiembrie 1908, Tipografia G. A. Lăzăreanu, Bucureşti, 1908. 99 N. Apostolescu, comentând poziţia liderului conservator, arăta că deşi Nicolae Filipescu „era stăpânit de un puternic simţământ liberal, sau mai bine zis tocmai din pricina lui,acesta nu putea fi democrat, căci nu putea fi nici liberal şi nici democrat în acelaşi timp”. Mai mult, adâncind judecata despre acest fapt, Apostolescu scria: „E curios cum un om care ţine la păstrarea a cât mai multe libertăţi şi care ar vrea ca afacerile să fie conduse de oameni cât mai competenţi, cum un asemenea om ar putea să se considere democrat, când democraţia «transportă» suveranitatea de la cei înţelepţi sau mai învăţaţi la cei mai numeroşi şi ignoranţi, căci, după cum spunea Faguet, «„Democraţia cere dar ca obiect, ba chiar drept singur obiect, de a suprima competenţa şi a o înlocui cu nepriceperea însăşi» – „Epoca”, an XIV, nr. 203, marţi 2 septembrie 1908, p. 2.

18


conservatori, ci pentru că trăiau în România anului 1908, în care se respectau prevederile Constituţiei de la 1866, indiferent de culoarea politică. Răspunzându-i profesorului C. Rădulescu-Motru – care la o întrunire la Constanţa a conservatorilor democraţi arăta că „toţi cetăţenii sunt egali în faţa legilor” – Filipescu, criticând alegaţia conservatorului democrat, susţinea ideea că Partidul Conservator revendica pentru sine acest principiu încă de la divanurile ad-hoc, principiu care fusese pus în practică în urma deciziei Constituantei din 1866, majoritar conservatoare.

Pentru el democraţia, „departe de a fi o formă rafinată a tiraniei oarbe a mulţimii, era un fel de ultraliberalism”100. Mai mult, aderând la ideile lui Hasdeu prezentate de acesta la o întâlnire din 1899, Filipescu se considera adeptul democraţiei conservatoare, mai precis al conservatorismului democratic enunţat de marele învăţat „cu aproape un deceniu înainte de a apărea partidul lui Take Ionescu”101.

Considerând că răul care pândeşte democraţia este „invidia democratică”, Filipescu ajungea la concluzia că „această virtute trebuie căutată cu multă băgare de seamă la conducătorii politici”102. Încercând o nouă construcţie în jurul legăturii dintre democraţie şi fiinţa umană şi apelând la gânditorii antici, Filipescu ajungea la concluzia că omul de stat trebuie să fie un exemplu, scopul acţiunilor sale fiind ridicarea morală a cetăţenilor.

Trecând la analiza „adevăratelor revendicări democratice” care ţineau de egalitatea politică Filipescu o concretiza în chestiunea sufragiului universal, pe care analistul conservator o alătura sistemului politic parlamentar sau reprezentativ. Examininând organizarea politică mai multe din ţări (Anglia, Prusia) Filipescu arăta că acestea nu au „regim parlamentar”, ci unul reprezentativ, care „în deosebire de regimul parlamentar, înseamnă că parlamentul are numai dreptul de control asupra actelor guvernului şi are căderea de a vota legile”, Filipescu schiţa comparaţia cu cel autohton în care „parlamentul nu se mărgineşte a vota legile; el dă şi guvernul. Camera e emanaţiunea corpului electoral şi cabinetul e delegaţiunea parlamentului”103.

100 „Epoca”, an XIV, nr. 204, marţi 2 septembrie 1909, p. 1. 101 Ibidem 102 N. Filipescu, Despre democraţie, p. 8. 103 Ibidem, p. 11.

După cercetarea argumentelor care ar determina introducerea votului universal şi pe care „ab initio” Filipescu le considera „un sofism” 104, liderul conservator respingea în analiza sa ideea că împărţirea maselor populare în colegii electorale ar determina producerea de efecte inverse 105 . Continuându-şi raţionamentul, Filipescu ajungea la concluzia că scopul urmărit era de a reduce „problema educaţiei acestei ţări la o vulgară cestiune electorală”106. Ca urmare, arăta el scopul oamenilor politici nu este de a amăgi poporul cu reforma electorală, ci de a se preocupa de educarea civică şi ridicarea morală a maselor.

În finalul demersului său Filipescu ajungea la ideea că egalitatea politică consfinţită în urma Revoluţiei de la 1789 nu este un drept, ci un sistem, „o organizare politică bună sau rea” şi pe care, ţinând cont de „starea noastră de cultură socotim această organizare rea şi de aceea o respingem”107.

Preocupat şi de ultima formă de egalitate, cea socială, Filipescu, deşi se declara pentru desfiinţarea inegalităţii de avere, considera însă că acest fapt este greu de realizat, chiar utopic pentru epoca de atunci. Concretizându-şi din nou demersul, la care adauga accente sociale, Filipescu făcea referire la inegalitatea „de condiţiune”, în speţă a muncitorilor, pe care o vedea reglementată prin implementarea asigurărilor de boală, de accident ori de bătrâneţe108. De asemenea, contractul de muncă trebuia conceput în aşa fel încât să ofere toate

104 Motivul respingeriii era că Filipescu nu credea că prin introducerea lui „masele populare sunt luminate şi independente”. – vezi N. Filipescu, op. cit., p. 12. Referindu-se la problema votului universal, şi alţi conservatori aveau păreri asemănătoare cu ale lui Filipescu. Astfel, Al. Lahovari declara în 1890, în Cameră, că ţara „nu putea face o asemenea periculoasă încercare”. – vezi Al. Lahovari, Discursuri parlamentare, vol. II, Bucureşti, 1915, p. 413. În acelaşi sens, Lascăr Catargiu, completând, declara că „a vorbi de sufragiu universal în ţara noastră este a ne face ridicoli”. – vezi Ion Bulei, Sistemul politic al României, p. 114. În schimb, previzionând, I. Lahovari scria: „Colegiul unic va fi ideal peste 30-40 de ani, dar poate fi o primejdie în ziua de azi”. – vezi Gh. Iacob, Raporturile dintre…, p. 133. 105 De altfel, ulterior N. Filipescu, într-un discurs din 28 august 1894, considera că organizarea pe colegii electorale era „drept soluţia cea mai potrivită pentru o guvernare parlamentară”. – vezi Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, Editura Albatros, 1995, p. 217. 106 Ibidem. 107 Ibidem, p. 15. 108 Ibidem, p. 16.


19

garanţiile, şi clauze ocrotitoare, „pentru organizarea cinstită a contractului”, iar statul pe proprităţile sale să stimuleze prin remuneraţiile acordate „sistemul general al salariilor”109.

În acest sistem al democraţiei Filipescu dorea însă respectarea libertăţii şi mai ales a proprietăţii. Pe aceasta din urmă el o definea abstract în „râvna de muncă”, căci, susţinea el, „nimeni nu munceşte pentru a munci; munceşte pentru a dobândi ceva; pentru a dobândi aceea casă, aceea proprietate”110.

Adept al prezervării proprietăţii, Filipescu se ridica împotriva socialiştilor, care proclamau, în viziunea sa, „egalitatea absolută”. Desfiinţând inegalitatea de avere prin disoluţia proprietăţii, aşa cum vedeau socialiştii rezolvarea problemei, liderul conservator credea că s-ar ajunge la înlăturarea muncii libere, ceea ce ar trimite automat la institurea muncii servile şi ar duce, în ultimă instanţă, la tiranie şi la inegalitate. Deoarece nu avea cum să se teamă de socialişti, Filipescu aruncă săgeţi către liberali, care „la adăpostul cuvântului de libertate şi a tradiţiunii unui partid de guvernământ, alunecau pe povârnişul socialismului”111.

În conluzia finală a studiului său, Filipescu arăta că din cele trei tipuri de egalitate analizate (legală, politică, socială) o vedea posibilă, numai pe prima, ca urmare a dezvoltării istorice a statului nostru. Pentru celelalte două nutrea rezerve. Dacă în raport cu cea politică reţinerea sa consta în faptul că introducerea ei ar trebui să fie „prin luminile şi independenţa, lor o forţă pentru stat” şi nu o slăbiciune, vorbind despre cea socială Filipescu cerea ca statul să intervină şi să realizeze „o cât mai mică inegalitate de condiţiuni”, pentru a întări elementele producătoare” sau să înceteze, după caz, pentru a nu slăbi şi moleşi factorii care conlucrează la prosperitatea naţională”112.

Conştient de necesitatea reformei morale a clasei politice, nu de puţine ori acuzată de acte de corupţie şi de abuz de putere, Filipescu atacă acest subiect prin intervenţii pline de incisivitate cu scopul de a le aminti politicienilor că „ne mai având un principiu superior, de care să vă aninaţi aţi început a vă coborî pe povârnişul, pe care din nenorocire alunecă prea adeseori partidele noastre, prea

109 Ibidem, p. 17. 110 Iibdem, p. 18. 111 Ibidem, p. 20. 112 Ibidem p. 22.

exclusiv stăpânite de unica preocupare de a-şi asigura rândul la putere şi dreptul periodic la corupţiune, în schimbul unor făgăduieli de cuminţenie, cari nu sunt decât jertfirea tuturor aspiraţiilor”113.

Veşnic preocupat de a găsi, chiar teoretic, soluţia unor probleme ale timpului său, acuzator, nu de puţine ori virulent şi pe nedrept al liberalior, pe care îi critica de pe poziţia partidului căruia îi aparţinea, părtinitor până în pânzele albe al ideologiei conservatoare, documentat în susţinerea ideilor pe care le promova, Filipescu se înscrie, prin toate propunerile înaintate, unele originale, în nota conservatorismului clasic al României de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Chiar dacă evoluţia conceptelor sale este ascendentă, mai ales în planul reformelor sociale114, el nu s-a putut delimita de curentul căruia îi aparţinea. Şi nici nu a dorit-o. Deşi aparţinea conservatorismului pur, prin idei şi nu de puţine ori prin fapte, Filipescu a depăşit, uneori, aceste limite sub influenţa altor curente ale timpului sau a situaţiei politice de moment. Acestea, deşi l-au îndepărtat de anumite aspecte ale acestei ideologii, nu i-au schimbat, în esenţă, preceptele fundamentale, ci numai i le-au nuanţat.

Şi totuşi, prin devotamentul său sincer faţă de ideea conservatoare, prin tăria susţinerii afirmaţiilor făcute, prin încrederea în justeţea politicii „albilor” şi prin sinceritatea soluţiilor propuse, Filipescu face o notă aparte faţă de ideologii timpului său. Emoţionantă ne apare astăzi recunoaşterea meritelor sale de către Alexandru Marghiloman, eternul său rival în partid, care cu ocazia banchetului dat în onoarea lui Filipescu la Brăila115, spunea: „Dar dacă aţi pune tot cugetul, tot graiul, toată puterea de muncă, în serviciul unei cauze şi a o sluji trecând şi peste consideraţiunile de familie, jerfiind şi legăturile de prieteşug, când este «cauza» în joc, dacă asta este a face ceva în ţara românească, da Nicu Filipescu a făcut ceva în ţara românescă […]. Şi este mult, domnii mei, să poţi găsi într-un partid o pildă aşa de vie a dezinteresărei, mergând până la jertfa morală de sine, căci numai aşa poţi impune ţăcere micilor pasiuni umane cari

113 Nicolae Filipescu, Discurs în Camera Deputaţilor din 2 decembrie 1905 în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 338. 114 Se va vedea în analiza lucrărilor programatice pe care le vom trata în capitolul III al acestei lucrări. 115 La împinirea a 50 de ani de viaţă.

20


aşteaptă decât momentul propice – o slăbiciune – ca să iasă la iveală”116.

Considerat a avea meritul „în primul rand” de a fi desluşit „pentru masele ţării idealul conservator”117, fiind în această postură „apostolul şi vulgarizatorul ideii conservatoare”, N. Filipescu a făcut-o cunoscută şi înţeleasă, şi chiar „simpatică”, atât prin grai, cât şi prin fapte. El devenea pentru tânăra generaţie de conservatori „întruparea conservatorismului activ, convins şi desinteresat”118. Deşi „prudenţa conservatoare recomandă luciditatea în detrimentul judecăţii afective”119, Nicu Filipescu a acţionat invers. A descurajat precauţia în dauna afectivului şi a neglijat luciditatea în pofida acţiunii.

Respingând excesele, în bunul spirit al gânditorilor junimişti 120 , la ideile cărora o bună perioadă a aderat, datorându-şi existenţa şi profilul contaminării ideologice occidentale (britanică şi franceză)121, Filipescu s-a înscris în tipul de critică a societăţii întemeiat pe setul de idei al conservatorismului clasic 122 . Cu mai puţine documente doctrinare, excelând însă în schiţarea programelor electorale, Filipescu a convins prin încercarea de a aduce în planul dezbaterii publice a principalelor idei ale dreptei, prin recuperarea tradiţiei şi prin cenzurarea modernităţii, prin iniţierea şi prin susţinerea, în bun spirit conservator, a măsurilor lipsite de spectaculozitate. Judecat astfel, el ne apare retrospectiv drept o antiteză între moderaţie şi evoluţie, între adecvare la concretul istoric şi păstrarea tradiţiei. Căci judecând geneza modernităţii autohtone în raport cu liberalii, la care mereu se raporta, el vedea diferenţa dintre cele două curente, liberalism şi conservatorism, în condiţii interne egale, în viteza de reacţie a fiecărui

116 Discursul lui Alexandru Marghiloman în Banchetul dat în onoarea domnului Nicolae Filipescu, după note stenografice, Tipografia şi Stabilimentul de Arte grafice G. Ionescu, Bucureşti, 1911, p. 20. 117 Ibidem, p. 35, cuvântarea lui Matei Cantacuzino. 118 Ibidem, p. 36. 119 Ion Stanomir, Spiritul conservator, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 79. 120 Conservatorismul românesc. Concepte, idei programe, antologie de Laurenţiu Vlad, Editura Nemira, Bucureşti, p. 31. 121 A fi conservator. Antologie şi biliografie de Ioan Stanomir şi Laurenţiu Vlad, Universitatea Bucureşti, Institutul de Cercetări Politice, Editura Meridiane, 2002, p. 13. 122 Vezi Ion Bulei, Sistemul politic., capitolul Conservatorismul politic.

partid la transpunerea în operă a schimbării123. Ca urmare, refuzând imitaţia, insistând pentru identitatea culturală a poporului său, din care era mândru că se trăgea, Filipescu a păstrat o linie de demarcaţie clară faţă de modernizarea alertă a societăţii 124 . Adept al „lucrurilor aşezate”, ca majoritatea conservatorilor, ideologul conservator a ezitat, până spre sfârşitul vieţii, să promoveze manifestări care nu erau bine definite şi care contraveneau concepţiilor conservatoare şi spiritului castei125 din care făcea parte.

Elogiul proprietăţii, înţeleasă în spirit conservator, 126 în jurul căreia se mişcă întreaga construcţie ideologică a lui Filipescu, îl plasează în rândul acelora care nu văd schimbările decât în raport cu păstrarea în integritate a acesteia127. De 123 Vezi dezbaterea problemei în Damian Hurezeanu, Gheorghe Sbârnă, Partide şi curente politice în România 1821-1918, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, p. 236. Analizând această problemă, a modernizării societăţii româneşti de către cele două partide istoice, istoricul ieşean Gheorghe Iacob consideră că această construcţie „s-a realizat într-o stare permanentă de confrunatre”, dar că rolul hotărâtor l-au avut „burghezia şi partidul său politic”. – vezi Gheorghe Iacob, Liberali şi conservatori în viaţa politică a României (1876-1914); A funcţionat o „rotativă guvernamnetală”, în Identitate naţională şi spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 226. 124Adept al dictonului conservator „natura non facit saltum”, Filipescu se apropia, în acest sens, din nou, de Alexandru Marghiloman, care considera că „progresul real, durabil nu se poate face prin salturi” şi că el „nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul”. – vezi C. G. Zotta, N. Tulceanu, Partidele politice din România şi programele lor, Bucureşti, 1934, p. 29. 125 Iată o caracterizare a moşierimii făcută de un sociolog şi politolog al vremii: „Conştiinţa ei de clasă închisă şi limitată la un număr dat de inşi o transformă în castă. Egoismul ei de clasă, conştiinţa, exclusivismul ei o făceau forte...” – D. Drăghicescu, Partidele politice şi clasele sociale, Bucureşti, 1922, p. 31. 126 Vezi în acest sens Ion Bulei, Conservatorismul, în „Polis”, revistă de ştiinţe politice, vol. V, nr. 2/1998, p. 55. 127 Ideea, în spirit conservator, privind proprietatea, a fost enunţată de Barbu Catargiu în discursurile sale; pentru el garantarea ei „era interes naţional suprem”. De altfel, cu puţin timp înainte de a muri asasinat (iunie 1862), într-un discurs, din 25 mai 1862, el spunea că „proprietarii trebuie a ne susţine drepturile noastre de proprietate şi de naţionalitate, căci susţinând proprietatea, susţinem naţia”. – Discursurile lui Barbu Catargiu (1859-1862, 8 iunie) culese de August Demetriescu, Bucureşti, Tipolitografia Eduard Wiepand, 1886, p. LXXV. Vezi şi discursul din 29 mai 1862 în Cazul Barbu Catagiu, ediţie Stelian Neagoe, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, pp. 185-186. Chiar dacă poziţia lui Filipescu era mai nuanţată şi se va dezvolta pe parcursul activităţii sale politice, ideea centrală din discursul lui B. Catargiu va persista şi în concepţia liderului conservator, până spre sfârşitul vieţii..


21

aceea el vede tradiţia, ca şi Alexandru Marghiloman, printre alţii, şi în spiritul unei politici de apărare a proprietăţii. 128 Considerând că nu există conflict între concepţia conservatoare şi progres, Filipescu îl consimţea, în anumite limite, deoarece el accepta ideea conform căreia „conservatorul nu este apărătorul unei stări de fapt, căci în cazul acesta cetăţenii unui stat ar fi cu toţii conservatori pentru ceea ce au, şi cu toţii revoluţionari pentru ceea ce nu au”129. Deşi sprijinitor al elitelor, Filipescu 130 îşi manifesta şi încrederea în mase, pentru care propunea, în tradiţia conservatoare „un reformism concret, imediat posibil”131, care elimina „inovaţiile rapide, pripite”, improvizaţiile 132 . De aceea el considera conservatorismul un current care se adresa, fără deosebire, tuturor claselor sociale 133. În schimb,

128 Alexandru Marghiloman, Doctrina conservatoare, în Doctrinele partidelor politice, ediţie îngrijită de Petre Dan, Editura Garamond, f.a., p. 164. În acest sens, Marghiloman spunea; „Noi nu suntem un popor cu tradiţii: avem două, religioasă şi a proprietăţii. Celelalte ne lipsesc şi de aceea trebuie să fim prevăzători fiindcă în evoluţia necesară nu avem decât doi factori care ne creează o individualitate”. Vezi şi doctrina conservatoare analizată de G. C. Zotta, N. Tulceanu, op. cit., p. 29. 129 C. Rădulescu-Motru, Concepţia conservatoare şi progresul, în Doctrinele partidelor politice, ediţie îngrijită de Petre Dan, Editura Garamond, f.a., p. 71. 130 N. Filipescu nu se abate mult de la punctul de vedere exprimat de P. P. Carp privind elitele. Definind noţiunea, castelanul de la Ţibăneşti considera că „suntem noi reprezentanţii ei, iar nu aceste mase strânse pe uliţe, care au fost silite să rămâie mai prejos de ceea ce reprezintă omenirea în adevărata ei mărire”. – vezi DANIC, Fond P. P. Carp, dosar 130 bis, f. 1. La fel se exprima şi T. Maiorescu, care mai puţin direct arăta că, deşi toţi cetăţenii ar trebui să fie chemaţi la « facerea legilor » şi la aplicarea lor, deoarece nu toţi ştiu şi pot să o facă efectiv, pentru că nu înţeleg problemele ţării, atunci „trebuie să se distingă cei capabili de cei necapabili şi să fie numai cei capabili însărcinaţi cu misiunile statului”. – T. Maiorescu, Precedente constituţionale, p. 29. 131 Ion Bulei, Conservatorismul, în „Polis”, revistă de ştiinţe politice, vol. 5, Nr.2/1998, p. 55. 132 Ibidem. Concepţia sa avea unele tangenţe (mai puţin demagogia) cu cele ale junimiştilor, recte cu ale lui P. P. Carp, care nu ezita să spună în 1911, vorbind despre programul de guvernare al partidului, că el are drept scop „îmbunătăţirea stării claselor de jos” şi „de a suprima întru adevărat deosebirea dintre săraci şi bogaţi şi de a pune în locul ei mizeria pentru toată lumea”. – vezi Discursul d-lui P. P. Carp, Preşedintele Consiliului de Miniştri şi minstru al Finanţelor, rostit în întrunirea de la Iaşi din 6 februrie 1911, Bucureşti, Institutul de arte grafice şi editură Minerva, 1911, p. 12. 133 În acest sens, Al. Marghiloman, apropiat ca idei de N. Filipescu, afirma în Cameră, în chip demagogic, într-un discurs

când venea în discuţie emanciparea politică a maselor, Filipescu, vizibil stânjenit, se ralia, chiar dacă mai nuanţat, ideilor lui P. P. Carp, care nu ezita să spună, în 1890: „Cârmuirea maselor prin mase este o utopie care veşnic va duce la o dureroasă dezamăgire”134. Sprijinitor al sistemului democratic în limitele Constiuţiei de la 1866, respingea, ca mai toţi junimiştii, sistemul autocrat al hegemoniei unui partid, al tiraniei politice înregistrată nu de puţine ori sub vălul democraţiei135.

Pavăză a conservatorismului şi a partidului generat de acest curent, Filipescu vedea această construcţie ca pe un „complex de elemente” care cuprindea pe lângă o doctrină şi nişte tradiţii şi nişte norme de purtare”136. Pentru ca această doctrină să-şi manifeste eficienţa trebuia ca propaganda de partid să nu fie o agitaţie fără noimă care să fie lovită de sterilitate137. Propovăduitor al unui „apostolat” în folosul „credinţelor conservatoare”, Filipescu considera că păstrarea intactă a acestora este ca o virtute, ca un spirit de sacrificiu, în condiţiile în care ţara făcea, nu de puţine ori, apel la ea în momente de grea cumpănă138. De aceea el vedea calitatea de conservator ca pe o credinţă, „pe când pentru alţii este un rol de jucat” 139 . Mai mult, în numele respectului pe care îl datora acestei calităţi, Filipescu

din 1908: „...conservatorismul nostru, domnii mei, nu îmbrăţişează interesele unei clase; el îmbrăţişează interesele tuturor claselor. – vezi DAD, sesiunea ordinară 1908-1909, nr. 13, şedinţa din 11 decembrie 1908, p. 112. 134 C. Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, vol. II, Bucureşti, Editura ziarului „Universul”, 1936, p. 8. Referindu-se la acest aspect, N. Filipescu considera ca o înmormântare a sistemului constituţioanal şi ca un triumf al despotismului, deschiderea vieţii noastre politice către ţărani. – vezi Apostol Stan, op. cit., p. 218. 135 Nuanţând, Al. Marghiloman, care era de aceeaşi părere, arăta: „Atotputernicia este periculoasă. Este primejdioasă în primul rând pentru cel care o practică, pentru că el pierde simţul legalităţii. Atotputernicia este deosebit de periculoasă pentru cel care o suferă, pentru că şi el pierde noţiunea realităţii. Dar cu deosebire atotputernicia este odioasă atunci când ea se practică sub vălul anonimatului unei Camere şi al unui Senat, care înr.egistrează, dar nu discută”. – Lui Alexandru Marghiloman, Omagiu, Prieteni şi admiratorii, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, MCMXXIV, p. 177. 136 Nicolae Filipescu, Puterea morală în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 17. 137 Ibidem 138 Nicolae Filipescu, Antiteza conservatorismului, în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 27. 139 Nicolae Filipescu, Principiile cardinale conservatoare, în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 79.

22


propovăduia în rândurile membrilor partidului conservator demnitatea de partid, preferând personal să îndure „în tăcere criticile” decât să coboare lupta de idei într-o confruntare „cu acei bârfitori la cestiuni personale”140. Adept al idei de moralitate în politică, dezaproba căpătuiala pe seama statului, alăturându-i-se, în acest sens, bătrânului şef al partidului, Lascăr Catargiu, care nu pregetase în 1888, pe când era şef al Camerei Deputaţilor, să propună o lege care limita cumulul de funcţii, o practică obişnuită în timpul guvernării Brătianu141. Lipsit de instinctul circumspecţiei al altor doctrinari consevatori, avântat şi totuşi raţional, colorându-şi discursul ideologic cu un anumit grad de pesimism, liderul conservator a creat o doctrină, originală, cu îndemnuri morale, apropiată de natura umană. Construindu-şi discursul cu fineţe, „impetuozitate şi pregnenţă"142, pas cu pas, nu de puţine ori pe căi ocolite şi prin subtilităţi de stil, apelând la fineţuri retorice clasice precum binecunoscuta „captatio benevolentiae”143, Filipescu separa întotdeauna problemele minore de subiectul tare al intervenţiei sale. Cuvântul, spun contemporanii, „era cald, înflăcărat, sincer, pornit din cuget curat, convingător chiar, dar n-avea frazarea colorată, nici meşteşugul gamelor de efecte care sporesc entuziasmul şi fac să plouă aprobările şi

140 Nicolae Filipescu, Reforma morală, în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 95. Din aceeaşi categorie făcea parte şi Al. Marghiloman, adept „al formaţiei de conducere aristocratică şi tradiţională specifică conservatorilor”. – Petre Ghiaţă, Oameni şi fapte. Take Ionescu, Editura Ideia, Bucureşti, 1938, p. 18. 141Vezi Marin Nedelea, Prim miniştrii României. 1858-1918. Ideile politice, Editura Adevărul, Bucureşti, 1994, p. 75. Referitor la moralitatea în politică, Al. Marghiloman concretiza ideea spunând: „... admit ca un om politic să-şi schimbe partidul [...]. Însă nu admit ca să uite ceea ce cu puţin timp înainte declarase cu atâta solemnitate”. – Doctrina conservatoare şi revizuirea Constituţiei, discursul domnului Al. Marghiloman rostit în şedinţa Senatului la 12 martie 1914, Bucureşti, Tipografia C. A. Lăzăreanu, pp. 5-6. 142 T. Şoimaru, op. cit., p. 44. 143 Vistian Goia, op. cit., p. 119. Spre deosebire de elocinţa lui Filipescu, „oratoria lui Take Ionescu aparţinea retorismului: utiliza fraza înflorită, spumoasă, cizelată, rostită cu distincţie fără egal şi o muzicalitate proprie glasului său neîntâlnit în oratoria românească”. – vezi Petre Ghiaţă, Oameni şi fapte. Take Ionescu, Editura Ideia, Bucureşti, 1938, p. 12. Completându-l pe Ghiaţă, un alt memorialist, care l-a cunoscut pe „Guriţă de aur”, afirma: „Vorba îi era fluentă, argumentaţia abilă, iar vocea înaltă, cu timbru înalt, aproape feminin”. – Constantin Chiriţescu, Portrete. Oameni pe care i-am cunoscut, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 289.

ovaţiile”144. Vorbele îi ieşeau greu ca un plumb, fraza lui cădea de sus ca un torent şi strivea145. Nu de puţíne ori „îi plăcea să-şi pigmenteze discursurile prin cugetări lapidare, exprimate sintetic” 146. Ca orator Filipescu era „un spirit realist, cumpătat, robust şi duşmanul vorbăriei 147 , ridicându-se de multe ori indignat împotriva frazelor goale, fără conţinut şi fără sens148. De aceea, nu de puţine ori, atacând oratori de acest gen, cuvântul său deranja, uneori prin stridenţa evidenţelor, alteori prin puterea apelativelor. Şi întotdeauna prin puterea exemplului149.

144 Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Paideia, 2003, p. 110. 145 Petru V. Haneş, Istoria literaturii româneşti, Ediţiunea a II-a, Editura Ancora, Bucureşti,1927, p. 325. În schimb, P. P. Carp „se exprima într-o moldovenească excesiv dialectală”, avea „glasul strident, nemuzical, cu pauze între cuvinte”. Stenografiate şi citite însă discursurile sale erau „curgătoare, elegante, realmente frumoase”. – vezi Ion Petrovici, Prin meandrele trecutului. Evocări inedite – pagini memorialistice, Editura Cartea Românească, 1979, p. 170. 146 Ibidem 147 Ion Licea, Studii şi Cercetări, Tipografia George Jorică, f.a., Galaţi, p. 119. 148 Titu Maiorescu, Oratori, retori, limbuţi, în volumul Din Critice, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, pp. 288-324. 149 Influenţat de studiul lui Ion Bulei despre P. P. Carp (P. P. Carp un aristocrat al politicii româneşti – vezi http://www.icnetro/historry/archive/mi1999 curent). Am încercat să dezvolt ideile privind oratoria lui Filipescu prezentate în paginile de mai sus. Astfel că, citind discursurile mai multor oameni politici conservatori, am creionat o comparaţie între stilul oratoric al lui N. Filipescu şi al altor membri ai acestui partid. Cu toate că Filipescu „nu a strălucit niciodată prin elocinţă” (V. Bilcirescu, op. cit., p. 110) şi nu a fost recunoscut ca un mare orator, de către contemporanii săi, trebuie spus că particularităţile discursului filipescian luate ca întreg îl făceau unic. În acest sens, plasându-l ca pivot central al comparaţei pe P. P. Carp, sesizăm unele asemănări şi anumite deosebiri între discursul lui Filipescu şi în modul de a rosti un cuvânt în parlament şi în faţa maselor al castelanului de la Ţibăneşti. Aceleaşi observaţii sunt valabile şi faţă de discursul altor oameni politici conservatori în raport cu oratoria lui Filipescu (care, uneori, i-au influnţat cuvântul vorbit, fără a se identifica însă cu ei). Astfel, la fel ca şi marele orator junimist, N. Filipescu avea un discurs direct, întotdeauna inteligent, arătând o reală competenţă în varii domenii, era exploziv şi dinamic, iar când trebuia, inventiv şi improvizator. Avea o ironie a verbului care nu se manifesta sub acea formă muşcătoare, de geniu, a liderului junimist. La fel ca şi în cazul lui P. P. Carp vocea lui Filipescu(vezi mai sus), nu putea să declanşeze emoţii şi vibraţii, ca atunci când ascultai discursurile lui Al. Lahovari, B. St. Delavrancea sau Take Ionescu. Deşi replica uşor, ca şi Marghiloman, atunci când era întrerupt, în schimb nu avea mereu isteţimea de a răspunde prin cuvinte usturătoare, distrugătoare, aşa cum o făcea Carp şi care i-au adus, adesea, acestuia din urmă, „duşmănii inutile” (I.

http://www.icnetro/historry/archive/mi1999


23

Făcând parte dintr-un partid politic a cărui istorie o cunoştea în amănunt150, după cum singur Bulei, op. cit., p. 2). Însă ca şi Carp, Filipescu era în stare „să sacrifice o situaţie pentru un cuvânt de spirit” (I. Bulei, op. cit., p. 3). Amândoi patetici, la Carp acest artificiu oratoric intervenea, rar, numai când era cazul. La Filipescu, în schimb, era de multe ori o constantă a elocinţei sale (câtă era), mai ales când subiectul o permitea. De altfel, spre sfârşitul vieţii, îşi însoţea, uneori, cuvintele cu lacrimi. Stilul lui N. Filipescu suferea câteodată, spre deosebire de-al lui Carp, de o anumită lipsă de claritate sau de expresivitate în expunere, ca urmare a violenţei sale în discurs. Dornic să spună mult, în puţin, cuvintele i se rostogoleau, vorbitorul uitând de firul principal al expunerii. De aceea, de cele mai multe ori Filipescu nu putea fi lapidar ca şi şeful său de partid care uneori îşi însemna pe un simplu bileţel sau carte de vizită ideile principale pe care le dezvolta numai cât era cazul. Filipescu avea un discurs amplu, plin de excursuri, cu ieşiri de la firul principal al dezbaterii şi reveniri. Nu de puţine ori, fragmentând cursivitatea discursului, Filipescu mergea până la amănunte, cu multe pilde şi argumente, culese din lecturi sau din presa din alte ţări. După exemplul unui alt mentor al său, Al. Lahovari, aborda deseori alocuţinile cu elegantă, fără a avea însă supleţea spirituală a acestuia din urmă. Deşi stăpânea bine emoţía momentului, nu putea totuşi să-şi întocmească întotdeauna discursul cu metodă şi cu precizie de artizan, cu acea „cuminţenie văzătoare”, aşa cum o făcea distinsul orator Take Ionescu, numit de aceea şi „Guriţă de aur” Şi totuşi şi acestuia din urmă Duca îi reproşa „o anumită superficialitate şi lipsă de rigoare şi de înlănţuire a raţionamentelor”, iar Titu Maiorescu, carenţe culturale, reproşându-i odată, când vorbea despre buget. că T. Ionescu„a confundat «echilibrul bugetar» cu «echilibristica oratorică». (C. Chiriţescu, op. cit., p. 289). Uneori grunjoase, discursurile lui Filipescu, mai ales cele rostite în faţa maselor, nu erau întotdeauna cizelate şi meşteşugite, ca cele ale lui Marghiloman, care aveau „frază sobră, adjectivul cumpătat” (V. Bilciurescu, op. cit., p. 109). Deşi nu era un orator academic, ca T. Maiorescu, ce profesa o frază lungă şi măsurată, cu o argumentare „strânsă şi gradată” – discursuri care „au rămas pînă astăzi modele de fond şi formă (V. Bilciurescu, op. cit., p. 101), Filipescu respecta cel puţin etapele construcţiei discursului, ca de altfel şi majoritatea oratorilor conservatori. Însă, spre deosebire de liderul spiritual al Junimii, ale cărui discursuri nu erau gustate de mase tocmai pentru „uscăciunea” şi academismul lor, cele ale liderului conservator de la „Epoca” erau ascultate şi apreciate tocmai pentru că erau mai spumoase şi mai uşor de înţeles. La fel ca şi P. P, Carp, care atunci când simtea apropierea unei victorii oratorice îşi privea victima ştergându-şi încet şi tacticos monoclul, N. Filipescu, surâzând, îşi freca mâinile sau îşi mângâia încet mustaţa pentru a-şi arăta satisfacţia şi iminenţa unei biruinţe oratorice. Accidental, şi nu aşa de izbutit ca în cazul lui Carp, Filipescu arunca uneori vorbe cu simbol de dicton. În schimb, dacă lui Carp nu-i plăcea să vorbească în faţa poporului, Filipescu tocmai în faţa acestuia se simţea în largul său, ca marii oratori de mase, precum Fleva şi mai târziu Delavrancea. Faţă de Carp, Filipescu era mult mai flexibil în discurs şi avea un simţ mai dezvoltat al umorului, dar nu şi al spiritului. 150 Nicolae Filipescu, Istoricul Partidului Conservator, în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, pp. 214-233.

recunoştea, liderul conservator iniţiase o doctrină pentru aceia „cari, cumpănind răspunsurile faţă de viitor şi îmbărbătându-se din amintirea vremilor de vitejie ale partidului conservator, vor pricepe că nu printr-o politică de partizani, ci printr-o politică istorică se poate pregăti ţara pentru evenimentele zilei de mâine”151. În consecinţă, după cum bine afirma un contemporan, stăpânind elocinţa cum puţini din vremea sa o făceau, Filipescu „stând departe de cârma statului, a cârmuit opinia publică”.

Prof. Dr. Doru Dumitrescu Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului

Mănăstirea Prislopului în atenţia

cercurilor episcopale lugojene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

SCURT ISTORIC

La fel ca şi biserica Densuşului, Mănăstirea Prislop a stârnit interesul a numeroşi cercetători atraşi de vechimea şi evoluţia sa istorică ascunsă, pentru perioade lungi de timp, curiozităţii cercetătorului. Misterul care planează asupra sa a făcut ca majoritatea istoricilor să se bazeze în aserţiunile lor pe o mai veche tradiţie care plasează începuturile lăcaşului în a doua jumătate a secolului XIV, atribuind ctitoria Sfântului Nicodim de la

Tismana deşi Plâgerea sfintei mănăstiri a Silvaşuui susţine că Prislopul este mai vechi. Singurul care consideră ca nefondată tradiţia şi apreciază ca adevărat şi unic întemeietor pe domniţa Zamfira este Vasile Drăguţ152. Ştefan Meteş153 consideră că a

151 Nicolae Filipescu, Politica de partid în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 3. 152 Vasile Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Bucureşti, 1968, pp. 35-36.

24


fost întemeiată pe la anul 1400 de către Nicodim, cu bani de la Mircea cel Bătrân sau de la un român bogat din aceste părţi. A ţinut, alternativ, de Tismana şi Vodiţa, iar domniţa Zamfira a fost cea care a restaurat-o şi înzestrat-o cu moşii întinse aflate în hotarul comunelor Silvaşu de Sus, Boiţa, Vălioara, Tuştea, Lunca Cernii şi Fărcădin. Împărtăşind aceste opinii, Virgil Vătăşianu 154 se ocupă de acest edificiu din punct de vedere arhitectonic, reluând şi textul Plângerii. Fără îndoială că cea mai documentată prezentare a istoricului mănăstirii aparţine lui Mircea Păcurariu care abordează aspecte legate de originea, averea, înzestrarea internă şi preoţii mănăstirii155. Dar meritul de a fi primul care ne trasmite informaţii asupra acestui lăcaş revine în totalitate vicarului Ştefan Moldovan 156 care, cu ocazia inspecţiei canonice întreprinse în 1852-1853, a poposit şi la această mănăstire aflată într-o stare nu tocmai bună. Şi el preia tradiţia Sfântului Nicodim pentru a se opri apoi la prezentarea evenimentelor care au condus-o pe domniţa Zamfira pe aceste plaiuri şi la descrierea bisericii, a împrejurimilor şi averii deţinute. Istoria mănăstirii prezintă numeroase pete albe, unele cuprinzând intervale lungi de timp.

153 Ştefan Meteş, Mănăstiri româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p 103. 154 Virgil Vătăşianu, Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Secţia pentru Transilvania, 1929, pp. 47-65. 155 Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Arad, 1986. 156 Informaţiile referitoare la mănăstire se regăsesc în protocolul vizitaţiunii canonice din anii 1852-1853 publicat de Camelia Elena Vulea, Luminiţa Wallner Bărbulescu, Vizitațiuni canonice în Țara Hațegului (1852-1885), Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 204-207, 314-317, dar au fost publicate de autor şi în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 19, 13 mai 1853, p. 139-140; nr. 20, 20 mai 1853, pp. 146-148; în manuscris se păstrează la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj, mss. 328 cu titlul Adumbrarea S. Monastire Prislop, clădită în teritoriul Silvaşuui de Sus, cercul Haţeg, districtul Alba Iulia pe la anul 1560-1580 de Doamna Saphira fata Domnului Moisi, Principelui României, publicat de Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Arad, 1986, pp. 146-153. Pornind de la informaţiile furnizate de Ştefan Moldovan, Iacob Radu şi autorii Şematismului din 1903 au prezentat şi ei evoluţia mănăstirii – Iacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, pp. 70-98, 351-367; Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, pp. 467-481. Pe baza acestor documente vom relua şi noi, pe scurt, istoria acestui monument. Pentru a nu încărca textul vom opta pentru inserarea notelor de subsol doar atunci când vom expune unele opinii formulate cu referire la aceste evenimente.

Despre întemeierea lui Nicodim nu se ştiu prea multe, iar perioada următoare nu face nici ea excepţie. Pentru mai bine de un secol şi jumătate, istoria acestui lăcaş a rămas ascunsă privirilor cercetărilor, instituind parcă un obicei. Refăcută total de Zamfira în a doua jumătate a secolului XVI (între 1560-1580 157 ), mănăstirea a fost sediu episcopal. Conform lui Augustin Bunea 158 , patru episcopi au rezidat aici: Eftimie, Cristofor, Ghenadie şi Ioan, ultimul transferând reşedinţa de la Prislop la Belgrad la sfârşitul secolului XV. Argumentul invocat pentru a proba existenţa scaunului episcopesc este prezenţa în titlul Mitropoliei de Alba Iulia a denumirii localităţii Silvaş 159 . Această mutare a coincis cu căderea, din nou, în uitare a mănăstirii până în 1699 când pe un Chiriacodromion de Alba Iulia apare o notiţă care indică pe Atanasie Anghel ca şi donator160. Se bănuie că la anul 1700 a trecut la unire fiind, ulterior afectată de mişcarea lui Visarion din 1744 pentru ca, în 1747, să ajungă din nou sub jurisdicţia episcopului de Blaj161. Doi ani mai târziu, în 1749, călugării Varlaam şi Nichita au fost trimişi aici pentru a încerca o restaurare. Semn al faptului că nu reuşiseră să recupereze averea mănăstirii, în 1756, au primit concesiune de a aduna milă. Se pare că în anii următori cei doi au reuşit să refacă micul lăcaş de cult. În 1759, agitaţiile lui Sofronie au cuprins şi mănăstirea care a fost în pericol de a fi dărâmată ca urmare a ordinului dat de generalul Bucow. Până la 1853, când Ştefan Moldovan îi scria istoricul, informaţiile sunt puţine şi se referă la mai ales la recuperarea unor icoane, deschiderea unei şcoli şi la timide încercări de recuperare a bunurilor avute. Atunci, vicarul numit notează că biserica fusese reparată cu banii comunei Silvaşu de Sus, lucrare în valoare de 800 fl., după care a fost din nou părăsită,

157 Anul exact este considerat 1564 după o inscripţie, azi dispărută, aflată deasupra uşii de intrare în pronaos – Mircea Păcurariu, op.cit., p. 25. 158 Augustin Bunea, Vechile episcopii româneşti a Vadului, Geoagiului, Silvaşului şi Belgradului, Blaj, 1902, pp. 45-52; Idem, Ierarhia românilor din Ardeal şi Ungaria, Blaj, 1904, pp. 26-28, 36-37, 212. 159 Vezi şi Ştefan Meteş, Mănăstiri româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, pp. 106-129; Idem, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Arad, 1918, pp. 68, 77. 160 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 38. 161 Dieceza Lugojului. Şematism ..., pp. 470-471.


25

fiind căutată de locuitori la hramul bisericii, Sfântul Ioan Teologul şi de Înălţarea Sfintei Cruci. Una dintre explicaţiile acestor repetate căderi în uitare se referă la lipsa unor călugări sau preoţi care să rezideze permanent în mănăstire. Astfel, pentru perioada care ne interesează, între 1847-1873, biserica nu a avut preot fiind dată în grija celui din Silvaşu de Sus. În acel an s-a aşezat la Prislop Aron Sârbu care a câştigat aprecierea oamenilor încât, în 1874, aceştia cereau vicarului Petru Pop hirotonirea şi numirea definitivă a acestuia. Înainte de a da un răspuns, Ordinariatul, la sfatul prepositului Ştefan Moldovan, îl îndemna pe vicar să meargă la faţa locului pentru a investiga situaţia legată de averea mănăstirii. Se preciza că până la clarificarea problemei şi restituirea pământurilor de către comunitate nu poate fi vorba de trimiterea unui călugăr sau preot stabil162. Se arăta că Aron Sârbu se angaja să efectueze unele reparaţii la mănăstire şi la casele acesteia cu cheltuiala proprie, lucru realizat într-o oarecare măsură până în iarna lui 1874163. De asemenea, promitea o fundaţie de 1000 fl. din care să se asigure salariul său şi al urmaşilor164. Susţinut şi de vicar, demersul s-a lovit de scepticismul lui Ştefan Moldovan care, prudent, propunea ca Aron Sârbu să încheie renovarea caselor, să urmeze studiile teologice şi abia apoi se va lua în calcul cererea sa165. Acţiunea s-a reluat un an mai târziu 166 când problema a fost definitiv soluţionată prin refuzul Lugojului de a-l hirotoni pe Aron Sârbu. Se invoca un motiv bine întemeiat şi anume faptul că respectivul nu era absolvent de teologie167. Cu toate acestea, a rămas aici până în 1876 când a decedat. Din acel an mănăstirea s-a aflat sub îngrijirea preotului din Silvaşu de Sus sau a celui din Fărcădinul de Sus168, iar din 1911 a fost desemnat ca egumen Leon Man, membru al ordinului bazilitan. Cu toate că nu se afla într-o situaţie prea bună, nu starea de degradare a fost motivul pentru care cultul divin a fost oprit temporar la Prislop, ci o epidemie de difterie care l-a

162 Arhivele Naționale, Direcția Județeană Hunedoara-Deva (în continuare ANDJHD), fond Vicariatul greco-catolic Hațeg, dosar 3 fila1873 f. 35; 3/1874 f. 35, 52-53. 163 Ibidem, 3/1874 f. 54-55. 164 Ibidem, 3/1873 f. 45-46. 165 Ibidem, 3/1873 f. 46. 166 Ibidem, 3/1875 f. 55-57. 167 Ibidem, 3/1875 f. 100-101. 168 Ibidem, 2/1885 f. 27-28; 1/1891 f. 43-44.

obligat pe protopretorele din Haţeg, Mara László ca, în 1892, să dispună această măsură169. Decăderea, care ameninţa biserica, a pus în mişcare forurile centrale episcopale şi vicariale. Astfel, în 8 aprilie 1897 vicarul Nicolae Nestor convoca un sinod vicarial care urma să se pronunţe asupra căilor şi mijloacelor prin care mănăstirea putea fi restaurată170 după ce proiectul realizat în 1886 pentru repararea bisericii fusese respins de la Ordinariat din lipsă de fonduri171. S-a luat decizia constituirii unui comitet format din preoţi, avocaţi, protopopi şi învăţători care, în 22 noiembrie 1897, lansau un apel pentru salvarea Prislopului. Preşedinţi ai comitetului erau vicarul Nicolae Nestor şi protopopul Ulpiei, Avel Pop Bociat alături de care s-au aflat intelectuali din districtele Haţegului, Jiului, Ulpiei, Cugirului, dar şi din Deva172. Publicat în presa vremii, apelul a avut aprobarea Ordinariatului şi a Ministerului de interne 173 . Pornind de la considerentul că mănăstirea a fost ”un centru de cultură pentru poporul românesc din Valea Haţegului şi din ţinuturile mărginaşe” şi de la tradiţia care ”spune că tot acolo şi-au avut reşedinţa mai mulţi episcopi sufragani ai vechii Mitropolii româneşti de Alba Iulia”, întreaga populaţie era chemată ”ca prin subscripţiune publică, prin obolul carităţii creştineşti şi româneşti, să reînnoiască din temelie zidurile venerabile ale acestei sfinte mănăstiri şi prin înfiinţarea unui fond anumit să o readucă pe încetul la renumele şi vechea ei strălucire”174. Rezultatul colectei a permis încheierea contractului cu meşterul Herman Iosif pentru refacerea turnului, a crepăturilor din pereţii bisericii, a pavimentului şi a acoperişului cu tinichea175. Tot acum a fost ridicată şi o casă nouă cu 2 încăperi şi foişor176. Pentru finalizarea completă a lucrărilor, în 1910, din fondul bisericii din Densuş, fond administrat de oficiul vicarial, s-au împrumutat 1800 coroane177. A fost semnalul unei reveniri ireversibile la care au contribuit toţi episcopii Lugojului prin vizitele constante întreprinse pe aceste locuri,

169 Ibidem, 3/1892 f. 148-149. 170 Ibidem, 3/1879 f. 63. 171 Ibidem, 5/1886 f. 18-19. 172 Ibidem, 6/1897 f. 29-35; 6/1902 f. 38. 173 Ibidem, 6/1902 f. 36-38; Gazeta Transilvaniei, nr. 34, 14 februarie 1899, nr. 5. 174 Ibidem, 6/1902 f. 38. 175 Ibidem, 7/1804 f. 9-40, 47-48; 5/1908 f. 43. 176 Ibidem, 5/1911 f. 74. 177 Ibidem, 1/1910 f. 7.

26


completată prin returnarea, în 1913, a icoanei Maicii Sfinte aflată la Blaj178. Nu doar cercurile ecleziastice româneşti au fost preocupate de acest monument. În 1881, Congregaţia de Propaganda Fide solicita Mitropoliei blăjene o informare amănunţită asupra tuturor mănăstirilor. Ca urmare, în 8 iulie 1881 nr. 1628, Blajul179 cerea date suplimentare despre Prislop şi despre mănăstirea din Negoiul Răchitovei, aflată în stare avansată de degradare. În ceea ce priveşte averea imobilă a mănăstirii, la 25 martie 1857, Ştefan Moldovan făcea o consemnare exactă a tuturor pământurilor. Astfel, pe lângă o grădină de 4 iugăre 860 st. situată în jurul bisericii, mănăstirea mai avea 6 iugăre de pădure, 1 iugăr 50 st. de fânaţ în Poiana Iurghii, 980 st. în Seciu, 800 st. în Milcheş, 264 st. în Valea Milcheşului, 576 st. în Dosul Pleşului, 60 st. în Poiana Prislopului, posesiune păstrată neschimbată180. În interiorul bisericii se aflau veştminte preoţeşti, un Antimis sfinţit de episcopul Petru Pavel Aron, 1 potir de aramă şi unul de argint, 1 lingură de argint, steaua de argint, o cruce de lemn îmbrăcată în aur şi argint, o altă cruce de argint, 2 cădelniţe de aramă, 6 sfeşnice, numeroase icoane pe lemn şi sticlă, dintre care unele s-au pierdut sau degradat până la finele secolului. Mai avea biserica două clopote cu inscripţie, din 1772 şi 1779 (Anexa XVI). Lipsită de preot, în 1795 credincioşii din Silvaşu de Sus au preluat iniţiativa şi au constituit un curatorat a cărui sarcină a fost să vegheze asupra mănăstirii. Această formulă s-a perpetuat până în a doua jumătate a secolului XIX prin decizia Ordinariatului din 29 iulie 1897 nr. 616. Se schimba doar componenţa, fiind format din vicar, preotul locului şi 2 credincioşi din Silvaş, 2 preoţi din district aleşi de către sinod181. Acest curatorat avea obligaţia de a gestiona averea bisericii, de a redacta anual toate proiectele de venituri şi cele referitoare la

178 ANDJA, fond cit., 36/1913-1942 f. 1. 179 ANDJHD, fond cit., 1/1881 f. 5-6. 180 Ibidem, 3/1885 f. 34-35; Arhivele Naționale, Direcția Județeană Arad (în continuare ANDJA), fond Colecția Ștefan Crișan, 40/1872-1973 f. 48-49; vezi şi protocolul vizitaţiunii din 1879 şi inventarul – Arhivele Episcopiei Române Unite Lugoj (în continare AERUL), fond Episcopia Lugoj, pachet doc. Ep. Lugoj nr. 101-200, f.n. 181 Dieceza Lugojului. Şematism ..., p. 481.

buget182. O bună administrare a făcut ca la începutul secolului XX, mănăstirea să dispună de o avere frumoasă (în 1904 avea 500 coroane) obţinută prin donaţii, încasări la praznicele mănăstirii, pomeni, arenda uknor pământuri, bani investiţi cu precădere în acţiuni la Haţegana. În ceea ce priveşte cărţile mănăstirii, dacă inventarul luat de Ştefan Moldovan la 1853 183 semnala existenţa aceloraşi cărţi menţionate în inventarele din 1810 şi 1829184, cu totul alta a fost situaţia un deceniu mai târziu. Astfel, la începutul deceniului şase, avea mănăstirea Prislopului 22 de cărţi româneşti, majoritatea tipărite la Blaj185, dintre care Kiriacodromionul de Bălgrad se afla în biserica Silvaşului de Sus şi 19 sârbeşti. Cele sârbeşti, Divanul în manuscris, Noul Testament Racoţian şi Ceaslovul de Iaşi, fiind foarte umede, unele incomplete şi roase de şoareci, au fost duse la casa curatorului primar pentru a fi uscate. Se pare că multe dintre ele nu s-au mai recuperat deoarece, inventarul luat în 1865186 amintea doar 14 dintre ele, toate duse la biserica Silvaşuui. Printre cele deteriorate iremediabil se pare că s-au numărat Divanul şi Ceaslovul. Tot la Silvaş se aflau alte 5 cărţi româneşti, iar Octoihul de Blaj din 1792 s-a reîntors la proprietarul său de drept. Mănăstirea avea, în 1865, 9 cărţi, în 1879187 doar 7 – fără Penticostarul din 1768 şi Apostolerul din 1767, dar cu Kiriacodromionul, pentru ca în 1885188 numărul lor să se ridice la 10189 (apar 2 exemplare din Orologer). Documentele ulterioare nu menţionează achiziţii de carte religioasă sau laică la mănăstirea Prislop.

182 ANDJHD, fond cit., ,6/1901 f. 75-76; 6/1902 f. 52; 7/1904 f. 57-58; 6/1905 f. 50, 51-52; 6/1906 f. 6-7, 8, 9-10; 6/1909 f. 246-247. 183 ANDJA, fond cit., 40/1872-1973 f. 50-51. 184 Mircea Păcurariu, op.cit., pp. 83-85. 185 Evanghelie de Blaj 1765; Liturghie cu Molitvelnic, Târgovişte, 1713; Liturghie, Blaj, 1756; Triod cu Strastnic, Blaj, 1771; Pentricostar, Blaj, 1768; Apostoler, Blaj, 1767; Octoih, Blaj, 1730; Octoih, Blaj, 1792; Acatist, Blaj, 1774; Minei , Râmnic, 1766; Kiriacodromion, Belgrad, 1699; Ceaslov, Râmnic, 1750; Catavasier, Râmnic, 1750; Pslatire Racoţiană, 1651; Noul Testament, Racoţi, 1648; Ceaslov, Iaşi, 1750; Divanul lumii, Cantemir, 1756, un mss. şi nul tipărit; Cuvântări bisericeşti, mss, 638; Mormântul Domnului Hristos. 186 ANDJHD, fond cit., 3/1865 f. 26-30. 187 AERUL, fond cit., pachet doc. Ep. Lugoj nr. 101-200, f.n. 188 ANDJHD, fond cit., 3/1885 f. 34-38. 189 Evanghelia, Liturghia cu Molitvelnic, Minei, Triod cu Strastnic, 2 Octoih, 2 Orologer, Kiriacodromion, Catavasier de Râmnic 1750.


27

Loc de pelerinaj, Prislopul a fost şi este un loc sfânt, sacru pentru credincioşi, fiind dintotdeauna ţinta unor pelerinaje aşa-numite de devoţiune190, mijloace importante de consolidare a practicilor devoţionale. Formă externă a devoţiunii colective, pelerinajul a luat o amploare deosebită la Prislop în ultimele două decenii ale secolului XIX. Explicaţia acestei dezvoltări fără precedent poate fi pusă şi pe seama pregătirii episcopului Mihaly, educat la Roma unde perioada lui Leon XIII191 a adus o evidentă consolidare a formelor de devoţiune.

Loc frecventat înainte de enoriaşi doar de două ori pe an, odată cu interesul crescând al elitei ecleziastice greco-catolice lugojene, dobândeşte pentru cei din jur o cu totul altă semnificaţie prin mărirea dimensiunilor sacralităţii şi a devoţiunii. Nu a mai rămas doar un simplu loc sacru, ci a devenit un fel de Ierusalim, o destinaţie spre care fiecare creştin adevărat trebuia să-şi îndrepte paşii an de an. Prezenţa episcopilor a transformat evenimentele obişnuite ale bisericii în adevărate sărbători care trebuiau celebrate cum se cuvine. Neîncăpătoare în zilele de obişnuite, în asemenea ocazii micuţa bisericuţă era nevoită să cedeze în faţa mulţimii, iar slujbele se oficiau la umbra sa, pe terenul din faţă. Mulţimea pelerinilor veniţi din toată Ţara Haţegului era o mărturie elocventă nu doar a importanţei pe care mănăstirea reuşise să o câştige în sufletele oamenilor, ci şi o dovadă a sentimentelor creştine trăite de locuitori. Conceput ca un mijloc de purificare şi de obţinere a iertării păcatelor, pelerinajul la Prislop avea loc în luna mai, în prima duminică de după sărbătoarea Sfântului Ioan Evanghelistul şi în 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci. Pentru ascultarea spovedaniilor credincioşilor erau desemnaţi spirituali dintre preoţi, cărora li se puteau confesa – chiar se recomanda acest lucru – şi ceilalţi parohi. Ca şi în alte cazuri, responsabil de revigorarea fără precedent a vieţii mănăstirii a fost episcopul Victor Mihaly192 care a vizitat-o în 1891, ocazie cu care a slujit liturghia. Prezenţa pentru prima dată la Prislop a unui înalt ierarh a stârnit o efervescenţă şi o agitaţie fără precedent atât în

190 Doru Radosav, op.cit., pp. 226-227. 191 Silvio Tramontin, Vita di pietà e vita di parrochia, în La chiesa e la societa industriale (1878-1922), parte II, Milan, 1990, pp. 101-102. 192 ANDJHD, fond cit., 1/1891 f. 23-25, 26-27, 28-29; 3/1890 f. 75-76.

rândul clerului districtului, dar mai ales a avut o semnificaţie aparte pentru locuitori. Considerată o adevărată sărbătoare, evenimentul s-a bucurat de o participare numeroasă. Următorul moment semnificativ a fost, la sfârşitul serbărilor jubileului, prezenţa episcopului Demetriu Radu care a efectuat şi inspecţia mai multor parohii din vicariat şi protopopiatul Ulpiei, încheind vizita cu sfinţirea noii biserici din Răchitova, terminată în anul 1888193. Trei ani mai târziu se aştepta vizita episcopului Vasile Hossu, amânată pentru 1905. Atunci episcopul a condus pelerinajul de primăvară desfăşurat în 21 mai, după care a mers şi în câteva dintre parohiile apropiate. Un eveniment deosebit a fost reprezentat de prezenţa la Prislop, cu ocazia pelerinajului de primăvară din 1912, a canonicului Iacob Radu, secretarului Iuliu Hossu, avocatului Hossu Longin de la Deva, a familiei lui Aurel C. Comşa de la Blaj şi, pentru ultima dată în această calitate, a episcopului Vasile Hossu. Manifestarea religioasă s-a bucurat de o participare impresionantă, peste 5000 de pelerini conform presei contemporane, veniţi din Ţara Haţegului, protopopiatele învecinate dar şi din Banat. Cu această ocazie s-a mai înregistrat un record, care avea în vedere strângerea din donaţii a peste 1000 de coroane194. Momentul a fost egalat şi poate chiar depăşit ca semnificaţie de pelerinajul din 25 mai 1913. Participarea mitropolitului Mihaly, a episcopului Gherlei Vasile Hossu a fost întregită de un moment restitutiv, returnarea icoanei Maicii Sfinte aflate la Blaj195. Ultimele prezenţe episcopale semnalate de documentele vremii se referă la episcopul Valeriu Traian Frenţiu care a vizitat mănăstirea în două rânduri, în 17 august 1913 şi 10 mai 1914196. În urma acestor vizite episcopeşti, pelerinajul la Prislop a luat o amploare deosebită, desfăşurându-se cu o constanţă remarcabilă de două ori pe an, în zilele stabilite fără a mai fi semnalate

193 Ibidem, 1/1901 f. 5-6, 7-8, 9-10, 11-12; 4/1901 f. 21; Idem, fond Parohia greco-catolică Păucineşti, 1/1901 f. 1. 194 Unirea, an 22, nr. 50, 14 mai 1912, p. 5; nr. 53, 23 mai 1912, p. 2 195 ANDJHD, fond Parohia greco-catolică Iscroni, 1/1913 f. 9; 1/1914 f. 14; Idem, fond Parohia greco-catolică Paroşeni, 1/1913 f. 10; Idem, fond Parohia greco-catolică Clopotiva, 1/1913 f. 11; ANDJA, fond cit., 36/1913-1942 f. 1. 196 Idem, fond Vicariatul ..., 1/1913 f. 111; 1/1914 f. 44, 47-48.

28


perioade de uitare a micuţei mănăstiri197. Numirea unui egumen a conferit un caracter mai organizat sărbătorii care era anunţată din timp, beneficia de un program riguros, de numirea unor spirituali, de prezenţa în număr mare a parohilor. Eveniment religios important, sărbătoarea era aşteptată cu nerăbdare nu doar de enoriaşi, ci şi de negustorii din zonă care profitau pentru a-şi rotunji veniturile. Documentele de epocă reţin prezenţa unui număr mare de negustori făcând necesară, la un moment dat, stabilirea unor reguli privitoare la interzicerea comercializării băuturilor alcoolice – privilegiu ce aparţinea curatoratului mănăstirii care rotunjea în acest fel bugetul acesteia – şi la taxele pe care trebuiau să le plătească pentru că îşi expunea marfa pe locul bisericii198. Pelerinajul se desfăşura după un program bine stabilit care debuta dimineaţa cu slujba liturgică între orele 7-10 (citirea molitvei, utrenia şi liturghia), continua cu cuminecarea celor ce s-au mărturisit, sfinţirea apei şi botezarea credincioşilor. Pentru a încuraja credincioşii să participe la pelerinaje, cu ocazia sinodului de primăvară din 8 mai 1912, ţinut la Haţeg, vicarul Valeriu Traian Frenţiu a propus ca sinodul de toamnă să se desfăşoare la Prislop şi să fie combinat cu exerciţii spirituale pentru preoţi, cu un program liturgic pentru enoriaşi în pentru învăţători a căror prezenţă a fost solicitată, eveniment repetat în anii următori199. Suportul oferit de episcopii Lugojului, chiar şi după ce s-au mutat la Gherla, Oradea sau la Blaj, interesul permanent manifestat de oficiul vicarial, cointeresarea preoţilor şi a învăţătorilor, participarea a tot mai mulţi credincioşi a transformat pelerinajul de la Prislop într-un eveniment de marcă din viaţa religioasă a vicariatului. Urmare a preocupării oamenilor acelor vremuri, dar şi a perpetuării acestei sărbători, Prislopul îşi păstrează până azi semnificaţia de loc sacru nu doar pentru Ţara Haţegului, ci pentru întreaga Biserică românească.

prof. Camelia Elena Vulea

197 Ibidem, 3/1903 f. 61, 62; 1/1904 f. 2, 3, 4, 5, 6; 1/1905 f. 4, 5, 6, 21; 1/1908 f. 29, 30, 31, 32-33; 1/1911 f. 17; 7/1912 f. 7-8, 9-10; 1/1913 f. 46, 47, 48, 50-51; Idem, fond Parohia greco-catolică Şerel, 1/1905 f. 3; 1/1910 f. 7; 1/1912 f. 19. 198 Idem, fond Vicariatul ..., 1/1908 f. 34. 199 Ibidem, 1/1913 f. 32-33; Idem, fond Parohia ... Şerel, 1/1912 f. 19.

Vicariatul greco-catolic de Haţeg:

organizare şi evoluţie

Ne propunem în cele ce urmează o lucrare de istorie locală: reconstituirea evoluţiei teritoriale a vicariatului greco-catolic de Haţeg, de la înfiinţare până la dualism. Am constatat că între problematica mai puţin studiată se situează şi aceasta, deşi sunt puţine naţiuni europene care datorează atât de mult bisericii şi clerului cât datorează românii transilvăneni. La nivel central şi local, în epoca modernă, ca de altfel şi în cea medievală, laicul şi ecleziasticul intră atât de mult unul în altul, se întrepătrund.

Pe măsura parcurgerii materialului s-a înţeles rolul instituţiei nu doar în cele ecleziastice, ci şi la nivel cultural, implicarea în opera de ridicare a şcolilor şi în problematica de stare civilă, preoţii fiind până târziu, în 1894, singurii purtători ai informaţiilor privind botezurile, cununiile, decesele şi auxiliari indispensabili ai forurilor administrative locale la înrolări, recensăminte etc.

În vederea realizării lucrării, pentru înţelegerea cât mai corectă a problematicii s-a precizat, pe scurt, istoria vicariatului de la înfiinţare până în perioada de care ne-am ocupat, prezentând în primul rând problemele dificile, momentele de cumpănă, cu încercări de trecere la ortodoxie. S-a continuat cu evoluţia numerică a parohiilor, modificările de statut ale comunităţilor săteşti de la parohie la filie şi invers şi cu micile probleme ce apar în administrarea oficiului vicarial.

Vicariatul greco-catolic de Haţeg a fost situat în întregime în fostul comitat al Hunedoarei, în partea sudică a actualului judeţ Hunedoara, în şesul Haţegului şi la poalele Retezatului, având trei comunităţi dincolo de Porţile de Fier ale Transilvaniei, la graniţă cu comitatul Caraş. Altă parte era situată pe valea Streiului în sus până la Petros, apoi pe apa Crivadiei şi a Merişorului până la Băniţa, iar de aici în continuare, pe Jiu, până la munte, la Câmpul lui Neag (Anexa 1).

Ţara Haţegului se înscrie în acele zone ale Transilvaniei care au conservat o serie de instituţii feudale româneşti dar începând cu secolul al XIV-lea pătrund şi rânduieli străine, de tip feudal apusean.


29

În zonă a existat o puternică nobilime care a îmbrăţişat calvinismul. I. Radu200 opinează că una dintre cauzele acestei calvinizări s-ar datora dorinței nobilimii de a-şi păstra moşiile şi privilegiile. Aşa se explică de ce în sate curat româneşti s-au ridicat, şi în unele existau şi în perioada asupra căreia ne-am oprit, biserici calvine: Fărcădin, Clopotiva, Galaţi, Silvaşul de Sus, Sântămărie-Orlea, Râu Alb, Râu Bărbat. După dieta de la Sibiu din 1566 susţinătorii calvinismului fac încercări de cuprindere a românilor, tipărind cărţi pentru bisericile româneşti iar prin dispensări repetate au micşorat autoritatea ierarhiei româneşti, trecând puterea în mâinile superintendenţilor calvini.

Calvinii se opun unirii românilor cu Biserica Romei ce a avut loc în legătură nemijlocită cu acţiunea conjugată a Imperiului Habsburgic şi contra Reformei. Dar în ciuda eforturior lor de a menţine calvinismul, protopopul George de Haţeg cu 35 de preoţi a subscris actul Unirii. Tulburările continuă în zonă, uneltirile contra Unirii şi trecerile la ortodoxie persistă, întâlnindu-le şi la mijlocul secolului al XIX-lea.

În 1729 exista un protopop unit de Haţeg, dar conscripţia din 1733 menţionează protopopiatul la Grădişte, cu protopopul Petru, având în subordine 78 de preoţi, din care 6 erau ortodocşi în sate care aveau şi preoţi uniţi: Silvaşul de Sus, Cârneşti, Fărcădinul de Sus, Răchitova, Peşteana, Săcel. La Sălaşul de Sus ortodoxia rămâne puternică şi în perioada de care ne-am ocupat, iar Săcel va rămâne comunitate ortodoxă, deoarece nu o mai întâlnim în anii următori ca având populaţie greco-catolică.

200 I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p57

Unii autori201 consideră că această mutare a scaunului protopopesc la Grădişte s-ar datora trecerilor la ortodoxie. În 1747 scaunul se mută din nou la Haţeg202 şi conscripţia din 1750 menţionează „arhidiaconatus Haozgiensis” având 77 sate cu 32 preoţi.

În secolul al XVIII-lea scaunul protopesc a fost mutat şi la Clopotiva, aici ultimul protopop fiind menţionat, în 1770, Ioan Popa.

Reconstituind șirul vicarilor de la înfiinţarea vicariatului, Ştefan Moldovan spunea: „însă mai înainte de ce sau fundatu acestu vicariatu – se află urme de Protopopi la Haţegu, în Silvaşu de Jos, în Tuşcea – şi în Clopotiva ci aceste locuri nu au fostu scaune protopopesci - fără protopopi au fostu legată de meritele persoaneloru în loculu funcţiunei şi mai înainte de a fi Protopopu Strălucitore”.203

Protopopiatul a suferit mult datorită agitaţiilor lui Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara şi ale calvinilor, cu care se ajunge la conflicte, precum la Galaţişi Clopotiva unde îndeamnă poporul să treacă la neunire.204 În aceste agitaţii joacă un rol şi unii funcţionari, împotriva cărora Guvernul Transilvaniei va emite ordonanţele din 20 aprilie şi 11 iunie 1759.

În 1782 se înregistrează noi agitaţii şi atunci episcopul Ioan Bob, văzând primejdiile ce veneau atât din partea calvinilor cât şi de la iearhia sârbă şi călugării din Principate, consideră necesar a pune aici un supraveghetor, un apărător care prin calităţile şi autoritatea sa să poată apăra biserica unită contra uneltirilor duşmane. La 21 iunie 1782 a propus ca protopopiatul Haţegului să fie ridicat la demnitatea de vicariat foraneu, propunere realizată în 1786, la 29 august. Datorită ignoranţei şi scăderii religioase, episcopul trebuie să numească şi să instituie un bărbat înţelept şi bine instruit în teologie, care să fie capabil „să înveţe poporul şi preoţimea în cele esenţiale din religia catolică”205. Rolul lui era de a veghea la liniştea religiei unite, Guvernului revenindu-i misiunea de a se sili să oprească „în toate chipurile pe călugării care locuiesc în Valahia otomană şi care sub diferite pretexte obicinuiesc a vizita pe locuitorii de dincoace

201 Ibidem,p. 187 202 Ibidem, p211 203 Arhivele Statului Deva, fond vicariatul Greco-catolic Haţeg, dosar 4/1856,file1-5 (în continuare A.S.D., f.H.) 204 I. Radu, op. cit., p.110 205 v. Decretul de înființare al vicariatului

30


spre a le comunica şi infiltra exaltaţiunea, superstiţia şi fanatismul lor” să mai treacă în Transilvania.

Acelaşi act îndeamnă ca cei care au trecut la ortodoxie doar pentru că le era odioasă denumirea de „uniţi” să fie siliţi a primi religia catolică.

Vicarii foranei erau ajutoare ale episcopilor pentru cârmuirea diocezelor. Denumirea vine din dreptul canonic apusean, dar instituţia este cunoscută şi în dreptul bisericesc oriental sub numele de „horepiscopi” încă din timpul primului sinod de la Niceea.

Jurisdicţia lui se întindea, cum aflăm din decretul de numire al vicarului Ciril Topa (Czopa) , la început asupra comitatelor Hunedorene, Zarand şi a scaunului Orăştiei. Mai apoi s-a restrâns la comitatul Hunedoara, iar din 1863, odată cu organizarea protopopiatelor Ulpiei Traiane şi Jiului, vicarul a rămas numai cu 26 de parohii şi 12 filii. În afară de facilitatea de a da unele dispense de căsătorie nu are jurisdicţie mai mare ca un protopop. Era însă şi tutelar al decanatului Haţeg şi din 1863 va avea dreptul la titulatura şi uniforma canonicilor din Lugoj.206

Primul vicar a fost Alexandru Fiscuţi (1789-1805) numit la 4 aprilie 1789, dar rămânând câtva timp secretar pe lângă episcop, iar la Haţeg a funcţionat Tiron Drages.

Perioada păstoriei vicarului Ciril Ţopa (1805-1811) a fost puternic zguduită de agitaţiile contra unirii mai ales că vicarul, având de purtat un proces, a lipsit mult din Haţeg, fiind apoi suspendat şi doar în 19 noiembrie 1808 restaurat.

Dintr-o înştiinţare a episcopului, din 13 august 1806, ştim că a dispus să se facă instrucţia de 6 săptămâni, în 15 comune, între acestea: Nucşoara, Galaţi, Livezeni, Sântămărie, Mălăieşti, Petros, Valea Dâljii, Râuşor, Petrila, Fărcădinul de Sus, vicarului revenindu-i obligaţia de a căuta 3-4 preoţi care să facă această instrucţie. Nu ştim dacă înstrucţia s-a ţinut, dar aceste comune le întâlnim şi mai târziu între comunele cu probleme.

Aceste agitaţii determină cererea unor măsuri coercitive care să ducă la întărirea unirii, cum ar fi cererea din 24 octombrie 1806 ca, pe baza diplomelor din 1691, 1699 şi a decretelor din 1702, senatul oraşului Haţeg să fie ales doar dintre uniţi.

Dovadă a tulburărilor este şi raportul din 18 ianuarie 1810 care arată că preoţii din comunele

206 I. Radu, op. cit., p. 115-116

Ohaba, Ciopeia, Nălaţi, Băieşti, Săcel, S. Petru, Unciuc, Râuşor, Nucşoara, Mălăieşti, Petrila, Livezeni, o parte din Haţeg şi Sălaşul de Sus s-au „desunit” iar altele precum Subcetate, SântămărieOrlea, Balomir, Fărcădinul de Sus, Găuricea, Galaţi, Sibişel, Valea Dâljii, Petros, Merișor sunt pe cale de a o face.

Dacă în 1806 instrucţia s-a făcut, atunci nu a avut rezultate, de vreme ce în 1810 aflăm că Mălăieştiul şi Petrila au trecut la ortodoxie, iar Subcetate, Sântămărie, Balomir, Fărcădinul de Sus, Sibiţel sunt cuprinse de mişcări.

Raportul a determinat episcopul să trimită o comisie de investigaţie care îşi desfăşoară activitatea de la 20 octombrie 1810 până în 1812, fără ca raportul să fie dat imediat, ci abia la 14 iunie 1829207. Această întârziere a adus daune mari vicariatului, configuraţia lui s-a modificat. Dintre comunele menţionate în raportul din 1810, Ciopeia, Nălaşi-Vad, Săcel, S. Petru, Unciuc, Rea, Râuşor, Nucşoara, Mălăieşti, Petrila au rămas ortodoxe în totalitate, iar la Subcetate agitaţiile continuă până târziu.

Tulburările nu ocolesc nici păstoria vicarului Ioan Raduly (1812-1819) provocate şi susţinute de căpitanul sârb Arsenil Gyurischish208 care tulbură şi pe Tovian Nobili (1819-1841), care a lucrat puţin pentru întărirea unirii în aceste părţi. Realizarea lui este totuși construirea bisericii din Haţeg cu ajutorul episcopului Ioan Bob.

La 14 iunie 1829 se dă raportul comisiei care investigase vicariatul în 1810-1812. Din 36 de comune în care se făcuse investigaţia, doar în Haţeg exista porţiune canonică, celelalte comune nu aveau nici un fond intravilan sau extravilan sau unde erau, erau supuse taxelor. Dotarea cu aceste porţiuni canonice ar împiedica trecerile la ortodoxie şi de aceea se îndeamnă a fi constituite din teritoriul comunal sau din donaţii ale proprietarilor. Se renunţă la cererea ca bisericile calvine din Haţeg, Sântămărie şi Galaţi să fie date uniţilor, dar în comunităţile mixte greco-catolice să primească loc pentru a zidi biserici.209

În 1837 avem o nouă mişcare în Subcetate, comunitate neliniştită, agitată şi după jumătatea

207 I. Radu, op. cit., p.119 208 Dioceza Lugojului. Sematism istoric. De la santa unire de 200 ani. De la înfiinţarea aceleiaşi diecese de 50 de ani, Lugoj, 1903, p. 421 (în continuare Şematism…) 209 I. Radu, op. cit., p. 123


31

secolului al XIX-lea, fiind în contact direct şi permanent cu comunităşi ortodoxe.

La numirea vicarului Constantin Papfalvi, în 28 martie 1841 s-a pus problema ca scaunul vicarial să se mute la Hunedoara dar consistoriul a hotărât ca vicarul să rămână în Haţeg unde era şi casa vicarială „foarte slabă şi aproape nelocuibilă”210.

Cel care a lucrat, poate cel mai mult, pentru înflorirea acestui vicariat, câştigându-şi un prim loc între vicarii Haţegului a fost Ştefan Moldovan (1852-1857). Născut în 1813 la Ciugudul de Câmpie, urmaş al unei familii de grăniceri năsăudeni, face clasele primare şi gimnaziul la Cluj, filosofia şi teologia la Blaj. Între 1838 şi 1847 este paroh şi administrator protopopesc al Beiuşului, iar din 5 martie 1847 protopop al Mediaşului.211

Activează pe tărâmul culturii naţionale, distingându-se printr-o activitate laborioasă. Consideră că şcoala şi biserica sunt „fundamentul fericirii popoarelor” şi pentru aceasta consideră necesar să înceapă „de unde au fost toţi care se îndulcesc în lume ca să ajungă batăr strănepoţii noştrii ceva bine”. 212 A încercat să dea acestor probleme a rezolvare în spiritul înfrăţirii românilor şi peste deosebirile confesionale.

În timp cât el era vicar, se înfiinţează diecezele Lugojului şi a Gherlei şi mitropolia greco-catolică de Alba-Iulia, vicariatul trecând în jurisdicţia episcopiei Lugojului. Şematismul Diecezei indică o primă listă a parohiilor vicariatului, care înainte fusese sub jurisdicţia diecezei Făgăraşului213. Această listă indică 64 parohii şi 23 filii şi o populaţie de 29 526 persoane, fără a menţiona dacă există şi care sunt parohiile mixte.214 Dintre ele sunt menţionate ca deficitare Livezenii Superiori, cu filiile sale Dâljea-Petros, Petrila, Zsiko şi Melko.

Informaţiunea despre statutul parohiilor, numărul locuitorilor, starea preoţilor, porţiunilor canonice, a bisericilor, cimitirelor şi a şcolilor din vicariatul Haţegului, care sunt de-a dreptul îngrijirii vicarului o cârmuitoare încredinţate după cum se

210 Ibidem, p. 126 211 I. Giura, Fruntaşul revoluţionar de la 1848 Ştefan Moldovan, M. Racoviţan, în „Sargeţia”, XIV, 1979, p.412 212 Arhivele Statului Deva, fond Prefectura judeţului Hunedoar, Cercul Alba, dosar 58/1853, file 10-11 213 Şematism, p. 77-80 214 Originalul se află în A.S.D., f. H., dosar 5/1858, file 58-61

află elea în 6/18 a lunii noiembrie din 1855 215 cuprinde un număr de 56 de parohii cu 23 de filii şi o populaţie de 32 006 locuitori , cu 6982 familii şi 5 416 case. 216 Aici sunt menţionate şi sate mixte, unite-ortodoxe: Băieşti, Haţeg (unde erau şi reformaţi), Sălaşul de Sus, Silvaşul de Sus, Ohaba Sibişel, Galaţi (acum se înregistrează unele treceri la ortodoxie). Reformaţii, în afară de Haţeg, erau la Clopotiva, Peşteana, Pui, Râu Alb (unde avem şi un conflict cu uniţii pentru cimitir) și Şălaşul de Sus.

În anul 1855 apar şi unele modificări în statutul localităţilor (parohiilor). Dacă în 1853 Fărcădinul de Sus era parohie de sine stătătoare, cu filia Găuricea, în 1855 le găsim pe ambele filii ale parohiei Fărcădinul de Jos, care în 1853 avea ca filie doar Crăguişul. Situaţia rămâne neschimbată până în 1868 când Fărcădinul de Sus şi Găuricea cer să li se dea un preot, Moise Roman, căci din din 1854 au fost trecute la Fărcădinul de Jos din lipsă de preot.217

Altă modificare este reducerea comunităţii Breazova la statutul de filie, ataşată la Grădişte, fără a se menţiona şi fosta ei filie (a parohiei Breazova) Poieni. În 1855 Meria este trecută ca filie la Lunca Cernii, deşi în 1853 apăruse ca parohie de sine stătătoare . De asemenea Băniţa şi filia ei Ruseşti trec în intervalul 1853-1855 la parohia Merişor, iar Valea Fierului ce aparţinuse ca filie de Răchitova, din 1855 va aparţine ca filie de Ştei.

Modificări înregistrăm şi în Valea Jiului unde Iscroni şi filia sa Bărbătenii de Jos trec la Coroieşteni, iar Câmpul lui Neag de la statutul de filie a Uricani Hobiceni este ridicată la rang de parohie de sine stătătoare în 1854. Lupeni, filie la Petroşani, în 1852 este tulburată, iar la 10 decembrie 1853 ridicată la rang de parohie. Crivadia fostă filie la Iscroni devine parohie cu filia Pasu Vulcan.

Dintre cele menţionate ca fiind în instrucţie în 1853 nici una nu mai apare pomenită, nici ca filie, nici ca parohie, probabil trecând total la neunire.

