RECENZII

*** Die Bamberger Andragogik. Studium und Berufsperspektiven in Erwachsenenbildung, beruflichen Weiterbildung und Personalentwicklung, Walter Bender, Kerstin Emmert, Susanne Gröne, Helga Heglmeier, Mathias Jäger, Sebastian Lerch (hrsg/eds.), Tönning, Lübeck und Marburg, Der Andere Verlag, 2008, 152 p.

Publicată ca o scriere omagială (Festschrift) cu ocazia retragerii din activitate la împlinirea vârstei de 65 de ani a prof. Jost Reischamnn, titularul Catedrei de andragogie de la Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Universitatea Otto-Friedrich din Bamberg, Germania, lucrarea Andragogia de la Bamberg se constituie într-o sinteză-bilanţ a reuşitelor profesionale ale absolvenţilor acestei specializări din instituţia amintită, în ultimii 15 ani. Nu întâmplător, acesta este şi intervalul de timp în care prof. Reischmann a condus Catedra de andragogie – din iniţiativă sa stabilindu-se, de altfel, denumirea ei actuală, în pofida rezervelor pasagere ale unor confraţi mai sceptici –, ridicând-o la nivel de entitate de prestigiu internaţional în teoria educaţiei adulţilor şi educaţiei permanente, pe parcursul recunoaşterii sale ca personalitate de prestigiu în aceste domenii; amintim aici doar alegerea sa în funcţia sa de preşedinte al International Society for Comparative Adult Education (ISCAE), în 1993, respectiv primirea sa în International Adult and Continuing Education Hall of Fame din SUA (în 1999).

Pe parcursul lucrării, absolvenţi cu specializarea andragogie, educaţia adulţilor şi educaţie permanentă (Studienschwerpunkt Andragogik, Erwachsenenbildung/ Weiterbildung) au elaborat micro-biografii profesionale, oferind răspunsuri la întrebări care le solicitau, în esenţă, identificarea cunoştinţelor şi competenţelor semnificative pentru obţinerea locului de muncă actual. Ei au furnizat informaţii despre cunoştinţele acumulate prin studiile universitare, activităţile de autoformare/ autoeducare pe care le-au susţinut, respectiv cum anume se configurează activitatea lor profesională astăzi. Răspunsurile se concretizează în rapoarte de activitate proprii, pe baza reflecţiei personale.

Reuşita demersului didactic şi de cercetare, iniţiat de prof. Reischmann şi colaboratorii săi de la catedră în domeniul andragogiei, s-a obiectivat pe multiple planuri, cu o paletă largă de preocupări teoretice şi practice (după cum arată şi subtitlul lucrării): educaţia permanentă/ formarea în domeniul profesional şi antreprenorial, formarea managerială şi cercetarea în domeniul evaluării, purtând semnul unicităţii în întreg landul Bavaria, fapt remarcat şi în raportul din anul 2001 al Comisiei de Evaluare a Consiliului pentru Ştiinţă şi Cercetare1. Şi nu doar o ramificare a specializărilor ca scop în sine, ci un proces având o finalitate clară, bine atinsă – statisticile anului 2001 arătau că, dintre absolvenţii-diplomaţi în pedagogie, cei specializaţi în educaţia adulţilor au obţinut locuri de muncă în proporţie de 85% –, rezultat al relaţiei strânse dintre teorie şi practică, al studiului orientat asupra formării şi dezvoltării competenţelor, al contactului intensiv cu economia şi păstrării permanente a legăturii cu absolvenţii.

1 Vezi W. Bender, Einleitung, în Die Bamberger Andragogik. Studium und Berufsperspektiven

in Erwachsenenbildung, beruflichen Weiterbildung und Personalentwicklung, Walter Bender, Kerstin Emmert, Susanne Gröne, Helga Heglmeier, Mathias Jäger, Sebastian Lerch (hrsg/eds.), Tönning, Lübeck und Marburg, Der Andere Verlag, 2008, p. 10: „Von einer definierten wissenschaflichen Ausbildung für den Bereich kann man nur in Bamberg sprechen. Hier gibt es ein strukturiertes Curriculum, das eine hohe Wertschätzung bei der Studierenden erfährt.”

An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. VII, 2009, p. 469–505

Recenzii 2 470

Din punctul de vedere al interesului cognitiv, mai ales pe planul practicii (al realizărilor efective), secţiunile cele mai semnificative ale Andragogiei la Bamberg se află cea de a doua, cu câteva interesante subcapitole, dedicate formării şi biografiilor profesionale (Bildung und Berufsbiographien)2; educaţiei permanente şi consilierii în firme (Weiterbildungs und Beratungsfirmen)3; activităţii independente ca docent şi trainer (Selbstständigkeit alz Dozent und Trainer)4; educaţia adulţilor pe plan social şi religios (Soziale und Religiöse Erwachsenenbildung)5.

Lucrarea evidenţiază într-o manieră succintă şi extrem de convingătoare atuurile specializării în andragogie de la Bamberg, în primul rând orientarea spre competenţe metodico-didactice a studiilor universitare, prin seminarii de metode active, vizualizare-prezentare-moderare (VPM), training pentru comunicare, consiliere şi conducerea unei discuţii/ conversaţii, coaching în educaţia permanentă, managementul calităţii ş.a. Ele fac parte din repertoriul mai larg al aşa-numitelor competenţe-cheie (Kernkompetenzen/ Schlüsselkompetenzen), împărţite în competenţe sociale (Sozialkompetenzen), competenţe personale sau individuale (Selbstkompetenzen), competenţe profesionale specializate (Fachkompetenzen) şi, în fine, competenţe didactice (Didaktische kompetenzen)6. Sub aspect teoretic, prin profesionalizarea profesiei de andragog (= specialist în teoria educaţiei adulţilor şi educaţiei permanente, în întreaga intensiune şi extensiune a vieţii omului), sunt cercetate motivaţiile sau temeiurile subiective ale învăţării la vârsta adultă, ca „motoare” ale învăţării şi proceselor auto-formării; „multiperspectivitatea” – caracteristică generală a gândirii în ştiinţele educaţiei; dezvoltarea unei viziuni pedagogice asupra omului şi lumii7. În cadrul curriculei, studenţii aduc cu ei propriile motivaţii pentru învăţare, „originare” („ursprünglichen”), pe care sunt încurajaţi să le extindă, în contextul diversificării conţinuturilor, înclinaţiilor şi orientărilor învăţării, făcând posibilă emergenţa „învăţării expansive” („expansives Lernen”); apoi, să se familiarizeze cu diferite teorii ale învăţării şi disciplinele aferente acestora, în vederea sprijinirii şi promovării viziunii şi modului de gândire „multiperspectivist”; în fine, faţă de o bogată ofertă de învăţare, aceştia să îşi interogheze modelul de interpretare (Deutungsmuster), să reflecteze asupra acestuia şi, după caz, să îl transforme8.

Un alt punct forte al curriculei de andragogie din amintita Universitatea germană este acela al evaluării în educaţia permanentă şi al cercetării în domeniul evaluării (Weiterbildungsevaluation und Evaluationforschung), concretizate sub forma prelegerilor, seminariilor, publicaţiilor, proiectelor cu terţii şi lucrărilor de diplomă. Deosebit de importantă este formarea competenţelor de cercetare empirică în educaţia permanentă, în mod particular a cercetării acesteia prin utilizarea metodelor calitative, obţinute şi dezvoltate în cadrul activităţilor specifice (publicaţii, proiecte cu terţii şi lucrări de diplomă).

De asemenea, cooperarea interdisciplinară în predare şi cercetare se bucură la Bamberg de o atenţie deosebită, prin intermediul elaborării de proiecte, dezvoltării teoretice, susţinerii lucrărilor de diplomă/ licenţă şi doctorat, având conexiuni cu domenii ca psihologia, sociologia, pedagogia socială,

2 Amintim, de exemplu, Christian Kaiser, Jürgen Motzung, Non scholae sed vitae discimus –

Wege aus dem Turm der Wissenschaften, în op. cit., p. 61–64; Fabienne Fink, Den Spiegel bekommt man ständig vorgehalten, p. 76–83.

3 Vezi, de pildă, Barbara Becker, Annette Düll, Heidi Ellner, Ein Interview, p. 89–95; Claudia Simmerl, Wer weiss, wohin es noch gehen wird, p. 104–110.

4 De remarcat, aici, Sabine Riechert, Aufbruch in eine andere Welt, p. 113–120; Barbara Jäger, Gedanken und Gedankensprünge, p. 121–127.

