UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

Sistemul educațional românesc. Tendințe contemporane.

Dificultăți și modalități de rezolvare a lor.

Student: Udrescu Teodora

Facultatea: Litere, Istorie și Teologie

Secția: Limbi și Literaturi, Română-Engleză

Timișoara,

2013

1. Delimitări conceptuale ale conceptului de sistem educațional

Datorită extinderii în uz a termenilor de “sistem” și “ metodă” în domeniul științelor

educației, s-a făcut simțită nevoia delimitării unor planuri relativ distincte de utilizare a

acestora. În acest sens, Sorin Cristea propune trei concepte care să delimiteze planuri diferite, și

anume: sistemul de educație, sistemul de învățământ și sistemul procesului de învățământ.

1.1.Sistemul de educație reprezintă planul cel mai larg al „instituțiilor și organizațiilor

umane care îndeplinesc în mod direct sau indirect, planificat sau spontan, funcții pedagogice de

activare și de influențare a procesului complex de formare-dezvoltare a personalității umane”

(Cristea, S., 2006, p. 204, apud. M. Petrescu, C.M. Țîru, p. 55). Acest sistem are numeroase

zone de interferență cu sistemul social-cultural, constituindu-se astfel sub forma unui

suprasistem social-educativ, prin intermediul căruia se pot resimți și recepta influențe care

provin din alte sisteme și subsisteme sociale.

1.2. Sistemul de învățământ este “un nucleu al sistemului de educație” (M. Petrescu, C.M.

Țîru, p. 55), care se definește printr-un caracter normativ și reglementativ, un grad mare de

instituționalizare, formând o strucutră stabilă ce înglobează un ansamblu de școli, universități

ș.a., în care se desfășoare activități cu finalitate educativă.

Modul de funcționare a acestui sistem e condiționat de o serie de factori, precum:

nivelul de cunoștințe general-culturale și de pregătire a elevilor, potențialul lor intelectual,

interesul de care dau dovadă, scara de valori morale și sociale impuse de familie; numărul

cadrelor didactice, pregătirea psihopedagogică și remunerațiile acestora, prestigiul instituției;

managementul instituției; resursele materiale de care dispune aceasta; politicile și legislațiile

educaționale, colaborări naționale și internaționale etc.

1.3. Sistemul procesului de învățământ poate fi considerat un subsistem al celorlalte două,

constituind, în esență „totalitatea activităților educaționale care se desfășoară într-o unitate

educațională sub forma acțiunilor sistematice de predare – învățare – evaluare” (M. Petrescu,

C.M. Țîru, p. 56).

2

2. Sistemul de învățământ din România

2.1.Caracteristici generale

“Sistemul național de învățământ reprezintă totaliatea instituțiilor educaționale (grădinițe,

școli primare, școli gimnaziale, licee și universități) de stat sau private de pe întreg teritoriul

României și care desfășoară activități instructive, educative și de formare a populației în

vederea îndeplinrii idealului educațional al școlii românești, specificat prin Legea

Învățământului nr. 1/2011” (M. Petrescu, C.M. Țîru, p. 59). Prin urmare, este evident faptul că

sistemele de învățământ au un proununțat caracter național, deoarece el sunt create spre a

răspunde nevoilor proprii, specifice fiecărei națiuni. Cu toate acestea, este bine cunoscut faptul

că adesea au fost preluate integral sisteme de învățământ străine, deși acestea nu erau

compatibile cu specificul național al unui anume stat. Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea

identificâm o remarcă în acest sens, a domnitorului Al. Ioan Cuza: “de 27 de ani de când există

academiile noastre, ele nu au realizat nicidecum sperările nației [...] noi am prea căutat a imita

ceea ce se petrece în alte țări, pregătind oameni numai pentru profesiile liberale. Or, România

are alte nevoi ce-i sunt speciale și la care au sosit timpul să ne gândim” (Platon, Gh., apud Ilie,

M, 2008, p.121, apud M. Petrescu, C.M. Țîru, p. 59).

2.2. Scurt istoric al Sistemul de învățământ românesc

Primele dovezi asupra existenței unei instituții de tip educațional pe teritoriul actual al

țării noastre au fost descoperite în sec. al II-lea î.Hr., în Dobrogea, pe țărmul Mării Negre.

Vorbim aici strict de gimnazii, unde se prevedea însușirea scriului, a cititului, a socotitului și

recitarea de poeme homerice, instituțiile fiind conduse de părinți sau oameni liberi. Școala

dacică a fost reformată și reorganizată de Deceneu, cu spijinul lui Burebista, instruirea depășind

domeniul teologic și atingând și alte domenii, precum filozofia, astronomia sau matematica.