În 1856 răspunzând la o întrebare care i s-a pus despre o posibilă împărţire a vicariatului, Ştefan Moldovan consideră oportună o împărţire în patru protopopiate organizate în felul următor:218

215 Publicată de Gh. Naghi sub titlul Un manuscris inedit a lui Ştefan Moldovan privitor la Ţara Haţegului la mijlocul secolului al XIX.lea în „Sargeţia” XX, 1986-1987, p. 306-326 şi continuat de A. A. Rusu în „Sargeţia” XXI- XXIV, !988-1991, p. 253-281 216 Originalul se află în A.S.D., f. H., dosar 5/1858, file 58-61 217 A. S. D. , f. H., dosar 2/1868, file 89-90 218 A. S. D. , f. H., dosar 4/1856, file 1-5

32


Vicariatul sau protopopiatul Haţegului cu scaunul în Haţeg căruia să-i fie supuse parohiile :Toteşti, Păclişa, Cărneşti, Hăţăgel, Denşuş, Stei - filia Valea Fierului, Răchitova, Lunca Cernii, Vălioara - filia Boiţa, Ciula-filia Ciula Mică, Tuţtea, Fărcădinul de Jos - filii Fărcădinul de Sus şi Găuricea, Silvaşul de sus - cu Mănăstirea Prislop, Silvaşul de Jos cu Crăguiş, Subcetate cu Balomir şi Sântămărie Orlea.

Protopopiatul Grădiştea cu reşedinţa la Grădiştea şi cu următoarele parohii: Ostrovul Mare, Ostrovel - filia Gureni, Valea Dâljii - filii Sibiel şi Ohaba Sibisel, Râu de Mori - filia Suseni, Clopotiva, Hobiţa Grădişte cu Breazova, Peşteana, Peşteniţa, Păucineşti, Zeicani-filia Poieni, Bucova, Băuţaru de jos, Băuţaru de Sus.

Protopopiatul Puiului cu reşedinţa la Pui şi cu 15 parohii şi 5 filii: Sălaşul de Sus , Sălaşul de Jos, Măţieşti, Paroşi-Peştera, Coroieşti, Râu Alb cu Vaidei, Băieşti, Şerel, Galaţi, Ponor, Ohaba Ponor, Livadia de Câmp, Livadia de Coastă, valea Lupului, Râu Bărbat cu Hobiţa şi Uric.

Protopopiatul Jiului cu scaunul la Baru sau în Vulcan (vechea propunere a lui Ciril Ţopa) cuprinzând 10 parohii şi 8 filii: Baru Mare - cu Baru Mic, Petros, crivadia, Merişor - cu Băniţa, Vulcan-cu Pasu Vulca, Coroieşteni - cu Iscroni şi Bărbătenii de Jos, Paroşeni - cu Matiesteni, Lupeni, Bărbătenii de Sus, Uricani-Hobiceni, Câmpul lui Neag.

Împărţirea se va face abia în deceniul şapte, fără a se constitui un protopopiat la Pui şi a căror configuraţie o vom prezenta mai jos.

În timpul lui Ştefan Moldovan în Subcetate încă se mai manifestă acţiuni de trecere la ortodoxie ca urmare a acţiunii satelor vecine. „... Acum, mai mulţi ani au încercat toţi vecinii neuniţi a abate această comunitate la neunire şi multe ostenele a costet acest vicariat pentru liniştirea şi păstrarea ei în S(fânta) Unire; de ani de la Subcetate în jos pe apa Streiului toate comunităţile sunt întregi neunite-şi aceasta are multe fricţiuni cu acelea şi vine în contact necontenit şi aşia e pusă ca o mână grăniţioasă şi mâneru de apărare a S(fintei) Uniri...”219

În timpul vicarului Gavril Pop existau 58 parohii cu 16 filii. Din nou sunt câteva modificări ale statutului parohiilor: Balomir, filie a Subcetăţii în toate celelalte acte şi scrieri bisericeşti este

219 A.S.D., f. H., dosar 4/1856, file 1-5; din aceste motive se cere neîntârziat regularea acestei parohii

menţionată ca parohie de sine stătătoare; Breazova care fusese în 1853 parohie, în 1855 este filie a Grădiştei, iar în 1858 apare din nou ca parohie; Crăguişul, filie a Fărcădinului nu mai apare nici ca filie, la fel cu Meria, Sibişel şi Ohaba Sibişel.

O altă consemnare a parohiilor vicariatului avem de la vicarul Petru Pop, în timpul căruia în Districtul Haţegului erau 75 comunităţi curat greco-catolice, cu o populaţie de 32 824 persoane, 6 comunităţi mixte, cu 1863 greco-catolici şi 3200 ortodocşi şi 17 comunităţi ortodoxe, cu o populaţie de 8390 persoane .

În 1863 datorită întinderii şi a comunelor împrăştiate în locuri muntoase, episcopul a hotărât să împartă vicariatul în mai multe protopopiate pentru uşurarea administrării spirituale a credincioşilor. Se organizează la acel moment două protopopiate. Conform decretului din 29 martie 1863 Nr. 423-1863220, cele două erau organizate astfel: cel al Jiului cu scaunul la Pui şi condus de Atanasie Filip, parohul secundar din Haţeg, avea 17 parohii cu filiile lor şi cel al Ulpiei Traiane cu scaunul la Grădişte şi condus de parohul Grădiştei, Simion Ulpianul, avea 14 parohii cu filiile lor221. Cei doi au depus jurământul la 29 aprilie 1863. Atanasie Filip a condus Districtul Protopopesc al Jiului până la moartea sa în 1866, după care acesta este administrat de vicarul Gavril Pop până în 1873. Simion Ulpianul a condus scaunul său doar un an, din 1864 până în 1884 fiind condus de Ioan Tanza.

Am văzut că de-a lungul timpului comunităţile au fluctuat în ceea ce priveşte statutul lor parohie – filie – parohie. Vom examina în continuare câteva cereri de astfel de modificări, întâlnite în fondul arhivistic, datând din deceniul şapte şi care arată că aceste fluctuaţii au printre cauze: creşterea numărului populaţiei şi depărtarea de parohii. În sprijinul cererilor comunităţilor apar disponibilitatea de constituire a fondului intern şi de constituire a casei parohiale.

Astfel, la 30 decembrie 1862 comunitatea Poieni a cerut ca preot pe cantorul Petru Pauloni, din sat, deoarece „simţim pre tare lipsa de preot pentru depărtarea satului nostru de alte sate şi pentru poziţia lui topografică fiind de toate părţile înconjurat cu munţi” 222 . Pentru a le fi luată în

220 A.S.D. , f. H. , dosar 3/1863, file 28-29 221 Datele sunt preluate din A.S.D. , f.H., 3/1864, fila16, şi datele din Şematism... 222 A.S.D., f. H., dosar 5/1863, file 5-6


33

considerare cererea se angajează să-i dea preotului „3 parcele de pământu pentru totu deauna asia: ca până va trăi să se folosească susnumitul dacă ser va preoţi or după dânsul următoriului preotu vor care ar fi acela fără ca să mai potă cineva din rămăşiţele nostre pofti desdăunare pentru acele, au pentru localităţile edificate pe fondul intern” 223 . De asemenea mai dau un loc de fânaţ şi de pădure şi pe fondul intern se angajează ca în patru ani să ridice o casă parohială 224 .

Alte astfel de cereri sunt înaintate de Baru Mare, Baru Mic şi Petros să se administreze de către un preot şi Crivadia să se dea spre administrare parohului din Merişor.

Ofertele de fonduri imobiliare însoţesc în această perioadă toate cererile comunităţilor, indiferent că doreau ridicarea la statutul de parohie sau era doar o cerere pentru o anume persoană pe care o doreau ca preot în parohia lor. Răspunsul episcopului, la îndemnul prepositului capitular, este invariabil acelaşi, ca întâi să se constituie porţiunea canonică apoi va fi numit preotul.

La cererile de mai sus nu ştim cum s-au rezolvat lucrurile deoarece datele ulterioare nu mai revin la probleme.

Această scurtă prezentare a situaţie ne îndreptăţeşte să spunem că după perioada tulbure de până la 1830 lucrurile s-au liniştit şi doar în comunităţi izolate au mai avut loc tulburări. În rest constatăm doar frecvente modificări de statut.

prof. Alina Bratu

Repere ale istoriei locale buceşene

IOAN BUTEANU (1821 – 1849) – „eroicul prefect al Zarandului” Fiu de funcţionar la comitat, în Sighetul Maramureşului, Ioan Buteanu s-a născut în atmosfera ungurească a acestui oraş. Butenii erau de obârşie nobili din regiunea Chioarului. Tatăl său, ajuns în mediu unguresc prin cine ştie ce împrejurări, s-a lăsat copleşit de valul cuceritor, mai ales după ce

223 A.S.D., f. H., dosar 5/1863, file 1-2 25 A.S.D., f. H., dosar 1/1863

a murit prima sa soţie, româncă de neam şi care dăduse naştere fiului Ioan. În a doua sa căsătorie a luat o unguroaică, în casă nemaivorbindu-se decât ungureşte. Astfel se părea că şi tânărul Ioan va fi înghiţit de curentul maghiarizator, dacă nu intervenea un fapt ce a hotărât făgaşul vieţii sale. Într-o zi, profesorul de istorie, un călugăr catolic de la liceul din Careii Mari, unde fusese dus Ioan Buteanu a povestit elevilor săi din clasa a III-a un capitol interesant din trecutul strălucit al poporului român. La spusele profesorului a reacţionat spontan tânărul Ioan Buteanu, întrebând dacă a mai rămas cineva în lume după oamenii mari ai Romei. Răspunsul profesorului „Mai sunteţi … voi … românii!”, a făcut să se nască din acea clipă în sufletul tânărului Buteanu un nemărginit sentiment de mândrie. De aceea a cerut tatălui său să fie trimis la un liceu românesc225. Dar opoziţia mamei vitrege, care pentru a fi vindecat de „boala românismului”226 a hotărât să fie dus la o şcoală independentă din Zagreb, în Croaţia, a făcut să nu poată învăţa în limba românească. Şcoala din Zagreb, care stătea sub înrâurirea curentului naţionalist croat îi va fi întărit pornirea ce o nutrea, mai vârtos împotriva ungurilor. După absolvirea liceului a studiat dreptul la Pesta, stabilindu-se apoi ca practicant la comitatul Maramureşului. Acum nu şi-a mai ascuns sentimentele româneşti, fiind de două ori arestat pentru îndrăzneala de a le fi manifestat227. În cele din urmă va fi dezmoştenit de tatăl său şi silit să abandoneze ţinutul în care s-a născut pentru a-şi căuta refugiul într-o regiune românească din Ardeal. În felul acesta a ajuns Ioan Buteanu avocat în inima Munţilor Apuseni, în Abrud, cam în 1846 – 1847228. În sufletul şi mintea tânărului avocat s-au produs puternice reacţii la vederea „blăstămaţilor funcţionari fiscali de o rapacitate lupească” 229 , conjugate cu abuzurile administraţiei comitatense care exasperau şi supuneau masele tributare unor sarcini tot mai greu de îndurat.

225 Silviu Dragomir, Studii privind istoria revoluţiei române de la 1848, ediţie de Pompiliu Teodor, p. 54-55. 226 Silvestru Moldovan, In Pantheon, ediţia „Cununi Surorilor de Cruce Albă”, Cluj, 1929, p. 13. 227 Silviu Dragomir, Op. cit., p. 9. 228 Eliseiu J. Armatu, Ioan Buteanu unul din martirii de la 1849, în Revista Transilvania, 1873, nr. 8, p. 87-90. 229 George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă, vol. II, Sibiu, 1889, p. 85.

34


Se pare că autorul unei corespondenţe din Baia de Abrud, pe care a tipărit-o „Gazeta de Transilvania” în 29 martie 1848 şi care e iscălită I.B., este însuşi Ioan Buteanu. În scrisoare se atrage atenţia asupra necesităţii studiului istoriei naţionale şi se apelează către cei în drept să se îngrijească de acest obiect de învăţământ. O admirabilă frază subliniază necesitatea de a se studia istoria naţională: „După a noastră părere, poporul acela care nici originea sa nu o ştie ci vede că numai viciază în jurul altor popoare adăpat cu cel mai înjosit servilism, e aproape de a sa totală periciune”. Din punct de vedere politic în rândurile aceleiaşi corespondenţe identificăm pe omul care, îngrijorat de viitorul naţiunii sale resimte pulsul vremii, pline de furtuni şi mari încercări exprimând crezul că „a sosit timpul şi pentru noi să ne trezim din letargul cel profund, dacă nu voim să ne stingem de tot de pe faţa pământului în privinţa naţională”. Buteanu avertizează cu simţ de anticipaţie, că a sosit momentul faptelor, scriind „să băgăm de seamă până putem noi de noi griji, că iată ne ajunge mucul la deget şi apoi credeţi-mă că va fi târziu a îmbrăca mantaua după ploaie”230. Dar dincolo de interesul pentru cauzele obşteşti, mai vârtos naţionalismul său va câştiga stima românilor din Munţii Apuseni şi prietenia celor mai de seamă fruntaşi, între care şi Avram Iancu. Desigur că în mare măsură va fi contribuit la aceasta şi linia caracterului său drept, temperamentul plin de pasiune şi avânt şi unda de bunătate pe care a vrăjit-o cu atâta meşteşug, pictorul Barbu Iscovescu, în portretul pe care i l-a realizat în primăvara anului 1849. Buteanu ne apare îmbrăcat în blană cu profilul său frumos, cu barba neagră, plină şi cu mustaţa subţire, puţin îngrijită ca un rege dac care te fixează cu ochii lui negrii şi sclipitori. Portretul în original se păstreză în biblioteca liceului din Blaj231.

Sub impresia primelor ştiri despre manifestările revoluţionare care se produceau în primăvara anului 1848 în diferite centre urbane din Ardeal, stăpânit de nerăbdare febrilă, Buteanu în strânsă colaborare cu preotul Simion Balint din Abrud, face demersuri pe lângă administraţia oraşului, cerând cooptarea în consiliul localităţii şi a unor membrii români. Balint îl considera pe Buteanu un bărbat adânc politic. A plecat apoi la Cluj pentru a 230 Silviu Dragomir, Studii privind istoria revoluţiei române de la 1848, ediţie de Pompiliu Teodor, p. 56. 231 Ibidem, p. 57.

stabili legături cu tineretul român de acolo. Mai apoi organizează adunări populare la Abrud şi la Câmpeni în care a explicat poporului că a sosit clipa eliberării lui din iobăgie.

A treia adunare de la Blaj din septembrie 1848 inaugurează o nouă etapă, cea mai importantă în viaţa lui Buteanu, el fiind numit de Comitetul Naţional prefect al legiunii a zecea, ce însuma întregul teritoriu al Zarandului, bastion apusean al Munţilor Apuseni, traversat de cursul Crişului Alb232. Înainte de a lua efectiv în primire comanda şi organizarea legiunii sale, Buteanu contribuie la lichidarea gărzilor maghiare din Abrud şi Roşia. Participă de asemenea la expediţia de pe valea Mureşului, condusă de Avram Iancu, pentru dezarmarea maghiarilor din oraşele Aiud, Turda şi Cluj233. La începutul lui noiembrie 1848 insurgenţii maghiari fac primele incursiuni în Zarand. În drumul lor au incendiat aşezările Gura Văii, Aciuţa, Dumbrava, Răstoci, Hălmăgel, Poenari, au trimis la moarte preoţi, primari, oameni simpli, prin tribunalele de sânge. În 8 noiembrie, trupa maiorului Gaal se îndreaptă spre Baia de Criş. Insurgenţii în număr de 1 000 şi dotaţi cu călărime şi artilerie au fost aşteptaţi de români în dreptul satului Târnava234. Bătălia care s-a încins aici a însemnat cea

232 Eugen Hulea, Ioan Buteanu (1821-1849), în Apulum, X, 1972, p. 391. 233 Silviu Dragomir, Studii şi documente privind istoria revoluţiei române de la 1848, vol. II, …, p. 304-305. 234 Silviu Dragomir, Studii privind istoria revoluţiei române de la 1848, ediţie de Pompiliu Teodor, p.197.


35

mai cruntă înfrângere pentru românii zărăndeni în cursul revoluţiei. Românii, deşi în număr de 3 000, potrivit raportului lui Simion Balint, erau lipsiţi de cavalerie şi artilerie. Ajuns în valea satului Târnava, poporul s-a trezit înconjurat şi atacat din toate părţile. Artileria inamică i-a supus unui foc puternic, ceea ce a provocat moartea a 100 de români. Potrivit raportului lui Balint, numărul românilor căzuţi la Târnava ar fi fost de 800. Tragedia consumată aici s-a datorat, în primul rând, trădării lui Tobiaş Mihailoviciu, care descriind poziţiile ocupate de români a făcut posibil atacul prin surprindere şi din mai multe părţi asupra acestora. Fără probleme armata ungurească a ocupat orăşelul Baia de Criş, iar în 9 noiembrie a pornit spre Brad. Încercarea tribunului Aviron Telechi de a opri înaintarea, în faţa Bradului nu a reuşit, singurul tun de lemn de care dispune explodează şi copleşit de superioritatea armamentului duşmanului, se vede nevoit să se retragă spre Valea Bradului235. Pentru legiunea Zarandului botezul de foc a însemnat, astfel, nu numai o cumplită înfrângere pe câmpul de luptă, dar şi ruină şi scrum de-a lungul satelor, jaf, moarte şi jale adâncă în casele românilor. Legiunile române se găseau la Teiuş, strânse pentru a porni la ofensivă. Aici se afla şi Ioan Buteanu. La auzul veştilor, pleacă în mare grabă, încât la 12 noiembrie ajunge la Mihăleni, în tabăra unde s-au retras lăncierii de pe valea Crişului spre a împiedica duşmanul să ajungă în munţi. Comanda celor circa 5 000 de moţi o aveau cei trei tribuni ai lui Iancu, veniţi în pripă de la Abrud: Ioan Suluţiu, Nicolae Moldovan şi Nicolae Bengescu. În zilele următoare, Buteanu şi legionarii săi, au ocupat Bradul şi Baia de Criş236. După ce eliberaseră conaţionalii aflaţi în captivitate, la Brad, ungurii s-au retras în grabă, pe valea Crişului Alb. În a doua jumătate a lunii noiembrie, Buteanu a rămas mai mult la Baia de Criş, unde a luat măsuri pentru a strânge o putere armată suficientă, “fiindcă circumstările negreşit poftesc aici o putere foarte mare, multe ameninţări venindu-ne la hotar”, scria el la 28 noiembrie (st.v.), lui Iancu, rugându-l să-i trimită vreo 200 de puşcaşi237.

235 Ibidem, p. 198. 236 Idem, Ioan Buteanu – prefectul Zarandului în anii 1848-1849, p. 18-23. 237 Ibidem, p. 89-90.

Iarna din 1848 – 1849, prefectul Zarandului şi-a petrecut-o, în cea mai mare parte, într-o casă din satul Mihăleni, pe Criş, în vreme ce lagărul îşi avea cartierul la Buceş. În curând armatele ungureşti, sub conducerea generalului Bem, au inundat Ardealul şi s-au înstăpânit asupra teritoriului de operaţiune al legiunilor române. Zona Munţilor Apuseni se profila drept principalul focar al rezistenţei româneşti. În scurt timp, ungurii şi-au făcut apariţia în defileurile pe care le păzeau moţii şi le apărau cu construcţii primitive constând din copaci prăvăliţi pe şosele şi şanţuri săpate pentru a opri circulaţia. Cam pe la 19 ianuarie 1849, dinspre Arad spre Hălmagiu se îndrepta o trupă de soldaţi unguri, la conducerea căreia se afla maiorul Beke. Buteanu a trebuit să înfrunte singur năvălitorii. Fără greutate aceştia au ocupat Hălmagiu. A doua zi legionarii lui Buteanu i-au supus unui atac puternic. Lupta a fost grea, însă datorită superiorităţii armamentului, ungurii au reuşit să reziste. În 20 ianuarie ungurii au înaintat până la Baia de Criş şi Ţebea238, pentru ca pe 23 ianuarie să intre în Brad, de unde vor întreprinde acţiuni de jaf şi devastare în comunele învecinate. În acest timp, moţii împărţiţi în cete mici, îi hărţuiau necontenit pe unguri atât pe şoseaua din valea Crişului, cât şi pe şoseaua ce duce spre Deva, în defileul de la Dealul Mare. Cu un prilej au căzut aici mai mult de 200 de unguri, surprinşi şi bătuţi de legionari. Din această vreme datează patru scrisori ale lui Buteanu, trei adresate lui Iancu şi una tribunului Nicolae Corcheş, redactate între 21 şi 27 ianuarie (st.v.), când puşcaşii trimişi în ajutor de Iancu au început a părăsi tabăra de la Buceş. Buteanu se plânge împotriva lor, arătând în scrisoarea din 21 ianuarie (st.v.), către centurionul gardei din Abrud, Nicolae Moldovan239, că a rămas cu numai 50 de oameni, ameninţat din toate părţile de unguri: „ … lucraţi şi răbdaţi, nu cumva prin aşteptarea porumbului fript de alţii să vă zboare în gură, să pricinuiţi o amăreală prin care să vă crepe stomacul”, îşi încheie reproşurile ce le face tovarăşilor săi. În aceeaşi scrisoare comunică că ungurii din Zarand au trecut la Deva, unde se dădeau lupte grele. Scrisoarea din 27 ianuarie (st.v.), conţine

238 Silviu Dragomir, Studii privind istoria revoluţiei de la 1848, p. 65. 239 Idem, Ioan Buteanu – prefectul Zarandului în anii 1848-1849, p. 90.

36


provocarea pe care Buteanu i-a adresat-o lui Iancu de a-i veni în ajutor cu întreaga legiune, pentru a împiedica retragerea armatei ungureşti de la Deva spre Bihor240. Dar în bătălia de la podul Simeriei, din 9 februarie (st.v.), ungurii i-au înfrânt pe imperiali, restabilind balanţa strategică în favoarea lor. Buteanu, după ce va fi aşteptat zadarnic veştile de izbândă, s-a retras din nou în tabăra de la Buceş, pentru a veghea cu moţii săi în strâmtoarea ce închide intrarea în munţi. Se apropia primăvara, zăpada de pe culmi începând să se topească. Drumurile spre munţi deveneau astfel accesibile armatelor ungureşti, care puteau înainta mai uşor spre cetatea din munţi, ce adăpostea cuibul de libertate al românilor din Transilvania. Până acum se dusese mai mult o luptă de guerilă şi pentru Buteanu devenea limpede faptul că trebuie să se aştepte la o desfăşurare de forţe mai mari. Într-adevăr, în 20 februarie 1849, a sosit la Hălmagiu, maiorul Coloman Csutak, în fruntea unei armate ungureşti ce număra aproximativ 2 600 de soldaţi, ungurii dispunând şi de 5 tunuri241. Într-o nouă scrisoare, datată pe 21 februarie 1849242 şi adresată tribunului Nicolae Corcheş din Câmpeni, Buteanu descrie în termeni sumbri situaţia în care se afla. Cunoştea efectivele insurgenţilor care au intrat în Hălmagiu, Baia de Criş şi Brad, cu 5 tunuri, din care 3 au fost aşezate în Baia, iar două în Hălmagiu. Se plânge că oamenii trimişi în ajutor de Iancu au fugit acasă: “cu oamenii de pe la Zlatna până va fi lumea bravuri nu vei face, pentru că pe aceia nici ambiţia naţională nu-i însufleţeşte, nici terorismul nu-i datorează”. Pe tribunul Corcheş îl roagă să fie gata cu puşcaşii săi a-i sări în ajutor, pe calea cea mai scurtă, pe la Blăjeni, dacă se va produce vreun atac al ungurilor. Dar atacul ungurilor nu se produce încă, deoarece la 1 martie maiorul Csutak îşi conduce trupele peste munţi în valea Mureşului pentru a duce ajutor ungurilor strâmtoraţi de imperiali. În 17 martie, maiorul Csutak a înaintat din nou pe valea Crişului, ocupând Baia de Criş şi Bradul. Retragerea trupelor imperiale către Deva l-a obligat pe Buteanu să se retragă din nou spre inima munţilor, în strâmtoarea de la Buceş, pe care ungurii

240 Ibidem, p. 92. 241 Traian Mager, Ţinutul Hălmagiului, partea a doua, Arad, 1937, p. 27-28. 242 Silviu Dragomir, Studii privind istoria revoluţiei de la 1848-1849, p. 68.

nu îndrăzniseră până acum să o atace niciodată. Din nou războiul de guerilă a pus stăpânire pe Zarand şi în urma lui au rămas sate devastate, case prădate, oameni spânzuraţi fără nici o judecată. Până la finele lui martie cea mai mare parte a comitatului Zarand a fost ocupată de unguri. În 27 martie, într-un moment de revoltă adâncă, a scris Buteanu celebra sa scrisoare, către comandantul Csutak 243. Toată mentalitatea sa de revoluţionar idealist, de fanatic luptător pentru libertatea neamului său, ni se dezvăluie din rândurile pe care le-a aşternut viteazul prefect: „… timpul de a subjuga popoarele a trecut, în fiecare naţiune deşteptându-se simţul naţionalităţii. Românii nu au cerut decât recunoaşterea naţionalităţii lor, iar ungurii, ascunşi după paravanul formulelor mincinoase, le-au impus lupta pe viaţă sau moarte. Noi suntem gata sau a trăi sau a pieri, a ne păstra astfel cinstea până la moarte şi a ne lupta mai departe pentru principiile noastre, … ca să nu cadă asupra noastră blestemul nepoţilor noştri”. Parcă simţea Buteanu, că prin rândurile aşternute pe hârtie, vorbeşte nu numai adversarilor săi, ci îşi făureşte un testament în faţa posterităţii. În primăvara anului 1849, situaţia românilor din Zarand devenise jalnică. Cu drept cuvânt spunea Buteanu, în scrisoarea sa, o lovitură atât de grea “nu am mai încercat decât sub jugul sălbaticilor mongoli, tătari şi turci”. Buteanu retras cu ai săi în tabăra de la Buceş, va fi văzut de sub stânca de la Vâlcan, cum se înălţa către cer fumul satelor aprinse. Dacă împrejurările i-ar fi îngăduit să formeze o armată mai numeroasă şi dacă imperialii i-ar fi acordat sprijin, cum au promis, pentru a echipa şi înarma pe moţii adunaţi în tabăra de la Buceş, fără îndoială ar fi păşit mai des în ofensivă împotriva armatelor ungureşti. Dar dispunând doar de un mănunchi de oameni, Buteanu s-a văzut nevoit să-i împartă în cete mici, dar mobile, să le aşeze deasupra celor patru şosele de căpetenie ale Zarandului, pentru ca să poată ataca detaşamentele ungureşti, care ar fi încercat să se aventureze în afara celor trei oraşe Hălmagiu, Baia de Criş, Brad. Însuşi comandantul Csutak a recunoscut eficacitatea dobândită de moţii lui Buteanu, prin felul acesta de luptă 244: „Oriunde

243 Idem, Ioan Buteanu –prefectul Zarandului în anii 1848-1849, p. 135-136. 244 Idem, Studii privind istoria revoluţiei române de la 1848, p. 79.


37

porneam, abia dacă îmi ridicam armata, că de pe culmile ce se ridicau de două părţi se auzea semnalul dat de treascuri şi fiecare expediţie era fără de folos şi lipsită de izbândă, … în această regiune şi frunza ce tremură pe copac, era duşmană ungurului”. Sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie vor aduce noi evenimente nefericite pentru moţii de pe valea Crişului. La 31 martie, detaşamentul lui Hatvani, care se afla de câteva zile în Zarand a atacat satul Ribiţa, omorând 6 moţi şi dând foc caselor. În 2 aprilie o trupă din armata lui Csutak a atacat satul Luncoi, iar în 3 aprilie, poziţiile lui Buteanu de la Zdrapţi, Mihăleni şi Buceş. Într-o scrisoare din 3 aprilie 1849, adresată de prefectul Zarandului lui Axente Sever, este consemnată următoarea situaţie: „ungurii au năvălit din toate părţile pe noi, astăzi arseră două sate, Zdrapţi şi Mihăleni. Noi am ţinut foc cu dânşii într-un ceas. Acum n-avem nimic, de nu ni-ţi trimite, suntem potopiţi. Trimiteţi-ne praf şi gloanţe şi veniţi în ajutorul nostru că n-am mai mult de 100 de oameni”. În zilele următoare atenţia ungurilor s-a îndreptat spre Băiţa, renumit centru aurifer, pe care au prădat-o de tot aurul pe care l-au găsit245. La 9 aprilie Buteanu va iniţia un atac asupra Bradului. În ziua menţionată, la 3 dimineaţa, sprijinit de un detaşament comandat de Clement Aiudeanu, trimis de Iancu, declanşează ofensiva cu o trupă de 2 000 de oameni, despărţită în trei coloane. Aflat în centru, Ioan Buteanu era flancat de tribunii Clemente Aiudeanu şi Viţianu. O patrulă trimisă la Baia de Criş a adus ştirea că ungurii plecaţi pe un alt drum voiau să-l atace din spate. Buteanu s-a oprit cerând tribunilor să se retragă. Clemente Aiudeanu a primit ordinul şi s-a întors la Buceş, dar Viţianu se îndepărtase aşa de mult încât nu a putut fi ajuns de curier. El a întreprins un atac surprinzător asupra avangardelor duşmane din faţa Bradului, a pătruns în oraş şi a luptat cu curaj toată ziua. Dar neajutat şi în condiţiile în care forţele inamice au sporit, Viţianu s-a retras. Atacul asupra Bradului eşuând, inamicul a devenit mai îndrăzneţ, în timp ce printre lăncieri îşi face loc descurajarea246. După cum ne spune Iancu în raportul său „însuşi Buteanu, care, pentru activitatea sa de necrezut ce a desfăşurat-o până acum şi pentru curajul său, era admirat şi stimat de toţi, îşi pierdu 245 Ibidem, p. 80-81. 246 Apostol Stan, Revoluţia română de la 1848, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, p. 360.

acum curajul şi speranţa unei izbânzi definitive”247. Ultimele două scrisori adresate de Buteanu lui Iancu248, lămuresc în parte insuccesul din 9 aprilie: „de atacul ţinut cu rebelii din Zarand ai auzit, că ţi-am şi spus. Oamenii tăi, trimişi cu Clement, au fugit. Eu nu ştiu ce disciplină au!” Pesimismul îşi face simţită prezenţa: “numai decât să-mi trimiţi aici puşcaşi harnici şi voinici, care să ţină lupta cu barbarii …, altminteri în zadar ne luptăm … . Nu ştiu ce va fi de noi!” Situaţia românilor în a doua jumătate a lui aprilie era deznădăjduită, nu numai în Zarand, ci la nivelul întregului Ardeal. Nouă din zece părţi ale Ardealului erau ocupate de unguri, armata imperială se silea să se refacă, dar dincolo de frontierele Transilvaniei. Comitetul Naţional fusese desfiinţat odată cu cucerirea Sibiului şi nici o veste nu se mai auzea de la Bărnuţiu, Laurian şi Florian Aron, care pribegeau prin Oltenia. Ştiri neclare despre Constituţia din martie 1849 vor fi pătruns şi în taberele de la Buceş şi Câmpeni, pentru a clătina încrederea ce au acordat-o toţi românii, în mod neprecupeţit, habsburgilor. Kossuth s-a convins că pentru a aduce sub control zona montană era nevoie să recurgă, alături de forţă şi la măsuri diplomatice. În consecinţă a consimţit să trimită cu o ofertă de împăciuire pe Ioan Dragoş249, deputat în Dieta maghiară din partea comitatului Bihor, “bun român”, dar împărtăşind părerea că naţiunea lui nu se va putea emancipa „numai prin unguri”. În 14 aprilie Kossuth semnează ordinele deschise, unul pentru Dragoş, celălalt acordând „salvconduct” (trecere liberă), conducătorilor români care vor trata cu delegatul său. Ca atare la 25 aprilie, Iancu, Buteanu şi Dobra, fostul prefect al Câmpiei, preotul Vlăduţiu, viceprefectul lui Iancu, Boieriu şi Vasile Moldovan s-au întâlnit la Mihăleni cu Dragoş250. Întâlnirea a avut loc în casa ţăranului Dimitrie Oniciu, unde şi-a petrecut timpul în iarnă Buteanu. Discuţia s-a purtat mai întâi între Buteanu şi Dragoş; prefectul nu se va împăca cu renunţările impuse de nevoia unui compromis. Românilor li se

247 Avram Iancu, Despre faptele oastei poporane care a statu sub comanda lui pe timpul războiului civil din Transilvania în 1848-1849, Editura Redacţiunei Observatorului, Sibiu, 1884, p. 75. 248 Silviu Dragomir, Op. cit., p. 81-82. 249 Idem, Avram Iancu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 146 şi urm. 250 Avram Iancu, Op. cit., p. 27.

38


cerea să abandoneze lupta şi să revină la pace întrucât erau înşelaţi de imperiali. Iancu a răspuns că un asemenea tratament nu putea fi acceptat, deocamdată neputând fi vorba decât de “o încetare de arme”251, o suspendare a luptelor. Dragoş s-a despărţit de fruntaşii românilor cu angajamentul că, după ce va lua noi instrucţiuni de la Kossuth, să revină cu dispoziţii suplimentare spre a se vedea măsura în care se puteau concilia cele două poziţii divergente. Dar, îndată după sosirea lui Dragoş, ungurii îşi sporiseră efectivele nu numai în Zarand, ci şi pe la toate pasurile. Faţă de această situaţie în 16/28 aprilie 1849, prefectul Zarandului, Ioan Buteanu, trimite o „aspră ordinaţiune” către tribunul Nicolae Corcheş252, la Câmpeni, ca să adune “pe toţi oamenii de la 14 ani până la cele mai adânci bătrâneţe, împreună cu preoţii şi învăţătorii satului, armaţi cu lănci”, la locul numit „Ţarina Abrudului”. Chemarea se face sub ameninţarea cu pierderea vieţii şi a averilor. Întors la Brad, Dragoş aducea o serie de concesiuni din partea guvernului ungar, dar nu aducea şi confirmarea armistiţiului, pentru răstimpul tratativelor. La 3 mai a sosit la Abrud, locul stabilit pentru o nouă reuniune cu fruntaşii lăncierilor. Aceasta s-a desfăşurat în ziua următoare, în casa fostului viceprefect al lui Iancu, Boer. Cu această ocazie, Buteanu a citit scrisoarea lui Kossuth, datată Debreţin, 26 aprilie. El promitea românilor să-i facă părtaşi, în măsură egală cu toţi locuitorii Ungariei, fără deosebire de limbă şi religie, la drepturile şi libertăţile comune. Li se punea în vedere libera întrebuinţare a limbii române atât în şcoli, cât şi în biserici, la ceremoniile religioase şi în viaţa comunală, liberul acces al românilor la funcţiile civile şi militare ale statului. Iancu a respins propunerile lui Kossuth, considerându-le lipsite de garanţie253. După eşecul misiunii de a-i converti pe prefecţii şi tribunii reuniţi la Abrud, Dragoş se va lansa într-un demers special pe lângă popor, considerându-se adevăratul cunoscător al intenţiilor acestuia. O adunare organizată la Câmpeni, în 5 mai nu-i va aduce presupusul succes. În 6 mai aflat în Abrud, el persistă în „pacificare”, încurajându-i pe maghiari, ce erau numeroşi în oraş, să arboreze tricolorul unguresc. Avram Iancu sosit şi el acolo era mustrat de Dragoş 251 Apostol Stan, Op. cit., p. 364. 252 Silviu Dragomir, Op. cit., p. 86. 253 Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. I, p. 1040.

că-i stătea în cale, în acţiunea de convingere a poporului de a depune armele. În timpul acestei dispute dintre Dragoş şi Iancu, avanposturile române au adus ştirea că Hatvani se apropie de Abrud „cu putere mare”, în pofida cererii de încetare a luptelor făcută de el prefecţilor din munţi după reuniunea de la Mihăleni254. El în fapt urma dispoziţiile lui Kossuth care, fără a respecta armistiţiul oferit prin Dragoş, dispusese continuarea operaţiunilor militare 255 . Întrebat de Iancu despre situaţia survenită, Dragoş a jurat că nu ştia nimic despre operaţia militară care se executa. La sosirea ştirii că oastea lui Hatvani se afla la marginea oraşului, Dragoş i-a asigurat pe prefecţi că şi dacă ar fi întocmai, nu li se va atinge „nici un fir de păr din cap”. Buteanu şi Dobra l-au crezut, Iancu însă, a pornit călare spre Câmpeni. În seara de 6 mai, între orele 9-10, 1 400 de honvezi cu 3 tunuri, sub comanda lui Hatvani, au intrat în Abrud. Fruntaşii români vor fi trebuit să-şi dea seama că au fost atraşi cu perfidie într-o cursă, din partea lui Kosuth, care l-a trimis pe Dragoş să trateze pacea, iar pe Hatvani să-i surprindă, în timpul tratativelor, pe moţii care au abandonat vigilenţa. Lipsiţi de experienţă politică, tinerii fruntaşi români au căzut astfel, în capcana pregătită de unguri. Buteanu ar fi putut scăpa spre Câmpeni dacă nu l-ar fi aşteptat pe tovarăşul său, Vasile Moldovan. Iată ce ne relatează acesta în lucrarea „Memorii din 1848-1849”: „Simţind marea primejdie de moarte, eu am alergat numaidecât la cuartirul lui Buteanu, în şcoala română … . – Pe cai şi la Câmpeni, îmi zise Buteanu. - Aşteaptă numai atâta, până îmi voi aduce armele şi straiţa cu scrisorile de la cuartir, i-am răspuns … . Mi se păru că am şezut un secol. În acest timp Buteanu putea fugi, dar inima sa cea nobilă nu l-a lăsat, ci m-a aşteptat”256. Când a constatat că toate potecile, care porneau din Abrud, erau bine păzite de străjile duşmanului, prefectul Zarandului s-a întors în cartierul lui Dragoş, unde a găsit adunaţi şi alţi fruntaşi români, care căutau a se pune sub scutul cuvântului de onoare al lui Kossuth. Cei prezenţi vor fi martori la următoarea scenă: Buteanu fără a-l menaja câtuşi de puţin pe mesagerul lui Kossuth, l-a etichetat drept trădător. Pentru încălcarea armistiţiului l-a învinuit însă de-a dreptul pe

254 Ibidem, p. 1039. 255 Silviu Dragomir, Op. cit., p. 112. 256 Vasile Moldovan, Memorii din 1848-1849, Colecţia Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, p. 123 şi urm.


39

guvernatorul ţării, care „şi-a pătat numele şi onoarea naţiunii sale”. Dragoş i s-a adresat: „Aşa-i domnule maior, că nimeni nu va compromite pe Kossuth?” Răspunsul rece al acestuia “Nu!”, îi va fi liniştit întrucâtva pe prefecţii şi tribunii aflaţi în casa lui Dragoş. Întrebarea lui Dragoş se referea, evident la salvconductul oferit de Kossuth fruntaşilor români. A doua zi Buteanu a fost invitat de Hatvani la o întrevedere. Cum pe dealurile care înconjoară Abrudul, s-au ivit cetele lui Iancu, comandantul ungur l-a făcut răspunzător de cele ce se vor întâmpla. A fost pus sub pază şi mai apoi arestat. Toate încercările de evadare au dat greş şi astfel eroul nostru, legat în lanţuri, a fost nevoit să asiste, ca un martor mut, la grandioasa bătălie ce s-a dat în zilele următoare, până în 10 mai, când Hatvani a izbutit să părăsească în fugă Abrudul. În 8 mai Dragoş a adresat o scrisoare lui Iancu prin care îi cerea să depună armele şi să încerce o înţelegere. Răspunsul ferm al acestuia „numai sabia mai poate hotărâ între noi”257 era preludiul marii bătălii ce va urma. Iancu a adunat poporul. Moţii au jurat că nici unul nu se va retrage şi că se vor bate cu duşmanul, până la cea din urmă picătură de sânge. Îndată după aceasta, trupa de lăncieri s-a despărţit în 6 coloane, desemnându-se pentru fiecare poziţia ce avea să o apere. Pe latura dreaptă, la Ştiurţ, a luat post ca şi alte dăţi bravul paroh şi viceprefect al Zarandului, Simion Groza din Rovina. Simion Groza, preot în Rovina, fusese pus de către Buteanu tribun peste 7 sate. Comitatul Zarand a fost, precum am văzut, cucerit de duşmani, prădat şi aproape tot prefăcut în cenuşă, numai cele 7 sate ce făceau tribunatul preotului Groza, au rămas necălcate de duşmani. Groza le-a apărat cu atâta hărnicie, tact şi noroc, încât duşmanul cu toate silinţele sale nicidecum nu s-a putut apropia de aceste 7 sate, din regiunea superioară a Zarandului258. Despre Simion Groza, Avram Iancu a consemnat următoarele: „Tribunul Simion Groza, preotul din Rovina, nu se poate lăuda suficient. Neobosită şi vitează atitudine (…) are acest preot care, în toate bătăliile ce s-au purtat, în părţile de miazăzi ale munţilor, a fost prezent”259. În bătălia din 9 mai, din împrejurimile Abrudului, el a fost unul din eroii zilei, remarcându-se prin curajul său. În cele din urmă, Hatvani bătut, 257 Apostol Stan, Op. cit., p. 366. 258 Ion Ranca, Valeriu Niţă, Op. cit., p. 178. 259 Ibidem, p. 221.

închis şi blocat, strâns din toate părţile s-a văzut silit să se retragă. În 10 mai, dimineaţa la orele 4 s-a retras către Cerniţa cu scopul de a scăpa la Brad. Legat de un tun, înconjurat de numeroşi soldaţi a fost târât şi prefectul Buteanu260. Cu el alături, legat de un alt tun se afla tânărul său tribun Viţianu. Ceilalţi fruntaşi români, în afară de prefectul Dobra, care a fost ucis mişeleşte, au fost salvaţi de trupele lui Iancu. În ceea ce-l priveşte pe vânzătorul Dragoş, precum îl numea poporul, acesta a fost găsit într-o pivniţă din Abrud, scos afară şi tăiat în bucăţi cu lăncile261. Grosul cetelor lui Iancu se pare s-a oprit în Abrud, urmărirea fugarului Hatvani fiind lăsată în grija unor detaşamente mai mici. Iată cum descrie Hatvani drumul armatei sale până la ieşirea din strâmtorile munţilor: „drumurile din val le-am găsit astupate şi numai cu multă oboseală le-am putut curăţa”. Apoi continuă: „până la Buceş am venit luptându-ne mereu, căci am găsit pretutindeni de-a lungul şoselei satele răsculate, care vărsau din pădure foc asupra noastră” 262. Moţii din Zarand făceau ultima încercare de a elibera pe prefectul lor. Cu o zi înainte, căpitanul Revitzki, care încercase să ocupe Buceşul a fost alungat din defileu de moţi. Acum erau prea puţini şi prea slab înarmaţi ca să poată opri o armată disperată. Buteanu va fi mângâiat cu ochii pentru cea din urmă dată cuibul său de la Buceş. Când trupa lui Hatvani a coborât la Mihăleni, în valea Crişului ce se lărgeşte tot mai tare, nădejdea eroului nostru se va fi risipit încetul cu încetul. Dealurile se îndepărtau şi lăncierii nu mai atacau armata duşmană, care avea acum putinţa de a desfăşura în linie de bătaie, apărată de cavalerie şi susţinută de artileria ce a fost salvată. Ungurii au ajuns la Brad în 10 mai pe înserate. Există indicii că Hatvani nu se gândea atunci să-l execute pe prefectul Buteanu, care invoca, fără îndoială în favoarea sa, ordinul deschis a lui Kossuth. Faptul că l-a lăsat împreună cu Viţianu în grija comisarului guvernului Kovacs Agoston, înainte de a pleca a doua oară la Abrud, sprijină această părere. Hatvani promisese maghiarilor rămaşi în Abrud că în trei zile se va reîntoarce, iar pentru ca să se ţină de vorbă şi-a readunat trupa nimicită, la care a mai adăugat şi alte trupe de insurgenţi din comitatul Zarand. Astfel armata sa cea nouă a ajuns să numere 260 Ibidem, p. 183. 261 Cornelia Bodea, Op.cit. vol. II, p. 1044-1045. 262 Silviu Dragomir, Op. cit., p. 92.

40


aproximativ 2800 de luptători. Aveau în dotare şi un număr de 4 tunuri. În 16 mai Hatvani a atacat, peste Blăjeni, din nou Abrudul263. Deoarece partea cea mai numeroasă a lăncierilor se împrăştiase prin sate, în lipsa unei forţe româneşti de apărare, Abrudul a fost ocupat fără greutate de unguri. Iancu a decretat mobilizarea cetelor de ţărani prin sunete de bucium, constituind mai multe corpuri de oaste. Preotul Simion Groza şi-a reocupat poziţia de la Ştiurţ. În 17 mai lupta s-a desfăşurat în toate punctele din apropierea Abrudului. În după-amiază zilei de 18 mai, Hatvani şi-a concentrat mai toate trupele sale în aripa dreaptă. Aproape de Ştiurţ, preotul Groza a avut o bătaie cruntă cu ungurii. În raportul lui Iancu se consemnează următoarele: „aproape de Ştiurţ parohul Groza a avut o zi fierbinte, până de către seară s-a încăierat cu honvezii, piept la piept în adevăratul înţeles al cuvântului, le-au făcut însă mari stricăciuni şi i-au aruncat înapoi”264. Pentru ziua de 19 mai românii au decis să dea lovitura decisivă. Atacul asupra vrăjmaşului s-a declanşat de la toate punctele din jurul Abrudului. Până la amiază Hatvani a fost bătut în toate punctele şi gonit până în oraş. Hatvani văzându-se înfrânt a doua oară, a decis să-şi înceapă marşul pe drumul ţării, către Zlatna. Pentru a-şi masca intenţia, a trimis trei companii de honvezi către Cerniţa, Ştiurţ şi Roşia. Pe când unele despărţăminte de români se luptau cu cele trei companii, Hatvani a pornit între orele 1 şi 2 către Zlatna; va fi însă observat de alte cete de români şi urmărit, este lovit la Gura Cornei. La Cerbu se va consuma scena cea mai cruntă dintre toate. Din compania a 6-a numai 6 nemţi au mai rămas în viaţă, Hatvani reuşind să treacă podul de la Bolfu, petrecut de câţiva soldaţi, cu doar puţin timp înainte ca femeile buciumanilor să ocupe acest loc, altminteri el neapărat era fiul morţii. Hatvani a scăpat din crâncenia de pe drumul ţării pe o cale lăturalnică, în dreapta cu vreo 400 de ostaşi. Când au ajuns în satul Dupăpiatră 265, femeile muntene i-au aşteptat pe dealuri cu pietre şi bolovani, iar mai jos în locul numit Gura Cheii, un despărţământ de-a lui Simion Groza a desăvârşit izbânda. Mulţi dintre soldaţii lui Hatvani au fost ucişi de pietrele repezite de către femei, alţii răniţi şi toţi împrăştiaţi. Aşa dezorganizaţi

263 Ion Ranca, Valeriu Niţu, Avram Iancu. Documente, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 189. 264 Avram Iancu, Op. cit., p. 45. 265 Ion Ranca, Valeriu Niţu, Op. cit., p. 45.

cu totul, ţăranii înarmaţi i-au împresurat, ucigându-i mai pe toţi. „Oastea de fugari, honvezi şi orăşeni se amestecă laolaltă într-un vârtej uriaş, fiecare apucă în altă parte, plânge, strigă, se roagă, dar nu se mai apără. De pe coastele dealurilor se rostogolesc de-a dura frânturi grele de stânci, ce cad ca nişte trăznete în mijlocul mulţimii nefericite. Numărul fugarilor scade, al moţilor creşte. Până la amurgul zilei ţine cumplitul măcel, apoi liniştea coboară pretutindeni. Valea cuprinsă între margini de munte s-a prefăcut într-un sicriu deschis. O mie şapte sute de morţi zac acolo” 266. Hatvani a reuşit şi de această dată să scape pe o cărare îngustă. Opt honvezi au încercat să scape în satul Dupăpiatră, acolo însă apucându-i două femei tinere şi două fete, i-au ucis pe toţi. Câţi au scăpat cu Hatvani nu se ştie exact, unii zic că numai 14, alţii 50, iar alţii 80. Prin urmare turma lui Hatvani a fost nimicită în adevăratul înţeles al cuvântului. Se adaugă familiile maghiare care se amestecaseră printre soldaţi, care mai toate au fost ucise; altele însă, mai ales femei şi copii care s-au tras mai la o parte, au scăpat pentru că nu erau persecutate înadins. Astfel numărul victimelor din rândul ungurilor ar putea ajunge la 3 000 în aceste crunte bătălii, iar în cele două campanii (8-10 mai; 16-19 mai) la mai mult de 5 000 de victime267. În 19 mai, Hatvani a ajuns în Brad, noaptea pe la orele 11, ca un nemernic, cu doi trei ofiţeri şi câţiva soldaţi care îşi aruncaseră armele pentru a putea fugi mai uşor. În dimineaţa zilei următoare ungurii s-au retras la Hălmagiu, de unde se puteau refugia mai uşor în Ungaria. Trei zile i-a fost dat lui Buteanu să vadă debandada duşmanilor săi şi zvârcolirile lui neputincioase. Despre ultimele zile ale prefectului Zarandului nu dispunem de informaţii numeroase. Un singur om ar fi putut da informaţii mai detaliate despre aceste zile, tânărul Viţianu C. Racoviţă, care scăpat cu viaţă în împrejurări necunoscute, s-a întors la Abrud, dar nu a lăsat însemnări despre episoadele acestea atât de dramatice. A existat o tradiţie verificată de documente, în baza cărora populaţia din ţinutul Hălmagiului, probabil la îndemnul unor curieri trimişi de Iancu, peste muntele Găina, a plănuit eliberarea lui Buteanu. Astfel căpitanii Colţu Fofoiu, pe numele adevărat Pătruţ Nicolae, din Brusturi, Mager din Vidra, poreclit Târziu până la 266 Alexandru Hodoş, Focurile de pe culme, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 197. 267 Ion Ranca, Valeriu Niţu, Op. cit., p. 193.


41

moarte şi Vichentie Popoviciu din Hălmăgel au plănuit să sară asupra convoiului în Valea Lazurilor. Duşmanul însă, şi-a ales calea cea mai, refugiindu-se pe la Gura Văii, la Iosăşel, unde avea tabăra bine întărită. Bătrânul comerciant Simion Moldovan din Hălmagiu, mort în 1908, povestea contemporanilor săi că se înţelesese cu Busaf, un fecior zdravăn şi cu alţii din localitate, ca pe înserate să atace santinelele, nişte honvezi prăpădiţi şi să-l dezlege pe Buteanu. Plecarea fără de veste a ungurilor le-a zădărnicit planul268. Dar nici cuvântul dat de Kossuth în numele naţiunii maghiare, nici caracterul dezonorant al faptei sale, nu mai erau în stare să pună stavilă furiei comandantului bătut. În dimineaţa zilei de 23 mai, după o noapte de chef, Hatvani a dat poruncă soldaţilor săi să-l spânzure pe Buteanu. Acest act odios s-a consumat pe malul râului Crişul Alb, la Iosaş. Ultimele sale cuvinte au fost: „Eu mor liniştit pentru că moartea mea este răzbunată destul prin cele două înfrângeri totale ale maghiarilor la Abrud”. Se spune că multă vreme după 1848 când mergeau la ţară, pe valea Crişului Alb, moţii ciubărari se opreau lângă podul dintre Iosăşel şi Gurahonţ şi se închinau cu respect. Generaţia de la 1848, ştia că acest loc este sfânt, sfinţit prin moartea de martir a unuia dintre cei mai bravi fii ce i-a avut poporul român. Aici la numai câţiva paşi de apele Crişului a odihnit până în anul 1869 eroul Zarandului. În acel an, la 10 septembrie, osemintele exhumate ale lui Buteanu au fost aşezate în cimitirul de la Gurahonţ, pentru a se odihni în pământ sfinţit. După alţi 34 de ani rămăşiţele pământeşti ale eroului au fost aduse la Ţebea şi aşezate alături de mormântul Iancului. „Buteanu … în faţa mormântului tău cuprinşi suntem de o sfâşietoare durere, căci mari nădejdi s-au îngropat sub gliile lui, simţul tău naţional învăpăiat, curaju-ţi neînfricat, spiritul tău luminat câte nepieritoare servicii n-ar fi adus mult încercatului tău neam, dacă mormântul rece nu ţi se deschidea atât de timpuriu”269.

prof. Petric Călin Dorin Stadiul cercetărilor asupra comitatului

Zarand (1861-1876). REPERE ISTORIOGRAFICE

268 Traian Mager, Op. cit., p. 37. 269 Silvestru Moldovan, Op. cit., p. 13.

Debutul regimului liberal a însemnat pentru provinciile Imperiului Austriac restaurarea vechilor autonomii, anterioare anului 1848, adaptate la cerinţele timpului. În acest context, implicarea românilor din Transilvania în mişcarea pentru drepturi naţionale s-a facut alături de maghiari şi saşi pentru a dobândi statutul la care erau îndreptăţiţi atât ca număr, cât şi prin trecutul istoric. Actele juridice în baza cărora s-a creat noul cadru instituţional au fost Diploma din 20 octombrie 1860 şi Patenta din 26 februarie 1861. Contextul a favorizat înfiinţarea comitatului Zarand cu administraţie românească.

Reconstituirea istorică asupra unei instituţii cu rosturi importante pentru comunitatea românească transilvăneană, are la bază în primul rând investigaţia istorică cu scopul de a descoperi şi analiza informaţia inedită, de provenienţă arhivistică şi reconstituirea organizării constituţionale precum şi a modului de funcţionare a instituţiilor centrale şi locale din perimetrul comitatului Zarand. Instituţia comitatului o regăsim şi în Năsăud, Făgăraş şi Severin, în zona Zarandului, profilul instituţiei se suprapune peste o comunitate românească numeroasă cu o conştiinţă de sine consolidată.

Lucrarea va aborda evoluţia istorică şi teritorială, structurile de populaţie pentru a putea identifica cadrul istoric şi etnic. Statisticile vremii, menţionate în surse, demonstrează faptul că populaţia acestui comitat este predominant românească. Din sursele studiate, rezultă că Zarandul nu a suferit nici un fel de arondări teritoriale menţinându-şi structura din 1861 până în 1876.

Pentru a scrie despre Comitatul Zarand se poate apela la o istoriografie care tratează epoca modernă, ce poate fi alocată unor demersuri ce ţine de prezentarea generală a perioadei. În al doilea rând există o istoriografie a cazului particular, cu referire directă la Comitatul Zarand.

Pentru cunoaşterea caracteristicilor de mediu geografic, de referinţă este lucrarea lui Petre Tudoran, Ţara Zarandului. Studiu geoecologic, apărută în 1983, la Editura Academiei R.S.R.

Pentru a cunoaşte structura şi evoluţia populaţiei în acest comitat sunt utile informaţiile provenite din statisticile vremii270. Recensămintele 270 Coordonator,Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Recensământul din 1850. Transilvania, Ediţia a II- a, Revăzută;Colecţia Studia Censualia Transsilvania, Editura Presa

42


ne oferă şi informaţii legate de structura populaţiei pe confesiuni, iar informaţii legate de numărul locuitorilor români din comitatul Zarand oferă şi presa vremii.271

În ce priveşte evoluţia teritorială şi istorică a comitatului informaţii utile oferă lucrarea lui V. Meruţiu, Judeţele din Ardeal şi Maramureş până în Banat, sau lucrările lui Kozma Pal 272 şi Nicolae Dunăre.273

Cele mai vechi documente scrise cunoscute despre organizarea administrativă a Zarandului datează din secolul al XII-lea, odată cu organizarea Transilvaniei şi cucerirea ei de către maghiari. Informaţii legate de evoluţia istorică a Zarandului, prezintă şi Nicolae Dunăre în studiul, Portul popular în Ţara Zarandului.274 În tratarea evoluţiei istorice a acestei regiuni nu putem omite prezentarea pertinentă pe care o face Traian Mager în monografia Ţinutul Hălmagiului. 275 Deoarece în multe etape ale istoriei Hălmagiul a făcut parte din Zarand, evoluţia istorică a acestui comitat este prezentată pe baza surselor, cronologic şi evenimenţial. Volumul I cuprinde istoria veche incluzând revoluţia lui Horia, volumul al II-lea tratează întâia jumătate a secolului al XIX-lea, incluzând revoluţia lui Avram Iancu, precum şi, în legătură cu aceasta, pioasele manifestări organizate pentru cinstirea memoriei eroilor localnici, prin monumente şi serbări comemorative. Volumul al III-lea cuprinde manifestările politice şi înfăptuirile realizate pe teren cultural în epoca de relativă libertate naţională a Zarandului (1850-1876), mai apoi luptele susţinute pentru conservare naţională sub presiunea dualismului austro-ungar, până la izbucnirea războiului mondial. La finele capitolelor sunt prezentate biografiile figurilor reprezentative, intelectuali care au jucat un rol important în

Universitatră Clujeană, 2004; Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Iulian Pah, Recensământul din 1857. Transilvania, Ediţia a II-a, Colecţia Studia Censualia Transsilvania Revăzută, Editura Staff,1997; 271 Foaia pentru minte, inimă şi literatură , XXIV, nr. 43, din 25 noiembrie 1861 relevă că populaţia Zarandului în primăvara anului 1861 se ridica la 60 000, numai de români; 272 A scris prima şi singura monografie a Zarandului (în limba maghiară); Kozma Pal, Zarand Varmegye leirasa, Cluj 1848; 273 Nicolae Dunăre, Portul popular în Ţara Zarandului, în Sargeţia, 1966, Deva; Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti; 274 Nicolae Dunăre, Portul popular în Ţara Zarandului, în Sargeţia, 1966, Deva, p.229; 275 Traian Mager, Ţinutul Hălmagiului, vol I-IV, Arad, 1938;

administrarea comitatului românesc. Volumul IV cuprinde evenimentele Unirii (1918- 1919), întrucât autorul îndeplinise pe vremuri funcţia de comandant al gărzilor naţionale din sectorul Hălmagiului, având ocazia să înregistreze zi de zi desfăşurarea evenimentelor, lucrarea aceasta se prezintă sub formă de jurnal, care consemnează următoarele evenimente: revoluţia din toamna anului 1918 şi constituirea Consiliului Naţional Român din Arad, înfiinţarea şi activitatea consiliilor şi a gărzilor naţionale din ţinutul Hălmagiului, înfiinţarea Corpului Voluntarilor Horia în Brad, Baia de Criş şi Hălmagiu, apoi pornirea ofensivei armatei române din Hălmagiu la 16 aprilie 1919. La sfârşitul lucrării se prezintă în ordine alfabetică schiţe biografice ale persoanelor implicate în această acţiune. Sunt interesante argumentele pe care la aduce autorul în favoarea acestor studii: cărţile acestea se scriu în primul rând pentru intelectualii şi peste tot pentru populaţia din ţinutul Hălmagiului, ca să servească, atât pentru îmbogăţirea cunoştinţelor de folos practic, cât şi pentru desfătare sufletească. Punând aci tot ceea ce credeam că trebuie să ştie cetăţeanul despre satul şi regiunea sa, cunoştinţe pe care nu le poate da şcoala tip, aceeaşi pentru ţara întreaga; ele se pot utiliza şi ca manuale şcolare regionale în vederea localizării învăţământului. Cât priveşte metoda de cercetare şi forma de expunere, ni le-am însuşit pe teren, adâncind fenomenele specifice regiunii, care se cer îndrumate şi asistate. Propagând cultul naturii şi cultul eroilor, iniţiativa noastră a ţinut să se pună în slujba năzuinţelor de mai bine, şi în domeniul ideilor morale. Tot în acest plan mai urmărim exaltarea patriotismului local şi prin solidarizarea intelectualilor plecaţi de aici, crearea unui cult pentru mica noastră patrie zărăndeană, reservoriu uman din care s-a primenit şi se îmbogăţeşte mereu câmpia Crişanei şi a Banatului cu satele sale.276

Prezentarea evenimenţială a istoriei Zarandului este un subiect tratat în istoriografie atât la modul general cât şi la particular, adică în lucrări care au ca subiect zona Zarandului. O prezentare a istoriei de început a Zarandului, cu referire la prima menţiune documentară asupra acestui ţinut aparţine lui Florian Dudaş în lucrarea Zarandul, chipuri şi fapte din trecut.277 Evoluţia Zarandului la începutul 276 Traian Mager, Ţinutul Hălmagiului, Prefaţă, Arad, 1938; 277 Florian Dudaş, Zarandul, chipuri şi fapte din trecut, ed. Albatros, Bucureşti, 1981, pg. 30;


43

Evului Mediu, organizarea întinderii Zarandului într-un comitat aparte, atestat în secolul al XIII-lea este un subiect tratat de către istoricul Ştefan Pascu în lucrarea Voievodatul Transilvaniei.278 Aceleaşi lucrări prezintă şi evoluţia istorică a comitatului Zarand pentru secolele XV-XVII. Apartenenţa Zarandului când la Regatul Ungariei când la Principatul Transilvaniei pe parcursul secolelor XV- XVIII este un aspect care se regăseşte în lucrările menţionate ale lui Nicolae Dunăre, Portul popular în Ţara Zarandului şi V. Meruţiu, Judeţele din Ardeal şi Maramureş până în Banat.

Menţionarea documentară a localităţilor care aparţineau Zarandului se regăseşte în lucrarea lui Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania.279

Aspectele sociale ale vremii specifice Transilvaniei, dar în acelaşi timp şi Zarandului sunt tratate de către istoricul David Prodan în lucrarea Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848.280

Informaţii cu privire la organizarea administrativă a Zarandului până în secolul al XVIII-lea oferă şi lucrarea lui Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti281 la fel, şi lucrarea citată a lui V. Meruţiu. Răscoala lui Horea a fost un eveniment care a cuprins şi zona Zarandului, există o istoriografie a acestui eveniment, care face referire şi la Zarand, la implicarea zărăndenilor în desfăşurarea acţiunilor ţăranilor din 1784. 282 Imaginea ţăranului şi a gospodăriei sale, cauzele răscoalei lui Horea şi evenimentele care au urmat sunt analizate de către istoricul David Prodan în lucrarea Supplex Libellus Valachorum.283 Acelaşi istoric, David Prodan tratează pe larg evenimentele de la 1784 în lucrarea Răscoala lui Horea 284 descriind şi evenimentele din zona Zarandului, centrul evenimentelor de la 1784. Informaţii utile referitoare la acest aspect, cu

278 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Cluj-Napoca, 1979, p.251; 279 Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, 1966, Vol I-II, Bucureşti, 1966; 280 David Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848, Bucureşti, 1989; 281 Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, Muzeul regional Hunedoara, Deva, 1956, p.118; 282 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1984; 283 Ibidem; 284 David Prodan, Răscoala lu Horea, vol I-II, Bucureşti, 1984;

referire la zona Zarandului oferă profesorul Nicolae Edroiu în lucrarea Pe urmele lui Horea.285

Evenimentele din istoria românilor tratate în istoriografie la nivel general în cazul Zarandului au fost tratate şi în particular, un astfel de exemplu fiind Răscoala lui Horea. Ioachim Lazăr în studiul, Zarandul – principalul focar al Răscoalei ţăranilor români conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan286 insistă pe desfăşurarea răscoalei le nivel local, respectiv zona Zarandului.

Revoluţia de la 1848 este un eveniment tratat de istoriografie, chiar cu referire directă la Zarand. Traian Mager, în lucrarea Ţinutul Hălmagiului, prezintă pe larg evenimentul menţionat în partea, Revoluţia din anii 1848-1849 în părţile Hălmagiului, insistând pe desfăşurarea evenimentelor la nivel local în toată zona Zarandului.

Un studiu referitor la Un document privind revoluţia de la 1848/1849 în Comitatul Zarand287 elaborat de către Viorel Vânătoru şi Elenuţa Mărioara Vânătoru supune atenţiei un document care conţine numele celor 529 de persoane victime ale terorii partidului revoluţionar maghiar.

Silviu Dragomir în lucrarea Ioan Buteanu, Prefectul Zarandului în anii 1848-1849288 redă pe baza documentelor cruzimea organelor de represiune maghiare în regiunea Munţilor Apuseni, mai ales în regiunea minieră ce avea ca puncte de sprijin localităţile Buceş, Zlatna, Turda, Abrud şi Câmpeni unde revoluţionarii români au luptat împotriva trupelor maghiare care au încercat să ocupe acest ţinut românesc.

Organizarea administrativă a ţinutului după Revoluţia de la 1848-1849 poate fi reconstituită cu ajutorul surselor din fondul, Prefectura judeţului Hunedoara, 289 de asemenea informaţii legate de administraţia Zarandului în 1849 ne oferă studiul lui E. Cernea şi I. Botezatu, Un document inedit privind situaţia politico-administrativă a Transilvaniei în anii

285 Nicolae Edroiu, Pe urmele lui Horea, Bucureşti, 1988; 286 Ioachim Lazăr, Zarandul – principalul focar al Răscoalei ţăranilor români conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, în Sargeţia, nr. XVIII-XIX; 1984-1985; p. 7-15 287 Viorel Vânătoru, Elenuţa Mărioara Vânătoru, Un document privind Revoluţia de la 1848 în comitatul Zarand, în Sargeţia, nr. XXI-XXIV, 1988-1991, p. 243-245; 288 Silviu Dragomir, Ioan Buteanu. Prefectul Zarandului în anii 1848-1849, Bucureşti, 1928, p. 22-24; 289 ANDJ Hunedoara, Fond Prefectura judeţului Hunedoara, dosar 22/1849 f. 124-131;

44


1850-1853. 290 Referiri la evoluţia demografică a Zarandului în secolul al XIX-lea ne oferă Enea Hodoş în lucrarea O viaţă de luptă, suferinţă şi nădejde.291

Informaţii de ansamblu asupra evoluţiei comitatului Zarand găsim în Monografia Liceului „Avram Iancu” Brad (1869-1969), autori Nestor Lupei şi Romulus Neagu.292 Lucrarea începe cu o retrospectivă asupra Ţării Zarandului şi a zonei Bradului în cadrul istoriei Transilvaniei, realizând o prezentare a fenomenului cultural, cu accent pe situaţia învăţământului, pentru a explica împrejurările în care a apărut şi s-a dezvoltat una dintre cele mai vechi instituţii de cultură din Transilvania.

Perioada regimului neoabsolutist cu referire la Zarand şi perioada liberală când s-a reînfiinţat comitatul Zarand sunt subiecte tratate în istoriografie atât la general cât şi în particular (cu referire directă pentru Zarand). Anexarea celor patru comitate româneşti la Ungaria, printre care şi Zarandul este un subiect tratat şi de către Vasile Netea în lucrarea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate naţională, 1848-1881.293

Aspecte particulare cu privire la evoluţia istorică, dar şi funcţionarea din punctul de vedere al bisericii şi al şcolii, a comunităţilor care au făcut parte din comitatul Zarand în perioada 1861-1876 ne oferă monografiile comunelor. 294 Tratarea monografică a satelor sau regiunilor transilvănene în cursul secolului al XIX-lea ca preocupare istoriografică, tinde să devină în ultimele decenii o prezenţă constantă în perimetrul de cercetare a istoricilor români, această întârziere fiind explicabilă în contextul în care abordarea unei astfel de tematici implică numeroase dificultăţi, datorate în primul rând, conservării lacunare a informaţiilor privind aspectele specifice organizării locale.

290 E. Cernea, I. Botezatu, Un document inedit privind situaţia politico-administrativă a Transilvaniei în anii 1850-1853, în Apulum, nr. X, 1872, p.471; 291 Enea Hodoş, O viaţă de luptă, suferinţă şi nădejde, Sibiu, Tipografia Octavian Vestenean, p. 20; 292 Nestor Lupei, Romulus Neagu, Monografia Liceului „Avram Iancu” Brad (1869-1969), p. 5-24; 293 Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate naţională 1848-188, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.16; 294 Ioachim Lazăr, Studiu monografic. Vălişoara, Editura Paula, Deva, 2006; Ioachim Lazăr, Comuna Băiţa. Monografie, Ed. Emia, Deva, 2007;

Sursele la care se recurge pentru a elabora o lucrare cu caracter monografic sunt în primul rând cele locale. Istoria presupune, în esenţă, recurgerea cu precădere la izvorul scris. Documentele cu privire la organizarea comitatului după 1861, funcţionarea instituţiilor, alegerea funcţionarilor comitantensi, administrarea românească a comitatului, alegerile de deputaţi pentru Dietă, împărţirea administrativă a Zarandului, rapoartele vicecomitelui în cadrul reprezentanţei comitatului, statutul comunal pentru comitatul Zarand, realizările administraţiei, funcţionarii comitatului Zarand în 1876 au fost studiate pe baza fondurilor arhivistice aflate la: Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, unde se află fondul Comitatul Zarand 1861-1876. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale –Cluj, Fondul Iosif Hodoş şi acelaşi fond Iosif Hodoş, aflat la Biblioteca Centrală Universitară, Cluj-Napoca, Colecţii Speciale. De asemenea aspecte legate de cauze civile, registru de intrări ieşiri, indexul cauzelor politice pot fi cunoscute numai din materialele arhivistice aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, Fondul Pretura Plăşii „Avram Iancu” Baia de Criş. Aspectele care vizează politica şcolară pentru anul 1849, probleme administrative legate de fonduri necesare pentru reparaţia locuinţelor administrative ale Zarandului pot fi cunoscute prin cercetarea fondului Primăria Comunei Baia de Criş.

Istoriografia postdecembristă a consacrat pagini numeroase istoriei Transilvaniei, cu referire directă la secolul al XIX-lea, tratând toate aspectele legate de evoluţia acestui teritoriu. Dintre contribuţiile istoriografice care tratează regimurile politice liberal şi dualist austro-ungar, care ne ajută să integrăm istoria regională în cadrul istoriei Transilvaniei este de semnalat lucrarea lui Simion Retegan, Reconstrucţia politică a Transilvaniei, în anii 1861-1863295, prin care istoricul realizează o riguroasă încadrare a mişcării naţionale româneşti în contextul politic general în care ea a evoluat.296 Un studiu pertinent de analiză a mişcării naţionale în perioada 1848-1865, aparţine profesorului Nicolae

295 Simion Retegan, Reconstrucţia politică a Transilvaniei în anii 1861-1863, ed. Presa Universitară Clujeană, 2004; 296 Ibidem, p. 13; pentru prezentarea generală a perioadei menţionăm şi Istoria Românilor, vol. VII, tom I, 2003;


45

Bocşan297 şi este publicat în lucrarea Memorandul 1892-1894. Referiri la legea electorală, din anii guvernării liberale, la împărţirea teritoriilor comitatelor în vederea alegerilor pentru Dieta de la Sibiu face istoricul Simion Retegan în studiul, Date statistice din arhiva Guberniului Transilvaniei privitoare la comitatul Hunedoara în anii guvernării liberale.298

Înţelegerea politicii liberale, a funcţionării aparatului administrativ este facilitată de studiul scris de către Ioan Bolovan şi Anton Dörner şi intitulat Evoluţia structurilor administrative şi a instituţiilor locale, din cadrul capitolului Transilvania între Revoluţie şi Unirea din 1918, din Istoria Transilvaniei, vol. III, studiu care oferă o imagine de ansamblu, cu detalieri asupra evenimentelor de referinţă din perioada liberală şi care găseşte aplicabilitate şi pentru Zarand. 299 Pentru tratarea generală a perioadei, din punct de vedere al regimului politic Istoria Transilvaniei tratează prin studiul profesorului Ioan Bolovan, epoca liberală, iar studiul prof. Liviu Maior, tratează regimul dualist austro-ungar.300

În istoriografie au apărut lucrări care tratează atribuţiile şi modul de funcţionare a instituţiilor locale în condiţiile în care administraţia nu era exercitată de organele create de puterea centrală, ci de însuşi comunitatea respectivă, prin desemnarea funcţionarilor săi. Astfel de informaţii, necesare pentru înţelegerea funcţionării şi mai ales a atribuţiilor instituţiilor în cadrul comitatului ne oferă studiul lui Anton Dörner, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876 301 . Reuşim să identificăm astfel atribuţiile comitetului municipal al comitatului, să cunoaştem componenţa aparatului executiv, funcţionarii centrali şi funcţionarii teritoriali. De asemenea cunoaştem baza legală a

297 Nicolae Bocşan, Mişcarea naţională. De la revoluţia din 1848 la dualism, în Memorandul 1892-1894. Ideologie şi acţiune politică românească; Bucureşti, 1994, p. 148-221 298 Simion Retegan, Date statistice din arhiva Guberniului Transilvaniei privitoare la comitatul Hunedoara în anii guvernării liberale, în Sargeţia, XIII, 1977; 299 Coordonatori: Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Istoria Transilvaniei, vol. III (de la 1711 până la 1918), Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, p. 373-384; 300 Ibidem, Ioan Bolovan, Epoca liberală, p. 403-419, Liviu Maior, Dualismul austro-ungar, p. 421-433; 301 Anton Dörner, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj-Napoca, XXXIX, 2001;

modului de funcţionare a comunelor dar şi reorganizarea teritorial administrativă a Transilvaniei din anul 1876, organizare care a însemnat desfiinţarea comitatului Zarand.

Informaţii documentare cu privire la modalitatea în care se vor pune în practică prevederile Diplomei din 1860 oferă lucrarea lui Teodor Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară.302 Lucrarea menţionată tratează şi aspecte referitoare la declararea limbii române ca limbă oficială în comitatul Zarand.

Organizarea administraţiei locale în conformitate cu noile hotărâri a publicat şi presa vremii. Telegraful român 303 publica în 1861 Instrucţiuni provizorii pentru supremii comiţi, un set de norme care reglementa numirea comitelui suprem. Ziarul Observatorul, într-un articol publicat de George Bariţiu se referea la alegerea lui Iosif Hodoş aproape în unanimitate vicecomite. Ziarul Concordia304 face referire la organizarea notariatelor comunale. Atribuţiile notarului şi taxele plătite de către particulari sunt publicate în Federaţiunea,305 din 1873.

Baza legală şi modalitatea desfăşurării alegerilor pentru organizarea administraţiei locale sunt aspecte tratate de către Vasile Netea în lucrarea Lupta românilor din Transilvania pentru libertate naţională.306 Referiri precise la administraţia comitatului Zarand, pornind de la sursele arhivistice face Vasile Ionaş în cele două studii publicate în Sargeţia, intitulate Administraţia comitatului Zarand între 1861-1876, de altfel singurele studii care prezintă, pornind de la surse arhivistice, aspecte legate de funcţionarea comitatului în perioada administraţiei româneşti.307 Autorul face referire la formarea şi

302 Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol. II, Sibiu, 1904, p.112; 303 Telegraful român, martie 1861, Sibiu, p. 49-50 304 Concordia, Pesta, 1864, anul IV, nr. 33, 25 aprilie/15 mai, p.130; 305 Federaţiunea, Pesta, 1873; 306 Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate naţională, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 185; 307 Vasile Ionaş, Administraţia românească a comitatului Zarand între anii 1861-1876 (I) în Sargeţia, nr. XX/1986-1987, p. 327-332; şi Vasile Ionaş, Administraţia românească a comitatului Zarand între anii 1861-1876 (II) în Sargeţia, nr. XXI-XXIV/ 1988-1991, p. 414-429;

46


organizarea instituţiilor locale la nivelul comitatului, alegerea funcţionarilor comitatensi, poziţia Zarandului cu privire la anexarea acestui teritoriu Ungariei, aspecte privind eforturile pentru introducerea limbii române ca limbă oficială în comitat. Aspecte legate de organizarea şi funcţionarea comitatului Zarand în perioada 1861-1876, prezintă şi Traian Mager în lucrarea Ţinutul Hălmagiului308, această localitate fiind sediul unuia din cercurile comitatului în perioada administraţiei româneşti. Documente relevante au fost publicate în lucrarea Pentru libertate şi unitate naţională. Documente hunedorene 1848-1920309, lucrare care conţine pe lângă alte documente referitoare la istoria regională, documente descoperite în diferite fonduri arhivistice referitoare la comitatul Zarand pentru perioada cercetată. Aceste informaţii pot fi folosite pentru perioada 1848-1876 şi conţin informaţii referitoare la Revoluţia de la 1848, documente cu privire la reorganizarea comitatului Zarand în perioada liberală, protocoale ale adunării comitetului de comitat, dispute la nivelul comitatului între români şi maghiari. Tratarea monografică a comitatului Zarand implică şi cercetarea aspectelor legate de mişcarea naţională în condiţiile în care în 1860, Zarandul a fost anexat Ungariei. Un prim aspect vizează problema limbii, adică introducerea limbii române ca limbă oficială la nivelul comitatului. Revoluţia de la 1848-1849 a marcat o nouă etapă în procesul de impunere a limbii române ca limbă oficială între celelalte limbi ale ţării. Acest aspect a fost studiat în istoriografie de către Simion Retegan în studiul Cinci petiţii inedite din 1852310. Instrucţiunile venite de la guvern în ceea ce priveşte funcţionarea administraţiei locale inclusiv folosirea limbii în administraţie erau popularizate şi în presa vremii.311 Modalitatea prin care în cadrul adunărilor comitatense districtuale, în primăvăra lui 1861 se revendică recunoaşterea limbii

308 Traian Mager, Ţinutul Hălmagiului, p. a III-a, Arad, 1937, p. 49; 309 Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Ion Frăţilă, Mihai Cerghedean, Vasile Ionaş, Dumitru Barna, Viorel Vânătoru, Pentru libertate şi unitate naţională. Documente hunedorene, 1848-1920, Bucureşti, 1990; 310 Simion Retegan, Cinci petiţii inedite din 1852, în Sargeţia, Deva, 1972 ; 311 vezi, Telegraful român, Sibiu, martie 1861, p. 49-50;

române rezultă din studiul lui Simion Retegan, Recunoaşterea limbii române ca limbă oficială a Transilvaniei în Dieta de la Sibiu.312 Reconstituirea evenimentelor legate de constituirea Adunării comitatense şi aspecte legate de impunerea limbii române la nivelul comitatului Zarand se poate realiza cu ajutorul informaţiilor oferite de lucrarea lui Teodor Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară.313 Poziţia presei maghiare faţă introducerea limbii române în administraţia Zarandului, este reflectată în lucrarea lui Traian Mager.314 Deosebit de utilă pentru cunoaşterea activităţii lui Iosif Hodoş în cadrul comitatului este lucrarea realizată de Ioan Chiorean, Iosif Hodoş. Viaţa şi activitatea.315 Documentele referitoare la sigilii şi inscripţiile acestora în limba română pot fi cunoscute din materialele arhivistice aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj.316 Modul în care se foloseşte limba română în administraţia zărăndeană este reflectată şi în presa vremii, în 1866 ziarul Concordia317 publică o corespondenţă venită din Zarand legată de felul în care se respectă limba română în administraţie. Legat de aspectul limbii, ziarul Federaţiunea318 din 1873 într-o corespondenţă din comitatul Zarand, arată greutăţile întâmpinate de oficialii din comitat în afacerile lor administrative datorită necunoaşterii limbii maghiare. Documentele referitoare la probleme legate de limbă după instaurarea dualismului austro-ungar, nemulţumirea administraţiei locale faţă de tendinţa autorităţilor centrale cu privire la introducerea limbii maghiare, pot fi cunoscute şi reconstituite din materialele arhivistice aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond – Comitatul Zarand.319 Petiţionarismul românesc a reprezentat pentru perioada anilor 1861-1876 calea folosită de către conducătorii români ai comitatului pentru a

312 Simion Retegan, Recunoaşterea limbii române ca limbă oficială a Transilvaniei în Dieta de la Sibiu, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj, XVI, 1973, p. 192-194; 313 Teodor V. Păcăţian, op.cit, p. 581 314 Traian Mager, Ţinutul Hălmagiului, p. a III-a, Arad, 1937, p.25 315 Ioan Chiorean, Iosif Hodoş. Viaţa şi activitatea, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1973; 316 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, Fond Iosif Hodoş, dosar 341/4, f.4-5; 317 Concordia, anul VI, 86 (549), p.371; 318 Federaţiunea, Pesta, 49/774, iulie 1873; 319 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond, Comitatul Zarand, dos.1869, dos. 58-59/1872, cutia 9/1974;


47

face cunoscute instituţiilor statului dezideratele lor politice, sociale şi culturale. Pentru a trata acest subiect se poate apela la lucrarea citată a lui Teodor Păcăţian320 care cuprinde spre exemplu şi memoriul prin care zărăndenii protestează împotriva anexării acestui comitat la Ungaria. Documentele care tratează acest subiect pot fi cunoscute din materialele arhivistice aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, fond Iosif Hodoş şi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond comitatul Zarand. 321 Informaţii generale despre petiţionarismul românesc obţinem studiind lucrarea profesorului Liviu Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiţionarismului românesc. 322 Pentru a scrie despre petiţionarismul românesc la nivelul comitatului Zarand se poate apela şi la studiul lui Vasile Ionaş, publicat în Sargeţia, Administraţia comitatului Zarand între 1861-1876.323 Un alt aspect al mişcării naţionale în Zarand pentru perioada cercetată vizează activitatea deputaţilor zărăndeni în Parlamentul de la Pesta. Participarea deputaţilor români zărăndeni în Parlamentul de la Pesta, Iosif Hodoş şi Sigismund Borlea a avut loc în condiţiile în care Zarandul nu mai aparţinea Transilvaniei, ci era anexat Ungariei. Activitatea acestor deputaţi în Dietă poate fi reconstituită prin studierea lucrării lui Enea Hodoş, O viaţă de luptă, suferinţă şi nădejde324, sau a lucrării lui Ioan Chiorean, prin articolele apărute în presa vremii: Gazeta Transilvaniei 325 , Concordia 326 , Federaţiunea. 327 şi a documentelor de arhivă din fondurile menţionate. Tratarea monografică a Zarandului în perioada 1861-1876, adică în perioada administraţiei româneşti presupune şi cercetarea aspectelor legate de şcoală şi biserică.