5 A se vedea, Mandy Trost, Soziale Erwachsenenbildung mit Menschen mit geistiger Behinderung, p. 131–135; Irmgard Preissinger, Lebenshilfe durch Bildung, p. 136–137; Jörg Schmidt, Zum Verhältnis von Andragogik und Religion, p. 138–144.

6 Vezi şi Natascha Knoll, Pädagogische Professionalität: Eine Fallstudie zur Professionalisierung von Erwachsenenbildnern, în op. cit., p. 31–33.

7 Vezi Marita Gross, Der pädagogische Blick”: Die Genese eines professionsspezifischen Menschen- und Weltbildes, în op. cit., p. 44–57.

8 Ibidem, p. 55.

3 Recenzii 471

pedagogia familiei, economia industriei, ştiinţa muncii ş.a.9 Deloc de neglijat este aici aspectul dublei specializări, care le conferă absolvenţilor o creştere spectaculoasă a şanselor de găsire a unui loc de muncă – evident, în corelaţie strânsă cu interesul şi eforturile fiecăruia de a lucra susţinut şi a începe devreme demersurile pentru angajare –, amplificată de dialogul cu alte instituţii academice şi culturale (universităţi, institute) sau cu activităţile practice în firme de prestigiu (Siemens, Bosch, Daimler-Benz, VW, Audi ş.a.). Cât de important este impactul andragogiei, fie el în ipostaza acesteia de disciplină complementară sau adiţională pentru diplomă (Zusatzstudium), reiese din relatările studenţilor în cauză, care declară că astfel s-au văzut pe ei înşişi nu în ipostaza de simpli posesori ai unei a doua specializări, ci chiar de „educatori ai adulţilor” în sensul cel mai larg, identificându-se cu profesia de educatori ai adulţilor sau andragogi10. Dezvoltarea şi complexificarea capacităţii de reflecţie/ gândire critică este subliniată de respondenţi ca un câştig important al studiilor în domeniu, mergând până la emoţionanta mărturisire a unuia dintre ei, în sensul că această linie (complementară) de studiu a fost rezultatul unei „decizii de aur”, care i-a marcat în mod durabil viaţa profesională şi viaţa în ansamblu11.

Prin intermediul internetului (forumul „AndraNet”), personalul Catedrei şi studenţii au păstrat permanent legătura cu foştii absolvenţi – iniţiativă consolidată de manifestarea anuală „Zilele andragogiei la Bamberg” („Bamberger Andragogentag”) –, pe subiecte cum ar fi locurile de practică profesională, teme de cercetare, locuri de muncă, profiluri profesionale şi probleme ale profesionalizării.

După cum observa prof. dr. Walter Bender, dimensiunea internaţională a activităţii Catedrei de andragogie din Universitatea Otto-Friedrich de la Bamberg a premers cu ani buni exigenţele formulate de documentele de la Bologna privind mobilitatea studenţilor şi a schimburilor interacademice, prin desfăşurarea de excursii de studii (de ex. în Republica Cehă şi SUA); susţinerea activităţii docenţilor invitaţi din străinătate; zile ale Catedrei cu participare internaţională şi implicare în manifestări similare din alte ţări; organizarea de seminarii de specialitate în domeniul cercetării comparate în educaţia adulţilor şi implicare în asociaţii academice internaţionale de cercetare, primirea în anii de studii a tinerilor venind din ţări europene (Finlanda, Lituania) sau extra-europene (Kazahstan, Vietnam, India ş.a.).

În buna tradiţie a culturii germane, care încurajează reflecţia independentă şi spiritul critic, respondenţii au avut nu doar laude, ci şi critici, obiectivate mai ales în sugestii pentru viitorul acestui consistent şi promiţător program de studii. Astfel, s-a remarcat nevoia prelungirii stagiului de practică obligatorie, dată fiind importanţa deosebită a acesteia pentru pregătirea calitativ corespunzătoare a exercitării viitoarei profesii; înfiinţarea unui modul seminarial special dedicat activităţii profesionale independente şi a altuia dedicat muncii ştiinţifice (un atelier de redactare a lucrărilor de diplomă, referatelor ş.a.), care să joace rolul de „câmp de antrenament” în acest sens; crearea unei oferte-platformă de e-learning, deosebit de utilă muncii efective în domeniul formării continue; insistenţa

9 Ibidem, p. 12: „Eine interdisziplinäre Kooperation in Lehre und Forschung wird durch

gemeinsame Projekte, Theorieentwicklung, Betreuung von Doktoranden/- innen und Diplomarbeiten, Abstimmung der Curricula z.B. mit der Arbeitswissenschaft, Betriebswissenschaft, Psychologie, Soziologie, Elementar- und Familienpädagogik sowie Sozialpädagogik praktiziert.”

10 Vezi Lisa Schikora, Das Zusatzstudium Andragogik – eine sinnvolle Weiterbildung?, în op. cit., p. 40: „Durch das Zusatzstudium entstand eine Identifikation mit dem Beruf des Andragogen. Viele der Absolventen sahen sich nicht als Fachspezialisten mit Zusatzstudium, sondern als Erwachsenenbildner im weitesten Sinne [...] Ein Interviewpartner empfahl in diesem Zusammenhang das Zusatzstudium «auch als eine Art Scharnier im Lebenslauf zu sehen oder als Brücke, d.h. zu gucken, dass man im Aufbaustudium möglichst wieder Bezüge und Zusammenhänge herstellt und Ergänzungen aufbaut zu seinem Erststudium, zu dem, was man da gemacht hat ».”

11 Cf. Ibidem, p. 43: „Für mich persönlich war das Zusatzstudium Andragogik die goldrichtige Entscheidung, die ja auch nachhaltig mein Leben oder meinen Lebenslauf geprägt hat.”

Recenzii 4 472

asupra consolidării metodelor de cercetare ş.a.12 Şi, fiindcă am amintit de viitor, lucrarea se încheie chiar cu această idee, a viitorului studiilor de andragogie la Bamberg, prin detalierea structurii modulelor de pedagogie (Pädagogik), ştiinţelor educaţiei şi formării (Erziehungs- und Bildungswissenschaft), educaţiei adulţilor şi educaţia permanentă (Erwachsenenbildung/ Weiterbildung).

Concluzionăm prin evidenţierea deosebitei utilităţi a acestui volum colectiv, atât pentru teoreticienii, cât mai ales pentru practicienii acestor forme ale educaţiei din ţara noastră – în mod special aceia care cunosc paradigma germană de profil –, întrucât, în pofida caracterului său voit deschis-informal şi nesofisticat teoretic, el se constituie într-o veritabilă piatră de hotar a unei epoci faste a andragogiei bambergiene, bavareze, germane şi europene.

Ionuţ Isac

Mihai Pascaru, Habitatul risipit de globalizare, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2007, 152 p.

Una dintre cele mai incitante lucrări semnate de Mihai Pascaru a apărut în 2007, la Editura Argonaut din Cluj-Napoca, sub şocantul titlu Habitatul risipit de globalizare. Ea valorifică datele unor cercetări de teren ce au fost efectuate în intervalul 2000–2005, la care se adaugă ca termen de comparaţie rezultatele nepublicate ale cercetării sociologice întreprinse în anii ’70 de către o echipă de cercetători clujeni conduşi de profesorul Ion Aluaş de la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Prin această restituire, se realizează o valoroasă dimensionare longitudinală a întreprinderii, ca şi surprinderea unui lanţ cauzal în constituirea mentalităţii locuitorilor zonei care au trecut de la autarhia comunistă la globalizarea capitalistă aproape fără să poată simţi vreo diferenţă esenţială în privinţa tratamentului administrat de cei interesaţi în exploatarea zăcământului aurifer din zonă.

Lucrarea poartă un subtitlu tehnic legitim – Impactul psiho-social şi rezidenţial al proiectului Roşia Montană Gold Corporation –, care ar putea să diminueze însă interesul unei părţi a publicului cititor, inducând ideea spectaculosului creat cu mijloacele mass-media. Cu siguranţă, cei ce gândesc astfel pierd prilejul întâlnirii cu o analiză profundă şi competentă efectuată asupra unei situaţii despre care autorul cercetării sociologice reuşeşte să ne facă să înţelegem că este tipică pentru relaţia globalizare-habitat tradiţional.