Prima școală în limba latină a fost atestată la Cenad, în județul Timiș, înființată în anul

1028, cu scopul de a pregăti personalul de cult și misionarii. Aici se predau scrisul, cititul,

gramatica limbii latine și cânturi religioase. Ulterior, se înființează școli și la Carța (Făgăraș),

3

Igriș (Timiș), Oradea, Alba-Iulia, Sebeș, Arad, Baia-Mare, Mediaș, unde educația o asigurau

“lectorii canonici”.

În Istoria Învățământului românesc, N.Iorga amintește școlile create în cadrul

mănăstirilor din Țara Românească și Moldova, în secolul al XV-lea, unde se preda caligrafia,

limba slavonă, muzica bisericească, dar și meseriile vremii. Astfel, toți domnii și boierii studiau

la Școlile domnești, avându-i pe călugări drept profesori, accentul fiind pus pe limba slavonă,

pe calcul și pe reproducerea exactă a datelor cronologice.

În sec. al XVII-lea, numărul școlilor din Țările Române crește, dezvoltându-se astfel –

în Țara Românească și Moldova: școli de nivel inferior (noțiuni elementare de scris, citit și

calcul), școli de nivel mediu (gramatica limbii române și slavone, aritmetică, geometrie și

noțiuni de redactare a documentelor), școli de nivel superior, academii; școli mănăstirești,

școli domnești (pentru pregătirea curtenilor), școli orășenești (pentru membrii familiilor bogate

și viitorii lucrători în administrație publică).

Despre învățământ modern se poate vorbi începând cu secolul al XVIII-lea, când tineri

români studiază la Paris, Veneția, Viena, Roma și se înființează mai apoi școli după model

occidental în marile orașe românești (București, Iași, Brașov) și școli fanariote – cu marele

dezavantaj că se preda în limba greacă.

În 1776 are loc “marea reformă de învățământ științific” a lui Grigore Al. Ghica, de

sorginte apuseană și elenă, având drept scop o mai mare participare a populației la educație,

înființare de biblioteci, pregătirea personalului didactic și organizarea finanțării sistemului

educațional. Reforma este însă discriminatorie, deoarece doar fii de boieri și nobili au acces la

nivelurile medii și superioare de învățământ.

În 1814, școala publică devine de tip laic și prinicipalele discipline devin cele

lingvistice, filosofia, matematica, geografia și istoria. Până în 1830, sistemul elen funcționează

în paralel cu cel românesc, dar apoi se generalizează predarea în limba română. După

Regulamentul Organic din 1832, se înființează prima școală publică pentru fete și de atunci

până în 1848 funcționează 39 de școli naționale începătoare în Muntenia și în Moldova.

În 1847 se reorganizează sistemul de învățământ românesc, care va cuprinde trei nivele:

școala comunală de la sat, școlile normale/elementare de la oraș și “învățăturile academice”,

urmând ca acestea să devină, în 1850: școala primară (4 ani), unică în toate municipiile; clasele

colegiale (8 ani) și studiile “mai înalte” – învățături speciale. Revoluția pașoptistă va introduce

în Muntenia învățământul gratuit.

4

Ministerul învățământului a fost înființat în 1862, prin decretul domnitorului Al. Ioan

Cuza și a numărat, până în prezent, 125 de miniștrii. Legea Învățământului din 1864, parte tot

din reformele lui Cuza, impune obligativitatea și gratuitatea claselor primare și o identitate a

programei școlilor de stat cu cea a școlilor private.

Din 1850 până în 1918, întâlnim o perioadă cu mari schimbări în învățământul

românesc: acesta se reorganizează, se modifică programele și metodele de predare, se instituie

inspecția școlară. În perioada interbelică au fost elaborate documente cu aspect normativ: Legea

pentru învățământul primar al statului și învățământul normal-primar (1924), Legea asupra

învățământului particular (1925), Legea pentru învățământul secundar (1928), Legea pentru

organizarea învățământului universitar (1932), Legea pentru organizarea și funcționarea

învățământului primar și normal (1939) și Legea privind organizarea învățământului superior.