După o lungă absenţă din peisajul istoriografic românesc, istoria ecleziastică suscită un viu şi real interes în rândul specialiştilor dar şi a unui

320 Teodor V. Păcăţian, op.cit, p. 584-592; 321 DJAN Cluj, fond Iosif Hodoş dosar 343/2; 337/1DJAN Hunedoara, fond Comitatul Zarand, 45/1869, f.118; d. 1872, f.43; 322 Liviu Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiţionarismului românesc, ed. Fundaţiei Culturale române, 1992; 323 Vasile Ionaş, op.cit, p. I-a, Sargeţia, nr. XX, 1986-1987; 324 Enea Hodoş, op.cit, p. 75; 325 Gazeta Transilvaniei, XXIX, nr.16,1866; 326 Concordia, anul VI, nr. 20, (483), 10/22 martie 1866; 327 Federaţiunea, Pesta, februarie, 1868;

public larg. Revenirea în atenţia istoricilor a complexei problematici amintite explicabilă în condiţiile deschiderii politice şi culturale de după 1990 şi a instaurării sub raport confesional a unui climat relativ de toleranţă religioasă, a însemnat reactualizarea unor subiecte subdiacente, abandonate după 1948, în contextul prohibirii istoriei bisericeşti.

Preocupările ştiinţifice atrag subiecte cum ar fi: organizarea instituţională a bisericii româneşti, statutul şi condiţia preoţimii, aspecte legate de sentimentul religios ca urmare a redescoperirii şi valorificării bogatului filon documentar referitor la evoluţia istoriei bisericeşti a românilor, mai ales de-a lungul secolelor XVIII- XIX, s-a putut asista în ultimul deceniu la publicarea unui important număr de articole şi volume dedicate problematicii menţionate. Cu toate acestea suntem încă departe de a avea o imagine de ansamblu completă asupra istoriei ecleziastice româneşti.

Istoria bisericii presupune ca domeniu de cercetare instituţionalul, adică instituţia bisericii, a clerului, a parohiei, a comunităţii de credinţă. În cadrul aceluiaşi domeniu sunt elaborate şi alte forme instituţionale aflate în proximitatea bisericii, precum şcoala sau instituţiile caritabile. În câmpul istoriografic deosebit de complex, dar atât de atractiv al bisericii române din Transilvania, ţinutul Zarandului ocupă un loc aparte. Cu toate că problemele cu care se confruntă preoţii ca reprezentanţi de frunte ai românilor ardeleni, sunt în general aceleaşi în întreaga Transilvanie, există unele elemente specifice, legate de particularităţile zonale, în funcţie de care comportamentul clerului poate fi diferenţiat în cele două protopopiate ortodox şi greco-catolic. Analiza aspectelor legate de biserică menţionate mai sus, în cadrul Comitatului Zarand, pentru perioada administraţiei româneşti a acestui comitat 1861-1876 se face în mare măsură din materialele arhivistice aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara. Fondurile arhivistice 328 ne oferă informaţii despre viaţa bisericească din protopopiat, în perioada studiată. Pe baza informaţiilor oferite de aceste fonduri

328 Fondurile arhivistice la care se face referire sunt: Parohia Greco-catolică –Baia de Criş, pentru anii 1869-1876; Protopopiatul greco-catolic al Hălmagiului pentru perioada 1861-1876; Protopopiatul ortodox de Brad pentru perioada 1861-1876; Parohia ortodoxă Sălişte 1864-1876;

48


putem stabili rolul şi importanţa bisericii greco-catolice şi ortodoxe din cele două protopopiate, care funcţionau la nivelul comitatului Zarand: Protopopiatul greco-catolic cu sediul la Hălmagiu şi protopopiatul ortodox cu sediul la Brad, dar şi aspecte legate de viaţa românilor transilvăneni din această regiune. Pe baza datelor statistice se analizează ponderea unei biserici sau a alteia în cadrul comunităţilor săteşti, comparativ cu numărul locuitorilor şi religia acestora. Din documentele care se găsesc în fondul Protopopiatului ortodox Brad 329 se desprind în primul rând aspecte legate de şedinţele sinoadelor preoţeşti, normative din partea autorităţilor centrale, Protocoale ale comitetelor şcolare, circulare, înştiinţări, decizii ale episcopului Sibiului către Protopopul ortodox din Brad, rapoarte ale acestuia referitoare la probleme de cult şi prozelitism religios, organizare religioasă, alegeri de deputaţi pentru congresele bisericeşti, rapoarte ale învăţătorilor către Protopopul ortodox de Brad, referitoare la organizarea şi desfăşurarea învăţământului confesional românesc, dotarea şcolilor, conflicte între locuitori şi învăţătorii satelor, înfiinţarea de şcoli confesionale, numiri şi transferări de preoţi, ajutoare şi salarii pentru preoţi, extrase din protocolul parohiilor subordonate Protopopiatului ortodox de Brad, din fondul arhivistic lipseşte însă perioada 1865-1873. Menţionez faptul că nu există o lucrare care să trateze aspectele legate de biserica ortodoxă din acest protopopiat, ci doar aspecte sporadice menţionate în diverse lucrări. Aceleaşi subiecte se regăsesc şi în documentele care formează fondul Protopopiatului greco-catolic al Hălmagiului,330 doar că tratează aspecte legate de biserica greco-catolică. Evoluţia învăţământului confesional va fi analizată mai ales pe baza informaţiilor oferite de către cele două fonduri arhivistice menţionate, la care se adaugă fondul, Comitatul Zarand şi fondul Iosif Hodoş.

In istoriografie nu a lipsit interesul pentru studiul istoriei bisericii, înţelegerea modului în care a funcţionat biserica ortodoxă în Transilvania de la jumătatea secolului al XIX-lea este facilitată de studierea lucrării lui Mircea Păcurariu, Istoria

329 DJAN Hunedoara, Fond Protopopiatul ortodox de Brad pentru perioada 1861-1876; 330 DJAN Hunedoara, Fond Protopopiatul greco-catolic Hălmagiu, 1861-1876;

bisericii ortodoxe române 331 , acelaşi autor autor publică Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918,332 aspecte sporadice legate de mişcările confesionale din Transilvania ne oferă şi Istoria României. 333 Un amplu studiu despre evoluţia bisericii din Transilvania în secolul al XIX-lea a publicat profesorul Nicolae Bocşan, Naţiune şi confesiune în Transilvania în secolul al XIX-lea, cazul mitropoliei române.334

Pentru a înţelege modul în care a funcţionat biserica ortodoxă, care au raporturile sale cu statul, pentru a cunoaşte dezvoltarea politică şi culturală a românilor din Transilvania în timpul celor două decenii care au precedat compromisul austro-ungar din 1867 este utilă studierea lucrării lui Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania 1846-1873.335

Informaţii despre evoluţia bisericii în zona Zarandului şi organizarea vieţii bisericeşti ne oferă şi lucrarea lui Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII.336 Un loc important în cadrul protopopiatului îl joacă şi învăţământul confesional. Numărul şcolilor din comitat denotă preocuparea autorităţilor locale a protopopilor şi a parohilor locali, pentru dezvoltarea acestui tip de învăţământ. Dezvoltarea unui învăţământ confesional duce la o strânsă legătură între autorităţile locale, biserică şi şcoală. Aceste componente nu s-au despărţit una de cealaltă, deoarece educaţia nu era doar o acumulare de cunoştinţe, ci şi nevoia de a forma cetăţeni cu priceperi morale şi spirituale. Cercetarea încearcă să scoată în evidenţă rolul pe care comunităţile locale îl au în susţinerea

331 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. Ştiinţa, Chişinău, 1993, p.369-379; 332 Idem, Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1986; 333 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, ed. Corint, Bucureşti, 2004, p.167,253; 334 Nicolae Bocşan, Naţiune şi confesiune în Transilvania în secolul al XIX-lea: cazul mitropoliei române, în Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele XIII-XIX), ed. Fundaţia “Cele trei Crişuri”, Oradea, 1994; 335 Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania 1846-1873, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995; 336 Siviu Dragomir, Istoria dezrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol II, Sibiu, 1930;


49

bisericilor şi a şcolilor; de fapt situaţia materială a acestor comunităţi, influenţează evoluţia bisericii şi a şcolii. Contribuţii valoroase referitoare la prezentarea situaţiei generale a Transilvaniei, cu referire la aspectele politice dar şi biserică şi şcoală ne oferă lucrarea lui Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868) 337 lucrare care aduce puncte de sprijin pentru înţelegerea ideii naţionale în societatea românească din Transilvania şi volumul al II-lea al acestei lucrări338 sau lucrarea lui Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania, iar în ce priveşte lucrările privind organizarea bisericească, lucrarea lui Onisifor Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, sau o lucrare mai recentă, Nicolae Bocşan şi Camelia Vulea, La începuturile Episcopiei Lugojului.(Studii şi documente). Informaţii referitoare direct la subiect ne oferă lucrarea lui Iacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, sau lucrarea, Cameliei Vulea, şi a Luminiţei Wallner Bărbulescu, Vizitaţiuni canonice în Ţara Haţegului (1852-1855).

În ce priveşte învăţământul, informaţii utile aduc lucrările lui Teodor Pavel, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din N-V Transilvaniei. Învăţământul primar şi secundar1849-191, sau lucrările istoricului Simion Retegan, Satul românesc din Transilvania ctitor de şcoală (1850-1867)339 şi Sate şi şcoli româneşti din Transilvania la jumătatea secolului al XIX-lea340, care scot la lumină rolul jucat de comunităţile săteşti în susţinerea şcolilor confesionale locale.

Concepţia lui Şaguna în legătură cu şcolile elementare confesionale şi modalitatea de funcţionare a acestor şcoli este prezentată de către Ioan Lupaş în lucrarea Istoria bisericească a românilor ardeleni. 341 Înfiinţarea şcolilor

337 Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania, 1700-1868, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987; 338 Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania, 1868-1918, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992; 339 Simion Retegan, Satul românesc din Transilvania, ctitor de şcoală (1850-1867), ed. Echinox, Cluj, 1994; 340 Idem, Sate şi şcoli româneşti din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea (1867-1875), ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; 341 Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 19995,

confesionale este un aspect tratat şi de către Victor Popeangă în lucrarea Şcoala românească din părţile Aradului la jumătatea secolului XX.342

Informaţii utile în legătură cu manualele şcolare româneşti utilizate în şcolile hunedorene între anii 1860-1918 oferă Viorel Lupu în lucrarea, Şcoala hunedoreană şi Marea Unire.343

Dintre studiile care tratează învăţământul la nivelul comitatului Zarand menţionez şi preocupările proprii pentru acest subiect prin studiul publicat în Arhiva someşană din 2002 344 sau studiul Laviniei Cerghedean 345 . Înfiinţarea unor şcoli în zona Zarandului este menţionată în lucrarea colectivă Din istoria învăţământului hunedorean. 346 Înfiinţarea gimnaziului din Brad este un subiect tratat în istoriografie de către Ioan Radu347 şi de profesorii: Nestor Lupei, Romulus Neag, Stelian Circo, Gavrilă Paşcu care au elaborat Monografia Colegiului Naţional „Avram Iancu” Brad.348 Înfiinţarea şcolilor confesionale este un subiect pentru care a manifestat interes şi presa vremii susţinând prin articole înfiinţarea unor şcoli.349 Ioachim Lazăr, un asiduu cercetător al istoriei locale, tratează problematica învăţământului confesional prin studiile Învăţământul confesional ortodox din satul Hărtăgani350 şi Contribuţii la istoria învăţământului elementar românesc din judeţul Hunedoara (1780-1848).351

Cercetările istoricilor s-au îndreptat spre studiul fenomenelor de ansamblu cu accent mai

342 Victor Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului la jumătatea secolului XX, Arad, 1979, 343 Viorel Lupu, Şcoala hunedoreană şi Marea Unire, ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008; 344 Felicia Adăscăliţei, Învăţământul în comitatul Zarand (1861-1876), în Arhiva Someşană, ed. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2002, p.289-315; 345 Lavinia Cerghedean, Din preocupările zărăndenilor pentru dezvoltarea învăţământului românesc, Sargeţia, nr. XV, 1981; 346 *** Din istoria învăţământului hunedorean, Deva, 1973; 347 Ioan Radu, Monografia gimnaziului roman greco-oriental din Brad, Tip. Libertatea Orăştie, 1919; 348 Nestor Lupei, Romulus Neag, Stelian Circo, Gavrilă Paşcu, Monografia Colegiului Naţional “Avram Iancu” Brad, ediţie revăzută şi completată, 1869-2009; 349 Concordia, III, nr. 37, 9/21 mai 1863; Supliment la Concordia, nr. 30/493, 1866, p.137; Concordia, V, nr. 44; Telegraful român, nr. 70, XV, Sibiu, 1867; 350 Ioachim Lazăr, Învăţământul confesional ortodox din satul Hărtăgani (1861-1924), Corviniana, VIII, 2004; 351 Ioachim Lazăr, Contribuţii la istoria învăţământului elementar românesc din judeţul Hunedoara (1780-1848), în Sargeţia, XXI-XXIV; 1988-1991;

50


redus pe funcţionarea comunităţilor locale. Astfel realizările administraţiei zărăndene în perioada 1861-1876 pot fi reconstituite cu ajutorul documentelor arhivistice din aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond – Comitatul Zarand.352 Materialele arhivistice ne oferă informaţii despre impozitele plătite de locuitorii comitatului, veniturile localităţilor, cheltuieli la nivelul comunităţilor locale, numărul contribuabililor, situaţia materială a bisericilor, atenţia acordată de către administraţie situaţiei sanitare a comitatului, cea mai importantă realizare a administraţiei în acest sens fiind înfiinţarea unui spital al comitatului. Documentele scot în evidenţă şi preocuparea administraţiei pentru securitatea publică pentru administrarea pădurilor şi a drumurilor. Informaţii cu privire la veniturile şi cheltuielile comunităţilor ne oferă şi materialele arhivistice aflate la Biblioteca Centrală Universitară, Cluj-Napoca, fondul Iosif Hodoş.353

Lucrarea abordează un subiect de istorie regională, reconstituirea istorică încercând însă integrarea în istoria Transilvaniei secolului al XIX-lea. Temele abordate vor încerca surprindă caracteristicile particulare ale perioadei (1861-1876), benefică pentru administraţia comitatului Zarand.

Pornind de la informaţiile arhivistice, presă şi surse bibliografice voi încerca o reconstituire a faptelor situate pe terenul înfruntărilor politice în cadrul unui comitat românesc, Zarandul, aflat în această perioadă 1861-1876, în graniţele statului maghiar. Lucrarea propune tratarea monografică a acestui comitat românesc, în cadrul unei structuri tematice.

Prof. Adăscăliţei Felicia

Imaginea Văii Jiului la început de secol XX aşa cum a văzut-o canonicul Dr.

Jacon Radu

Trebuie să încep această lucrare cu o întrebare esenţială: istoria este azi închidere sau deschidere? Această întrebare este determinată de dublul sens

352 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond, Comitatul Zarand, 1861-1876; 353 Biblioteca Centrală Universitară, Cluj-Napoca, fond Iosif Hodoş, msss. s. 341/dosar 1-2;

pe care-l au în prezent comunităţile umane şi de ceea ce istoria recentă a produs în om. În primul rând acest produs este teama pe care o găsim sub diverse forme de manifestare. Ea determină comportamentul indivizilor, luaţi separat, dar şi al comunităţilor istorice. Închiderea în istoria proprie este o experienţă care poate să determine drama unui popor, naţii sau etnii şi poate duce la scenarii halucinante, aşa cum au fost cele practicate de către comunism. Critica pe care o face K.R. Popper acestui tip de societate pare să fie îndreptăţită354. Trebuie să ieşim de sub „vraja” unui astfel de sistem închis şi totalitar chiar dacă la bazele lui se află Platon, Hegel sau Marx.

O societate deschisă, liberală este celălalt sens al istoriei recente şi care pare să aibă capacitatea de a deveni atractivă pentru un număr tor mai mare de popoare, naţiuni, etnii. Mă întreb, totuşi, dacă şi aceasta nu reprezintă tot o „vrajă” şi această întrebare este îndreptăţită dacă observăm cât de rafinate au devenit instrumentele manipulării. Folosirea acestor instrumente în numele liberalismului şi democraţiei pun în pericol iminent autenticitatea libertăţii noastre.

Un cunoscut istoric Will Durant, în Istoria Civilizaţiei, tom I, mărturisea: „Noi nu putem neglija în întregime legendele, care străbat istoria, civilizaţii altădată mari şi înfloritoare, pe care un cataclism sau un război le-au distrus şi care n-au lăsat în urma lor nici măcar o algă, precum valul ce se retrage de pe plajă; tot ceea ce săpături recente ne-au revelat despre civilizaţiile Cretei, Sumerului şi Yucatanului se află acolo pentru a atesta că legendele pot să conţină o mare parte de adevăr”355. Pornind de la acest citat, m-am gândit la faptul că oriunde ai fi în lume contează să conştientizezi esenţa fiinţei istorice care te determină. Această esenţă poate fi spaţial dincolo de tine şi ai tăi, dincolo de satul tău, de ţara sau de continentul pe care vieţuieşti. Un exemplu de astfel de conştiinţă îl reprezintă şi lucrarea lui Samuel Noah Kramer, From the Tablets of Sumer care se înscrie în deschisul istoriei.

Studiind din interes profesional istoria Văii Jiului care este destul de necunoscută înainte de perioada modernă, am cercetat lucrarea lui Iacob

354 K.R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I şi II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993 355 Elie Ducu, Românii, o antichitate arhaică, Editura Luana, Bucureşti, 1998, p. 72


51

Radu despre Vicariatul Greco-catolic al Haţegului356. În această lucrare găsim referinţe importante la istoria Văii Jiului care nu a fost deloc una lineară. Deşi datele folosite de Jacob Radu au fost preluate şi de către alţi autori, consider că este necesară amintirea acestuia şi a lucrării pe care o consider de excepţie. Este necesar să amintim câteva date despre acest canonic, istoric şi om de cultură.

Jacob Radu s-a născut la 02 ianuarie 1869, în Rădeşti-Alba (frate cu episcopul Dimitrie R.), decedat la 8 iunie 1932, în Oradea. Studii gimnaziale la Blaj, Filosofia şi Teologia la Roma, unde a obţinut doctoratul (1893). Preot în Sărmaş, jud. Harghita (1894-1896), spiritual la Seminarul teologic şi profesor de Religie la şcolile din Blaj 1896-1897), preot unit în Bucureşti şi profesor la Seminarul teologic romano-catolic (1897-1999), apoi în serviciul Episcopiei Lugojului (1999 - 1902), paroh, protopop şi vicar la Haţeg (1902- 1911), canonic în Lugoj (1911 - 1914), canonic, apoi vicar capitular la Oradea (1914-1932), membru corespondent al Academiei Române. A publicat o serie de lucrări de istorie bisericească, dar multe fapte sunt prezentate într-o viziune confesională.

Principalele lucrări publicate sunt: Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913; Manuscriptele bibliotecii Episcopiei greco-catolice române din Oradea Mare. Studiu bibliografic, Bucureşti,1923, (An. Acad. Rom., M. S. I., s. a III-a, t. 1, m. 6); Doi luceferi rătăcitori: Gheorghe Şincai şi Samuil Micu Clain, Bucureşti, 1924,121 p. (An. Acad. Rom., Sect. Lit., s. a III-a, t. 2, m. 3); Samuil Vulcan episcopul român unit al Orăzii Mari (1806-1839) şi Biserica Ortodoxă Română, Oradea, 1925; Episcopul baron Vasile Erdeli (I 843- 1862), Oradea; Foşti elevi români uniţi ai şcoalelor din Roma, Beiuş, 1929, Istoria diecezei române unite a Orăzii Mari..., Oradea, 1930, 241357.

Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului deşi a apărut la începutul secolului XX rămâne încă o sursă excepţională de informaţii despre zona Văii Jiului. Această zonă este situată la miazăzi faţă de Ţara Haţegului, despărţită fiind de Munţii Retezatului. Iată cum o descrie Jacob Radu: „Acest ţinut se întinde pe ţermii celor două Jiuri: a celui unguresc care izvoreşte din munţii Parînguluî şi

356 Jacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Tipografia Gutenberg, Lugoj, 1913 357 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Universul enciclopedic, Bucureşti, 1996

curge dela răsărit cătră apus, şi a celui românesc, numit aşa fiindcă izvoreşte pe teritorul României şi din sus de salul Cămpu-lui-Neagu întră în Ardeal. Amândouă Jiurile se împreună din jos de satul Iscroni şi formează un puternic râu de munte, care se curge zgomotos printre zăgazurile de stânci şi nu departe întră în România prin admirabilul pas al Surducului. Văile Jiurilor sunt înguste şi încunjurate de munţi înalţi, bogaţi în privelişti minunate, cari într alte ţeri ale Europei ar atrage mulţime de iubi-tor ai frumuseţilor naturei. Piscuri înalte, pleşuve şi sterpe, podeiuri largi cu păşuni şi fânaţe întinse; codrii deşi şi neprătrunşi; văi adânci şi răcoroase; chei înguste şi strimtori cu păreţi de stânci uriaşe; peşteri întunecoase; stânci ciudate şi bizare; râuri şi păraie cu ape cristaline şi cascade minunate, tot atâtea frumuşeii ale naturii pe cari ca sale descriem cu deamăruntul ar trăbui să scriem o carte întreagă.”358

Descrierea pe care o face Jacob Radu zonei Văii Jiului este deosebit de plastică şi pare să fie descrierea unei lumi mirifice. Dacă această imagine ar fi rămas pur naturală ar fi putut să reprezinte o formă a raiului pe pământ iar locuitorii acestui ţinut ar fi fost cei mai fericiţi. Întotdeauna la contactul dintre istorie şi natură s-a produs o alterare a naturii nu pentru faptul că istoria ar reprezenta în mod necesar răul, ci pentru că ea conştientizează faptele nevolnice ale oamenilor. Jacob Radu are convingerea că alterarea frumuseţii acestui ţinut s-a produs datorită invaziilor străine, fie că aceste invazii au fost cândva de ordinul migraţiilor, fie că ele se datorează unei evoluţii economice tot mai accelerată, ca efect al modernizării. Satele care cândva erau împrăştiate şi locuitorii lor duceau o viaţă patriarhală s-au transformat în oraşe. Casele din bârne de brad s-au transformat în case cu „zidiri mari şi puternice”.

O imagine care contrastează cu „raiul” descris anterior este următoarea: „Nice Jiul, crista-linul Jiu, mai ales cel românesc, în mare parte a cursului seu, numai e cel de demult. L'au spurcat străinii şi pe el. Apa lui numai curge spumegândă printre bolovanii calţuroşi; în undele lui numai înnoală sprintenul păstrăv, nici românculele nu-şi mai oglindesc în apele lui ochieşele lor sprâncene la înălbitul pânzelor; nici chiar dobitoacele numai merg să-şi stâmpere setea în albia lui! Braţele

358 Jacob Radu, op. cit., pp. 11-12

52


vânjoase ale Italienilor şi Rusnegilor şi puterea năpraznică a dinamitei a curăţit albia lui de bolovani, dar şi de păstrăvi, ca să poată înnotă miile şi miile de buşteni daborîţi de pe coastele munţilor; iar uleiurile şi murdăriile ce se scurg dela fabrica de koks şi de amoniac dela Lupeni iau spurcat şi cernit apa de ţi-e jale şi scârbă să o priveşti.”359.

Cele două imagini contrastante reprezintă un efect al civilizării acestui ţinut, efect exprimat prin amestecul de populaţii, de porturi şi de obiceiuri: „Dar dacă înfăţişarea satelor şi-a întregului ţinut, s'a schimbat atât de mult prin zidirile şi instalaţiile modeme, şi mai mare schimbare vedem în interiorul acelor furnicare, în cari frumosul şi curatul port al locuitorilor băştinaşi, pistriţat şi acela uneori cu podoabe străine, este cu totul copleşit de variatele porturi străine ale noilor veniţi, cari au năpădit ca roiul de lăcuste, ca să se sature şi îmbogaţasca din avuţia ascunsă în sînul acestor munţi, nu de mult încă atât de părăsiţi şi puţin cunoscuţi.”360

Cele două „portrete” ale Văii Jiului, depistabile la începutul de secol XX, au dăinuit o vreme şi ele au exprimat contrastul dintre civilizaţie şi natura memorizantă a unor vremi apuse deja. Jacob Radu remarcă schimbarea esenţială pe care o produce industria cărbunelui, această industrie fiind esenţa modernă a Văii Jiului. Cred că ea reprezintă chiar istoria acestor locuri pentru că premodernitatea aici este mai degrabă anistorică decât istorică. Nostalgia noastră după natura autentică nu poate să fie decât anistorică, pentru că intrarea în istorie înseamnă intrarea într-o devenire conştientizată. Jacob Radu dă câteva detalii istorice şi economice semnificative despre exploatarea cărbunelui:

„Terenul carbonifer are, în valea celor două Jiuri, o lungime cam de 44 km. în direcţiune dela apus spre răsărit. Până acum sau aflat 21 straturi de cărbuni a căror grosime variază întră 0,30 şi 50 m. In unele locuri straturile de cărbuni ies până la suprafaţa solului, înaltele se află în afunzime de mai multe sute de metri.

Calitativ cărbunii de pe Jiu sunt foarte buni, au coloare neagră şi putere calorifică de 6500—7000 calorii. Escelenţa lor calitate se vede şi de acolo că se poate fabrica din ei şi briket şi

359 Ibidem, p. 12 360 Ibidem, p. 13

koks. Societatea Urikány-Zsilvölgyi are la Lupeni o fabrică de koks care produce zilnic 60 vagoane.

Cantitatea cărbunilor ce se scot din aceste băi încă este considerabilă şi creşte mereu. Astfel pe când în anul 1868 s'au estras 8000 măji metrice, producţia anului 1908 a fost 14.500.000 mm. Existenta straturi lor de cărbuni în aceste părţi, a

fost cunoscută încă prin veacul al XVIII-lea. In anul 1782 cărbunii s'au aprins şi au ars mai multă vreme, iar generalul Laudon a aprins o cantitate mare de cărbuni în locul numii Valea-Arsă, în hotarul comunei Uricani, şi prin acea a spăriat pe Turcii cari năvăliră în valea Jiului361). Exploatarea cărbunelui s-a început abia prin arm 1840-1850 când însă era mare greutate cu transportul şi valorizarea materialului produs. Desvoltare şi avânt mai mare a luai băieşitul cărbunelui după construirea liniei ferate prin anii 1869—70. Atunci a începui să lucre în mod mai sistematic şi să deschidă băi erarul regesc unguresc şi societatea de mine şi cohuri din Braşov, care mai târziu apoi a luat în arândă şi băile erarului. Acum se esploatează băile de cărbuni din valea Jiului, de cătră patru societăţi :

1. Societatea anonimă numită „Salgótarjáni". 2. Societatea an. „Urikány-Zsilvölgyi". 3. Societatea an. „Felsö- Zsilvölgyi". 4. Erarul regesc sau statul. Toate aceste au învestit în întreprindere

capitale enorme şi lucră cu puteri uriaşe folosindu-se de cele mai modeme mijloace tehnice. Cu deosebire sunt de admirat instalaţiile tehnice ale statului la Petrila şi Petroşeni, şi ale societăţii Salgótarjáni la Vulcan, unde are o baie afundă de 360 m. din care poate scoate anual 5 milioane măji m. de cărbune!

Pentru scoaterea marei cantităţi de cărbuni din băi şi încărcarea pe vagoanele calei ferate, se folosesc mai multe feliuri de mijloace de transport ca: linii ferate industriale, cu vapor, benzin, electricitate şi râzne funiculare etc. Toate aceste au o lungime de 160.142 m. Numărul lucrătorilor de baie trece preste 9000 iar cu personalul tehnic funcţionari şi supraveghietori se urcă la 10039. Afară de aceştia apoi mai sunt întrebuinţaţi, afară din băi, la diferite alta lucrări mii şi mii de lucrători. Toţi lucrătorii stabili capătă pre lângă plată locuinţa

361 S. Moldovan, Ţara noastră, Sibiu, 1984, p. 77


53

şi material de încălzit. Pentru instrucţia pruncilor societăţile susţin mai multe şcoli; asemenea se îngrijesc şi despre ajutorarea şi provederea lor în caz de morb şi neputinţă362).363

Ceea ce descrie Jacob Radu ca activitate economică şi socială la început de secol XX reprezintă o istorie vie a Văii Jiului care azi tinde să devină doar istorie. Această istorie, parafrazându-l pe Samuel Noah Kramer poate să înceapă şi să sfârşească aici. Criza actuală a României are expresia ei cea mai profundă în aceste locuri care tind să rămână fără economie şi fără modernitate. Am putea vorbi chiar de o „ieşire” din modernitate, dar nu în sensul unui progres ci în sensul pierderii într-un marasm socio-economic fără identitate şi fără perspectivă. Tabloul socio-economic descris de canonic în comparaţie cu ceea ce reprezintă azi Valea Jiului este mult mai viu şi are perspectivele istorice de afirmare a unei identităţi puternice. El reprezenta atunci expresia unei „societăţi deschise”, în care perspectiva era vizibilă peste timp. Azi am vrea să credem că aici se păstrează încă ideea de „societate deschisă”, dar tabloul socio-economic nu mai îndreptăţeşte perspectiva. Nu există nici-o punte care să exprime continuitatea celor două tablouri pentru că istoria cărbunelui, cel puţin pentru noi, pare să se închidă în sine. Să fie acesta un efect al unor politicilor naţionale şi europene care vor produce schimbări iremediabile în întregul spaţiu al Europei? Ce vom face însă cu oamenii care încă mai speră la o viaţă mai bună. Ei nu se mai pot întoarce la „raiul” naturii originale, dar parcă îi împiedică ceva nefiresc de grotesc să meargă înainte, aşa cum este mersul lumii civilizate.

Îmi pun întrebarea firească a sensului pe care-l poate da istoria la un moment dat unor locuri care mult timp au fost anistorice. Racordarea lor la o civilizaţie sau alta poate să fie benefică sau catastrofală. Cum o întoarcere în anistorie nu mai e posibilă, o perspectivă este cea de suspendare şi de condamnare de a rămâne o periferie neînsemnată. Actualmente, Valea Jiului este o astfel de periferie care, din fericire, este înconjurată de frumuseţi încă de excepţie ale naturii, dar, din nefericire, nu ştim să beneficiem de ele. Culorile atât de vii ale naturii contrastează cu viaţa socio-economică cenuşie şi dezolantă, cu lipsa de perspectivă a locuitorilor de

362 Henrich Viktor, A Zsilvölgy bányászatának rövid ismertetése, în Hunyadmegyei Almanach , 1910, p. 114 şi ur. 363 Jacob Radu, op. cit. pp. 13-14

aici. Cum poate exista atâta risipă de frumuseţe a naturii în contrast cu atâta risipă de dezinteres? Valea Jiului este un loc închis ca un mormânt şi istoria ei, atâta cât a fost, nu mai contează. Decăderea socio-economică a acestui loc, sărăcia şi cenuşiul vieţii de aici, lipsa de speranţă şi viaţa anostă sunt faldurile care cad peste acest mormânt. Minerii, categoria socio-profesională fundamentală de aici, nu mai au capacitatea să rupă aceste falduri. Politicienii României au avut grijă să-i reducă la tăcere printr-o manipulare continuă.

Ce rămâne de făcut în aceste împrejurări? Să ne retragem într-un timp în care speranţele erau încă vii şi să credem că nimic nu este definitiv în această lume. Privim din nou prin ochii lui Jacob Radu şi admirăm nu atât pregătirea sa academică de înaltă ţinută, cât frumuseţea pe care el a văzut-o în dinamica lumii.

prof. Aurelia Hirghiduşi

Alegerile din 19 noiembrie 1946

în Judeţul Hunedoara Desfăşurarea campaniei electorale

Problema centrală a vieţii politice din anul 1946 a reprezentat-o campania electorală, alegerile aveau o importanţă hotărâtoare pentru evoluţia regimului politic din România. Mai mult sau mai puţin asemănătoare din punctul de vedere al modului de desfăşurare, primele alegeri parlamentare ce au avut loc în statele central-est europene după încheierea celui de-al doilea război mondial au o constantă în faptul că prin intermediul lor s-a urmărit legitimarea unor noi forme de regim politic, cel al democraţiilor populare. Caracteristica diplomaţiei sovietice până la alegerile parlamentare a fost grandualismul concretizat într-o politică a paşilor mărunţi. Primul pas a fost satelizarea estului Europei, adică includerea în sfera de dominaţie sovietică a politicii externe româneşti. Al doilea pas a fost sovietizarea, adică impunerea modelului sovietic sub aspect instituţional încheiat în 1947, odată cu abolirea monarhiei şi lichidarea opoziţiei. Între aceste două etape există un intermediar: „modelul democraţiei populare”,

54


o formă de compromis care a dat aparenţa de legitimitate procesului de comunizare. 364 Pe baza cercetărilor pe care le-am făcut în Arhive, voi prezenta modul în care s-a desfăşurat campania electorală pentru aceste alegeri în judeţul Hunedoara, în special propaganda pe care au făcut-o atât partidele „istorice” cât şi cele din Bloc. După formarea Comitetului Electoral judeţean Hunedoara, în 18 iunie a avut loc o şedinţă a Comitetului pentru constituirea celor şase secţii ale sale: electorală, propagandă, administrativă, economică, financiară şi transporturi. La Secţia Electorală preşedinte era Almăşanu Augustin de la Frontul Plugarilor, iar printre membrii se numărau: Ciocan Viorel, Ioan Popovici, Filimon Aurel, Petrincă Ioan; Secţia Propagandă avea ca preşedinte pe Sârbovan Simion de la PSD, iar secretar la această secţie era Ardelean Victor; Secţia Administrativă, era condusă de Sturzu Constantin de la PNP, secretar fiind Biro Ernest; preşedinte la Secţia Financiară era Oprea Mircea de la PNL, secretar A. Drăgan; la Secţia Transporturi preşedinte era Brutariu Virgil de la PCR, iar secretar Sântimbreanu Aurel, iar la Secţia Economică preşedinte era Grigoraş Constantin.365

Fiecare secţie se compunea din delegaţi ai partidelor din BPD precum şi un reprezentant al Confederaţiei Generale a Muncii şi o reprezentantă a Federaţiei Femeilor Democrate. Secţiunea propagandă şi presă era însărcinată cu organizarea propagandei pe baza Platformei- Programa a BPD -ului şi cu combaterea propagandei adversarilor, organizarea întrunirilor, difuzarea poziţiei BPD -ului prin toate mijloacele de propagandă: manifeste, broşuri, pancarde, afişaj, radio. Secţiunea administrativă era însărcinată cu problemele legate de administraţie, iar Secţia financiară va fi cea care va strânge fondurile necesare campaniei electorale şi tot ea va fi cea care va repartiza sumele de bani. Secţiunea economică se va ocupa de studierea şi rezolvarea problemelor economice, iar Secţiunea transporturilor era însărcinată cu organizarea transportului candidaţilor, ai trimişilor conducerii

364Radu Pisică – „Adevărul despre alegerile din 19 noiembrie 1946”, Editura „Fiat Lux”, Bucureşti, 1996, p. 130 365 „Zori noi”, 22 iunie 1946, p. 1

partidului, cu transportul materialelor de propagandă şi presă. 366

Potrivit unei „Dări de seamă”, întocmită conform ordinului Ministerului Afacerilor Interne, nr. 399.618 din 23 noiembrie 1946, vom putea vedea cum a decurs campania electorală în judeţul Hunedoara, de la deschiderea acesteia şi până la constituirea Blocului opoziţional, adică sfârşitul lunii octombrie 1946.

În judeţul Hunedoara unităţi organizate cu caracter paramilitar nu au fost înfiinţate, s-a constatat totuşi că atât studenţii cât şi elevii de curs secundar au activat intens în tot timpul campaniei electorale pentru partidele istorice. În ziua de 2 noiembrie au fost găsiţi doi elevi din clasa a V-a a Şcolii Normale Deva lipind pe străzi manifeste ale PNL- Brătianu. De asemenea în oraşul Orăştie câteva eleve din clasa I-a a Liceului de Fete, au fost găsite în ziua de 22 octombrie lipind pe străzile oraşului afişe ale PNŢ -Maniu care conţineau şi injurii la adresa guvernului. Au fost sesizate şcolile respective pentru a lua măsuri. Tot în oraşul Orăştie colonelul Băncescu, provenit din Jandarmerie a dat câtorva elevi din clasa a V-a a Liceului Aurel Vlaicu din Orăştie manifeste naţional-ţărăniste spre a fi distribuite în comuna Lăpuşnic din judeţul Hunedoara. Au fost surprinşi de postul de Jandarmi Ilia şi ca măsuri s-a intervenit la direcţiunea Liceului Orăştie pentru a se lua măsuri. În oraşul Lupeni s-a identificat că elevii de la şcoala de ucenici se ocupă cu afişarea de manifeste naţional-ţărăniste. 367 Din cele menţionate mai sus se constată că partidele istorice au folosit în propaganda lor minori şi mai ales din rândurile tineretului secundar şi universitar care au agitat masele de la sate în rândul cărora au activat mai mult. Epuraţii, moşierii, expropriaţii şi saboteorii economici nu au fost identificaţi că s-ar fi constituit în unităţi paramilitare.368 Tot în această perioadă avem identificate două circulare ale PNL -Brătianu, redactate de organizaţia judeţeană. Într-o circulară, intitulată „Fraţi hunedoreni”, se aduc critici guvernului şi FND -ului că fuge de alegeri. A doua aduce critici

366 ibidem, p. 2 367 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Hunedoara, Fond Chestura de Poliţie Deva, Dosar 44/ 1945-1946, f.14-18 368 ibidem f.20


55

regimului cum că ar fi introdus dictatura şi teroarea.369 Şedinţele care se ţineau de partidele istorice, în perioada aceasta, aveau un caracter restrâns la organizaţiile judeţene fiind convocaţi numai şefii de plăşi care primeau ultimele informaţii de la centru şi instrucţiuni în legătură cu modul în care urmează să-şi desfăşoare propaganda. La început, propaganda a fost desfăşurată prin adunări publice. Astfel în 24 martie, PNŢ -Maniu a ţinut Congresul judeţean al partidului în oraşul Orăştie iar la 25 martie PNL -Brătianu şi-a ţinut Congresul judeţean în oraşul Haţeg, la care adunări s-au produs acte de agresiune. După ţinerea acestor adunări s-a renunţat la acest sistem de propagandă şi s-a adoptat sistemul propagandistic de la om la om, care era mai greu de combătut deoarece prin acest sistem se lansau, potrivit rapoartelor tot felul de zvonuri defăimătoare şi critici la adresa guvernului şi actualului regim, care nu puteau fi combătute ca şi în cazul adunărilor publice.370

Instigări pe tema lipsurilor economice s-au făcut în această perioadă prin diferite lozincii care apăreau scrise pe garduri sau pe ziduri, de exemplu: „Vrem pâine şi zahăr!”. Agresiuni împotriva bunurilor sau manifestaţii de stradă cu tulburarea ordinii publice şi defăimarea legăturilor cu Marii Aliaţi nu au fost cazuri pe teritoriul judeţului Hunedoara, în perioada precizată.

Conform rapoartelor defăimări ale Armatelor Aliate s-a constatat un singur caz la data de 10 iunie 1946, Demea Iosiv, membru marcant în comitetul judeţean al PNŢ -Maniu, în gara Simeria a defăimat Armata Roşie, pentru această faptă a fost anchetat de o comisie mixtă româno-rusă. Poliţia de reşedinţă Deva, primind ordin să fie arestat şi înaintat Curţii Marţiale Sibiu, dar Demea Iosiv a reuşit să evadeze de sub escorta Poliţiei Deva în gara Simeria în timp ce acesta era transferat la Sibiu.371

Rapoartele semnalează faptul că pe teritoriul rural al judeţului Hunedoara nu au fost cazuri de şovinism, ură de clasă sau revizionism, s-au petrecut însă cazuri de această natură pe teritoriul urban ala judeţului în oraşele Brad, Deva şi Haţeg. S-au înregistrat însă câteva cazuri de

369 ibidem, f.22 370 ibidem 371 ibidem, f.26

agresiunii împotriva persoanelor particulare, membri ai organizaţiilor democrate reprezentanţi şi autorităţi, astfel că în ziua de 6 aprilie 1946 cu ocazia unei adunări muncitoreşti la Gura Barza, judeţul Hunedoara, luând cuvântul domnul Criste Aron, preşedintele Uniunii Miniere, a fost bătut de muncitorii care au fost instigaţi de fraţii Roman, conducători ai PSD -Titel Petrescu din Criscior. Contra fraţilor Roman s-au adresat acte de către Comisariatul de Poliţie Brad.372

Agresiuni împotriva bunurilor particulare, ale organizaţiilor politice, ale statului, instigări la acte de rebeliune şi de înfruntare a autorităţilor, pe teritoriul rural al judeţului Hunedoara nu au fost întâlnite astfel de cazuri.373 Să vedem însă cum a decurs campania electorală de la constituirea Blocului Opoziţiei până în noaptea de 18-19 noiembrie 1946, pe teritoriul judeţului Hunedoara şi care au fost evenimentele înregistrate în această perioadă. Potrivit rapoartelor s-a constatat însă că în mod individual membrii celor două partide istorice au căutat să se înarmeze în special cu pistoale. În baza informaţiilor obţinute s-a procedat de organele poliţieneşti şi jandarmeriei la percheziţii domiciliare, efectuate în rândul unor fruntaşi ai celor două partide. Rezultatul percheziţiilor a fost că s-a găsit armament la mai mulţi membrii ai partidelor istorice. Depozite de arme şi muniţii nu au fost însă identificate. 374 Tot în această perioadă executâdu-se o percheziţie domiciliară la avocatul Oros Mihai, secretarul PNL -Brătianu din judeţul Hunedoara, cu domiciliul în oraşul Deva, în ziua de 7 noiembrie 1946 de către Poliţia Deva s-a găsit următorul material: o maşină de multiplicat înscrisuri; 5 bucăţi instrucţiuni electorale care conţineau injurii şi defăimări la adresa guvernului; un exemplar de declaraţii făcute presei străine de domnul Nicolae Penescu, secretarul general al PNŢ; un exemplar de telegramă adresată Regelui Mihai, conţinând o filă semnată de Iuliu Maniu, al cărui conţinut a fost imprimat în numărul celor 15 bucăţi matriţe care s-au găsit; un exemplar aparţinând postului de radio Londra din 17. 08.1946; o telegramă fulger adresată regelui Mihai, semnată de Iuliu Maniu şi un exemplar din declaraţiile făcute de acesta la 8 august 1946

372 ibidem, f.27 373 ibidem, f.29 374 ibidem, Dosar 17/ 1946, f.23

56


presei. Acest material era sustras cenzurii, se multiplica al maşina găsită la numitul şi după aceea se difuza în judeţ prin oameni de încredere. Conform informaţiilor tot acest material a fost confiscat. 375 În acelaşi timp informările descriu modul în care se desfăşurau şedinţele, acestea se ţineau tot după acelaşi sistem ca şi în perioada precedentă. Propaganda se continua după sistemul de la om la om. În această perioadă specularea greutăţilor economice de către conducătorii din judeţ ale celor două partide istorice se intensifică. Astfel pe manifestele afişate de BPD se scriau în timpul nopţii lozinci cu următorul conţinut: „Vrem zahăr!”, „Vrem pâine!”. 376 În timpul campaniei electorale erau lansate erau lansate tot felul de zvonuri tendenţioase la adresa guvernului, astfel se spunea ţăranilor că dacă alegerile vor fi câştigate de BPD se va desfiinţa proprietatea individuală, formându-se colhozurile, religia va fi desfiinţată, iar reforma agrară este făcută numai de formă deoarece pământurile expropriate vor trece la colhozuri. De asemenea au lansat zvonuri că în urma notelor date de anglo-americani alegerile vor fi amânate, sau dacă se vor ţine nu vor fi luate în considerare de cele două state. 377 În această perioadă, potrivit informaţiilor, s-au înregistrat câteva cazuri de agresiuni împotriva persoanelor particulare, membrii ai organizaţiilor democrate, reprezentanţii ai autorităţii, astfel că: în seara zilei de 17-18 noiembrie, autori necunoscuţi au pus un proiectil în locuinţa lui Ghorghe Lăpădătoiu din comuna Sf. Măria de Piatră, membru al PCR -ului, care explodând a distrus o parte din locuinţă, fiind răniţi Gheorghe Lăpădătoiu şi soţia sa. Din cercetări se constată că autorul ar fi fost Popa Aron, care era membru al PNŢ -Maniu. În seara următoarei zile, 18-19 noiembrie locuitorii comunei Bulzeşti şi Rişculiţa, în număr de 400 sunt instigaţi de membrii PNŢ -Maniu, care au lucrat camuflat în cursul acelei seri, sfătuindu-i pe alegători ce urmau să voteze a doua zi la secţia de votare din comuna Tomeşti. Toţi aceşti 400 de locuitori au fost cazaţi în cursul nopţii în comuna Rişculiţa la diferiţi locuitori urmând ca a doua zi să asalteze secţiile de votare. Comandamentul Unic fiind informat despre această manevră a

375 ibidem, f.24 376 ibidem, f.25 377 ibidem

reacţiunii, chiar în cursul nopţii trimite un pluton de jandarmi care procedând la o razie împrăştie persoanele străine din localitate. 378 Propaganda electorală În judeţul Hunedoara opoziţia s-a manifestat foarte puternic, reprezentanţii organizaţiilor locale ale PNL şi PNŢ, în special au săvârşit, în timpul campaniei electorale o serie de fapte, multe din ele chiar ilegale în vederea atragerii populaţiei de partea lor şi de a-i răzvrătiri împotriva guvernului.

„Fraţii hunedoreni, România este singura ţară de pe globul pământesc în care nu s-au făcut alegeri după război. În curând vom avea alegeri, ele ar trebui să fie o zi de sărbătoare noţională. Guvernul Groza nu are însă gânduri curate cu privire la ceste alegeri…De pe acum comuniştii şi cozile lor de topor caută să producă zarvă. Ei cutreeră satele şi anunţă că liberalii şi ţărăniştii nu vor lua parte la alegeri, să nu vă lăsaţi induşi în eroare de minciunile lor. PNL de sub şefia lui I.C. Brătianu va lua parte la alegeri şi nici o putere din lume nu va putea împiedica pe un bun liberal de la împlinirea datoriei sale. Aflându-ne în faza de pregătire a alegerilor rugăm pe toţi cetăţenii, bărbaţii şi femei care au împlinit 21 de ani, să controleze la primăria comunelor lor şi să pretindă să fie înscrişi în listele electorale. Să observe atât la înscrierea în liste cât şi la eliberarea cărţilor de alegător să nu fie nici o nepotrivire cu privire la datele personale cum ar fi sexul, vârsta, starea civilă. Români şi românce! Fiţi cu ochii în patru! Nu vă lăsaţi păcăliţi sau înfricoşaţi!”, cu astfel de îndemnuri se adresau reprezentanţii din opoziţie populaţiei.379

Observăm că PNL şi PNŢ, şi-au început campania electorală destul de discret, de fapt întreaga propagandă pe care au făcut-o a fost una de la om la om, însă acţiunile pe care le-au întreprins în această perioadă au fost mult mai dure. Astfel la 2 mai 1946, Inspectoratul Regional de Poliţie Timişoara, trimite şefului de Poliţie Deva o notă informativă cu privire la acţiunea propagandistică a PNŢ -Maniu şi PNL -Brătianu, în această notă se specifică faptul că centrele partidelor PNL -Brătianu şi PNŢ -Maniu din Bucureşti au trimis organizaţiilor judeţene din ţară

378 ibidem, f.27 379 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Hunedoara, Fond Chestura de Poliţie Deva, Dosar nr. 15/ 1946, f. 43


57

sume mari de bani pentru propagandă în vederea alegerilor.380 Propaganda urmează a se face în primul rând de le om la om, precum şi prin diferite reuniuni cu caracter distractiv ca: serbări, baluri care se vor organiza în comunele rurale. Cu ocazia acestor baluri se va pune la dispoziţia publicului tombole bine asortate cu tot felul de lucruri precum şi haine şi încălţăminte. Balurile vor fi în aşa fel organizate încât orice persoană participantă, oricât ar cheltui să nu-l coste mai mult de 1.000 lei, în care sumă va intra costul biletului de intrare, tombola şi masa. Cu ocazia aceasta se vor distribui şi manifeste prin care se va arăta că dacă unul din aceste partide reuşeşte în alegeri, preţurile diferitelor articole de îmbrăcăminte, ale unor alimente se vor ieftini ca şi cele puse la dispoziţia publicului la balurile organizate de ele. Comisariatul de Poliţie Hunedoara, raporta în aceeaşi zi că nu posedă nici o dată precisă că organizaţiile naţional - ţărăniste şi naţional-liberale ar fi primit fonduri pentru organizarea de petreceri sau baluri în care să pună publicului la dispoziţie masa şi băutura. 381 Într-o altă notă informativă adresată de detaşamentul de Poliţie Simeria - Gară, la 9 mai 1946, către Poliţia Deva se precizează în legătură activitatea PNL şi PNŢ, că din cercetările şi investigările făcute în legătură cu acţiunea propagandistică a partidelor naţional-liberal şi naţional-ţărănesc, s-a constatat că în raza acestui sector, aceste două organizaţii nu prea desfăşoară nici o activitate propagandistică, întrucât muncitorimea CFR este înscrisă în PCR şi PSD şi nu poate fi acaparată de aceste organizaţii politice istorice.382

Din zvon public reiese că preşedinţii de organizaţii din comunele rurale ai partidelor PNL şi PNŢ, au primit circulare din parte şefilor de organizaţii judeţene să facă propagandă printre locuitori, că partidele naţional-liberal şi naţional-ţărănesc vor plăti membrilor lor ziua în care se vor deplasa pentru alegeri precum şi hrana în bani pentru aceeaşi zi. Se vor întocmi tabele pentru locuitorii înscrişi în partid, iar şefii de organizaţii comunale se vor prezenta la centru pentru ridicarea sumelor cu 15 zile înainte de ziua

380 ibidem, f.46 381 ibidem, f.47 382ibidem, Dosar 25/ 1946-1947, f. 48

alegerilor. Aşadar partidele „istorice” se foloseau de toate mijloacele posibile pentru a atrage populaţia de partea lor şi pentru a atrage cât mai multe voturi în alegerile parlamentare.383

Cu siguranţă ne putem da seama că partidele istorice nu au pierdut deloc timpul, ele au fost mereu preocupate cu atragerea unui număr cât mai mare de simpatizanţi. De exemplu PNŢ -Maniu a acaparat majoritatea preoţilor şi învăţătorilor din acest judeţ, pe care îi plăteşte cu sume mari de bani pentru a desfăşura propagandă în vederea viitoarelor alegeri. Astfel preoţi, în special caută să explice populaţiei care vine la oficierea liturghiei în biserici care este scopul urmărit de fiecare partid politic din actualul guvern, precum şi scopul pe care îl urmăresc partidele din opoziţie. Toţi aceşti preoţi caută să arate ţăranilor că în timp ce conducerea actuală luptă pentru înlăturarea religiei, cei din opoziţie caută „să salveze poporul român”.384

PNŢ se adresa populaţiei prin manifeste precum: „Presiunea, intimidare, abuzul şi teroarea nu aparţin democraţiei. Cine le practică este totalitar şi fascist. Păziţi-vă de aceştia şi combateţi cu tărie dictatura. Sprijiniţi lupta PNŢ. Trăiască Iuliu Maniu!”

„Nu uitaţi nici un moment că PNŢ luptă pentru: monarhie, independenţă naţională, credinţă strămoşească, familie, libertate individuală, proprietate, reforma sociale cât mai largi pentru ţărănimea şi muncitorimea de toate categoriile.”

„Cetăţeni! Dacă vreţi propăşirea Neamului Românesc şi binele Ţării sprijiniţi PARTIDUL NAŢIONAL-ŢĂRĂNESC, condus de marele om politic IULIU MANIU!” Poliţia de reşedinţă Deva trimite Inspectoratului Regional de Poliţie Timişoara, astfel de modele de afişe prin care PNŢ -Maniu îndeamnă populaţia să sprijine lupta partidului, şi-i cere acestuia să ia măsuri în această privinţă. 385 În comuna Şoimuş, judeţul Hunedoara, au apărut afişe cu litere trase la sapilograf prin care se îndeamnă populaţia a lupta împotriva guvernului Groza, asigurând în acelaşi timp că au sprijinul armatei, la sfârşitul afişului semnează prin iniţiativele L.A.R., un alt afiş apărut tot în

383 ibidem, f. 51 384 ibidem, f.54 385 ibidem, f. 63

58


comuna Şoimuş, cu gardul de fier al legionarilor, cu inscripţia „moarte jandarmilor şi moarte comuniştilor” iar pe verso erau mai multe roate colorate cu inscripţia „jos Petru Groza” şi „trăiască Iuliu Maniu”.386 Aceste afişe pe care le tipăreau partidele „istorice”, în special PNŢ -Maniu, erau deseori cenzurate de către cenzorii impuşi de guvern. Ca urmare organizaţia centrală a PNŢ -Maniu a luat hotărârea ca pe viitor manifestele acestui partid să nu se mai tipărească în provincie „pentru a nu fi şicanaţi de cenzorii care sunt impuşi de guvern şi care majoritatea nu sunt de carieră, ci FND-işti”, ci pe viitor aceste manifeste să se tipărească în Bucureşti şi apoi aduse şi repartizate în judeţe.387

Tineretul din judeţ, în special elevii şi studenţii au avut un rol important în propaganda electorală a partidelor istorice. Aceştia de multe ori făceau propagandă PNŢ -ului şi PNL -ului, instigând împotriva guvernului. Acest lucru a reprezentat un mare câştig pentru PNŢ şi PNL, deoarece tineretul avea vigilenţa necesară pentru a face propagandă însă nu de puţine ori ei au fost pedepsiţi pentru acest lucru.

În acest sens Inspectoratul Regional de Poliţie Timişoara, îi cerea şefului de Poliţie Deva să supravegheze îndeaproape studenţii ce vin în vacanţă cu ocazia sărbătorilor de Paşti, trimiţându-i o notă informativă în care specifică: „Suntem informaţi că la venirea studenţilor de la Cluj în vacanţă,aceştia duc o propagandă intensă împotriva regimului şi a guvernului Petru Groza. În călătoria lor de la Cluj la Arad, în fiecare gară făceau propagandă strigând lozinci reacţionare şi cântece naţionaliste. Aţâţătorul studenţilor este studentul Dan de la Facultatea de Medicină, anul IV”. Ca urmare a acestei note studenţii din Brad, Simeria şi Deva, sunt supravegheaţi îndeaproape şi astfel nu se înregistrează nici un incident.388

Ca să potolească oarecum aceste manifestaţii ale elevilor şi studenţilor, Ministerul Educaţiei Naţionale publică, la 3 mai 1946, un ordin prin care interzicea aceste manifestaţii. Acest ordin va fi trimis şi Poliţiei Deva, cerându-i-se să-l pună în aplicaţie: „având în vedere manifestările nesănătoase ale unei părţii din tineretul şcolar, abătut de la rostul lui decidem:

386 ibidem, Dosar 27/ 1946-1947, f. 21 387 ibidem, f. 33 388 ibidem, f. 37

Art.1 Este interzis elevilor din toate şcolile de stat, confesionale, particulare orice manifestare politică de partid sau antidemocratică, atât înăuntru cât şi în afara şcolii. Este interzisă de asemenea afişarea oricărei lozinci şi purtarea oricărei insigne care au ajuns simbol al unei manifestării politice…Se interzice participarea elevilor la orice asociere care nu-i prevăzută de legi şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale.

Art.2 Domnii directorii ai învăţământului secundar, normal, primar, profesional şi particular sunt însărcinaţi a aduce la împlinire prezenta decizie.” 389

Se poate observa cu uşurinţă, că în desfăşurarea campaniei electorale a partidelor din opoziţie se disting trei perioade bine definite: în prima perioadă partidele din opoziţie şi-au desfăşurat campania electorală prin adunări publice; în perioada a doua campania electorală a partidelor istorice se desfăşoară numai prin propagandă de la om la om şi prin adunări cu caracter restrâns. În această perioadă campania electorală a acestor partide este dusă în special de tineretul universitar care se află în vacanţă, în special de cel de la sate, precum şi de elevii de curs secundar. A treia perioadă a campaniei electorale a acestor partide se poate spune că s-a desfăşurat chiar în ziua alegerilor când, partidele din opoziţie depun mai multe contestaţii pentru motivul constituirii nelegale a birourilor electorale.390

Se cuvine să vedem şi care este activitatea de propagandă electorală a Blocului Partidelor Democrate, putem spune însă că spre deosebire de partidele istorice pe întreg teritoriul judeţului Hunedoara se constată o slabă activitate propagandistică a acestor partide. Astfel la 6 septembrie 1946, Legiunea de Jandarmi Hunedoara constată că Frontul Plugarilor activează destul de slab din lipsă de organizare şi cadre pregătite, Partidul Comunist activează ceva mai intens, constituind şi echipe pentru propagandă, însă din oamenii lipsiţi uneori de tact care-i provoacă pe oponenţii politici şi de la care iau deseori bătaie. PNL -Tătărăscu acţionează foarte slab, PNŢ -Alexandrescu la fel,

389 ibidem, f. 41 390 ibidem, Dosar 17/ 1946, f. 55


59

iar PNP este absolut inexistent. 391 Conform informaţiilor din această perioadă, în cursul săptămânii 21-27 octombrie 1946, au fost vizitate satele Almaşu şi Cozia de către delegatul BPD care a vorbit despre însemnătatea noilor alegeri şi le-a spus pe cine trebuie să voteze populaţia, locuitorii s-au adunat în număr mic aşa că s-a făcut şi propagandă de la om la om. 392 Toate partidele componente BPD, în frunte cu membrii din comitetele politice locale s-au deplasat în ziua de 22 septembrie, în comuna Hondol şi Certej pentru a se înmâna titlurile de proprietate. Tot în aceeaşi zi , membrii partidelor din BPD se deplasează şi în comuna Simeria, ocazie cu care s-au ţinut cuvântări şi s-a pus piatra de temelie a podului ce urmează a se construi peste Mureş.393 În satele Cozia, Cristur, Breteliu, delegaţii săteşti care fac parte din BPD, au organizat agenţi ce fac propagandă de la om la om, iar în comunele Veţel şi Leşnic s-au ţinut şedinţe aducându-se la cunoştinţa maselor populare Platforma-program a BPD -ului, în urma acestei şedinţe populaţia a început a se înscrie în Frontul Plugarilor. 394 Partidul Comunist, secţia Simeria pentru a reuşi în alegeri zilnic împrăştie în comunele din jurul Simeriei cât şi prin muncitorii din atelierele CFR. De două ori pe săptămână se ţin cu muncitorii şedinţe de breaslă în atelierele CFR, în Depoul CFR şi Gara Simeria, la care se explică programul BPD, precum şi realizările actualului guvern. S-au trimis echipe de muncitori în satele din jur pentru a se repara uneltele agricole şi a sta cu ei de vorbă pentru a le lămuri programul actualului guvern. În săptămâna 7-13 octombrie, reprezentanţii BPD -ului Ioan Băcăiteanu şi Mihăilescu, au umblat prin toate satele din raza postului de Jandarmi Băcia, luând contact cu elementele influenţabile din opoziţie, căutând ca prin contact personal să le convingă asupra necesităţii de a adera la BPD, se pare că nu s-a ajuns la un rezultat pozitiv. 395 Echipe formate din reprezentanţii BPD -ului s-au deplasat şi în comunele Băiţa, Ormindea, Mihăileşti, Luncoiul de Jos şi de Sus, unde au ţinut conferinţe şi au împărţit lozinci, ziare, broşuri şi

391 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Hunedoara, Fond Legiunea de Jandarmi Hunedoara, Dosar nr. 16/ 1946, f. 28 392 ibidem, f. 29 393 ibidem, f. 32 394 ibidem, f. 35 395 ibidem, f. 36

cărţi cu caracter democrat. Programul-platformă al BPD -ului, în raza acestui sector, Brad, este în progres datorită faptului că în această plasă partea cea mai mare din locuitori sunt lucrători la Exploatarea Societăţii Mica şi sunt încadraţi cu taţi în organizaţiile BPD. 396 Putem observa, astfel că pe tot teritoriul judeţului Hunedoara, mai ales în mediul rural, Blocul Partidelor Democrate încearcă să ducă o propagandă electorală. În Valea Jiului BPD -ul duce o propagandă destul de slabă, Frontul Plugarilor în raza sectorului de Jandarmi Petroşani activează foarte puţin, până la data de 16 septembrie nu s-a ţinut nici o conferinţă şi se mărginesc numai la răspândirea ziarului „Horia”. În schimb Partidul Comunist era bine organizat şi activează în bune condiţii având echipe de propagandă formate din muncitori destoinici şi bine pregătiţi. Propaganda se face verbal şi prin ziare, se face şi cu ocazia şedinţelor de celulă şi cu ocazia diferitelor întruniri. De la fiecare partid din raza sectorului se dau populaţiei ziare gratuite: „Scânteia”, „ Zori noi”, „Graiul nou”, „Glasul armatei”. Majoritate populaţiei din această plasă sunt atraşi de acest partid, în special muncitorii. 397 La Vulcan însă situaţia arăta altfel, postul de Jandarmi Vulcan raporta faptul că în această localitate elementele maniste au lansat zvonul că alegerile vor fi secrete, că voturile nu se vor număra de fiecare secţie de votare, ci ele vor fi strânse de regionala judeţeană a PCR şi se vor duce la Bucureşti unde vor fi numărate. S-au format diferita echipe pentru a face propagandă în acest sens şi aceste echipe au misiunea de a agita populaţia la alegeri pentru a produce scandal şi certuri urmate de acte de răzbunare contra şefului secţiei de votare. 398 Ca urmare a notelor informative primite, fie de la Legiunea de Jandarmi, fie de la Poliţia de reşedinţă cu privire la activitatea propagandistică a partidelor politice, şefii acestor organizaţii întocmesc un proces-verbal referitor la situaţia propagandistică din judeţul Hunedoara, în general, la modul în care au activat partidele politice în această parte a ţării. Aceştia constată următoarele: 1) În cuprinsul judeţului opoziţia, în special PNŢ, a început să facă propagandă prin împrăştierea de

396 ibidem, f. 38 397 ibidem, Dosar nr. 17/ 1946, f. 12 398 ibidem, f. 13

60


manifeste, utilizând în acest scop tineretul din şcolile secundare şi chiar studenţii; 2) PNL de la Deva de asemenea foloseşte echipe de tineret, care împart şi răspândesc manifeste; 3) Se constată că în cuprinsul plaselor Dobra, Ilia, Orăştie, Geoagiu şi Baia de Criş, partidele din opoziţie intenţionează a face propagandă cu ocazia zilelor de târg, când populaţia este adunată ad-hoc pentru târgul săptămânal, propagandiştii din opoziţie urmărind a folosi aceste aglomeraţiuni pentru a-şi desfăşura propaganda. Se observă pretutindeni şi în special la oraşele cu şcoli secundare că studenţii şi elevii din cursul superior sub masca plimbării lor pe stradă, fac propagandă de la om la om în favoarea partidelor istorice; 4) În urma admiterii contestaţiei listei PNŢ de către Biroul Central Electoral din Bucureşti, starea de spirit a membrilor din PNŢ, şi sunt hotărâţi a intensifica la maxim în lumea satelor propaganda electorală după sistemul de la om la om şi răspândirea de manifeste; 5) În propagandă opoziţia lansează următoarele zvonuri: PNŢ sunt siguri că vor obţine două locuri, PNL un loc iar PSDI -Titel Petrescu, speră un procent de cel puţin 60%.399 Este curioasă situaţia că tocmai în judeţul de origine al partidului Frontul plugarilor, să se constate o slabă activitate propagandistică a acestuia şi mai curios este că tocmai în comunele unde a luat fiinţă Frontul Plugarilor, reacţiunea este mai evidentă şi acest lucru se întâmplă tocmai datorită faptului că însăţi membrii Frontului Plugarilor ce se găsesc în postura de conducere, au neglijat activitatea pe tărâmul politic şi propagandistic al interesului de partid. De la venirea domnilor Apostol şi Drăghici în acest judeţ s-au luat măsuri ca organizaţiile politice din BPD, să lase birocratismul şi să activeze pe teren în mijlocul populaţiei pentru lămurirea opiniei publice. 400

prof. Vîtcă Loredana

Colectivizarea în raionul Haţeg

399 ibidem, f. 56 400 ibidem, f. 60

La origini comunismul a fost o teorie; ulterior s-a transformat în speranţă pentru mase şi a luat forma revoluţiei. A sfârşit prin a fi ideologie şi a devenit sistem al terorii. În lipsa unei validităţi practice, comunismul nu poate fi mai mult decât o idee – o frumoasă utopie, iar dacă destinul oricărei utopii e acela de a sucomba în pură iluzie, destinul comunismului a fost acela de a sucomba în dramă a umanităţii. Nici un sector al societăţii nu a rămas neatins de acest “flagel al secolului al XX-lea”: de la intelectuali până la cei mai umili membrii ai societăţii, ideologia a făcut victime printre toţi. Ţăranul nu putea nici el să facă excepţie, să rămână în afara sistemului de aliniere, să-şi păstreze independenţa în cadrul societăţii comuniste. Dorind să înlăture orice tip de opoziţie, regimul comunist a uzat de toate mijloacele de agresiune de care dispunea. Atitudinea regimului faţă de ţăran a fost similară cu cea a bolşevicilor faţă de ţăranii ruşi astfel încât colectivizarea agriculturii româneşti s-a făcut pe baza modelului stalinist.

Lucrarea de faţă încearcă să se înscrie într-un demers istoriografic de recuperare a trecutului şi de demistificare a sa. Prin abordarea acestui subiect, autorul îşi propune să facă o trecere în revistă a evenimentelor din anii 1949 – 1962, urmărind aspectele transformării socialiste a agriculturii, metodele folosite, discursul oficial al organelor locale vis-a-vis de colectivizare, etapele constituirii GAC, imaginea chiaburilor şi a activiştilor de partid, aderenţa şi rezistenţa în faţa colectivizării. Iar nu în ultimul rând demersul este unul de purificare a memoriei ca singurul mod prin care istoria îşi poate plăti propriile erori.

Studiul acestei teme evidenţiază ca prim aspect faptul că procesul colectivizării în raionul Haţeg este în mare similar cu cel de la nivelul întregii ţări, însă există şi unele particularităţi care vor fi relevate pe parcursul lucrării. Sub aspect metodologic, lucrarea de faţă se bazează pe surse diferite: lucrări de specialitate, articole şi sinteze care abordează tema comunizării României şi a colectivizării satului românesc; au fost consultate lucrări mai vechi care abordau probleme de agricultură şi de colectivizare, dar şi ziare din perioada respectivă, gen Scânteia, sau Drumul Socialismului (organ de presă oficial al CC al Regiunii şi mai târziu al judeţului Hunedoara), pentru a se urmări aspectele discursului puterii, elemente de ideologie şi modul în care s-au reflectat acestea în politicile agricole ale statului comunist. O pondere importantă în sursele folosite o ocupă documentele de arhivă, fondurile Comitetului Regional PMR Hunedoara şi fondurile primăriilor de pe


61

raza fostului raion Haţeg. De asemenea, au fost folosite ca surse şi anchetele orale.

Regimul comunist şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra mentalităţii din lumea satului, a reuşit să distrugă în mare parte ataşamentul faţă de valorile tradiţionale, respectul faţă de ţăranul înstărit, care înainte se bucură de consideraţie, a fost răsturnată ierarhia tradiţională a satului, au fost distruse în mare parte tradiţiile seculare ale ţăranilor şi înlocuite cu sărbători noi, de factură comunistă. Comunismul şi colectivizarea agriculturii au modificat radical sistemele de referinţă si principiile de conduită ale ţăranului român; în cei 30 de ani de colectiv lumea satului s-a transformat sub aspectul gândirii. Ruptura cu valorile tradiţionale a fost definitivă iar ţăranul român nu avea să mai fie acelaşi. Satul românesc a fost îngropat într-un mecanism al cărui mod de funcţionare nu l-a înţeles niciodată pe deplin şi care i-a ciuntit parţial identitatea. Din cei 30 de ani de comunism satul românesc a ieşit bolnav.

Prin decretul 313 la nivel naţional s-au înfiinţat în iulie 1949 primele GAC-uri; la nivelul raionului Haţeg însă, anul 1949 nu are nici o însemnătate în procesul colectivizării. Abia prin înlocuirea Anei Pauker de către Al. Moghioroş, în vara anului 1950 se simte o oarecare schimbare în acest domeniu. Moghioroş, pomotor al colectivizării cu orice preţ, a impus schimbări fundamentale în organizarea Secţiei Agrare, care nu mai poate refuza cererile de infiinţare a GAC. De asemenea a fost mărit rolul organelor locale ale Partidului în înfiinţarea gospodăriilor colective, iar ulterior Dej a transferat responsabilitatea aprobării noilor gospodării agricole colective de la Secţia Agrară către comitetele locale. 401 Cu toate că presiunile pentru intrarea ţăranilor în GAC s-au intensificat, în cuprinsul raionului Haţeg, acest lucru nu pare a fi foarte evident. Dintr-un proces verbal din 8 decembrie 1950 aflăm că doar în 4 sate din raion s-au făcut cereri pentru intrarea în colectivele agricole, în condiţiile în care în raion erau peste nouăzeci de localităţi.402 Deşi prima gospodarie agricolă colectivă la nivel naţional a fost înfiinţată în 1949, în raionul Haţeg prima GAC a fost înfiinţată după trei ani, în 1952, în comuna Râu Bărbat. Încercările de creare a colectivului au început în 1950 cu metode de constrângere, ameninţări şi promisiuni, după cum reiese şi din documentele partidului. 403

401 Robert Levy, Gloria si decăderea Anei Pauker, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 88 402 ANDH, Fond Comitetul Regional PMR Hunedoara, Dosar 305/1950, fila 51 403 Ibidem, fila 19

În septembrie 1952 Dej a anunţat că trebuie intensificat ritmul creşterii întovărăşirilor şi al gospodăriilor agricole colective, dând comitetelor locale de partid dreptul de a aproba GAC-urile. Organele locale, din dorinţa de a face pe plac conducerii şi pentru a îndeplini planurile, au făcut multe abuzuri, însă Dej nu a făcut nimic pentru a le stopa, dimpotrivă, prin abrogarea Circularei nr. 13 care prevedea pedepse până la excluderea din partid şi trimiterea în justiţie a celor care i-au forţat pe ţărani să semneze cererile de încriere, a spijinit astfel abuzurile. 404 Cu toate acestea în raionul Haţeg în 1953 existau doar 4 GAC-uri: Râu Barbat, Peşteniţa, Ostrov (cu 16 familii) şi Densuş. 405 Transformarea agriculturii în sensul colectivizării satelor s-a făcut într-un ritm redus, dacă avem în vedere faptul că în trei ani de la demararea colectivizării doar 4 sate au “acceptat” colhozul şi 6 erau considerate ca având condiţii favorabile pentru constituirea în viitor a unor GAC-uri.406

Având în vedere că această situaţie nu era întâlnită doar în această zonă, ci un fapt cu care autorităţile s-au confruntat în toată ţara, Partidul a hotărât o nouă abordare a problemei agrare şi a relaţiilor autorităţilor cu ţăranii. Astfel, în septembrie 1953 s-au redus impozitele agricole, iar datoriile şi cotele nelivrate în anul precedent au fost anulate. Au fost reduse cotele la lapte, lână, carne, iar taxele pentru vânzarea produselor în surplus (după achitarea cotelor) au fost reduse, cu condiţia ca acele produse să fie vândute statului. 407 Această situaţie nu a însemnat o renunţare din partea partidului la dezideratul său; partidul nu putea renunţa la colectivizare deoarece ar fi însemnat o slăbire a autorităţii sale în lumea satului, iar pe de altă parte Dej considera colectivul singurul mod de a controla satul. 408 Din aceste considerente autorităţile comuniste au recurs la o nouă formă de transformare socialistă a agriculturii: întovărăşirea. Această formă de asociere a existat şi îninte de 1950, dar exista o diferenţă foarte mare între cele două forme. În perioada anterioară lui 1950 întovărăşirile erau grupuri de ţărani care lucrau în comun pământul, dar erau proprietarii acestuia, ai uneltelor şi animalelor. Noile întovăraşiri erau asociaţii intermediare între vechile forme de întovărăşire şi GAC-

404 Robert Levy, Op.cit., Ed. Polirom, Iasi, 2000, pp. 92-97 405 ANDH, Fond Comitetul Regional PMR Hunedoara, Dosar1078/1953, fila 44 406 Ibidem, fila 48 407 Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Ed. Litera, Buc., 1994, p. 271 408 Robert Levy, Op.cit, Ed. Polirom, Iasi, 2000, p. 94

62


uri: erau permanente, nu puteau fi părăsite după bunul plac al ţăranilor şi aveau un statut bine definit.

În primavara lui 1952 începe oficial campania pentru înscrierea în întovărăşiri. Ţăranii nu au fost atât de reticenţi la această “formă inferioară de cooperare”, dovada fiind înfiinţarea la nivel naţional într-o singură lună a peste 900 de întovărăşiri. 409 Acceptarea, într-un număr atât de mare a întovărăşirilor de către ţărani (referirea se face în comparaţie cu aderarea la colectivizare) se poate explica nu atât prin intensificarea propagandei sau prin folosirea forţei, cât mai degrabă prin faptul că, intrând în întovărăşire ţăranul îşi păstra proprietatea asupra uneltelor, animalelor şi pământului, ori acest lucru era mai puţin dificil comparativ cu intrarea în colectiv care presupunea renunţarea la animale şi pamânt.

Primele întovărăşiri în raion s-au înfiinţat în 1952: astfel la Livadia, com. Livadia s-au înscris 40 de ţărani, dintre care 5 erau membrii de partid, în Băieşti s-au înscris doar 12 ţărani, 3 fiind membrii de partid. La sfârşitul anului 1952 în raion erau 11 întovărăşiri, cu 427 familii şi 819 ha. 410 Adeziunea ţăranilor la întovărăşiri era redusă, dacă luăm în considerare chiar documentele Comitetului de Partid: în com. Livadea doar 34% din populaţie era înscrisă – era de altfel cel mai mare procentaj din raion - , la Băieşti (com Rau Alb) 11,59%, la Râu Alb 12%, la Silvaşul Superior 18%, în Berthelot 27%. 411 Totuşi, deşi ţăranii sunt în cea mai mare parte circumspecţi vis-a-vis de întovărăşire, numărul lor creşte semnificativ în comparaţie cu GAC-urile, care în această perioadă sunt plasate în raion pe un loc secundar. Astfel, în octombrie 1956 existau în raion 37 de întovărăşiri, iar la sfârşitul anului 1959 erau peste 80. Deşi s-ar părea că perioada 1953-1956 a fost una de dezgheţ vis-a-vis de colectivizare, totuşi, această idee nu a dispărut din politica PMR, nici chiar după revoluţia din Ungaria.

Plenara CC al PMR din 23-26 noiembrie 1958 a hotărât accelerarea colectivizării. În urma acestei hotărâri, în doar şase săptămâni GAC-urile au crescut cu 17,5%, comparativ cu sfârşitul anului 1957. 412 Această creştere se datora şi decretului 115/1959 care îşi propunea să înlăture “rămăşitele unor relaţii de producţie învechite, cum sunt darea în arendă sau în parte, ori lucrarea pământului cu munca salariată

409 Ibidem, p. 92 410 ANDH, Fond Comitetul Regional PMR Hunedoara, Dosar 704/1952, fila 48 411 Ibidem, Dosar 1725/1955, fila 53 412 Ghita Ionescu, Op.cit, Ed. Litera, Buc., 1994, p. 335

folosită de elementele capitaliste chiabureşti” 413 În aplicarea decretului s-au făcut multe abuzuri: de pildă în com. Sântămărie Orlea în baza acestui decret a fost confiscat pământul unui cetăţean cu invaliditate de gradul II în baza art. 2, lit. B care prevedea trecerea în posesia statului a pământului nelucrat un an; ceăţeanului în cauză i-a fost confiscat 1 ha fânaţ şi 0,25 ha de teren casă, cu toate că intravilanul nu intra sub incidenţa legii; este vorba de un dublu abuz deoarece persoana respectivă făcea parte dintr-o categorie care nu intră sub incidenţa legii.414 La nivelul raionului au fost confiscate ca urmare a prevederilor decretului 115/1959 până la data de 25 septembrie 1959 59,26 ha, pământul intrând în posesia GAS, GAC.415

În raionul Haţeg colectivizarea s-a desfăşurat lent; în şase ani nu a mai fost înfiinţată nici o gospodărie colectivă. În urma schimbărilor legislative, a intensificării propagandei şi a forţei în 1959 au fost infiinţate în raion 24 de GAC (com. Berthelot, com. Bretea Română, com Silvaş, com. Toteşti, com. Râu Bărbat, com. Pui). În această etapă sunt colectivizate în bloc comune întregi, sunt sate în care înscrierea în colectiv e integrală (100%) – în comunităţile foarte sărace ale raionului. 416 În anul următor în raion se observă o nouă stagnare în ceea ce priveşte înfiinţarea GAC-urilor: sunt înfiinţate doar 5: 2 în comuna Sarmizegetusa, 2 în com. Bretea Română şi 1 în Densuş.417

Sub aspectul colectivizării satelor anul 1961 este cel mai important deoarece acum au fost colectivizate majoritatea satelor din raion. Astfel,la 1 decembrie 1961 erau în raion 64 de GAC-uri. 418 La intrarea în GAC ţăranii trebuia să aducă cu ei toate animalele de muncă, inventarul agricol, sămânţa pentru însămânţatul terenului cu care a intrat, mijloace pentru întreţinerea sau repararea inventarului agricol. În posesia ţăranului rămânea casa, inventarul agricol mărunt, o vacă, două capete de tineret bovin sub doi ani, zece oi sau capre, o scroafă, trei porci.

413 Ghe. Iancu, V. Târău, O. Traşcă, Colectivizarea agriculturii în România. Aspecte legislative: 1945-1962, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2000, p. 417 414 ANDH, Fond Primaria com. Santamarie Orlea, Dosar 15/1959, fila 8 415 ANDH, Fond Sfatul Popular al Regiunii Hunedoara, Dosar 40/1959 416 ANDH, Fond Comitetul Regional PMR Hunedoara, Dosar 105/1959, fila 17-253 417 ANDH, Fond Comitetul Regional PMR Hunedoara,Dosar 80/1960, fila 22-131 418 ANDH, Fond Comitetul Regional PMR Hunedoara,Dosar 73/1961, fila 10-384


63

Putem astfel concluziona că în raionul Haţeg colectivizarea s-a făcut în trei etape: anii 1952-1953 când s-au înfiinţat 4 GAC, anul 1959 când au fost înfiinţate încă 20 şi ultima etapă, anii 1960-1961 când satele au aderat masiv la colectivizare. În acest sens putem afirma că partidul a câştigat cel mai absurd război pe care l-a dus vreodată: războiul împotriva propriului popor.