Proiectul Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) este prezentat în lucrarea Habitatul risipit de globalizare ca exponentul proceselor de globalizare ce antrenează omenirea contemporană. Faptul îi prilejuieşte autorului referinţe asupra obiectului sociologiei actuale, care în opinia sa, alăturată teoriilor lui Martha Van Der Bly, Ulrike Schuerkens şi multor altora, constrânge în prezent sociologii să răspundă exigenţelor teoretico-analitice de decriptare a sensului proceselor sociale aferente globalizării, în acelaşi mod în care pionierii sociologiei au fost chemaţi să contribuie la înţelegerea construcţiei societăţilor naţionale.

Prima dintre cele trei părţi ale lucrării, intitulată Globalizare şi localizare. Cazul Roşia Montană, debutează cu o succintă prezentare a conceptului de „globalizare”, suficientă pentru a deconspira caracterul complex al acestuia, nescutit de ambiguitate în maniera în care acesta circulă în spaţiul teoretic actual. În prezentarea globalizării „ca instrument de presiune psihologică” în conexiune cu „unele repere atitudinal-valorice”, făcând apel la sinteza posibilelor reacţii atitudinal-valorice întreprinsă de Yusufu Bela Usman, suntem puşi în faţa întrebării „dacă nu cumva este vorba

12 Răspunsuri ca: „Längeres Pflichtpraktikum, denn Praxis bringt weiter als Theorie im Job,

wenn man nicht in der Uni als wiss. Mitarbeiter arbeiten möchte” [...] „ein Blockseminar über Selbstständigkeit einzurichten” [...] „E-Learning Angebote, z.B. Lernplattformen gestalten, da dies für die tatsächliche Arbeit im Bildungsbereich äusserst relevant ist” [...] „Seminar «wissenschaftliches Arbeiten», eine Art Schreibwerkstatt, weil man Hausarbeiten und eine Diplomarbeit schreiben muss, aber daneben kein Übungsfeld zur Verfügung gestellt wird” sunt, credem, grăitoare.

5 Recenzii 473

doar de un mit creat de cei care vor să-şi impună bunurile lor, serviciile lor, investiţiile lor de capital şi întreg stilul lor de viaţă asupra noastră pentru ca ei să continue să obţină profituri din resursele, producţia şi consumul nostru” (p. 22).

Secţiunea a doua a primei părţi a lucrării de faţă prezintă în mod simetric trecutul şi prezentul zonei Roşia Montană şi proiectului Roşia Montană Gold Corporation ca perspectivă a actualei stări de lucruri. În conturarea primei imagini, se apelează la datele unui consistent studiu etnologic efectuat în zonă, în anul 2004, de o echipă condusă de dr. Paula Popoiu. Cu acest prilej, ne întâlnim cu imaginea unei culturi străvechi ce conservă motive precreştine pe care se stratifică istoric motive culturale specifice unui peisaj etnic eterogen, unificat de solidaritatea socială caracteristică durei ocupaţii a mineritului, tradiţională în zonă, practicată constant ca ocupaţie complementară creşterii animalelor şi agriculturii de subzistenţă.

A doua parte a lucrării Habitatul risipit de globalizare, intitulată sugestiv Corna – satul fără mâine, este consacrată prezentării opiniilor locuitorilor din complexul rural Corna-Bunta, aparţinător comunei Roşia Montană şi afectat puternic de proiectul Roşia Montană Gold Corporation, localitatea Corna urmând să dispară ca aşezare, deoarece pe teritoriul ei este proiectat un iaz de decantare. Investigaţia este realizată „sub presiunea dispariţiei obiectului ei”, ceea ce îi conferă tensiune şi o anumită doză de tragism, dar şi un aspect pasionant pentru cititorul avizat.

Surprinderea grupurilor sociale din comunităţile ameninţate cu strămutarea se face folosindu-se un instrument sociologic ingenios: „matricea comunitară”. Matricea comunitară este definită de autor ca unitatea dintre dimensiunile inter-cunoaştere, comunicare şi acţiune comună la nivelul unei comunităţi (teritoriale sau nu), unitatea din care ia naştere ansamblul manifestărilor şi elementelor de viaţă cotidiană. Mihai Pascaru construieşte şi un indice al matricei comunitare, urmând cele trei dimensiuni (cunoaştere, comunicare şi acţiune comună) şi reuşeşte să surprindă astfel maximal obiectiv grupurile de poziţie şi de opinie ce se manifestă în cadrul comunităţilor investigate. Sub raportul propunerii şi descrierii instrumentarului sociologic, lucrarea de faţă reprezintă un real câştig pentru studenţii în materie, dar şi pentru toţi cercetătorii din domeniul ştiinţelor socio-umane, ca şi pentru toţi cei interesaţi în studiul grupurilor sociale.

Aşa cum remarca şi autorul, grupurile de poziţie din satul Corna se structurau în jurul acordului sau dezacordului, mai mult sau mai puţin explicit, faţă de proiectul RMGC şi consecinţele sale. Din multitudinea de itemi puşi în valoare în investigaţiile de la Corna, Mihai Pascaru a considerat că sunt reprezentativi, pentru descrierea unei anumite poziţii faţă de proiectul RMGC şi, implicit, pentru descrierea unor grupuri de poziţie, următorii: (1) acordul/ dezacordul cu ideea construirii unui iaz de decantare pe locul satului Corna; (2) aprecierea influenţei proiectului asupra zonei; (3) aprecierea existenţei/ inexistenţei unor alternative la proiect; (4) schimbările în proiectele individuale şi mai ales sensul acestor schimbări; (5) aprecierile asupra publicaţiilor prin care RMGC îşi promovează în zonă, şi nu numai, proiectul.

În satul Corna declarau că sunt de acord, fără nicio părere de rău, cu ideea proiectului RMGC de a construi pe locul satului Corna un iaz de decantare 9,4% dintre respondenţi, că sunt de acord, dar le pare rău 28,1% şi că nu sunt de acord 29,7%. Cei care erau de acord fără nicio părere de rău aveau un indice al matricei comunitare peste medie (0,50), datorită mai ales indicelui mare al cunoaşterii (0,82) şi indicelui mare al comunicării (0,57). Şi cei care declarau că nu sunt de acord aveau un indice mai mare al matricei comunitare, mai mult peste medie fiind indicele acţiunii comune (0,19).

La întrebarea „Credeţi că proiectul va avea o influenţă pozitivă asupra zonei?”, 31,3% dintre cei chestionaţi răspundeau cu da şi 48,8% cu nu. Cei care răspundeau DA aveau un indice al matricei comunitare peste medie (0,46), mai ales datorită indicelui intercunoaşterii (0,79), în timp ce locuitorii care au răspuns NU erau la toţi indicii foarte aproape de media comunităţii (0,73 – indice cunoaştere, 0,43 – indice comunicare, 0,13 – indice acţiune comună, 0,43 – indice matrice).

În ceea ce priveşte existenţa altor alternative, dacă proiectul RMGC nu s-ar pune în practică, 46,9% dintre interlocutori spuneau că da, există alte alternative, şi 31,9% că nu, nu există alte alternative. Cei care spuneau că nu există alte alternative obţineau un indice al matricei comunitare sub medie (0,40) şi acest lucru se datora mai ales unui indice al comunicării scăzut (0,39) şi unui indice al acţiunii comune practic nul.

Recenzii 6 474

„V-aţi schimbat planurile dvs. de viitor după venirea Goldului?” La această întrebare 53,1% dintre locuitorii chestionaţi spuneau că da, şi-au schimbat planurile lor de viitor şi 46,9% spuneau că nu, nu şi-au schimbat planurile de viitor. Cei care spuneau că nu şi-au schimbat planurile de viitor aveau un indice al matricei comunitare mai mic (0,37), datorită mai ales indicelui identificării sub medie (0,63) şi indicelui acţiunii comune aproape nul.

Schimbarea planurilor de viitor, după declaraţiile celor antrenaţi în investigaţii, se făcuse în următoarele sensuri: Erau obligaţi să plece deşi nu şi-au dorit acest lucru: 15,6%; □ Puteau să vândă şi să plece în altă parte, deşi nu credeau că se va întâmpla prea repede acest lucru: 21,9%; □ Ar fi plecat, dar acum aveau posibilitatea să lucreze în zonă: 1,6%. Cei care declarau că sunt obligaţi să plece deşi nu şi-au dorit acest lucru aveau un indice al matricei comunitare la nivelului mediei comunităţii (0,42), cu un indice al cunoaşterii mai ridicat (0,78) şi un indice al comunicării sub medie (0,40), ca şi indicele acţiunii comune (0,11). Cei care declarau că pot să vândă şi să plece, sugerând că oricum se gândiseră la aceasta, aveau un indice al matricei comunitare peste medie (0,49), datorită indicelui cunoaşterii (identificării) mai mare (0,79), unui indice al comunicării mai mare (0,51) şi, de asemenea, unui indice al acţiunii mai mare (0,16). Persoana care voia să plece, dar şi-a găsit loc de muncă în noile condiţii, are de asemenea un indice al matricei comunitare sub medie (0,34), indicele cunoaşterii fiind de 0,60, cel al comunicării de 0,33 şi indicele acţiunii comune nul.