O perioadă de apogeu a învățământului românesc, în epocă, a constituit-o mandatul

ministerial al lui Spiru Haret, de la începuturile celui de-al XX-lea secol. Acesta a reușit să

crească considerabil numărul de școli atât din mediul rural, cât și din mediul urban, precum și

numărul de elevi afiliați acestora. Nicolae Iorga îl considera cel mai bun ministru al educației

român, iar Ștefan Bârsănescu îl descrie drept “precursorul tradițiilor progresiste ale școlii de

azi” (Bârsănescu, Șt., 1983, p.17, apud M. Petrescu, C.M. Țîru, 2009, p. 62).

În 1948, prin instaurarea regimului dictatorial comunist, se va desființa învățământul

confesional și cel particular și se va impune predarea limbii ruse începând cu clasa a IV-a, în

detrimentul altor limbi europene. Învâțământul devine de stat, cu o structură unitară, caracter

laic, accesibil întregii populații, nediscriminatoriu. Tot în această perioadă se înaintează

demersuri pentru reducerea numărului de analfabeți, care atinsese 4 milioane de persoane, dar

se iau și măsuri astfel încât școala să devină un instrument de instaurare a noii ordini sociale de

tip comunist. Aceaste măsuri se intensifică odată cu venirea la puterea a lui Nicolae Ceaușescu,

în 1965: ”Ce trebuia să facă școala în atare societate? Educație comunistă, desigur! Trebuia să

pregatească tinerele generații pentru « a se integra activ în procesul construirii societății

socialiste multilateral dezvoltate și al înaintării României spre comunism, visul de aur al

omenirii». Știți că aceasta era expresia favorită a lui Ceaușescu, care era reluată delirant în toate

ședințele, la toate întrunirile, cu toate prilejurile” (I. Negreț, 1995, p. 13).

Între anii 1958-1968 au loc o serie de modificări și reforme benefice: introducerea

învățământului fără frecvență, a celui superior politehnic, universitar, agronomic și economic;

înființare de noi facultăți, extinderea învățământului obligatoriu de la 7-8 ani la 10; se creează

5

școli de zece clase în fiecare comună și tot mai mulți tineri au acces la educație. Toate aceste

aspecte au fost însă umbrite de caracteristici specifice ale regimului, atfel încât admiterea la

facultate se face pe criteriul ordinii sociale, se reduc fondurile destinate învățămânului, se

realizează liceul unic, se elimină din programă discipline de cultură generală (latina, sociologia,

psihologia, logica, teoria literaturii), se traduc manuale sovietice și se introduce în sistemul

educațional personal necalificat – maiștrii sau ingineri.

După reinstaurarea democrației, între 1990 și 1995, prin Constituția din 1991, se revine

la învățământul obligatoriu de 8 ani; se reînființează învățământul postliceal de specialitate și

unitățile pentru cultele religioase; apar primele școli și universități particulare și colegiile

universitare ca învățământ superior de scurtă durată (3 ani), desființate după implementarea

Procesului Bologna; crește numărul de locuri din universități prin reintroducerea taxei de

studiu.

2.3. Învățământului românesc actual

2.3.1. Caracteristici și tendințe

În studiul Învățământul românesc azi, coordonat de Adrian Miroiu, autorii

identifică următoarele caracteristici ale învățământului românesc actual (Miroiu, A., coord.,

1998, pp. 54-73, apud. M. Petrescu, C.M. Țîru, p. 63):

scopul formelor de învățământ e trecerea la o formă superioară și nu integrarea

socială și profesională a absolventului;

nivelul interdisciplinarității e scăzut;

programele sunt adresate minorității (olimpicii), și nu majorității (elevi de nivel

mediu);

manualele conțineau o cantitate mare de informații, iar standardele nu erau în

conformitate cu standardele internaționale de igienă mentală, programa fiind

supraîncărcată;

programele și manualele școlare vizau dezvoltarea gândirii logico-matematice și a

inteligenței verbale în detrimentul inteligenței emoționale, artistice sau tehnice;

există o segregare puternică între școală și comunitatea locală, între curriculum și

activitățile extra-curriculare și între discipline, între elevi – fiind adesea

discriminatorie

6

învățământul e hipercentralizat și hiperierarhizat;

elevii nu frecventau școala din plăcere, neregăsindu-se în specificul programei, ci

pentru că temele erau mai importante decât dezvoltarea lor profesională; informarea

mai importantă decât formarea;

elevul între 7 și 10 ani era suprasolicitat, fiind nevoit să muncească cu 10 ore mai

mult în fiecare săptămână, decât media europeană;

conservatorismul – orientarea sistemului spre supraviețuire și nu spre dezvoltare și

modernizare, inovație și reformă;

inegalitatea de șanse la educație, datorită discriminării etnice (minoritatea rromă), de

gen (discriminarea persoanelor de sex feminin), de proveniență (discriminarea

tinerilor din mediul rural);

analfabetismul a atins cote extrem de mari și se afla în creștere, la fel ca și numărul

abandonurilor școlare.