Chiar dacă în raionul Haţeg dramatismul nu a atins cotele altor regiuni din ţară, unde oamenii s-au împotrivit în masă procesului colectivizării sfârşind în închisoare sau deportaţi, trebuie reţinut faptul că doar o infimă parte din ţărani a acceptat voluntar colectivizarea; majoritatea au fost forţaţi prin diverse metode să o accepte (violenţă şi şantaj în cele mai multe cazuri). “În primăvara lui 1959 s-a organizat cu mare fast înfiinţarea GAC Drumul lui Lenin. Au mai rămas doar trei familii care nu au cedat presiunilor diabolice ale organelor de partid şi de stat, dar care până în 1962 când s-a încheiat cooperativizarea, au fost nevoite să cedeze”419

Colectivizarea a beneficiat de o intensă propagandă. Prin intermediul presei era ridiculizat şi negativizat chiaburul, iar pe de altă parte era idealizat modelul sovietic şi autohton al colhozului. În acest sens amintim publicaţii precum România Liberă care dedica temei colhozului 4 pagini din 8, Scânteia aloca o pagină din cele 4, Almanahul cooperaţiei şi Scânteia satelor sau Drumul socialismului care era organul de presă al Comitetului Judeţean de Partid, Hunedoara.

Nu putem pune la îndoială rolul important pe care l-a avut propaganda în procesul colectivizării, dar fără îndoială ea nu a jucat un rol esenţial. În paralel regimul s-a folosit de legislaţie coercitivă, hărţuirea ţăranilor, de forţă, pedepse aspre (închisoare sau supunerea la plăţi compensatorii exagerate) pentru cei care se împotriveau sau nu îşi puteau achita cotele. Sistemul cotelor s-a introdus progresiv: în 1949 s-a introdus cota la lapte, urmată apoi de cea pentru cereale, lână, produse vegetale, mac, sfeclă de zahăr, tutun. Impunerea la cote se făcea diferenţiat, în funcţie de numărul de hectare: astfel un ţăran cu 2 ha dădea cota 32 kg carne, unul cu 6-7 ha avea cotă de 127 kg carne şi un ţăran cu 20 ha avea de dat 448 kg carne.420 De asemenea, un alt criteriu era categoria în care era încadrat ţăranul: cel cu mai puţin de 5 ha dădea 150 l pentru o vacă şi cel cu peste 5 ha 200 l pentru o vacă, iar chiaburii aveau cote şi mai ridicate.421 Asupra ţăranilor erau exercitate nenumărate

419 interviu cu Macra Marin, com. Silvaş, sat Silvaşul Inferior 420 ANDH, Fond Primăria com Toteşti, Dosar 2/1950 421 ANDH, Fond Primăria com, Dosar 1/1950

presiuni: “Era unul din Ocoliş, agent fiscal şi dacă nu dădeai cota îţi lua hainele din casă; odată ni le-a ţinut două luni fiindcă nu am avut bani să îi dăm. Au pus impozite mari şi oamenii nu aveau ce vinde. În 1949 când a fost copilul meu mic ne-au luat toţi cartofii.... Şi-au bătut rău joc de oameni”422 sau „După aceea au găsit de cuviinţă să ne bage chiaburi, pentru că am avut un servitor (….) Având 10 ha ne-a pus cota de lapte dupa o vacă de 2000 l; neavând vaca cu lapte am fost obligaţi să mergem să cumpărăm unt ca sa ne achităm. Am făcut plângere la Sfat că numai o singură vacă am şi de unde pot să achit laptele?(...) În 1952 am recoltat la batoză 2700 kg grâu şi aveam cota 2900 kg (…); a trebuit să cumpăram ca să putem achita cota”423 sau „tatăl meu a fost dat in judecată fiindcă nu a predat întreaga cotă de lapte, deoarece nu a avut de unde că era puţin lapte”424

Nu putem avea o imagine completă asupra colectivizării, în lipsa unei analize a problemei chiaburilor. Până în 1947 definiţia chiaburilor era confuză, intrând în această categorie cei cu peste 10 ha. După Plenara din martie 1949 s-au stabilit criteriile după care un ţăran era considerat chiabur: suprafaţă de pământ, mijloacele de producţie, numărul membrilor familiei, folosirea muncii salariale. O prevedere care a lăsat loc multor abuzuri a fost aceea că opozanţii politici puteau fi consideraţi chiaburi. Mulţi ţărani au fost trecuţi abuziv în rândurile chiaburilor, aşa cum reiese şi din documenele partidului: astfel în 1953 sute de ţărani au făcut cereri pentru a fi deschiaburiţi (ex. Bora Ana, din Reia, com Toteşti, văduvă de război, bolnavă, având în grijă pe mama sa şi o fetiţă a fost considerată chiabur pentru că tatal ei a avut moară. Musca Ion din aceeaşi comună a fost considerat chiabur pentru că in 1946 a avut un copil la vite.)425

Atitudinea partidului faţă de chiaburi este clar una de ostilitate; chiaburii erau consideraţi de propaganda oficială „duşman”, „sabotor”, „exploatator”, ridiculizat şi negativizat în Gazetele de Perete sau în discursuri şi conferinţe; ei erau duşmanii care trebuiau distruşi pentru a se construi socialismul la sate, erau „burghezia satelor”, „clasa exploatatoare.” Erau denigraţi cu orice prilej „după aceasta a dat cuvântul la oameni să vorbească de rău pe chiaburi, dar oamenii în loc să se

422 interviu cu Macra Marin, com. Silvaş, sat Silvaşul Inferior 423 interviu cu Nopcea Francisc Albert com. Silvaş, sat Silvaşul Superior 424 interviu cu Tomoni Valer, com. General Berthelot, sat Tuştea 425 ANDH, Fond Sfatul Popular al Raionului Haţeg, Dosar 9/1951-1954, fila 190-191

64


înscrie la cuvânt, au început să plângă”426 Chiaburii erau supuşi la nenumărate umilinţe: „A venit cu poliţia să ne ducă la coasă pentru primărie şi doar şi-au bătut joc de noi. Pe mine m-a pus să cosesc lucerna şi după ce am cosit, m-a pus să mai cosesc o dată pe motivul că nu am cosit bine (…). Într-un an, de Paşti am făcut gardul de la şcoală… lumea venea de la biserică şi noi băteam cuie în gard; oamenilor le venea să plângă când ne vedeau… am avut menţiune în armată şi mi-au luat-o fiindcă au spus că un copil de chiabur nu poate să primească menţiune.”427

Formele de persecutare şi de constrângere aveau formele cele mai variate: „pe fratele mamei l-au dus la Securitate, l-au bătut şi l-au pus să strige tot drumul până la Haţeg Trăiască Regele! Şi când striga îl lovea că de ce strigă şi dacă nu striga îl lovea că de ce nu ascultă ordinul ”428; una dintre ele era aceea de a fi mereu la dispoziţia organelor locale „îi ducea la Sfatul Popular pe chiaburii care aveau cai şi îi ţinea o noapte acolo, ca să fie la dispoziţia lor şi să-i transporte oriunde aveau nevoie (…) îmi aduc aminte că tata trebuia să meargă seara la Haţeg la beci, acolo dormea. Aveam cai şi ziua trebuia să stea cu căruţa la Consiliul Popular să meargă unde au ei nevoie. Dacă nu te duceai te persecutau altfel, dacă te duceai nu terminai de însămânţat sau de recoltat şi te făceau sabotor… era greu…Tineretul nu stie cum s-a trăit atunci”429. Aceşti ţărani aveau şi cote foarte ridicate „S-a pus o constrângere mare pe toţi, dar pentru chiaburi era şi mai mare…aveau arie aparte, de multe ori veneau cu furca în mână de la arie, le lua tot grâul”430 De multe ori constrângerea lua forme dramatice ţăranii fiind arestaţi sau ameninţaţi cu deportarea „Eu eram militar şi când am venit acasă am avut cel mai mare şoc din viaţa mea: tata, mama şi bunica trebuiau să fie deportaţi şi soţia să se ducă înapoi la părinţii ei. Ei erau anunţaţi că îi duce la Vatra Dornei, primiseră înştiinţare.”431

Desigur că memoria e subiectivă, mereu chiar tributară trecerii timpului, dar totuşi memoria ţăranului a păstrat amintirea încercărilor „apoi… se trăia greu. Aveam majorări la cote. Am păstrat chitanţele ca o tristă amintire. Amintirea suferinţelor tale păstreaz-o că e comoara cea mai de preţ”.432

426 interviu Lăsconi Iosif, com. Densuş, sat Densuş 427 interviu cu Opârlescu Petru, sat Răchitova, com Răchitova 428 intreviu Macra Iosif Anton, com Silvaş, sat Silvaşul Superior 429 interviu cu Soloi Francisc, com. General Berthelot, sat Fărcădin 430 interviu cu Armioni Traian, sat Poieni, com Densuş. 431 interviu cu Ungur Sigismund, com. Silvaş, sat Silvaşul Superior 432 interviu Tomoni Valer, com. General Berthelot, sat Tuştea

Concluziile impuse de cercetarea colectivizării în acest raion nu sunt diferite de cele pe care le cunoaştem deja la nivel naţional : colectivizarea a fost forţată; dacă într-o primă fază au aderat ţăranii mai săraci şi cei care din diverse motive aveau nevoie de o recomandare de la Sfatul Popular (recomandări pe care nu le primeau dacă nu erau înscrişi într-o formă socialistă de organizare a muncii), în ultima fază a colectivizării înscrierea a fost masivă, rămânând neînscrişi doar răzleţ unii ţărani care până în 1962 când s-a încheiat colectivizarea, au capitulat.

Sub aspect economic, colectivizarea a fost cel mai bun exemplu de economie pusă în slujba unei ideologii, agricultura fiind cel mai mare eşec al comuniştilor. Încă de la început GAC-urile au dat un randament scăzut; cea mai mare parte a producţiei necesare era asigurată de gospodăriile ţăranilor. Producţia slabă a GAC-urilor se datora şi deciziilor luate iraţional: astfel, în satul Poieni, com . Densuş colectivul a mers în pierdere pentru că era zonă de munte, săracă, nepotrivită pentru colectiv şi pentru că erau crescute animale mult peste capacitatea gospodăriei astfel că mureau de foame; chiar dacă raţional era să se reducă numărul de animale şi să fie hrănite corespunzător, responsabilii GAC preferau să cumpere furaje, deseori de calitate slabă.

O trăsătură definitorie pentru procesul de colectivizare este suferinţa pe care a cauzat-o şi haosul pe care l-a adus într-o lume a satului care îşi ştiuse organizarea. Vorbim aici de „plimbările” la securitate sau la primărie, bătălile, condamnările (Vasiloni Petru din Densuş a fost condamnat pentru metri), şicanele făcute şi nu în ultimul rând atitudinea faţă de chiaburi, umiliţi şi persecutaţi: „Cât am suferit atunci, ferească Dumnezeu...Nu puteai produce de pe pământ câte cote trebuia să dai: şi de carne şi de lapte, şi de grâu şi de cartofi şi de porumb... şi din tot ce s-a produs. Dădeam 800 l de lapte pe an pentru o vacă şi dacă vaca nu avea lapte cumpăram unt; cartofii, grâul îl dădeam tot, veneam fără nimic de la arie şi ca să semănăm grâu trebuia să cumpărăm. Dacă nu dădeai te ducea la închisoare fiindcă ziceau că eşti sabotor. De aici (Peşteana, n.n.) au fost la închisoare Socaci Mănase, Socaci Dănilă, Săviuc Ianăş, Mănase Aron... au stat câte un an sau doi. Pe socrul meu îl chema seara şi totată noaptea îl punea să lucreze: să aducă mesteacăn şi să-l pună pe marginea drumului, să măture drumul, să meargă la plug noaptea. Dacă nu mergeai te chema la primărie la Densuş şi oamenii de frică mai bine ascultau. Şi-au bătut joc de noi în fel şi chip: ne puneau să ducem lemne de la Valea Fierului la Haţeg cu boii (distanţa era


65

de aproape 30 km, n.n). altădată ne adunau seara şi ne speriau că dacă nu ne înscriem în colectiv ne ia tot din casă şi ne duce în Bărăgan433”

Colectivizarea a transformat şi bulversat lumea satului, a condus la dispariţia respectului pentru cei mai de seamă ţărani (care erau de altfel cei mai harnici şi cei mai înstăriţi), la totala lipsă de respect fată de proprietate, lucru care s-a perpetuat şi după desfiinţarea colectivului. Putem concluziona că regimul comunist nu putea să comunizeze satul românesc altfel decât prin colectivizare; munca în comun a distrus orice respect faţă de proprietatea privată, a înlăturat competiţia reală (chiar dacă existau întreceri, ţăranul nu putea fi motivat să scoată o cât mai bună producţie, deoarece nimic nu îi mai aparţinea) şi a reuşit să-l transforme pe ţăran într-o masă amorfă, care să nu se mai răzvrătească împotriva regimului. Astfel, dacă la început ţărănimea a opus cea mai mare rezistenţă regimului, după intelectuali, oameni de cultură, clerici şi oameni politici, ea a sfârşit prin a capitula în faţa regimului, nu însă înainte de a-şi plăti tributul de sânge şi suferinţă. Capitularea a fost cel mai adesea formală şi adeziunea nesinceră, dar crima şi teroarea nu puteau lăsa totuşi intactă esenţa lumii rurale: din colectivizare ţăranul a ieşit cu un alt suflet. Nu un om nou, ci un om sfârşit.

Transformarea socialistă a agriculturii în România şi în raionul Haţeg nu s-ar fi putut realiza doar cu ajutorul propagandei şi demagogiei discursurilor liderilor comunişti, deşi trebuie să recunoaştem că aceasta a fost intensă şi bine organizată. Decisive au fost însă tocmai forţa, constrângerea şi şantajul. Nu rare au fost cazurile în care pentru a obţine semnătura ţăranilor de înscriere în GAC, aceştia erau chemaţi la Sfatul Popular saz chiar la Securitate, unde erau bătuţi, umiliţi şi ameninţaţi. Sunt foarte cunoscute cazurileîn care ţăranii erau forţaţi să semneze, fiind şantajaţi cu neprimirea la şcoală a copiilor lor sau chiar cu închisoarea (pentru vini imaginare sau minore). Trebuie spus, însă că nu doar ca urmare a presiunilor ţăranii s-au înscris în colectivele agricole; au fost familii care au semnat de bunăvoie (ce-i drept, numărul lor e restrâns) pentru că nu aveau pământ şi sperau că prin intrarea în colectiv situaţia lor se va schimba; alţii au semnat relativ uşor, fără a se opune: fie fiindcă erau angajaţi şi depindeau într-o mică măsură de pământ, fie aveau nevoie de adeverinţe de la Sfatul Popular.

Ţăranul, singur în faţa imensului aparat propagandistic şi opresiv al puterii comuniste a

433 interviu cu Bărboni Romulus, sat Peşteana, com. Densuş

reacţionat în cele mai diverse moduri: fuga din faţa autorităţilor locale, lansarea de zvonuri cu referire la căderea comunismului, la un eventual război ruso-american şi alungarea ruşilor, intrarea în perimetrul întovărăşirilor sau al GAC-urilor, denigrarea activiştilor de partid. Formele de opoziţie au fost relativ modeste în raion, dar nu inexistente: pentru curajul de a-şi apăra proprietăţile, unii ţărani au fost bătuţi, alţii au fost ameninţaţi cu persecutarea familiei, alţii chiar închişi. Chiar dacă în raionul Haţeg nu au fost înregistrate ciocniri violente cu autorităţile, ca în alte zone ale ţării sau arestări în masă şi deportări de populaţie în raion procesul colectivizării nu a fost unul rapid.

Înconjurat din toate părţile de sistemul opresivo – propagandistic al puterii şi fără posibilitatea de a protesta în vreun fel ţăranul a fost nevoit să cedeze şi să se supună. Drama trăită de locuitorii satului nu poate fi uşor descrisă prin cuvinte: lumea rurală imediat după ce s-a terminat războiul a fost pusă în faţa unor situaţii confuze: după doar patru ani de la reforma agrară regimul venea cu un discurs nou şi total inacceptabil pentru ţărănime: colectivizarea, punerea în comun a pământului. Probabil cel mai bine ilustrează drama ţăranilor, însuşi mărturiile lor ei văzând în colectivizarea agriculturii cel mai mare rău care li s-ar fi putut întâmpla, mai rea decât iobăgia, considerată a fi cea mai mare nedreptate în trecut.

Anul 1962 marchează la nivel national sfârşitul colectivizării; în raionul Haţeg au fost înfiinţate 66 de GAC-uri, cu 7970 familii şi 32907 ha, reprezentând 99,7% din suprafaţa colectivizabilă, rămânând în afara colectivizării 28 de sate cu 21905 da, din zonele de munte.434Colectivizarea a fost încheiată, dar cu ce preţ şi mai ales cu ce consecinţe? Consecinţele ar trebui să le căutăm în scăderea productivităţii, bulversarea lumii rurale prin inversarea valorilor, dar mai ales în zecile de inchisori şi lagăre din România. Însuşi Dej vorbea de 80.000 de ţărani arestaţi, însă noi nu vom şti niciodată numărul real al victimelor comunismului, deoarece nu pot fi considerate victime doar persoanele care au trecut prin iadul închisorilor comuniste sau coloniilor de muncă, deoarece într-o măsură mai mare sau mai mică au suferit toti ţăranii care au trecut prin colectivizare. Lumea satului românesc şi-a schimbat în mod tragic direcţia.

prof. Leleşan Loredana – Liliana

434 ANDH, Fond Comitetul Regional PMR Hunedoara,Dosar 98/1962, fila 60

66


Reabilitarea haldelor de steril formate în

perioada comunistă

Studiu de caz: Halda de steril de la Mintia

Evocarea perioadei comuniste este, în general, de competenţa istoricilor, dar anumite efecte şi reminescenţe pot fi analizate şi din alte perspective. În efortul exacerbat de industrializare forţată a ţării, „cei de la centru” au planificat o dezvoltare uniformă a tuturor regiunilor, propunând amplasarea unor obiective industriale noi, fără a ţine de cont de mărimea demografică a regiunii şi cu atât mai puţin de factorii geomorfologici. După decizia luată în privinţa tipurilor de fabrici şi uzine ce aveau să fie construite, a existat o tentativă de realizarea a unor studii, de către specialişti, în vederea prognozării riscurilor. Astfel, la începutul anilor 60, profesorul universitar dr. Ioan Gruescu, de la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti, originar din Simeria, a fost consultat cu privire la oportunitatea amplasării unei termocentrale în localitatea Mintia. Existenţa zăcămintelor de cărbune din Valea Jiului a constituit o premisă importantă pentru proiectarea unui asemenea obiectiv industrial în judeţ. Cererea din ce în ce mai mare de energie electrică, atât pentru populaţie, cât şi pentru coloşii industriali de la Hunedoara, Călan, Chişcădaga, Orăştie, justifica decizia luată. Condiţiile fizico-geografice ale judeţului permiteau, însă, o amplasare mai eficientă din punct de vedere al protecţiei mediului şi implicit al populaţiei. Cunoscând în detaliu geografia judeţului, profesorul Gruescu a considerat că locaţia aleasă, cea de la Mintia, nu este favorabilă. Culoarul Mureşului între Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Zarandului canaliza curenţii de aer în direcţie predominant vest-est. Direcţia de aşezare a culoarului este conformă cu mişcarea generală a maselor de aer de deasupra Europei, specifică zonei cuprinse între paralele de 40 şi 60° latitudine nordică. Analizând detaliile tehnice ale proiectului (înălţimea celor trei coşuri), profesorul Gruescu a prognozat exact deplasarea suspensiilor solide rezultate în urma arderii cărbunelui înspre oraşul Deva. După opinia sa, o locaţie cu mult mai puţine riscuri ecologice se întrevedea la est de oraşul Simeria, în apropierea confluenţei Mureşului cu Streiul, zonă în care

dispersia suspensiilor solide se putea realiza într-o zonă mai largă, fără a afecta direct o aşezare umană semnificativă. Aceste studii nu au fost luate în seamă. În acea perioadă, decizia finală era luată de cei care nu aveau cultura necesară înţelegerii recomandărilor pertinente făcute de către specialişti. Greşelile trecutului se răsfrâng direct asupra calităţii stării de sănătate a numeroase generaţii, care au fost obligate să respire praful emanat de termocentrala de la Mintia, până în momentul montării filtrelor, ce au redus simţitor nivelul de poluare. Această retehnologizare a survenit, însă, după 40 de ani. Descoperirea zăcămintelor de minereuri complexe din zona Devei a generat deschiderea minei de cupru de la Flotaţie. Sterilul rezultat în urma prelucrării primare a fost depozitat sub forma haldei de steril de la Mintia şi a iazului de decantare din zona Căprioara. Majoritatea iazurilor de decantare şi a haldelor din industria extractivă au fost amplasate şi organizate pe vaste suprafeţe de teren. Acest lucru a adus cu sine imobilizarea, pentru o perioadă nedefinită de timp în cadrul unei suprafeţe de teren, a unui depozit generat de activitatea de exploatare şi de procesare a minereului. Depozitele de steril din iazurile de decantare trebuiau să prezinte siguranţă împotriva potenţialelor avarii fizice datorate unor posibile revărsari de şlam peste coronament sau al unui şoc seismic şi nu trebuiau să inducă o potenţială poluare a zonelor înconjurătoare, cursurilor hidrografice, a apei subterane şi nici atmosferei. Revărsarea haldei de steril de la Certejul de Sus din anul 1972, în urma ploilor abundente, a provocat în zonă cea mai mare catastrofă din ultimul secol. Pe teritoriul Romaniei au fost inventariate în 1999 un numar de 251 halde de steril. Riscul producerii unor asemenea hazarde a fost minimalizat în perioada comunismului, când obiectivul major a fost ocuparea forţei de muncă şi dezvoltarea producţiei, indiferent de repercursiuni. Transformarea sălbatică a peisajului prin intermediul carierelor, surpărilor galeriilor de mină, a depozitelor


67

de steril sau zgură a schimbat geomorfologia teritoriului, având în acelaşi timp implicaţii în structura reţelei hidrografice, a nivelului pânzei freatice, a compoziţiei atmosferei şi a învelişului biotic.

Problemele legate de instabilitatea marilor baraje şi a posibilităţii ca acestea să cedeze, au adus prejudicii siguranţei comunităţii, prejudicii de ordin economic şi asupra factorilor de mediu. În ultimii ani au avut loc mai multe accidente. Avariile existente, alunecările structurale, ruperea barajelor au loc într-un ritm destul de ridicat. Multe din aceste eveniment au dus la pierderi de vieţi omeneşti, distrugerea proprietăţilor, poluări masive ale mediului, pierderi economice la nivelul industriei miniere. În ultimii 10 ani, au fost raportate la nivel internaţional 21 de avarii grave ale iazurilor de decantare, inclusiv avaria de la barajul iazului de decantare al societăţii Aurul S.A. Baia Mare (30 iunie 2000). Avariile iazurilor de decantare şi evacuarea necontrolată de şlam pot avea consecinţe foarte grave asupra oamenilor şi mediului. Principalele consecinţe ce pot să apară sunt clasificate pe trei categorii:

• Consecinţe economice: includ costul reparaţiilor sau reconstrucţiei barajului şi al compartimentului de stocare, efecte asupra unităţii ce are în administrare şi exploatare acest obiectiv, datorită întreruperii activităţii de stocare a deşeului.

• Siguranţa publică: Atenţia publicului a crescut foarte mult asupra fenomenelor de hazard ce afectează într-un singur eveniment un mare număr de persoane, chiar dacă probabilitatea de apariţie al acestora este redusă spre deosebire de fenomenele periculoase ce au o ritmicitate mult mai mare de apariţie dar afectează doar câţiva indivizi. De asemenea, o expunere impusă şi involuntară în apropierea unui posibil fenomen de hazard este mult mai puţin acceptat decât o expunere voluntară la o activitate cu grad de risc foarte ridicat.

• Dezastre ecologice: evacuarea unei cantităţi mari de material steril, care este apoi transportat pe un areal vast poate cauza un dezastru ecologic cu impact deosebit dacă sterilul este toxic. Există de asemenea riscuri asociate unor evenimente naturale cu ritmicitate pe un interval mare de timp cum ar fi: disperia pulberilor în

atmosferă, contaminarea acviferelor subterane, alunecări de teren.

Halde de steril din regiunea de dezvoltare Vest În prezent, în România există un sistem legislativ coerent care impune respectarea unor norme metodologice cu privire la controlul şi monitorizarea stării de siguranţă a iazurilor de decantare (prin comparaţie, haldele de steril considerate surse de hazard mult mai redus), implică respectarea unor condiţii de execuţie şi de întreţinere a acestor construcţii hidrotehnice şi definesc metodologiile de expertizarea şi evaluare a stării de siguranţă. Expertizele tehnice sunt bazate pe observaţii de teren, pe date istorice cu privire la activitatea obiectivului investigat de la punerea în exploatare până la momentul actual, cu toate avariile sau evenimentele deosebite din cursul vieţii acestui obiectiv. Aceste documentaţii sunt completate cu studii hidrogeotehnice, analize de stabilitate şi studii de infiltraţii. În ultima perioada există şi obligativitatea prevederii în cadrul acestor studii şi a unui capitol ce face o estimare mai mult calitativă a scenariilor probabile de tipul hazardelor naturale sau antropice cu o estimare a consecinţelor. Investigaţiile cuprinse în cadrul studiilor geotehnice aferente expertizării stării de siguranţă se rezumă la monitorizarea nivelului hidrostatic cu reţele piezometrice, calcule cu metode clasice de stabilitate (metoda echilibrului limită) şi unele estimări a regimului de infiltraţii. În mod curent, investigaţiile cu metode geofizice coroborate cu prelevări de probe şi testări insitu a parametrilor de forfecare, nu fac obiectul acestor studii. Cele mai eficiente proiecte în acest sens au fost demarate în Germania, unde, în ultimul timp, se observă o ameliorare vizibilă a peisajului antropizat şi reintegrarea acestuia în cadrul natural învecinat. Scopul acestor proiecte este acela de a dezvolta o metodologie complexă de investigare cu ajutorul unor tehnici geofizice nedistructive, respectiv tomografie geoelectrică, seismică, georadar, termografie în scopul identificării, evaluării şi îmbunătăţirii stării de siguranţă a iazurilor de decantare şi a haldelor. Algoritmii utilizaţi de programele software de interpretare şi modelare a datelor vor permite descrierea anizotropiei materialelor şi al principalilor parametrii geotehnici (densitate, permeabilitate, umiditate, distribuţia

68


granulometrică, rezistenţe la forfecare) care sunt folosiţi pentru a defini starea de siguranţă a acestor construcţii. Rezultatele practice ale proiectelor sunt materializate prin realizarea unei metodologii moderne de investigare, monitorizare şi prelucrare a datelor reprezentate prin parametrii achiziţionaţi pe teren de către metodele geofizice corespunzătoare scopului propus. Aceste metode nedistructive sunt utilizate împreună cu metodele clasice – acest ansamblu putând reprezenta un „aparat” de investigaţie. Utilizarea metodelor de investigaţie geofizică a depozitelor de deşeuri de tipul iazurilor şi haldelor este citată în literatura de specialitate din România, existînd şi aplicaţii cu rezultate edificatoare, dar aplicabilitatea acestora în cadrul metodelor de evaluare a stării de siguranţă este aproape inexistentă. Pe plan internaţional există preocupări privind aplicabilitatea metodelor de investigaţie nedistructivă la cunoaşterea structurală a elementelor de rezistenţă ale depozitelor de deşeuri miniere, putând cita: - Ganesh Mainali, Monitoring of tailings dams with geophyzical methods, Lulea University of Technology,Sweden, 2006; - Carlsten, S., Johansson S. and Wörman A. Radar Techiques for indication of internal erosion in Embankment dams, 1995, Journal of Applied Geophysics 33, p 43-156. - Panthulu, T.V., Krishnaiah, C. and Shirke, J.M. 2001. Detection of seepage paths inearth dams using self-potential and electrical resistivity methods. Engineering Geology 59, p281–295. - Sjödahl P., Dahlin T. and Johansson S. 2004. Using resistivity measurements for dam safety evaluation at Enemossen tailings dam, proceeding. 9th Meeting Environmental and Engineering Geophysics, Utrecht, The Netherlands, 6-9 September 2004, A017, 4p - Thunehed, H., and Triumf, C., A.1999. Seepage Monitoring on an Embankment Dam with Geophysical Methods . Journal of Conference Abstracts, Vol. 4, No.1, Symposium J05. Environmental Geophysics.’ - ICOLD International Committee of Large Dams: Tailings Dams Risk of Dangerous Occurrences. Lessons Learnt from Practical Experiences. Bulletin Nr. 121, 144 p., Paris, 2001.

Unul dintre programele de cercetare aplicative care a inclus şi testarea unor metode geofizice de investigaţie pentru iazurile de decantare, a fost TailSafe, care a reunit într-un consorţiu mai multe institute de profil. Halda de steril de la Mintia, situată pe malul stâng al Mureşului, a fost multă vreme generatoare de suspensii solide purtate de către masele de aer deasupra municipiului Deva. După închiderea minei de cupru, respectiv încetarea depozitării sterilului, s-a pus problema ecologizării acestei forme de relief antropice. Autorităţile locale şi instituţiile abilitate în acest domeniu au studiat mai multe oferte de amenajare a haldelor. Situaţia reducerii zăcămintelor de substanţe utile este generală la nivel european şi mondial. Din acest motiv, exemplele de bună practică experimentate în alte ţări pot fi implementate cu succes şi cazul ţării noastre. Halda de la Mintia, cu un volum de 4,6 milioane metri cubi de steril, material extras şi depozitat în urma extracţiei minereurilor de la Exploatarea Minieră Deva, a fost ecologizată cu fonduri ale Băncii Mondiale, eliminându-se astfel una dintre principalele surse de poluare cu praf în municipiul Deva.

Lucrările de ecologizare au început în luna martie 2008 şi au constat, pe lângă lucrările de drenare, în acoperirea sterilului depozitat cu un strat de sol fertil in grosime de 20 de centimetri pe o suprafată de 25 de hectare. Înălţimea haldei este de 30 de metri. Au fost aduşi 49.000 de metri cubi de sol fertil, peste care a fost semănată iarbă şi apoi au fost plantaţi 120.000 de puieţi de salcâm, care se adapteaza uşor la condiţiile de mediu, cresc foarte repede, nu sunt pretentioşi, iar rădăcinile pătrund în profunzimea solului, asigurând stabilitatea acestuia. Spre vârful haldei a fost construit un drum de acces. Valoarea lucrărilor se ridică la 2,64 milioane lei, bani asiguraţi printr-o finanţare a Băncii Mondiale. În paralel s-a efectuat şi recepţia haldei de steril Herepeia, ce aparţine Minvest Deva, aceasta fiind ecologizată printr-o tehnologie similară celei de la Deva. Haldele vor fi monitorizate, în continuare, pentru o perioadă de 30 de ani.

Grefele perioadei comuniste în peisajul natural al judeţului sunt numeroase. Experimentul haldei de steril de la Mintia este o garanţie a succesului reabilitării tuturor zonelor afectate. Dezvoltarea tehnologiei şi creşterea gradului de


69

confort al populaţiei vor menţine echilibrul între exploatarea agresivă a naturii şi nevoia de conservare a acesteia. În acest sens, o reală educaţie ecologică oferită tinerei generaţii poate asigura evoluţia planetei într-o direcţie dezirabilă.

Bibliografie: www.anpm.ro/content.aspx?id=88 http://www.geo.edu.ro/Catmin/Rom/cncsis/halde/index.php/Minerale_industriale_Vest www.ecoportal.ro/ecosisteme-acvatice-halde-steril/

prof. Marta Mate

Ofiţerul transilvănean Avram Caliani, erou al războaielor

napoleoniene

1. Înfiinţarea regimentelor grănicereşti române din Transilvania

Cu prilejul petrecerilor, până în vremurile noastre, feciorii din satele româneşti situate în părţile mărginaşe ale Transilvaniei, mai fredonează pe o muzică tărăgănată versuri populare, din care răzbate durerea despărţirii de cei dragi şi a înstrăinării de sat a flăcăilor, care pe vremuri erau nevoiţi „să plece cătană”: „Spală mamă rufele Că se duc cătanele Şi le spală cu săpun Că-s cătanele pe drum...” sau: „Lasă-mă neamţule-acasă C-o crescut iarba de coasă Şi fânul e de cosit Şi mândruţa-i de iubit...” Aceste versuri, din care s-au mai păstrat până astăzi doar frânturi, rememorează ecouri din vremuri îndepărtate în care tinerii transilvăneni din satele de pe sub munte făceau armata ca „grăniţeri” în oştile împăratului Austriei. Vorbind despre acele timpuri, reproducem şi o altă poezie populară care a circulat în ţinuturile din sudul şi răsăritul Transilvaniei, locuite în mod compact de români în secolul al XVIII-lea: „Împărate, împărate! Răspunde-mi tu cu dreptate Unde duci cătanele? Iar la foc sărmanele Nu le duce aşa tare

Că se strică la picioare, Îs cătane tinerele Nu-s dedaţi la drumuri grele. Împărate, împărate! Lasă-te nu te mai bate; De când focul ai pornit Mulţi voinici s-au prăpădit Fete multe-au bătrânit Ş-alt nimic n-ai isprăvit”.435 Căutând să desluşim contextul istoric care avea să genereze aceste realităţi, constatăm că instaurarea stăpânirii austriece în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea a fost urmată curând de organizarea din punct de vedere militar a provinciei. Primele regimente grănicereşti austriece au fost înfiinţate la 1690 de-a lungul râurilor Tisa şi Mureş, dar proiectul de realizare a unui adevărat sistem grăniceresc militarizat s-a concretizat mai târziu, între anii 1760-1780, în vremea împărătesei Maria Tereza (1740-1780). În timpul războiului cu Prusia, în condiţiile iminenţei unui atac venit din partea Rusiei, care în 1762 încheiase o convenţie militară cu adversara Austriei, Curtea imperială de la Viena a decis întărirea apărării Transilvaniei prin înfiinţarea de noi regimente grănicereşti. Raţiunilor de ordin strategic-militar li se adăugau însă şi alte motive. Soluţia constituirii unei categorii de ţărani-grăniceri posesori ai unor sesii militare părea mai convenabilă decât încredinţarea pazei graniţei unor trupe permanente. Noile regimente grănicereşti erau investite însă şi cu menirea de a consolida stăpânirea austriacă şi, îndeosebi, de a creşte prestigiul dinastiei, Casa de Habsburg. Aceste intenţii sunt deîndată făcute publice de generalul comandant Nicolae Adolf de Buccow, după sosirea sa în Transilvania în aprilie 1761. În disputa cu nobilimea transilvăneană Buccow îi cere împărătesei Maria Tereza să găsească mijloacele de a-şi impune suveranitatea: „Il est temps, Madame, de faire voir, que Votre Majesté est Souveraine” („Este vremea, doamnă, să arătaţi că Majestatea Voastră sunteţi suverană”).436 Explicaţia baronului Brukenthal, sfetnic apropiat al lui Buccow, 435 Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866, p. 296. 436 K. Müller, Siebenbürgische Wirtschaftspolitik unter Maria Theresia (Politica economică a Transilvaniei în timpul domniei Mariei Tereza), München, 1961, „Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommission”, vol. IX, p. 16, apud Carol Göllner, Regimentele grănicereşti din Transilvania 1764-1851, Editura Militară, 1973, p. 26.

http://www.anpm.ro/content.aspx?id=88

http://www.geo.edu.ro/Catmin/Rom/cncsis/halde/index.php/Minerale_industriale_Vest

http://www.geo.edu.ro/Catmin/Rom/cncsis/halde/index.php/Minerale_industriale_Vest

http://www.ecoportal.ro/ecosisteme-acvatice-halde-steril/

70


constată acelaşi motiv: „relev că primul şi principalul motiv pentru înfiinţarea graniţei militare n-a fost paza munţilor, nici cea a potecilor, aceasta putea fi asigurată cu mult mai economic, ci cel al siguranţei ţării şi al măririi puterii reale a statului, în general”.437 Înfiinţarea Regimentului II grăniceresc român cu sediul la Năsăud în anul 1762 şi a celor trei regimente de secui este urmată în 1764-1765 de înfiinţarea Regimentului I grăniceresc român, având sediul la Orlat, în apropiere de Sibiu.

Regimentul I român de la Orlat era alcătuit din 12 companii si cuprindea locuitorii din 80 de localitati cu o populatie exclusiv românească, comune care se înşirau la poalele Carpaţilor Meridionali, între Haţeg la vest si Tohanul Vechi la est. Cele 12 companii erau incluse în două batalioane (1 batalion=6 companii), care îşi aveau sediul la Haţeg si Vaida-Recea.

Drepturile şi îndatoririle grănicerilor erau cuprinse în Statutul elaborat în anul 1766. Unul din aspectele cele mai importante care caracterizau viaţa ţăranilor grăniceri era situaţia lor de oameni liberi, stăpâni pe braţele şi pe munca lor, deci de ţărani care în schimbul îndeplinirii îndatoririlor militare nu mai datorau nici un fel de supunere domnilor feudali. Semnificaţia Statutului a fost evidenţiată de G. Bariţiu, care consideră că documentul „a format unul din fundamentele cele mai bune pentru intrarea naţiunii noastre în cultură şi civilizaţia ... Foştii grăniceri, ba şi toţi românii – afirmă Bariţiu – ar face foarte bine dacă ar citi şi conserva pentru posteritate acel document”.438 După cum precizează Statutul, „îndatorirea principală a tuturor românilor grăniceri este ca, atât în timp de război, cât şi în timp de pace, să se îngrijească de apărarea graniţelor, să fie de strajă în garnizoane şi la poteci, să menţină siguranţa ţării, prin urmărirea hoţilor şi împiedicarea importului şi exportului clandestin de mărfuri şi bucate prohibite, precum şi prin prevenirea, în conformitate cu ordinele date de mai marii lor, a tuturor fraudelor de orice fel ar fi şi a trecerii graniţei”. Totodată, grănicerilor li se cerea să acţioneze şi sub raport sanitar în vederea prevenirii pătrunderii molimelor. Grănicerilor le revenea însă şi o îndatorire dificilă, aceea ca „în caz de război, să facă serviciu în afară de 437 Ibidem. 438 G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, Sibiu, 1889, vol. I, p. 382.

patrie”. „Ei vor trebui numaidecât să se prezinte oriunde li s-ar cere, îndată şi de bunăvoie”. Această cerinţă era însoţită de precizarea „că nu vor fi scoşi din patrie şi duşi în ţinuturi îndepărtate, decât numai când va cere trebuinţa”. Dar „trebuinţele” aveau să apară în curând şi ţăranii-grăniceri din Transilvania, după cum glăsuiesc documentele, au trebuit să meargă şi să lupte „pro gloria Austriae”.439

Bărbatii activi din districtele grănicereşti participau la pregătirea militară care se desfăşura duminica şi în zilele de sărbătoare, după terminarea slujbei religioase, la care erau obligaţi să participe. În zilele lucrătoare din timpul săptămânii erau liberi să-şi lucreze pământurile şi să-şi vadă de gospodăriile lor. Primăvara, timp de trei zile, se ţineau adunări pe batalioane, un fel de reviste de front, prezenţa întregului efectiv fiind obligatorie si fără plată. Pe timp de pace, o dată la 3-4 ani se făceau manevre (aplicaţii) cu întreg regimentul, într-o zonă stabilită de către comandantul de regiment. „Serviciul de cordon", sau paza graniţei, era pentru fiecare grănicer activ de câte 15 zile pe an, când erau plătiţi cu câte 4 creiţari pe zi, din care un creiţar se reţinea pentru uniformă („fondul de mondură"). In afara acestor 15 zile de serviciu ţăranii grăniceri mai aveau ca sarcini repararea drumurilor şi căratul lemnelor necesare regimentului.

Regulamentele de funcţionare a regimentelor stabileau cu claritate armamentul şi echipamentul pe care îl foloseau grănicerii: „Să li se dea grănicerilor arme de foc şi arme albe, precum si muniţia necesară. Ei vor primi, de asemenea, centuri si harnaşamente din piele, dar numai o dată, la echipare. Urmează ca soldaţii să aibă grijă cu mare băgare de seamă de acest echipament, iar ofiţerii să îi supravegheze si să îi îndemne cu grijă pe soldaţi să nu deterioreze armele şi echipamentul şi să le ţină totdeauna în stare bună. Dacă s-ar întâmpla ca armele să sufere vreo stricăciune din partea soldaţilor, ori să ajungă nefolositoare din vina acelora, repararea, precum si procurarea de noi arme, se vor face pe cheltuiala celor vinovaţi".440

Referitor la uniforma pe care o purtau grănicerii se preciza următoarele: „Grănicerii români vor purta sumanul sur scurt, cioarecii şi opincile

439 Carol Göllner, op. cit., p. 58-59. 440 Lt.col.drd. Ioan Parean, Contribuţii la istoria Regimentului 1 român de granită, în Revista Academiei Forţelor Terestre, Trim. III, 2000.


71

obişnuite, dar cu condiţia ca pantalonii sa fie mai strâmţi, sumanele să fie uniforme şi prevăzute cu guler si mâneci de culoare stabilită pentru întreg regimentul. Pentru păstrarea mai bună a acestora e necesar să-şi facă o camaşă de postav alb, o cravată roşie si o pălărie neagră numită „csako". In timp de război vor primi echipamentul.regulamentar". Grănicerii Regimentului I de la Orlat purtau cioareci albi, strâmţi, tiviţi cu albastru, sumanul din dimie, sur închis, aproape negru (de unde şi numele care le-a fost dat de „cătanele negre") cu bordura verde, având nasturi din metal galben, pieptar din pănură albă, iar pe cap purtau „chivără înaltă" cu tăbliţe de aramă, numită de ei „ciacău". Părul îl purtau lung (coadă), legat cu o panglică albastră, iar la urechi era făcută o buclă groasă. Obiceiul de a purta părul lung a fost abandonat după întoarcerea din războaiele duse împotriva lui Napoleon (1815), „tabăra de nouă ani". După această dată grănicerii vor purta părul tuns scurt. Până în anul 1830, grănicerii îşi confecţionau uniformele pe cont propriu, după această dată luând fiinţă „fondul de provente, sau fondul de mondură", din care se confecţiona gratuit echipamentul.necesar. Ofiţerii regimentului purtau uniforma obişnuită a armatei imperiale austriece specifică regimentelor de graniţă, erau de religie catolică şi proveneau la început din familii nobiliare austriece, maghiare sau italiene. Începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea ofiţerii şi subofiţerii regimentului au fost recrutaţi şi dintre români441.

Plină de semnificaţii este şi deviza înscrisă pe drapelul de luptă al regimentului de la Orlat, „Viribus unitis" ("Cu puteri unite"), ea aducându-ne aminte de mult mai cunoscuta deviză a celuilalt regiment grăniceresc român de la Năsăud : „Virtus romana rediviva" („Virtutea romană reînviată").

2. Ofiţerul Avram Caliani – o viaţă jertfită „pro gloria Austriae”

Primul ofiţer român care a făcut parte din efectivul Regimentului I de graniţă român de la Orlat a fost locotenentul Avram Caliani. Născut în satul Vad, în străvechiul pământ al Ţării Făgăraşului, acesta era descendent al unei cunoscute familii boiereşti pe nume Caliani (probabil Călin sau Călian), menţionată într-un act de danie emis de domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, în preajma anului 1400. În lucrarea “Fragmente istorice. Despre boerii din Ţera Făgăraşului” tipărită la Sibiu în anul 1904,

441 Ibidem.

Ion Cavaler de Puşcariu publică un hrisov emis în anii 1390-1400 de cancelaria lui Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti şi duce de Amlaş şi Făgăraş, în care este menţionat pentru prima oară satul de origine al boierilor Caliani. Documentul prezintă o excepţională însemnătate nu numai pentru trecutul acestui vechi sat, ci şi pentru istoria generală a românilor, căci el evidenţiază legăturile politice inseparabile dintre Ţara Făgăraşului şi Ungrovlahia (Ţara Românească). În calitate de herţeg, adică de duce, stăpânirea lui Mircea se extindea şi asupra Făgăraşului, o feudă primită în dar de la regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, pe care o stăpâniseră şi înaintaşii săi printre care Vladislav Vlaicu. Acest valoros document glăsuieşte astfel: “Am dăruit domnia mea acest şi de toţi cinstit şi de frunte şi luminat hrisovul domniei mele, anume lui Ion şi Burcea şi lui Caliian, boiarinului domniei mele ca să fie al lor satul Braniştea Urăşiei şi la Vadul Şercaei şi stâna de în muntele Lereştilor, de moşie şi de moştenire şi de toate slujbele şi dări şi dijmele, câte le vor afla în tot ţinutul ţării şi întru biruinţa domniei mele. Să se odihnească de dijmă de oi şi de vămuitul porcilor, de dijmă de grâu şi de vinăricie şi de stupi şi de vadure şi de în apă”442.

Timp de peste trei veacuri şi jumătate urmaşii amintitului boier Caliani nu mai sunt menţionaţi în vreun document istoric, pentru ca în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea din această familie să se remarce doi militari redutabili, ofiţerul de grăniceri Avram Caliani şi, mai apoi, în timpul revoluţiei de la 1848 din Transilvania, colonelul Alexandru Caliani.

În afara menţionării satului de provenienţă, cunoaştem destul de puţine date despre viaţa ofiţerului-grănicer Avram Caliani. Un document din 1773 ne spune că în acel an avea gradul de locotenent, fiind caracterizat de superiorii săi drept un „naţionalist foarte activ". El provenea din sergenţii români ai companiei a III-a. 443 În Lista ofiţerilor români din Regimentul I grăniceresc de la Orlat, întocmită de cercetătorii Alexandru Bucur şi Cornel Lupea, ofiţerul Avram Caliani (Kalljani Abraham) figurează cu gradul de căpitan, fiind

442 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I (1247-1500), Bucureşti, 1966, p. 31-32. 443 Alexandru Bucur şi Cornel Lupea, Ofiţerii români din regimentul I grăniceresc de la Orlat, Editura Etape, Sibiu, 2002 (Lista ofiţerilor).

72


încadrat la companiile a IV-a şi a VI-a.444 În aceeaşi listă mai sunt menţionaţi alţi şase ofiţeri români provenind din satul natal al lui Caliani: căpitanul Vornica Ioan (Wornika Johann) - compania neprecizată, sublocotenentul Cozgarea Gheorghe (Kozgarea Georg) - compania a VI-a, sublocotenentul Păsărar Ioan (Passerar Johann) - compania a IX-a, sublocotenentul Păsărar Samoilă (Passerar Samuel) din compania a IX-a, locotenentul major Strâmbu Gheorghe senior (Strimbu Georg sen.) – compania I şi sublocotenentul Strâmbu Gheorghe junior (Strimbu Georg jun.) – companie neprecizată.445

La conturarea personalităţii distincte a căpitanului Avram Caliani se adaugă însă şi o altă informaţie preţioasă. Un document păstrat la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale din Oradea îl aminteşte pe Avram Caliani alături de un alt ofiţer român, Ioan Şincai, amândoi bucurându-se de protecţia episcopului orădean Ignatie Darabant. Referentul anonim care prezintă contribuţiile lui Ignatie Darabant în plan cultural şi naţional îi atribuie acestuia şi meritul promovării şi, implicit, al ascensiunii ulterioare a unor importante personalităţi româneşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pe lista aceasta, alături de alte personalităţi, îi întâlnim pe cei doi ofiţeri menţionaţi anterior, cu precizarea că amândoi au căzut pe câmpul de luptă în timpul războaielor contra lui Napoleon Bonaparte.446

Deşi lacunare, informaţiile despre ofiţerul Avram Caliani au meritul de a sublinia rolul important pe care regimentele de graniţă româneşti l-au jucat în procesul istoric al afirmării conştiinţei şi mândriei naţionale a românilor transilvăneni. Ofiţerul „naţionalist”, caracterizat la 1773 ca fiind „foarte activ”, se va fi aflat desigur în rândurile grănicerilor de la Orlat şi Năsăud care, în memoriul înaintat în anul 1790 noului împărat Leopold, revendicau pentru conaţionalii lor români dreptul de a fi declaraţi a patra naţiune constituţională din Transilvania.

Nu posedăm date despre meritele militare pe care le-a avut Avram Caliani, decât informaţia morţii lui pe câmpul de luptă în cursul războaielor

444 Ibidem. 445 Ibidem. 446 Gheorghe Gorun, Contribuţii la biografia şi activitatea episcopului Ignatie Darabant, în „Biserica românească şi societatea transilvăneană” – Studii de istorie a Bisericii Greco-Catolice româneşti, Editura Logos' 94, Oradea, 2002.

napoleoniene. Este cunoscut faptul că încă din timpul războiului dintre Franţa şi Austria din 1796-1797 se formaseră două batalioane grănicereşti, de câte trei companii fiecare, din ambele regimente române, fapt care echivala cu participarea la operaţiunile militare a unui număr de 32 ofiţeri şi 1880 de grăniceri români. Regimentele româneşti de graniţă erau armată de elită, o dorobănţime ale cărei virtuţi militare sunt elogiate şi de istoricii austrieci. Expresia de „phalanx valachica” se regăseşte prin mai toate ordinele de zi ale armatei austriece, începând cu memorabilele bătălii de la Piave, Lodi, Arcole şi Rivoli, din cursul campaniei lui Bonaparte în nordul Italiei din anii 1796-1797 şi continuând cu faimoasele bătălii de la Marengo (14 iunie 1800), Austerlitz (2 decembrie 1805) şi Wagram (5 iulie 1809). Îi întâlnim din nou pe grănicerii români de la Năsăud şi de la Orlat în apriga confruntare de la Leipzig, „bătălia naţiunilor”, cum a mai fost numită, din 16-19 octombrie 1813. În martie 1815 Regimentul I român de la Orlat trimite în Piemont (Italia) şase companii care să îl înfrunte pe inamicul francez. Napoleon fusese învins în ziua de 18 iunie1815 la Waterloo în Belgia, astfel că grănicerii din Italia se întorc acasă, unde – după o relatare contemporană – sunt întâmpinaţi la 6 ianuarie 1816 cu „mare pompă”.447

În campaniile austro-franceze dintre anii 1792-1815 pierderile Regimentului I român, în care era încadrat şi ofiţerul Avram Calliani, au fost de 27 de morţi, 592 răniţi şi 2184 dispăruţi. 448 Avram Caliani, primul ofiţer român al Regimentului I grăniceresc, este aşadar unul dintre ofiţerii şi ostaşii români transilvăneni care şi-au jertfit viaţa în aprigele bătălii date „pro gloria Austriae”.

În timpul revoluţiei de la 1848, în prezenţa comitetului naţional român, grănicerii Regimentului I se adună în 11 septembrie la Orlat. Cu acest prilej ei cer ca „miliţia grănicerească română să fie menţinută şi dezvoltată în viitor” şi ca „numirea ei să exprime originea ei naţională română”. Susţinând revendicările formulate de Marea Adunare Naţională desfăşurată pe Câmpia Libertăţii de la Blaj în 3-5/15-17 mai 1848, petiţia grănicerilor cere ca naţiunea română să aibă dreptul la o adunare generală română şi la un comitet permanent, iar comitetul român ales de Adunarea de la Blaj „să-şi stabilească 447 Carol Göllner, op. cit., p. 132-142. 448 E.Micu, Contribuţiuni la istoricul regimentului grăniceresc întâi valah, Bucureşti, 1943, p.30.


73

sediul la Orlat, ca să fie apărat de regiment”.449 Regimentul e hotărât să apere asemenea unui scut comitetul naţional român, fiind gata, ca în acest mod, să acţioneze şi în viitor.

În luptele date în primăvara anului 1849 de armatele austriece, aflate sub comanda generalului Puchner, pentru apărarea Transilvaniei în faţa armatei ungare comandate de generalul Iosif Bem, se distinge colonelul Alexandru Caliani. În momentul actual nu putem preciza gradul de rudenie dintre colonelul Caliani şi căpitanul Avram Caliani, ofiţerul căzut în campaniile antinapoleoniene. Legătura de rudenie dintre cei doi pare a fi o certitudine având în vedere faptul că atât Avram Caliani cât şi Alexandru Caliani erau urmaşi ai „boiarinului”, pe seama căruia Mircea cel Bătrân dăruise pe la 1400 satele făgărăşene Vadul Şercaiei şi Braniştea Urăşii.

Numele Caliani îl poartă şi o altă personalitate din secolul al XVIII-lea, care s-a făcut cunoscută prin meritele avute în domeniul ecleziastic-cultural. Este vorba despre Silvestru Caliani, reprezentant al elitei Bisericii Unite din Transilvania, format la Colegiul Propaganda Fide din Roma şi având contribuţii la realizarea unor lucrări de mare valoare printre care Biblia Vulgata, lucrare tradusă la Blaj sub coordonarea episcopului Petru Pavel Aron în anii 1760-1761.

Înfrângerea revoluţiei de la 1848 este urmată de instaurarea regimului neoabsolutist în imperiul austriac. În noile condiţii grănicerii români, promotori ai luptei naţionale, îşi exprimă hotărârea de a acţiona pentru întărirea solidarităţii naţionale şi de a nu deveni o forţă centripetală care să lege şi mai strâns Transilvania de Viena. De teama „ideii daco-romane care ar prolifera”, autorităţile imperiale au decis la 22 ianuarie 1851 desfiinţarea graniţei militare din Transilvania.

Contribuţia regimentelor române grănicereşti din Transilvania la îmbunătăţirea statutului social-economic al ţăranilor români, şi îndeosebi aportul acestora la dezvoltarea conştiinţei naţionale a românilor, sunt subliniate de G. Bariţiu care, referindu-se la desfiinţarea lor, arată că „Acel eveniment a lovit în modul cel mai dureros nu numai populaţia românească militarizată în secolul trecut, ci pe toţi locuitorii de naţionalitate română din Transilvania”.450 449 Carol Göllner, op. cit., p. 151. 450 G. Bariţiu, Istoria regimentului al II-lea românesc, Braşov, 1874, p. 61-62.

prof. Viorel Lupu

Evoluţia statutului boierimii şi problematica modernizării în viziunea

exponenţilor teoriei “formelor fără fond”

( 1800-1868) Transformările sociale şi politice din Ţara Româneascǎ şi Moldova de la începutul secolului al XIX-lea învedereazǎ o receptare masivǎ a influenţei franceze, realitate explicabilă la nivelul mentalului elitelor prin convertirea ideii latinităţii la sentimentul comuniunii cu Hexagonul. În primul rând, această influenţǎ nu poate fi decât exterioarǎ şi superficialǎ. Informaţiile despre Franţa au ajuns la noi numai prin intermediari (consuli, emigranţi, ruşi sau fanarioţi). La aceasta se adaugǎ o cauzǎ de naturǎ sociologicǎ enunţatǎ de Herbert Spencer, popoarele primitive alegând luxul înaintea necesarului. Moldovenii şi muntenii sunt “un popor copil” afirma Pompiliu Eliade, un popor care nu este pregǎtit sǎ înfrunte modernitatea cu toate provocǎrile ei. În acelaşi timp elitei i-a lipsit o viziune profundǎ asupra lucrurilor, contactele cu stǎpânitori precum turcii sau cu administratori precum fanarioţii, împiedicând-o sǎ treacǎ dincolo de aparenţe451. Primele influenţe vin dinspre perioada regalistǎ, protipendada vǎzând în învǎţarea limbii franceze modalitatea de însuşire a civilizaţiei Hexagonului. Consecinţa a fost înmulţirea numǎrului preceptorilor francezi în casele boierilor452. Limba francezǎ se învatǎ de bon ton, susţine Paris Barbu Mumuleanu în deceniul trei al secolului XIX: “unii, învaţǎ franţuzeşte numai ca sǎ zicǎ bonjur şi je vu saliu, iar nu ca sǎ-nţeleagǎ pe autorii şi poeţii cei mari şi ca sǎ zicǎ oamenii cǎ ştiu franţozeste, iar nu ca sǎ se foloseascǎ. Unii ca aceştia niciodatǎ nu umblǎ dupa folosuri, ci dupǎ vînturi şi capriţii”453. Ideile Revoluţiei franceze au avut la început mai puţin succes decât “formele” Franţei aristocraţice. Boierii români au fost receptivi la mesajul naţional al revoluţiei, deoarece servea 451 Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 293 452 Ibidem, p.295 453 Paris Barbu Mumuleanu, Scrieri, Bucureşti, Minerva, 1972, p.88

74


programului de modificare a statutului internaţional al Principatelor. În problema aderenţei la dimensiunea socialǎ a revoluţiei lucrurile sunt diferite. Boierii s-au folosit de principiile stipulate în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetǎţeanului pentru a protesta împotriva boierimii greceşti, o boierime strǎinǎ ce deţinea poziţii importante în societatea româneascǎ. Boierul muntean sau moldovean nu este preocupat de problema egalităţii claselor sociale sau de îmbunǎtǎţirea situaţiei ţǎrǎnimii. Copierea mecanicǎ a modului de viaţă din Hexagon de cǎtre boierii din Ţara Româneascǎ a fost sesizatǎ chiar de francezii care au ajuns în spaţiul analizat. Astfel, Raoul Perrin, constată cǎ boierii români, care n-au nici un sentiment omenesc pentru robii lor ţigani, ţin enorm la francezi, popor considerat “rezultatul cel mai complet al civilizaţiunei”454. Formele fǎrǎ fond sunt identificate cu discrepanţa dintre starea materialǎ precarǎ a boierimii şi înclinaţia cǎtre lucruri inutile. La fel, cǎlǎtorul britanic sir Robert Ker Porter, care străbate Principatele pe la 1820, rǎmâne mirat de opulenţa boierilor: “Trǎiesc – scrie acesta – într-un lux şi într-o bogǎţie care cu greu pot fi depǎşite în vreuna din capitalele Europei. Balurile şi petrecerile date de ei, cu rochiile şi pietrele scumpe pe care le poartǎ soţiile lor întrec orice închipuire”455. În pofida faptului că tratatul de la Adrianopol a creat premisele pentru introducerea Principatelor în circuitul relaţiilor comerciale internaţionale, aristocraţia nu va dobândi o orientare capitalistǎ. Modernizarea exterioarǎ specificǎ boierilor din Ţara Româneascǎ este surprinsǎ de Ion Codru Drǎguşanu. Eforturile statului de formare a structurilor occidentale nu-şi gǎsesc corespondentul în atitudinea clasei nobiliare cu un mod de viaţǎ refractar la elementele veritabilei civilizaţii. Privitor la acest aspect, Codru Drăguşanu spune cǎ “afli în Romania cel mai greţos aristocratism, mǎcar ca instituţiile se par a nu-i fi fost prielnice”456. Parvenitismul se manifestǎ în teritoriile de la sud de Carpaţi prin intrarea în suita boierului,

454 Citat preluat după Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, Minerva, 1972, p.513 455 Citat preluat după Neagu Djuvara, Românii între Orient şi Occident, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 111 456 Ion Codru Drăguşanu, Călătoriile unui român ardelean( Peregrinu transilvan) 1835-1844, Bucureşti, Tipografia Cultura Neamului Românesc, 1923, p.77

fenomen social surprins şi de Nicolae Filimon în romanul Ciocoii vechi şi noi. “Ca şi aici, peste tot boierii se aratǎ binevoitori cu cei ce vin sǎ-şi ofere serviciile”, deoarece, spune, Codru Drǎguşanu, “e datina aici ca oricine sǎ te patroneze şi sǎ-ţi fǎgǎduiascǎ procopsealǎ [înaintare – n.n.], numai sǎ-i înmulţesti cortegiul pentru mâncare şi bǎuturǎ”457.În ciuda încercǎrilor statului de a impune o administrare modernǎ, proprietarii funciari încredinţeazǎ misiunea aceasta unor intermediari de naţionalitate strǎină. Nici serviciile publice nu reuşesc sǎ-i scoatǎ pe boieri din acel dolce farniente, caracteristic Orientului: “Pe cât cautǎ sǎ lauzi Statul cǎ nu introduce regia în economia sa – susţine Codru Drǎguşanu – pe atât cautǎ sǎ defǎimezi pe boieri, proprietari de moşii, cǎci şi le arendeazǎ; una, pentru cǎ ei înşişi şed în neactivitate […] când ar putea fi economi raţionali, sau se deprind cu serviciile publice, ce le poartǎ cât de mizerabil; alta, pentru cǎ Românii, în genere, având puţin spirit de speculǎ, nu iau singur arenzile, şi pentru aceasta s’au atras în ţarǎ o sumǎ de caţaoni, greci, bulgari şi sârbotei, cari nici în a şaptea seminţie nu se vor face Români, sau mǎcar românofili; a treia, pentru cǎ în moşia arendatǎ din tatǎ’n fiu nu se introduce nici o îmbunǎtǎţire, apoi între colonii supţi de douǎ ori, o datǎ pentru proprietari, altădatǎ pentru arendaşi, nici o moralitate, ba, dimpotrivǎ demoralizare mare”458. Remarca lui Codru Drăguşanu referitoare la originea alogenǎ a elitei nu era singularǎ în epocǎ ea fiind împǎrtǎşitǎ şi de Bǎlcescu. Cercetǎri recente au infirmat teza grecizǎrii clasei noastre dominante, boierimea pamânteanǎ deţinând principalele funcţii şi în perioada fanariotǎ. Datoritǎ alianţelor matrimoniale, familiile greco-levantine înregistreazǎ un proces gradual de românizare la succesul integrǎrii acestora contribuind decisiv confesiunea ortodoxǎ459. Jocul de cǎrţi introdus în spaţiul extracarpatic de ofiţerii ruşi va atinge proporţii endemice în înalta societate de la Bucureşti şi Iaşi. Ocupaţia amintitǎ nu însemna un simplu divertisment întrucât presupunea rularea unor sume importante de bani cu consecinţe nefaste asupra

457 Ibidem, p. 37 458 Ibidem, p. 80 459 Alexandru Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române, Iaşi, Editura Universităţii ,, Alexandru Ioan Cuza ‘’, 1997, pp.275-276


75

dinamicii fondului funciar. La 1856, diplomatul rus şi scriitorul de limbǎ germanǎ, Wilhelm von Kotzebue critica perspectiva deloc favorabilǎ a pierderii pǎmânturilor de cǎtre proprietari într-o societate unde clasa de mijloc era doar un concept. În condiţiile refuzului boierimii de a investi în sectoare productive, irosind veniturile moşiei în lucruri insignifiante, apare o mobilitate socială diferitǎ de cea occidentalǎ care se întemeia pe coloana vertebralǎ a burgheziei. “Se pot numǎra pe degete familiile ale cǎror moşii nu sunt încǎ puse la amanet; multe s-au prǎpǎdit ori se aflǎ pe cale de a rǎmânea numai o tristǎ amintire […] În Moldova, unde nu se aflǎ de loc ceea ce se numeşte tiers etat […] Cine are bani se înalţǎ!!! Şi dacǎ boerul lasǎ locul sǎu unui om fǎrǎ creştere, el opreşte progresul civilizaţiei. Tocmai de aceea n’ar trebui sǎ joace cǎrţi; tocmai de aceea ar trebui sǎ-şi cumpere femeia lui ceva mai puţine nimicuri din Paris”460. Contactele cu Apusul au avut repercusiuni grave în cazul protipendadei, apreciazǎ Radu Rosetti, istoric cu o obârşie boiereascǎ. Tendinţa de imitare a nobililor din Occident dispunând de un suport economic superior va aduce sǎrǎcia omologilor lor din Principate. Rezultatul a fost constituirea unui segment social care a speculat slabiciunea spectaculoasǎ a vechilor elite pentru lucruri derizorii. “Ei [proprietarii funciari – n.n] gǎsirǎ averi mari fǎcute de pǎrinţii lor, exagerându-şi mǎrimea şi trǎinicia lor, voirǎ sǎ trǎiascǎ pe acelaşi picior de lux pe care trǎiau familiile nobililor din strǎinǎtate cu averi întemeiate de veacuri . Afarǎ de prea puţine excepţiuni, traiul dus de ei întrecea cu mult veniturile lor anuale, patima cǎrţilor fǎcu restul, în mai puţin de cincizeci de ani furǎ ruinaţi. Din uriaşa lor avere teritorialǎ n’a rǎmas în mâinile urmaşilor lor nici a cincizecea parte, şi aceea este grevatǎ de sarcini mari; cele mai multe din moşiile lor au trecut în mâinile unor oameni cari sunt pe cale de a întemeia o nouǎ clasǎ stǎpânitoare: o plutocraţie în toatǎ puterea cuvântului”461. Marchizul de Custine surprinde la protipendada din Rusia acelaşi respect faţǎ de aparenţe. Acţiunea de mimetism se soldeazǎ cu nişte rezultate care indicǎ denaturarea spiritului occidental. Lucrul cel mai frapant în cazul bǎştinaşilor constǎ în tendinţa de a masca realitǎţile

460 Wilhelm de Kotzbue, Din Moldova, Bucureşti, Tip. F. Göbl., 1884, p.119 461 Radu Rosetti, ,, Originile şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova’’ în AARMSI, XXIX, 1906-1907, p.211

orientale prin evidenţierea semnelor exterioare ale europenilor “Nu le reproşez ruşilor cǎ sunt ceea ce sunt, ci îi condamn pentru pretenţia de a pǎrea ceea ce suntem noi. Sunt încǎ inculţi […] dar îi vǎd frǎmântaţi necontenit de dorinţa de a imita celelalte naţiuni; şi de a imita precum maimuţele, adicǎ batjocorind ceea ce imitǎ”462. Formele fǎrǎ fond nu ocolesc nici reşedintele nobililor. În camerele lor, strǎlucirea pieselor aduse din Regatul Unit ascunde o stare de promiscuitate specificǎ popoarelor nomade. “Interiorul locuinţelor - afirmǎ marchizul de Custine – este şi el jalnic pentru cǎ, în ciuda luxului mobilierului îngrǎmadit dupǎ moda englezeascǎ în câteva încǎperi, menite anume sǎ primeascǎ lume, presimţi în umbrǎ o murdǎrie domesticǎ, o dezordine naturalǎ şi adâncǎ ce îţi aminteşte de Asia”463. Românii care obţineau bani din comerţ nu erau interesaţi sǎ desfǎşoare activitǎţi productive, ei doreau sǎ promoveze pe scara ierarhiei sociale prin pătrunderea în rândul clasei boiereşti. În jurul anului 1850 în în spaţiul extracarpatic, existau cam patru sute de familii de boieri, doar cincizeci provenind din vechi spiţe nobiliare464. În broşura intitulatǎ Încercare asupra dreptului public al Românilor sau România şi Turcia, Nicolae Russo Locusteanu susţine cǎ delimitarea categoriilor sociale în “aristocraţie”, “burghezie” şi “plebe” este improprie întrucât demonetizarea clasei nobiliare a fǎcut ca sǎ existe doar “boieriţi” şi “boieribili”465. Consecinţele supradimensionǎrii corpului aristocratic sunt evidenţiate la nivel european încǎ din a doua jumǎtate a secolului al XVIII-lea. Comparând ierarhia socialǎ cu o piramidǎ, iluministul german Justus Möser(1720-1794)mentioneazǎ riscurile abandonǎrii ocupaţilor productive în condiţiile creşterii procentului nobilimii. Sǎnǎtatea ansamblului social depinde de controlarea înmulţirii categoriei aristocratice. “Potrivit celei mai tari proporţii piramidale trunchiul devine diform dacǎ proporţia este depǎşitǎ în partea de sus şi slugile înalte se înmultesc prea tare înmprejurul gulerului […] dacǎ se fac prea multe noi înnobilǎri sau dacǎ nobilimea

462 Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia, Bucureşti, Humanitas, 1993, p.81 463 Ibidem, p.119 464 Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică, Bucureşti, Corint, 2002, p. 171 465 Nicolae Iorga, ,, Cugetători români de acum o sută de ani ‘’ în AARMSI, tom XXI, 1938-1939, p. 712

76


lipsitǎ de avere se amestecǎ în numǎr mare cu slugile, încheie cǎsǎtorii şi zǎmisleşte o mulţime de odrasle care nu se mai înnapoiazǎ niciodatǎ la plug ci, în cazul în care nu sfârşesc a fi împuşcaţi, ajung numai carancule care trǎiesc de pe seama rǎdǎcinii, fǎrǎ a oferi trunchiului niscaiva sevǎ”466. Un punct de vedere similar cu cel afişat de Möser împǎrtǎşea şi Burke, acesta din urmǎ manifestand reticenţǎ faţǎ de nobilimea institutionalizată. Astfel, corpului pairilor îi lipsea suportul material şi spiritual pentru a fi independent în raport cu Coroana 467 . Trǎinicia piramidei sociale depinde de baza alcatuitǎ din oameni simpli respectiv din agricultori, meşteşugari şi negustori, dotaţi cu calitǎţile fortifiante necesare întregului, eliminând elementele degenerate ale clasei nobiliare. “Sǎnǎtate, hǎrnicie şi vigoare pǎtrund cu tǎrie dinspre jos cǎtre vârf; aceste virtuţi de fier ale pǎrţii de jos ale piramidei împing zi de zi o mulţime de oameni pe trunchi afarǎ, care pier acolo şi cad precum crengile uscate. Marile oraşe sunt mereu populate de rezistenţii plugari, în comerţ numǎrǎm tot mai multe imperii devenite decât nǎscute şi se pare cǎ s-a recunoscut chiar în rândul învǎţaţilor cǎ cei care au beneficiat în tinereţe de cel mai mic venit sunt cei harnici, dispun ca nişte bǎrbaţi de veritabila trǎinicie în muncǎ şi au rareori cusurul ipohondriei” – e de pǎrere Möser 468 . Principiul mobilitǎţii sociale nu este exclus, meritele rǎmânand criteriul afirmǎrii individuale. Din aceastǎ perspectivǎ va elogia stǎrile de lucru din oraşele teutonice: “Numai germanul, care astǎzi face din brutar consilier şi într-un an din consilier înapoi brutar a ales calea cea mai înteleaptǎ de a opri multiplele excrescenţe ale trunchiului sau şi de a fortifica temelia piramidei sale prin cinste şi muncǎ…”469. În Ţara Românească şi Moldova, noţiuni precum “ciocoi-boieri”, “negustori-boieri” sau “boieri – negustori” indicǎ procesul de dizolvare a clasei boiereşti. Trǎsǎturile parvenitului sunt evidenţiate de un protagonist al comediei Doi coţcari aparţinând lui C. Caragiali: “La schela Galaţilor unu este d-nu. Burdicescu, cunoscut de toţi neguţǎtorii. E, cum am zice boier negustor. Banii d-lui nu 466 Justus Möser, ,, Statul asemuit cu o piramidă.O reflecţie încurajatoare’’ în Adrian -Paul Iliescu, Emanuel Mihail- Socaciu, Fundamentele gândirii politice moderne, Iaşi, Polirom, 1999, p.132 467 Octavian Roske, Tradiţia conservatoare în gândirea britanică, Bucureşti, ALL,1998, p. 107 468 Justus Möser, op.cit., p. 133 469 Ibidem.

mucezesc niciodatǎ, îi prenoieşte. El nu este obicinuit ca alţii sǎ-şi ţie banii în nelucrare. Lucreazǎ cu dânşii şi printr-înşii mai toate interesele sale; ştia sǎ dea preţul cel adevǎrat banilor sǎi”. În calitate de fecior de cârciumar “boierul negustor” are un comportament marcat de originea sa umilǎ, motiv pentru care alt impostor îl îndeamnǎ sǎ lase la o parte complexele: “Ce nǎtǎrǎu eşti! Ce puţin cunoşti lumea… Da’bine ǎst soi de oameni mai rǎsǎriţi care-i vezi, gândeşti c-aşa s-a nǎscut? E! nene nu-mi spui cǎ mǎnânci paie! Sufragii, ciocoi dupǎ calesci, pescari, cojocari, cârciumari, pantofari, arnǎuţi…”470. Paralel cu erodarea vechilor poziţii sociale ale boierimii se constatǎ o preocupare obsesivǎ de subliniere a originilor aristocratice. Cercetǎrile efectuate de Pompiliu Eliade în arhivele Facultǎţii de Drept din Paris au dezvǎluit tendinţa fiilor de boieri de a se recomanda la fel ca şi aristocraţii francezi aşezând particula D. înaintea numelui ca de pildǎ de Racovitzǎ, de Golesco, de Philippesco şi chiar de “M. Pierre de Pojonar”471. Uneori obârşia nobiliarǎ pǎmânteanǎ li se pǎrea nedemnǎ, recurgând la achiziţionarea unui arbore genealogic cu ascendenţe europene. Astfel, Mihail Kogǎlniceanu îşi confecţioneazǎ un blazon genovez întemeiat pe o presupusǎ origine a mamei sale iar heraldica lui Vasile Alecsandri trimitea la o filiaţie veneţianǎ. La 1835, Ion Ghica va cunoaşte la Paris un student din Moldova care şi-a comandat cǎrţi de vizitǎ unde se prezenta “Monsier Le Comte de” prin transformarea cuvântului comis în comes, comitis ajungând în final la aceastǎ titulaturǎ472. În articolul Boieria. Ce a fost şi ce este apǎrut în publicaţia Conservator din ianuarie-februarie 1857, Heliade Rǎdulescu contesta atitudinea statului de a nu creşte prestigiul clasei aristocraţiei acordând cadrelor didactice ranguri boiereşti incompatibile cu importanţa socialǎ a muncii prestate: “Un profesor dupǎ un serviţiu de câţiva ani e batjocorit cu titlul de Pitar (factor sau vânzǎtor de pite!) sau cu numele de Sǎrdar! Un director al şcoalelor omenit cu titlul de Clucer (chielu sau temnicer) sau poate şi de Aga (jupan) cu care sunt chiemaţi numai turcii din clasele de jos ce nu

470 Citate preluate după Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie.Jurnal de tranziţie, Bucureşti, Oscar Print,1996, pp.42-43 471 Ştefan Cazimir, op.cit., p. 47 472 Ibidem


77

ştiu carte”. În rândul boieriţilor, P. Poenaru a purtat titlul de clucer iar Gh. Asachi cel de agǎ473. Potrivit mentalitǎţii epocii regulamentare, nu se cuvenea ca fiii de boieri sǎ abandoneze statutul social al familiei,orientându-se spre ocupaţii specifice modernitǎţii occidentale.Astfel,domnitorul Alexandru Ghica era mirat cǎ Nicolae Kretzulescu a ales cariera de doctor,spunându-i cǎ “ce idee a avut sǎ înveţe medicina; cǎ nu ar fi de el; ca […] sǎ urmeze cariera pǎrinţilor lui”.Rǎspunsul lui Nicolae Kretzulescu exprimǎ detaşarea faţǎ de sistemul de valori al clasei boierilor, pledând în direcţia unei mobilitǎţi sociale menitǎ sǎ înlǎture monopolul alogenilor în anumite grupe profesionale. El afirma cǎ “timpurile vechi au trecut; cǎ trebuie sǎ cǎutǎm şi noi a pǎşi înainte cu popoarele civilizate; că scopul lui, învǎţând medicina, nu a fost şi nu este decât acela de a rǎdica profesiile liberale atât de dispreţuite la noi în ţarǎ şi considerate de publicul român de domeniul exclusiv al strǎinilor, lor numai aparţinându-le de a fi doctori, farmacişti, ingineri, artişti, şi aşa mai departe”. La 21 iunie 1839, Nicolae Kretzulescu devenea doctor în medicinǎ al Facultǎţii din Paris fiind primul român din Muntenia care obţinea acest titlu ştiinţific474. În broşura intitulatǎ Consideraţii asupra stǎrii politice a Principatului Valahiei, Barbu Ştirbei blama comportamentul clasei nobiliare din interiorul Adunǎrii Obşteşti, acuzând-o pentru faptul cǎ a exercitat un rol disfuncţional pe scena politicǎ a Munteniei: “Or, în aceastǎ vreme, interesul, ambiţia, cupididatea, egoismul, incapacitatea unei caste boiereşti înapoiate, toate aceste elemente perturbatoare au marcat de la 1831 încoace actele unei adunǎri, când servile, când rebele, şi au sacrificat întotdeauna conştiinţa interesului personal”475.Vorbind despre întâietatea boierilor în viaţa politicǎ a Principatelor, istoricul american Barbara Jelavich a afirmat urmǎtoarele: “Încrederea acordatǎ de către Ruşi boierilor conservatori, celor câtorva mari familii nobiliare vǎzute ca reprezentând puterea legitimǎ în stat era în acord cu tendinţa generalǎ a lui Nicolae I de a sprijini pretutindeni în

473 Citat preluat după Radu Tomoiogă, Ion Eliade Rădulescu.Ideologia social-politică şi filosofică, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1971, pp.159-160 474 A.D.Xenopol, Nicolae Kretzulescu.Viaţa şi faptele lui, Bucureşti, Tip.Socec et Co.,1915, p.23 475 Laurenţiu Vlad, Ioan Stanomir, A fi conservator, Bucureşti, Meridiane, 2002, p.348

Europa instituţiile tradiţionale”476. Aceastǎ tendinţǎ are influenţǎ şi asupra generalului Kiseleff care, în pofida faptului cǎ împǎrtǎşea ideile liberale franceze, a fost nevoit sǎ se supunǎ directivelor venite de la ţar. La stǎruinţele exprese ale curţii protectoare, boierimea conservatoare, şi-a pǎstrat puterea politicǎ prin prevederile Regulamentului Organic. Aristocraţia are un loc bine definit în sistemul politic al Principatelor, arǎta Nicolae Kretzulescu în Memoriul adresat agenţilor Franţei şi Angliei la 1855. Prezenţa boierilor anihileazǎ eventualele mǎsuri ilegale ale domnului ajutând executivul la neutralizarea promotorilor anarhismului considerǎ autorul amintit folosind argumentul lui Montesquieu. Prin cooptarea vechilor elite în sistemul instituţional nu se blocheazǎ pǎtrunderea indivizilor cu origini sociale modeste în corpul aristocratic, criteriul valorii contribuind la creşterea prestigiului sǎu. “Aceastǎ aristocraţie [de tradiţie – n.n.] ar trebui sǎ fie menţinutǎ constituind-o în corp politic şi rǎdicând-o în ochii naţiunei s-ar forma o barierǎ contra încǎlcǎrilor şefului Statului, şi în împrejurǎrile dificile ar servi de sprijin guvernului contra ideilor subversive. Totuşi menţinând-o nu ar trebui sǎ împiedicǎm accesul meritului şi talentului ca şi serviciile aduse statului”. Trecutul Munteniei respectiv al Moldovei demonstrează faptul cǎ misiunea politicǎ a boierimii nu s-a încheiat, istoria oferind numeroase exemple care justificǎ prezenţǎ în fruntea statului a categoriei sociale în discuţie.“O asemenea lege în favoarea aristocraţiei – spune Nicolae Kretzulescu nu ar jicni deloc sentimentele şi ideile ţǎrii, având în vedere cǎ a fost întotdeauna recunoscutǎ, cǎ dacǎ în diferite timpuri grele s’au gǎsit în ţarǎ oameni cari au susţinut drepturile sale au rezistat actelor nedrepte ale Domnitorilor, au fost tot dintre membrii acestui mic numǎr de vechi familii”477.

Meditând asupra destinului aristocraţiei, Barbu Catargiu refuza sǎ vadă în ea o clasǎ închisǎ aidoma castelor indiene sau oligarhiei veneţiene. Relansarea nobilimii dupǎ modelul englez înlǎtura şablonul feudal ale sistemului de stǎri menţinând caracteristica permeabilitǎţii pentru indivizii cu

476 Barbara Jelavich, Russia and the Rumanian Naţional Cause, 1858-1859, Slavic and East European Series, vol. XVII , Bloomington, Ind., Indiana University Publications, 1959, pp.1-3. Apud Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică, Bucureşti, Corint, 2002, pp.152-153 477 A.D.Xenopol, op.cit., pp. 154- 155

78


merite deosebite.La nivel instituţional se impunea formarea unei camere parlamentare destinatǎ elitelor: “Ceea ce trebuie fǎcut pentru ai reda vigoarea politicǎ este ca boierimea sǎ fie constituitǎ într-un corp omogen, cu reprezentanţi aleşi de ea, într-un senat trebuia sǎ admitǎ numai superioritǎţile sociale recunoscute, aşadar cei ce deţin înaltele demnitǎţi în administraţie, magistraturǎ, armatǎ, ştiinţǎ, industrie şi comerţ sau reprezentanţii familiilor ilustre” 478 . Prin utilizarea sintagmei de ‘’superiorităţi sociale recunoscute’’, Barbu Catargiu se inspira din concepţia lui Guizot cu privire la tehnica reprezentării constând în cooptarea ‘’superiorităţilor naturale’’. În dorinţa de a neutraliza doctrina suveranităţii poporului, liberalul francez a pledat pentru deschiderea sistemului legislativ către ‘’toate elementele de putere legitimă diseminate în societate’’ pentru a le organiza în ‘’putere de fapt’’479.