Aprecierile asupra sincerităţii publicaţiilor RMGC erau distribuite astfel: Scriu numai minciuni: 17,2%; □ Uneori scriu adevărul: 42,2%; □ Scriu numai adevărul: 6,3%. Cei care considerau că publicaţiile Goldului nu spun adevărul aveau un indice al matricei comunitare sub medie (0,36), datorită mai ales indicelui scăzut al comunicării (0,31). Cei care declarau că publicaţiile Goldului „scriu numai adevărul” aveau un indice al matricei comunitare peste medie (0,48), datorat indicelui cunoaşterii peste medie (0,85) şi, de asemenea, indicelui mare al comunicării (0,52), chiar dacă indicele acţiunii comune era aproape nul.

Cu titlul de ipoteză de lucru, Mihai Pascaru consideră că adoptau o poziţie favorabilă proiectului RMGC următoarele grupuri: (1) al celor care se declarau de acord cu dispariţia satului fără părere de rău şi care aveau un indice al matricei comunitare peste medie, mai ales datorită implicării în acţiuni comune, reprezentând probabil şi un posibil grup ale cărui resurse puteau fi valorificate în dezvoltarea comunitară de susţinere a proiectului; (2) al celor care considerau că proiectul RMGC va avea o influenţă pozitivă asupra zonei, cu un indice de asemenea peste medie, datorită mai ales măsurii ridicate în care cunoaşte (identifică) pe ceilalţi membri ai comunităţii; (3) al celor care susţineau că nu există alternative, grup oarecum mai izolat în comunitate, cu un indice al matricei comunitare sub medie şi cu implicări acţionale, în sensul într-ajutorării, reduse; (4) al celor care sugerau că ar fi dorit de mult să plece, cu un indice al matricei comunitare peste medie, datorită măsurii ridicate în care îi cunosc (identifică) pe ceilalţi locuitori; (5) al celor care considerau că „publicaţiile Goldului spun numai adevărul”, buni cunoscători ai consătenilor lor şi aflaţi în raporturi de comunicare frecvente cu ceilalţi.

Grupurile celor care putem considera că adoptau o poziţie, mai mult sau puţin clar conturată, de respingere a proiectului RMGC, după Pascaru, erau următoarele: (1) al celor care îşi exprimau dezacordul în legătură cu dispariţia satului, cu un indice peste medie, datorită mai ales implicării în acţiuni comune; (2) al celor care spuneau că proiectul RMGC nu va avea influenţe pozitive în zonă, cu indici ai matricei comunitare şi ai dimensiunilor ei la nivelul mediei comunităţii, probabil un „grup de masă”; (3) al celor care considerau că publicaţiile RMGC „scriu numai minciuni”, oarecum izolat în comunitate, cu relaţii de comunicare mai restrânse.

Sensul practic al acestor delimitări, ţine să sublinieze autorul, ar putea fi şi acela de a semnala faptul că, în condiţiile unei dezbateri şi decizii colective, prin poziţia în comunitate a majorităţii grupurilor care păreau să susţină proiectul RMGC, acestea ar fi urmat să aibă câştig de cauză în detrimentul grupurilor care păreau să se opună proiectului.

Cea de a treia parte a lucrării, intitulată incitant Globalizarea şi vaca de muls, se concentrează pe surprinderea tipului de raţionalitate manifest la nivelul zonei investigate. În acest sens, cercetarea întreprinsă merge în tandem cu alte întreprinderi similare, în mod special cu studiile de gen derulate de sociologul Dumitru Sandu, preocupat de asemenea de „spaţiul social al tranziţiei”, ca şi de tipurile

7 Recenzii 475

de adecvare la situaţiile nou apărute în cadrul tranziţiei spre economia de piaţă care condensează în raţionalitatea antreprenorială. Se degajă din această parte a lucrării sentimentul că barierele psiho-sociale ce funcţionează în zona cercetată îşi au originea în neîncrederea dobândită de întreprinzătorii din zonă, crescători de animale, prin tratamentul defavorizant la care au fost supuşi graţie unor strategii neclare şi absenţei unei atenţii bazate pe intenţii reale de sprijin din partea factorilor responsabili (p.132).

Într-o autentică manieră ştiinţifică, prezentul studiu se abţine să emită orice judecată de valoare asupra obiectului investigat, dar construieşte cu datele concretului o temă de meditaţie majoră: în ce măsură comunităţile româneşti tradiţionale vor supravieţui globalizării şi ce vom fi noi în era postglobalizare? Parcă spre a ne invita la o atare reflexie, studiul ne pune la dispoziţie un provocator album cu 35 de imagini foto în format electronic din zona investigată, ca pe un posibil remember.

Lectura lucrării Habitatul risipit de globalizare, semnată de Mihai Pascaru, deschide cititorului, indiferent de formaţia sa, perspectiva întâlnirii cu o lume aflată sub tensiunea schimbării, care aici înseamnă uneori de-a dreptul disoluţie, ca şi posibilitatea să se poziţioneze lucid faţă de nişte probleme care cu siguranţă îl privesc personal, chiar şi dacă nu a avut răgazul să mediteze asupra lor.

Rodica Silvia Stânea

Comparative Adult Education 2008: Experiences and Examples, Jost Reischmann, Michal Bron jr. (eds.), Frankfurt am Main, Peter Lang, 2008, 282 p.

Lucrarea cuprinde, în cea mai mare parte a sa, comunicările de la conferinţele din St.-Louis, SUA (2002), şi Bamberg, Germania (2006), ale International Society for Comparative Adult Education (ISCAE) – Societatea Internaţională pentru Cercetarea Comparată a Educaţiei Adulţilor –, alte contribuţii fiind solicitate în mod special pentru alcătuirea volumului.

În condiţiile globalizării şi internaţionalizării activităţilor productive şi serviciilor, profesionalizarea şi creşterea nivelului calitativ al cercetării prin analize comparative ale domeniului educaţiei adulţilor – unul dintre cele mai dinamice şi mai promiţătoare pentru viitorul societăţii umane –, devine o necesitate. Este misiunea pe care şi-o asumă ISCAE în întreaga sa activitate, accentuată o dată la câţiva ani de conferinţe internaţionale de profil – ocazii pentru specialiştii domeniului de a-şi comunica reciproc stadiul la care au ajuns în cercetările pe care le întreprind, dar, totodată, de a formula şi deziderate pentru îmbunătăţirea colaborării în vederea elucidării altor aspecte ale acestui domeniu. Valoarea reală a studiilor comparative în educaţia adulţilor derivă din încercarea de înţelegere a cauzelor diferenţelor şi asemănărilor (dintre diferite ţări, regiuni, continente), respectiv a semnificaţiei acestora pentru educaţia adulţilor din ţările cercetate. Pentru ilustrarea conţinutului acestei meritorii lucrări colective, vom enunţa liniile directoare ale fiecărei secţiuni, cu numele autorilor şi titlurilor lucrărilor publicate.

Prima parte a volumului (Comparative Adult Education: Developments and Potentials) conţine contribuţii la problemele fundamentale ale cercetării comparate în educaţia adulţilor, veritabile ghiduri metodologice pentru reflecţie, clarificare şi confirmare referitoare la momentul demarării unui proiect de profil sau privind problemele care pot să apară în cadrul acestuia. Înţelegerea tipurilor şi categoriilor cercetării, avertizarea despre obstacolele şi capcanele ei, conştientizarea asupra cadrelor teoretice şi istorice deja obţinute prin cercetări anterioare sunt coordonatele principale ale secţiunii. Autori: Jost Reischmann (Germania), Comparative Adult Education: Arguments, Typology, Difficulties; Mark Bray (UNESCO-HEP, Franţa), The Multifaceted Field of Comparative Education: Evolution, Themes, Actors and Applications; Alexander N. Charters (SUA), Reflections on Background of Comparative Adult Education. A personal account; Lore Arthur (Marea Britanie), Networking and Intercultural Communication: Postmodern Challenges for International Comparative Adult Education; Michal Bron jr. (Suedia), Obstacles and Pitfalls. Inherent and Self-styled Dangers in Comparative Studies.