Unele dintre cele mai recente rapoarte privitoare la starea sistemului nostru

educațional sunt cele din 2011, în care e prevăzută strategia de acțiune pentru anul 2012,

ce cuprinde, în cazul învățământului universitar, obiective “care au în vedere

stabilitatea și credibilizarea sistemului de învățământ superior, încurajarea dialogului și

urmăresc, în principal, continuarea elaborării legislației subsecvente Legii educației

naționale, implementarea acesteia și monitorizarea efectelor. “ (Apostu, O., Balica, M.,

Fartuşnic, C, Florian, B., Horga, I., Jigou, M., Scoda, A., Voinea, L., 2011, pp. 21-22)

Prioritățile și direcțiile de acțiune sunt cele legate de operaționalizarea şi

asigurarea cadrului unitar pentru implementarea Legii Educației în vigoare, și anume:

● Întărirea autonomiei universitare, concomitent cu introducerea şi consolidarea

răspunderii publice;

● Modernizarea managementului şi conducerii universităților;

● Întărirea capacității de elaborare de politici, de reglementare şi de control;

● Asigurarea calității în învățământul superior;

● Finanțarea competițională şi încurajarea excelenței la nivel universitar;

● Crearea unui sistem echitabil, deschis și transparent de selecție a resurselor

umane;

● Creșterea eficienței și a transparenței în alocarea resurselor;

7

● Înăsprirea măsurilor pentru respectarea eticii universitare;

● Cercetătorul şi cercetarea universitară devin prioritare;

● Universitatea se centrează pe student;

● Flexibilizarea programelor de studii şi centrarea pe rezultate ale învățării;

● Creșterea relevanței educației de nivel universitar pentru nevoile pieței muncii .

În privința învățământului preuniversitar, anul școlar 2010/2011 analizează datele

referitoare la domeniul resurselor umane din sistemul de învățământ, la participarea la

educație, precum și rezultatele educației pe piața muncii. În consecință, raportul aduce în

atenție următoarele:

- În anul şcolar 2010/2011, ponderea cadrelor didactice calificate a crescut în cazul

majorității nivelurilor de învățământ;

- Ponderea cadrelor didactice cu normă întreagă şi a personalului didactic feminin nu a

înregistrat diferențe semnificative față de anul şcolar precedent;

- Corelarea numărului de elevi cu necesarul de resurse umane s-a realizat şi în acest an

şcolar: Astfel, numărul angajaților din învățământ a scăzut față de anul precedent cu peste

20.000 de persoane;

- În anul 2010/2011, raportul elevi per cadru didactic se înscrie pe traiectoria optimizării, în

comparație cu anul şcolar precedent;

- Populația în vârstă de şcolarizare (3-23 ani) s-a redus în perioada 2003-2010, concomitent

cu numărul de copii/tineri cuprinşi în sistemul de educație. În anul şcolar 2010/2011 s-a

accentuat tendința descendentă înregistrată în ultimii ani.;

- Rata brută de cuprindere şcolară în toate nivelurile de învățământ are valoarea de 77%

- În ultimii ani, durata medie de frecventare a şcolii s-a menținut constantă. În medie, o

persoană parcurge 16,3 ani în sistemul educațional românesc;

- Rata specifică de cuprindere şcolară pentru tinerii de 18 ani a scăzut semnificativ în

comparație cu anul precedent;

- La nivelul anului 2010 a continuat tendința de creştere a ponderii populației care a absolvit

o formă de învățământ, din totalul populației active. Datele evidențiază că, în totalul

populației active, sunt tot mai puține persoane fără studii;

- În anul 2010, rata de ocupare a tinerilor a înregistrat o uşoară creştere comparativ cu anul

precedent, atingând valoarea de 24,3%. Această valoare este cu peste 4 puncte procentuale

8

mai scăzută în comparație cu anul 2003, situație ce se explică în principal prin creşterea

constantă, în acest interval, a numărului tinerilor cuprinşi în sistemul de educație;

- Tinerii din grupa de vârstă 15-24 ani continuă să se confrunte cu cele mai mari dificultăți

de inserție profesională, comparativ cu celelalte grupe de vârstă;