La 1857, liberalul Ion Ghica nu preconiza un sistem politic orientat spre egalizarea segmentelor sociale. Afirmarea categoriei aristocratice este un lucru natural, acumulǎrile specifice secolului al XIX-lea obligând-o sǎ se îndepǎrteze de sistemul feudal. “Supremaţia unei clase asupra celorlalte este dupǎ mine una din condiţiile esenţiale ale existenţei oricǎrei societǎţi […] O remarcǎ nu mai puţin importantǎ care trebuie fǎcutǎ este tendinţa necurmatǎ a fiecǎrei societǎţi de a deveni aristocraticǎ pe masurǎ ce progreseazǎ; între doua ordini de fapte [noi si vechi – n.n.] existǎ o certǎ corelaţie încât ai motive sǎ te gândeşti cǎ aristocraţia e conditia esenţialǎ a oricǎrui progres”480. În ciuda acumulărilor statului modern la nivelul organizării politico-administrative, existenţa Vechiului Regim nu s-au încheiat la 1789 prelungindu-se pe tot parcursul secolului al XIX-lea, aristocraţia având un rol important în distribuirea puterii politice, afirmaţie valabilă inclusiv pentru Franţa.În timpul celei de-a treia Republici când se părea că principiile cuprinse în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului au triumfat, conducerea

478 Barbu Catargiu, ,, Despre diferitele clase ale populaţiunii Ţării Româneşti ‘’ în Laurenţiu Vlad, Ioan Stanomir, A fi conservator, Bucureşti, Meridiane, 2002, p. 353 479 Aurelian Crăiuţu, Elogiul moderaţiei, Iaşi, Polirom, 2006, p.157 480 Ion Ghica, ,, Către marele vizir.Memoriu privitor la P[ rincipa] tul Samos şi P[rincpa] tele Dunării ‘’ în Ion Ghica, Opere, vol. IV, Bucureşti, Minerva, 1985, p.466

armatei aparţinea familiilor nobiliare de vază iar în parlament grupările monarhiste exercitau o influenţă deloc de neglijat481. Epoca modernǎ n-a anulat semnificaţia socialǎ a elementului nobiliar deşi anumiţi exponenţi ai sǎi au refuzat sa se alinieze la spiritul timpului. Locul vechii aristocraţii este ameninţat de cǎmǎtari care profitǎ de absenţa instituţiilor fiscale autohtone: “Aristocraţia bǎnescǎ – afirmǎ Ion Ghica – nu întârzie sǎ devinǎ exclusiv egoistǎ, sacrificând interesul naţional interesului sau particular; aristocraţia birocraticǎ nesusţinându-se în timp, decât cu ajutorul intrigilor şi a maşinaţiilor, se îndreaptǎ foarte curând spre opresiune” 482 . Transformǎrile derulate în Franţa contemporanǎ sunt simptomatice pentru tranziţia de la vechea la noua nobilime, opiniazǎ Ion Ghica. Unii aristocraţi au rǎmas marcaţi de traumele anului 1789, în vreme ce alţii au înţeles necesitatea schimbǎrii propriei conditii. Criteriul justificativ al existenţei protipendadei acum este cel al meritului, al aptitudinilor personale evidentiate în industrie şi în administraţie. “Existǎ o aristocraţie, de care Franţa dupǎ zbuciumul transformǎrii sale, ne-a dat un frumos exemplu. Aristocraţia de naştere devenind impasibilǎ, fie din cauza monstruosului abuz a cǎrui amintire era încǎrcată de urǎ, fie pur şi simplu din cauzǎ cǎ, trǎindu-şi timpu trebuia sǎ cedeze ideilor seculului, lǎsând câmp liber reformelor, oamenii au avut bunǎ idee de a face din capacitate o condiţie de admitere în şcolile tehnice şi în diversele ramuri ale serviciului public”. În schimb, situaţia din Principate atestǎ o funcţionǎrime oneroasǎ formatǎ din parveniţi 483 . Problema selecţiei şi a instruirii funcţionarilor a fost dezbătută în spaţiul francez încǎ din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea de cǎtre Edouard Laboulaye 484 autor citit de Ion Ghica.

Pe bǎtrânul continent Anglia a fost un model pentru procesul de modernizare a sistemului instituţional fǎrǎ mǎsuri punitive la adresa nobilimii,sustinea Ion Ghica la 1861. Statul n-a atentat la integritatea moralǎ şi materialǎ a

481 Arno J. Meyer, The Persistence of the Old Regime.Europe and the Great War, New York, Pantheon Books, 1981, p.14. Apud Caius Dobrescu, Semizei şi rentieri, Bucureşti, Nemira, p.2001, pp.7-8 482Ion Ghica, op.cit., pp.446-447 483 Ibidem. 484 Pierre Rosanvallon, L’Etat en France de 1789 jusqu’à nos jours , Paris, Seuil, 1990, pp.65-70.Apud Cristian Preda ,,,Prefaţă,, în Edouard Laboulaye, Limitele statului şi alte scrieri politice, Bucureşti, Nemira, 2001, p. 9


79

nobilimii, iar aceasta n-a rǎmas încremenitǎ în tiparele Evului Mediu..Spre deosebire de Franta unde înainte de 1789, categoriile sociale cu orientare burgheză şi-au îndreptat resentimentele la adresa primelor doua stări sociale, nobilimea fiind dependentă structural de Vechiul Regim, în Anglia izbucnirea revoluţiei va găsi o parte importantă a noilor elite cu poziţiile consolidate, astfel încât consecinţele implicării maselor în războiul civil vor fi neînsemnate pe termen lung. În Revoluţia franceză, ‘’burghezia’’ triumfătoare va înlocui etatismul defunctei monarhii cu propriile organisme de controlare a economiei485. Revenind la Ion Ghica, acesta conştientiza ofensiva impetuoasǎ a democraţiei, opinand ca aristocraţia trebuie sa-si deschida porţile personalitǎţilor din varii domenii: “Astǎzi în Europa […] nu avem decât un singur exemplu de societate înaintatǎ, poate cea mai înaintatǎ din lume în privinţa libertǎţii care sǎ fi pǎstrat forma aristocraticǎ, Englitera; şi aceasta fiindcǎ acolo nobleţea a ştiut sǎ se pǎstreze curatǎ de corupţiune şi demnǎ de a fi în capul naţiunii, luând totdeauna iniţiative pe calea patriotismului şi a reformelor trebuincioase şi folositoare, trǎgând la dânsa orice capacitate şi talent. Ea îşi va pǎstra drepturile pe cât timp va continua a fi un exemplu de virtute, de devotament şi de inteligenţǎ, recrutându-se necontenit în tot ce este mai eminent, în rǎzbel, în politicǎ, în literaturǎ, în filozofie, în ştiinte şi în arte, pe cât timp va fi în capul mişcǎrii progresiste”486.Dacă nobilimea franceză din prima jumătate a secolului al XIX-lea , va adopta o poziţie instinctivă de apărare dovedind reticenţă la casătoriile cu persoane fără blazon, aristocraţia engleză va manifesta o deschidere mai largă către mariajele cu elementele burgheze încă din secolul al XVIII-lea rezultând categoria ‘’gentry’’. Deoarece titlul şi situaţia materială aparţinând tatălui se transmiteau doar primului născut în linie masculină, ceilalţi fii se îndreptau spre ocupaţiile burgheze corespunzatoare avocaturii, aparatului administrativ, armatei ori forurilor ecleziastice. Formarea ‘’middle

485 George Comninel, Rethinking the French Revolution:Marxism and the Revisionist Challenge, Londra, Verso, 1987, pp.203-205.Apud John Foran( coord.), Teoretizarea revoluţiilor, Iaşi, Polirom, 2004, p.101 486 Ion Ghica, Opere, vol. III, Bucureşti, Minerva, 1973, p. 341

class’’ este rezultatul înnobilării persoanelor care s-au remarcat în domeniul activităţilor capitaliste487.

Problema reticenţei aristocraţiei din Principate la spiritul economiei capitaliste trebuie interpretatǎ într-o manierǎ ce exclude formularea unor concluzii tranşante.Dat fiind caracterul agrar al economiei, exponenţii boierimii îşi foloseau capitalurile pentru achiziţionarea de noi proprietǎţi funciare, documentele din prima jumatate a secolului al XIX-lea atestând asemenea tranzacţii. Cazurile investirii banilor în activitǎţi riscante precum înfiinţarea bǎncilor erau rare, mult mai frecvent boierii ocupându-se cu cǎmǎtǎria. Rolul indeplinit de boierime în geneza capitalismului industrial este mult mai mare constand în intemeierea de manufacturi chiar pe moşiile lor, susţine N.N.Constantinescu. Totodată proprietarii funciari au contribuit individual sau colectiv la fondarea de întreprinderi industriale în alte regiuni.Aceste demersuri au fost grevate de continuarea administrării feudale a moşiilor dar şi de prudenţa în investirea veniturilor în ramuri industriale 488 Referitor la proiectele boierilor reformatori, contextul internaţional era departe de a fi unul favorizant.La începutul deceniului trei al secolului al XIX-lea,diplomaţia englezǎ, care în mod normal promova o politicǎ liberalǎ,în perioada menţionatǎ va avea o atitudine conservatoare, circumscrisǎ opririi declinului înregistrat de Imperiul Otoman.Pentru a stopa influenţa ruseascǎ în Principate şi în Balcani, Regatul Unit a realizat un consens cu Imperiul Habsburgic în multe probleme de politicǎ externǎ.Astfel, Anglia va susţine influenţa Austriei asupra evoluţiei din spaţiul extracarpatic,în legǎturǎ cu aplicarea ideologiei emancipǎrii naţionale.În schimb,Austria va ceda Angliei zona comercialǎ din sudul Balcanilor şi din Asia Micǎ,rǎmânându-i teritoriile din vecinǎtatea Dunǎrii corespunzǎtoare sud-estului Europei.În capitalele Principatelor, programele de reformǎ nu erau vehiculate faţǎ de reprezentanţii marilor puteri, ca de pildǎ Stratford Cannnig,care avea calitatea de ambasador al Angliei la Constantinopol.Alte pericole erau reprezentate de trimisul Rusiei la Poartǎ, Stroganov sau de baronul Ottenfels,emisarul

487 Heinz-Gerhard Haupt, ,,Burghezul,, în François Furet ( coord.), Omul romantic, Iaşi, Polirom, 2000, pp. 55-56 488 N.N.Constantinescu, Acumularea primitivă a capitalului în România, Chişinău, Ştiinţa, 1992, p. 267

80


Vienei,la semnalul lor Turcia invadând Principatele 489 . Situaţia se va menţine aproape neschimbatǎ pânǎ în preajma revoluţiei de la 1848.Motivaţia pentru aceastǎ letargie a politicii interne este descrisǎ de Wilhelm von Kotzebue: ”Barbaţii,dar şi multe femei citesc ziarul şi cunosc în mare ceea ce se întâmplǎ în lume.Dar dacǎ vine vorba de un schimb de idei politice,trebuie luatǎ în considerare mai înainte de toatǎ politica din propria patrie, ceea ce pânǎ acum pare imposibil.Privirile se intorc de la Petersburg la Constantinopol, pentru a gǎsi un punct de reper, cu toate acestea, nici in sud şi nici la nord nu s-au gǎsit rǎspunsuri pentru stricǎciunile interioare din Moldova” 490 . Situaţia evidenţiată era întâlnită, de asemenea şi dincolo de Prut. Regimul politic autocratic înlǎtura din start posibilitatea conturǎrii spiritului public la elite. Ambianţa de insecuritate generatǎ de absenţa constituţionalismului modern are ca efect o occidentalizare superficialǎ purtǎtoare de stagnare şi chiar de regres.Totodatǎ, susţine marchizul de Custine în “Rusia, teama înlocuieşte, adicǎ paralizeazǎ gândirea; sentimentul acesta când domneşte de unul singur, nu poate da naştere decât unor simulacre de civilizaţie; sǎ nu fie cu supǎrare legiuitorilor cu vederea scurtǎ, dar teama nu va putea fi niciodatǎ sufletul unei societǎţi bine organizate”491. Promotorii spiritului critic n-au vazut în nobilime o categorie socială desuetă care se situa pe poziţii de incompatibilitate cu structurile modernizării.În Occident mai mult decat în Principate unde clasa de mijloc se afla la începuturile sale, nobilimea şi burghezia deşi desparţite în chestiunile particulare au adoptat o atitudine comună în faţa ofensivei democraţiei de masă. Aflată în căutarea unei identităţi politice distincte, burghezia nu va alege exacerbarea libertăţii, egalităţii şi a fraternităţii generatoare de teroare, ci evitarea violenţelor. Legitimitatea clasei mijlocii s-a clădit pe prudenţă şi moderaţie492 valori propuse de Edmund Burke la sfârşitul veacului al XVIII-lea.Combaterea nivelării sociale făcea necesară conservarea sistemului de valori al Vechiului Regim

489 Emanuel Tuczynski, De la iluminism la liberalismul timpuriu, Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 2000, p.99 490 Citat preluat după Emanuel Turczynski, op.cit., p. 308 491Marchizul de Custine, op.cit , p. 129 492 Caius Dobrescu, op.cit. p. 79

din perspectiva apărării noţiunii de elite493.În prima jumătate a secolului al XIX- lea o mare parte a bătrânului continent era traumatizat de grozăviile experimentului iacobin, amintirea Revoluţiei justificând ‘’carantina’’ impusă ascensiunii politice specifice muncitorilor şi ţăranilor 494. Revenind la problema statutului nobilimii, Tocqueville susţinea că doar aristocraţia prin apărarea privilegiilor şi proprietăţilor proprii putea bloca instaurarea despotismului495.

prof.dr. Florin Ştefan

Un model actual de reformă a învăţământului – Barbu D. Ştirbei

„Reforma învăţământului” – oare de câte ori

nu am auzit aceste cuvinte la ordinea zilei din 1990 încoace? Este o problemă de permanentă actualitate, din păcate niciodată rezolvată. Cea mai mare parte a istoricilor sunt de acord că prima reformă a învăţănântului românesc s-a realizat în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Din cercetarea documentelor de arhivă am avut surpriza să constat că o primă reformă a învăţământului din Ţara Românească s-a realizat în vremea lui Barbu D. Ştirbei (1849-1856)

493 Ibidem, p.32 494 Heinz-Gerhard Haupt, op.cit., p.58 495 Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, p. 49


81

Cuvintele acestuia sunt mai actuale decât oricând, prefigurând, de ce nu, metodele moderne de predare: „Instrucţia nu stă în câteva idei coerente, sau cuvântări sonore pe care declamându-le sau înşiruindu-le pe hârtie un tânăr, să se îmgâmfeze, să nu se mai îndoiască de nimic şi să privească pe sineşi de natură deoosebită, mai pe sus decât a celorlalţi (...). Adevăratul scop al educaţiei este acela, a dezvolta facultăţile fizice şi intelectuale ale unui tânăr şi a-i da mijloace de o vieţuire şi petrecerea cât prin putinţă mai plăcută, făcându-l destoinic a îndeplini vreo slujbă specială şi folositoare societăţii”. Cu aceste îndemnuri începe reforma învăţământului din 1850.

La 17 octombrie 1850, în ofisul domnesc cu numărul 1389, Barbu Ştirbei hotărăşte reorganizarea învăţământului496, căci: „Sunt doi ani trecuţi de când, din pricina nenorocitelor evenimente din anul 1848 şcoalele stau închise cu mare pagubă a tinerimei şi a ţării. Fiecare român simte această lipsă, şi Noi mai presus de toţi; căci generaţia ce se ridică neavînd mijloace de a dobîndi cunoştinţe, se pierde rătăcindu-se fără ocupaţii serioase.” Ştirbei porneşte de la ideea că învăţătura trebuie să aibă o finalitate, care să formeze tinerii în viitoare meserii, să fie de folos în viitor societăţii, nu doar ca un moft, ca un mijloc de ocupare a timpului tinerilor. Din proprie experienţă, Ştirbei vorbeşte despre corelarea conţinutului învăţământului cu trebuinţele obştii, astfel, instrucţia trebuie să fie naţională, cu alte cuvinte, la nivelul întregii ţări să existe un singur sistem de învăţământ, cu noi programe şi mai ales manuale care urmau a fi folosite de către profesori. La mijlocul secolului al XIX-lea, iată că, un domnitor este un promotor al modernizării, şi nu numai atât, vede ridicarea societăţii româneşti din punct de vedere material, dar numai prin cunoaştere de carte. Reformele realizate de acesta nu sunt prea cunoscute, ele s-au realizat la nivelul Principatului Ţării Româneşti, dar dacă acest pas nu era făcut, perioada marilor reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza nu ar fi avut poate, succes. Acumulările anterioare sunt foarte importante. Un principiu foarte important pe care Ştirbei l-a sesizat a fost acela că, cel puţin în clasele începătoare, tinerii urmau să înveţe numai în limba 496 Arh. Ist. Centr., Min. Cult. Instr. Publ., dos. 2080/1850, filele 17-18; pentru aceeaşi problemă, vezi şi dos. 2254/1850, filele 3-4

română, „şi cu osebită priveghere asupra cărţilor” întrebuinţate, fără a împovăra mintea tinerilor cu idei de prisos, sau neînţelese de dânşii”, deci, în termenii reformei de astăzi a învăţământului, cu o descongestionare a materiilor. Ofisul domnesc, prevede în continuare, o împărţire a „sistemului” de învăţături în trei trepte: începătoare, colegiale şi speciale. Dacă la nivelul şcolilor începătoare (clasele I, II, III, IV), singura limbă de predare era prevăzută limba română, la nivelul colegiilor, considerate şcoli de gradul al II-lea, (anii: I, II, III, IV, V, VI) se introduce şi limba latină, ca bază pentru studiile clasice, „ca mumă a limbii romîne”497. Sunt introduse şi primele cursuri opţionale, cursuri de limbi străine: germană şi franceză, „după alegerea tinerilor”. Tot ofisul domnesc dădea posibilitatea retragerii tinerilor după clasa a treia a colegiului, mai ales în cazul tinerilor care nu dispuneau de mijloace materiale, (deci după clasa a VII-a), „pentru a îmbrăţişa o meserie sau industrie”. Scopurile învăţământului colegial erau ca tinerii să dobândească cunoştinţele necesare pentru a urma cu succes cursurile speciale, care trebuiau să le deschidă o carieră în domeniile în care aceştia aveau aplecare şi mai ales care să le aducă în viitor „un mijloc cinstit de vieţuire”.

Învăţământul special, adică învăţământul superior de astăzi era destinat în special să pregătească pe cei care doreau să îmbrăţişeze o carieră judecătorească sau profesii „închinate cu dânsa”, în cadrul unei facultăţi de legi; se preconiza de asemenea, deschiderea unei facultăţi de ştiinţe exacte, împărţită în trei secţii: pentru topografi, ingineri de poduri şi şosele şi pentru arhitecţi, o „şcoală de agricultură şi „iconomie câmpenească” şi o şcoală de meşteşuguri. Consider că este foarte important de menţionat faptul că toţi cei care urmau cursurile speciale nu puteau fi numiţi în funcţii („nu vor putea intre în slujbe sau na exersa profesii”) decât dacă îşi finalizau studiile cu „cerutele examene”, conform programei stabilite. Prin acelaşi ofis, Barbu Ştirbei numea şi membrii Eforiei Şcoalelor (echivalentul Ministerului), cei care vor avea un rol important în realizarea reformei învăţământului, un sprijin de netăgăduit al domnului: Marele Ban Al. Filipescu, Doctorul Arsache, Colonelul I. Florescu, clucerul Petrache Poenaru „a cărora ştiinţă şi experienţă chezăşuiesc

497 Ibidem

82


rezultatele cele mai plăcute”498, în timp ce în funcţia de director al Şcoalelor a fost numit Simion Marcovici. Conform ofisului domnesc, cursurile urmau să fie redeschise la 1 ianuarie 1851. Din studierea „programelor”, observăm accentul pus în cazul cursurilor primare, pe scriere, citire, învăţarea şi folosirea operaţiilor aritmetice, religie, dar mai ales nota de la sfârşitul documentului care impune profesorului (în fapt învăţătorului) „obligaţia” de a da elevilor în „clasurile de citire (...) ştiinţă de istorie / mai cu seamă de istoria Ţării Româneşti - şi cunoştinţe fizico-matematice şi de economia casnică, alegând cărţi proprii pentru acest sfârşit”. Aici am văzut de fapt, o interdisciplinaritate (de exemplu: limba română – istorie); şi mai ales un accent pus pe partea practică a învăţământului, la acest nivel. În gimnazii, programa prevedea studierea materiilor considerate de bază: limbile română şi latină, geografia Europei şi mai ales a Ţării Româneşti şi a Moldovei, caligrafia. Din clasa a II-a se introduce geografia pământului, morala religiei creştine şi desenul linial, iar din anul trei, ultimul considerat „obligatoriu” se introduce istoria Ţării Româneşti, aritmetica aplicată la operaţiile comerciale şi ţinerea registrelor, geografia fizică şi matematică, istoria Sfântă. La nivelul anului IV (clasa a VIII-a) se introducea istoria antică (până la înfiinţarea Imperiului Roman), desenul cu figuri (desen tehnic), studiul limbii franceze sau germane. În anul V, baza studiilor devine istoria, şi anume istoria veche continuată cu cea medievală, apoi algebra, elemente de istorie naturală; se continuă studiul la alegere al limbilor franceză şi germană. În ultimul an, anul VI, se studiau materiile: istoria modernă, logica şi filozofia morală, retorica generală cu aplicaţia la literatura română, elemente de fizică şi chimie, geometrie. Opţional, elevii puteau să urmeze cursuri de limbile: rusă, turcă şi/sau greacă, în primii trei ani. În ceea ce priveşte istoria, se observă planificarea studierii materiei, aproximativ aceeași cu cea de astăzi, şi anume, începerea cu Istoria românilor la nivelul clasei a IV-a, apoi continuarea cu studiul istoriei universale pe parcursul a trei ani, împărţită cronologic în marile perioade: antică, medie, modernă (astăzi şi contemporană).

498 Ibidem

În cadrul Cursului special de legi, alături de materiile de specialitate: dreptul roman, dreptul civil românesc (despre persoane, lucruri, tocmeli, moşteniri, daruri şi testamente), dreptul judecătoresc, dreptul criminal cu procedura criminală, dreptul comercial, şi dreptul administrativ, erau prevăzute în anul III şi materiile: economia politică şi istoria dreptului. Facultatea de inginerie civilă putea fi urmată pe parcursul a 4 ani, finalitatea constând în specializările: ingineri, topografi, ingineri de şosele şi arhitecţi. Încă din anul trei, se punea accent pe activităţile practice. În ultimul an, în semestrul de vară, după ce „şcolarii” îşi definitivau studiile prin examene şi îşi luau diploma, erau obligaţi să facă „mai multă practică pe lângă vreun şef arhitect sau inginer de poduri şi şosele, sau hotarnic, după speţialitatea ce va voi a îmbrăţişa fiecare şcolar”499. La sfârşitul documentului, la fila 9 (dos. 2254/1850) sunt întocmite o serie de observaţii care privesc angajarea absolvenţilor, în funcţie de finalizarea studiilor. Astfel, pentru cei care doreau să intre într-o funcţie publică (până la cel mai mic scriitor) „să ia atestat doveditor că a trecut aceste învăţături (cursul complet de umanioare) cu toată ceruta silinţă şi bună purtare”; pentru cariere administrative, „diplomă doveditoare de un an săvârşit şi cursul facultăţii legilor”; în slujbă judecătorească, „începând de la grefier de tribunal de întâia instanţă în sus (...) diplomă pentru cursul de legi”; angajaţii „Aghenţii ţării din Constantinopol”, vor fi datori să cunoască şi limbile turcă şi greacă. Un alt tip de programă întâlnim în cazul Aşezământului Coral, un institut reorganizat pe baza proiectului Arhimandritului Visarion şi cu avizul domnitorului Ştirbei, în anul 1850. Atrage atenţia rezoluţia domnitorului care subliniază că orice stabiliment de învăţătură trebuie să urmeze programa generală „încît să formeze un trup, a căria parte să complecteze pe cealaltă, şi toate împreună să armonizeze între dînsele”, şi mai ales că acest aşezământ trebuie să aibă numai scopul de a „desăvîrşi cîntările”, deoarece învăţătura de carte se realiza deja în şcolile publice şi în seminarii pentru preoţi500. Aşezământul Coral putea fi urmat în şase ani (erau prevăzute: clasele I, II, III şi IV, dar ultimele două în câte doi ani); din studiul tabelului cu noua

499 Ibidem 500 Arh. Ist. Centr., Min. Cult. Instr. Publ., dos. 2614/1849, f. 1


83

organizare a Aşezământului se observă o trecere gradată de la cunoaşterea elementelor de scriere, citire, aritmetică şi cântare bisericească în armonie, în clasa I, la analiză, aritmetică, geografie sfântă, catehism, tâlcuirea Evangheliei, scriere şi cântare bisericească în clasa a II-a, în timp ce în următorii patru ani să fie studiate materiile: punctuaţie, ortografie, desen, geografie, geometrie, tălmăcirea Evangheliei, caligrafie, cântare bisericească în armonie, muzică instrumentală, Istoria Sfântă, Istoria bisericească, retorica, elemente de fizică, teologia dogmatică, istoria naturală, datoriile preoţilor, cronologia. În septembrie 1851, Barbu D. Ştirbei emitea un nou ofis prin care, luând în considerare raportul Eforiei Şcoalelor decidea înfiinţarea a încă două clase complementare pe lângă cele şase ale Gimnaziului din Bucureşti, hotărând de asemenea, ca pentru primele trei clase, să predea un singur învăţător, stabilind câte două cursuri, unul dimineaţa şi altul după-amiaza. Ceea ce este însă foarte important, domnitorul s-a implicat în reorganizarea materiilor de studiu, hotărând ca materiile considerate mai grele să fie predate „treptat şi pe cât vor fi şcolarii pregătiţi şi destoinici a le urma şi a se folosi, şi într-un număr cuviincios, căci pentru 2 sau 3 numai, nu să poate înfiinţa o catedră”. Astfel, se hotărăşte ca aritmetica şi ţinerea registrelor să se predea de la clasa a V-a şi nu a IV-a, retorica din clasa a VI-a şi nu în a V-a, iar limba greacă doar din clasa a VII-a şi a VIII-a, deoarece „această limbă are trebuinţă de o învăţătură serioasă, iar nu să figureze drept singură formă” 501 . Se observă şi din studiul acestui document pragmatismul domnitorului: învăţământ gradat şi accesibil care să ţină cont de vârsta elevilor, profesori bine pregătiţi, economie la bugetul Eforiei (prin evitarea înfiinţării de catedre pentru un număr redus de elevi). Un proiect de reformă şcolară a realizat Eforia în anul 1855, după legea lui Ştirbei din 1850. Prin rezoluţia domnească din 25 iulie 1855, proiectul era apreciat ca „o lucrare bine rezonată” şi cerea ca programa definitivă să fie alcătuită până cel târziu 1 septembrie, pentru ca noul an şcolar să poată începe pe baza acesteia. Cu toate acestea, proiectul micşora numărul anilor de studii de la 4 la 3 ani, în

501 Arh. Ist. Centr., Min. Cult. Instr. Publ., dos. 2080/1850, filele 135,136

„vreme ce înmulţeşte numărul studiilor” 502 . De aceea, propune: 1). „Că trebuie să îmbrăţişăm numai cât putem cuprinde şi să ne ferim de a ameţi mintea încă crudă a copiilor; 2). Că pentru fiecare clasă, până la a cincea trebuie neapărat un singur profesor, care să predea toate cunoştinţele ce se cer în acea clasă, după cum urmează în toate Colegiile naţiunilor luminate, şi osebit trebuiesc cărţi didactice complecte şi tipărite pentru fiecare clas; 3). Românul e silit a învăţa cel puţin două limbi străine vorbitoare, când Francezul, Germanul nu are această povară. De aceia să confortăm învăţătura limbei latine, căci neştiind a ne mărgini, am compromite în orice cas folosul pozitiv”503. Iată deci, că Barbu D. Ştirbei susţinea doar un învăţământ naţional, care să dea societăţii oameni bine pregătiţi, şi care să dispună de suficiente cunoştinţe, dar şi alinierea acestuia la nivelul celui european.

Având în vedere reorganizarea învăţământului şi deschiderea şcolilor, s-a făcut simţită nevoia tot mai mare de manuale şcolare, cu atât mai mult cu cât se tindea spre o uniformizare a învăţământului. Reforma învăţământului din 1850 a pornit în acelaşi timp cu o reformă a ortografiei limbii române. Prin jurnalul Eforiei Şcoalelor din decembrie 1850 se atrăgea atenţia: „Este de obşte mărturisit că mulţimea ortografiilor, diferenţa în formarea terminaţiilor şi cea după voie, şi de multe ori fără trebuinţă, împrumutare de ziceri streine, au adus o confusie atît de mare în scrierea şi în înţelegerea limbei, încît şcolarii trecînd de la un profesor la altul, trebuia să schimbe metodul de vorbă şi de scris; iar publicul încetase de mult a mai citi, pentru că nu mai înţelegea nici într'un chip” 504. Pentru a îndrepta această stare de lucruri, Eforia a întrunit o comisie formată din: I. Popp, G. Ioanid, G. Hill, D. Pavlid, G. Pop, I. Genilie, I. Zalomit şi Directorul şcoalelor în funcţia de preşedinte, cu scopul de a hotătî: ortografia limbii române, modul „de împrumutare a zicerilor lipsă” şi terminaţia lor.

502 N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Barbu D. Ştirbei, Domn al Ţării Româneşti (1849-1856), Vălenii de Munte, 1910, p. 217 503 Ibidem 504 Arh. Ist. Centr., Min. Cult. Instr. Publ., dos. 2289/1850, fila 3

84


Comisia întrunită în mai multe şedinţe, a decis în scurtă vreme, nu numai noul alfabet al limbii române, în mare parte cel latin, modul de pronunţie, ci şi reguli de preluare a unor cuvinte din limba latină, a neologismelor505. În ceea ce priveşte literatura didactică, în timpul domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbei s-au urmărit trei direcţii: retipărirea unor manuale mai vechi, traducerea de manuale din limbi străine şi elaborarea de noi manuale şcolare de către profesori români, cu încurajarea din partea statului.

1). Retipărirea de manuale Încă din aprilie 1850, Ştirbei dădea ordin pentru retipărirea manualului „Şcoala recruţilor” care fusese publicat în 1847, inclusiv „Regulamentele sale speciale traduse acum din ruseşte”506 şi pentru tipărirea unui număr de 500 de exemplare cu bani din fondurile „Şcoalelor Naţionale”, deoarece, subliniază domnitorul, „Noi preţuind aceste cărţi neapărate la o instituţie de întîia trebuinţă pentru Stat”. În acest scop era încheiat contractul din 19 septembrie 1850 între Eforia Şcoalelor şi „librarii-tipografi C. A. Rosetti şi Winterhalder”, care se obligau să publice „Şcoala recruţilor” şi „Exerciţiul de roată”, în 500 de exemplare507. Revelatoare la această parte a capitolului, sunt cererile insistente care sunt adresate Eforiei Şcoalelor de a se retipări încă din iulie 1849 „Manualul de silabism”. Astfel, dacă în iulie 1849 era făcută o cerere simplă de retipărire a acestui manual, în mai 1850, cererea este reluată şi argumentată: „Manualele de silabism pentru Şcoalele începătoare s'au isprăvit, şi copiii după la şcoalele începătoare din Mahalale vin de cer astfel de cărticele şi nu li se pot da din pricina că numai sînt tipărite, de aceea ca să nu pătimească copii de începători împiedicare din lipsa de astfel de cărticele, este rogată Cinstita Eforie să binevoiască a da voie a se putea mai retipări acest Manual de silabism în 6.000 exemplare după cum şi altădată s'a mai retipărit” 508 . În sfârşit, cererile îşi găsesc soluţionarea, prin rezoluţia pusă pe o a treia cerere, din octombrie 1850, care prevedea ca inspectorul tipografiei să întocmească un contract pentru tipărirea a 6.000 de exemplare din Manualul de

505 Ibidem, fila 7 506 Ibidem, dos. 2239/1850, fila 3, ofisul Nr. 58 din 4 aprilie 1850 507 Ibidem, fila 24 508 Ibidem, dos. 2602/1849, fila 2 şi 2244/1850, fila 1

silabism şi 5.000 de exemplare din Manualul de Rugăciuni509. 2). Traducerea de manuale În urma unui raport al Eforiei Şcoalelor, printr-un ofis domnesc, Ştirbei alcătuieşte o comisie compusă din profesorii: Pavlid, Hill, Ioanid, Zalomit şi Ioan Pop, pentru traducerea de cărţi didactice510. „Această comisie va reprezenta manuscrisele de grămătici francezo-române şi germano-române, dicţionar latino-român lângă unde este săvârşit, geometria descriptivă, aritmetica şi geometria, algebra şi trigonometria, ţinerea registrelor după data scriptură. Acestea sînt uvrajele cele mai dintîia trebuinţă şi urmează a începe îndată a lor tipărire, ca treptat, într-un an de zile, de va fi cu putinţă, să iasă şi din tipar”. Conform acestui decret, comisia urma să se întrunească de trei ori pe săptămână, şi avea ca sarcini:

• a evalua fiecare lucrare şi a hotărî dacă corespunde cu „trebuinţa şcoalelor” şi dacă merită a fi tipărit;

• dacă se va găsi o lucrare care să îndeplinească toate condiţiile cerute şi poate fi tipărit, atunci comisia îl va cerceta amănunţit „şi-l va îndrepta la stil, precum şi despre celelalte cu pătrunzătoare luare aminte. Apoi îl va aproba, îl va iscăli la sfârşit şi şi cu al său raport va înainta îndată la Eforie care ni-l va supune spre a da poruncă de tipărire”;

• fiecare autor avea îndatorirea de a face corectura tiparului511.

După cum reiese din cele de mai sus, preocuparea domnitorului nu era doar de a semna rezoluţii favorabile sau nu, chiar se implica activ în organizarea acestei activităţi deoarece mulţi ani a fost efor şi ministru al trebilor bisericeşti şi avea o bogată experienţă. La 9 februarie 1850, Eforia hotăra să dea curs cererii profesorului din Câmpulung I. Brezoianu să tipărească traducerea cărţii „Rudimentul agricol” în 150 de exemplare, „cunoscând că lucrarea acestii cărţi merită încurajare”, deşi „deocamdată nici şcoli deschise sînt”512. Cu acelaşi scop este aprobată şi tipărirea „Manualului de drept comercial” al

509 Ibidem, dos. 2244/1850, fila 6 510 Ibidem, dos. 2240/1850, fila 11 511 Ibidem 512 Ibidem, dos. 2228/1850, fila 2


85

Pitarului Costache Petrovici, „ce s-ar putea lua ca un comentar la legiuirea comercială a ţării”513.

3). Elaborarea de noi manuale de către profesori români Prin ofisul din aprilie 1850 amintit mai sus, Ştirbei subliniază că prin introducerea învăţăturii limbii latine în toate clasele colegiilor din principat, „cărţile cele mai de neapărată trebuinţă sînt cele latino-române, având unul şi acelaşi profesor a preda deodată limba latină şi rumână; încă nu avem însă cărţi elementare de predare, se vor da pentru a lor alcătuire şi premii potrivite cu gradul trebuinţei şi cu meritul cărţii”. Profesorii trebuiau să aibe deci, o dublă specializare, dar erau şi recompensaţi cei care se implicau în elaborarea de manuale şcolare. Continuând această idee, să amintim şi faptul că Barbu Ştirbei aproba un raport al Eforiei din 17 mai 1855, prin care se instituie practic dreptul de autor asupra cărţilor didactice 514 . Aceasta, deoarece Eforia constata că pentru îmbunătăţirea cărţilor didactice nu era nici o concurenţă şi spera că „dîndu-se autorilor dreptul de proprietate a diferitelor cărţi didactice, poate va găsi aceasta drept mijloc de emulaţie prin care s-ar ajunge doritul scop”. Circulara dată cu acest prilej prevedea ca toate manualele să fie tipărite la tipografia şcoalelor. Cărţile pentru şcolile primare, precum şi cele pentru studiile gimnaziale de clasa I şi a II-a urmau să se tipărească şi să se vândă de către autori, dar la preţul fixat de Eforie. Aceeaşi regulă se impunea şi pentru studiile gimnaziale de la clasa a III-a la clasa a VIII-a inclusiv, însă în acest caz „se va face o gratificaţie autorului după importanţa obiectului cărţii”. Circulara era trimisă în toate şcolile din principat515. Începând cu anul 1851, cartea didactică se tipăreşte tot mai mult. Acesta este anul apariţiei următoarelor manuale: „Trigonometria” profesorului Dimitrie Pavli 516 , „Gramatica românească” a profesorului I. Pop, în 1.000 de exemplare 517 , „Gramatica latină” a profesorului G. Hill 518 ,

513 Ibidem, dos. 2239/1850, fila 4 514 Ibidem, dos. 2257/1850, fila 15 515 Ibidem 516 Ibidem, dos. 2247/1850, fila 4 517 Ibidem, dos. 1989/1851, filele 1 şi 4, vezi şi V. A. Urechia, Istoria Şcoalelor de la 1800 la 1864, Tom I şi III, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1892 ,p. 62 518 Ibidem, dos. 2004/1851, fila 3

„Gramatica germană”, lucrarea lui Limburg 519 , „Aritmetica elementară pentru şcolile primare” a profesorilor A. Marin, Vasile Stilescu şi A. Poenaru520, manualul de geografie al lui I. Genilie (Jurnalul Eforiei preciza că la data de 11 decembrie 1851 se tipăriseră deja 2.000 de exemplare din acest manual)521, manualul de limba latină a profesorului C. Massim522, ş.a. Importante pentru instrucţia publică erau nu numai manualele şcolare, manualele elaborate şi tipărite în ţară, sau traduse de profesori români. În februarie 1852, Dr. Iulius Baras, profesor de istoria naturală, cerea autorizarea din partea Eforiei pentru achiziţionarea de lucrări străine de specialitate (din Franţa)523, în timp ce, în octombrie acelaşi an, Ştirbei aproba aducerea din Franţa a unui „Atlas elementar de geografia veche şi modernă” precum şi planşe de geografia fizică într-un număr de 1.500 de exemplare524. Este interesant de menţionat că în acest atlas a fost prevăzută lipirea hărţii Ţării Româneşti 525 după ce urmau ca acestea să fie realizate de litograful A. Bilţi. Deşi se prevedea un număr destul de mare de astfel de exemplare, un raport al Eforiei din 31 decembrie 1858, rezultă că au fost trimise pe piaţă, 32 de exemplare în 1854, 41 de exemplare în 1855 şi 19 exemplare în 1856, la un preţ total de 724,20 lei526. Pentru dotarea colegiului naţional, au fost cumpărate în 1852 şi două hărţi, una a „Statelor Unite şi alta a Americii”, de la Dr. Maier, la un preţ de 30 de galbeni527, iar pentru şcolile normale au fost achiziţionate de la profesorul Ioan Poenosul 1.000 de exemplare a „planiglobului” 528 . Pentru

519 Ibidem, dos. 2023/1851, fila 6 520 Ibidem, dos. 2000/1851, fila 8. A. Poenaru era profesor la clasa a III-a de la şcoala elementară din Târgovişte 521 Ibidem, dos. 2029/1851, fila 4, vezi şi V. A. Urechia, op. cit., p. 62 522 Ibidem, dos. 2021/1851, fila 1 523 Ibidem, dos. 1768/1852, fila 2 – cererea era făcută pentru cumpărarea următoarelor „moderne uvraje ştiinţifice, necesare elevilor”: A. Comte, „Le régne animal disposé en tableaux méthodiques” (...), la collection comprend 91 tableaux réprésentant environ 5000 figures d'animaux (...) prix 114 francs; E. Le Maout, „Atlas elementaire de Botanique”, nouvelle edition, prix 15 francs. 524 Ibidem, dos. 1805/1852, fila 4 525 Ibidem, fila 5 526 Ibidem, fila 21 527 Ibidem, dos. 1776/1852, fila 2 528 Ibidem, dos. 1781/1852, fila 4

86


cabinetele de fizică şi chimie au fost aduse de la Paris atât instrumente de fizică şi matematică, cât şi substanţe chimice, pentru experimente. Avem aşadar în faţa ochilor o mică parte din ceea ce începuse să se schimbe în domeniul învăţământului. Barbu D. Ştirbei nu era un simplu spectator, ci participa la procesul de modernizare al învăţământului cu tragere de inimă. Este adevărat, multe mai rămâneau încă de făcut, dar începutul fusese bine demarat. Mărturie a interesului pentru învăţământ sunt sumele alocate de la bugetul statului pentru Colegiu şi şcoli. Dacă în anul 1850, procentul alocat învăţământului era de 4,7 % (786.606 lei din 16.657.414 lei cât era bugetul), în 1854 acesta creşte la aproximativ 8 % (la 2.392.287 lei dintr-un total de 30.361.307 lei) . În anul 1854, separat însă, se socotiseră fondurile pentru şcoala de agricultură, şcoala de arte şi pensionatul domnesc de fete. Suma acestor cheltuieli se ridica cu încă 1.750.000 lei, deci, aproximativ 5,8 % din bugetul statului529.

prof. Liga Lavinia Nicoletta

Emigrarea din Transilvania de la mijlocul sec. al XIX-lea până la primul război

mondial

Fenomenul emigrării, legat de revoluţia demografică, a fost un fenomen social cu multiple implicaţii economice care a cuprins întreaga Europă. Emigrarea s-a desfăşurat diferit în timp şi spaţiu. În prima jumătate a sec. al XIX-lea s-a manifestat în Apusul şi Nordul Europei, iar în a doua jumătate a sec. al XIX-lea a cuprins Răsăritul şi Sudul Europei.

În perioada la care ne referim, Transilvania

parcurge în plan politic trei etape. Prima etapă este cea a regimului neoabsolutist, urmând etapa regimului liberal şi terminând cu etapa regimului dualist austro-ungar. Transilvania este anexată Ungariei iar românii sunt supuşi unei politici de deznaţionalizare, fapt ce a reprezentat dimensiunea naţională a fenomenului emigrării, asupra căreia vom reveni pe parcurs. Emigrarea populaţiei din Transilvania se încadrează în fenomenul general european ce s-a

529 Datele sunt preluate din tabelele publicate de N. Iorga, Mărturii istorice privitoare la viaţa şi domnia lui Ştirbei-Vodă, vol. II, Bucureşti,1905, p. 585 şi din Arh. Ist. Centrl. Barbu Ştirbei, dos. 70, tabel II

manifestat divers la nivel de clase sociale, de ocupaţii sau provincii. Interpretarea datelor care descriu fenomenul reflectă însă în mare măsură optica şi interesele celui care le emitea. De aceea aceste interpretări trebuie privite cu o oarecare rezervă. 530

Pentru că autorităţile locale aveau răspunderi administrative şi pentru a nu se evidenţia caracterul de masă al exodului românesc, cifrele privind emigrarea populaţiei din Transilvania sunt în cele mai multe cazuri mai mici decât cele reale.

Cauzele emigrării au fost variate. Ele se leagă

de dezvoltarea capitalismului în agricultură, de lipsa de pământ, recolte slabe, numeroasele calamităţi naturale.531 Locul principal în emigrare îl ocupă „explozia demografică”, fenomen ce generează un surplus de forţă de muncă în mediul rural care nu poate fi absorbit de mediul urban. Presiunea demografică asociată cu lipsa de pământ şi cu sărăcia, cu fiscalitatea în creştere, reprezintă factorii principali care generează emigrarea.

De asemenea, plata impozitelor pentru pământ constituia o altă cauză generatoare de nemulţumire şi revoltă, deoarece acestea erau disproporţionate faţă de bunul taxat. Fenomenul emigrării se amplifică în condiţiile depresiunii economice şi a războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi România, între anii 1886-1893.

Au existat şi cauze de factură naţională.

Ponderea emigranţilor români şi germani este mai mare decât proporţia acestor etnii în ansamblul populaţiei Transilvaniei, iar ponderea emigranţilor maghiari este mai mică, (66,2% români, 18,8% maghiari, 14,5% germani –între 1899 şi 1913). Este evident că regimul dualist a influenţat fenomenul emigraţiei în condiţiile în care guvernul maghiar a dus o politică de consolidare a elementului etnic maghiar. Favorizarea social-economică a maghiarilor, prin politica guvernelor de la Budapesta a constituit indirect o cauză esenţială pentru ponderea sporită a emigrării în rândurile românilor şi saşilor.532

530 Eugen Lazăr, „Câteva consideraţii asupra fenomenului emigraţiei şi a orientării românilor din Transilvania spre America de Nord în perioada 1848-1918” în Acta Musei Porolissensis, vol. 4, 1980, p. 513. 531 Iosif Adam, „Consideraţiuni cu privire la exodul populaţiei Transilvaniei în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea” în Revista Istorică, serie nouă, tom 5, nr.5-6, mai-iunie 1994, p. 460. 532 Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918. Contribuţii demografice, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 2000, p. 72.


87

Dorinţa de a se eschiva de la prestarea serviciului militar obligatoriu în armata austro-ungară a reprezentat o altă cauză a fenomenului emigraţiei. Activitatea agenţilor de recrutare reprezintă un factor ce favorizează emigrarea deoarece aceştia creeau un climat psihologic favorabil emigrării. Interesul acestor agenţi era acela de a determina cât mai multă lume să emigreze, pentru că ei erau plătiţi în funcţie de numărul celor convinşi să plece. De aceea autorităţile încearcă să restrângă activitatea acestor agenţi, iar în 1881 Parlamentul Ungariei votează chiar o lege în acest sens. Legea condiţiona desfăşurarea activităţii agenţilor de asigurare de o aprobare (care de obicei nu se dădea) dată de Ministerul de Interne.533

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, emigrarea se amplifică şi cuprinde toate comitatele, etniile, clasele sociale şi ambele sexe. Cei mai dinamici ani în privinţa emigrării au fost: 1906 cu 29.881 emigranţi, 1907 cu 25.126 emigranţi şi 1914 cu 26.536 emigranţi. Fluctuaţiile anuale sunt aproape paralele pentru toate grupurile etnice din monarhie, fapt ce confirmă că emigrarea a fost cauzată în primul rând de situaţia economică. În perioada 1899-1914, circa 20% din cei emigraţi revin în ţară, fapt ce ilustrează intenţia de a economisi bani pentru a cumpăra pământ şi pentru a-şi ameliora poziţia economică. Obiectivul emigrantului transilvănean în America este foarte bine ilustrat de sintagma „mia şi drumul”. Această sintagmă reflectă foarte bine scopul spre care tindea românul plecat în America: dorinţa acestuia era să se intoarcă în propria ţară să-şi cumpere o bucată de pământ şi să-şi construiască o casă de piatră, echivalent a 1000 de dolari.534

Apropierea de graniţă nu explică procentul mai mare de emigranţi. Astfel în comitatul Hunedoara, unde industria reclama un număr mai mare de lucrători,

533 Julianna Puskas, From Hungary to the United States (1880-1914), Budapest, 1982, p.94; I. Adam, I. Puşcaş, Izvoare de demografie istorică, vol II, sec. al XIX-lea -1914. Transilvania, Bucureşti, 1987, p.24, apud Ioan Bolovan, op. cit., p. 54. 534 Gelu Neamţu, În America pentru unirea Transilvaniei cu România, Cluj-Napoca, 1997, p. 38.

se înregistrează o emigrare foarte redusă, în timp ce în Făgăraş, unde exista o singură societate industrială, se înregistrează o emigrare mai masivă. 535 Dinamica emigrării este influenţată şi de intervenţia statului. Astfel în comitatele Ciuc şi Trei Scaune, emigrarea se diminuează între 1899-1913, deoarece statul construieşte obiective industriale în zonă şi îi direcţionează pe secui spre Hunedoara şi Valea Jiului.

Destinaţia emigranţilor: zonele principale de emigrare au fost România şi America. Între 1899-1914, 48,8% emigrează spre America, 44,6% spre România, iar 6,6% spre alte ţări.536 Anul 1903, înregistrează, pentru prima dată, un plus de emigranţi în favoarea Americii comparativ cu România, (3.974 pentru America şi 3.255 pentru România).537 Tendinţa se menţine cu excepţia anilor 1908 şi 1911.

Emigrarea înspre Ţările Române s-a realizat aproape în toate perioadele istorice dar de cele mai multe ori a avut un caracter sezonier. După 1886, exodul românilor transilvăneni spre România a căpătat un caracter de masă. Iosif Adam citându-l pe Racz Istvan subliniază că „autorităţile relatau despre grupuri de oameni <caravane ale mizeriei> care se îndreptau începând cu 1886 spre trecătorile Carpaţilor”. 538 Trecerea românilor din Transilvania spre România nu se realiza întotdeauna cu acte în regulă, un rol important având călăuzele ce-i treceau clandestin graniţa.

La cauzele emigrării românilor transilvăneni spre România, enunţate anterior, mai putem adăuga: revoluţia de la 1848, Unirea din 1859, reformele lui Cuza, dezvoltarea reţelei de căi ferate, declararea independenţei de stat la 9 mai 1877, consolidarea internă şi internaţională a României.

Plecări masive din Transilvania în România s-au realizat din comitatele: Trei Scaune, Ciuc, Alba de Jos, Braşov, Hunedoara, Mureş-Turda, Solnoc-Dăbâca, Cluj, Turda-Arieş şi au determinat o scădere drastică a natalităţii şi a forţei de muncă, dar mai ales au

535 Ioan Bolovan, op. cit., p. 63. 536 Ibidem, p. 68. 537 Ibidem, p. 66. 538 Iosif Adam, art. cit., p. 456.

88


determinat scăderea numărului indivizilor care achitau impozite şi dări către stat. Autorităţile centrale au luat măsuri pentru a îngrădi emigrarea dar acestea aveau caracter juridic şi nu modificau cauzele reale, economice şi naţionale ale acestui fenomen.539

O altă direcţie importantă de emigrare a românilor transilvăneni era America. Dacă până la 1848 emigrarea ţărănimii transilvănene spre America se realizează sporadic, în deceniul opt al sec. al XIX-lea are loc o accelerare a acestui fenomen, pentru ca în sec. al XX-lea emigrarea să atingă apogeul în anul 1907, scăzând puţin în anii 1908-1909, apoi sporind în preajma izbucnirii primului război mondial.

Cauzele emigrării spre America sunt asemănătoare cu cele ale emigrării spre România. Un mare efect asupra emigrării l-au avut şi scrisorile trimise acasă de către cei plecaţi dar şi propaganda pro-imigraţionistă a societăţilor navale europene sau americane. 540 Scrisorile de la prieteni, rude, vecini, plecaţi peste ocean, erau mai credibile decât informaţiile din ziare sau broşuri publicitare. Defectul lor, dacă-l putem numi aşa, era că dădea o formă eroico-idilică emigrării, încercând să pună viaţa celor ajunşi peste ocean într-o lumină cât mai bună, trecând sub tăcere greutăţile şi eşecurile acestora.541 Scrisorile „înfloresc” faptele şi maximalizează bunăstarea pe care o trăiesc cei emigraţi în America. De asemenea idealizează toate aspectele vieţii emigrantului: distracţii, bani, bogăţie, bunăstare.542

Fenomenul a fost stimulat şi de factorii concreţi existenţi în America de Nord: pământ ieftin, salarii de 4-5 ori mai mari decât cele din Europa, locuri de muncă numeroase şi relativ sigure, taxe foarte mici, lipsa serviciului militar obligatoriu, libertăţi politice şi religioase. Toate acestea au atras noi cetăţeni spre America.

Primele informaţii despre românii ajunşi în America sunt incerte. Există însă date conform cărora la 1840 debarca în portul New York un grup de persoane, care se declarau autorităţilor a fi drept „valahi”. În timpul războiului civil aveau să se remarce în mod

539 Ibidem, p. 461. 540 Eugen Lazăr, art. cit., p. 514. 541 Minerva Lovin, America. Pământul făgăduinţei în viziunea românilor ardeleni din America de Nord şi Transilvania (1880-1920) în vol. România şi relaţiile internaţionale în sec. XX, coord. Liviu şi V. Ţârău, Cluj-Napoca, 2000, p. 83. 542 Minerva Lovin, art. cit., p. 85.

deosebit doi români: generalul Gheorghe Pomuţ şi căpitanul Nicolae Dunca.543

O caracteristică a exodului spre America a fost aceea că majoritatea celor plecaţi nu se mai întorceau acasă. Procentul celor rămaşi în America era de aproape 88%, fapt explicat şi de distanţa mare a noului continent faţă de locurile de baştină ale românilor precum şi de faptul că drumul costa mult şi banii erau obţinuţi destul de greu.

Imigranţii români optau în general pentru lucrul în fabrică, pe şantier sau în mină, locuri de muncă în care nu erau obligaţi a învesti capital. De aceea în agricultură nu lucrează pe cont propriu decât vreo 50 de persoane, iar în statul Montana, ca ciobani, vreo 400.544

În ceea ce priveşte provenienţa emigranţilor, majoritatea sunt din comitatele: Bistriţa-Năsăud, Făgăraş, Târnava Mică, Târnava Mare, Odorhei şi Sălaj, cu un procentaj de 82,9%.545 Este greu de precizat care au fost factorii ce au determinat ca din aceste comitate să plece cei mai mulţi spre America, dar am putea aminti mai multe variante: compoziţia etnico-religioasă, mentalul colectiv, sau activitatea agenţilor de emigrare.

Deşi marea majoritate a emigranţilor lucrau, înainte de plecare, în agricultură, la întoarcerea acasă nu

543 Eugen Lazăr, art. cit., p. 513. 544 Ibidem, p. 521. 545 Ioan Bolovan, op. cit., p. 70.


89

au adus nici seminţe noi, nici maşini şi nici tehnici care să-i ajute să-şi lucreze mai bine pământul. Cauza ar putea fi aceea că peste ocean lucraseră în locuri ce nu aveau legătură cu agricultura: fabrici, mine, şantiere etc.

Emigrarea şi-a făcut simţită din plin urmarea în realităţile economico-sociale din Transilvania începutului de secol XX. Efectele sale au fost: descreşterea ofertei forţei de muncă şi prin aceasta ridicarea simbriei în agricultură, creşterea preţului pământului (deoarece milioanele de coroane trimise în Transilvania au accentuat concurenţa între cei ce cumpărau pământ).

Din perspectivă demografică, consecinţele emigrării au avut efecte negative asupra populaţiei. Faptul că marea majoritate a emigranţilor erau tineri a dus la scăderea numărului căsătoriilor şi a ratei natalităţii, modificând structura de vârstă a populaţiei, manifestată prin tendinţa de îmbătrânire. Faptul că 30% dintre emigranţi erau femei, a contribuit la reducerea natalităţii şi, în consecinţă, a ratei de creştere a populaţiei între anii 1901 şi 1910. Emigrarea în spaţiul transilvănean a cunoscut o serie de caracteristici specifice şi altor provincii din Monarhia Austro-Ungară, însă a îmbrăcat şi aspecte particulare.546

Putem afirma că, în general, o ţară în care emigrarea a avut un caracter de masă a pierdut mai mult decât a câştigat, dimpotrivă ţara care s-a folosit de forţa de muncă, priceperea şi iscusinţa masei de emigranţi a avut infinit mai mult de câştigat. Acesta este şi cazul Americii care a beneficiat din plin de milioanele de emigranţi veniţi din toate colţurile pământului şi care şi-au adus contribuţia la progresul şi bunăstarea noii lor patrii. Românii ardeleni s-au aflat printre aceşti „făuritori” ai naţiunii americane, iar astăzi încă mai găsim familii americane urmaşe ale emigranţilor români de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea.

Situaţia este comparabilă cu cea de astăzi în care românii au plecat spre alte zări, ca şi altă dată, mânaţi de motive economice şi nu numai. Şi astăzi, ca şi acum 100 de ani, românii sunt convinşi că America este un continent foarte bogat şi că este destul ca cineva să plece să-şi încerce norocul pentru a deveni milionar. Dacă trendul, privind emigrarea, v-a continua România se va confrunta cu probleme destul de grave iar efectele negative vor fi pe termen lung un handicap serios pentru naţiunea română ce îşi vede fii şi ficele plecând de pe plaiurile mioritice spre locuri mai „însorite”. Previziunile specialiştilor sunt de natură să ne pună pe gânduri căci

546 Ioan Bolovan, op. cit., p. 76.

prin anul 2050 s-ar putea să fim cam „rari” pe aceste meleaguri încărcate de istorie. Doar viitorul ne va arăta dacă va fi sau nu va fi aşa, însă oricum migraţia umană nu va dispărea niciodată, indiferent că vorbim de România sau de altă ţară din lumea asta mare.

prof. Cătălin-Daniel Golgoţ

Al. Averescu – H.M. Berthelot.

O colaborare cu asperităţi

Războiul este prin excelenţă o traumă colectivă în care sensibilităţile suferă un inevitabil proces de exacerbare care de multe ori poate duce la abolirea finei demarcaţii dintre conceptul de duşman şi cel de aliat. Poate fiindcă partenerii vin într-o coaliţie cu-n consistent bagaj de interese particulare ce nu se îmbină perfect decât rareori şi fulgurant. Este posibil ca acesta să fi fost unul dintre elementele cu rol activ în procesul de obturare a colaborării dintre doi remarcabili generali – Al. Averescu şi H.M. Berthelot – aşezaţi de resorturile ascunse ale istoriei pe înălţimile aceleaşi baricade. Angrenată în primul război mondial, România, a încercat să profite de bogata experienţă militară a celei de-a treia republici prin intermediul misiunii militare trimise de cea din urmă în ajutorul celui mai nou membru al Antantei. La cârma acestei misiuni s-a aflat un destoinic militar de carieră Henri Mathias Berthelot (1861-1931). Prin natura prezenţei sale pe frontul de est, Berthelot, a fost nevoit să întreţină strânse legături cu grupul de decident din fruntea marilor unităţi ale armatei române. Ca mai toate relaţiile interumane şi acestea s-au derulat sub imperiul momentului nelipsind evoluţiile spre amiciţie, însă conlucrarea cu Al. Averescu a lăsat mult de dorit. Din diverse motive pe care le vom detalia în cele ce urmează cele două

90


personalităţi au dezvoltat o colaborare cu asperităţi. Militarul originar din sudul Basarabiei a probat în timp reale calităţi de om de arme care l-au propulsat între cei aflaţi la conducerea oştirii române în crucialul an 1916. Averescu a dezvoltat un cursus honorum presărat cu mici avansuri spre scena politică din regatul României. Nefericita colaborare cu guvernul liberal din anii 1907-1909 a lăsat sechele de ambele părţi şi a evidenţiat o altă însuşire a omului Alexandru Averescu: deosebita capacitate de a-şi face duşmani redutabili. În timp pe lista celor care nutreau aversiune faţă de persoana lui Averescu s-au înscris nume ilustre precum: Regele Ferdinand, Regina Maria Prinţul Moştenitor Carol, Ionel I.C. Brătianu, I.G. Duca, Nicolae Iorga, Constantin Prezan, iar odată cu sosirea misiunii militare franceze în toamna anului 1916 şi generalul H.M. Berthelot. Întâia întâlnire dintre cei doi s-a derulat la 7/20 octombrie 1916, la sediul comandamentului Armatei a 2-a, la Băicoi. Discuţia purtată cu această ocazie a generat impresii diferite după cum reiese din jurnalele lor. Berthelot a văzut în militarul român un personaj nepoliticos şi lipsit de viziune. Pe de altă parte ofiţerul din hexagon a fost perceput de Averescu drept un coleg de breaslă care îi împărtăşea viziunea strategică.547 Nu peste mult timp, Averescu şi-a schimbat opiniile iniţiale, fiind nelămurit asupra prezenţei în România a acestui general francez şi a subordonaţilor săi. La 20 octombrie/2 noiembrie, o nouă întâlnire cu Berthelot l-a găsit pe Averescu complet schimbat. El n-a înţeles rostul vizitei generalului francez şi mai ales s-a dovedit iritat de sfaturile pe care acesta i le oferea.548 În timp, tensiunile dintre cei doi au crescut degenerând într-un război în toată regula, fiecare punctând la momentul oportun. H.M. Berthelot a

547 Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura Militară, 2005, p. 172-173. 548 Ibidem, p. 173.

avut un rol important în blocarea numirii lui Alexandru Averescu în funcţia de şef al Marelui Cartier General şi în ascensiunea lui Constantin Prezan. La rândul său, Averescu nu a împărtăşit planurile generalului francez, care au stat la baza reorganizării armatei române în iarna anului 1917. De aceea, el nu a văzut cu ochi buni prezenţa militarilor francezi la comandamentul său.549 În vara anului 1917 desfăşurarea bătăliei de la Mărăşti, în care rolul principal l-a avut Armata a 2-a comandată de Al. Averescu, a oferit gen. Berthelot un nou motiv de nemulţumire şi critică la vizavi de cel dintâi. Aflate în plină ofensivă trupelor lui Averescu li s-a ordonat încetarea acţiunii, dar la decizia generalului lor atacul a continuat şi în zilele de 13-14/26-27 iulie 1917. El s-a desfăşurat cu mult succes, astfel că inamicul a fost nevoit să se retragă pe tot frontul armatei.550 Insubordonarea lui Averescu faţă de superiorii săi a îngrijorat elementele decidente ale armatei franceze şi ruse („reclama” făcută de Berthelot acestui episod a contribuit decisiv la crearea acestei percepţii). Nemulţumiri faţă de Averescu a exprimat şi generalul Golovin, şeful Statului Major rus, într-o discuţie cu Gheorghe Gh. Mârzescu titularul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor în guvernul prezidat de Ion I.C. Brătianu. Oficialul rus: „Se plânge de generalul Averescu care nu execută ordinele Marelui Stat Major. În ofensivă a înaintat mai mult decât trebuia şi n-a putut astfel forma rezervele pentru armata de la Oituz. Noi, zicea Golovin, vom restabili disciplina între soldaţi, dar dvs. trebuie să impuneţi disciplina între generali. Averescu nu putea cunoaşte planul de ansamblu pe care-l cunoaşte Marele Stat Major şi prin acţiunea lui personală a îngreunat situaţia şi s-a expus la atacurile în flanc.”551 Din nefericire pentru generalul Golovin revoluţia bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 nu i-a permis să-şi ducă la bun sfârşit opera de disciplinare a soldatului rus. În altă ordine de idei, Al. Averescu a continuat să acumuleze critici din toate direcţiile şi după victoria de la Mărăşti. În opoziţie cu această

549 Ibidem, p. 174. 550 Coord. Petre Otu, 100 de mari bătălii din istoria României, Bucureşti, Editura Orizonturi, 2009, p. 304. 551 Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi impresii zilnice (1917-1918), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2004, p. 75.


91

stare de fapt H.M. Berthelot a fost perceput de la bun început pozitiv în ţara noastră. O explicaţie pentru această situaţie ar putea fi faptul că persoana sa se identifica la un anumit nivel cu însăşi Franţa ale cărei idealuri le întruchipa în viziunea edificată pe temelii emotive a multor observatori. Marele istoric Nicolae Iorga a creionat un impresionant portret al celui trimis de diriguitorii Franţei să contribuie la racordarea ostaşului român la realităţile războiului modern. Descrierea de care se bucură Berthelot este uşor elogioasă şi cu un lustru poetic zugrăvind imensa capacitate a cărturarului român de a mitiza şi de a demitiza. „Jovialitatea lui de voios burghez francez, netulburat nici în cele mai grele clipe, marea seriozitate cumpănitoare, ascunsă sub zâmbetul lui larg cu ochii în lacrimi, cunoştinţele căpătate în momentul respingerii atacului german acasă la el, în zilele de cea mai mare răspundere, se uneau la dânsul şi cu tradiţia pe care o reprezenta, iubind-o, şi pe care o aveam şi noi, în toate amintirile noastre. Nu ne zicea mare lucru un general în automobil, care părea că fuge, pe când generalul în tunică albastră, cu chipiul roşu cusut cu aur, mare, voinic, frumos, călărind un cal de rasă, ne apărea ca însăşi imaginea unui război în care, după ceasurile cele mai grele, este încă putinţa de revanşă şi de glorie.”552 Însă defecţiunea rusă a provocat replierea românească prin semnarea armistiţiului de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917). Se profila în acest fel spectrul unei păci separate între România şi Puterile Centrale. În aceste condiţii extrem de dificile s-a putut observa cu claritate – pentru cine dorea să observe – că Henri M. Berthelot era un demn reprezentant al intereselor celei de-a treia republici franceze (cum era şi firesc să fie). Tenacitatea cu care s-a opus unei păci separate, dezaprobarea măsurilor întreprinse de autorităţile române în Basarabia, avansarea unei soluţii sinucigaşe pompos denumită „triunghiul morţii” ne înfăţişează un Berthelot îngrijorat de ceea ce ar putea aduce viitorul pentru ţara sa. „Triunghiul morţii” era preconizat între Iaşi-Vaslui-Huşi, între Siret şi Prut. Despre această idee disperată se găsesc referiri şi în însemnările lui Armand Călinescu. Astfel: „Să încercăm mai departe, acum, soarta armelor? Misiunea militară franceză

552 Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 493.

imaginează îndată aşa-numitul triunghi al morţii, înlăuntrul căruia armatele noastre aveau să continue lupta până la ultimul om! O clipă, această opinie păru a prevala în cercurile conducătoare. Sacrificiul ce ne impuneam era ultima dovadă a cinstirii pe care o aduceam alianţelor încheiate.”553 Vital pentru România era păstrarea fiinţei statale care să-i asigure rămânerea între ţările independente de pe bătrânul continent şi nu un sacrificiu inutil care ar fi încheiat un lung şir de sacrificii deja asumate în 1916-1917. Pe această temă Alexandru Averescu a fost din nou în divergenţă de opinii cu generalul H.M. Berthelot (a se vedea în acest sens discuţiile de la consiliul de coroană desfăşurat la 18 noiembrie/1 decembrie 1917), care s-a pronunţat în repetate rânduri pentru soluţia „Triunghiului morţii”554, ce nu ţinea cont de realităţile momentului. Şi în ceea ce priveşte Basarabia H.M. Berthelot a avut o părere distinctă de cea a cercurilor de conducere de la Iaşi. Din jurnalul său reiese fără echivoc dezaprobarea acţiunilor întreprinse de România la est de Prut. Mai mult chiar: „Este inadmisibil să subscriem la independenţa Ucrainei. Interesul nostru este de a avea la răsăritul Europei, o Rusie mare şi puternică, pentru a fi o contrapondere, în faţa imperiilor centrale. O Rusie tăiată în bucăţi, dimpotrivă, n-ar putea fi altceva decât o grupare de colonii germane. Trimit o telegramă în acest sens la Paris. Nu sunt prea satisfăcut de situaţia din Basarabia şi nici de modul în care procedează Broşteanu. Nu mai e o operaţie de poliţie militară, ci de o ascendenţă politică, sosită înainte de vremea ei. Este sigur că fondul conştiinţei populaţiei este moldovenesc şi pare a se îndrepta spre România, dar a vrea să culegi para înainte de a fi coaptă, este a risca să nu o ai decât atunci când va fi mălăiaţă.”555 Dar lovitura de graţie pentru militarul francez a venit la 26 ianuarie/8 februarie 1918, când guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a demisionat, iar generalul Alexandru Averescu a fost însărcinat să închege noua echipă guvernamentală. După cum era de anticipat noul guvern a demarat tratative cu Puterile Centrale pentru încheierea unei păci

553 Armand Călinescu, Însemnări politice (1916-1939), Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 43. 554 Petre Otu, op. cit., p. 193. 555 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (de aici înainte se va cita A.N.I.C.), Fond Henri Mathias Berthelot, Dosar 2, f. 208.

92


separate. În atari circumstanţe şederea misiunii militare franceze în România a devenit inutilă, fapt pentru care a şi început pregătirile de repatriere prin Rusia anarhizată de bolşevici. Negocierile de pace şi precipitarea plecării misiunii conduse de generalul Berthelot a ocazionat coagularea unui nou cor de critici la adresa lui Alexandru Averescu. Spre exemplu Nicolae Iorga i-a expediat regelui Ferdinand la 19 februarie 1918 o scrisoare prin care se opunea păcii separate şi implicit lui Averescu: „Ce este mai bun în această ţară cere respingerea, orice s-ar întâmpla a condiţiilor ce ni se pun astăzi şi, mai ales, a celei care priveşte sfâşierea, fie şi numai provizorie în gândul nostru, a pământului ţării. Atâţia generali sunt de părerea care, din motive pe care nu le pot sonda, n-o împărtăşeşte, acela din care Maiestatea Voastră a făcut primul ei sfetnic.”556 Marele istoric a scris aceste cuvinte în condiţiile în care la cel de-al treilea consiliu de coroană, desfăşurat în ziua de 19 februarie/4 martie 1918, generalul Constantin Prezan, un alt antiaverescan a susţinut imposibilitatea rezistenţei. Deşi primise indicaţii de la echipa Brătianu să susţină rezistenţa, firea lui cinstită, l-a determinat să prezinte situaţia reală a armatei, lipsită de ritmicitatea aprovizionărilor, de muniţii, de echipamente.557 Jurnalul generalului Berthelot conţine pentru perioada ianuarie-februarie 1918 o serie de aprecieri negative la adresa lui Averescu. La 17 ianuarie distinsul general francez scria: „Averescu, căruia tocmai i-am dat Crucea de Război, îmi expune, prin ocolişuri, punctul său de vedere. Nu văd unde am putea ajunge dacă cedăm în fiecare zi câte ceva; vom ajunge curând, la o părăsire totală.”558 La 4 martie în ajunul plecării misiunii militare franceze continua în acelaşi ton: „Grigorescu şi Văitoianu vin să-mi arate indignarea lor. Averescu acceptă toate condiţiile nemţilor. El le-a cerut un bilet de liberă trecere, care să ne îngăduie să ne întoarcem în Franţa, cu toţi ofiţerii mei, prin Austro-Ungaria şi Elveţia.

556 Idem, Fond Casa Regală Oficiale, Dosar 3/1918, f. 6. 557 Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia Datoriei, Bucureşti, Editura Militară, 2008, p. 232-233. 558 A.N.I.C., Fond Henri Mathias Berthelot, Dosar 2, f. 211.

De ce s-o fi amestecând acest om? Am rugat să i se spună să nu se ocupe de noi. Voi pleca atunci când şi pe unde voi vrea!”559 Naraţiunea atinge un nivel negativ la 9 martie prin următoarea relatare: „După masă, Averescu a avut tupeul de a veni să-şi dea sărutul despărţirii: Este sărutul lui Iuda!; mi-a şoptit Pétin la ureche.” 560 Aversiunea este mai mult decât evidentă. Misiunea militară franceză a părăsit România la 25 februarie/9 martie 1918. Despre acest eveniment fruntaşul liberal Gheorghe Gh. Mârzescu a făcut următoarea dare de seamă: „Aseară până la ora 2 de noapte am fost în gară la Socola, pentru a însoţi Misiunea Militară franceză, care pleacă din ţară la Odessa. […] Strângem cu toţii în vagon mâna lui Berthelot, în jurul căruia mai erau St. Aulaire, Barclay şi Fasciotti. […] A fost un moment generalul Iancovescu, care a venit să-şi exprime recunoştinţa pentru ceea ce a făcut pentru armată. Nimeni alt din guvern. Lipsa de cuviinţă şi de simţ politic.”561 Deci, o nouă săgeată trimisă cu o exactitate de franctiror spre persoana primului-ministru. Înainte de a încheia acest articol trebuie să facem o precizare: H.M. Berthelot a fost român atât cât i-au permis interesele Franţei. În sprijinul acestei aserţiuni vom reproduce un citat din memoriile generalului Vasile Rudeanu cu care suntem întru-totul de acord: „„E fără nici o tăgadă că, în diferitele împrejurări grele prin care ţara şi armata română au trecut în cursul anilor 1916-1917, generalul Berthelot a susţinut cu multă ardoare dreptatea cauzei noastre, dar a făcut-o fiindcă dreptatea acestei cauze era în strânsă legătură cu interesele Franţei, aşa după cum o arată sincer şi clar generalul Pétin în lucrarea Le drame roumain.”562 Cât despre colaborarea cu asperităţi dintre Averescu şi Berthelot subscriem opiniei formulate de distinsul istoric Petre Otu conform căreia Berthelot a fost o stavilă ridicată de Brătianu în calea ascensiunii lui Averescu, iar mare parte din animozitatea Averescu-Berthelot rezidă în relaţia strânsă dintre Brătianu şi Berthelot. La care s-ar mai putea adăuga şi orgoliul generalului Averescu destul de ridicat.

559 Ibidem, f. 234. 560 Ibidem, f. 239. 561 Gheorghe Gh. Mârzescu, op. cit., p. 273-274. 562 Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace şi de război, Bucureşti, Editura Militară, 1989. p. 383-384.


93

Cu toate aceste în România i s-a păstrat rubicondului general Berthelot o amintire plăcută dovedită şi de faptul că o comună din Judeţul Hunedoara îi poartă astăzi numele. Un mic gest de recunoştinţă faţă de un prieten al poporului român.

prof. dr. Gheţău Gh. Florin prof. Mirela Grădină

Caracterul efemer al primei guvernări Alexandru Averescu

(29 ianuarie/11 februarie – 27 februarie/11 martie 1918)

Ar fi absurd să credem că actul terorist desfăşurat la 15/28 iunie 1914 la Sarajevo capitala provinciei austriece Bosnia-Herţegovina a fost cauza primei conflagraţii de anvergură mondială. Atentatul căruia i-au căzut victime arhiducele Franz Ferdinand şi soţia sa a fost doar impulsul care a amorsat „maşina infernală” pregătită cu migală de cele două blocuri politico-militare rivale Antanta şi Puterile Centrale. Războiul declanşat la 15/28 iulie 1914 a îngrijorat profund cercurile de putere din capitala României. De fapt în săptămânile care au urmat asasinatului de la Sarajevo, regele Carol şi politicienii liberali şi conservatori au urmărit deteriorarea situaţiei internaţionale cu nelinişte crescândă. Ei aveau motive întemeiate să se teamă de război pentru că poziţia geografică a României făcea inevitabilă prezenţa ei într-un conflict european în expansiune. Ţara a întâmpinat criza departe de a fi unită. Existau dezacorduri politice serioase între rege şi un mic grup de germanofili de o parte şi majoritatea politicienilor şi opinia publică, favorabile Antantei, pe de altă parte. Dar ambele părţi erau de acord că era imperativ necesar să se evite războiul.563 Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 a decis situarea României în afara conflictului armat care bântuia lumea cu forţe crescânde. Neutralitatea era de fapt singura soluţie rezonabilă întrucât se baza pe o analiză realistă a potenţialul economic, militar şi uman de care dispunea ţara noastră la acel moment.

563 ***, Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 335.

În primăvara anului 1916 şi, mai ales în vara aceluiaşi an, Antanta, presată de realităţile de pe câmpul de luptă, nu mai era dispusă să accepte tergiversările părţii române. În atari circumstanţe, Tripla Înţelegere i-a cerut ţării noastre să-şi precizeze o poziţie definitivă faţă de războiul care intrase în impas, fiindcă intervenţia Italiei în 1915 nu a rezolvat mare lucru, Austro-Ungaria i-a făcut faţă cu succes, iar intervenţia Bulgariei a dus la prăbuşirea rezistenţei sârbeşti, de fapt „harta războiului” era favorabilă Puterilor Centrale.564 Demersurile persuasive ale Antantei au fost încununate de două succese diplomatice în anul 1916, căci Portugalia (martie 1916) şi România (august 1916) au părăsit poziţia de expectativă şi au declarat război Puterilor Centrale.565 După dezastruoasa campanie din 1916 frontul din România s-a stabilizat la porţile Moldovei, unde în vara anului 1917 au fost obţinute victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. În pofida acestor victorii, agitaţiile revoluţionare din Rusia creau o nouă conjunctură în care România era complet izolată. Antanta nu avea o situaţie mai bună nici pe celelalte fronturi, Italia, catastrofal înfrântă, intra în derută, iar, după expresia lui Clemenceau, armata din Salonic era în plin proces de descompunere.566 La 14/27 noiembrie, Troţki a anunţat începutul tratativelor de armistiţiu. Deci, s-a procedat la pregătirea păcii separate cu Germania, idee pe care o nutreau unele cercuri ruseşti încă din 1916.567 Ca o consecinţă directă a atitudinii noii puteri din Rusia, în data de 22 noiembrie/5 decembrie 1917 s-a semnat armistiţiul ruso-german de la Brest-Litovsk, fapt care a obligat România să semneze armistiţiul de la Focşani în ziua de 26 noiembrie/9 decembrie 1917. În noua situaţie creată de defecţiunea rusă era evident pentru orice observator realist că România va fi obligată să încheie pace cu inamicii săi, iar realizarea unei asemenea sarcini nu putea fi încredinţată guvernului prezidat de Ionel I.C. 564 Gheţău Gh. Florin, Relaţiile româno-italiene în perioada neutralităţii (aug. 1914 – aug. 1916), Petroşani, Editura Focus, 2008, p. 78-79. 565 Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România 1856-1947, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 169. 566 Ibidem, p. 175. 567 Alexandru V. Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Bucureşti, Editura Militară, 2000, p. 88.

94


Brătianu. Astfel, la 26 ianuarie/8 februarie 1918, guvernul condus de Brătianu a demisionat, generalul Alexandru Averescu fiind desemnat prim-ministru. Formarea echipei guvernamentale nu a fost o chestiune prea uşoară, dar ea s-a rezolvat totuşi, în câteva zile, graţie eforturilor lui Grigore Filipescu şi Constantin Argetoianu. La 29 ianuarie/11 februarie 1918, noul executiv a depus jurământul în faţa regelui.568 Despre părăsirea guvernării de către liberali omul politic Armand Călinescu, aflat pe atunci la începutul carierei sale scria: „Se adună în grabă consiliul de coroană la palat, comandanţii de armată sunt consultaţi, guvernele aliate sunt întrebate – şi ele răspund că în aceste împrejurări sacrificiul, oricât de înălţător, devenea inutil! În faţa acestei dezlegări, inimile se mai uşurară. Guvernul Brătianu îşi înaintă demisia, pentru că nu putea începe tratative de pace. Majestatea Sa însărcinează cu formarea noului cabinet pe generalul Averescu, crezând anume că prin alegerea unui general va avertiza pe inamic de caracterul pe care înţelegea să-l dea situaţiei”.569 Cele relatate de Armand Călinescu ne îndreptăţesc să credem că Ion I.C. Brătianu nu dorea să se compromită faţă de aliaţi, iar pe de altă parte considera, şi pe bună dreptate, că nu va fi acceptat de către Puterile Centrale ca un partener de dialog credibil. Guvernul condus de generalul Alexandru Averescu avea următoarea componenţă: Constantin Sărăţeanu – interne; Constantin Argetoianu – justiţie; generalul Ioan Culcer – lucrări publice; Matei Cantacuzino – instrucţie publică; Luca Niculescu – comerţ şi industrie; Constantin Garofild – domenii; Fotin Enescu – finanţe; generalul Constantin Iancovescu – război; Nicolae Mişu – titular la externe, dar el se găsea în acel moment la Londra, de aceea primul-ministru era titular ad interim la afacerile externe.570 Deşi a primit sfatul lui Brătianu de a prelungi cât mai mult negocierile, Averescu s-a arătat grăbit să încheie pacea. În speranţa naivă că va putea obţine condiţii favorabile şi că va rămâne mult timp la guvernare, el s-a deplasat la Bucureşti (5/18

568 Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura Militară, 2005, p. 203. 569 Armand Călinescu, Însemnări politice (1916-1939), Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 43-44. 570 Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. II, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 245-246.

februarie 1918) unde s-a întâlnit cu Mackensen, pe care îl cunoştea de peste 20 de ani. Acesta l-a primit pe Averescu la Buftea, l-a tratat cu toată consideraţia şi i-a dat unele speranţe că pacea ar putea fi acceptabilă. Dinastia urma să fie tratată ca o problemă internă a României, după cum ceruse şi Averescu, armata ar fi rămas intactă, chiar mobilizată. În schimb, statul român ar fi fost obligat la unele cesiuni teritoriale.571 Premierul s-a deplasat a doua oară la Buftea (10/23 februarie1918), unde s-a întâlnit, din nou, cu Mackensen şi cu delegatul Germaniei la tratativele de pace Richard von Kühlmann şi ministrul de externe austro-ungar Ottokar Czernin. Averescu s-a găsit de data aceasta în faţa unei situaţii diferite. Dacă atitudinea feldmareşalului german a fost, din nou, atentă şi binevoitoare, cei doi diplomaţi s-au dovedit inflexibili în poziţiile şi cererile lor faţă de România.572 Despre discuţiile care au avut loc cu această ocazie Richard von Kühlmann raporta la 11/24 februarie 1918: „Convorbirea s-a desfăşurat negativ, deoarece Averescu s-a situat pe poziţia că România, ajunsă într-o situaţie de constrângere, fără vina ei, din cauza prăbuşirii aliaţilor ei, în special a Rusiei, nu poate însemna – nefiind învinsă – decât o pace onorabilă. Pace onorabilă, după concepţia sa, înseamnă numai aceea în care se păstrează numai un status quo teritorial. El a luat cunoştinţă de concesiile teritoriale indicate de noi ca necesare (cedarea Dobrogei întregi către cele patru puteri şi anumite rectificări de graniţă la frontiera ungară) şi a declarat că trebuie să raporteze verbal regelui său”.573 Din cele mai sus expuse se observă cu uşurinţă că recent instalatul executiv Averescu era supus unor puternice presiuni din trei direcţii: Puterile Centrale, Antanta şi clasa politică din România reprezentată de conservatori şi liberali cărora li se adăuga şi regele Ferdinand I. Putem aserta că era un context extrem de defavorabil o situaţie aproape fără ieşire care obliga la iniţiative dureroase pentru ţară. Preşedintele Consiliului de

571 Petre Otu, op. cit., p. 207. 572 Ibidem, p. 208. 573 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916-1918 (de aici înainte se va cita 1918 la români…), vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, doc. 332, p. 1066.