Recenzii 8 476

A doua parte (Culture as Challenge: Experiences from the Field) este dedicată experienţelor şi „lecţiilor învăţate” („lessons learned”) în urma încheierii unei cercetări comparate; aici sunt colectate experienţe, observaţii şi reflecţii despre problemele sau surprizele – mai mult sau mai puţin plăcute – care pot să apară pe parcursul desfăşurării acesteia. Studiile răspund la întrebări cum ar fi: Ce se întâmplă atunci când se lucrează într-un grup mixt internaţional? Care sunt factorii ce îngreunează sau uşurează comunicarea şi înţelegerea?; Ce anume vine în întâmpinarea aşteptărilor cercetătorului şi ce anume le contrazice?; În ce constau diferenţele, beneficiile şi dificultăţile, atunci când se lucrează într-o reţea naţională, prin comparaţie cu o reţea internaţională? ş.a. Autori: Barbara Merrill (Marea Britanie), Agnieszka Bron (Suedia), Lessons learned from European Projects: Generality versus Particularity; Katarina Popovic (Serbia), International Projects and Comparative Adult Education: The Example of EBiS; Tony Holland, Bob Pithers, Liam Morgan (Australia), Teaching Chinese Adults the Western Way: A Cross-Cultural Challenge; John M. Peters, Glorian Latham, Betty Ragland, Robert C. Donaghy (SUA, Australia), Three Cultures of Teaching and Learning: Dialoguing across Continents.

A treia parte a volumului (Comparative Studies: Examples from the Field) este constituită din exemplificări ale domeniului cercetării comparate în educaţia adulţilor, sub aspectul metodologiei şi zonei de aplicaţie; ea furnizează atât subiecte variate, cât şi abordări diverse ale studiilor comparative, în diferite regiuni ale lumii. Autori: Hasmik Hunanyan (Armenia), Lifelong Learning – a Challenge for Higher Education: A Comparative Study of a German and an Armenian University; Wolfgang Müller-Comichau (Germania), Contemporary Jewish Adult Education in Germany, Israel and the United States; Barry Hake (Olanda), Comparative Policy Analysis and Lifelong Learning Narratives: The „Employability Agenda” from a Life-Course Perspective; Roger Morris (Australia), Mechanics’ Institutes in the United Kingdom, North America and Australasia: A Comparative Perspective; Mejai Avoseh (SUA, Namibia), A Comparative Review of Lifelong Learning in a Traditional African and Native American Indigeneous Education; Sigvart Tøsse (Norvegia), The Changing Relation between Civil Society, State and Market in the Nordic Popular Adult Education. A Comparative Investigation of Trends in Denmark, Sweden and Norway; Sigrid Nolda (Germania), The Role of History in Self-descriptions of National Organizations of Adult Education – a Closer Look at the Websites of WEA, Znanie, VÖV and DVV; Maja Mezgec (Slovenia), Analysis of the Possibilities and Conditions for Lifelong Learning in the Minority Languages of the EU.

Ultima secţiune (International Organizations in Comparative/ International Education) cuprinde descrieri ale unor prestigioase organizaţii active în cercetarea internaţională şi comparată a educaţiei adulţilor (scopuri, structură, obiective, activitate, membri, adresă), pentru facilitarea contactelor şi dialogului cu cei interesaţi. Autori: Mark Bray (UNESCO-HEP, Franţa), Professional Bodies in Comparative Education: A Perspective from the World Council of Comparative Education Societies (WCCES); Paul Bélanger (Canada), ICAE – International Council of Adult Education; Maren Elfert (Germania), UNESCO Institute for Lifelong Learning (UIL). Promoting Literacy, Non-formal Education, and Adult and Lifelong Learning; Heribert Hinzen (Germany), dvv-international: Role and Function of the Institute for Internationl Cooperation of the German Adult Education Association; Alan Tuckett (Marea Britanie), NIACE – The National Institute of Adult Education, UK; Michael Samlowski (Germania), The European Association for the Education of Adults (EAEA). Volumul se încheie cu lista numelor participanţilor la conferinţele din St.-Louis, SUA (2002), şi Bamberg, Germania (2006).

Accentul pus în mod repetat pe analiza metodologiei cercetării comparative în educaţia adulţilor poate părea exagerat, însă coordonatorii lucrării îşi motivează insistenţa prin referirea la numeroasele lacune metodologice existente în proiectele curente, chiar la o „conştiinţă metodologică limitată” („limited methodological awareness”), de natură să influenţeze negativ scopul acestora. Dacă autorii cercetărilor comparative se concentrează preponderent pe conţinutul propriu-zis şi mai

9 Recenzii 477

puţin sau deloc asupra metodologiei, rezultatele vor reprezenta mai curând o pierdere de timp şi energie, ceva de genul „reinventării roţii” („reinventing the wheel”)13. La nivelul comunităţii academice („ghilda comparativiştilor”), se observă o relativă constanţă, chiar stagnare; numărul acestora rămâne relativ constant, pierderile notabile în rândurile vechilor colegi fiind suplinite de nou-veniţi, cu tendinţe oscilatorii, inconstante (intră în proiecte cu o jumătate de normă ori au o singură participare la un proiect, după care se retrag).

Coordonatorii lucrării semnalează câteva schimbări, nu întotdeauna îmbucurătoare, survenite în cercetarea comparativă a educaţiei adulţilor din ultimii ani. Este vorba, pe de o parte, de numărul în creştere al grupurilor de cercetare cu compoziţie internaţională, respectiv de emergenţa unei noi modalităţi de desfăşurare a unor cercetări paralele, în câteva ţări, pe de altă parte. Cu toate acestea, în ciuda creşterii numărului şi solidităţii grupurilor şi reţelelor internaţionale de cercetare, publicaţiile şi seminariile de specialitate nu au fost axate explicit pe metodologia cercetării comparative sau pe compararea fenomenelor examinate la momentul de faţă, ceea ce constituie o tendinţă îngrijorătoare. Analizele comparative de până acum nu au fost efectuate complet („fully”), rămânând o misiune a noilor reţele internaţionale să suplinească acest deficit.

Apoi, un semn de întrebare ridică activitatea specifică a institutelor de consultanţă pentru întocmirea aplicaţiilor de granturi pe termen scurt. Angajarea cercetătorilor în vederea colectării datelor şi redactării rapoartelor de ţară în educaţia adulţilor nu respectă întotdeauna standardele academice, instituţiile contractoare nefiind interesate – în afara detaliilor strict tehnice – să acorde prea multă importanţă specificului unei anumite ţări, al culturii sale locale, în cadrul proiectului. Raportul final elaborat de personalul institutelor de consultanţă are frecvent un caracter perspectival („overview”), deşi datele obţinute ar putea fi utilizate pentru o analiză comparativă per se. Se pare că este nevoie de observarea atentă a felului în care luarea deciziilor de acordare a finanţărilor în favoarea acestui gen de cercetare, instituţionalizat şi legitimat prin practicile curente, contribuie sau nu la standardele calitative ale studiilor comparative pe plan internaţional14. Considerăm că aceste avertizări ar trebui să fie receptate rapid şi realist în comunitatea academică din România, la timpul când contractarea granturilor pare să fi devenit un sport naţional obligatoriu, cu atenţia diminuată faţă de calitatea rezultatelor obţinute!

În concluzie, putem aprecia că ne aflăm în faţa unui volum de referinţă pentru generaţia actuală şi cele viitoare de specialişti în studiile comparate de educaţie a adulţilor. Prin caracterul atât riguros analitic-metodologic, cât şi larg-comprehensiv teoretic şi empiric, el se va impune, fără îndoială, în comunitatea celor preocupaţi şi specializaţi în acest gen de cercetări, împlinind speranţa

13 „The focus is often less on comparison and elaborated comparative methodology, but more

on the content of the respective study. The references and literature list often documented that the comparison was started with limited methodological awareness [subl.ns.]. That new researchers do not build much on the methodological knowledge means that wheels are reinvented, thus losing time, power and results. So one of the aims of ISCAE and this book is to raise the methodological awareness of the researchers, and through this awareness to strengthen comparative adult education as an academic approach.” (*** Comparative Adult Education 2008: Experiences and Examples, Jost Reischmann, Michal Bron jr. (eds.), Frankfurt am Main, Peter Lang, 2008, p. 13).

14 „ […] such researchers have quite often to accept unscholarly conditions of work. Methods, time-scope, sets of questions, deadlines, and many others details of such research project are often decided and formulated by and within the contracting institution with limited room, and sometimes with limited sensitivity for country or local specifics. The final report, compiled by staff of the consultancy institutes, are often of an overview character, though the data they have gathered could have been used for a comparative analysis per se. This kind of research has currently been institutionalized and is receiving its legitimacy from fund allocating agencies. It should be carefully observed how these funding decisions serve the standard and quality of international comparison” (ibidem, p. 14).