- La un an după finalizarea studiilor, persoanele de 25-34 de ani au o rată de inserție pe piața

muncii de 33,6%;

- În raport cu țintele europene 2020 în domeniul educației şi formării profesionale, România

nu a înregistrat progrese semnificative în acest an. (Apostu, O., Balica, M., Fartuşnic, C,

Florian, B., Horga, I., Jigou, M., Scoda, A., Voinea, L., 2011, pp. 3-6)

2.3.2. Dificultăți și puncte slabe ale sistemului nostru de învățământ

Peste 7 ani, în 2005, în Raportul asupra stării sistemului național de învățământ,

elaborat de ministerul de restort, utilizând o grilă de indicatori folosită la nivel internațional, sunt

evidențiate trei probleme majore cu care se confruntă școala românească, și anume

1. subfinanțarea cronică continuă;

2. calitatea deficitară a educației, ilustrată prin rezultatele slabe obținute de elevii

români la testările internaționale, care se află sub media OECD (Organizația pentru

Cooperare și Dezvoltare Economică);

3. insuficienta descentralizare a sistemului de învățământ preuniversitar.

O problemă majoră cu care se confruntă sistemul nostru educațional se referă, așadar, la

rezultatele slabe obținute de elevi la testări atât naționale, cât și internaționale. Promovabilitatea

la examenul de Bacalaureat a fost de 44,5 % în anul 2011 și de 43, 04 % în 2012. În același mod,

elevii români se clasează pe ultimele locuri la testele PISA (Programul pentru evalurea

internațională a elevilor) și PIRLS (Evaluarea nivelului de înțelegere a textului scris), cu toate că,

în 2001, România se situa peste media OECD.

În context mondial și european, autorii N.G. Niculescu și I.D. Adumitrăcesei, în lucrarea

Învățământul românesc la o răscurse. Încotro? De ce? Cum?, identifică alte trei mari probleme

ale învățământului românesc contemporan:

9

1. insuficiența resurselor alocate învățământului – comparativ cu majoritatea țărilor

europene, România alocă cu mult mai puțin pentru învățământ în fiecare an (509 dolari

pentru fiecare persoană beneficiară, cu cel puțin 40 - 50 % mai puțin decât alte țări

europene precum Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Portugalia, Spania etc.) (N.G.

Niculescu, I.D. Adumitrăcesei, 1999, pp. 34-35)

2. involuția structurii învățământului românesc – “ În 1996, structura învățământului

românesc era mai nefavorabila decăt pe plan mondial” (N.G. Niculescu, I.D. Adumitrăcesei,

1999, p. 36)

3. insuficienta preocupare pentru slujitorii școlii – din nou, “În România postsocialistă,

repartizarea cadrelor didactice pe trepte de învățământ a devenit mai nefavorabilă decât pe plan

mondial.” (N.G. Niculescu, I.D. Adumitrăcesei, 1999, p. 39).

2.3.3. Propuneri și modalități de rezolvare

În 2012, MECTS realizează Raportul asupra stării sistemului național de

învățământ în care consemnează principalele priorități și direcții de acțiune pentru perioada

imediat următoare, și anume:

1. realizarea unui sistem educațional stabil, echitabil, eficient și predictibil;

2. asigurarea calității și stimularea excelenței în învățământul superior;

3. stimularea învățării pe tot parcursul vieții;

4. sporirea capacității de proces și realizarea sarcinii financiare administrative;

5. dezvoltatrea dimensiunii europene în domeniul educației.

BIBLIOGRAFIE

Niculescu, G., Adumitrăcesei, I.D., (1999), Învățământul românesc la o răscruce. Încotro ?

De ce?Cum?, Editura Polirom, Iași;

10

Negreț, I., (1995), Catastrofa pedagogică. Explorări subiective asupra destinului școlii

românești la sfârșit și început de mileniu, Editura Afeliu, București;

Petrescu, M., Țîru, C.M., (2012), Educația între empiric și științific, Editura Eikon,

Timișoara.

Apostu, O., Balica, M., Fartuşnic, C, Florian, B., Horga, I., Jigou, M., Scoda, A., Voinea,

L., (2011), Raport privind starea învățământului superior din România, Institutul de Științe

Educaționale, București, www.ise.ro;

Apostu, O., Balica, M., Fartuşnic, C, Florian, B., Horga, I., Jigou, M., Scoda, A., Voinea,

L., (2011), Raport privind starea învățământului preuniversitar din România, Institutul de

Științe Educaționale, București, www.ise.ro;

11