95

Miniştri trebuia să realizeze o serie de compromisuri ce nu puteau fi decât compromiţătoare pentru el şi colegii săi de cabinet. În altă ordine de idei puterile Antantei nu erau deloc încântate de cele ce se petreceau pe scena politică de la Iaşi şi nu vedeau cu ochi buni activitatea guvernamentală a unui general „rebel” şi pe deasupra în conflict deschis cu comandantul misiunii militare franceze în România H.M. Berthelot. De altfel, cel din urmă a cuprins în jurnalul său cuvinte nu tocmai măgulitoare la adresa faimosului comandant al Armatei a II-a din vara anului 1917. Spre exemplu: „Guvernul Averescu a fost constituit, cu tendinţe ultrapacifiste, aşa cum am prevăzut” (9 februarie);574 „Am vizitat pe Scerbacev (ambasadorul Rusiei la Iaşi – n.a.), care vine de la Iancovescu, într-o stare de furie indescriptibilă. El a fost convocat de către ministrul de război, care a avut cutezanţa de a-i scrie, întrebându-l în ce calitate mai rămâne Scerbacev pe teritoriul românesc şi de ce guvern depinde el? Ce mârlănie! Averescu este şi el amestecat aici, ca şi Iancovescu, a cărui platitudine i-o cunosc şi care trebuie să fi fost împins să comită infamia asta!” (15 februarie);575 „Averescu a plecat motu proprio la Buftea, pentru a vorbi direct cu Mackensen, care, după cum se pare, i-a fost coleg la Academia de Război din Torino. Este un procedeu în genul Troţki” (19 februarie);576 „Averescu a trebuit, probabil, să se întoarcă la Buftea. Mi se pare că s-a întors ieri, împreună cu Argetoianu şi că nu sunt prea mulţumiţi. La dracu! Poftele Puterilor Centrale sporesc, proporţional cu ploconeala şi poltroneria oamenilor” (26 februarie).577 Din rândurile de mai sus răzbate antipatia militarului francez faţă de colegul său din România, dar mai ales îngrijorarea faţă de cele ce se petreceau în estul bătrânului continent ameninţând să pericliteze şansele Antantei de a obţine mult dorita victorie. Spectrul ieşirii Rusiei şi României din război lăsa să se întrevadă posibilitatea redirecţionării înspre frontul de vest a mai multor mari unităţi

574 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (de aici înainte se va cita A.N.I.C.), Fond Henri Mathias Berthelot, Dosar 2/1918, f. 223. 575 Ibidem, f. 225. 576 Ibidem, f. 227. 577 Ibidem, f. 229.

aparţinând Puterilor Centrale. Însă, nu putem fi de acord cu atitudinea generalului Berthelot care vedea în faptele lui Averescu defetism şi, de ce nu, felonie. Acţiunile lui Al. Averescu erau dictate de dorinţa de a salvgarda interesele vitale ale unei ţări greu încercată de urgiile războiului mondial.. La 14/27 februarie a avut loc la Răcăciuni o întrevedere între şeful diplomaţiei austro-ungare şi monarhul României. În timpul acesteia Ottokar Czernin a spus printre altele că: „Un cabinet Marghiloman se va împăca cu condiţiile puse, pentru a salva România. Pot numai să repet că nu este de schimbat nici o iotă din condiţiile de pace ale Cvadruplei Alianţe, comunicate regelui”.578 În lumina acestei informaţii remarcăm că pentru cabinetul prezidat de generalul Averescu se apropia sfârşitul grăbit de acţiunile diplomaţiei monarhiei bicefale pe de-o parte, iar, pe de altă parte de tendinţele antidinastice reperate de Ferdinand I la învingătorul de la Mărăşeşti. Delegaţii Puterilor Centrale au dat, la 16 februarie/1 martie 1918, un ultimatum pentru acceptarea condiţiilor de pace, în caz contrar armistiţiul urmând să fie denunţat în ziua următoare la ora 12. La sugestia lui Averescu regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană. Au luat parte membrii guvernului, preşedinţii Senatului şi Adunării Deputaţilor, reprezentanţii partidelor liberal şi conservator. Prinţul moştenitor era absent, iar reprezentanţii partidelor conduse de N. Iorga şi A.C. Cuza şi ai Partidului Muncii, mitropolitul şi generalul Constantin Prezan nu au fost invitaţi. În cele din urmă, au avut loc trei consilii de coroană, în zilele de 17-19 februarie/2-4 martie 1918. Problema esenţială a fost cea a primirii condiţiilor de pace, dintre care cesiunile teritoriale (Dobrogea şi crestele munţilor) erau cele mai grele.579 Din postura de neparticipant la consiliile de coroană mai sus menţionate marele cărturar N. Iorga i-a expediat suveranului la 19 februarie 1918 o scrisoare prin care îşi exprima opţiunea pentru o rezistenţă eroică în faţa armatelor Puterilor Centrale. Totodată acesta ţinea la rândul său să blameze atitudinea lui Alexandru Averescu care chipurile nu avea o atitudine patriotică prin simplul fapt că cerea şi căuta pacea. Afirmaţie cel puţin bizară avându-se în vedere probatele competenţe militare ale

578 1918 la români…, doc. 336, p. 1080. 579 Petre Otu, op. cit., p. 209-210.

96


generalului ajuns premier, care cunoştea în profunzime starea armatei naţionale. Respectăm cuvintele istoricului N. Iorga ca pe unele ţâşnite din gheizerul fierbinte al iubirii de patrie, însă nu putem fi de acord cu afirmaţia ce urmează: „Ce este mai bun în ţară cere respingerea, orice s-ar întâmpla a condiţiilor care ni se pun astăzi şi, mai ales, a celei care priveşte sfâşierea, fie şi numai provizorie în gândul nostru, a pământului ţării. Atâţia generali sunt de părerea pe care, din motive pe care nu le pot sonda, n-o împărtăşeşte, acela din care Maiestatea Voastră a făcut primul ei sfetnic”.580 Nereuşind să tergiverseze tratativele cu centralii, primul cabinet condus de către Al. Averescu a avut o existenţă efemeră, înlocuirea sa a fost grăbită de trei factori de mare importanţă: pacea de la Brest-Litovsk dintre Rusia sovietică şi Puterile Centrale; tratativele iniţiate de generalul Averescu cu bolşevicii, la Odessa; plecarea misiunii militare franceze condusă de Henri Mathias Berthelot.581 După ce a refuzat iniţial demisia guvernului Averescu, la 27 februarie 1918, regele Ferdinand a acceptat o nouă cerere de demisie pe care i-a prezentat-o primul ministru. Plecarea lui Averescu de la şefia Consiliului de Miniştri s-a făcut după ce la 20 februarie/5 martie 1918, Constantin Argetoianu, în numele României, şi reprezentanţii celor patru state au semnat la Bucureşti prelungirea cu încă patru zile a armistiţiului şi preliminariile tratatului de pace, 582 ce avea să fie semnat în mod definitiv la 24 aprilie/7 mai 1918 la Bucureşti de către Al. Marghiloman. Ajunşi în acest punct trebuie să evidenţiem sacrificiul pe care l-a făcut şi versatilul politician Constantin Argetoianu. Acesta şi-a asumat sarcina ingrată de a semna preliminariile tratatului de pace într-un moment în care nimeni nu dorea să-şi greveze cariera publică cu o asemenea faptă aducătoare de oprobiu, materie primă pentru generatorii de invective.

580 A.N.I.C., Fond Casa Regală – Oficiale, Dosar 3/1918, f. 6. 581 Petre Otu, op. cit., p. 212. 582 Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri, vol. V, Partea a V-a (1918), Anexe Documentare (1916-1918), Ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 188.

În urma unei discuţii relatată de către Kühlmann Ministerului de Externe german într-o telegramă expediată la 1/14 martie 1918, pe care plenipotenţiarul kaiserului a avut-o cu Al. Marghiloman, acesta a rămas cu impresia că Marghiloman şi Averescu sunt, din motive politice şi personale, adversari şi că după părerea celui dintâi demisia cabinetului Averescu s-a datorat faptului că monarhul s-ar fi temut de o înlăturarea a dinastiei cu ajutorul armatei, eveniment în urma căruia Averescu ar fi obţinut un rol conducător în România.583 După opinia noastră această acuzaţie nu rezistă întrucât viitorul mareşal Alexandru Averescu avea să mai ocupe în două rânduri funcţia de prim-

ministru fără să manifeste veleităţi dictatoriale. Privitor la condiţiile în care a fost debarcat guvernul Averescu tânărul aspirant în ale politicii Armand Călinescu nota: „În timiditatea şi inexperienţa sa, cabinetul Averescu – prin şeful şi delegatul Argetoianu – se grăbi a semna la 5 martie, la Buftea, condiţiile extrem de grele şi umilitoare ale inamicului. În aceeaşi seară chiar trupele germane treceau pe la Galaţi spre Odessa. Adânc surprins şi nemulţumit de slăbiciunea guvernului său, Majestatea Sa protestă împotriva încălcării teritoriului nostru şi obţinu oprirea coloanei germane până ce mai întâi misiunea militară franceză se îmbarcă şi plecă prin Rusia, ducând cu ea atâtea mărturii ale simpatiei noastre”.584 În încheierea celor precizate în economia acestui studiu putem spune că vremelnicul guvern Alexandru Averescu a fost o măsură excepţională

583 1918 la români…, doc. 342, p. 1090. 584 Armand Călinescu, op. cit., p. 44.


97

luată în vremuri excepţionale. Fără contribuţia negativă a războiului generalul, Averescu nu ar fi fost însărcinat cu povara constituirii unui nou guvern. Autonomia decizională, realismul, profunda cunoaştere a realităţilor militare sunt tot atâtea elemente care girează măsurile întreprinse de primul-ministru în scurta perioadă în care a deţinut această funcţie. Din nefericire un set complex de nemulţumiri atât interne cât şi externe au subminat activitatea unui cabinet guvernamental fără doar şi poate efemer.

Prof. Ciulea Olenca Georgiana

Situaţia evreilor din România în timpul regimului antenoscian

Politica regimului antonescian faţă de evreii

din România şi din teritoriul ocupat în Ucraina – Transnistria, n-a constituit niciodată subiect de studiu în perioada regimului comunist. Mai mult decât atât, regimul n-a permis nici o investigare a subiectului, fixând linia care trebuia adoptată de istorici, de presă, de către propaganda, ca şi în alte subiecte care privesc istoria României.

Deschiderea arhivelor după 1991, nu numai că au confirmat şi completat informaţiile şi tezele privind Holocaustul din România, ci au modificat în mare măsură concepţiile privind natura regimului antonescian, antisemitismul său, iniţierea şi participarea sa la crime contra umanităţii, gradul de colaborare la crime cu autorităţile şi cu maşina de exterminare germană şi încercarea de a ascunde fapte şi decizii care au afectat soarta poporului român prin falsificări premeditate de documente, înlocuirea unor documente post factum cu altele şi distrugerea de documente incriminatorii.

Hitler a dezvăluit lui Antonescu cele două mari secrete ale regimului nazist înainte de a fi puse în aplicare: Planul Barbarosa şi "Liniile directoare pentru tratarea evreilor din Răsărit", adică planul de exterminare a evreilor din Uniunea Sovietică. Planul Barbarosa de invadare a Uniunii Sovietice i-a fost dezvăluit lui Antonescu de către Hitler la a doua lor întâlnire, la 14 ianuarie 1941, la Obersalzberg în sudul Germaniei.

Analiza măsurilor concrete luate de Antonescu pentru executarea "soluţiei finale" autohtone în cele două provincii româneşti dovedeşte că a ştiut dinainte despre formarea unităţilor mobile de exterminare a evreilor, denumite Einsatzgruppen, şi

despre misiunea lor, precum şi despre coordonarea dintre Einsatzgruppen şi armată, şi că a imitat metodele lor. Dezvăluirea secretului constituia încă un semn al aprecierii de care s-a bucurat dictatorul român în ochii lui Hitler, considerat ca un anticomunist, antislav şi antisemit demn de încredere. Trebuie subliniat că Antonescu şi regimul său au adoptat soluţia finală pe vremea când Conducătorul era convins că Germania urmează să înfrângă Uniunea Sovietică. Această siguranţă se baza pe victoria germană asupra armatelor Franţei şi Marii Britanii în anul 1940, pe rezultatele campaniei din Balcani, pe înfrângerea corpului expediţionar britanic în Grecia şi pe concluzia personală a lui Antonescu că Wehrmacht-ul a găsit soluţia pentru problema numărul 1 a tuturor războaielor împotriva Rusiei.

Încă în martie 1941 au sosit la Bucureşti "delegaţi speciali ai guvernului Reichului şi ai domnului Himmler", cum i-a descris Mihai Antonescu. "Mi-au cerut formal – a spus Mihai Antonescu – ca în România controlul şi organizarea evreilor să fie exclusiv germane, întrucât Germania pregăteşte soluţia internaţională a chestiunii evreieşti. Am refuzat". (1) Înţelegerile dintre Oficiul Central de Securitatea Reichului – Reichssicherhauptamt, pe scurt RSHA (care a înfiinţat unităţile nobile de exterminare amintite anterior – Einzatzgruppe –, pe baza unui ordin secret al lui Hitler cunoscut sub numele de Fuehrerbefehl), privind soarta evreilor din Basarabia, Bucovina şi mai târziu din Transnistria, s-au definitivat probabil înainte de convorbirea de la München, în cadrul contactelor lui Mihai Antonescu cu delegaţii RSHA care au sosit în România în martie 1941.

Convinşi fiind de victoria Germaniei, conducătorii României au comunicat mai întâi membrilor guvernului, în şedinţele care au avut loc la 17 şi 18 iunie 1941, şi, apoi, cercului intern al administraţiei civile, planurile lor cu privire la populaţia evreiască în cele două provincii. Ei n-au lăsat nici o îndoială cu privire la semnificaţia ordinului secret numit "curăţirea terenului" (vezi în continuare). La 3 iulie, Mihai Antonescu a ţinut un discurs la Ministerul de Interne şi acest discurs a fost dactilografiat şi difuzat în broşură (într-un tiraj limitat), sub titlul "Directive şi îndrumări date administraţiei desrobitoare". Directiva numărul 10 releva intenţiile cu privire la populaţia evreiască şi o reproducem aici, fragmentar: "Ne găsim în

98


momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală descătuşare etnică, pentru o revizuire naţională şi pentru purificarea Neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul ca să-i întunece viitorul. Pentru ca să nu pierdem zadarnic acest moment unic, trebuie să fim implacabili"(2).

În aceeaşi chestiune, Mihai Antonescu a adăugat lămuriri importante la directivele date. La reuniunea cabinetului din 8 iulie, el s-a adresat miniştrilor precum urmează: "Aşa că vă rog să fiţi implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forţată a întregului element evreu din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniţă… Veţi fi fără milă cu ei….Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică şi revizuire naţională… Este un ceas când suntem stăpâni pe teritoriul nostru. Să-l folosim. Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege… Deci, fără forme, cu libertate completă.” (3) Ordinul de exterminare a unei părţi a evreilor din Basarabia şi Bucovina şi de deportare a restului a fost dat de Ion Antonescu din proprie iniţiativă şi nu ca rezultat al unor presiuni germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales jandarmeria şi armata, în special administraţia civilă a armatei, denumită Pretorat. Şeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iacobici, a dat dispoziţie comandantului Biroului 2, locotenent-colonel Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan "pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele române". Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie. "Misiunea acestor echipe este de a crea în sate o atmosferă defavorabilă elementelor iudaice, în aşa fel încât populaţia singură să caute a le înlatura prin mijloacele ce vor găsi mai indicate şi adaptabile împrejurărilor. La sosirea trupelor române, atmosfera trebuie deja creată şi chiar trecut la fapte" (4). Aceste echipe trimise de Marele Stat Major au reuşit într-adevăr să-i instige pe ţăranii români, aşa cum au remarcat mulţi supravieţuitori evrei în mărturiile lor; aceştia nu izbuteau să înţeleagă cum vecini şi prieteni vechi au putut să-şi

schimbe instantaneu comportarea şi să se năpustească în masă să jefuiască, să violeze, să bată şi chiar să ucidă evrei din târguri şi sate. Armata a primit "ordine speciale" prin generalul Şteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ion Topor. (5)

La sfârşitul lunii iulie şi începutul lui august 1941, unităţile de exterminare germane înaintau cu rapiditate în Ucraina pe urmele Wehrmacht-ului pe întinderi uriaşe şi procedau imediat la adunarea şi împuşcarea a zeci de mii de evrei ucraineni. În această situaţie, şi fără nici o coordonare cu germanii – bazându-se numai pe convorbirea dintre Hitler şi Antonescu de la München, din 12 iunie –, armata română a început să deporteze peste Nistru (termenul Transnistria încă nu apăruse în documente) zeci de mii de evrei arestaţi în târguri şi pe drumuri. Această acţiune a început în momentul în care trupele au ajuns la Nistru. Spre sfârşitul lunii iulie, armata română a concentrat lângă satul Coslav de pe Nistru cca 25 000 de evrei. Parte din ei au fost aduşi pe jos din diverse târguri din nordul Bucovinei şi parte au fost prinşi în nordul Basarabiei, în târguri şi pe drumuri, îndeosebi la Briceni şi în împrejurimi. La 24 iulie aceşti evrei au fost deportaţi peste Nistru, imediat după ce trupele germano-române au pătruns in Ucraina. Soldaţii români n-au permis convoiului să se aprovizioneze cu alimente sau cu apă de băut şi evreii au fost închişi într-un lagăr improvizat împrejmuit cu sârmă ghimpată, în mijlocul unei câmpii arate. Cine încerca să iasă era împuşcat. Cei slabi mureau de foame. În această etapă au intervenit ofiţeri germani care au ordonat convoaielor să se îndrepte spre oraşul Moghilev. Soldaţii germani au ucis mulţi deportaţi cu toate că


99

paza convoaielor era asigurată încă de soldaţi români.

Marele Cartier General a ajuns la concluzia că până la stabilirea statutului teritoriului ucrainean care urma să fie acordat României, nu pot fi continuate deportările. De aici s-a creat necesitatea înfiinţării unor lagare şi ghetouri temporare în Basarabia până va fi din nou posibilă trecerea evreilor peste Nistru. Lagărele şi ghetourile au fost, deci, înfiinţate în urma eşecului deportării pripite a supravieţuitorilor primului val de "curăţirea terenului". A fost o soluţie temporară, neplanificată şi provenea din necesitatea de a opri într-un loc oarecare convoiele de zeci de mii de de oameni forţaţi să mărşăluiască peste câmpii, paralel cu şoselele principale. Ordinul special pentru înfiinţarea lagărelor a fost dat la 8 august şi cuprindea şi regulamentul regimului stabilit pentru aceste locuri de încarcerare şi răspunderea asupra lor. Întreţinerea evreilor, s-a notat în ordin, nu se va face pe contul statului. La 5 august Antonescu a ordonat ca "evreii din Moldova, Bucovina, Basarabia şi la est de Nistru, să fie obligaţi a purta, sub severe sancţiuni, un semn distinctiv, format dintr-o stea cu şase colţuri din stofă sau pânză" . Trebuie subliniat că tot ce se referea la evrei a fost rezultatul unor ordine în scris şi verbale date de Ion Antonescu. Înainte de a pleca la Chişinău, guvernatorul Basarabiei, generalul C. Voiculescu, a fost chemat de Conducator care i-a descris liniile politicii sale în Basarabia şi Bucovina şi i-a dat 8 ordine verbale. Prima problemă pe care guvernatorul avea datoria să o rezolve era problema evreiască. Iată ce a raportat Guvernatorul lui Antonescu: "În această ordine de idei, constatând că evreii forfotesc în întreaga Basarabie şi în special în Chişinău, la numai cinci zile după sosirea subsemnatului la Chişinău am dat ordin cu privire la înfiinţarea de lagăre şi ghetouri". (6)

În aşteptarea reluării deportărilor, autorităţile româneşti au înfiinţat câteva zeci de lagăre şi ghetouri din care evreii au fost apoi evacuaţi în şapte lagăre mari şi în ghetoul Chişinau. La sfârşitul lunii august se aflau în aceste ghetouri cca. 80 000 evrei: Secureni – 10 356; Edineti – 11 762; Limbenii Noi – 2 634; Rascani – 3 072; Rautel – 3 253; Vertujeni – 22 969; Marculeşti – 11 000; Ghetoul Chişinău – 11 525; Ghetouri şi lagăre mici în sudul Basarabiei – 5 000- 6 000. (7)

Regimul din aceste lagăre poate fi rezumat în câteva cuvinte, fiecare cuvânt însemnând zeci de mii de morţi: munca forţată, corupţie, foamete, jaf, chinuiri, violuri, execuţii, epidemii, moarte.

La 30 august 1941 a fost rezolvată problema statutului Transnistriei. Provincia a fost transferată României conform promisiunii făcută de Hitler lui Antonescu. Reprezentanţii celor două armate, generalul Nicolae Tătăranu şi generalul Arthur Hauffe pentru Wehrmacht, au semnat "Înţelegerea asupra siguranţei, administraţiei şi exploatării economice a teritoriului între Nistru şi Bug şi Bug- Nipru". Paragraful 7 din înţelegere se referea la soarta evreilor din lagărele şi ghetourile din Basarabia şi Bucovina şi a evreilor localnici din Transnistria. "Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în prezent. Ei trebuie deci să fie concentraţi în tabere de muncă şi întrebuinţaţi la lucru, până când, după terminarea operaţiunilor, evacuarea lor spre est va fi posibilă". Înţelegerea confirma că scopul final era "curăţirea" Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei de evrei. (8)

La sfârşitul lui august s-a întrunit la Tighina o şedinţă specială sub conducerea lui Ion Antonescu şi cu participarea guvernatorilor Basarabiei, generalul Voiculescu, Bucovinei, Corneliu Calotescu, şi a lui Gheorghe Alexianu, noul guvernator al Transnistriei. Voiculescu a rezumat evenimentul de la Tighina: "am primit indicaţii de felul în care urmează să se execute operaţiunea trimiterii evreilor pe Bug". Antonescu a stabilit că Marele Cartier General va răspunde de executarea campaniei de deportare, prin generalul Topor. Dispoziţiile stabileau că deportarea evreilor se va face fără formalităţi administrative; nu s-au făcut nici un fel de liste nominale ale deportaţilor, ci s-a respectat numai împărţirea "în grupe strict numerice". Delegatul Marelui Stat Major, maiorul Tarlef, a adus ordinul verbal "să se ridice dela evrei orice act s-ar afla asupra lor".(9)

Trecerea peste Nistru s-a făcut prin cinci puncte; de la nord la sud: Atachi -Moghilev Podolsk; Cosauti-Iampol; Rezina-Rabnita; Tighina-Tiraspol; Olanesti-Iasca. Majoritatea evreilor au fost deportaţi prin primele trei puncte. Deportările au început la 16 septembrie cu evreii din lagărul Vertujeni şi au continuat apoi cu evreii din celelalte lagăre şi ghetouri şi s-au încheiat la sfârşitul lui decembrie. La 6 octombrie 1941 Antonescu rezuma în şedinţa guvernului desfăşurarea acţiunilor de purificare etnică a Basarabiei: În ceea ce priveşte pe evrei, am

100


luat măsura ca să-i scot definitiv şi total din aceste regiuni. Măsura este în curs. Mai am în Basarabia aproximativ 40 000 de evrei, care în câteva zile, vor fi trecuţi peste Nistru, iar dacă circumstanţele vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali" (10).

Operaţiunile de deportare s-au desfăşurat, potrivit afirmaţiilor inspectorului general al jandarmeriei din Basarabia, "în cea mai perfectă ordine şi linişte"45. Voiculescu a notat în raportul său către Conducător că "programul de evacuare a fost executat întocmai – deci a fost bine organizat şi s-a desfăşurat în mod civilizat" (11). S-a putut remarca atât la Voiculescu, cât şi la alte persoane cu posturi înalte, care s-au ocupat cu deportări, nevoia de a sublinia că au acţionat spre binele patriei române şi că nu şi-au murdărit mâinile cu asasinate sau jafuri şi hoţii, ci din contră le-au combătut cu toate puterile. În realitate, majoritatea erau corupţi, ca şi subalternii lor; deosebirea a constat în posibilităţi, în amploarea şi în domeniul în care au acţionat ca să se îmbogăţească. În toate lagărele mureau zilnic sute de evrei (înainte de deportare şi în cursul ei) de foame, de sete, de bătăi şi torturi; femei şi fete tinere care opuneau rezistenţă la viol erau ucise; mulţi evrei au fost ucişi în timpul percheziţiilor, în încercarea de a găsi asupra lor obiecte de valoare. Cadavre erau răspândite peste tot, încă înainte de plecarea convoaielor spre Nistru, adăugându-li-se cele rămase pe margini de drumuri în cursul deportării.

Numărul evreilor deportaţi în 1941 din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi din Regat se cifrează, conform rapoartelor secrete la 188 712 evrei. Numai din Bucovina, de exemplu, au fost deportaţi, în 1941, 91 845 evrei. (12) Datele secrete erau atât de detaliate încât cuprindea şi defalcarea deportaţilor după bărbaţi, femei şi copii. Cu deportările din vara şi toamna anului 1942, numărul deportaţilor s-a ridicat, conform datelor oficiale secrete, la 194 382 evrei. Dr. Gheorghe Tataranu,

şeful Direcţiei Sanitare din Guvernământul Transnistriei, a publicat în 1943, la Odessa, un mic studiu despre "realizările" sale în domeniul sanitar, în care a menţionat printre altele că "populaţia deportată din ţară", în 1941, era "în număr de peste 200 000" (13). Aceste date au fost adunate şi ţinute în secret până la deschiderea arhivelor, după căderea regimului comunist.

Teritoriul între Nistru şi Bug, atribuit de Hitler lui Antonescu drept recompensă pentru participarea României la războiul contra Uniunii Sovietice, a primit numele de Transnistria. Regimul de ocupaţie a fost inaugurat la Tiraspol la 9 august 1941 (fără Odessa, care nu era încă ocupată). În fruntea Guvernământului a fost numit profesorul universitar de drept, Gheorghe Alexianu, prieten şi fost coleg cu Mihai Antonescu şi antisemit cunoscut.

Potrivit unei statistici privind numarul evreilor evacuati din Transnistria, bazate pe raportul Guvernatorului Alexianu catre Cabinetul Civil- Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, Presedintia Consiliului de Ministri, 23 mai 1942, din judetul Tiraspol au fost evacuati si ucisi 788 evrei, din judetul Berezovca 480, din judetul Odessa 32.819, din judetul Tulcin 5.479, din judetul Ribnita 25.436, din judetul Ovidopol 23 si din judetul Ananiev 227; in total, 65.252 evrei localnici. (14). In raportul inspectorului Jandarmeriei din Transnistria din 9 septembrie 1942, transmis de guvernatorul Alexianu Cabinetului Civil-Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, Presedintia Consiliului de Ministri, la 11 septembrie 1941, se arata ca din judetul Odessa disparusera (fusesera ucisi) 65.000 de evrei, din judetul Moghilev 4.000 si toti evreii din judetele Berezovca, Ananiev, Ovidopol si Oceacov. (15)

Din documente rezulta ca, in perioada administratiei romanesti a Transnistriei, au pierit in total 101.000 evrei localnici: 65.000 din orasul si judetul Odessa, 4.000 din judetul Moghilev si 32.000 din judetele Ribnita, Tulcin si din restul judetelor, marea majoritate predati de autoritatile romane germanilor si ucisi de politia SS locala; alti 27.748 evrei localnici se aflau in viata in Transnistria, la 1 decembrie 1943, potrivit delegatului Comitetului International al Crucii Rosii in Romania. Un numar de aproximativ 97.000 de evrei romani au pierit in timpul recuceririi Basarabiei si Bucovinei de Nord, inainte, in timpul deportarii si in zonele de deportare, ceea ce ridica totalul victimelor


101

Holocaustului in Romania (exclusiv zonele din care s-au operat deportari masive) si in Transnistria la aproximativ 198.000 de evrei, romani si localnici.(16)

Exista autori care, pornind de la documentele si date incorecte, ajung la concluzii cel putin exagerate. Reprezentativ pentru exagerarile in ceea ce priveste numarul evreilor ucisi de romani in Bucovina de Nord, in Basarabia si in Transnistria este istoricul Jean Ancel, cercetator la Muzeul Yad Vashem din Ierusalim. El sustine ca: - 100.000 evrei romani ar fi fost ucisi in urma actiunilor de „purificare“; - 150.000 evrei romani ar fi murit in Transnistria; - 50.000 evrei romani erau in viata in Transnistria, in noiembrie 1943; - 19.896 evrei romani au ramas nedeportati, in Bucovina si in Basarabia. Total: 319.896 evrei in Basarabia, Bucovina de Nord si de Sud si judetul Dorohoi, la 22 iunie 1941, cu 5.000 mai multi decit erau înregistraţi la recensămntul din 1930 din România. Jean Ancel nu aminteste nimic despre evreii din Basarabia si Bucovina de Nord care s-au refugiat in Uniunea Sovietica, au fost executati, deportati, evacuati sau mobilizati in Armata Rosie. Despre faptele de mai sus amintesc numeroase documente si marturii din epoca, precum si numeroase lucrari consacrate Holocaustului. (17)

NOTE 1.Arhivele Ministerului de externe român,

Dosarul "Ankara", vol. I, p.108-109; apud: Jean Ancel, Surse arhivistice despre holocaustul din România. P. 4.

2.Mihai Antonescu, Pentru Basarabia şi Bucovina, Îndrumări date administraţiei dezrobitoare, Bucureşti 1941, p. 60-61.

3. Stenograma şedinţei guvernului din 8 iulie 1941 (fragmente), în Ancel, Documents, VI, nr.15, p.199-201.

4.Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Colecţia Armatei a IV-a. Rola 781, fila 0145-0146 (în continuare, Arhiva MApN); apud: Jean Ancel, Surse arhivistice despre holocaustul din România. P. 7.

5.Despre participarea Armatei Române la aplicarea pe teren a "ordinelor speciale", vezi Jean Ancel, Contribuţii la istoria României, Problema evreiască, vol. I, partea a doua, Hasefer, Bucureşti 2001, p. 119-125.

6.Guvernatorul Basarabiei, generalul Voiculescu, Memoriu asupra evreilor din Basarabia, fără dată, sfârşitul anului 1941, în Ancel, Documents, X, nr. 61, p. 143.

7. Datele au fost culese din dările de seamă şi tabelele predate de legiunile de jandarmi marelui pretor Topor sau de către marele pretor Ministerului de Interne, în Ancel, Documents, V, p. 52, 99, 131-133; X, p.100-102, 138.

8.Arhiva de Stat a Judeţului Odessa, fond 2361, subfond 1c, pp.45-46; versiunea germana: Documentele de la Nürnberg PS-3319; apud: Jean Ancel, Surse arhivistice despre holocaustul din România. P. 11.

9.Guvernatorul Basarabiei, generalul Voiculescu, Memoriu asupra evreilor din Basarabia, fără dată, sfârşitul anului 1941, în Ancel, Documents, X, nr. 61, p. 169. (în continuare, Memoriul lui Voiculescu).

10. Stenograma şedintei Cosiliului de Ministri din 5 septembrie 1941, Lya Benjamin (ed.) Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Hasefer, Bucureşti 1996, nr. 1, nr.109, p. p. 326.

11. Memoriul lui Voiculescu, p. 139. 12.Raportul şi tabelul de deportări al

Guvernatorului Bucovinei, generalul Calotescu, către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 9 aprilie 1942, Arhiva Ministerului de Externe, Fond Central, vol. 20, p.130- 131; apud: Jean Ancel, Surse arhivistice despre holocaustul din România. P. 12.

13.Gh. Tătăranu, Expunere de titluri şi lucrări ştiinţifice, Odessa 1943, p. 11.

14.Jean Ancel, Transnistria, Vol. III, 1998, p. 295).

15. Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucuresti, 1998, p. 275 şi Jean Ancel, Transnistria, Vol. III, 1998, p. 296.

16. Ibidem. 17.Vezi, de exemplu: Raul Hilberg, The

Destruction of the European Jews, p. 768; Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucuresti, 1998, p. 229-230; Dov Levin, Soviet Policy Toward Rescue in Rescue Attempts during the Holocaust. Proceedings of the Second Yad Vashem International Historical Conference, Jerusalem, April 8-11, 1974, rapoartele delegatiei Comitetului International al Crucii Rosii la Bucuresti din epocă.

prof. dr. Liviu Lazăr

102


Victime ale Holocaustului:

Martorii lui Iehova

Termenul Holocaust este utilizat pentru a desemna ansamblul genocidurilor şi crimelor împotriva umanităţii comise de nazişti şi aliaţii acestora împotriva mai multor categorii de victime: evrei, ţigani, homosexuali, persoane cu handicap fizic sau psihic, opozanţi politici şi religioşi, prizonieri de război, populaţia civilă poloneză, rusă şi sârbă.

Printre victimele regimului nazist se numără şi Martorii lui Iehova, a căror vină era aceea că au refuzat să depună jurământul de credinţă partidului nazist, să execute salutul nazist, să poarte arme şi să-şi trimită copii în organizaţia Hitlerjugend585.

Istoria Martorilor lui Iehova a început în anii ’70 ai secolului al XIX-lea, când, la Allegheny, s-a format un mic grup de cercetători ai Bibliei. Iniţiatorul grupului a fost Charles Taze Russell. În 1879 a apărut primul număr al revistei Turnul de Veghe (Watch Tower). „Studioşii Bibliei” (în Germania-Bibelforscher), nume sub care au fost cunoscuţi iniţial, au devenit Martorii lui Iehova din iulie 1931.

Persecuţiile naziştilor împotriva Martorilor lui Iehova au început din 1933, imediat după instalarea la putere a lui Hitler. Nazismul se baza pe o filosofie anticreştină fundamentală după cum arată afirmaţia lui Hitler într-o convorbire particulară din 1933: „Trebuie să fii ori creştin, ori german. Nu poţi fi şi una şi alta.”586 Până când şi-a consolidat poziţiile regimul nazist a avut o atitudine conciliantă în ceea ce priveşte Biserica. În 1933, prin Concordatul semnat de papalitate şi regimul nazist, Bisericii Catolice i s-a garantat libertatea religioasă şi i-au fost recunoscute funcţiile pastorale şi educative. La scurt timp naziştii au încălcat angajamentele asumate prin Concordat: preoţii erau hărţuiţi şi arestaţi, şcolile catolice au fost supuse controlului nazist etc. Din 1935 regimul nazist a pornit un adevărat război împotriva bisericilor 587 : desfiinţarea şcolilor confesionale, calomnierea clerului, restricţii administrative, arestarea unui număr tot mai mare de preoţi şi pastori. Naziştii au încercat să înlocuiască

585 Lecomte, Jean-Michel, Predarea Holocaustului în sec. a l XXI-lea, Fundaţia W. Filderman, 2001, p. 47 586 Layton, Geoff, Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 102 587 Ibidem, p. 103

creştinismul cu un păgânism de tip rasial şi teutonic, cunoscut sub denumirea de Mişcarea Credincioşilor Germani. Acest neopăgânism bazat pe ideologia „Sânge şi Brazdă”, pe cultul personalităţii lui Hitler, pe respingerea eticii creştine şi pe înlocuirea ceremoniilor creştine cu echivalentele lor păgâne, nu a dobândit susţinători pe scară largă. Potrivit recensământului din 1939 doar 5% dintre germani au aderat la Mişcarea Credincioşilor Germani588.

În acest context, Martorii lui Iehova au fost interzişi încă din 1933 în unele landuri germane. Martorii lui Iehova au ripostat prin acţiuni în justiţie şi scrisori de protest, dar rezultatul a fost că în 1935 au fost interzişi în toată Germania. Martorii lui Iehova erau consideraţi incontrolabili589, fapt pentru care autorităţile naziste i-au inclus în categoria „asocialilor”, alături de ţigani şi de homosexuali şi a trecut la recenzarea lor, ca şi în cazul evreilor. În urma refuzului de a se supune cerinţelor naziste, care contraveneau credinţei lor religioase, Martorii lui Iehova au fost trataţi ca opozanţi politici şi s-a trecut la internarea lor în lagăre. Hitler spunea590: „Aceşti aşa-numiţi zeloşi Studenţi în Biblie sunt tulburători ai ordinii publice; ... eu îi consider şarlatani.”

Mii de Martori ai lui Iehova din Germania, Austria, Polonia, Cehoslovacia, Olanda, Franţa şi din alte ţări au fost trimişi în lagăre de concentrare şi supuşi unui tratament crud. Insultaţi, umiliţi, bătuţi, înfometaţi, epuizaţi de muncă, ţinuţi în frig, folosiţi în experimente medicale, Martorii lui Iehova au fost supuşi ororilor lagărelor naziste doar pentru credinţa lor religioasă. Ei au avut posibilitatea de a se salva de la exterminare dacă renunţau la credinţa lor şi acceptau ideologia nazistă, dar au refuzat să semneze declaraţia care i-ar fi putut elibera. La Mauthausen, Sachsenhausen, Buchenwald şi în alte lagăre, naziştii au făcut presiuni teribile asupra Martorilor lui Iehova pentru a semna o astfel de declaraţie591: Lagărul de concentrare................................... Secţia II

DECLARAŢIE

588 Ibidem, p. 104 589 Lazăr, Liviu, Praporgescu, Mioara, Praporgescu, Sergiu, Memoria Holocaustului, Deva, 2008, p. 31 590 Martorii lui Iehova-Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu, Roma, 1997, p. 659 591 Ibidem, p. 661


103

Subsemnatul.............................................................. , născut la................................................................................ , în................................................................................ , prin prezenta declar următoarele:

1. Recunosc că Asociaţia Internaţională a Studenţilor în Biblie proclamă învăţături eronate şi sub pretextul religiei urmăreşte scopuri subversive.

2. De aceea, am părăsit această organizaţie completamente şi m-am eliberat în mod absolut de învăţăturile acestei secte.

3. Prin prezenta garantez că niciodată nu voi mai participa la activitatea Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor în Biblie. Voi denunţa imediat orice persoană care mă va aborda cu învăţătura Studenţilor în Biblie sau care va dovedi într-un fel sau altul că este în legătură cu ei. Voi preda imediat la cel mai apropiat post de poliţie toate publicaţiile Studenţilor în Biblie trimise pe adresa mea.

4. Voi respecta pe viitor legile Statului, în special în caz de război îmi voi apăra patria cu arma în mână şi mă voi integra complet în comunitatea naţională.

5. Am fost informat că voi fi pus imediat din nou în detenţiune preventivă dacă voi acţiona contrar prezentei declaraţii.

............................................................................. , Data.................................................. Semnătura În cazul Martorilor lui Iehova nu a fost vorba de un genocid, ca în cazul evreilor şi ţiganilor, Martorii nefiind o etnie, ci o comunitate religioasă, fapt pentru care exterminarea lor reprezintă o crimă împotriva umanităţii. Se apreciază că în Germania cultul Martorii lui Iehova avea 10.000 de membri, din care 2.000-3.000 au fost exterminaţi în lagărele naziste592. Pentru că au refuzat să depună jurământ de credinţă partidului nazist sau să servească în armată, aproape 12.000 de Martori ai lui Iehova593 din Europa controlată de nazişti au fost forţaţi să poarte un triunghi violet şi au fost închişi în lagăre, fiind ucişi apoximativ 5.000 dintre ei.

592 Lecomte, Jean-Michel, op. cit., p. 48 593 http ://ro.wikipedia.org/wiki/Holocaust

prof. Praporgescu Sergiu prof. Praporgescu Mioara

Repere ale istoriografiei româneşti

în anii 1948-1949

Odată cu instaurarea unui nou regim politic,

la 30 decembrie 1947, în ţara noastră, apar schimbări esenţiale şi în atitudinea faţă de istorie, faţă de scrisul istoric. De altfel, anul 1948 reprezintă o pată neagră prin noile orientări din viaţa publică românească. 594 Noul regim politic determină o schimbare de atitudine faţă de istorie ca depozitar al evenimentelor petrecute de a lungul timpului cât şi faţă de redarea lor în istoriografie. Este o realitate a perioadei 1945-1989 cu toate că, mai târziu, în mediile academice şi universitare nu se ţinea seamă de aceste indicaţii, mai ales după anul 1964. La 24 ianuarie 1978, cu ocazia conferirii titlulurilor de doctor în ştiinţe politice şi a celui de

594 Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, RAPORT FINAL, Editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Humanitas, 2007, p. 311: Anul 1948 trebuie socotit an al întreruperii oricăror legături cu civilizaţia şi cultura occidentală şi al reorientării întregii vieţi culturale spre Uniunea Sovietică. Tendinţa conducătorilor români părea să fie aceea de a face din România spaţiul afirmării culturii proletare visate de prima generaţie bolşevică în anii 1920.

104


doctor în economie Nicolae Ceauşescu lansa câteva indicaţii privind modul în care trebuie studiată istoria.595 Nu este o noutate pentru că, încă din anul 1925 Petre Constantinescu Iaşi596 în lucrarea sa, Caracterizarea şi împărţirea istoriei românilor, propune ca periodizarea istoriei să fie făcută după structuri social economice. Alte puncte de reper pentru noua istoriografie au fost lucrările lui Lucreţiu Pătrăşcanu 597 , Problemele de bază ale României, Sub trei dictaturi, Un veac de frământări sociale şi Curente şi tendinţe în filosofia românească 598. Lucrările citate şi autorii lor au menţinut o rigoare ştiinţifică dar în primii ani au apărut şi o serie de broşuri pentru uzul şcolilor medii de partid unde, mai mult decât sumar, se prezintă perioade relativ mari din istoria românilor. Este cazul uneia care are pretenţia să elucideze istoria întregului secol XIX599. Citind-o, ca istoric, încerc un sentiment de frustrare dar sunt conştient că este nevoie de o analiză cât mai exactă şi cât mai ştiinţifică a scrisului istoric indiferent de perioada prezentată.

Broşura începe cu o Introducere care trebuie, potrivit noilor concepţii, să clarifice în primul rând ce este istoria600. Apoi ni se explică păcatele istoricilor burghezi şi denaturările la care au recurs ei 601.

595 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construiri societăţii socialiste multilateral dzvoltate, vol. 15, Bucureşti, 1978, p. 428: ….Nu trebuie să ne mulţumim cu ceea ce s-a spus odată, ci să reconsiderăm unele teze dacă viaţa, relităţile, faptele demonstrează că ele nu mai corespund, chiar dacă la vremea lor au fost juste…. 596 Antologia ruşinii după Virgil Ierunca, editori Nicolae Merişanu, Dan Taloş, Humanitas, 2009, p. 142, nota 1. 597 Dicţionar de filozofie, Bucureşti, 1978, pp. 530. 598Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice românesti, Cluj, 1970, p. X: Treptat însă la noi se cristalizează o istoriografie marxistă, care şi-a propus o reconsiderare a istoriografiei româneşti. 599 Desvoltarea economică şi politică a ţării noastre în veacul al XIX lea. Lupta pentru Unirea Principatelor şi Independenţa naţională. Naşterea şi desvoltarea mişcării munctoreşti în veacul al XIX lea, 1949, Editura Partidului Munitoresc Român. 600 Ibidem, p.3: Azi nu se îndoieşte nimeni că studiul istoriei nu e numai un simplu izvor de satisfacere a curiozităţii omeneşti. Studiul istoriei constituie o călăuză în acţiunea popoarelor care şi- au luat singure în mână soata lor, pe baza cunoaşterii legilor desvoltării societăţii. 601 Ibidem: Istoricii burghezi au scornit fel de fel de teorii cu privire la aşa zisul caracter iraţional al istoriei, cu privire la factorii supranaturali care o determină, teorii mistice care tindeau să răpească masselor posibilitatea de a cunoaşte legile şi sensul desvoltării societăţii, să ascundă cauzele exploatării lor şi mijloacele de a se elibera de ea. Istoricii burghezi au căutat să

Materialismul istoric este noua concepţie pe baza căreia trebuie studiată istoria şi massele muncitoare să înveţe cum să îşi apere interesele602. Concluzia nu poate fi decât una singură că în capitalism, inevitabil, apare si se dezvoltă mişcarea muncitorească603. Primului capitol, intitulat Desvoltarea economică şi politică între 1800 şi 1848, i se conscră trei pagini şi un paragraf pe al patrulea. Textul abundă în platitudini şi nonsensuri. Caracterizarea economiei este total inexactă604. Economia secolului al XVIII lea nu este în nici un caz o economie naturală prin excelenţă. Feudalismul consacră producţia de mărfuri simplă care are un ascendent considerabil asupra producţiei pentru consum propriu 605 . Prezentând situaţia ţărănimii dependente autorii anonimi folosesc sintagma ţărănime iobagă606. ceea ce este profund greşit pentru că ea se referă doar la ţărănimea dependentă din Transilvania iar pentru Moldova şi Ţara Românească termenul consacrat este cel de ţărănime clăcaşă, vecini şi rumâni607. Se vorbeşte despre situaţia lor economică608. Se ştie că la mijlocul secolului al XVIII-lea reformele lui Constantin Mavrocordat aduc o ameliorare a situaţiei producătorului direct. Stăpânii de moşii pierd dreptul de proprietate asupra acestuia, fiind

golească istoria de conţinutul ei ştiinţific, ei au înfăţişat faptele istorice ca întâmplătoare, fără cauze explicabile, iar societatea ca ceva de neschimbat pentru veşnicie, în forma care convenea burgeziei. Pentru aceşti istorici, exploatarea capitalistă şi întreg lanţul de suferinţe legat de ea apăreau ca fireşti, ca ceva de la sine înţeles. 602 Ibidem, p.4: Cunoaşterea istoriei patriei noastre în lumina materialismului istoric trebuie să însemne înarmarea poporului muncitor cu ştiinţa care învaţă pe cei ce muncesc cum să lupte pentru desfiinţarea exploatării, pentru construirea socialismului. Ea trebuie să spulbere din mintea noastră rămăşiţele concepţiilor întunecate ale trecutului, să o elibereze de aceste rămăşiţe şi să întărească încrederea noastră în forţele creatoare ale masselor muncitoare. 603 Ibidem, p.5: Desvoltarea capitalismului face ca spre sfârşitul secolului trecut- n.n. secolul al XIXlea-să se nască şi să se desvolte mişcarea muncitorească care devine forţa conducătoare a întregului popor, pe drumul de luptă revoluţionară ce duce spre noile forme de viaţă socială, spre progres. 604 Ibidem, p.6: Până la jumătatea secolului al XVIII lea a predominat în Principatele Române economia naturală. Sistemul economic social era cel feudal. 605 Istoria României, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2002, vol. VI, pp. 123 137, 158 249. 606 Desvoltarea…, p 7. 607 Istoria României, vol. VI, p.159. 608 Desvoltarea…, p 7: Exploatarea ţărănimii iobage devine mai cruntă.


105

scutit de o serie de servituţi dar rămânând totuşi la discreţia stăpânilor de moşii609. Evident că situaţia ţărănimii este una grea dar lipsesc din broşură explicaţiile concrete, nuanţările absolut necesare pentru a surprinde exact esenţa fenomenului istoric. Capitolul al doilea, Răscoala lui Tudor Vladimirescu, ne sugereză din titlu conţinutul său. Modul de abordare nu părăseşte interpretarea socială care se menţine firul roşu al broşurii. Diversele formulări sunt efectiv aberante610. Tudor Vladimirescu adună în jurul său aproape toţi nemulţumiţii ţărani, târgoveţi, mici boieri şi, atenţie!, burghezi în rândul cărora este inclus şi conducătorul revoltei din anul 1821611. Răscoala are corespondente în sud estul european, influenţat, la rândul său, de ideile marii revoluţii franceze dar şi de ideile revoluţionare din Rusia. Autorii anonimi exemplifică prin răscoala lui Pugaciov care a determinat mişcări sociale în rândul ţărănimii dependente din principate menţionate într o cronică a lui Manolache Drăghici. Nu sunt omise nici influenţele lui Pestel şi Muraviov, a unei mişcări condusă de fraţii Borisov. Ideile revoluţionare sunt propovăduite de soldaţii ruşi care au participat la campania antinapoleoniană. Clişeele au şi ele rolul lor în caracterizarea acestui eveniment istoric 612. Există o explicaţie şi pentru nereuşita răscoalei613. Trebuie să observăm că nu se pomeneşte nimic nimic despre personalitatea lui Tudor Vladimirescu. Ceea ce conteză sunt doar mulţimile participante şi lipsa ideologiei. Evident că scrisul istoric românesc consacră Revoluţiei din anul 1821 pagini importante care fac o analiză pertinentă şi remarcă rolul conducătorului614. Însemnătatea răscoalei se reduce

609 Istoria României, vol. VI, p.159. 610 Desvoltarea…, p.9: Rolul politic administrativ este încet, încet, preluat de această târgoveţime din mâinile feudalilor trândavi, stingheritori şi veşnic înglodaţi în datorii. 611 Ibidem, p.10. 612 Ibidem, p.11: Răscola lui Tudor a însemnat un moment important în lupta împotriva marii boierimi şi a jugului străin. Ea a avut un pronunţat caracter social. 613 Ibidem, p. 12: Lipsa de maturitate a tinerei burghezii şi lipsa de coeziune între elementele răsculate au dus la nereuşita răscoalei. Atunci, în anul 1921, niciuna din clasele sociale care au participat la răscoala lui Tudor nu a avut o ideologie clară. 614 Istoria României, vol.VII, tom I, p. 23: Important a fost şi faptul că a apărut şi o personalitate capabilă de a conduce o acţiune revoluţionară în Ţara Românească, slugerul Tudor Vladimirescu, principalul conducător al pandurimii.

la un profund caracter social615. Trebuie să precizăm în acest sens şi atitudinea ştiinţifică a istoriografiei616. Tot în acest capitol sunt menţionaţi şi cărvunarii care doresc democratizarea societăţii dar sunt criticabili, în concepţia autorilor broşurii, că nu revendică nimic pentru ţărănime. Aceştia reprezintă burghezia în formare dar boierimea se opune planurilor lor. Cu toate acestea cărvunarii fac un pas înainte în lupta pentru dărâmarea feudalismului.617. Fenomenul descris este mult mai complex decât poate sa surprindă o astfel de broşură. Să menţionăm că autorul Constituţiei cărvunarilor, Ionică Tăutu, era boier iar documentul conceput de acesta este o adevărată sinteză programatică a epocii respective618. O consecinţă a tratatului de la Adrianopole din anul 1829 este Regulamentul Organic, privit cu mai multă obiectivitate619. Acesta are consecinţe semnificative în transformarea societăţii româneşti. Boierimii, în ansamblul său, i se diluează poziţia. Numărul boierilor este în creştere pentru că funcţiile pot fi cumpărate şi boierimea este preocupată mai mult de viitor decât de valorile vechiului regim. Are loc un constant proces de îmburghezire a boierimii mici şi mijlocii prin organizarea producţiei şi prin interesul pentru comercializarea produselor. Deci, Regulamentele Organice au determinat o serie de înnoiri ale societăţii româneşti620.

615 Desvoltarea…, p. 12: Dar însemnătatea răscoalei lui Tudor Vladimirescu constă în aceea că ea a lărgit calea luptelor poporului asuprit împotriva orânduirii feudale şi a nedreptăţilor ei. 616 Istoria României, vol.VII, tom I, p. 48: Evenimentele din 182 1au arătat, prin dimensiunile şi implicaţiile lor, că era revoluţiilor moderne fusese inaugurată în Ţările Române. Revoluţia din 1821 a deschis drum revoluţiei din 1848. 617 Desvoltarea…,pp. 12 -13. 618 G.D. Iscru, Istoria modernă a României, vol. I, Bucureşti, 1997, p.142. 619 Desvoltarea.., pp. 16-17: Deşi Regulamentul Organic era o legiure retrogradă, datorită faptului că păstra privilegiile boiereşti, totuşi conţinea şi o serie de măsuri prin care contribuia la desvoltarea Principatelor pe drumul capitalismului. Astfel se pun bazele începutului parlamentarismului, se desfiinţează vămile interioare, care stânjeneau desvoltarea pieţii interne, se organizează armata, justiţia şi învăţământul….Important este de asemenea faptul că Regulamentul Organic prevedea legi, norme organizatorice şi administrative aproape identice pentru ambele Principate, fapt care a pregătit în bună masură unirea politică naţională de mai târziu. 620 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, pp. 359 şi 363.

106


Al treilea capitol este consacrat Revoluţiei din anii 1848-1849. Schimbarea regimului politic în ţara noastră are consecinţe şi în analizarea fenomnului pomenit621. Practic autorii broşurii nu reuşesc să surprindă esenţa paşoptismului. Scrisul istoric românesc, după anul 1989, aduce precizări semnificative în acest sens 622 . Mişcarea moldovenilor este prezentată ca una care nu are în vedere situaţia ţărănimii şi este ruptă de popor623. E adevărat, la mişcarea propriu zisă nu au participat orăşenii şi ţăranii dar în diversele revendicări formulate situaţia ţărănimii nu este uitată. Se cere împroprietărirea lor şi desfiinţarea rangurilor boiereşti624. În schimb în Muntenia, apreciază autorii anonimi, orăşenii şi ţăranii sunt mai bine mobilizaţi. Nicolae Bălcescu cere împroprietărirea clăcaşilor625. E adevărat, în Ţara Românească revoluţia a fost mai bine organizată626. Este superbă pentru un clişeu explicaţia înnăbuşirii ei627. Şi mai multe clişee se folosesc în prezentarea revoluţiei în Transilvania628. 621 Desvoltarea..., pp. 17-18: Revoluţia dela 1848 a fost o revoluţie burgezo-democratică. În acest an, popoarele ţărilor europene s-au ridicat rând pe rând pentru a-şi cuceri, pe baza principiilor proclamate de revoluţia franceză: libertate, egalitate, fraternitate, drepturi de viaţă nouă împotriva regimurilor feudale învechite….Influenţa revoluţiilor burgheze din Apus, a insurecţiei din 1825 a decembriştilor din Rusia şi a ideilor înaintate răspândite de intelectualii revoluţionari ruşi creaseră în Principate un climat favorabil unor noi frământări social-naţionale. 622 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Op. cit , p. 365: Aceşti intelectuali erau însufleţiţi de un singur ideal, atotcuprinzător-acela de a scoate România din starea ei de înapoiere şi de a o introduce în circuitul valorilor occidentale; Istoria României, vol.VII, tom I, p. 241: Oricum, urmarea lor principală avea să fie instaurarea unei noi ordini în existenţa naţiunilor şi statelor europene şi, după o perioadă de reacţiune contrarevoluţionară, apusul absolutismului….Spaţiile româneşti s-au încadrat şi ele în procesul general, înnoitor, european. 623 Desvoltarea…, p.19: Ea are caracterul unei revoluţii de sus, căci în această mişcare au participat şi au formulat revendicări păturile de sus, neapelându-se nici la ţărănime şi nici la marea massă a orăşenilor…Mişcarea revoluţionară din Moldova slab organizată, izolată de massele orăşeneşti şi săteşti, a fost uşor înnăbuşită. 624 Istoria României, vol.VII, tom I, p.248. 625 Desvoltarea…, pp. 19-20. 626 Istoria României, vol.VII, tom I, pp. 279-290. 627 Desvoltarea…, p. 22: Stadiului nedesvoltat al forţelor de producţie i- a corespuns o burghezie lipsită de o atitudine fermă şi consecventă, ceea ce a îndepărtat massa ţărănească şi a adus eşecul revoluţiei. 628 Ibidem, p. 23: Unii din conducătorii mişcării româneşti, Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, nu înţelegeau că Românii trebuie să lupte alături de Ungaria revoluţionară împotriva duşmanului

Este foarte adevărat că au existat neînţelegeri majore între revoluţionarii români şi maghiari din cauza proclamării unirii Transilvaniei cu Ungaria şi a neacordării de drepturi pentru români. Are loc o întâlnire, la 2/14 iulie 1849, a lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac cu Ludovic Kossuth când acesta renunţă parţial la poziţia sa inflexibilă. Parlamentul maghiar votează la 16/28 iulie 1849 o lege a naţionalităţilor fără a mai putea influenţa evenimentele. Practic trupele austriece sprijinite de cele ruseşti înfrâng revoluţia în Transilvania629. La fel de semnificativă este concluzia privind eşecul revoluţiei pentru români şi unguri630. Să observăm că această aserţiune frizează conceptele internaţionalismului proletar fără o precizare concretă. Să observăm că Revoluţia din anii 1848-1849 a fost un element de sinteză al evoluţiei societăţii româneşti pregătind viitorul cu problema românească. Cel de-al patrulea capitol este dedicat Unirii Principatelor. Evenimentul istoric este determinat de realitatea economică. În agricultură ţărănul este în stadiul semidependent definit de autori ca semiiobag deşi, aşa cum am mai spus, termenul este impropriu pentru Moldova şi Ţara Românească631. Este adevărat, ţărănimea reprezintă cvasitotalitatea populaţiei, 82,4%, iar în cadrul ei majoritatea o reprezintă ţărănimea clăcaşă. Agricultura este baza economiei632. Apare muncitorimea în oraşele mari,

comun: imperiul hasburgic, care ţinea sub jug atât pe Români cât şi pe Unguri. Ei susţineau că federaţia cu Ungaria pentru apărarea libertăţilor împotriva absolutismului habsburgic nu se poate face decât după ce şi Românii vor deveni o naţiune liberă şi egală în drepturi….Desbinarea dintre Români şi Unguri a fost folosită de împăratul Austriei, care îi aţâţa pe unii împotriva celorlalţi. Forţele revoluţionare se irosec astfel luptând între ele, în loc de a lupta unite împotriva duşmanului comun…Cei care au înţeles şi au avut o atitudine justă în ceea ce priveşte lupta ce trebuia dusă au fost Nicolae Bălcescu, poetul ungur Alexandru Petöffi şi luptătorul Mihail Tancici care urmăreau unirea popoarelor asuprite în lupta contra duşmanului lor comun. 629 Istoria Românilor, vol.VII, tom I, pp. 310-311. 630 Desvoltarea…, pp. 22-23: Rezultatele neînsemnate dobândite de Românii din Ardeal dela Habsburgi dovedesc cât de păgubitoare este lipsa prieteniei dintre popoarele asuprite. Dacă Românii şi Ungurii ar fi luptat laolaltă şi pe picior de egalitate pentru dărâmarea absolutismului imperial şi pentru obţinerea libertăţii naţionale şi sociale, ei ar fi atins cu mult mai uşor scopul pentru care şi unii şi alţii s’ au răsculat şi au sângerat. 631 Ibidem, p. 24. 632 George Cioriceanu, La Roumanie économique et ses rapports avec l’étranger de 1860-1915, Paris, 1928, p. 49.


107

are multe tare 633, dar nu se precizează concret statutul său. Citatul prezentat pare a se referi la muncitorimea industrială. Cei mai mulţi dintre ei erau la acea vreme meseriaşi pe care P.S. Aurelian îi include mai mult sau mai puţin justificat în rândurile burgheziei634. Oricum este greu de crezut că un muncitor permanent angajat poate lucra 16-18 ore din 24 de ore. Regimul acesta era aplicat zilierilor, cei care nu aveau un loc de muncă permanent, ceea ce nu înseamnă că nu le erau încălcate drepturile. Analizând rolul marilor puteri pentru Unirea Principatelor concluzia este una stupefiantă635. Şi concluziile parţiale sunt în aceeaşi notă636. Revenind la o istoriografie care se respectă constatăm că Unirea Principatelor este un fenomen mult mai complex cu implicaţii profunde pentru Europa şi pentru societatea românească637. Şi în al cincilea capitol, Epoca domnitorului Cuza şi reformele înfăptuite, accentul este pus tot pe fenomenul social. Începutul guvernării domnitorul Cuza îl face cu conservatorii. Broşura menţionează că ţăranii din zona Buzăului se răscoală sub conducerea lui Niţă Mălăeru, de fapt Mircea Mălăeru. Acesta fusese deputat în Divanul ad-hoc638. De fapt nu este o răscoală ci o manifestaţie provocată de adversarii conservatorilor pentru a-i înlatura de al guvernare. Ţăranii nu au mai putut fi controlaţi şi s-au dedat la violenţe. Au atacat un subprefect, mai mulţi arendaşi iar armata a fost chemată să restabilească ordinea. Mircea Mălăeru a fost şi el arestat dar în anul 1864

633 Desvoltarea…, p. 26: Ea nu este însă organizată şi nu se manifestă ca o forţă de sine stătătoare, nu are încă o conştiinţă de clasă. Viaţa muncitorilor este anevoioasă. Li se cere o muncă istovitoare, de câte 16-18 ore pe zi, iar salariile sunt după bunul plac al patronului. 634 Istoria Românilor, vol.VII, tom I, p. 600. 635 Desvoltarea…, pp. 26-27: Rusia sprijinea unirea celor două Principate spre a slăbi Turcia şi a opri expansiunea Austriei spre Răsărit…Rusia era singura ţară cu adevărat interesată să sprijine unirea Principatelor. 636 Ibidem: Unirea Principatelor se realizează datorită puternicului curent pentru unire sprijinit de massele largi din ţară şi Rusiei, care, în ciuda opunerii Turciei şi Austriei, a sprijinit înfăptuirea acestui act…Deoarece acţiunea păturilor de jos nu a fost îndeajuns de puternică şi deoarece burghzia românească era înclinată spre compromisuri, temându-se ea însăşi de reforme radicale, boierimea a putu determina înfăptuirea actului naţional fără realizarea reformelor sociale care se impuneau. Totuşi, actul unirii, care stă la baza statului naţional român, a deschis drumul reformelor sociale. 637 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Op. cit , pp. 374-378. 638 Desvoltarea…, p. 31.

era liber639. Iată modul de abordare al chestiunii agrare 640 . Deşi apreciază poziţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi a lui Mihail Kogălniceanu concluzia lor este că Legea agrară din anul 1864 a fost o lege burgheză care nu aduce aproape de loc îmbunătăţiri condiţiei ţăranului român 641 . Şi aşa monstruoasa coaliţie este nemulţumită de domnitorul Cuza642. Esenţa domniei acestuia constă, în viziunea autorilor, în lupta cu marea boierime el fiind exponent al boierimii mici şi mijlocii, al burgheziei favorabile împroprietăririi ţăranilor 643 . Descrierea detronării propriu-zise este o mostră perfectă de clişeu istoriografic644. Capitolul al VI-lea, Lupta pentru independenţa naţională 1866-1881, prezintă o neconcordanţă evidentă între conţinut şi titlu. Debuteză cu o prezentare total negativă a rolului domnitorului Carol care nu este nimic altceva decât un agent al capitalismului 645 . Apoi, el ar favoriza interesele Germaniei şi Austro-Ungariei în detrimentul celui

639 Istoria Românilor, vol.VII, tom I, pp. 502-503. 640 Desvoltarea…, p. 31: Sub presiunea masselor şi din pricina răsunetului reformei agrare din Rusia (1861), guvernul aduce în desbaterile adunării în 1862, proiectul de lege rurală, care însă nu schimba în fond situaţia ţărănimii. 641 Ibidem…, p. 33. 642 Ibidem…, p. 30 Rădăcinile “monstruoasei coaliţii” la noi în ţară trebuesc căutate în revoluţia dela 1848, pentru înfrângerea căreia burghezia brătienistă a pactizat deschis cu marea boierime. 643 Ibidem…, pp. 30-31. 644 Ibidem…, pp. 33-34: Nemulţumită de aceste reforme “monstruosa coaliţie” începu să organizeze comploturi înlăuntrul şi înafara ţării împotriva domnitorului, apelând la amestecul puterilor străine. Unul din agenţii acestei coaliţii liberalo-conservatoare, Ion Brătianu, coborâtor al unei familii de boiernaşi îmbogăţiţi prin cămătărie pleacă în străinătate pentru a pregăti terenul pentru înlăturarea domnitorului progresist şi aducerea unui domn străin care trebuia să asigure interesele şi legătura lor cu capitalul internaţional şi care, deci, urma să fie exponentul intereselor burgheziei aliate cu moşierimea. La 11 Februarie 1866, Cuza, în urma uneltirii moşierilor şi a părţii reacţionare din burghezie, este răsturnat şi condus peste graniţă…Activitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi a guvernului Mihail Kogălniceanu rămân în istorie ca realizări pozitive, care au contribuit la desvoltarea Principatelor, chiar dacă n’au izbutit să lichidezeze în întregime puterea feudală, ale cărei puternice rămăşiţe vor continua să existe şi să împiedice desvoltarea ţării. 645Ibidem…, p. 34: Prin aducerea ca domnitor a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, o rudă îndepărtată a regelui Prusiei, se asigura ţărilor capitaliste, în special Germaniei, posibilitatea de a-şi plasa mărfurile şi capitalurile la noi, în condiţiile avantajoase pentru ele şi în condiţiuni înrobitoare pentru economia noastră.

108


naţional 646. Nici în planul politicii interne nu se bucură de prea multă apreciere647. Consideraţiile despre domnitorul/regele Carol sunt fără nici o îndoială nedrepte mai ales că îl contrapun predecesorului său absolut nejustificat precizând că din cauza sa şi a detronării lui Cuza situaţia ţărănimii s-a înrăutăţit648. Prezenţa lui Carol I în viaţa publică a României, dincolo de anumite situaţii care mai mult nu depind de voinţa sa, trebuie apreciată ca pozitivă 649 . Tot la acest capitol este analizată Constituţia din anul 1866 650 . Actul fundamental adoptat la 1/13 iulie 1866 are ca principale calităţi privind separaţia puterilor în stat şi pe cel al responsabilităţii ministeriale. Sunt menţionate expres libertatea individuală, cea a conştiinţei, a învăţământului, a presei, a întrunirilor, a asocierii ca să menţionăm doar câteva, în opoziţie cu afirmaţiile din broşură651. Capitolul al VII-lea, Războiul pentru independenţă, se caracterizează prin reinterpretarea istoriei. Popoarele balcanice datorează totul Imperiului rus. 652 Românii datoreză independenţa Rusiei 653 . Congresul de la Berlin din anul 1878 ciunteşte deplinătatea independenţei noastre654. Aceasta nu este una reală şi va deveni efectivă abia peste aproape şapte decenii655.

646Ibidem: De asemenea, datorită prezenţei lui Carol la cârma ţării, Germania şi Austro-Ungaria pot exercita tot felul de presiuni şi intervenţii pentru influenţa politica ţării noastre. 647 Ibidem, pp. 34-35: Domnitorul Carol, adus în ţară de “monstruoasa coaliţie” a moşierilor şi burgheziei reacţionare, cârmuieşte după maniera prusacă în mod dictatorial. 648 Ibidem, p.35. 649 Paul Lindenberg , Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 285: Astfel, imaginea regelui Carol va dăinui în istoria poporului român şi în cadrul istoriei universale ! 650 Desvoltarea…, p. 35: Constituţia din 1866, copiată după cea belgiană pare „quasi-republicană” acestei unelte a capitalismului prusac şi a intereselor burghezo-moşiereşti. 651 Istoria Românilor, vol.VII, tom I, pp. 560-564. 652 Desvoltarea…, p. 36: Rusia sprijinea popoarele din Balcani să-şi cucerească independenţa, pentru a slăbi în felul acesta puterea încă primejdioasă a imperiului otoman. 653 Ibidem:Tratatul de alianţă cu Rusia garantează independenţa României, punând bazele alianţei de arme româno-ruse. 654 Ibidem: Ea cade sub influenţa economică şi politică a puterilor capitaliste din centrul Europei, care au tratat-o ca pe o semi-colonie. 655 Ibidem, pp. 36-37: Iată dece, curând, independenţa ţării cucerită în 1877, a devenit o iluzie cu toate sacrificiile de sânge ale masselor ţărăneşti în războiul de neatârnare. Nu întâmplător eroilor de la Plevna le-a fost dat să vadă cum în 1907 li se rup decoraţiile de pe piept, trataţi fiind ca trădători pentrucă au

Ultimul capitol, Desvoltarea capitalismului în România şi formarea proletariatului industrial, este cel care îi frământă pe autori, adică ajung la miezul problemei. Se reia idea că România este o semicolonie, mai ales Austro-Ungariei. Se exemplifică prin afirmaţia că de acolo se importa făină obţinută din grâu exportat de România. Abia după anul 1885 când se denunţă tratatul comercial cu acest vecin se poate vorbi de o dezvoltare a capitalismului în ţara noastră656. Sigur că raporturile economice cu Austro-Ungaria au adus prejudicii României dar fenomenul evoluţiei economice este unul mult mai complex şi nu poate fi redus doar la acea relaţie 657 . Problema ţărănească este una complexă în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Normal că este accentuată în broşură658. Ţărănimea, la momentul răscoalei din anul 1888 era lipsită de pământ şi hrană, în primul rând porumb659. Autorii pomenesc de chiaburi660 ceea ce nu poate fi decât un reflex al stalinismului care în Uniunea Sovietică a exacerbat fenomenul chiaburismului preluat ideatic şi pragmatic în ţara noastră. Apoi, accentul cade pe apariţia şi dezvoltarea proletariatului nedebarasându-se de clişee 661 . Analizând diversele contribuţii teoretice socialiste este criticat 662 Constantin Dobrogeanu Gherea

îndrăsnit să ceară burghezo-moşierimii o viaţă mai bună pentru sângele vărsat de ei în răsboiul de neatârnare. De aceea nu se va putea vorbi de deplina independenţă a ţării decât 67 ani mai târziu când Armata Sovietică eliberează ţara noastră pentru totdeauna de sub jugul imperialist. 656 Ibidem, p. 37. 657 Istoria Românilor, vol.VII, tom II, pp. 31-139. 658 Desvoltarea…, pp. 39-40. 659 Istoria Românilor, vol.VII, tom II, pp. 98-99. 660 Desvoltarea…, p. 39. 661 Ibidem, p. 40: Situaţia materială a proletariatului în desvoltare este foarte grea. Salariaţii erau la discreţia patronilor, care concediau pe muncitori după bunul lor plac…Rolul istoric de a împinge societatea înainte spre progres îi revine proletariatului. 662 Ibidem, p. 43: Greşelile lui Gherea constau în faptul că subapreciază rolul istoric pe care trebuia să-l aibă muncitorimea în ţara noastră….Dobrogeanu Gherea nu vedea pătrunderea relaţiilor capitaliste la sate şi de aceea el ignora procesul diferenţierii de clasă la ţară, socotind ţărănimea inaptă de a constitui o forţă socială care, aliată şi condusă de muncitorime să contribuie la lupta pentru înlăturarea vechilor relaţii sociale şi pentru prefacerea societăţii…Neoiobăgia, regim caracteristic ţării noastre, ar fi deci o întrunire absurdă, în care capitalismul nu are viitor, şi care înseamnă de fapt o reeditare a iobăgiei în forme noi. Această teorie care nega însuşi progresul ţării noastre a influenţat în sens negativ mişcarea muncitorească, determinând şi trădarea generoşilor -socialiştii care în anul 1899


109

(1855-1920) 663 , critic şi istoric literar, istoric, reprezentant al mişcării socialiste din România. Nu pot lipsi concluziile. Ele sunt pe măsura operei. Secolul al XIX-lea este secolul naşterii capitalismului în România. El determină cu necesitate apariţia muncitorimii care are ca scop desfiinţarea exploatării şi formarea unei noi societăţi 664 . Semnificativă este şi bibliografia care cuprinde două titluri. Primul este un manual de istorie pentru clasa a XI-a medie, publicat în anul 1948. Al doilea titlu665 aparţine lui Mihail Roller (1908-1958)666. Observăm că scrisul istoric nu s-a bucurat întotdeauna de libertatea necesară afirmării istoriografiei ca ştiinţă dar după anul 1989 se revine concret şi sigur pe drumul firesc al unei istorii lipsită de constrângeri ideologice.

dr. Gheorghe Firczak

Istoricii şi Securitatea Cazul profesorului Ştefan Manciulea

Titlul lucării de faţă a fost inspirat dintr-o lucrare a cărei conţinut are ca obiect raporturile dintre marii istorici ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX şi temutul serviciu de securitate al statului. Autorul lucrării Ioan Oriş, la rândul său istoric dar şi profesor doctor, specialist în muzeologie şi istoria instituţiilor din sistemul de cultură, fondator al Muzeului Naţional Cotroceni

au părăsit partidul muncitorilor şi au devenit membri ai partidului liberal n.n. - de mai târziu. 663Pompiliu Teodor, Op. cit., pp. 289-290. 664 Desvoltarea…, p. 47: ...secolul al XX-lea este însemnat în istoria clasei muncitoare prin întărirea mişcării muncitoreşti, prin îndârjirea luptei sale împotriva claselor exploatatoare şi, mai târziu, datorită ajutorului Marii Ţări a Socialismului, prin câştigarea independenţei naţionale pe care o avem astăzi. 665 Mihail Roller, În legătură cu mişcarea muncitorească în România, ed. P.C.R., 1945, pp. 35-114. 666Comisia Prezidenţială pentru Analiza dictaturii comuniste din România, RAPORT FINAL, p. 803: Ilegalist, unul din principalii ideologi ai stalinismului din România, adjunct al lui Leonte Răutu la Secţia de Propagandă, desemnat de partid să supravegheze ştiinţele sociale şi în special istoria. Propulsat membru al Academiei R.P.R., Roller a fost coordonatorul manualului unic de istorie a R.P.R., document plin de falsificări şi profund antipatriotic. „Manualul lui Roller” a fost unul din textele obligatorii ale educaţiei şcolare în anii 1950. Director al Institutului de Istorie al Academiei şi ulterior al celui de Istorie a Partidului.

iniţiază o vastă operă de cercetare în acest domeniu667. Un număr important de istorici, arheologi, etnografi, sunt analizaţi sub prizma raporturilor pe care le-au avut cu securitatea în calitate de urmăriţi, de puşi sub „vizorul” acesteia şi al căror destin a fost nu de puţine ori marcat în mod tragic, prin urmărire, întemniţare, torturare, teroare. Dintre aceştia amintim doar câteva nume: Ion Nestor, Vladimir Dumitrescu, Constantin Nicolaescu Plopşor, Ion Lupaş, Ştefan Manciulea, Aurel Decei, Mihai Berza. De ce a reuşit atât de bine acţiunea securităţii? Dincolo de aspectul clar că într-un stat totalitar, acţiunea aceastora nici nu avea cum să nu reuşească, la ea au contribuit şi „colaboratorii”, securitatea ştiind mereu să folosească orgoliile ştiinţifice sau cele culturale din grupurile intelectuale, care bineînţeles că nu au lipsit nici din rândul istoricilor. De asemenea un rol important, defapt ca întotdeauna l-au avut oportuniştii, din rândul acestora au fost recrutaţi „caii troieni”, ce au fost introduşi în instituţiile academice, universitare şi culturale. O altă „slabiciune” credinţa creştină, dragostea şi dorul de ţară, de rude, de familie au fost utilizate în special în cazul refugiaţilor politici, expatriaţilor. La rândul lor cei supuşi presiunii, torturii au acţionat diferit unii fiind „recuperaţi de sistem” alţii refuzând colaborarea, fiecare din aceştia având destine diferite. Astăzi este greu sau chiar imposibil de analizat în ce mod s-au produs aceste ipostaze, dar şi mai greu de judecat şi de dat sentinţe definitive asupra unora sau altora. Dincolo de aspectul ştiinţific al fiecăruia trebuie să avem în vedere trăirile lor, posibilităţile fizice, modul de a reaţiona la teamă, tortură şi teroare. Unil din cazurile raporturile dintre securitae şi istorici a fost şi cel al profesorului Manciulea668. Cine a fost această intreresantă personalitate a lumii Blajului, mica Romă, caracterizată de profesorul Cornel Tatai-Baltă ca „ultim reprezentant al Şcolii Ardelene”?669

667 Vezi, Ioan Opriş, Istoricii şi securitatea, editura Enciclopedică, Bucureţti 2004 668 Vezi, Ioan Opriş, Op. Cit., p.383-413 669 Pentu detalii vezi, Ştefan Manciulea, Povestea unei Vieţi, Editura Clusium 1995 Ion Brad, Proces în recurs, Editura Eminescu, Buc. 1988

110


S-a născut la data de 6 decembrie 1884 în satul Straja, comuna Beghiu judeţul Alba. Studiile secundare le-a început la Blaj în anul 1905 la liceul de băieţi „Sfântul Vasile cel Mare”. La terminarea lor în 1913 îşi susţine examenul de bacalaureat. Urmează apoi studiile Academiei Teologice Greco-Catolice din Blaj, încheiate în 1917. În timpul primului război mondial odataă cu declararea războilui contra Austro-Ungariei de către România, seminariştii de la Blaj sunt evacuaţi forţat la Oradea mare. O scurtă perioadă de timp devine învăţător în satul Hăpria, participând cu sătenii de aici la Marea Adunare de la Alba Iulia, ce avea să consfinţească Unirea cea mare. De-a lungul anilor va evoca în diverse interviuri, acest moment care îl va marca profund.670 După război obţine o bursă la Facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând licenţa în geografie şi istorie. Are ca profesori pe reputaţii Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, D. Onciu, Ioan Bogdan şi este coleg cu istoricul C.C. Giurescu Se înscrie la doctorat după 15 ani de cercetări asidue (1921-1936) finalizează lucrarea Câmpia Tisei, coordonată de Simion Mehedinţi, cu menţiunea „Summa cum laude”. Devine profesor la liceul „Moise Nicoară” din Arad, apoi preot la Straja, apoi profesor la liceu de băieţi „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. De asemenea i s-a încredinţat din partea Mitropoliei greco-catolice, conducerea Bibliotecii Centrale di Blaj. În anul 1939 întemeiază muzeul Blajului671. Între anii 1938-1942 devine inspector secundar al Inspectoratului Mureş. Va fi preşedintele departamentului Blaj al „Astrei”. Din 1943 este numit conferenţiar la catedra de geografie al Universităţii din Cluj. În toţi aceşti ani se dovedeşte a fi un om dedicat ştiinţei istorico-geografice publicând o serie de lucrări, ce vor intra în patrimoniul cunoaşterii abia după 1989 672 , din motive ce le vom espune în rândurile următoare.