Recenzii 10 478

coordonatorilor şi contributorilor de a constitui un sprijin pentru autorii şi editorii care doresc să-şi facă munca mai bună şi mai uşoară. Nu în ultimul rând, această operă remarcabilă va putea contribui nu doar la dezvoltarea viitoare a cercetării comparative în educaţia adulţilor, dar şi la motivarea unor noi cercetători de a-şi încerca forţele în acest provocator, dar şi reconfortant domeniu.

Ionuţ Isac

Marin Ştefănescu, Filosofia românească, Constantin Schifirneţ (ed.), Bucureşti, Edit. Historia, 2008, 468 p.

Reeditarea unei lucrări controversate încă la momentul primei ediţii (1922) – fără a mai vorbi de personalitatea autorului ei, profesorul Marin Ştefănescu, subiect al unor vii dispute, academice şi extra-academice, în perioada interbelică – poate pune cititorul într-o stare de perplexitate. Din partea noastră, mărturisim că, chiar după lectura atentă a studiului introductiv, foarte documentat, semnat de profesorul Constantin Schifirneţ (O concepţie originală despre filosofia românească), am rămas cu o anumită nedumerire asupra planului general al demersului gânditorului român. Are, astfel, acoperire ideea că Ştefănescu este un gânditor original, autorul unei „concepţii originale” în filosofie? Sau, mai degrabă, el este un comentator mai bizar al ideilor celor care – e drept, din perspectiva mai puţin generoasă, situată abia dincolo de orizontul primului deceniu al secolului al XX-lea – se puteau număra, mai mult sau mai puţin, printre exponenţii „filosofiei româneşti”?

Probabil, ceea ce trebuie să dea de gândit şi să îndemne la reflecţie este tocmai faptul – evidenţiat de C. Schifirneţ – că, în cazul lui M. Ştefănescu, avem de-a face cu uitarea: „Se întâmplă cu unii oameni o uitare aproape totală din motive greu de pătruns.”15 De ce ar fi fost uitat un filosof oarecare? Altfel spus, care ar fi motivele unei atari uitări? Doar dacă fie acesta ar fi considerat „neimportant” pentru evoluţia ulterioară a filosofiei ca domeniu spiritual aparte, fie ar fi „neînţeles” în limitele criteriilor contemporanilor săi, fie ambele la un loc. Dar, în filosofie, ca şi în alte domenii, poţi dori să uiţi nu numai ceea ce consideri că nu e important ori relevant, ci şi ceea ce te jenează ca profesionist al domeniului, întrucât se constituie într-o stridenţă deranjantă faţă de cadrul îndeobşte acceptat al culturii în care te manifeşti. Ceva mai jos, autorul introducerii aminteşte imaginea de „mistic”, creată în mediul românesc lui Ştefănescu, „deşi, la o privire atentă, este greu de decelat o doctrină mistică în opera lui […] Dacă prin misticism înţelegem atitudini şi idei privind inaccesibilitatea realităţii pentru raţiune şi cunoaşterea ei prin metode intuitiv-extatice, atunci este de găsit în cartea lui Ştefănescu nu misticism, ci o viziune filosofică, întărită de un crez religios.”16 Şi aici, prin asumarea unei asemenea poziţii, se declanşează unele consecinţe obscure: ce nevoie ar avea o anumită viziune filosofică să fie „întărită” de un crez religios? Pe ce temeiuri şi în virtutea căror raţiuni? Nu cumva tocmai această particularitate a modalităţii în care M. Ştefănescu a înţeles filosofia (în particular aceea românească) l-a aruncat în uitare – atât cea voită, a contemporanilor, cât şi cea (ne)voită, pasivă şi consecventă a posterităţii? Poate că, în cele din urmă, nu numai stranietatea unei viziuni filosofice îmbibate de religie şi mistică creştină – nicidecum ceva nou în istoria gândirii universale –, ci şi asocierea ei cu activităţile extra-filosofice (militare şi politic-naţionaliste) ale persoanei şi personalităţii autorului acestei viziuni. Căci, dacă filosoful-teolog (chiar mistic) este, până la urmă, oarecum mai uşor de acceptat, filosoful-militar, politician şi teolog-mistic, face o figură mai controversată. Poţi să ai toate aceste calităţi la un loc şi să fii foarte apreciat de militari şi de (anumiţi) politicieni ori teologi, aşa cum a şi fost profesorul Ştefănescu la un moment dat, după Primul Război Mondial; dar, să întruneşti, totodată, prin aceasta şi stima filosofilor e un lucru mult mai greu. Mai ales atunci când te afli în ipostaza de titular al unei catedre de filosofie!

15 Vezi Constantin Schifirneţ, O concepţie originală despre filosofia românească, studiu

introductiv la Marin Ştefănescu, Filosofia românească, Bucureşti, Edit. Historia, 2008, p. 6. 16 Ibidem.

11 Recenzii 479

Că filosofii contemporani cu Ştefănescu nu au avut prea multe cuvinte de laudă la adresa viziunii sale – pe care nu ne propunem să o comentăm pe larg aici –, ba chiar destule cuvinte de ocară, e lucru ştiut. Eruditul şi necruţătorul N. Bagdasar i-a făcut recenzii devastatoare, care i-au atras injuriile autorului ofensat şi ale prietenilor săi (generalii membri ai Asociaţiei „Cultul Patriei”); enciclopedicul şi ironicul D. D. Roşca îl făcea de râs pe Ştefănescu – într-o scrisoare adresată lui Bagdasar –, gratulându-l cu epitetul de „cel mai confuz şi mai umflat Tartuffe al învăţământului nostru superior” şi încheind prin lăsarea împricinatului tocmai în… plata Domnului („[…] bată-l Dumnezeu să-l bată […] ”). Culmea paradoxului: filosofii raţionalişti să lase examenul de conştiinţă, în cazul cuiva pe care îl combat pentru misticism, tocmai pe seama divinităţii!

Pentru a intra pe făgaşul interpretării pe care o propunem ca suport metodologic al unor explorări viitoare, vom enunţa deocamdată doar ideea mitologiei dense şi complexe, consubstanţiale întregii lucrări a profesorului Ştefănescu. Cu alte cuvinte, considerăm că a sa carte Filosofia românească nu e neapărat şi pe de-a întregul o lucrare „lipsită de orice spirit critic şi ştiinţific” sau vreun „exemplu clasic de tratare neştiinţifică, falsă, greşită, a problemelor filosofiei româneşti […]”, cum spunea Bagdasar; nici „apă chioară” antrenând o „diaree verbală”, care produce ameţeală celui care receptează această abordare (mai ales studentului), cum scria D. D. Roşca. Cel puţin inventarierea conţinutului, expunerii şi succesiunii capitolelor sale, periodizarea pe epoci („începuturile” secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea, al XIX-lea, apoi perioada „contimporană” lui Ştefănescu, când se evidenţiază câţiva „filosofi” în adevăratul sens al cuvântului, ca V. Conta, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, sau „monştri sacri” ai culturii române, precum M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Iorga), bogăţia de amănunte bio-bibliografice în cazul fiecărui gânditor amintit, suplimentate cu citări din lucrările reprezentative ale acestuia, permit formarea impresiei favorabile despre M. Ştefănescu ca un spirit foarte cultivat în filosofie, bun cunoscător al subiectului şi familiarizat cu metodologia cercetării ştiinţifice. Convingerea noastră este că problemele provin în altă parte, şi anume din consecinţele presupoziţiilor mitologic-religioase foarte puternice cu coloratură finalist-mistică, împărtăşite de autor.