670 Vezi vol. De-a lungul timpului cărare, Ed. Dacia, Cluj, 1964 671 xxx, Anuarul liceului de băieţi român unit Ştefan cel Mare, Blaj, 1939, p. 64-65 672 Ştefan Manciulea, Graniţa de Vest, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1994 Timotei Cipariu, Tipografia Seminarului Blaj La frontière de l'est de la Roumanie, Bucureşti , 1940 Timotei Cipariu şi Astra, Blaj, 1946 Studii şi articole, Blaj, 1938

După al doilea război mondial, în 1947, în urma refuzului de a se înregimenta politic în partidul comunist este „compimat” de la catedră şi începe calvarul vieţii sale, nemaiputând ocupa decât servicii în munci necalificate: lucrător cu ziua la ferma şcolii normale din Blaj, lucrător la serele CFR, îngrijitor de parc la sanatoriul TBC. Presiunile asupra sa cresc adată cu 1948 când este desfiinţată religia greco catolică în contextul în care el refuză să-şi trădeze credinţa. Dacă „comprimarea” de la catedră a fost prima măsură punitivă împotriva profesorului Manciulea, urmează şi altele care au fost şi mai dure. În 1951, este arestat, cercetat şi condamnat de către Tribunalul Militar Cluj, făcând parte dint-un lot de 19 preoţi greco-catolici. O primă acuză adusă este aceea de a fi încadrat în anul 1949 în „organizaţia contra revoluţionară catolică condusă de către Alexandru Todea. Urmează percheziţia la domiciliul din Blaj, unde se găsesc 38 cărţi ale sale, catalogate „ cu conţinut religios şi naţionalist şovin”, defapt lucrări elaborate de-a lungul anilor, prin care demonstra vechimea românilor din Transilvania, sau aportul unor personalităţi precum Timotei Cipariu, Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, În dezvoltarea conţtiinţei naţionale şi a legăturilor acestora cu Blajul. De asemenea i s-a mai pus în culpă, faptul că a difuzat anumite sume de bani, pentru „rezistenţa greco-catolică” din partea nunţiului O’Hara. Judecat şi condamnat împreună cu cei 19 preoţi greco catolici, Manciulea şi-a susţinut cu tărie punctul de vedere că, lucrările sale nu au conţinut reacţionar, ci ştiinţific-dovumentar. Pedeapsa a fost de 6 ani de închisoare (28 noiembrie 1958-25 noiembrie 1957). Au urmat cinci ani dramatici, trecând pe la închisorile din Târgu Mureş, Aiud, Baia Spie, Gherla, Jilava, Caransebeş, fiind eliberat mai repede în 5 octombrie 1955. Căutându-şi un loc de muncă, peste tot a întâmpinat refuz sau mari reţineri, notând în însemnările sale „E vădit că eu un ocnaş şi un fost puşcăriaş nu prea mai am ce căuta printre ceilalţi oameni, că toţi se feresc de mine ca de un om cel puţin incomod dacă nu periculos pentru ei”.

Muzeul Blajului, Tipografia Seminarului Blaj, 1940 Biblioteca Centrală din Balj, Cartea Româneacă, Bucureşti, 1938 Episcopia greco-catolică de Hajdudorog şi românii, Editura Seminarului Balj, 1942 Legăturile Blajului cu Franţa în anii 1870-1871, Tipografia Astra Centrală, Sibiu, 1945


111

În anii ce au urmat a fost permanent urmărit de securitate. Din însemnările sale, studiate de către autorul lucrării Ioan Opriş, răzbat idei clare despre menţinerea credinţei sale, continuarea preocupărilor pentru istoricul cultural al Blajului, dar şi remarci sarcastice la Adresa Marilor Puteri, învingătoare în al doilea rozboi mondial privind destinul popoarelor mici sau referitoare la evenimentele din 1956 din Polonia şi Ungaria. În anul 1961 urmează o nouă prcheziţieşi noi capete de acuzare. În urma interogatorilor dure din 13,17,18,19 iulie 1961 recunoaşte că a depzitat o serie de obiecte ce au aparţunut bisericii greco-catolice pentru a le înapoia odată cu restabilirea cultului. Aceste obiecte au fost descoperite atât la Blaj cât şi la casa din Straja. De asemenea, ordonanţa de punere sub urmărire constă faptul că a deţinut la domiciliul „cu scop de răspândire un important număr de publicaţii interzise, cunoscând conţinutul fascist, antidemocratic, duşmănos la adresa regimului edmocrat popular”. Judecat la 11 mai 1962 Ştefan Manciulea a fost acuzat de acţiuni cu intenţie antirevoluţionară şi la vârsta de 66 de ani a fost condamnat la 5 ani de închisoare, 5 ani interzicerea drepturilor civile plus confiscarea totală a averii. Este întemniţat la Gherla, iar apoi în 1964, la 27 iulie este graţiat. Moare în iulie 1985, la venerabila vârstă de 90 de ani, iar opera sa va fi reeditată începând cu 1994, când apar mai multe lucrări care i-au aparţinut: Graniţa de Vest, Episcopul Ionochentie Nicu Clain şi Spiritul Blajului, Avram Iancu şi Blajul, Istoria Blajului, Gînduri Împrăştiate (corespondenţa episcopului Ion Ploscariu către Ştefan Manciulea). Viaţa sa a fost un exemplu de demnitate, devenind un simbol al Blajului, o legendă vie de care semenii săi se apropie cu sfială şi preţuire. La moartea sa în panagericul rostit de Înalt Prea Sfinţia Sa Alexandru Todea a fost comparat cu marele istoric german Th. Mommsen, iar toată filozofia vieţii sale s-a tradus prin propia mărturisire: „toată viaţa mea n-am căutat nimic decât să-mi iubesc neamul şi patria, şi pentru neamul acesta, am lucrat cu ceea ce Dumnezeu m-a înzestrat pe mine”.

Prof. Simion Molnar

Consideraţii asupra istoriei orale Cu pretenţia de a reflecta exhaustiv prefacerile

din societate, istoria utilizează diverse categorii de

surse, între care şi cele circumscrise termenului generic de istorie orală, numită de unii istorie alternativă - cu rol esenţial într-o societate înapoiată, dar stârnind opoziţii într-o societate copleşită de scris.673 Deşi precede istoria scrisă, ca instrument de cercetare ştiinţifică îşi poate identifica originile de-abia în manifestările istoriografiei din secolul al XVIII-lea, în condiţiile în care numai în epoca modernă se impun principiile erudiţiei - indicarea surselor utilizate cu referinţe precise devenind o regulă. Cercetarea evenimentelor din aria unei minorităţi aflate în opoziţie cu autorităţile implică o altă istorie decât cea oficială (restrictivă şi partinică), iar aceasta obligă cercetătorul să recurgă la declaraţiile trăitorilor evenimentelor, ei apărând în postura de martori, şi să-şi blindeze demersul cu proceduri de natură judiciară, mărturia confundându-se cu o depoziţie; este ceea ce se întâmplă în Franţa după revolta protestanţilor din 1702-1704, regăsind aici primul exemplu de rigurozitate a documentului oral.

La începutul secolului al XIX-lea, sunt puse bazele metodologiei critice în istoriografia europeană de către istoricii germani Niebuhr şi Ranke, ei inaugurând ceea ce s-ar numi „secolul istoriei”, o istorie scrisă de profesionişti, şi nu de enciclopedişti, ca până acum – toate acestea concurând la conturarea statutului istoriei ca ştiinţă. În concepţia lui Leopold von Ranke, cel care fixează normele spiritului critic, istoricul trebuie să înfăţişeze faptele trecutului aşa cum ele s-au petrecut, adevărata cunoaştere trebuind căutată în cunoaşterea lucrurilor, faptelor (Istoria popoarelor romanice şi germanice, 1824). Auguste Comte indică în „Filosofia pozitivă’(1839-1842) scopul istoriei: de a cerceta legile care prezidează dezvoltarea societăţii, şi face elogiul observaţiei pozitive (întemeiate pe fapte), pe care o ridică la rang de principiu director în studierea societăţii. Pe astfel de temeiuri epistemologice şi metodologice, dar şi în contextul afirmării evoluţionismului, al criticii filologice, al naturalismului şi al metodei experimentale, se afirmă, după 1870, pozitivismul - drept curent director în scrierea istorică. Se porneşte de la premisa că trecutul poate fi reconstituit numai pe baza surselor autentice, acestea fiind reprezentate de documente, ajungându-se la o „regalitate a

673 Philippe Joutard, Ces voix qui nous viennent du passé, Hachette, 1983, p.7

112


documentului”, iar metoda cercetării este hermeneutica (arta corectei înţelegeri a textelor). În acest cadru, istorici ca Langlois şi Seignobos, în Introducere în studiul istoriei (1898), apreciază că scrisul fixează informaţia şi o transmite fidel, iar tradiţia orală este impregnată de subiectivism şi este o deformare continuă, ea suprapunându-se legendelor şi anecdotelor, care fac parte din folclor, nu din istorie. Istoricii francezi nu excludeau totuşi recurgerea la mărturia orală directă pentru evenimente relativ recente, practicându-se intervievarea martorului supravieţuitor.

La marginea istoriei dominante se face apel şi la istoria orală, mai ales în cercetarea revoluţiilor şi a războaielor, apreciindu-se că textele scrise reflectă punctul de vedere al învingătorilor; este luată în considerare chiar şi de către reprezentanţi consacraţi ai scrisului istoric, precum Jules Michelet, în Le Peuple (1846), el recurgând la ancheta orală în prezentarea lumii urbane şi muncitoreşti – în efortul de a elucida contradicţia dintre conţinutul izvorului scris şi propriile amintiri; el descoperă astfel „instinctul poporului”, capacitatea de a povesti a oamenilor de rând. Scriitorul normand Barbey d`Aurevilly, în Vrăjitoarea (1852), utilizează pentru prima dată expresia „istoria orală” şi consideră că aceasta este adevărata istorie, şi nu cea a „cartoanelor şi a cancelariilor”, ea impunându-se prin discursul şi tradiţia vie care a intrat prin ochii şi urechile unei generaţii şi care va fi lăsată în inima şi memoria generaţiilor următoare. Contribuţia celor doi – a lui Michelet şi a lui D`Aurevilly – de a fi descoperit rolul transmisiunii orale prin intermediul familiei, duce la Proust, care recunoaşte valoarea tradiţiei orale, dar cei care răspund unui asemenea apel nu sunt istorici, ci folclorişti – cărora trebuie să le fie recunoscut rolul în a strânge documente ale istoriei orale într-o perioadă în care istoricii nu erau interesaţi de aceasta; ei inaugurează în 1911 un laborator de înregistrare al Universităţii din Paris, „Arhivele orale”, după ce la Viena apăruse ceva asemănător în 1899, iar la Berlin în 1904. În paralel, începând din 1884, ziariştii pun la punct interviul – o tehnică de informare ce va fi reluată de istoria orală.

La graniţa jurnalism/istorie debutează istoria orală în 1948, în SUA, prin Alan Nevin, jurnalist şi istoric, profesor la Universitatea Columbia din New York, care publică în 1960 primul catalog, „Colecţia Istoriei Orale”. Louis Starr, urmaşul lui Nevin, apreciază că istoria orală este mai mult decât un

mijloc şi mai puţin decât o disciplină; el o pune în sluba unei istorii arhaice, evenimenţiale, făcute de personalităţi, şi nu se apleacă asupra vieţii cotidiene şi a americanului de mijloc. La sfârşitul anilor `60, istoria orală se difuzează în afara frontierelor americane, cu diferenţe geografice notabile – prima „lovită” fiind Anglia. Fireşte cu preliminarii specifice, aici, tot mai mulţi cercetători se întorc sistematic către ancheta orală, după ce aceasta debutase încă din secolul al XVIII-lea. Paul Thompson publică în 1975 Eduardienii, o frescă a societăţii de la începutul secolului XX, în care documentaţia scrisă este completată cu mărturiile unui eşantion reprezentativ pe care le interpretează şi le confruntă cu sursele scrise. Originalitatea istoriei orale britanice constă în a nu fi nici specific, nici prioritar universitară, ea fiind o formă democratică de practică istorică (Raphael Samuel);674 ea se vrea un mijloc util de scriere a istoriei pornind de la bază, de la spusele oamenilor care au trăit evenimentele. Istoria orală introduce în istoriografia engleză curiozităţi ce pot fi regrupate sub numele de „Noua Istorie”; nu predomină perspectiva politică precum în SUA, ci istoria familială şi a tinereţii, istoria femeilor, a muncitorilor, a minorităţilor, monografii locale, evenimente recente reflectate în mărturiile actanţilor de rând. Efervescenţa înregistrată de istoria orală britanică şi organizarea primei Reuniuni internaţionale europene în 1978 la Universitatea din Essex explică influenţa pe care aceasta o are în Europa, una mai mare decât a istoriei orale americane.

Pot fi identificate patru axe ale istoriei orale: mărturii asupra evenimenţialului, contribuţia la etnoistorie, valorificarea mărturiei indirecte (a tradiţiei orale), informarea asupra modului în care funcţionează memoria de grup. Puse în serviciul istoriei evenimenţiale, sursele orale suplinesc documentul scris (care nu există sau prezintă o informaţie excesiv de limitată) sau contribuie la clarificarea informaţiei acestuia. Aportul complementar al surselor orale se concretizează şi în contribuţia la acumularea de mici fapte adevărate, arhivele orale ilustrând, îmbogăţind, nuanţând, completând, corijând, redând viaţă construcţiilor simplificatoare şi raţionalizante ale istoricilor.

Memoria colectivă reprezintă un ansamblu de informaţii, trăiri – uneori atitudinale -, impresii

674 Ibidem, p.100


113

perpetuate la nivelul membrilor unei comunităţi umane asupra evenimentelor şi proceselor care au marcat acea comunitate. Adrian Neculau, în „Memoria pierdută”, apreciază că memoria colectivă reuneşte creaţia naţională, memoria oficială, memoria vie, privată, istoria scrisă şi istoria orală, transmiterea şi reconstrucţia tradiţiei şi a valorilor, edificarea monumentelor memoriei, la care s-ar adăuga spaţiul natural, spaţiul construit şi cel simbolic.675

Relevând complexitatea realităţii, istoria orală trebuie să cerceteze raporturile dintre viaţa cotidiană şi procesele politice şi economice de vastă deschidere (Luiza Paserini), prilejuieşte o mai bună înţelegere a raportuirilor între timpul scurt şi timpul lung, eveniment şi structură, fiind necesar a se lua în considerare nu doar mărturia directă, ci şi cea care furnizează tradiţia orală – mărturia indirectă, transmisă prin viu grai de-a lungul mai multor generaţii.676

Din instrumentarul istoriei orale – anchetă orală, biografii încrucişate, povestirea vieţii, jurnalul intim – mai complexă şi de cea mai largă aplicabilitate, în special prin interviul semidirectiv, este ancheta orală; totodată, prin aceasta istoria orală interferează cu etnologia şi cu antropologia. Martorii prezintă cu o semnificativă încărcătură afectivă istoria trăită, bogată în elemente biografice, care este parte a istoriei comunităţii, cu note comune pe traseul individual al vieţii. Identificarea adevărului se face prin confruntarea mărturiilor şi, întrucâtva, prin raportarea lor la alte categorii de surse – în special, documente. Preocuparea pentru istoria comunităţii implică selectarea şi evidenţierea informaţiei generale, cu tipologiile corespunzătoare diverselor entităţi, pentru care cei intervievaţi redau şi ceea ce corespunde individualului.

Culegerea informaţiilor se face cu precădere prin interviul semidirectiv, de dorit la domiciliul intervievatului, unde atmosfera îi este familiară şi unde îl poate ajuta şi memoria vizuală; contează şi filiera prin care se ajunge la martor, fiind de preferat una amicală, şi nu oficială. Asumarea subiectivităţii presupune a indica pentru fiecare conversaţie condiţiile în caree aceasta se desfăşoară: circumstanţele precise ale întâlnirii, pregătirea informatorului, locul înregistrării, participanţii 675 Adrian Neculau, Memoria pierdută – Eseuri de psihologia schimbării, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p.179 676 Philippe Joutard, op. cit., p.184

secundari, derulare şi incidente, gesturi ale interlocutorului, atmosfera, detalii semnificative (fotografii, biblioteca, hârtii de familie, ziarele citite). Prezenţa unui membru al familiei îi poate fi de ajutor, dar îl poate şi frâna. Conversaţia nu trebuie considerată ca un interogatoriu, ci ca un veritabil dialog, unde anchetatorul este personajul coordonator, deşi el vorbeşte mai puţin; la întrebările care i se pun, trebuie să răspundă cu onestitate. Pentru ca ancheta să fie fructuoasă, cercetătorul trebuie să se informeze în prealabil asupra subiectului abordat, pentru a pune întrebări judicioase şi a relansa discuţia. Manifestarea simpatiei este obligatorie, iar cu intervievatul trebuie stabilit un raport de amiciţie, care să asigure participarea cu plăcere la conversaţie. Nu este o relaţie de dominare şi fiecare mulţumeşte – anchetatorul pentru că i s-a povestit, anchetatul pentru că a avut prilejul de a povesti. Istoricul doar consemnează şi analizează, nu participă afectiv la istorisire. Se exclud două practici contrare: cea a anchetatorului care nu intervine deloc, lăsând interlocutorul fără control, şi cea a anchetatorului imperios, care îngrădeşte foarte mult şi sugerează răspunsuri. Este interzisă, cel puţin în prima fază, metoda foarte directivă, cu întrebări ferme şi precise. În interviul semidirectiv trebuie combinate întrebările cu iniţiativa interlocutorului, acesta putând să adauge la obiectul discuţiei informaţii inedite şi neaşteptate, care nu fac obiectul unui răspuns direct la o întrebare a intervievatorului. Digresiunea şi asocierea de idei sunt foarte semnificative şi trebuie făcute posibile, dar să nu se cadă în conversaţie nondirectivă şi nici în psihoterapie. Întrebările trebuie să fie clare şi largi; trebuie să-i lăsăm timp de gândire, pauze, să nu se intervină imediat cu altă întrebare. Mai mult decât scrisul, memoria orală este foarte selectivă, şi această selectivitate este un fapt istoric la fel de important de analizat, ca şi conţinutul faptic. Anchetatorul se poate izbi de complexul de inferioritate al intervievatului care nu consideră că ar fi ceva important în viaţa sa; Paul Thompson afirma despre conversaţie că ea prilejuieşte conştiinţa de sine a celui intervievat şi că e de dorit să se creeze o atmosferă de confesare. 677 Întrebările delicate se pun în a doua parte, după ce s-a stabilit atmosfera de încredere. Erorile şi întrebările discutabile sunt

677 Ibidem, p. 206

114


analizate în folosirea rezultatelor şi la confruntarea cu alte surse. Prioritatea anchetei orale nu o reprezintă informaţiile asupra faptelor, ci reprezentările mentale.

Cea mai bună garanţie pentru spiritul critic şi pentru a avea „toate piesele la dosar” este înregistrarea pe bandă a interviurilor. Aceasta face posibilă constituirea arhivelor, o analiză complexă a interviului, dă garanţie intervievatului că nu-i sunt distorsionate spusele, dă o transcriere, asigură mai multe informaţii: turnura frazei, râsul, accentul, tonul, ezitările. Arhiva veritabilă este banda, şi nu transcrierea; fiindcă transcrierea presupune deja omisiuni. Cine refuză să fie înregistrat, nu trebuie să fie înregistrat pe ascuns; trebuie avut acordul pentru a înregistra, iar înregistrarea să fie de calitate. Filmarea interviului este mai scumpă, dificilă şi inhibitoare pentru martor.

Când în Occident se formau şcoli de istorie

orală, România traversa totalitarismul comunist, în care istoria era strict acaparată de autorităţi, care, de altfel, impuneau o orientare profund partinică şi consemnărilor documentare. Sursele clasice pentru istoria acestui regim – documente arhivistice, presă, lucrări teoretice – sunt impregnate de ideologia epocii şi copleşite de presiunea politicului; aceasta a fost a unui regim în care duplicitatea deţinea rangul de politică oficială, documentul fiind frecvent lacunar sau distorsionat; de asemenea, întemeiat pe teroare şi cenzură, nu a permis exprimarea contestărilor. Astfel, istoria orală creează şansa completării istoriei oficiale cu o inestimabilă dimensiune a istoriei calitative, a corectării perspectivei induse de istoria oficială asupra evenimentelor din comunism. Totodată, prin istoria orală se pun în lumină realităţi care sunt dispersate într-o imensitate de scrieri, dificil de decelat dacă nu există deja o sensibilizare. Prin ea se descoperă complexitatea realităţii şi forţa imaginarului, ea se opune dogmatismelor şi regăseşte afectivitatea. Istoria are o sarcină educativă mai pregnantă decât diverse alte discipline. Istoria este domeniul chemat să dezvăluie faţetele comunismului, astfel încât cetăţenii – în special cei care nu l-au trăit - să se raporteze conştient şi critic la acesta. Fenomenul este unul general pentru societăţile din statele fost totalitare.

Bulgarul Tzvetan Todorov în „Nous et les autres” (1989), şi în conferinţa „Abuzurile

memoriei”678 examinează cultul memoriei la sfârşit de secol XX, fie că este vorba de memoria Holocaustului, fie că e cea a Gulagului. Analizând această nouă situaţie, el apreciază - ca o justificare la „datoria de a nu uita nimic” – că totalitarismele au declarat război memoriei, ceea ce ar echivala cu ştergerea trecutului adevărat şi construirea altuia convenabil, iar cultul memoriei, în cazul eliminării forţei opresoare, devine (ca un act reparatoriu) o operaţie obligatorie. 679 Numai că el atenţionează asupra efectelor perverse ale abuzului de memorie: acesta deturnează de la prezent şi de la viitor, exprimă o opţiune pentru un anumit tip de mesaj, oamenii rămânând mai puţin receptivi la altele, conturează un contracurent, un nou militantism al excluziunii, al intoleranţei – astfel că presiunea de a nu uita nimic creează aceleaşi tip de structură cu cel pentru condamnarea căreia ea a fost generată. Pe de altă parte, atât abuzul de memorie, cât şi abuzul de uitare sunt comandate de prezent, dirijate ideologic, subordonate scopurilor politice. La mecanismele societale de rememorare şi uitare, se alătură variabila subiectivă (potenţialul individual şi colectiv al actorilor sociali: voinţa, conştiinţa, capacitatea creativă, viaţa lor afectivă). Dinspre martori, se poate invoca voinţa de a uita, imposibilitatea afectivă de a retrăi umilinţele (din închisoare, spre exemplu), iar receptorii pot trăi un moment de disconfort, de culpabilitate. Soluţia: uitarea programată, încurajată de lipsa feed-backului din partea unor „beneficiari” ce pot fi situaţi uneori la înalte niveluri decizionale. În chestiunea Gulagului, Todorov nu identifică un abuz de memorie, ci mai degrabă o uitare dirijată, victimele şi opresorii simţind nevoia să uite (e drept, din motive diferite). Memoria victimelor comunismului este încă fragilă, insuficient recunoscută şi instituţionalizată şi nici nu a fost asumată de toate forţele sociale. Această stare de lucruri s-ar datora faptului că evenimentele sunt recente, protagonişti ai opresiunii sunt în viaţă şi în posturi importante, apreciază Todorov; sunt directori de conştiinţe, ideologi, oameni politici, responsabili importanţi, complicii şi descendenţii lor îi ajută la întreţinerea acestei conjuraţii a tăcerii, utilizând instrumentele oferite de societatea democratică.

678 Tzvetan Todorov, Abuzurile memoriei, Timişoara, Editura Amarcord, Timişoara, 1999 679 Adrian Neculau, op. cit., p.189


115

Istoricul englez Timothy Garton Asch, într-un studiu publicat în „New York Review of Books” şi în „Esprit”, în octombrie 1998, identifică patru întrebări fundamentale privind gestionarea trecutului în ţările est-europene: a. Este necesară evocarea şi examinarea trecutului dureros sau e mai profitabilă strategia ignorării acestuia şi a privirii spre viitor? b. Când trebuie să ne aducem aminte? c. Cine trebuie s-o facă? d. Cum? Argumentele în vederea confruntării cu trecutul sunt morale, psihologice şi politice: memoria e datoare să „mântuiască”, naţiunile (ca şi indivizii) au nevoie de un doliu purificator, iar reamintirea împiedică repetarea răului (Cei ce-şi uită trecutul sunt condamnaţi să-l repete.). Poziţia reconcilierii fără doliu este respinsă în ţările est-europene – şi nu fără temei: se pierd sau se distrug intenţionat documente şi probe; martorii îşi rearanjează amintirile, marile orori s-au petrecut fără o consemnare scriptică (numai martorii care mai există pot rememora evenimentul). Un argument împotriva uitării este dreptul moral al victimelor de a-i cunoaşte pe cei care i-au făcut să sufere; în plus, torţionarii rămaşi nepedepsiţi pot să acceadă în funcţii, compromiţând regimurile noi, democratice. În indicarea celor îndreptăţiţi să judece trecutul comunist, nu se poate face o demarcaţie netă între victime şi ceilalţi, din cauza milioanelor de legături de conformism, de minciună, de compromis cotidian, fiecare fiind, într-o oarecare măsură, co-responsabil.680

Privind modalitatea concilierii cu trecutul, societăţile postcomuniste au strategii mai mult sau mai puţin conturate – de acţiune politico-legislativă sau pregnant una de cercetare istorică, gesturile politice fiind mai mult simbolice. Pentru istoria recentă, istorie ai cărei trăitori mai pot fi abordaţi, memoria colectivă contribuie decisiv alături de sursa scrisă la conturarea adevărului istoric. Ea se exprimă în mărturii individuale care prezintă o istorie personală şi familială în interacţiune cu istoria comunităţii, mărturiile respective convergând înspre istoria colectivă; mai poate fi identificată în comportamentul membrilor comunităţii, grevat de o mentalitate mult tributară memoriei.

În România, un amplu program de cercetare se realizează în cadrul Institutului de Istorie Orală al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, coordonat de prof. univ. dr. Doru Radosav, sub egida

680 Ibidem, p.197

acestui for de învăţământ superior constituindu-se o Şcoală de istorie orală. Programul de cercetare al membrilor institutului şi al colaboratorilor, precum şi „AIO - Anuarul Institutului de Istorie Orală”, apărut începând din 1998 vizează o mare diversitate de teme ale istoriei recente, între care preponderente sunt cele care abordează aspectele comunismului. În Bucureşti, dar cu o orientare pe sursele scrise, s-a afirmat Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, cu publicaţia „Arhivele Totalitarismului”, iar mai recent Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, iar la Iaşi funcţionează Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, sub egida Universităţii „Al. I. Cuza”. La astfel de instituţii, de nivel universitar, se adaugă personalităţi, precum Smaranda Vultur, Lavinia Betea, dar şi Fundaţia Academia Civică, cu publicaţia de referinţă pentru domeniul comunismului: „Analele Sighet”. În acest context al asumării trecutului comunist, este de semnalat momentul condamnării comunismului de instituţia prezidenţială de la tribuna Parlamentului României, prezentându-se un raport realizat de specialişti şi intitulat ambiţios „Procesul comunismului”.

Natura şi semnificaţia faptelor istorice implică aşa-numita „judecată a istoriei”. Prin recurgerea la istoria orală, li se oferă martorilor posibilitatea să contribuie la clarificarea percepţiei asupra proceselor şi la o mai obiectivă analiză a lor, dezvăluindu-se astfel istoria trăită, care să contrabalanseze istoria cenzurată. Li se face astfel dreptate victimelor - una de ordin moral - şi este un semnal pentru posteritate. Justiţia istoriei este de altă natură decât cea juridică, este una mai puţin palpabilă, dar de mai adâncă semnificaţie morală.681 Totodată, ea vizează macrocrupuri şi nu indivizi, iar „părţile în litigiu”sunt în acelaşi timp şi martori. „Cazul” se conturează pe baza istorisirilor individuale, ce exprimă experienţe personale şi ale unei comunităţi restrânse, şi chiar peste departajarea juridică, aceste „poveşti de viaţă” fuzionează într-o memorie colectivă devenită sursă istorică.

prof. dr. Livia Coroi

681 Despre eticizarea memoriei, vezi Doru Radosav, De la mărturia orală la depoziţie sau două modalităţi de apropriere (asumpţie) a trecutului, în “AIO, Anuarul de Istorie Orală”, vol. X, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008, pp.7-10

116


Patrimoniul hunedorean – parte integrantă a patrimoniului naţional

Istoria unui popor, indiferent de mărimea sa ori de suprafaţa geografică pe care o ocupă, reprezintă nu numai totalitatea evenimentelor politice şi economice care s-au succedat ci şi, în egală măsură, cultură poporului respectiv. Ansamblu al valorilor create de societatea omenească, cultură are două componente distinctive care nu pot fi ierarhizate ca importanţă: cultura materială şi cea spirituală. Prima include totalitatea bunurilor materiale create de mână omului şi depinde de gradul de folosire în producţia materială a descoperirilor ştiinţei. cea de-a doua este expresia realizărilor unei epoci în domeniul cunoştinţei. Cultura are un caracter istoric, fiecărei formaţiuni social-economice fiindu-i proprii atât cultura materială cât şi cea spirituală, care însă nu neagă şi nu anulează realizările culturale anterioare, ci le preia şi le amplifică, le completează, şi le îmbunătăţeşte, lăsând amprenta timpului respectiv. Totalitatea bunurilor materiale şi spirituale (care, unele au la rândul lor un suport material - cărţi, construcţii religioase, monumente sculpturale etc.) constituie patrimoniul cultural al unui popor, al unei ţări. El cuprinde masa bunurilor mobile şi imobile investite cu o valoare istorică, artistică sau documentară, care sunt de natură arheologica, istorică, artistică, etnografica, ştiinţifică şi tehnică. Sunt surprinse şi dovezi din domeniul ştiinţelor naturii care prezintă evoluţia pământului, cosmosului, a regnului animal şi vegetal, evoluţie de natură istorică în cadrul căreia se regăseşte şi intervenţia omului. În volumul Transmuseographia sunt amplu analizate problemele majore ale muzeisticii româneşti, în calitatea ei de păstrătoare a tradiţiilor implicate direct în definirea identităţii culturale a poporului român. (¹) Bunul cultural mobil sau imobil (sit, monument istoric, ansamblu) reprezintă o mărturie capabilă sa permită încadrarea istorică a fenomenelor culturale, tehnice, artistice etc. şi totodată să susţină istoria, tehnica sau arta, evoluţia societăţii şi a mediului natural în ceea ce au acestea mai reprezentativ. Bunurile culturale mobile aparţin, în unele situaţii unor momente, situri sau ansambluri istorice ori au fost descoperite cu ocazia lucrărilor ce le privesc pe acestea. Alteori ele fac parte din

inventarul unor morminte, situri sau ansambluri istorice”. (²) Având un caracter deschis patrimoniul cultural se dezvoltă în permanenţă, prin adăugarea de noi descoperiri. Totalitatea bunurilor culturale mobile şi imobile care prezintă o valoare deosebită, determinată ca atare şi sunt reprezentative pentru istoria unui popor, având virtutea să o desemneze pe această, formează patrimoniul cultural naţional. Din marea masă a patrimoniului cultural fac parte şi bunurile muzeale care au tot un caracter deschis. Patrimoniul muzeal se realizează treptat, uneori în timpul câtorva secole. El se constituie prin cercetare de teren, achiziţii, donaţii, confiscare, secularizare sau naţionalizare şi cuprinde (de la un muzeu la altul, în funcţie de istoria zonei de interes, a profunzimii şi performanţei cercetării, a mijloacelor materiale disponibile, etc.) unelte, arme, podoabe, ceramică, piese de interes etnografic, picturi, sculpturi, cărţi vechi, manuscrise, valori numismatice şi medalistice, documente, exemplare naturalizate, de floră şi faună, etc. Păstrătoare şi purtătoare în timp ale unor inestimabile valori ale patrimoniului cultural - naţional, muzeele din ţara noastră - indiferent de profilul lor constituie o mărturie a existenţei de şine stătătoare a poporului român care, de milenii, şi-a pus pecetea creaţiei sale materiale şi spirituale în spaţiul carpato-danubiano-pontic, spaţiul sau de locuire şi etnogeneză. Tezaurizând bunuri patrimoniale, inestimabile valori cu puternică forţă de sugestie având un profil variat care permite o largă deschidere către toate domeniile vieţii materiale, folosind diverse şi multiple forme de activităţi specifice, muzeele se înscriu în rândul principalelor institutii de cultură cu meniri formative, informative şi educaţionale. În activitatea lor de zi cu zi, în afară de cercetare, muzeele au rolul de a proteja şi valorifica patrimoniul de care dispun şi, nu în ultimul rând de a-l conserva şi, după putinţa de a-l restaura. (³) Conservarea şi restaurarea se referă deopotrivă la patrimoniul mobil cât şi cel imobil (situri arheologice, biserici, cetăţi, castele, case memoriale etc.). Dată fiind importanţa naţională deosebită a acestei părţi a patrimoniului, activitatea de conservare şi restaurare se desfăşoară cu ajutorul şi sub îndrumarea unor specialişti şi instituţii specializate, forul cel mai înalt fiind Comisiunea


117

Monumentelor Istorice (CMI) înfiinţată la Bucureşti în 1892. (4) Sprijinită de mari personalităţi ale culturii româneşti, Comisia a inclus între membrii săi şi reprezentanţi ai muzeelor. Din judeţul Hunedoara în 1930 CMI făceau parte Iosif Mallasz (director al muzeului din Deva între 1919 – 1934), preot Emil Fugata şi dr. Pavel Opris, din Brad şi dr. Octavian Floca (viitor director al muzeului intre 1934 – 1963) şi prof. Constantin Sporea director al Şcolii Normale din Deva (1919 – 1938). (5) Un rol important pe linia protejării patrimoniului l-au avut şi muzeele teritoriale. Amintim doar că în 1882 s-a înfiinţat muzeul de la Deva, în 1886 la Alba-Iulia, în 1889 la Baia Mare, în 1891 la Satu Mare, în 1892 la Arad etc. (6) Nu putem însa nega faptul că şi înainte de înfiinţarea muzeelor şi a Comisiei Monumentelor Istorice au fost efectuate lucrări de restaurare la unele monumente. Referindu-ne numai la judeţul Hunedoara în 1875 s-au desfăşurat asemenea lucrări la biserica reformată din Hunedoara, între 1869 – 1870 la biserica din Ribiţa, între 1889 – 1890 la biserica din Densuş etc. (7) Revenind la problema organizării muzeelor trebuie să amintim că, pe parcursul anilor în judeţul nostru au fost înfiinţate mai multe muzee şi case memoriale ca secţii ale muzeului devean. Pe langă mai vechiul muzeu de etnografie de la Orăştie sunt organizate: secţia de ştiinţele naturii (Deva, 1966), muzeul mineritului (Petrosani, 1968), casa memorială Crisan (1979), casa memorială Aurel Vlaicu (1982), punctul muzeistic de etnografie şi istorie locală Ţebea (1984), muzeul de istorie şi etnografie Brad (1987) şi în fine, dar nu pe ultimul loc, secţia de arta din Deva (1987). (8) Lor le revine sarcina conservării şi restaurării după posibilităţi, în laboratoare proprii sau în mari laboratoare specializate – Bucureşti, Cluj, Sibiu etc – patrimoniul deja existent sau recent provenit din cercetări. Judeţul Hunedoara oferă dovezi materiale ale activităţii umane şi chiar unele resturi faunistice fosile (dinozauri la Sînpetru – Haţeg) care datează de mai bine de 150.000 de ani din paleoliticul mijlociu. Urme ale prezenţei umane au fost descoperite în peşterile de la Cioclovina, Ohaba – Ponor, Nandru, Craciuneşti etc, unde în afară de părţi ale scheletului uman au fost descoperite unelte de piatră cioplită (răzuitoare, lame bicefale, străpungătoare etc).

Importante vestigii din epoca neolitică au ieşit la iveală la Turdaş, Deva, Şoimuş, Mintia, Boholt, Cozia, peşterile Godineşti şi Crăciuneşti. (9) Pentru epoca fierului descoperirile sunt la fel de numeroase şi de importante, dar se detaşează cele din a doua epoca a fierului, creaţie a societăţii dacogetice. Cel mai important rămâne complexul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei Kogaiononul sau muntele Sfant). Întins pe cca. 200 km², complexul cuprinde cetăţile Costeşti, Blidariu, Piatra Roşie, Fetele Albe, Vârful lui Hupe, Grădiştea Muncelului (sau Sarmizegetusa Regia, cetate de scaun a regilor daci. (10) Pe baza cercetării acestor vestigii conservate în situ şi parţial restaurate, s-au putut trage importante concluzii privind viaţa materială şi spirituală a dacilor. Inventarul mobil (unelte, arme, podoabe, monumente sculpturale şi epigrafice, ceramică etc) a intrat în patrimoniul muzeului devean şi parţial a Muzeului Naţional din Bucureşti fiind supus unui îndelungat şi laborios proces de restaurare şi conservare. O altă parte îmbogăţeşte colecţiile altor muzee: al Transilvaniei din Cluj, al Unirii din Alba-Iulia etc. Zidurile cetăţilor au fost conservate în situ şi după caz au fost montate acoperişuri de protecţie. De asemeni au fost consolidate drumurile şi scările de acces originale. O importanţă la fel de mare a fost acordată incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia care cuprinde mai multe sanctuare de diferite forme şi mărimi, precum şi “soarele de andezit”. Consolidarea acestora este în curs de efectuare, lucrările fiind îngreunate din lipsă de fonduri. Dintre piesele descoperite aici trebuie menţionat cel puţin vasul cu inscripţia “Decebalus per Scorilo” care se păstrează la Cluj şi a cărui interpretare a stârnit vii discuţii in rândul specialiştilor. (11) Pentru epoca stăpânirii romane în Dacia descoperirile sunt la fel de variate şi importante: ruinele unor oraşe, târguri şi sate, necropole, construcţii militare, terme urme de exploatări miniere, drumuri, monumente sculpturale şi epigrafice, temple. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa (lânga Haţeg) capitala provinciei Dacia Romană au fost scoase la iveală amfiteatrul, Palatul Augustalilor, forul, temple închinate mai multor zei etc. (12) Pe acest vast şantier arheologic unde lucrările au fost începute de prof. universitar D.M. Teodorescu şi continuate de Constantin Daicoviuciu şi apoi de alţi specialişti de la muzeele din Deva şi

118


Cluj. Mai continuă şi astăzi migăloasa munca de cercetare şi conservare a monumentelor scoase la lumină, conduse şi coordonate fiind de prof. universitar dr. Ioan Piso de la Cluj. Tot urme romane importante şi care au fost la rândul lor conservate şi parţial restaurate au fost descoperite la Micia (între Mintia şi Veţel). Aici s-au pus în valoare castrul, termele şi singurul amfiteatru militar existent în Dacia Romana. (13)

Trebuie menţionată şi importantă descoperire de la Germisara (Geoagiu-Băi) unde au fost decapate termele române. În afară semnificaţiei şi importanţei băilor romane se impune sublinierea faptului că aici au fost descoperite mai multe plăcute votive din aur închinate zeilor tămăduitori. Dincolo de formă lor stilizată de peste (semn creştin) important este faptul că poartă inscripţionat numele dedicantului, unul dintre aceştia fiind Decebalus Luciis (Decebal fiul lui Lucius) - dovadă indubitatbila a continuităţii şi simbiozei daco-române. Acest dedicant cu nume român - Lucius este fiul unui Decebal - deci numele marelui rege dar s-a perpetuat fapt care nu se putea face decât într-o societate în care dacii continuau să convieţuiască cu românii, dedicantul în discuţie fiind rodul unei căsătorii mixte. cele 8 plăcute votive se păstrează astăzi în patrimoniul muzeului devean. (14)

O problemă cu care s-au confruntat o bună perioadă de timp economiştii şi care au în grija lor bunurile patrimoniale a constituit un hiatus legislativ. Dacă până în 1990 era în vigoare Legea patrimoniului nr. 63/1974 care prevedea măsuri concrete şi severe în privinţa scoaterii peste graniţă temporar sau definitiv, a bunurilor de patrimoniu cultural naţional, în anul amintit legea a fost abrogata. Abia prin Ordonanţa de guvern nr. 68/1994 problema este, într-un fel, reglementată. Ordonanţa devine Legea nr. 1294 din 12 noiembrie 1996, suferind unele modificări ulterioare. Dar, între 1990-1994 multe bunuri de patrimoniu cultural naţional (mai ales icoane pe lemn şi sticlă, obiecte de cult, cărţi vechi) au fost trecute, mai mult sau mai puţin legal peste graniţă, fără putinţă de a mai fi recuperate. Nu putem aminti toate monumentele existente în judeţul Hunedoara a - sunt foarte numeroase şi diverse. Menţionăm că există aici 30 de monumente şi rezervaţii arheologice, 111 monumente istorice şi de arhitectură, 3 case memoriale, 79 monumente memoriale, 40 monumente de artă plastică, Parcul Naţional Retezat

a- rezervaţie a biosferei, 5 rezervaţii forestiere, 14 rezervaţii botanice, geologice şi peisagistice, 8 rezervaţii paleontologice şi speologice precum şi 14 specii de plante şi 10 specii de animale ocrotite prin lege (zimbrul, floarea de colţ, crinul de munte, capra neagră, marmota, vipera cu corn etc.).

Dintre numeroasele monumente istorice şi de arhitectură amintim cele mai vechi: cetatea Devei (sec. XIII), Castelul Corvinestilor de la Hunedoara (sec. XV), Castelul Magna Curia - Deva (sec. XVII), bisericile din piatră de la Strei, Densus (sec. XIII), Strei Sangiorgiu (sec. XII), cele de la Criscior, Geoagiu, Hârău şi Leşnic, Nucşoară, Ostrov, Pesteana, Roscani, Sânpetru, Suseni (sec. IV), Ribita (sec. V), precum şi bisericile din lemn Almasul de munte, Alun, Basarabasa, Bejan, Birtin (1692), Boz, Braznic, Cabesti, Cazanesti, Ciungani, Carmazinesti, Curechiu, Danulesti, Dumbravita, Furcsoara, Cherghes, Hartagani, Lunca Moţilor, Lupeni, Ociu, Ocisor, Petroşani, Poganesti (sec. XVII-XVIII), perioada în care stăpânirea maghiară a interzis românilor să ridice construcţii din piatră). Amintim şi mănăstirile ortodoxe de la Prislop şi Colţ şi cele franciscane de la Baia de Criş şi Deva. (15) Preocupări de cercetare, conservare şi chiar restaurarea unor monumente istorice sunt destul de vechi, dar din păcate, multă vreme au fost ignorate vestigiile dacice şi române, monumentele din lemn care au fost restaurate sporadic prin eforturile comunităţilor. La finele sec. XIX lucrări mai importante se fac la Densus, Sântămăria Orlea, Strei şi Castelul Corvinestilor începându-se şi săpăturile la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi la începutul sec. XX şi cele de la Sarmizegetusa Regia. (16) Activitatea ia amploare după Marea Unire, în urmă adaptării legii din martie 1919 privind conservarea şi restaurarea monumentelor istorice. În baza acestei legi ia fiinţă la Cluj, în 1921, Secţia regională pentru Transilvania a Comisiei Monumentelor Istorice condusă de prof. universitar Alexandru Lepădatu şi având ca secretar pe Constantin Daicoviciu, unul dintre primele obiective fiind stoparea demolării bisericilor din lemn (în 1922 este demolată biserica de la Coroesti - Vulcan datând din sec. XVIII şi pictată în 1832). În 1922 încep demersurile pentru restaurarea Mănăstirii Prislop, a bisericii din Gurasada şi a celei greco-catolice din Hunedoara, iar în 1926 a celei de la Densus, că în 1928 să intre în atenţia Comisiei bisericile de la Criscior, Ribita, Leşnic şi Gurasada


119

(17), şi mult mai recent Barsau, Gurasada, Strei, Tisă (unde la interior este pictată scena tragerii pe roată a martirilor răscoalei din 1784). N. Iorga şi I. Minulescu sprijină deschis cercetările de la Ulpia Traiana şi Micia care fuseseră declarate rezervaţii arheologice. Este greu de urmărit în mod sistematic şi detaliat toate lucrările de conservare-restaurare care au avut loc la nivelul judeţului, fapt pentru care ne vom limita a prezenta doar câteva cazuri. Biserica de la Criscior cu hramul Adormirii Maicii Domnului, ctitorita de cneazul Balea a cărui înfăţişare o cunoaştem din tabloul votiv păstrat pe peretele din stânga intrării - a constituit subiectul unor ample lucrări de cercetare - conservare - restaurare întreprinse de muzeografi deveni (18), atât la interiorul cât şi la exteriorul monumentului. În interior au fost descoperite mormintele unui adult şi al unui copil, iar săpăturile din exterior au demonstrat că biserică, construită în sec. XIV se află plasată pe o fundaţie mai veche cu 50-100 de ani care, se pare a fost o construcţie laică. După încheierea cercetărilor biserică a fost restaurată la exterior, fără a se interveni asupra picturii interioare. Biserica Sfântul Nicolae din Hunedoara intră în atenţia Comisiei Monumentelor Istorice, fondurile necesare fiind procurate parţial din subscripţii publice. În 1936 se menţionează într-un deviz preliminar, lucrările necesare. În exterior stropirea faţadelor, cu lapte de var de ciment, repararea acoperişului, turnului şi navei, montarea jgheaburilor şi burlanelor de scurgere pentru apa pluvială, reparaţii la trotuar şi amenajarea canalizării. La interior reparaţii la bolţi, consolidarea cupolei, înlocuirea umpluturii infestate din altar şi navă, consolidarea tavanului pronausului şi turnului, instalarea de ferestre la etajele construcţiei, lucrări de tâmplărie şi vopsitorie, recondiţionarea iconostasului şi în final, restaurarea picturii. Amploarea lucrărilor necesare face că, din lipsă de fonduri începerea lucrărilor să fie amânată până după 1940. (19) Castelul Magna Curia (sau Castelul Bethlen) din Deva. Conceput iniţial în stilul renaşterii i s-au adăugat prin transformări ulterioare, elemente de arhitectură baroc. Prima fază de construcţie este terminată în 1621 de principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, fiind amplasată pe locul unei foste case existentă din 1582 şi ridicată de guvernatorul Francisc Geszthy. (20)

Iniţial, clădirea şi zona înconjurătoare erau împrejmuite de un zid de incintă, iar accesul se făcea printr-o poartă încoronata cu frontoane triunghiulare şi decorata, la mijloc, cu o nişă, poartă demolată în 1897 când s-a degajat terenul pentru construirea clădirii tribunalului. Cunoscând succesiv, mai mulţi proprietari, în 1743, castelul aparţinea guvernatorului Ioan Haller care, în 1744-1746 a efectuat refaceri masive. Din contractul semnat cu arhitectul Conrad Hammer şi sculptorul Friederich Wacherberger aflăm că poarta exterioară era decorată cu două blazoane vechi, iar cea interioară cu statuia Sf. Florian şi a Fecioarei Maria, flancată de îngeri. Prin numărul de camere (30), castelul, se situa în rangul construcţiilor similare mari ale epocii. Sunt aici amintite ancadramentele de la uşi şi ferestre, consolele cu motive vegetale şi scuturi decorative. Două din camerele de la etaj denumite a - sala de audiente” şi - palatul cel mare” aveau tavanele decorate cu structuri. Se menţionează de asemenea scările în stil baroc, atât cea mică, interioară, care permite accesul la etaj, cât şi cea mare, monumentală, exterioară, balconul de la intrare, precum şi căminul din - palatul mare” împodobit cu emblemele familiilor Haller şi Daniel (din familia Daniel provenea soţia lui Haller). (21) Pe parcursul existenţei sale Magna Curia a suferit restaurări succesive, fiecare din ele afectând formă iniţială a clădirii, din construcţia originală păstrându-se astăzi balconul, scările baroce, consolele interioare şi ancadramentele de la uşă şi ferestre. Şemineul, deşi de păstrează, a fost repicat în culori stridente, iar stucaturile de pe tavane, iniţial în culori, au fost vopsite cu var. În momentul de faţă castelul, care adăposteşte colecţiile muzeale este supus unui amplu proces de renovare, incercandu-se readucerea lui la o formă cât mai apropiată de cea originală. Castelul Corvinestilor, construit în sec XV de Iancu de Hunedoara. În cursul săpăturilor arheologice din 1967 au fost descoperite două monede din timpul lui Vladislav I (1440-1444) fapt care a dus la concluzia că lucrările la castel erau terminate în 1443, an în care Iancu de Hunedoara primeşte din partea papei privilegiul de a construi -in castro de hunod” o capela dedicată Fecioarei Măria - probabil în afară castelului, dispărută în sec. XVII. (22) O noua etapă de construcţie se încheie în 1452 după cum atesta o inscripţie din Sala cavalerilor, iar în 1453 s-a construit scară în spirală care permite

120


accesul la etaj şi, în aceeaşi epocă, podul peste prăpastia în care curge răul Zlasti. În timpul regelui Matei Corvin (fiul lui Iancu de Hunedoara) se construieşte aripă nordică, numită aripa Matei, logiile deschise împodobesc cu picturi zidurile exterioare. Lucrările terminate în 14801, prezintă atât elemente din stilul gotic cât şi din al renaşterii.

Castelul este parţial distrus în 1534 de Ioan Zapolya. După ce, la începutul sec. XIII castelul intră în posesia Familiei Bethlen, începe o nouă etapă în istoria să, construindu-se, în curte, un nou corp de clădire, de fapt un nou castel intrat în memoria specialiştilor că - aripa Bethlen” ale cărui lucrări se încheie în 1623-1624. Ultimul proprietar al castelului a fost principele Transilvaniei, Mihai Apafi al ÎI-lea, iar din 1722 este preluat de statul austriac (în 1699, în urma păcii de la Karlowitz Transilvania fusese anexată imperiului). Calităţile de monument istoric sunt descoperite treptat şi împărtăşite mai întâi de călătorii care trec pe aici şi de artiştii graficieni care-i redau imaginea. Din sec. XIX devine subiect al cercetării istorice. O reparaţie generală are loc în 1817 dar, la puţin timp, castelul cade pradă unui incendiu devastator (1854). Abia în 1868 începe restaurarea condusă de arhitectul Francisc Shultz şi apoi de Steindl (constructorul clădirii Parlamentului din Budapesta). El ridica acoperişul actual, mult prea înalt faţă de cel original, cunoscut dintr-o stampă de epocă, iar vârful acoperişului de pe turnul buzduganului plasează o statuie de metal reprezentând pe Iancu de Hunedoara. Lucrările conduse de Steindl se încadrează în stilul neogotic, dar ulterior, prin încredinţarea lor unui nespecialist, fresca legendei lui Iancu a fost acoperită cu var. Prima abordare ştiinţifică a restaurării aparţine arhitectului Ştefan Moeller şi datează din 1907. În 1922 castelul este cercetat de Marton Reska care stabileşte, împreună cu arhitectul Rudolf Wagner, starea gravă în care se află acesta şi

necesitatea unei urgente restaurări. Abia în 1928 vor începe restaurările la sală Capistrano (încăperea în care a locuit acest călugăr venit din Transilvania cu scopul mărturisit de atragere a unui cât mai mare număr de români la religia catolică). Se execută, tot atunci, reparaţia radicală a acoperişului, îngrădirea curţii, drumul de acces şi reînnoirea zidului de reazem. O furtună puternică distruge, în 1930, mare parte a acoperişului, fapt care face necesare noi restaurări, instalarea de jgheaburi şi burlane pe acoperişul - Casei de aur” şi refacerea pavajului la terasă de lângă pod, reînnoirea podului de trecere de la castel la turnul - Neboisa” că şi cel de peste şanţul cetăţii, precum şi repararea a 78 de râme la ferestre, lucrările continuând până în 1934. (23) Starea nesatisfăcătoare în care se găsea castelul, face necesare noi intervenţii cu atât mai mult cu cât, după 1940, o serie de încăperi fuseseră ocupate de militari, iar Sindicatul muncitorilor cerea, în 1945, folosirea castelului ca spaţiu de locuit şi în 1948 se hotărăşte depozitarea grâului în Sală cavalerilor. (24) Lucrările vor trena însă, ele nefiind suficient subvenţionate de la bugetul de stat. Organizarea şantierului este terminată şi lucrările sistematice încep abia în 1950. Cu toate acestea nici astăzi castelul, deşi adăposteşte Muzeul Corvinestilor, nu este în întregime restaurat, cele mai mari probleme ridicându-le şi acum acoperişul. Pentru păstrarea originalităţii acestuia sunt necesare ţigle solzi speciale, glazurate, greu de procurat şi foarte costisitoare. Complexul monumentelor de la Tebea este considerat de Vasile Netea ca un adevărat - Panteon National”. Aici îşi doarme somnul de veci Craiul Munţilor - Avram Iancu. Născut în 1824 la Vidră şi mort la 12 septembrie 1872 la Baia de Cris, Iancu reprezintă simbolul luptei românilor ardeleni pentru păstrarea şi afirmarea fiinţei naţionale. Pe piatră să monumentală aşezată în 1931, stă scris - Avram Iancu - Prefectul Legiunii Gemine în 1848-1849, mort în 1872”. Piatra din marmură este împodobită cu sculpturi simbolice: o spadă, ramuri de stejar care împodobesc fruntea învingătorilor şi frunze de lauri pe care se odihnesc, după moarte, eroii. În cimitirul de la Tebea se află şi mormintele a 75 de eroi din Vechea Românie, căzuţi în primul război mondial pentru dezrobirea Transilvaniei şi unirea ei cu patria mamă. În 1924 la centenarul


121

naşterii lui Avram Iancu au fost aduse aici osemintele foştilor săi tovarăşi de luptă: Ioan Buteanu “Prefectul Zarandului” şi Simion Groza “Tribun a celor 7 zate zarandene”. În partea dreaptă a cimitirului mai multe cruci au fost ridicate în memoria locuitorilor satului, morţi în al II-lea război mondial. Monument istoric şi în acelaşi timp al naturii, gorunul lui Horia - declarat ca atare în 1922 - se găseşte tot aici. (26) Sub acest gorun s-a adresat mulţimii Ioan Ursu, din Albac – “Horia” îndemnându-i la luptă pe ţăranii moţi. Importantă că monument al naturii, data fiind marea să vechime, a fost subliniată de prof. universitar Alexandru Borză, întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj, care, în 1944, cere sprijin material Societăţii “Mica din Brad”. Dar vechimea şi condiţiile precare ale gorunului nu permit o soluţie definitivă. De soarta monumentului se vor interesa, în 1950, primul ministru dr. Petru Groza. Astăzi, tulpina falnicului gorun, în mare parte găunoasă, este îmbrăcată, pentru protecţie, într-un strat subţire de ciment întărit cu cercuri metalice. O singură ramură mai aminteşte vizitatorului măreţia lui de altă data. Problema restaurării şi protejării monumentelor rămâne mereu în actualitate. Lucrările demarează cu greutate, pentru toate monumentele fiind necesare multe formalităţi care trebuie îndeplinite şi considerabile sume de bani, foarte greu de procurat în condiţiile financiare actuale. Este, credem, o greşeală care va costă mult această ţara, pentru ca mulţimea, diversitatea şi frumuseţea monumentelor noastre ar putea constitui un atu important pentru atragerea unui mare număr de turişti. Note 1. Ioan Opriş, Transmuiseographia, Bucureşti 2000. p. 614. 2. Idem p 21 - 22. 3. Rodica Andrus, Efigii muzeale hunedorene, în Revista Muzeelor, nr. 8/1989, p. 22 - 27. 4. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice, Bucureşti 1994, p. 5. 5. Ioan Opriş, Protejarea mărturiilor cultural -artistice din Transilvania şi Banat după Marea Unire, Bucureşti 1988, p. 259. Pentru activitatea în judeţul Hunedoara, vezi Sever Dumitraşcu, Din activitatea lui

Constantin Daicoviciu pe şantierele arheologice hunedorene în Sargetia, XVI - XVII, Deva 1982-1983, p. 55-62; Rodica Andrus, Din - cartea de aur”. La 115 ani de la înfiinţarea muzeului devean, în Sargetia XXVI, Deva 1995-1996, p. 17-26. 6. Ioan Opriş, Protejarea…p. 30 7. Idem p. 23 8. Rodica Andrus, Efigii … Emil Nemeş, 70 de ani de la înfiinţarea Muzeului de arheologie din Sarmizegetusa, în sargetia XXV, Deva, 1992-1994, p. 219-222; 9. Octavian Floca, Victor Suiaga, Ghidul judeţului, Hunedoara, deva, 1936, p. 422 Octavian Floca, Hunedoara - Ghidul judeţului, deva, 1969, p. 298; 10. Ion Clodariu, Eugen Iaroslavchi, Adriana Rusu, Cetăţi şi aşezări dacice din Munţii Oraştiei, Deva, 1988, p. 281; I.H. Crişan, Locul complexului din Munţii Oraştiei în civilizaţia geto - dacă, în Sargetia, XIII, Deva, 1977, p. 149-153; 11. Ion Glodariu, Din nou despre - Decebalus per Scorilo” în Sargetia XX, Deva, 1986-1987, p. 93-97. Lucrarea prezintă bibliografia problemei şi discuţiile care au avut loc cu privire la interpretarea inscripţiei. 12. C. Daicoviciu, O. Floca, Mausoleul de la Sarmisegetusa în Sargetia I, Deva, 1937, p 23 şi următoarele; O. Floca, Gladiator traco - dac în amfiteatrul de la Ulpia Traiana în Sargetia X, Deva, 1973, p 131 şi urmatoarele - C. Nemeş, Orientali la Ulpia Traiana în Sargetia XXV Deva 1981, p 161 şi următoarele,; Lucia Teposu, Ulpia Traiana, metropola cultural - artistică a Daciei române în Sargetia, XI - XII, Deva, 1974 - 1975, p. 241 şi urmatoarele. Ioachim Nicolaus, Proporţii în arhitectura sacră din Dacia Roamana în Sargetia, XVI –XVII, Deva, 1982 – 1982, p. 251 – 258 etc. 13. O. Floca, V Vasiliev, Amfitestrul român de la Micia, în Sargetia, V; Deva, 1968, p 121 -152; V. Moga, Amfiteatre şi lupte de gladiatori în Dacia Romana, în Sartgetia, XX, Deva, 1986 -1987, p 110 116; O. Floca, Noi consideraţii privind castrul român de la Micia, în Sargetia, VII, Deva 1970, p 43 -58. 14. Ion Piso, Adriana Rusu, Nymphacum-ul de la Germisara, în Revistă Monumentelor istorice, nr 1/1990, p. 1-17; Eugen Pescaru, Încă o plăcuţă din aur descoperită la Germisara (Geoagiu -Băi) în Sargetia, XXI -XXV, Deva, 1988 -1991 p. 663 -664. 15. Consiliul Popular al Justiţiei Hunedoara, Buletinul Oficial nr. 2/1988 -p. 12 -45; vezi şi O. Floca, B Bassa Cetatea Devei, Bucureşti 1965, p. 34.

122


16. Ioan Opris , Despre activitatea de octrotire a patrimoniului cultural naţional în judeţul Hunedoara în 1918 -1948 în Sargetia, Vol. XV, Deva, 1981, p. 353 -362. 17. Idem 18. M. Dan Lazăr, Mihai David, Eugen Pescaru, Biserica Românească din Criscior, în Sargetia XXI -XXIV, Deva 1988 -1991, p. 12 -131. 19. Ioan Opriş Din istoricul ocrotirii patrimoniului cultural; hunedorean, în Sargetia, XVIII -XIX, Deva, 1984 -1985 p. 445 -451. 20. Rodica Andrus, 100 de ani de activitate expoziţională la Deva, în Sargetia, XVI -XVII, Deva, 1982 -1983, p. 35 -44; Idem, istoricul oraşului Deva, lucrare manuscris. 21. Kovacs Andraş, Magna Curia din Deva. Contribuţii la istoricul construcţiilor în Ars. Transilvaniae, nr 3/1993, Cluj; p.153 -174. 22. Oliver Velescu, Castelul de la Hunedoara Bucureşti, 1968, p.39; Gh. Anghel, Castelul de la Hunedoara (noi puncte de vedere asupra fazelor de construcţie) în Sargetia XI -XII, Deva 1974 -1975, p. 363 -376; Teodor Popă Castelul Corvinestilor sau Cetatea Hunedoarei, Hunedoara 1941, p. 72. 23. Ioan Opriş , Despre activitatea ......supranota 16. 24. Ioan Opriş Din istoricul ......supranota 19. 25. Vasile netea, Munţii Apuseni -Muzeu istoric şi panteon al poporului român, Bucureşti, 1977,p. 212; Rodica Andrus, Complexul monumentelor istorice de la Tebea -Ghid, Deva 1988 (pliant); O. Floca, V. Suiaga, op. cit., p. 162 -165. 26. Ioan Opriş Din istoricul supranota 19.

prof. Costa Adelia Nevoia de încăţare activă

şi de gândire critică

Aplicaţie practică Noul tip de şcoală pentru diversitate, care se

doreşte a fi tipul de şcoală modern, are în centrul atenţiei elevul, care trebuie să dobândească anumite competenţe, să îşi dezvolte gândirea critică, nu doar să îşi însuşească anumite cunoştinţe. Ţinând cont de acest aspect, cadrele didactice trebuie să îşi schimbe/ adapteze practica predării pentru a veni în sprijinul elevilor. Câteodată observăm însă că elevii învaţă doar memorând informaţii pe care ulterior le asimilează, accesează şi utilizează cu dificultate (sau deloc). Ce e de făcut în astfel de situaţii? Să ne

propunem să provocăm elevii în a-şi adresa întrebări, examina, creea, rezolva, interpreta şi a dezbate materialele pe care le utilizează la clasă. Studiile arată că elevii din „clasele active” – dacă sunt bine organizaţi - sunt cei care învaţă un material astfel încât să-l şi poată utiliza ulterior, nu doar să-l reproducă.

Astfel, un aspect important al modernizării şi schimbării învăţământului românesc, şi în mod special al modernizării predării istoriei, este tocmai „transformarea” claselor de elevi în clase active, prin utilizarea metodelor activ-participative, care să activizeze elevul, să îl determine să îşi dezvolte cu adevărat gândirea critică şi capacitatea de sinteză şi analiză. În societatea de azi, simpla memorare a unor cunoştinţe nu mai poate fi scopul nici unei activităţi educaţionale. În proiectarea acţiunilor didactice trebuie să se renunţe la centrarea pe cantitatea informaţiei transmise, şi să se urmărească atingerea celor patru competenţe fundamentale ale educaţiei, care constituie pilonii cunoaşterii: 1. a învăţa să ştii – a învăţa cum să acumulezi cunoştinţe şi nu informaţii pentru a le reproduce; 2. a învăţa să faci – pentru a face faţă unor multitudini de situaţii; 3. a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi – prin cultivarea acceptării diversităţii; 4. a învăţa să fii – pentru dezvoltarea personalităţii. O condiţie esenţială a adaptării educaţiei la cei patru piloni ai cunoaşterii, o reprezintă organizarea sistemului de învăţământ pornind de la caracteristicile şcolii pentru diversitate. 682 Astfel, ideea de şcoală tradiţională trebuie înlocuită cu cea de şcoală pentru diversitate. Asta nu înseamnă că trebuie eliminat tot ceea e a reprezentant şcoala tradiţională. Valorile, principiile de bază din şcoala tradiţională pot fi păstrate, doar că ele trebuie adaptate la cerinţele societăţii contemporane.

Iar modelul şcolii pentru diversitate îi oferă profesorului statutul de partener de învăţare al elevului, iar un parteneriat presupune realizarea unei echipe ce îşi propune obiective comune. Această formă de educaţie presupune de fapt învăţarea prin cooperare, care determină dezvoltarea personală prin acţiuni de autoconştientizare în cadrul grupelor mici. Ea solicită toleranţă faţă de modurile diferite de gândire şi simţire, valorizând nevoia elevilor de a lucra

682 Bolovan, S., Didactica istoriei. Noi orizonturi în predarea, învăţarea şi evaluarea istoriei prin metode active, PUC, 2007, pg. 17-18


123

împreună într-un climat de susţinere reciprocă. Comparativ cu învăţarea prin competiţie, învăţarea prin cooperare are mult mai multe avantaje, aşa cum reiese din tabelul de mai jos:683 Învăţarea prin competiţie Învăţarea prin cooperare

Este o formă relativ redusă de interacţiune

psihosocială, constând în rivalitatea şi/sau

bazându-se pe concurenţa interpersonală sau

intergrupală, fiecare având propriul scop.

Este o formă superioară de interacţiune

psihosocială, bazată pe sprijin reciproc, pe

toleranţă, efort susţinut din partea tuturor

către acelaşi scop

Motivaţia provine din dorinţa de afirmare

proprie

Motivaţia este rezultatul acţiunii conjugate

a tuturor membrilor ce urmăresc un destin comun

Accentul se pune pe produs, pe ceea ce se

obţine în urma învăţării

Atenţia este îndreptată asupra procesului de

elaborare împreună, prin colaborare, a

demersurilor de realizare a sarcinii. Este

împărtăşită părerea că toţi pot oferi

alternative valoroase de soluţionare a problemei,

dacă le sunt oferite premisele necesare şi sunt

ajutaţi. Evaluarea îşi exercită

funcţia de control prin raportarea la norma de

grup. Acest fapt creează ierarhizări,

determină apariţia de comportamente ostile şi de

atitudini invidioase.

Evaluarea urmăreşte acordarea ajutorului

imediat, Având o funcţie mai mult

corectivă, ameliorativă, decât o

sancţionare, ducând la reducerea stresului. Ea se

realizează prin raportarea la progresul

individual, şi are în vedere atât participarea

fiecărui membru la procesul elaborării în

comun cât şi rezultatele echipei.

683 Oprea, Crenguţa-Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., 2007, pg. 107

Se pot observa astfel avantajele învăţării prin cooperare, formă de educaţie prin care cadrele didactice modelează gândirea elevilor şi îi sprijină, împărtăşindu-le propria strategie de a gândi – adică profesorul demonstrează cum gândeşte critic o persoană dar nu impune propriile idei ca pe adevăruri absolute şi promovează diversitatea de opinii; elevii discută împreună, află ideile colegilor dar şi modul fiecăruia de a gândi, putând totodată să îşi prezinte modul propriu de analiză şi interpretare a unui eveniment. Acest tip de învăţare este foarte bine ilustrat prin munca pe grupe. O să prezint mai jos un astfel de proiect didactic centrat pe elev, care stimulează gândirea şi capacitatea acestuia de analiză.

- Proiect didactic clasa a XI-a – Disciplina: Istorie Aria curriculară: Om şi societate Unitatea de învăţare: Economie şi societate în lumea postbelică Tema: O lume în mişcare. Migraţii în lumea contemporană. Tipul lecţiei: lecţie mixtă Timp: 50 min Competenţe specifice: 1.3. Compararea unor opinii şi argumente diferite referitoare la o temă de istorie. 2.1. Cunoaşterea şi asumarea valorilor cetăţeniei democratice. 3.1. Selectarea şi comentarea surselor istorice pentru a susţine sau combate un punct de vedere. 3.4. Analizează aspecte ale diversităţii sociale, culturale şi de civilizaţie, pornind de la sursele istorice. Competenţe operaţionale: - elevii: 1.3. Formulează şi exprimă opinii referitoare la tipurile de migraţie, la cauzele şi consecinţele acestora. 3.4. Analizează, pornind de la imagini, sursele istorice date, diferitele aspecte ale diversităţii sociale, culturale şi de civilizaţie şi importanţa acesteia în societatea actuală. 2.1. Argumentează necesitatea însuşirii valorilor cetăţeniei democratice (toleranţa, acceptarea diversităţii ). 3.1. Interpretează şi comentează sursele istorice date, referitoare la emigraţie şi formulează puncte de vedere pro sau contra faţă de migraţia

124


contemporană şi efectele - economice, sociale şi psihologice - pe care aceasta le generează. Valori şi atitudini: »Competenţele formate prin procesul predare - învăţare, au la bază şi promovează următoarele valori şi atitudini: » respectarea drepturilor fundamentale ale omului »asumarea toleranţei şi a diversităţii etnice, religioase şi culturale » relaţionarea pozitivă cu ceilalţi » dezvoltarea atitudinii pro-active în viaţa personală şi în cea socială Strategia didactică: » Metode: conversaţia, explicaţia, problematizarea, învăţarea prin descoperire, munca pe grupe. » Mijloace de învăţământ: -Harta fizică şi politică a lumii contemporane -Manualul de istorie pentru cl. a XI-a, Ed. Corvin -Fişele de lucru, flipchart, videoproiector, sursele istorice vizuale » Bibliografie: -Murgescu B., Istoria lumii în texte, Bucureşti, 1999 -Istoria secolului XX şi Educaţia pentru o cetăţenie democratică, Educaţia 2000+ -Revista Descoperă – secţiunea fotografie -Internet: www.iom.int – adresa site-ului Organizaţiei internaţionale pentru Migraţie, -www.arca.org.ro - Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi, www.ushmm.org. -Felezeu, C., Metodica predării Istoriei, Editura PUC, Cluj.Napoca, 1998 Desfăşurarea activităţii:

Elevii sunt împărţiţi în 5 grupe, fiecare grupă primind câte o fişă de lucru, o fişă cu sugestii de lucru, o fotografie şi o foaie de flipchart. Grupa 1: Migraţia liberă Grupa 2: Migraţia forţată - deportaţii Grupa 3: Migraţia forţată - refugiaţii Grupa 4: Migraţia virtuală Grupa 5: Este discriminarea preţul plătit de cei care migrează? Pe baza surselor istorice din fişa de lucru şi a cerinţelor formulate, fiecare grupă completează propria fişă de flipchart. Fiecare grupă îşi alege un reprezentant care prezită tema primită în faţa clasei. Fişele de flipchart vor fi completate cu fotografiile primite, de către membrii

celorlalte grupe, care deţin fotografia corespondentă temei respective. Am ilustrat mai jos, printr-un singur exemplu, fişele de activităţi ale elevilor

Sarcini de lucru

1. Citiţi cu atenţie fişa de lucru. 2. Stabiliţi-vă atribuţiile în interiorul grupei. 3. Răspundeţi cerinţelor/sarcinilor primite,

după ce v-aţi consultat cu colegii de grupă, completând foile de flipchart.

4. Desemnaţi-vă un reprezentant care să prezinte întregii clase activitatea grupei voastre.

!!! NU completaţi spaţiul de pe foaia de flipchart lăsat pentru imagine, cu imaginea primită de voi. Acel spaţiu va rămâne liber. Succes!

Fişa de lucru

Grupa 1 MIGRAŢIA FORŢATĂ - REFUGIAŢII

„Experienţa mea ca refugiat este una pentru

care cuvintele nu sunt de ajuns. Părăsind totul, familie, prieteni, mă aflu acum în această ţară (România), în care nu cunosc pe nimeni, nici măcar limba, trăind prin bunăvoinţa organizaţiilor internaţionale şi a guvernului. Înainte de a-mi părăsi ţara, lucram într-o societate aviatică şi aveam toate condiţiile pentru o viaţă mai bună. Atunci când a izbucnit războiul, eram, cu probleme de serviciu, într-un alt oraş. A fost şansa mea, deoarece toţi colegii mei au fost omorâţi de un obuz care a atins clădirea firmei. Cu ajutorul unor prieteni, am reuşit să părăsesc ţara, abandonând totul, şi, dintr-o ţară în alta, sunt acum în România. Calvarul vieţii mele au fost cele două luni petrecute într-o pădure, fără hrană. Am văzut copii murind de foame, bătrâni abandonaţi pentru că nu mai aveau puterea să fugă. Viaţa nu mai avea nici un sens. Fiinţa umană nu mai valora nimic. Omul devenise un animal sălbatic trăind în pădure.

După ce am ajuns în România au apărut alte dificultăţi. Autorităţile mi-au refuzat intrarea deoarece nu aveam acte şi am stat patru zile la frontieră. Ce era să fac într-o asemenea situaţie? Să

http://www.arca.org.ro/

http://www.ushmm.org/


125

mă întorc în ţară: imposibil; atunci a trebuit să accept toate umilinţele şi capriciile celor de la frontieră. Aşa a început pentru mine viaţa de refugiu într-o ţară cu totul necunoscută unde trebuie să reîncep să trăiesc. (Mărturia lui J.L.K., migrant în România din Congo-Brazaville )

1. Precizaţi, pe baza textului, care este motivul pentru care JLK devine refugiat (este obligat să părăsească ţara).

2. Precizaţi, pe baza informaţiilor găsite în sursa de mai sus, două caracteristici ale acestui tip de migraţie.

3. Menţionaţi, folosindu-vă de mărturia de mai sus, cum e percepută viaţa de către acest refugiat. ( pentru a ilustra răspunsul, folosiţi fragmente din sursa istorică dată).

4. Ilustraţi, printr-un desen sau un singur cuvânt, o trăire, un sentiment al refugiatului.

5. Precizaţi, oricare 2 urmări efecte/ consecinţe ale acestui tip de migraţie (ţinând cont de mărturia de mai sus şi de reacţia statului unde acesta ajunge să emigreze.

Elevii completează o foaie de flipchart pe care apoi o prezintă colegilor, iar la sfârşitul orei, completează individual o fişă de evaluare.

Fişa de evaluare

I.Completaţi propoziţiile de mai jos cu ceea ce vă defineşte: 1.Lucrul pe care l-am reţinut în mod special din această oră este ………………………………………………………………………………… 2.O idee/o descoperire/pe care am făcut-o este

..................................................................................... 3.Un lucru pe care l-am învăţat şi pe care îl pot folosi în afara şcolii este ..................................................................................... II.Precizaţi în ouă rânduri, impactul lecţiei asupra voastră, ţinând cont de: -sentimente, gânduri, asociaţii, imagini. III.Formulaţi o întrebare pe care o mai aveţi în legătură cu această lecţie.

Foaia de flipchart pe care o completează grupa 1

MIGRAŢIA FORŢATĂ – REFUGIAŢII

„Experienţa mea ca refugiat este una pentru care cuvintele nu sunt de ajuns. Părăsind totul, familie, prieteni, mă aflu acum în această ţară (România), în care nu cunosc pe nimeni, nici măcar limba (…) a izbucnit războiul (…) Cu ajutorul unor prieteni, am reuşit să părăsesc ţara, abandonând totul (…). Calvarul vieţii mele au fost cele două luni petrecute într-o pădure, fără hrană. Am văzut copii murind de foame, bătrâni abandonaţi pentru că nu mai aveau puterea să fugă. Viaţa nu mai avea nici un sens. Fiinţa umană nu mai valora nimic. Omul devenise un animal sălbatic trăind în pădure.

După ce am ajuns în România au apărut alte dificultăţi (…) a trebuit să accept toate umilinţele şi capriciile celor de la frontieră. Aşa a început pentru mine viaţa de refugiu într-o ţară cu totul necunoscută unde trebuie să reîncep să trăiesc. ( Mărturia lui J.L.K., migrant în România din Congo-Brazaville. )

MOTIVUL PERCEPŢIA * * SENTIMENTUL / TRĂIREA *

126


CARACTERISTICI * *

URMĂRI *

prof. Mirela Grădină

Iliada - Sursă de cunoaştere a valorilor

morale ale vechilor eleni Poemele elenice antice, Iliada şi Odiseea, au suscitat interesul cercetătorilor încă din antichitatea clasică greco-romană. Valoarea lor este extrem de mare, ele constituind un important izvor istoric, atât pentru cunoaşterea unor evenimente din perioada de formare a comunităţilor umane pe tărâm elen, a instituţiilor statale (polisurilor), cât şi în privinţa relaţiilor interumane, a credinţelor, practicilor religioase, a valorilor morale, etc. Obiectul studiului de faţă nu este analiza gramaticală, stabilirea paternităţii lucrării Iliada, a faptului dacă autorul acestei epopei este sau nu acelaşi cu cel al Odiseei, dacă poemul este creaţia unuia sau a mai multor autori, dacă a existat vreun autor clasic grec cu numele de Homer, dacă acest cuvânt este de fapt corespondentul celui de Orbul - ce face referire la vehicularea acestor poeme eroice de către aezii orbi din Antichitate etc. Demersul de faţă are în vedere analiza felului în care prezintă Homer legătura dintre faptele omeneşti, morale/imorale/amorale şi reacţia divinităţii la aceste acţiuni ale făpturii umane, reacţie despre manifestarea căreia oamenii antici nu se îndoiau câtuşi de puţin.

Poemul Iliada este dedicat înfruntării verbale dintre Agamemnon, regele regilor ahei participanţi la campania de cucerire a cetăţii Troia, şi Achile, fiul zeiţei Thetis, comandant al mirmidonilor, o armată aflată în subordinea regelui regilor, Agamemnon. Discordia dintre cei doi protagonişti pornise de la următorul fapt: în campaniile de jaf din jurul cetăţii asediate Illion, armatele aheilor au luat multă pradă şi prizonieri. Printre prizonierii capturaţi se aflau şi două sclave, una Briseis, atribuită lui Achile, şi o alta, Hriseis, fiica preotului zeului Apollon, Hrises, atribuită lui Agamemnon. Venind preotul Hrises pentru aşi răscumpăra fiica, Agamemnon îl înfruntă; zeii abat asupra taberei ahee o mare molimă, căreia i se putea pune capăt, după spusele profetului Calhas, prin înapoierea fiicei lui Hrises. Agamemnon acceptă, cu condiţia să fie despăgubit cu altă pradă şi, datorită faptului că Achile îl înfruntase, Agamemnnon îi preia acestuia sclava, pe frumoasa Briseis. Anterior, Agamemnon respinsese plin de trufie darurile trimise de Hrises, pentru răscumpărarea fiicei sale, ameninţându-l chiar pe preot cu aceste


127

cuvinte: “Vezi, o moşnege, să nu te mai prind pe aici la corăbii/ Ori între noi zăbovind, ori încoace venindu-ne iară;/ Mi-e că ţi-or fi de prisos toiagul şi semnele sfinte (...)/ Du-te dar, nu mă-ndârji, dacă teafăr doreşti să poţi merge.”1 Această atitudine a regelui regilor contravenea legilor soliei, mesagerii aflându-se sub protecţia regelui zeilor, Zeus.2 Purtarea lui Agamemnon a condus la acceptarea de către zei a rugii lui Hrises, adresată lui Apollon, de a pedepsi sacrilegiul aheilor. Faptul pedepsirii ar putea fi interpretat atât ca o manifestare a dreptăţii lui Zeus, a atributului său de protector al legilor, cât şi ca manifestare a altui fenomen: în acea epocă Apollon tindea să preia şi atributele altei divinităţi, anume ale lui Hellios, zeul soarelui.3 Prin urmare, molima care a fost produsă de zeu putea avea drept cauză şi o manifestare a căldurii lui Hellios, mai degrabă în zonele unde soarele Hellios (Apollon) străluceşte mai mult, anume în zona mediteraneană, a locului înfruntării troiano-ahee. Aşadar, era necesar un armistiţiu, pentru că victimele căzute în luptă trebuia neapărat şi grabnic înhumate sau incinerate pentru a nu se răspândi epidemiile. Dar, să revenim la poem. După câteva versuri, este prezentată reacţia lui Achile care, înfuriat de atitudinea trufaşă a lui Agamemnon care-i luase sclava favorită, scoate sabia dar este oprit de Pallas-Athena, zeiţa înţelepciunii4: “... iar Achileus simţi negrăită durere,/ Inima-n pieptu-i păros îi stătu îndoită pe gânduri:/ Sau de la coapsă, din teacă, să-şi smulgă spada tăioasă/ Şi să înlăture îndată mulţimea, să-njunghe pe Atride,/ Ori supărarea şă-şi curme şi capăt să pună pornirii,/ Până ce el şovăind, stătu şovăiindu-se-n sine,/ Palla Athena din cer: o trimise zeiţa braţalbă Hera.”5 Pasajul citat mai sus poate fi interpretat şi ca o manifestare a Athenei, care este, prin

1 Homer, Iliada, traducere în româneşte de G. Murnu, Bucureşti, Ed. de stat pentru literatură şi artă, cântul I, versurile 26 şi urm. 2 George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Bucureşti, Casa ed. Odeon, 1992, p. 291; Victor Kerbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Ed. Albatros, 1995, p. 695. 3 George Lăzărescu, op. cit., p. 51; , Victor Kerbach, op. cit., p. 41. 4 Victor Kerbach, op. cit., p. 57; George Lăzărescu, op. cit., p. 66. 5 Homer, Iliada, cântul I, versurile 186 şi urm.

excelenţă, zeiţa înţelepciunii şi a războiului (a polemicii), dar un război logic şi chibzuit, şi nu dus sub influenţa pornirii năvalnice, de moment, a impulsurilor primare. Intervenţia înţeleptului Nestor, care aplanează conflictul, este edificatoare în privinţa autorităţii morale a confidentului regilor în acea epocă istorică, dar şi a autorităţii regilor oamenilor sau a fiilor de zeiţe cum este Achile, Athena îndemnându-i pe toţi să asculte de zei: “Zeii ascultă mai mult pe acela carer se supune.”6 În cântul al III-lea apare, în contextul luptei dintre Menelaus şi Paris, cauza confruntării dintre ahei şi troieni, anume răpirea Elenei, soţia lui Menelaus, de către Paris, unul dintre mulţii fii ai lui Priam, regele Troiei: “...Menelau cu arma la rându-i/ Tabăr-asupra lui Paris şi astfel se roagă de Zeus:/ Doamne, tu fă să-mi răzbun pe mişelul acel care-ntâiul/ Rău mi-a făcut, să dobor eu însumi cu mâna pe Paris,/ Viţă de domn, ca oricine apoi să termure-n lume,/ De-ar cuteza să s-atingă de-o gazdă ce bine-l primeşte.”7 Aici trebuie văzută cheia întregului poem: este vorba despre o luptă între cei care nu respectă regulile de convieţuire socială, umană - troienii prin Paris - şi cei care caută să impună respectarea acestor reguli - aheii răzbunători. Concret este vorba despre lupta dintre Paris şi Menelau. Dar cum se ajunsese la acest conflict între troieni şi ahei? Intriga îşi are începutul în cearta dintre cele trei zeiţe olimpiene: Hera, Athena şi Afrodita pentru mărul de aur. Refăcând cursul evenimentelor putem spune următoarele: Zeii olimpieni benchetuiau la nunta dintre muritorul Peleu şi zeiţa Thetis când, zeiţa vrajbei, care nu fusese invitată, Eris (Discordia)8, intră în sala de dans, aruncă mărul de aur şi spune: celei mai frumoase. Din acel moment petrecerea se strică, cele trei zeiţe, fiecare considerându-se cea mai frumoasă, revendicând mărul. Zeus, chiar şi în postura de cel mai puternic dintre zei, împărţitorul dreptăţii, nu poate să ia o decizie într-o problemă care opunea soţiei sale Hera9, pe

6 Ibidem, versurile 215 şi urm. 7 Ibidem, cântul III, versurile 346 şi urm. 8 V. Kerbach, op. cit., p. 183; George Lăzărescu, op. cit., p. 141. 9 Victor Kerbach, op. cit., p. 453; George Lăzărescu, op. cit., p. 166.