Astfel, evoluţia istorică a gândirii româneşti, aşa cum este ea înţeleasă de autor, nu e cercetată printr-un examen cât mai obiectiv, care să formuleze, prin judecăţi obiective, aprecieri despre rezultatele la care a ajuns filosofia autohtonă (desigur, atât cât se putea în acel moment). Dimpotrivă, toate aceste rezultate, fie parţiale (per autor), fie totale (în sinteza lor), fără a fi satisfăcător analizate şi apreciate în funcţie de ceea ce reprezintă prin ele însele, sunt sistematic contrapuse unei concepţii preexistente despre ceea ce ar fi sau, mai exact, ar trebui să fie filosofia românească. Înainte de a scrie istoria filosofiei româneşti, autorul pare că ştie deja ce anume şi cum anume este ea. Astfel, se ajunge la situaţia în care, după cum afirma un exeget al filosofiei româneşti despre pericolul sesizat, la vremea sa, de T. Maiorescu, în privinţa apriorismului cultural de inspiraţie kantiană: „[…] numai o analiză de tip kantian ar putea fi de natură să stabilească, oarecum a priori, formula proprie a unui specific naţional românesc în direcţia căruia să se orienteze, într-un mod conştient dirijat, întreaga energie naţională, pentru a se putea întrupa în operele durabile ale culturii […] Identitatea spirituală – cine suntem ca români, în plan cultural – nu se poate decreta, în definitiv, ca un dat a priori, ci se poate deduce numai ca un rezultat a posteriori, ce urmează, firesc, din chiar operele majore ale culturii naţionale; numai odată create aceste opere reprezentative, se va putea determina, pornind de la ele, şi ceea ce suntem ca naţiune în planul Spiritului.”17

Mai mult, în viziunea lui M. Ştefănescu, desfăşurarea gândului filosofic pe meleaguri româneşti ori străine nu îşi are autonomia sa firească – după cum poate considera un exeget necontaminat de atari presupoziţii mitologice –, ci e doar o parte (ce este drept, foarte importantă, esenţială), în derularea şi reuşita finală a planului divinităţii de (re)apropiere de sine a fiinţei umane, vremelnic rătăcită în istorie după căderea în păcat, (re)apropiere posibilă prin reconcilierea dintre spirit şi materie, din a cărei perspectivă grandioasă autorul îşi denumeşte concepţia „spiritualism armonic”, filosofia românească fiind etalonul sau modelul acestuia, întrucât ea „[…] a fost, pe de o parte, chiar în cele mai critice momente ale istoriei sale, forma tipică a spiritualismului armonic. Şi ea

17 Vezi V. Muscă, Filosofia ideii naţionale la L. Blaga şi D. D. Roşca, Cluj-Napoca, Edit. Apostrof,

1996, p. 77–78.

Recenzii 12 480

a stăruit atât de continuu, atât de puternic în această formă, încât am putea spune că, prin însăşi fiinţa ei cea mai intimă, ea este menită să fie nu numai o oarecare realizare, ci o pildă de realizare a acestuia.”18 Aici apare o foarte evidentă trăsătură a gândirii mitologice: exemplaritatea, asertată infailibil pentru obiectul sau fenomenul în discuţie. De unde putem şti, însă, cu certitudine că poporul român a nutrit într-adevăr şi întotdeauna acest „spiritualism armonic”, ba chiar mai mult, gândirea sa este cu adevărat „o pildă de realizare” a sa? Alte popoare nu cunosc armonia, în gândire, acţiune, trăire sau altfel? Iată întrebări pe care Ştefănescu nu pare să şi le fi pus, întrucât ele presupun exersarea criticii şi nu convin compoziţiei aliajului gândirii mitologice. Aşadar, nu numai că elaborarea amplă a spiritualismul armonic constituie chintesenţa evoluţiei universale, dar românii o şi posedă la modul exemplar încă prin tradiţie, rămânând doar o problemă de timp extinderea maximală a acestei doctrine la scara întregii naţiuni, prin mobilizarea generală a energiilor româneşti spre însuşirea ei necondiţionată! Ceea ce autorul în discuţie reiterează şi accentuează aproape obsesiv, în nenumărate locuri, pe parcursul operei sale, aşa cum o face, spre exemplu, în capitolul al doilea, Caracteristica generală a filosofiei româneşti: „ […] noi suntem datori a-i face atenţi pe români ca ei să se dezvolte nu oricum, ci în conformitate cu spiritul lor tradiţional, pentru ca astfel ei să-şi împlinească tot mai desăvârşit misiunea lor […] filosofia românească este, prin esenţa sa, adică, în alţi termeni, prin vocaţia sau prin ursita sa, pe o înaltă treaptă, şi anume pe treapta însăşi a armoniei. Dar abia acum ea a început să se dezvolte şi, astfel, ea trebuie să-şi ia o cât mai deplină conştiinţă de definiţia, sau, cu alte cuvinte, de destinul său, pentru a se desăvârşi conform naturii sale iar nu într-o direcţie inferioară […] Trebuie să ştim că numai acele opere aparţin cât mai mult doctrinei româneşti, care sunt animate de cel mai desăvârşit cu putinţă spiritualism armonic. Tâlcul poporului român pe această lume este acela de a fi un simbol de idealism printre celelalte popoare.”19 Teama permanentă de „impurificarea” acestui ideal – obligatoriu de însuşit, fără comentarii, de către întregul neam românesc –, pulsând secvenţial în interiorul unui limbaj prin excelenţă afectiv-emoţional, invocând imagini eroice prin excerpte biblice şi istoriografice, sunt alte semne ale substratului mitologic, în întregul eşafodaj al lucrării. Ce s-ar întâmpla dacă cineva şi-ar permite, totuşi, să chestioneze infailibilitatea acestui proiect, să aibă şi alte idei sau proiecte concurente pentru viitorul culturii şi societăţii româneşti? Probabil că s-ar face vinovat de o gravă trădare a supremelor interese ale neamului, cunoscute la modul cel mai înalt şi autentic doar de autorul Filosofiei româneşti!

Filosofia nu se gândeşte şi nu se practică, aşadar, de dragul filosofiei, ci pentru a împlini destinul hotărât de divinitate în evoluţia universului şi a clarifica necesitatea credinţei în Dumnezeu. Pusă în acest fel problema filosofiei şi a istoriei sale (în particular a celei româneşti), este greu să vedem în ideea filosofiei ca „armonie a ştiinţelor” şi „cale de atingere a fericirii” o „dovadă incontestabilă a originalităţii cărţii lui Ştefănescu”20, fiindcă o asemenea „originalitate” s-a mai întâlnit, într-un fel sau altul, de mai multe ori, din antichitate până în epoca modernă. Mai „lejer” vorbind, ar fi vorba mai curând de originalitatea unei „teodicee” ameliorate şi aplicate la filosofia românească. Discutarea uneia sau alteia dintre concepţiile gânditorilor români se face (foarte previzibil) prin supunerea coordonatelor acestora la calapodul „spiritualismului armonic”, cu rezultatul (iarăşi, previzibil) al „înregimentării” integrale a acestora sub stindardul cugetării autohtone, indiferent de deosebirile – uneori importante şi notabile – dintre ele. Faptul a fost, de altfel, remarcat încă de unul dintre primii exegeţi ai lucrării, Augustin Tătar, care scria fără menajamente, elocvent şi la obiect, astfel: „Nouă ni se pare zadarnică truda lăudabilă a d-lui Ştefănescu de a concilia sistemele filosofiilor ale d-lor Vasile Conta, C. Dimitreascu-Iaşi, Rădulescu-Motru şi P. P. Negulescu cu spiritul armonizator al poporului românesc.”21

18 M. Ştefănescu, Filosofia românească, Constantin Schifirneţ (ed.), Bucureşti, Edit. Historia,

2008, p. 105. 19 Ibidem, p. 106, 107. 20 Vezi C. Schifirneţ, O concepţie originală despre filosofia românească, în op. cit., p. 25–26. 21 Vezi A. Tătar, Filosofie Românească – cu prilejul cărţii d-lui Marin Ştefănescu,

„Transilvania”, an LIII, nr. 11–12, nov.–dec. 1922, p. 739, apud M. Ştefănescu, Filosofia românească, Constantin Schifirneţ (ed.), Bucureşti, Edit. HISTORIA, 2008, p. 41.

13 Recenzii 481

Desigur, în faţa unei asemenea cărţi, este uşor să cazi în extrema opusă, să ajungi de la critică la denigrare. Conştienţi fiind de pericol, nu vom face nicidecum acest pas, exprimându-ne convingerea că Filosofia românească scrisă de M. Ştefănescu are multe idei interesante, pasibil a fi dezvoltate în viitor (evident, extrase din aliajul mitologic dens în care au fost iniţial formulate): ar fi, astfel, într-o primă instanţă, cel puţin două, remarcate de C. Schifirneţ, de pildă, ideea armoniei în filosofia, cultura şi viaţa socială a românilor şi ideea scării de valori sau de idealuri pe care o traversează omul, prin „sinele lărgit”, amplificat progresiv la nivelul familiei, comunităţii, societăţii, poporului şi naţiunii din care face parte. Fără a pierde din vedere faptul că ne aflăm în faţa primei lucrări de acest gen din istoriografia noastră de profil (confruntându-se cu dificultăţile inerente începutului), am mai aminti dorinţa autorului său ca ea să fie continuată şi desăvârşită de către urmaşii săi spirituali. Acest lucru este pe cale permanentă de a se face, atât prin contribuţiile interbelice, mult mai solide şi întemeiate ştiinţific, care au urmat cărţii lui Ştefănescu, cât, mai ales, prin încercările mai recente, ulterioare anului 1989, semnate de autori prestigioşi. Dincolo de polemicile stârnite odinioară, ea invită la o nouă lectură şi noi interpretări, aşa cum sperăm că o vom face noi înşine, cu o altă ocazie.