128


zeiţa frumuseţii Afrodita10 şi pe fiica sa iubită Athena, aşa că solicită medierea altor zei, iar a poi a muritorilor. Afrodita ajunge pe pământ unde, promiţându-i tânărului Paris pe frumoasa Elena, obţine recunoaşterea sa drept cea mai frumoasă. Celelalte două zeiţe, Hera şi Athena, jură să se răzbune şi, în momentul în care Paris o fură pe Elena, ele cheamă aheii la adunare şi la pornirea războiului contra troienilor. Era o pricină de onoare, dar şi de dominare economică, chiar o ocazie de jaf. Alegerea de către poetul Homer, oricine ar fi el, a celor trei zeiţe nu este întâmplătoare. Se creează suspansul prin aceea că Zeus are de ales între cele trei zeiţe foarte frumoase şi a căror frumuseţe nu poate fi clasificată chiar şi de către Zeus: una este frumoasă ca soţie, o a doua ca fiică iar, cea de a treia, ca manifestare a dragostei în afara căsătoriei. Zeus cunoştea bine toate cele trei ipostaze ale frumuseţii şi dragostei, aventurile sale galante fiind nenumărate. Faptul că zeiţa Discordia nu fusese invitată la banchet nu trebuie să ne mire, având în vedere faptul că zeii voiau să se distreze nu să se certe. Hotărârea celor două zeiţe, nemulţumite de arbitrajul lui Paris, de a distruge Troia, de a-l pedepsi pe Paris, şi prin el oraşul natal, o interpretăm în următoarea cheie: Hera era zeiţa căsătoriei şi a legământului familial, Athena era zeiţa înţelepciunii dar şi a războiului (a polemicii de orice fel, cu vorbele sau armele), Afrodita era zeiţa frumuseţii şi a dragostei. Paris a acţionat sub impulsul pornirilor pasionale, instinctuale, nu sub imperiul înţelepciunii, domeniu patronat de Athena. În plus, Paris a încălcat legea căsătoriei, domeniu patronat de Hera, şi pe acela al ospeţiei, înşelând încrederea gazdei sale Menelau şi furându-i soţia şi tezaurul, domeniu patronat de însuşi Zeus (de fapt, însuşi Zeus avea ceva antecedente asemănătoare în relaţiile cu gazdele sale, dacă-l menţionăm doar pe Amfitrion). Aşadar, Paris venea în contradicţie cu legea căsătoriei, patronată de Hera, a ospeţiei, patronată de Zeus, şi a gândirii lucide, patronată de Athena, el acţionând doar sub impulsul dragostei, domeniu patronat de Afrodita. (Elena fusese cea are, cu mulţi ani în urmă, îl alesese pe 10 Victor Kerbach, op. cit., p. 39; George Lăzărescu, op. cit., p. 18-19.

Menelau, din numeroşii pretendenţi, pentru a fi soţia lui. Dar anii trecuseră şi sentimentele Elenei se schimbaseră. La dona e mobile.) Se constată, aşadar, că grecii puneau un mai mare accent pe raţiune decât pe pasiune, de unde rezultă şi venerarea şi prestigiul deosebit al Athenei, zeiţa înţelepciunii. În plus, un alt element fundamental al mitologiei clasice elene, este acela al sorţii care trebuie inexorabil să se împlinească, al fatalităţii de care nu poate să se ferească nici un muritor, (de fapt şi zeii sau semizeii se aflau sub puterea sorţii neîndurătoare; a se vedea, de exemplu, situaţia în care Cronos, ştiind că va fi detronat de un fiu, îşi înghite unul după altul progeniturile; sau Zeus, care fiind căsătorit cu Metis, ştiind că cel ce se va naşte din împreunarea lor îl va detrona, o înghite pe această mamă a copilului său: din capul lui Zeus, nu din altă parte, născându-se apoi Athena.)11 Nu poate fi aici un embrion al crezului, al intuiţiei, că în cele din urmă divinitatea va fi învinsă de raţiune? Indiferent de voinţa sa, Paris, încă înainte de a păşi pe lume, fusese hărăzit de zei să aducă sfârşitul cetăţii Troia şi, chiar dacă părinţii săi Priam şi Hecuba au încercat să ocolească destinul, acesta s-a împlinit întocmai. Acest destin tragic al omului, care nu poate să fie schimbat cu nici un chip, această nimicnicie a omului în faţa forţelor supranaturale, este des abordat şi în alte creaţii literare elene. Oedip12, de exemplu, chiar dacă a făcut o faptă bună răspunzând întrebării Sfinxului şi astfel scăpând Teba de blestemul care o apăsa, fără să vrea a comis un sacrilegiu: răsplata pe care i-au oferit-o zeii pentru fapta sa a fost tronul Tebei şi căsătoria cu regina văduvă a oraşului, Iocasta, nimeni alta decât mama lui! Şi despre Oedip se ştia că va aduce nenorociri mari oraşului natal; şi el fusese abandonat, ca şi Paris, găurindu-i-se picioarele (Oedip=Ologul), dar soarta atotputernică făcuse ca el să supravieţuiască şi astfel nefasta profeţie să se împlinească. Tot în mitologia greacă apare şi mitul lui Perseus despre care bunicul său ştia că îl va ucide, că el, bunicul, va fi victima nepotului său. Pentru

11 Victor Kerbach, op. cit., p. 695; George Lăzărescu, op. cit., p. 66-67 şi 204. 12 Victor Kerbach, op. cit., p. 460; George Lăzărescu, op. cit., p. 131.


129

a nu se împlini profeţia este abandonat, nu moare, ci, într-o întrecere sportivă, aruncă discul atât de mult încât ucide un bătrân aflat în afara stadionului, bătrân care era de fapt bunicul său13. (În cazul mitologiei romane situaţia este uneori diferită, gemenii abandonaţi, precum Romulus şi Remus, vor reveni salvându-şi bunicul şi întemeind oraşul Roma.) Şi în iudaism, apoi în creştinism, apar aceste credinţe în predestinare, în soarta ineluctabilă, în formulări de genul: pentru a se împlini profeţia. Rezultă o chestiune paradoxală: oricum ar fi acţionat omul (sau zeii?) moral/imoral/amoral ceea ce trebuia să se întâmple, ceea ce fusese scris în stele, urma să se întâmple. Problemele legate de faptă şi răsplată, în lumea oamenilor, apar şi în alte cânturi din poemul homeric Iliada. De exemplu, în cântul al XI-lea, versurile 138 şi urm., când Agamemnon îi ucide în luptă pe fii lui Antimachos, poetul nu uită să ne spună că tatăl lor era cel care pusese la cale asasinarea lui Menelau în momentul în care acesta din urmă pornise în solie pentru restituirea soţiei sale, Elena, şi a averilor furate de către Paris: “Ştiu că sunteţi amândoi mlădiţele lui Antimachos/ Care-ntr-o vreme când se dusese la Troia, Menelaus,/ Sol cu Ulise, silea în sobor pe troieni să-mi ucidă/ Fratele acolo, să nu-i mai dea drumul înapoi spre Ahaia:/ Voi dar plăti-veţi acum mişelia părintelui vostru.”14 Este prezentă, aşadar, aceeaşi răsplată, sau pedeapsă, aplicată celor care încercau să nesocotească legile soliei, fapt care pentru noi este un important indiciu referitor la sistemul de valori după care se ghidau aheii în perioada aceea, (indiferent că era vorba despre stări de lucruri din secolul al XIII-lea îHr., perioadă în care şi arheologul german Heinrich Schliemann plasează războiul troian, după descoperirea cetăţii în anul 187015, anul 1193-1184 îHr. când se pare că s-a desfăşurat acest conflict, fie că se referă la un sistem de valori din vremea când aceste poeme Iliada şi Odiseea au fost consemnate în scris în secolele IX-VIII îHr.)

13 Victor Kerbach, op. cit., p. 494; George Lăzărescu, op. cit., p. 238. 14 Homer, Iliada, cântul XI, versurile 135 şi urm. 15 Le Petit Robert, 2, p. 1633.

În cântul al XII-lea, când este prezentată fragilitatea zidului troian, în faţa asalturilor repetate ale aheilor, faptul este explicat de poet prin aceea că troienii nu aduseseră jertfe zeilor Poseidon şi Apollon, (aducerea de ofrande divinităţilor fiind un lucru obişnuit în epocă, ofrandele trebuind să fie aduse zeilor pentru ca aceştia să fie binevoitori sau protectori şi pentru că, la baza fiecărui act întemeietor trebuia pusă o jertfă): “... n-au fost aduse zeimii/ Jertfe de sute de boi, deci nu se zidise cu voia Zeilor nemuritori, de aceia-i fusese şubred temeiul.”16 În cântul al XIV-lea este prezentată participarea la luptă a prietenului lui Achile, Patroclu care, trufindu-se, căuta să obţină o victorie strălucită, crezând că dacă posedă armele lui Achile, lui îi va fi dat să cucerească Troia (păcatul trufiei, al vanităţii deşarte), dar Zeus se împotriveşte reîntoarcerii lui Patroclu din luptă: “Zeus ...,/ Parte din rugă-a primit, iar parte a respins-o; anume/ S-a învoit de la vase, din lagăr, s-abată războiul,/ S-ampotrivit la urarea întoarcerii lui de la luptă.”17 La fel ca în creştinism, şi la grecii antici, trufia era un mare păcat (ca să folosim un termen creştin) şi, după cum apare în mitologia greacă: atunci când Zeus vrea să piardă pe cineva întâi îi ia minţile, aşa se întâmplă şi cu Patroclu care, acţionând nesăbuit şi nu cu înţelepciune, este ucis de către Hector: “Apollon (îi spune lui Patroclu) în lături,/ Menetiene, doar nu-ţi este dat să iei Troia, nici ţie,/ Nici lui Achileus, deşi el este mult mai de seamă ca tine.”18 În cântul al XIX-lea, Agamemnon prezintă ceea ce crede el despre destinul uman, despre Zeus, Ursită şi Furii (sau mai degrabă ceea ce credeau vechii eleni din perioada contemporană redactării poemelor homerice, despre acestea): “Nu eu sunt de vină, ci numai/ Zeus, Ursita şi Furia, iasma hoinară prin umbră,/ Care-n sobor mă făcură din minte să-mi ies ca nebunii/ Şi să-i răpesc lui Achile răsplata ce obştea-i dăduse./ Ce puteam eu împotrivă? O zână le pune la cale/ Toate, fiica mai mare a lui Zeus, Orbirea duşmană,/ Care sminteşte pe toţi. Ea, moale-n picioare, nu calcă/ Jos pe pământ, ci în creştetul

16 Homer, Iliada, cântul XII, versurile 1 şi urm. 17 Ibidem, cântul XVI, versurile 241 şi urm. 18 Ibidem, versurile 677 şi urm.

130


nostru tot umbra şi-adese/ ./tulbură creierul nostru, ba pune pe unii şi ghiara./ Ea, bunăoară de mult îl scoase din minţi şi pe Zeus,/ Care-ntre oameni şi zei se crede că-i cel mai cuminte.”19 Acest fragment ne prezintă concepţia vechilor greci despre limitarea de către soartă a puterii zeilor chiar şi a puterii părintelui zeilor şi al oamenilor, în faţa Sorţii şi Furiei, cât şi faptul că acţiunile regilor, chiar şi violente, nu le pot fi imputate lor ci constituie manifestarea divinităţii, deci a conceptului de monarhie de drept divin (concepţie larg răspândită în întreaga Antichitate şi revalorizată în zorii epocii moderne prin absolutismul regal, teoretizat, printre alţii de. Machiavelli sau Bossuet). În cântul al XX-lea, este prezentată lupta dintre Achile şi Hector, în care intervin şi zeii, iar Zeus înclină definitiv balanţa în favoarea lui Achile. Uciderea lui Hector este o oglindă a necesităţii împlinirii sorţii, prin care Achile alegând faima trebuia să o încoroneze cu uciderea celui mai viteaz dintre troieni, Hector. Înainte de a muri, Hector îi cere lui Achile să respecte legea cinstirii trupului neînsufleţit, lege pe care el însuşi o nesocotise în cazul lui Patroclu, dar Achile, căruia zeii îi luaseră minţile, refuză promisiunea: “...O-nvoială să facem, pe zei să chemăm că doar ei sunt/ Martorii noştri mai buni şi mai siguri chezaşi ai tocmelii./ N-am să-mi bat joc nebuneşte de tine, de-o fi să-mi dea Zeus/ Slava să birui şi capul să-mi pun. Numai armele tale/ Am să le prad, o Achile, şi da-voi aheilor trupul./ Fă şi tu astfel cu mine.”20 Şi, după cum spuneam, când Zeus hotăra să piardă pe cineva mai întâi îi lua minţile, aşa se întâmplă şi acum, grăbind moartea lui Achile, de fapt pedepsirea sa de către zei, Apollon, prin mâna înarmată cu arc şi săgeţi a lui Paris. Achile, căruia zeii îi luaseră minţile, în dorinţa de a se răzbuna pe ucigaşul prietenului său, Patroclu, nesocoteşte legile omeniei, şi necinsteşte zile în şir trupul lui Hector, târându-l prin colbul din jurul cetăţii Troia. “Astfel Ahile pornit îşi da drumul mâniei pe Hector.”21 faptul repetându-se la nesfârşit şi forţându-i pe zei să intervină pentru redarea trupului lui Hector tatălui său Priam, pentru a fi înmormântat cum se cuvine. (Se poate face o paralelă cu polemica dintre Agamemnon şi 19 Ibidem, cântul XIX, versurile 84 şi urm. 20 Ibidem, cântul XXII, versurile 245 şi urm. 21 Ibidem, cântul XXIV, versurile 23 şi urm.

Achile în privinţa sclavelor, conflict plasat la începutul epopeii, când Agamemnon a fost de neînduplecat.) Achile, la cererea expresă a lui Zeus, prin mesagerul Hermes - zeul psihopomp, cel care conducea şi sufletele celor morţi spre Infern, acceptă darurile lui Priam şi îi redă acestuia trupul fiului său. Prin această acţiune se pare că este prezentat triumful spiritului, al raţiunii asupra mâniei oarbe, a instinctului de răzbunare, victoria respectării valorilor morale şi implicit împăcarea lui Achile cu zeii. (după moarte Achile va deveni prima umbră din Infern, situaţia care, de altfel, nu-l mângâie câtuşi de puţin pe marele erou – după cum spune Dante în Divina comedie). În concluzie, putem considera acest poem homeric, Iliada, alături de Odiseea sau de scrierile lui Eschil, Sofocle, Euripide, atât naraţiuni ale unor fapte reale sau imaginare, cât şi un important izvor istoric, un îndreptar moral, aici găsindu-şi locul importante concepţii morale. cinstirea zeilor şi a conducătorilor de pe pământ, necesitatea respectării regulilor de convieţuire socială, a drepturilor umane, necesitatea găsirii unor legi ale războiului. În acest poem este prezentată, ca de altfel şi în partea veche a Bibliei, legea talionului: (o practică răzbunătoare sau eroică): ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.

prof. Viorel Ciobanu

Conflictul din Orient intre miturile fondatoare si soluţiile actuale

Orientul Mijlociu evolutie in timp Civilizaţiile urbane au apărut în zona

Orientului Mijlociu, însă rivalităţile dintre ele au dus la dispariţia acestora rând pe rând. Factorul persan a avut un cuvânt important în evoluţiile politice din această zonă. La evoluţia anumitor state şi-au adus contribuţia şi romanii şi grecii. În anii ‘70 ai erei creştine împăratul roman Titus a distrus templul evreilor, factor coagulant al spiritualităţii acestui popor. În anul 135, Ierusalimul este distrus, iar evreilor li se interzice dreptul de a mai locui în regiune.

Apariţia otomanilor în sec. XVI în această zonă a adus modificări importante, unitatea acestor triburi arabe a fost realizată prin intermediul religiei musulmane, excepţie făcând


131

Iranul (Persia) care a adoptat siismul684. ”Soluţia otomană” a constat în aplicarea principiilor dezvoltării unui stat islamic deznaţionalizat dus până la cel mai înalt grad al perfecţiunii. Criza orientală care anunţa prăbuşirea Imperiului Otoman a dat naştere în interiorul acestuia şi implicit în zona semilunii fertile, la mişcări naţionale care urmăreau crearea unor state naţionale pe teritoriul Imperiului Otoman aflat în prăbuşire. Implicarea puterilor occidentale în această zonă a avut serioase consecinţe, Marea Britanie a stabilit nişte frontiere care nu existau, în schimb garanta securitatea artificială a statelor nou formate.685 Presiunea britanică a răsturnat echilibrele locale. Premisele creerii statului Israel

În preajma primului război mondial, Anglia şi Franţa au încheiat acordul secret de la Sykes-Picot care prevedea crearea unui stat arab. 686 Interesele economice dictate de creşterea importanţei terenurilor petroliere au facut ca Anglia şi Franta să nu ia în calcul crearea unui regat arab. Viitorul statului Palestina a fost rezolvat între Franta şi Anglia care, provizoriu, au împărţit administrarea Locurilor Sfinte. Acest proiect anglo-francez a avut şi reacţii arabe, cum a fost sfidarea lui Ibn Saud care a convocat un Congres panislamic unde cerea să i se încredinteze administrarea Locurilor Sfinte.687

Mişcările antisemite din Rusia şi Europa de Est au declanşat o emigrare rapidă a evreilor în Palestina. La sfârşitul sec. XIX, în Palestina trăiau treizeci de mii de evrei şi şase sute de mii de arabi. 688 În această perioadă ia naştere mişcarea sionistă pentru reconstruirea unui stat evreiesc în Palestina. Ea a fost iniţiată de Theodor Herzl.

După primul război mondial în zona Orientului Mijlociu, civilizaţia industrială începe să îşi facă simţită influenţa. Puterile occidentale sunt tot mai interesate de dominaţia zonei, acest fapt face ca arabii să se unească sub mişcarea

684 François Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, ed. All, Buc. 2003. 685 Ibidem, pg. 18. 686 Ibidem, pg. 24. 687 Ibidem, pg. 28. 688 1948. Primul război arabo- israelian, Benny Morris, Ed. Universitatea Ben Gurion, Tel Aviv.

panarabismului, unde ei caută să îşi păstreze valorile.

Naşterea statului Israel a fost concretizarea mişcării sioniste, care a militat pentru dobândirea suveranităţii politice a poporului evreu şi pentru întoarcerea pe pământurile stămoşilor săi. Sosirea primilor evrei pe fostele teritorii care au aparţinut în antichitate, a coincis cu prăbuşirea Imperiului Otoman. Situaţia era însă schimbată, dacă la Ierusalim se aflau ruinele templului lui Solomon, între timp, musulmanii şi creştinii îşi înălţaseră momumente de cult care aveau semnificaţii profunde pentru fiecare religie în parte.

Conjunctura internaţională în care a luat naştere statul israeliana a fost favorabilă, întrucât situaţia internaţională după cel de-al II-lea război mondial a fost favorabilă apariţiei noului stat. Au existat mai multe curente, fiecare cu o viziune proprie referitoare la formarea noului stat, dar care nu ofereau soluţii clare la eventualitatea izbucnirii unui conflict între arabi şi israelieni. Potrivit lui Claude Klein, în lucrarea “Israel - statul evreilor” 689 , o primă soluţie este oferită de contele Bernardotte, aceasta nu poate fi pusă în practică deoarece iniţiatorul ei, care avea şi calitatea de negociator ONU, este asasinat de grupările ultra conservatoare. Cu siguranţă acestea erau interesate să păstreze situaţia defacto, care în viziunea lor le garanta pastrarea tradiţiilor. Potrivit aceluiaşi autor690, o altă soluţie este oferită de mediatorul american Ralph Bunche, acesta spre deosebire de predecesorul său reuşeşte să facă paşi importanţi, obţinând acordul celor patru ţări din jurul statului Israel. Demersurile acestuia sunt benefice, deoarece la începutul anului 1949, balanţa se înclina în favoarea statului Israel. Israelul intre amenintarea araba si nevoia consolidarii statului

Cu siguranță creerea statului Isrel a deranjat lumea araba care nu vedea cu ochi buni aparitia unui stat cu o religie diferita si cu o sustinere occidentala puternica. Legaturile pe care statul istrael le are cu limea occidentala a permis si promovarea unor modele politice si

689 Claude Klein, Israel - statul evreilor, Ed. All, Buc. 2000, p. 67-68. 690 Op. cit. p. 87.

132


sociale occidentale considerate de fundamnetalistii islamici ca o amenintare la propria identitate. Pentru a face fata acestor amenințări Israelul este nevoit sa adopte o politica a apararii active, aceea de a ataca inainte de a fi atacat.

Intervenţia SUA determina armatele israeliene conduse la acea vreme de Ben Gurion să se retragă din teritoriile arabe ocupate. Asistăm aşadar la naşterea unui mecanism care va funcţiona permanent până în zilele noastre în conflictele dintre statul Israel şi lumea arabă.

Cu siguranţă problema conflictului arabo – israelian trebuie privită şi prin prisma arabilor. Potrivit lui François Massoulié în lucrarea “Conflictele din Orientul Mijlociu” 691 , acesta foloseşte afirmaţia generalului Moshe Dayan care spune “...nu este adevărat că arabii îi urăsc pe evrei din motive personale, religioase sau rasiale. Ei ne consideră nişte occidentali, nişte străini, nişte năvălitori care au pus stăpânire pe o ţară arabă ca să facă din ea un stat evreiesc.” Tratarea cu superficialitate a acestei probleme de către marile puteri, a facut ca o soluţie viabilă să nu fie aplicată, astfel că revoluţia ONU 242 din 1967, nu a avut nici un efect asupra acestui conflict. Acest conflict trebuie privit şi ca o expresie a Razboilui Rece dintre dintre SUA şi URSS. În timpul confictelor armate s-au realizat poduri aeriene enorme dinspre SUA către statul Israel şi dinspre URSS către statele arabe. Astfel că toate eforturile pentru pace au devenit inutile datorită rivalităţilor dintre Est şi Vest.

Ameninţarea unui nou conflict armat a făcut ca unele puteri arabe să intervină ca mediatori. Preşedintele egiptean Anwar al – Sadat a iniţiat o deschidere către americani, participând la acordul de pace de la Champ David. Pentru a face o comparaţie între conflictele arabo – israeliene şi alte zone, vom încerca o abordare a conflictelor din America Latină, care deşi se desfaşoară în aceeaşi perioadă, au un substrat diferit.692 În această zonă nu avem o confruntare între cele două blocuri Est – Vest. Confruntarea este generată de ideologii şi sisteme de guvernare. Revenind la problematica războiului arabo – israelian, vom observa că geopolitica

691 François Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. All, Buc. 2003, p.113. 692 Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie, Ed. Corint, Buc., 2001.

israeliană evoluează în mai multe direcţii. Una dintre acestea sunt cele care îşi propun ocuparea marelui stâng al râului Iordan şi anexarea acestuia pentru a forma Marele Israel, la fel ca în scrierile biblice. Potrivit curentului realist, problema esenţială este alta693. Frontierele din 1947 – 1949 erau dificil de apărat, astfel că ofensiva israeliană în Libanul de Sud, ocuparea înălţimiilor Golan şi a marelui stâng al râului Iordan, au ca justificare crearea unei graniţe de securitate pentru statul Israel. Potrivit aceleiaşi teorii, însă din perspectiva arabă vom fi surprinşi să observăm că arabii nu privesc neapărat o ameninţare noile colonii israeliene. 694 Potrivit acestui autor, ţăranii arabi, dar şi marii propietari se bucură atunci când evreii cumpără sau arendeaza loturi de pământ, deorece se crează locuri de muncă şi venituri sigure. Arabii nu sunt obişnuiţi să îşi construiască existenţa pe un viitor îndepărtat, ei sunt interesaţi de prezent şi de viitorul imediat. Confruntările arabo israeliene cauze si perspective

Acestă problematică a razboiului arabo – israelian a fost abordată din diferite perspective de-a lungul timpului.

În Orientul Apropiat, confruntarea dintre israelieni şi palestinieni nu este doar un simplu conflict politico-militar generat de lideri cu anumite pretenţii teritoriale, ci este expresia ciocnirii a două programe politice interior asumate la nivel colectiv, care înglobează dimensiunea religioasă, identitară, mesianică şi care valorifică toate elemente esenţiale care intră în alcătuirea fiinţei colective a celor două popoare. Este un conflict între două “hărţi mentale”; conflictul trebuie văzut nu numai în datele lui exterioare ci şi ca o confruntare între adevărurile subiective deţinute în două memorii colective distincte.

Pentru israelieni, această memorie a “geografiei interioare”, a mişcat proiectul politic al dobândirii statalităţii şi aceleaşi forţe adânc înrădăcinate în identitatea fiinţei colective, în speranţele lor mesianice, sunt cele care creionază, transformă şi folosesc politicul în scopul acestor speranţe colective (existenţa coloniştilor şi impactul acestora în politica de stat, constituind 693 Ibidem, p. 160. 694 Tariq Ali, Ciocnirea fundamentalismelor – cruciade, jihaduri şi modernitate, Ed. Antet, Prahova 2006, p. 87.


133

mărul discordiei în disputa cu palestinienii). Din sens invers, elitele politice înghiţite uneori de un proiect politic laic şi, în ciuda aparenţei, mult diferit de cel asumat colectiv, încearcă tocmai contrariul. Din această realitate intern-conflictuală ia naştere o criză foarte adâncă de legitimitate, care poate fi cauza lipsei de putere a liderilor politici ai zonei de a rezolva situaţia politică instabilă de jumătate de veac a întregii regiuni.695

În cazul palestinian lucrurile stau similar. În 1964, când s-a creat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), ea unea palestinienii sub steagul luptei naţionale, în baze laice. Deşi impunându-se ca autoritate centrală, OEP a fost nevoită să convieţuiască cu o întreagă paletă de organizaţii fundamentate religios, care au contestat-o permanent şi au sancţionat-o împreună cu populaţia ori de câte ori se îndepărta de la proiectul politic palestinian asumat la nivel colectiv (ca exemplu stă însăşi credo-ul declarat al Mişcării Islamice de Rezinstenţă Hamas de a “lupta împotriva Israelului şi împotriva mişcării naţionale reprezentate de OEP”.696

Organizaţiile palestiniene teroriste, ale căror stategii interioare sunt dominate de dimensiunea religiosă, de una preponderent violentă, au contestat nu numai politica isrealiană, ci mai ales conducerea seculară iniţiată de Arafat. Asemenea organizaţii căpătau putere şi legitimitate numai în măsura în care liderii politici palestinieni investiţi cu acestă autoritate se îndepărtau de la susţinerea intereselor colective palestiniene reprezentate astfel în mentalul colectiv al acestui popor. Nu este vorba în regiune doar de conflictul palestiniano-israelian, ci şi cel palestiniano-palestinian şi israeliano-israelian. cele două societăţi sunt continuu fragmentate, existând chiar pericolul unui viitor posibil război civil.

Pentru a face previziuni cu privire la oprirea unui conflict ca cel israeliano-palestinian nu este suficient să urmăreşti doar acţiunile şi deciziile luate la nivelul politicului (fie el local, 695 Liebman, C.S. - Religious and secular conflict between

Jews in Israel, Keter Publishing House Jerusalem, 1995. 696

www.ict.org.il.

regional sau internaţional). Pentru acest spaţiu, acţiunile autorităţilor politice constituie doar o piesă, uneori fragilă, dintr-un întreg ansamblu pe care-l alcătuiesc identitatea, religia, valorile colective şi care sunt actori politici ei înşişi în modelarea spaţiului şi în dictarea deciziilor politice reale care afectează regiunea. Conjunctura internaţională face ca acestă regiune să fie una decisivă în acest moment pentru noua configuraţie a lumii. Este important de observat cum se orientează marii actori politici şi care sunt interesele care mobilizează politicile regionale şi mondiale, aceasta pornind de la un element important, anume alegerile palestiniene şi şansele de a se ajunge la o pace ce se lasă aşteptată de decenii. Dar şi ce ar aduce o asemenea pace, dacă se dovedeşte că într-adevăr se doreşte această pace.

Ca element de noutate, articolul de faă încearcă să prezinte războiul privit în “oglindă” din ambele părţi ale taberelor implicate în conflict, cautând totodata să pună accentul pe mentalităţiile colective şi mai puţin pe istoricul evenimentelor.

Articolul caută să exprime situaţii, trăiri şi opinii ale actoriilor implicaţi în evenimente. Pe parcursul studiului sunt folosite interviuri, declaraţii şi părţi din “Memorii” publicate în diferite lucrări sau articole. Cu siguranţă ne interesează atât parerea unor actori din tabăra israeliană, cât şi a unor actori din tabăra arabă dar nu în ultimul rând perspectiva europeană şi americană vis-à-vis de aceasta problemă. Această abordare, din perspectiva evoluţii mentalităţii personale şi colective, reprezintă o noutate în abordarea problemei.

Abordarea problematicii conflictelor arabo-israeliene este importantă deoarece ne poate ajuta ca europeni să înţelegem mai clar acţiunile şi atitudinile islamului vis-à-vis de valorile occidentale. Statul Israel a fost asimilat în lumea arabă, nu doar ca un element străin ci ca un element occidental. Dezvoltarea statului Israel a provocat şi tensionarea lumii arabe, implicit a manifestărilor extremiste. Abordând pe lângă problemele conflictului arabo-israelian şi problematica terorismului internaţional vom înţelege mai exact motivaţia pentru care membrii acestei organizaţii acţioneaza. Din această perspectivă conţinutul studiului poate deveni

134


important în condiţiile în care oferă o aborbare obiectivă a problematicii arabo-israeliene cu ajutorul implicaţiei miturilor prin prisma realistă şi liberalistă. Căutând explicaţii dincolo de acţiunea politică şi de aspectele sociale şi religioase, lucrarea încearcă să perceapă trăirea individului şi doar mai apoi atitudinea colectivităţii.

Ce îşi doresc israelienii? Ce îşi doresc palestinenii? Ce îşi doresc în general arabii?

Cu siguranţă, fiecare tabără îşi doreşte un echilibru şi o pace convenabilă în regiune. Este ea posibilă? Ne aflăm într-o perioadă în care o personalitate reuşeşte să influenţeze într-un mod major evenimentele. Posibil că va trebui ca aceste societăţi să se maturizeze astfel încât grupurile masive să fie cele care vor avea întâietate în stabilirea regulilor. Ar fi decurs relaţiile israeliano-palestinene astfel dacă Yitzak Rabin, nu ar fi fost asasinat în noiembrie 1995 de un extremist de dreapta evreu? Ar fi avut ele o altă evoluţie dacă Benyamin Netanyahu şi Ariel Sharon nu ar fi preluat puterea din 1996 până în prezent? La prima întrebare răspunsul poate fi dat dintr-o abordare de stânga a problematicii. În acest caz trebuie să avem în vedere faptul că structura socială a societăţii israeliene, corespunde mai degrabă unor atitudini de stânga, astfel că în problema conflictului arabo-israelian, politica lui Yitzak Rabin pare a fi mai realistă faţă de problemele arabo-israeliane. În cel de-al doilea caz, politica lui Benyamin Netanyahu şi Ariel Sharon, se bazează pe unele clişee tradiţionaliste ale politicii israeliene. Ea îşi găseşte justificarea atat în plan religios dar şi într-un mental format în cadrul comunităţilor de evrei de-a lungul timpului.

Articolul nu îşi propune să prezinte evenimente inedite, ci îşi doreste abordări diferite a situaţiei. Literatura referitoare la această problematică este bogată, amintim aici doar câteva lucrării: Conflictele din Orientul Mijlociu – François Massoulié; Ciocnirea fundamentalismelor – Tariq Ali, Liebman care descrie conflictul dintre aceste două tabere, Claude Klein cu statul evreiesc, şi deasemenea nu trebuie uitaţi autorii realismului şi ai liberalismului, dintre care voi aminti doar câţiva precum Dunne, Hoffmann, Baylis şi Smith, şi mulţi alţi ale căror păreri vor fi prezentate pe parcursul lucrării. Atenţia se focalizează pe atitudininile şi

acţiunile personajelor, în special pe ceea ce se vrea să se scoată în evidenţă din cartea lui Roger Garaudy şi anume miturile care pun într-o anumită lumină lumea israeliană, cu ideile unui popor ales de Dumnezeu şi cu o ţară promisă de Dumnezeu, care încearcă să îşi revendice toate drepturile prin atacuri la adresa arabă, fară a lua în considerare vreo legislaţie sau vreo împărţire a teritoriului din punct de vedere legal.

Dacă ar fi să luăm în calcul care ar fi sămânţa care stă la baza acestei teme dezbătute, şi anume a conflictului între israelieni şi arabi, putem să sugerăm că pentru prima dată ideile de la care s-a pornit pot avea ca şi punct de plecare miturile fondatoare, dintre care am putea reaminti mitul lui Iosua (care v-a fi prezentat în rândurile de mai jos) şi nu numai. Chiar dacă în lucrarea de faţă sunt abordate doar părerile anumitor autori, asta nu înseamnă că tema se îngustează doar la atât, ci ea este dezbătută în toate limbile, în întreaga lume, deoarece se încearcă să se ajungă la rezolvarea acestei probleme, pentru că este o chestiune care interesează întreaga omenire. Acestea fiind spuse, ne gândim la faptul că la nivel internaţional prezintă o problemă de politică mondială, fiecare din ţările care s-au implicat în a ajuta aceste două populaţii combatante, de fapt şi-au urmărit şi proprile interese.

Chiar dacă avem abordari diferite din partea mai multor autori, trebuie să luam în considerare faptul că prin eleborarea teoriei realiste şi a celei liberaliste acest conflict israeliano-arab se poate întelege mai bine din punct de vedere teoretic, iar dacă implicăm şi miturile cu ale sale deznodământuri, ne putem da seama care sunt fundamentele care stau la baza acestuia. În rândurile următoare voi expune aceste două teorii, evidenţiând mai apoi cum este văzut conflictul din perspectivele acestora.

prof. Vlaic Sorin

Khmerii roşii

Motto : „ Nici un rău pe care totalitarismul pretinde a-l vindeca nu este atît de rău precum totalitarismul

înşuşi” ( Albert Camus )


135

“Aici vocea Armatei Naţionale Unite ! Azi 15 martie 1998 la ora 22,15 Pol Pot a încetat din viaţă din motive de vîrstă “ (1) Anunţul abia inteligibil al postului de radio clandestin al khmerilor roşii a fost preluat în minutele următoare în toată lumea. Pol Pot a fost creatorul unui sistem social care între 1975 - 1979 a exterminat 25 % din populaţia Cambodgiei. Viaţa de familie a fost interzisă,oraşele au fost evacuate, religia, banii,proprietatea şi educaţia scoase în afara legii. Revendicîndu-se de la ideologia comunistă Pol Pot a împins preceptele acesteia pînă la consecinţele ultime,instaurînd statul cel mai totalitar din istoria contemporană a omenirii şi cel mai înapoiat (2 ). Utopia militarist - agrară a durat aproape patru ani iar liderul khmerilor roşii a murit ros de boală într - o colibă mizeră din junglă prinzonier al foştilor săi aliaţi. Capitolul care se încheie nu a fost doar un accident istoric petrecut într-o ţară săracă ci a fost unul din episoadele oarecum semnificative ale Războiului Rece, Cambodgia a fost unul din locurile unde Pekinul, Moscova şi Washingtonul au jucat şah prin corespondenţă. O clasică luare de putere . Cambodgia are o suprafaţă de 180.000 km şi o populaţie de zece milioane locuitori.Este situată în partea de sud a Peninsulei Indochina învecinîndu -se la nord cu Thailanda şi Laos, la est şi sud cu Vietnamul iar în partea de sud- vest are ieşire la Marea Chinei de Sud.Jumătate din suprafaţa Cambodgiei este acoperită de jungla tropicală iar restul teritoriului este arabil şi este folosit pentru cultivarea orezului. O particularitate a Cambodgiei este faptul că nu se obţine decît o singură recoltă de orez pe an pentru că fluviul Mekong, care străbate ţara dinspre Laos spre Vietnam inundă suprafeţe întinse din mai pînă în octombrie.Economia este preponderent agrară. Principalele produse exportate sunt orezul, cauciucul natural, produsele din peşte şi obiectele artizanale. Cambodgia este o ţară săracă ce a fost ocolită de investiţiile străine datorită instabilităţii politice din ultimii trizeci de ani. Atunci cînd vor să se îmbărbăteze cambodgienii, trebuie să privească mult înapoi în istoria lor,în perioada secolelor XI- XVI , mai precis în epoca Imperiulu Khmer. Din

acea perioadă este datat impresionantul complex arhitectural de la Angkor. În 1863 Cambodgia a devenit colonie franceză dar aceasta nu a schimbat cu mult situaţia socio- economică existentă înainte.După 1945 în plin proces de decolonizare, Franţa, refuză să acorde independenţa coloniilor sale. Cambodgia a obţinut independenţa pe cale paşnică în 1953 datorită tactului de care a dat dovadă prinţul Norodom Sihanouk.Din punct de vedere economic se deschide pentru Cambodgia o perioadă de prosperitate relativă.Politic vorbind regimul instaurat de Sihanouk nu a fost un regim democratic. Pînă la sfîrşitul anilor 60, Cambodgia a rămas relativ în afara marilor conflicte din Indochina. În martie 1970, o lovitură de stat militară pusă la cale de generalul Lon Nol,pro american, pune capăt cu brutalitate domniei pinţului Sihanouk care a reuşit de bine de rău să menţină liniştea (3). Timp de mai bine de patru ani,cambodgienii au fost supuşi deopotrivă corupţiei administaţiei Lon Nol, luptelor dintre clanuri, furturilor sud - vitnamezilor cît şi incursiunilor americanilor, din ce ăn ce mai distrugătoare,care se presupunea că distrug cartierul general viet-cong; de fapt aceste incursiuni erau îndreptate şi împotriva gherilelor comuniste khmere ce încet încet se constituiau într o opoziţie puternică faţă de junta militară.(4 ) În primăvara anului 1975,Cambodgia întrunea toate condiţiile favorabile instaurării unui regim comunist o situaţie politică tulbure,cu greu stăpînită de o guvernare militară tutelată de Statele Unite,o gherilă comunistă aflată într- o destul de bună simbioză cu cei care trăiesc în mediul rural şi nu în ultimul rînd,o stare de război devastatoare cauzată de extinderea conflictului americano-vietnamez. În aceste condiţii khmerii roşii,prin intermediul unor trupe numeroase (aproximatv 60.000 de oameni organizaţi în 175 batalioane) foarte dişciplinate, au înaintat fără încetare din 1973, reuşind să ocupe Phnom Penh ul la 17 aprilie 1975. Începea „ Anul Zero.” Un program radical. Stăpîni pe situaţia militară khmerii roşii monopolizează cu repeziciune toată puterea în stat. Îl neutralizează pe Sihanouk, prin eliminarea fizică a tuturor partizanilor săi şi prin instalarea

136


acestuia într o reşedinţă supravegheată, începînd din aprilie 1976. Este declanşată,în interiorul ţării şi partidului (PKC), o colosală şi îngrozitoare epurare executată de Nokorbal poliţia de stat. Poate prima măsură a „Anului Zero” luată de khmerii roşii a fost accea de a evacua oraşele considerate „focare ale burgheziei şi profitorilor”. Locuitorii au fost duşi în lagăre de muncă,singura ocupaţie onestă fiind cultivarea orezului. Nu toţi însă au ajuns în lagăr. Bolnavii nedeplasabili au fost împuşcaţi. Aceiaşi soartă au avut o cei care au avut legături cît de vagi cu regimul Lon Nol, inclusiv familiile lor. Orice formă de învăţămînt superior a fost interzisă cu excepţia medicinei.Întelectualii şi călugării budişti au fost închişi în lagăre de pedeapsă. Persoanele cu ochelari erau arestate conform unui raţionament foarte simplu: cine are ochelari ştie să citească,cine ştie să citească este intelectual, cine este intelectual este împotriva regimului iar cine este împotriva regimului trebuie ucis. ( 5) La sate pămîntul a fost colectivizat iar viaţa personală a fost abolită. Soţul si soţia nu aveau voie să locuiască împreună.Căsătoriile erau posibile numai la ordinul Angkar-ului. De mîncat se mînca la comun iar copiii erau educaţi separat în tabere pentru tineret. Grija pentru educarea revoluţionară a tinerei generaţii este unul din secretele prin care regimul khmerilor roşii au reuşit să reziste patru ani. Adoleţcenţii îndoctrinaţi cu cele „12 principii” ale lui Pol Pot,primeau o armă şi libertatea de a face tot ce doresc. Tinerii îmbrăcaţi în salopete negre şi cu şaluri roşii la gît, uniforma khmerilor roşii,împuşcau fără nici o restricţie,fără nici un criteriu. Adesea din simplă distacţie nici măcar din ură.Una din torturile preferate era să l spînzure de picioare pe cîte un prinzonier şi să joace fotbal cu capul acestuia pînă cînd murea. Sunt documentate cazuri în care femeile însărcinate erau înjunghiate cu baioneta. În ultimii ani ai noii societăţi pentru aceşti criminali juvenili a mînca ficatul victimei era un lucru absolut firesc. Toate aceste atrocităţi au fost amplificate de teoriile lui Pol Pot referitoare la „rangurile sociale „. În Constituţia din 1976 la art. 13 se stipulau următoarele: „o egalitate completă trebuie să existe între toţi cetăţenii Kampuchiei, într--o societate în care domină egalitatea, dreptatea, democraţia, armonia, fericirea în marea uniune naţională pentru apărarea şi

construirea ţării” (6). Deşi abolise toate titlurile fostei societăţi,deşi articolul 13 din Constituţie garanta o egalitate completă pentru toţi, Pol Pot introduce altele noi cum ar fi „cetăţeni noi„ şi „cetăţeni vechi”. ”Cetăţenii vechi” pentru că au suferit „ influenţe nefaste din partea ideologiei capitaliste” erau catalogaţi ca făcînd parte din mai multe grade: „graul zero”, ”gradul unu”, ”gradul doi” şi „gradul trei”. Cei ce făceau parte din” gradul trei”, minorităţile etnice, erau consideraţi a fi cei mai periculoşi şi de aceea au fost exterminaţi aproape în întregime. Pol Pot dorea ca statul khmer să fie unul pur. În domeniul economic, programul khmerilo roşii a fost la fel de radical şi utopic. Partidul printr o reformă ce se dorea novatoare şi originală spera nici mai mult nici mai puţin decît „să schimbe anotimpurile”, „să schimbe imaginea satului”, ”să schimbe geografia ţării”. Pentru aceasta partidul se baza mai mult pe forţa de convingere ideologică decît pe tehnologie. ”Abilitatea tehnică, susţinea Khieu Samphan, nu este factorul hotărîtor. În realitate,factorul determinant se află în conştiinţa politică şi ideologică fraţilor noştrii muncitori. Potrivit acesrui plan, agricultura devine factorul fundamental care furnizează capitalul necesar edificării industriei şi permite, într-o perioadă scurtă de timp autosuficienţa ţării. Experienţa revoluţionară cambodgiană este fără precedent. Ceea ce noi încercăm să construim nu s- a produs niciodată pînă acum. Iată, de ce nu imităm nici un model,chinez sau vietnamez,suntem pe cale să reorganizăm ţara, luînd agricultura drept bază.Poporul cambodgian are de secole propria sa experienţă cu orezul,şi trebuie să plecăm de la orez.”(7) Dar cu toate eforturile depuse regimul utopist agrar nu a funcţiont. Cu toate că Angkar ordonă triplarea recoltelor eşecul e total(8). Mai mult decăt atît după doi ani de revoluţie orezul nu mai ajunge nici pentru consumul intern în condiţiile în care cei deţinuţi în lagăre primeau porţii infime. Muncitorii chinezi care asmblau în Cambodgia tancuri şi avioane aduse cu vaporul mîncau la o singură masăcît porţia unui cambodgian în trei zile. „Experienţa revoluţionară” a khmerilor roşii , care aspirau ca într un timp foarte scurt să atingă „armonia şi fericirea” ,nu a înregistrat, decît morţi, suferinţe şi faliment economic. Prăbuşirea regimului Pol Pot.


137

Adevărul despre situaţia din Cambodgia nu era cunoscut. Pol Pot a întrerupt legăturile diplomatice cu lumea, menţinînd doar ambasadele cîtorva ţări socialiste de unde primea ajutoare. Singurul stat cu care Cambodgia colabora constant nu se sinchisea prea mult de metodele folosite de „fratele numarul unu” Este vorba de China care dorea să contrabalanseze influenţa sovietică în Vietnam.China avut dintotdeauna o nare sesibilitate pentru Peninsula Indochina. Teama ca nu cumva Vietnamul, sprijinit de Uniunea Sovietică, să devină hegemon în zonă a făcut Pekinul să ajute regimul khmerilor roşii cu armament, alimente şi produse industriale toate pe datorie în numele „internaţionalismului socialist„ sau la schimb cu produse alimentare şi vegetale. Regimul Pol Pot şi - a provocat singur sfîrşitul. Deşi khmerii roşii au fost ajutaţi de Vietnam să ia putera în Cambodgia exista teama că guvernul de la Hanoi dorea să unească întreaga peninsulă. În plus pe teritoriul vietnamez exista o regiune locuită de cambodgieni pe care Pol Pot o revendica. La toate acestea se adaugă şi eşecul negocierilor vietnamezo-cambodgiene legate de delimitarea graniţei maritime comune. În aceste condiţii Pol Pot şi a anunţat intenţia nebunească de a invada Vietnamul. Pe Pol Pot nu- l speria faptul că Vietnamul avea o populaţie de douăsprezece ori mai mare ca a Cambodgiei, sau că efectivele militare vietnameze erau net superioare celor cambodgiene. Pol Pot a rezolvat în modul să cunoscut situaţia: „este foarte simplu,orice soldat khmer poate ucide treizeci de adversari” .Această acţiune a lui Pol Pot a fost picătura care a umplut paharul. Hanoiul lansează la 25 decembrie 1978 o fulgerătoare ofensivă asupra Phnom Penh ului, care a căzut la 7 ianuarie anul următor. Khmerii roşii sunt înlăturaţi de la putere. Ei lasă în urma lor o Cambodgie în ruine 141.000 de invalizi, 200.000 de orfanişi distrugeri imense 635.000 de case,5.800 de şcoli, toate universităţile, 790 de spitale şi laboratoare, 1.900 de pagode, 100 de moschei,100 de uzine şi 1.500.000 de vite. Din corpul medical au supravieţuit numai 50 de doctori.( 9 ) Khmerii roşii după pierderea puterii.

Deşi repudiaţi de societate, khmerii roşii, s -au menţinut prin forţă în nordul ţării în jungla de la graniţa cu Tailanda de unde au declanşat numeroase atacuri care încet, încet au slăbit din intensitate. Pentru a le grăbi disoluţia guvernele care s au succedat la conducerea Cambodgiei au acceptat să -I amnistieze pe cei care sunt de ac ord să facă parte din armata regulată. Nucleul dur al khmerilor roşii a fost condus de fostul adjunct al lui Pol Pot, Ta Mok, care transmitea prin radio ameninţări la adresa guvernului şi promite” că va lupta pînă la moarte pentru popor”. Ta Mok era singurul dintre demnitarii fostului regim care mai rezista în junglă.Mai era unul, Son Sen, dar în unul din ultimile acte de lider Pol Pot l -a împuşcat în urma unei neînţelegeri după care a ordonat ca soţia acestuia împreună cu cei şapte copii să fie călcaţi cu tractorul. În 1997 printr o enigmatic evoluţie, khmerii roşii, s-au dezis de Pol Pot şi l-au condamnat la închisoare pe viaţă. Au refuzat să-l predea justiţiei oficiale. ”Pol Pot, după spusele unui jurnalist occidental care a participat la straniul proces, nu regret nimic, s-au făcut şi greşeli dar toate cite s au făcut au fos făcute pentru binele poporului.”( 10 ) Printr-o ironie a sorţii Pol Pot a murit a doua zi după ce Naţiunile Unite au hotărît să-l aducă în faţa unui tribunal internaţional (11) şi două zile înaite de aniversarea zilei în care intra victorios în Phnom Penh.

Note: 1. Apud, notiţele pe care le-am luat atunci cînd

am ascultat ”Documentarul săptămînii“ transmis la BBC în data de 29 aprilie 1998. Vezi şi Eugen Stancu, Genocid pe cîmpiile morţii din Cambodgia. Pol Pot, în Dosarele istoriei An.II, nr.11 27 , 1998, p. 77

2. Stephane Courtois (coordonator), Dicţionarul comunismului, trducere de Mihai Ungureanu, Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc, POLIROM, 2008, p.328

3. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX , vol. III, În căutarea unei noi lumi 1973 pînă în zilele noastre, traducere de Marius Ioan, EDITURA ALL,1998, p.48

138


4. Jean Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre,traducere de Silvia Albişteanu şi Ana Zbarcea,POLIROM, 1998, p.173

5. Apud, notiţele pe care le -am luat atunci cînd am ascultat “Documentarul săptămînii” transmis de BBC…

6. Apud, Jean Francois Soulet, op.cit., p.174 7. Apud, notiţele pe care le - al luat atunci

cînd am ascultat ”Documentarul săptămînii “ transmis de BBC

8. Stephane Courtois (coord o nator), op.cit., p.329

9. Ibidem, p.330 10. Apud,notiţele pe care le- am luat atunci cînd

am ascultat “Documentarul săptămînii“ transmis de BBC …

11. Eugen Stancu, op.cit., p.78 prof. Răduţi Minel Dorin

CENTRE ŞI STRUCTURI DE PUTERE ÎN PERIOADA „POST RĂZBOI RECE”.

PERSPECTIVE GEOPOLITICE

Este îndeobşte acceptat că, în linii mari, după cel de-al doilea război mondial, cea mai mare parte a lumii a cunoscut o evoluţie istorică sub semnul bipolarităţii, al existenţei şi manifestării influenţei globale a două mari puteri învingătoare: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Prin prezenţa şi implicarea lor directă în spaţiul geopolitic european, ele au influenţat evoluţia istorică a statelor de aici.

Este de asemenea acceptat că bipolaritatea puterilor a însemnat o permanentă confruntare globală între S.U.A. şi U.R.S.S. şi că, cel puţin din partea U.R.S.S., această confruntare a avut o puternică tentă ideologică, în scopul legitimării formelor de dominaţie şi hegemonie. Această confruntare a fost definită în termenii „războiului rece” şi a constituit dimensiunea fundamentală a ordinii politice şi strategice statornicită după cel de-al doilea război mondial. „Războiul rece” a desemnat o situaţie ambiguă, nici de pace nici de război, o stare de rivalitate controlată între cele două superputeri, dominată de ameninţarea nucleară reciprocă.

Semnalat şi definit pentru prima dată în contextul dizolvării după 1945 a coaliţiei

antihitleriste 697 , „războiul rece” nu poate fi abordat fără a se apela la o altă sintagmă – „cortina de fier” – atribuită lui Winston Churchill698. „Cortina de fier” trasa în Europa – teatrul principal al confruntărilor dintre SUA şi URSS – o linie geopolitică care separa cele două superputeri „de la Sttetin, în Baltica, până la Triest, în Adriatica. În spatele acestei cortine au rămas toate capitalele vechilor state din centrul şi estul Europei: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia. Toate aceste oraşe celebre precum şi populaţia lor se află în sfera de influenţă sovietică. (...) Numai Atena îşi poate decide singură viitorul (...). Pe de altă parte, refuz să cred că un alt război este inevitabil.”

Nu vom aborda însă aici problemele legate de istoria de peste 40 de ani a „războiului rece”. Subliniem doar că prezenţa bipolarităţii, cu tot ce a însemnat ea („război rece”, „cortină de fier” în Europa), a asigurat un paradoxal echilibru de putere (balance of power), în fapt, o ordine mondială postbelică patronată de cele două superputeri.

Ca proces istoric, această ordine mondială stabilită în termenii bipolarităţii a luat sfârşit în 1990 când s-a proclamat oficial încetarea „războiului rece”. Declaraţia dată publicităţii la 5 iulie 1990, cu prilejul reuniunii la nivel înalt a statelor membre ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de la Londra, consemna că „războiul rece aparţine de acum trecutului".

Care au fost însă cauzele care au marcat sfârşitul confruntării dintre SUA şi URSS? Dar mai ales, care au fost consecinţele, atât cât putem evalua? Etapa finală a confruntării dintre SUA şi URSS este plasată la nivelul anului 1985, odată cu alegerea 697 Paternitatea sintagmei este controversată; în orice caz, ea a fost popularizată de ziaristul american Walter Lippmann, la începutul anului 1947. Utilizarea şi definirea pentru prima dată a termenului de “război rece” şi-o împart ziaristul american Herbert Bayard Swope, prinţul Juan Manuel al Spaniei şi bancherul american Bernard Baruch. Ulterior, utilizarea termenului s-a extins: s-a vorbit de “războiul rece” chino-sovietic şi chiar de “războiul civil rece” în contextul evenimentelor din 1968, din Franţa. Totuşi, termenul nu şi-a pierdut din precizie, desemnând confruntarea globală sovieto-americană. 698 Sintagmă lansată de W. Churchill la Westminster College din Fulton, Missouri, SUA, la 5 martie 1946 şi care marchează simbolic începutul „războiului rece”.


139

lui Mihail S. Gorbaciov ca secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Reacţiile şi răspunsurile liderului de la Kremlin au venit dintr-o realitate sovietică conştientizată la nivel de vârf, din faptul primordial că Uniunea Sovietică se afla în criză. Şi nu în orice fel de criză vremelnică ci în cea care a condus, de-a lungul istoriei, la destrămarea şi prăbuşirea imperiilor altădată de temut prin forţa şi influenţa lor. Gorbaciov a sesizat acest pericol mortal pentru statul al cărui lider era şi a încercat să-l salveze prin reforme (perestroika) şi prin „noua gândire”(novoe mâşlenie) asupra politicii externe a URSS. Practic, s-a renunţat la „doctrina Brejnev”699 şi s-au abordat negocieri directe, la cel mai înalt nivel, cu SUA în probleme globale, în primul rând asupra dezarmării. „Primii paşi pe care i-am făcut împreună cu tovarăşii mei pe drumul perestroicii, ne-au convins că nu vom realiza nimic dacă nu eliberăm ţara de sub povara unei hipermilitarizări devenită de nesuportat, distructivă, dacă nu o eliberăm de dominaţia complexului militaro-industrial, precum şi de uriaşele cheltuieli pe care le făceam pentru a ne păstra poziţiile de supraputere, în afara graniţelor ţării faţă de statele aliate şi cele ale Lumii a treia. O asemenea concepţie ne-a condus foarte curând la o schimbare radicală a politicii noastre externe, orientând-o către sfârşitul cât mai rapid al războiului rece, către încetarea confruntării globale cu SUA şi întregul Occident.

Fundamentarea teoretică, filosofică a acţiunii noastre în vederea reorientării diplomaţiei a fost noua gândire politică, năzuinţă fundamentală realizată rapid prin intrarea Uniunii Sovietice în comunitatea mondială, în curentul civilizaţiei mondiale. Ideile iniţiale ale noii gândiri politice au fost formulate încă din aprilie 1985, pentru a fi apoi dezvoltate în anii 1986-1989, în momentul în care noile concepţii despre relaţiile internaţionale îşi găseau aplicarea în practică”. (M. Gorbaciov despre noua gândire în Memorii, 1994).

699 Doctrina Brejnev s-a conturat limpede după intervenţia URSS şi a celorlalte ţări comuniste europene (cu excepţia României) în 1968, în Cehoslovacia. Ea avea la bază principiul unui model de socialism unic care permitea în primul rând URSS să se amestece în treburile interne ale unor state, în scopul restabilirii socialismului autentic.

În fapt, Gorbaciov a descătuşat forţe care au condus, în scurt timp, la prăbuşirea URSS (decembrie 1991).

În altă succesiune cauzală, ce a fost determinant: criza internă din Uniunea Sovietică, cu antecedentele sale (stagnare economică, cheltuieli exorbitante din buget pentru apărare, invazia din Afganistan) sau politica de epuizare a adversarului dusă de SUA? În acest din urmă sens, momentul anului 1983 are însemnătatea şi determinările sale proprii. În acest an, preşedintele Ronald Reagan a lansat controversatul program „Iniţiativa de Apărare Strategică” (Strategic Defense Initiative) şi, de asemenea, SUA au început să desfăşoare în Europa Occidentală rachetele sale cu rază medie de acţiune care vizau teritoriul blocului comunist, inclusiv pe cel al URSS. Aceste decizii politico-militare au contracarat, militar şi moral, superioritatea de până atunci a URSS, dincolo de încordarea extremă la care s-a ajuns în acel context, cu ameninţări vitale la adresa Europei şi a păcii în lume.

Fără a absolutiza semnificaţia programului SDI – care merită analizat separat – el a determinat, ca şi desfăşurările de rachete nucleare în Europa Occidentală, o cotitură în relaţiile dintre SUA şi URSS, cu consecinţe în dezechilibrul balanţei puterilor în favoarea SUA şi în defavoarea URSS. Criza sistemului sovietic a fost accelerată de aceste decizii politico-militare şi strategice.

Pe de altă parte, consecinţele strategiei adoptate de SUA au fost şi ele multiple: au plătit un greu preţ economic. Creşterea datoriei naţionale, decăderea infrastructurii, dezechilibrul acut al balanţei comerciale, toate sunt atribuite, în parte, deceniilor de excesive cheltuieli militare.

***** Însăşi centrele de putere nu se mai pot

defini doar în registrul militaro-strategic, aşa cum s-au definit în perioada bipolarităţii. Criza internă din URSS, unul din cei doi competitori globali, a demonstrat aceasta. De la fixitatea bipolară a raporturilor de putere, s-a trecut la o deschidere spre o situaţie fluidă care duce la tentative de afirmare a mai multor centre de putere mondiale, până acum rămase în umbra celor două superputeri. Această evoluţie, istorică în fond, este sesizabilă şi în Europa.

140


Astăzi centrele de putere se definesc pe diverse registre: economic, politic, militaro-strategic şi, tot mai mult, cultural-ideologic. SUA le însumează pe toate. Rămasă singura competitoare globală, Statele Unite afirmă Noua Ordine Mondială în relaţiile internaţionale 700 . Începând din 1992, SUA sunt singura putere care poate să decidă intervenţia în oricare punct al globului. Secretarul Apărării de atunci, Dick Cheney, a putut afirma despre ţara sa ceea ce un politician foarte rar o poate face în istorie:”Astăzi noi nu mai avem un competitor global, cu excepţia domeniului forţelor nucleare strategice. Nici o ţară nu este egalul nostru în ceea ce priveşte tehnologia militară convenţională sau capacitatea de a o utiliza. Nu există alianţe semnificative ostile intereselor noastre. În fapt, noi am câştigat o mare profunzime a poziţiei noastre strategice. Ameninţările la adresa securităţii noastre au devenit mai îndepărtate, nu numai în sens fizic dar şi în timp.” Această declaraţie concentrează în ea, între altele, consecinţele desfiinţării Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991) şi pe cele ale prăbuşirii URSS. Între timp s-a definit şi noul competitor global – terorismul islamist – cu amenintări directe şi indirecte serioase la adresa securităţii SUA.

Fundamentele „Noii Ordini Mondiale” au fost oficial definite în „Directiva pentru planificarea apărării” (Defense Planning Guidance) pentru anii fiscali 1994-1999, făcută publică de Pentagon la sfârşitul lunii mai 1992. Obiectivul era prezervarea şi extinderea sistemului de alianţe încheiat de SUA după cel de-al doilea război mondial, un sistem care a permis construirea unei cooperări susţinute între marile puteri definite ca democratice. SUA exercită rolul său conducător natural, graţie unei vaste reforme a forţelor sale armate şi a unei strategii care permite determinarea viitoarei zone de securitate a planetei, în scopul prevenirii ameninţărilor regionale şi, dacă e cazul, al combaterii şi înlăturării lor. Această directivă relua, într-un limbaj democratic, teza unei prime versiuni care, în 1992, a provocat un scandal în cancelariile occidentale. Ea spunea atunci despre „împiedicarea rivalilor potenţiali care să aspire la un rol mai important” şi documentul cita Japonia, Germania sau India, ca „hegemonele regionale 700 Concept lansat de Casa Albă la sfârşitul Primului Război din Golf, în primăvara anului 1991.

potenţiale” care ar putea constitui o contrapondere intereselor globale ale SUA. În această optică, Washington-ul trebuie să prevină apariţia aranjamentelor de securitate europeană excluzând SUA, să delimiteze o eventuală ameninţare rusă.

Această teză, chiar dacă nu a mai fost oficială, ea a fost subînţeleasă de conducerile statelor europene şi ale lumii, aspirante la un rol global mai important. În paralel însă, SUA au propus o nouă sintagmă politică: „parteneri în leadership”, prin care state potenţial rivale au fost asociate la „Noua Ordine Mondială”. Între ele se numără Japonia, Germania şi Federaţia Rusă.

„Amerippon”, cum a fost denumit parteneriatul cu Japonia701, ocupă deja un loc important în politica externă americană care vizează zona Pacificului.

Parteneriatul cu Germania a fost avut în vedere de preşedintele George Bush senior, de la începutul mandatului său în 1989, situaţie ce fost reconfirmată în vara anului 1994 de preşedintele Clinton. El ţinea seama de reafirmarea Germaniei în ansamblul geopolitic european ca urmare a reunificării din 1990, de faptul că aceasta se manifestă ca pol economic al Uniunii Europene.

Cât priveşte parteneriatul cu Federaţia Rusă, el îşi are originile la întâlnirea din decembrie 1989 de lângă Malta, dintre Bush şi Gorbaciov. Dealtfel, cel care l-a propus a fost Gorbaciov care l-a argumentat în termenii trecerii „de la o lume bipolară la una multipolară”, mult dorită de Moscova. „Dacă vrem sau nu, vom avea a face cu o Europă unită şi integrată din punct de vedere economic. Am putea avea o discuţie separată despre Europa Occidentală. Dacă vrem sau nu, Japonia este şi ea unul dintre centrele politicii mondiale. Am mai discutat despre China. Constituie şi ea o realitate de prim rang, pe care nici unul dintre noi nu o poate folosi împotriva celuilalt. Trebuie găsită o cale ca această ţară să nu se simtă exclusă din procesele în curs de desfăşurare în lume. Toate acestea alcătuiesc, o repet, fenomene importante care caracterizează

701 „Amerippon” a fost propus de Zbigniew Brzezinsky în primavara anului 1988 şi are la bază "complementaritatea specială a intereselor americane şi japoneze. Este cu adevărat frapant cât de mult se armonizează nevoile şi interesele celor două ţări. Atuurile uneia compensează slăbiciunile celeilalte. Fiecare are nevoie de cealaltă”.


141

repartiţia forţelor în lume. Urmăresc politica Indiei, care este o politică dinamică (...). Dar care este rolul nostru în cadrul acestei repartiţii a forţelor?(...)Este neapărat necesar să se înţeleagă rolul pe care îl joacă Uniunea Sovietică şi Statele Unite în cadrul acestor schimbări. Nu vom putea avea întotdeauna parte de o desfăşurare liniştită a evenimentelor (...). Am ajuns la concluzia că SUA şi URSS sunt pur şi simplu condamnate să dialogheze, să colaboreze”. Parteneriatul a evoluat, în urma imploziei URSS, către unul cu Federaţia Rusă şi are drept temei acordurile privind reducerea şi limitarea armamentelor strategice ofensive ale celor două superputeri nucleare, în care SUA sunt vital interesate702.

***** Centrele de putere din lumea „post

război rece” rămân cele care au abilitatea de a influenţa evenimentele şi cursul istoriei printr-o mare varietate de mijloace: politice, economice, militare şi culturale. O analiză separată a acestor mijloace nu face obiectul lucrării de faţă dar ea s-ar dovedi extrem de convingătoare. Spre exemplu, Germania şi Japonia acţionează deja ca superputeri, în principal prin forţa lor industrială şi financiară. Deşi are o suprafaţă care echivalează cu a 60-a parte din cea a fostei URSS şi o populaţie de 3 ori mai mică, Japonia a ajuns să aibă în 1989, înainte de prăbuşirea comunismului, un produs naţional brut mai mare decât al primei ţări socialiste. Reunificarea germană a reprezentat momentul cel mai greu în semnificaţii din perioada post război rece. Ea a declanşat un set de urmări importante în relaţiile de putere în Europa, în primul rând o criză a echilibrului de putere. Pentru a-i face faţă de pildă, în Comunitatea Economică Europeană de atunci a fost declanşată accelerarea procesului de integrare prin decizia de demarare a integrării politice şi monetare. Printre raţiunile multiple ale acestui proces a fost şi acela de a păstra controlul structurilor comunitare asupra comportamentului politic al unei Germanii devenită foarte puternică prin unificare.

China este, de asemenea, o mare putere care se afirmă din ce în ce mai mult, nu numai prin forţa ei demografică ci şi prin integrarea în

702 Tratatele „START-1” (31 iulie 1991), şi START- 2” (3 ianuarie 1993).

raporturile economice mondiale, ca un factor activ, dinamic. O reformă economică declanşată de la vârf, bazată pe eliberarea treptată a iniţiativei individuale, a prilejuit, la început, o înviorare a agriculturii apoi un adevărat boom economic, exprimat în ritmuri ale creşterii economice de 9% anual şi chiar de 13%. Această creştere a transformat China într-un adevărat pol de atracţie a investiţiilor străine, într-o superputere în devenire ce face din această ţară cel mai important fenomen geopolitic la începutul secolului XXI.

Federaţia Rusă, ca moştenitoare legitimă a URSS703 rămâne, din multe puncte de vedere, un stat dominant, cu interese de mare putere în Europa şi în Asia. Din 1992 ea s-a afirmat ca putere euroasiatică. Rusia deţine din fosta URSS peste 76% din teritoriu şi mai mult de jumătate din populaţie. Întreaga Siberie, cu imensele bogăţii, a rămas între graniţele Rusiei. Dincolo de multe slăbiciuni interne, economice în special, ea rămâne într-o anumită accepţiune, o mare putere. Ţară posesoare de armament nuclear, ea este capabilă să dea „lovitura de răspuns” (Second Strike Capacity), astăzi în lume acest atribut mai avându-l Statele Unite. De aici şi relaţiile cu totul speciale dintre Washington şi Moscova, Federaţia Rusă fiind considerată singura putere din lume capabilă să producă distrugeri irecuperabile societăţii americane. În aceasta rezidă şi explicaţia faptului că Washington-ul ţine cont de vocea Moscovei mai ales în probleme ce privesc securitatea europeană şi mondială. Este suficient să arătăm că un singur submarin american din clasa „Trident” (cu 24 lansatoare de rachete) poate distruge, cu o singură salvă, toate centrele vitale ale Rusiei de la vest de Munţii Urali, iar un submarin rusesc din clasa „Taifun” (cu 29 de lansatoare de rachete), tot cu o salvă nucleară, poate distruge întreaga economie a SUA de la Atlantic la Pacific. Ruşii şi americanii ştiu aceste adevăruri, fapt pentru care nu pot să nu ţină cont unii de alţii, de interesele lor reciproce. Dacă adăugăm şi faptul că Rusia îşi manifestă hegemonia în cadrul unei structuri precum

703 Federaţia Rusă a preluat locul URSS în Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 31 ianuarie 1992.

142


Comunitatea Statelor Independente (CSI) care evoluează către o anumită integrare economică şi politică, tabloul Federaţiei Ruse ca centru de putere este deja conturat.

În paralel cu aceste evoluţii, epoca post război rece a adus şi afirmarea Uniunii Europene nu numai din punct de vedere economic704 ci şi din punct de vedere politic, prin măsuri de perfecţionare instituţională internă705. Din punct de vedere politico-diplomatic, considerăm că Uniunea Europeană (UE) s-a afirmat deja, ca structură de putere, în contextul războiului din fosta Iugoslavie, începând cu 1991, chiar dacă planurile de pace propuse de Comunitate, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, nu s-au dovedit acceptabile de către părţile implicate. Deşi procesul afirmării Uniunii Europene este în creştere şi în curs de desfăşurare, în ceea ce priveşte politica sa externă şi de securitate, puterea sa economică constituie o premisă importantă în raporturile de forţe internaţionale.

Nu în ultimul rând, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a traversat, din 1990, sub patronajul Statelor Unite, o perioadă de reaşezare a sa ca structură de putere politico-militară şi de securitate în Europa. NATO a devenit deja nucleul noii arhitecturi de securitate europeană, oferindu-şi rolul principal în gestionarea crizelor, angajându-se în misiuni de menţinere a păcii şi de impunere a păcii în lumea post război rece. Deasemeni, NATO este un instrument important al „Noii Ordini Mondiale” americane.

Blocul NATO se profilează ca o structură de putere politico-militară a cărei soliditate este dată de faptul că exprimă, poate cel mai bine, conducerea de către SUA a lumii. Nu în ultimul rând, NATO reprezintă pilonul prin care SUA îşi promovează interesele geostrategice în Europa.

***** Multiplele interdependenţe politice,

economice, militare şi culturale fac ca aceste centre şi structuri de putere să se afle, în acelaşi timp, în relaţii de cooperare diversă dar şi de

704 În 1992, produsul intern brut comunitar era mai mare cu 1,03% decât cel american şi cu 17,9% decât cel japonez. 705 La 1 noiembrie 1993 a intrat în vigoare, oficial, Tratatul asupra Uniunii Politice a Europei (Tratatul de la Maastricht) care prevede, printre altele, o politică externă şi de securitate comună prin revigorarea Uniunii Europei Occidentale.

rivalitate şi competiţie. Tendinţa naturală, care acţionează şi în câmpul raporturilor dintre centrele şi structurile de putere, este de a domina, de a controla. Pe de o parte, putem spune că lumea din ultimele decenii nu se mai găseşte încorsetată în termenii războiului rece (chiar de dinainte de declararea oficială a încetării lui). Anumite valori au fost acceptate unanim într-o parte a lumii dezvoltate, inclusiv în Europa. O nouă rivalitate majoră, cu tentă ideologico-religioasă s-a conturat între timp iar pericolele asupra securităţii persistă, după ce au căpătat dimensiunile acţiunilor teroriste, islamiste sau nu, şi ale mişcărilor antiglobalizare. Sub semnul noilor provocări de securitate par a se desfăşura toate modificările şi reaşezările din interiorul centrelor şi structurilor de putere706.

Că nu este întotdeauna aşa se observă însă la o analiză mai atentă a evenimentelor, a acţiunii politice, economice, informaţionale (ca mijloc de manipulare şi construire a opiniei publice) şi chiar militare a centrelor şi structurilor de putere. Persistă interesele specifice, şi firesc diferite, ale fiecărora dintre ele. În cazul structurilor de putere, ce implică mai multe state, nu de puţine ori poziţiile sunt divergente.

Ceea ce constituie o evoluţie istorică majoră faţă de perioadele precedente este că se încearcă o arhitectură de securitate pentru o mare parte a naţiunilor, euroatlantice în orice caz, care să ţină seama şi de interesele fiecărui centru şi structură de putere, urmărindu-se în acelaşi timp armonizarea lor. Cel puţin pe termen scurt această construcţie pare să reuşească.

***** Aşa cum arăta Alvin Toffler 707 , „Era Poweshift-ului (era puterii în mişcare) abia a început (...). Cu Estul în frământare, Sudul tot mai divizat şi puterile de frunte din Vest – Europa, Japonia şi America – în curs de coliziune, avem în faţă o frenetică şi nesfârşită rundă de summituri,

706 Centrele de putere au fost definite ca fiind SUA, Federaţia Rusă, Germania, Japonia şi China, deci statele în configuraţia lor tradiţională, cu interesele lor naţionale, geostrategice şi de securitate şi care influenţează “mersul istoriei”. Structurile de putere, considerate a fi NATO şi Uniunea Europeană, presupun grupuri de state, cu interese specifice, politico-militare, economice, de securitate. În cadrul lor decizia parcurge un drum mai complex pentru a fi aplicată. Ponderea lor în lumea de azi este tot mai importantă, deşi nu înlocuiesc, neapărat, centrele de putere. 707 Alvin Toffler, op. cit., p. 420.


143

conferinţe, tratate şi misiuni, diplomaţii întâlnindu-se să construiască o nouă ordine globală”. Actualul dezechilibru mondial de putere se reflectă nu numai în Europa, care a fost o miză importantă în vechiul echilibru de putere, ci şi pe alte spaţii geopolitice. De pildă, americanii percep foarte bine astăzi că principala ameninţare în perioada „post război rece” la adresa supremaţiei SUA vine din partea forţei economice şi tehnologice a Japoniei. Samuel P. Huntington a observat că „preocuparea nu mai este centrată pe vulnerabilitatea rachetelor ci pe vulnerabilitatea semiconductorilor”. Statele Unite continuă disputa pentru hegemonia planetei chiar dacă Uniunea Sovietică nu mai există. Acum americanii nu mai urmăresc „decalajul rachetelor” în raport cu Uniunea Sovietică, ci datele comparative privind creşterea economică, productivitatea, nivelele tehnologiei de vârf din SUA în raport cu Japonia. Documentul „Planul japonez pentru lumea post 2000” prevede măsuri pentru menţinerea unui loc prioritar, pentru Japonia, în secolul XXI. Japonia a devenit cel mai mare centru financiar mondial şi o forţă prioritară în inovarea tehnologică, în contextul încurajării educaţiei, a cultivării unui mod de viaţă auster şi prin promovarea de strategii pe termen lung, în care statul are un rol de jucat708. Din punct de vedere militar, Japonia este mult mai capabilă să creeze forţe armate moderne decât a fost în perioada interbelică. Justificarea înfiinţării acestor forţe ar rezida în creşterea puterii Chinei sau a ascensiunii Indiei ca putere regională, sau ca urmare a proliferării armei nucleare în zonă (Coreea de Nord). În 1989, o carte a lui Shintaro Ishihara şi Akio Morita – „The Japan Can Say No” (Japonia care poate spune nu), a stârnit o furtună la Washington. Ishihara, fost membru al cabinetului japonez, referindu-se la SUA, a spus: „S-a ajuns în situaţia în care indiferent cât de mult îşi mai continuă expansiunea militară, dacă Japonia ar înceta să le mai vândă cipuri, n-ar mai putea face nimic. Dacă, de exemplu, Japonia ar vinde cipuri

708 Ibidem, p. 427-433.

Uniunii Sovietice şi ar înceta să le mai vândă americanilor, acest fapt ar răsturna întreaga balanţă militară”709. Un complex militaro-industrial japonez care ia naştere, vizează să-şi construiască propriile aeronave de luptă, rachete şi alte arme avansate. Companiile ca „Industriile Grele Fuji”, „Industriile Grele Kawasaki”, „Nissan”, „Mitsubishi” şi „Komatso”, produc toate, bunuri militare sub licenţă SUA710. În 1991, Japonia aloca pentru cheltuieli militare 4.372 miliarde yeni (6,2 % din bugetul de stat), apropiindu-se de bugetul francez care reprezenta echivalentul a 5.500 miliarde yeni (15 % din bugetul naţional). Dar Franţa cotizează, conform obligaţiilor asumate, la NATO, adică la cercetare-dezvoltare. Unele date situează Japonia ca a treia în lume în ceea ce priveşte bugetul militar711. Tot în 1991, criza din Golf a oferit ocazia trimiterii pentru prima dată de forţe armate japoneze în misiune în străinătate712. Strategia Japoniei vizează reorientarea investiţiilor din Lumea a treia spre lumea dezvoltată. Aceasta deoarece s-a sesizat că a stăpâni lumea de mâine sau a încerca să faci acest lucru, înseamnă a fi prezent în principalele centre de dezvoltare şi, dacă se poate, acolo să ai o influenţă preponderentă. Dezvoltarea actuală a statului chinez constituie un test pentru politica administraţiei americane, o preocupare constantă pentru Rusia şi o problemă pentru Japonia. Deja din 1980, China depăşea Marea Britanie şi Franţa, ca putere nucleară. Ea a reuşit să pună la punct vectorii necesari pentru transportarea armei nucleare. Progresele sale în domeniul rachetelor îi permit, în prezent, să lanseze sateliţi în spaţiul extraterestru. În urma angajamentelor cu URSS, a început să producă în uzinele proprii, avionul „MIG- 31”. A cumpărat de la Ucraina portavionul „VARIAG” şi are intenţia să se doteze şi cu alte unităţi navale. Această orientare semnalează

709 Ibidem, p. 422. 710 Ibidem, p. 426. 711 Jean-Marie Bouissou, Guy Faure, Zaki Laïdi, L'expansion de la puissance japonaise, Bruxelles, 1992, p. 87. 712 Ibidem, p. 144.

144


intenţia Chinei de a trece de la flota de coastă la o flotă navală oceanică713. Beijing-ul a reuşit să mânuiască un sistem de reforme de o eficienţă extraordinară care a împins China în direcţia unei afirmări economice substanţiale. În plus, reintegrarea Hong-Kong-ului la China, la 1 iulie 1997, a adâncit această afirmare. China a absorbit un stat-oraş mic dar vital, extrem de bogat (aproximativ 2/3 din comerţul exterior al Chinei), o infrastructură comercială, industrială şi turistică valoroasă şi o puternică comunitate de afaceri 714 . Absorbţia Hong-Kong-ului a oferit o consolidare puternică şi un stimul major pentru schimbările pe care le cunoaşte China. Regiunea Pacificului s-a conturat deja ca principal teatru de confruntare a intereselor geostrategice şi economice a unor puteri de prim rang, precum SUA şi Japonia, dar şi Rusia, China sau India. Echilibrul puterilor nu este realizat nici aici. Raporturile dintre aceste centre de putere sunt contradictorii, gravitând între rivalitate, competiţie şi cooperare. Asimetria de putere pe plan global, consecinţă a dezechilibrului „balanţei puterilor” este principala caracteristică a lumii ultimilor ani, o lume care caută să se redefinească. „Istoria nu aleargă pe calea ferată spre un viitor prestabilit. În Era Powershift-ului (...) sunt posibile multe alte permutări de putere”715.

prof. Adrian Cristian Liga

713 Nicholas D. Kirstof, The Rise of China, în „Foreign Affairs”, vol. 72, no. 5, p. 44. 714 Z. Brzezinsky, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, Cluj Napoca, 1993, p. 183. 715 Alvin Toffler, Powershift (Puterea în mişcare). Cunoaşterea, bogăţia şi violenţa în pragul secolului XXI, 1995 p. 452.