Ionuţ Isac

*** „Saeculum”, Revistă de filosofie, colecţia 1943–1944, Eugeniu Nistor (ed.), Târgu-Mureş, Edit. Ardealul, 2008, XXXII+902 p.

Publicarea integrală în ediţie anastatică a numerelor renumitei reviste filosofice interbelice „Saeculum” – graţie eforturilor d-lui dr. Eugeniu Nistor, directorul Editurii Ardealul din Târgu-Mureş – constituie un eveniment editorial absolut remarcabil, obligatoriu de cunoscut şi însuşit în întreaga comunitate academică autohtonă de profil. Fie şi numai din punct de vedere tehnic – al „anastaticului în sine” să-i spunem –, iniţiativa merită continuată (după cum remarcă dl. acad. Vlăduţescu în intervenţia domniei-sale) cu alte periodice interbelice prestigioase („Revista de filosofie”, „Gândirea” sau „Ideea europeană”).

Primul cuvânt introductiv la ediţie, semnat de prof. Mioara Pop, director al Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” din Alba Iulia, are un titlu elocvent prin el însuşi: O restituire aşteptată şi necesară!, evidenţiindu-se argumentele alcătuirii prezentei ediţii, atât cele de ordin practic (raritatea acesteia), cât şi simbolic (elogiul adus în acest fel filosofului Lucian Blaga şi colaboratorilor săi): „[...] editată acum 65 de ani, în vacarmul războiului mondial, când difuzarea cărţilor şi publicaţiilor periodice se realiza pe spaţii culturale extrem de înguste, ea lipseşte total din colecţiile unor biblioteci publice, sau parţial din altele. Considerăm că reproducerea anastatică a revistei, fie şi numai într-un tiraj limitat, se constituie atât într-un gest reparator, cât şi într-un modest elogiu adus fondatorului ei. Cercetătorii avizaţi ai filosofiei şi literaturii, profesori, studenţi, elevi şi alţi cititori interesaţi vor putea consulta, de aici înainte, întreaga colecţie a revistei de filosofie « Saeculum », în toate bibliotecile importante din ţară (publice şi specializate).”22 Aceeaşi autoare subliniază că un atare proiect editorial este cu atât mai necesar şi oportun „[...] acum, când trebuie, poate mai mult ca oricând, să ne cunoaştem şi să ne facem cunoscute în lume valorile; iar revista «Saeculum» aparţine, fără nicio îndoială, valorilor noastre culturale autentice, de cert nivel european!”23

Al doilea cuvânt introductiv, aparţinând acad. prof. Gheorghe Vlăduţescu, subliniază intenţia ctitorilor revistei (dusă la întruparea în fapta filosofică şi culturală): realizarea unei publicaţii româneşti de talie europeană: „Cei mai mulţi [dintre membrii colegiului de redacţie – n.ns., I.I.] erau deja îndeajuns de individualizaţi ca să aibă propriile opţiuni, certitudini şi îndoieli chiar, pe scurt, să

22 Vezi Mioara Pop, O restituire aşteptată şi necesară!, cuvânt introductiv la „Saeculum”,

Eugeniu Nistor (ed.), Târgu-Mureş, Edit. Ardealul, 2008, p. V. 23 Ibidem.

Recenzii 14 482

fie ei înşişi. Aşa au şi făcut echipa, în concept tare, rezultat al întrunirii dintre conştiinţe, totodată bine structurate şi deschise unele faţă de altele. Păstrându-şi libertatea, fiecare în parte era în măsură, să răspundă imperativului originalităţii.”24 Să amintim doar câteva nume dintre cei (pe atunci) încă tineri Zevedei Barbu, Edgar Papu, Constantin Noica, Nicolae Mărgineanu, George Em. Marica, Walter Biemel, aflaţi la vârste între 30 şi 40 de ani. Sub bagheta spirituală a lui Lucian Blaga, un asemenea colectiv a înţeles să-şi asume necondiţionat obiectivul intrării publicistice în marea şi celebra lume filosofică europeană: „Ca un laborator, «Saeculum» trebuia să pună la încercare forţele şi să le îndrepte către construcţia originală a unei culturi, în stare adică să stea prin sine, autonomă, dar nu independentă, paradoxal, o ambiţie a individualităţii fiind deschiderea pentru a primi şi a da. Închiderea centralistă nu era deloc sfetnic bun [cum avea, din nefericire, să se întâmple mai târziu, în anii ideologiei comuniste – n.ns., I.I.]. «Saeculum» milita pentru o filosofie românească originală la cotă europeană. De aceea, urma să fie sincronă, primind ceea ce trebuia primit, dar căutând şi să dea. Prima mişcare, în acest sens, era aceea menită să facă ştiute proiectele româneşti, limba română nefiind intrată în circuitul european şi, totuşi, reprezentând limba culturii naţionale, astfel încât «Saeculum» publica studiile cele mai de seamă şi în rezumate traduse în germană, în franceză, în italiană.”25 Aşadar, demersuri cât se poate de actuale, timpul nostru cultural autohton păcătuind, probabil, prin excedentul inutil de rezumate în limba engleză apărute în mai toate revistele de profil, în detrimentul altor limbi europene care (încă) se mai încăpăţânează să reziste tăvălugului lingvistic al globalizării – chiar cele pomenite la finele citatului anterior.

A treia introducere, Prolegomene la o revistă europeană de filosofie, aparţine editorului, dl. dr. Eugeniu Nistor. Este cel mai întins (p. XIV–XXXII) şi cel mai analitic dintre textele introductive ale ediţiei, descriind şi comentând pe larg premisele constituirii revistei şi etapele parcursului editorial al acesteia, cu specificul fiecăreia dintre ele. Dintru început, ideea că „«Saeculum» este, de departe, cea mai specializată şi mai consistentă publicaţie filosofică românească din acest perimetru geografic şi spiritual”26, fixează un reper valoric ferm, care va fi argumentat de editor în paginile ce le dedică istoricului publicaţiei. Articolul de fond – de fapt, veritabilul studiu programatic al revistei –, semnat de Blaga în primul număr (Despre viitorul filosofiei româneşti27), constituie obiectivarea unei viziuni de perspectivă pe care filosoful român, prin eforturile sale intelectuale şi ale colaboratorilor săi, a transpus-o în practică, atât cât le-au permis anvergura intelectuală şi „răbdarea” timpului istoric. Studiile, articolele, eseurile şi recenziile semnate în paginile revistei „Saeculum” de L. Blaga, Z. Barbu, Gr. Popa, O. Drimba, V. Iancu, N. Tatu ş.a. sunt, în marea lor majoritate, lucrări valoroase, de substanţă teoretică solidă, cu elemente de originalitate şi creativitate, în spiritul în care mentorul lor concepuse menirea oricărui proces de ideaţie autentică, în primul rând filosofică. Publicaţia avea, aşa cum just observă dl. Nistor, un „spirit deschis, vădit euristic”, un „puls spiritual, extrem de viu”; etapele străbătute de „Saeculum” „aveau să confirme întru totul dorinţa fondatorului ei de a edita o revistă vie, implicată în viaţa cultural-filosofică a vremii, axată, pe cât posibil, pe fenomenul gingaş al creaţiei filosofice”28. Impresionante şi pilduitoare pentru cultura română de astăzi sunt coabitarea şi comunicarea spirituală subtilă dintre filosofie şi literatură, ultima fiind „oaspetele” firesc şi permanent al celei dintâi, în cuprinsul revistei. Numeroasele recenzii, precum şi notele polemice – primele având o importanţă destul de redusă, astăzi, iar ultimele fiind dezavuate, în general, de colegiile redacţionale ale periodicelor autohtone de profil, la ora actuală – întregesc identitatea acesteia, conferindu-i pe alocuri o savoare unică, chiar atunci când depăşesc nota „comună”.

Concluzia editorului este cea aşteptată şi confirmată pe deplin de lectura numerelor prestigioasei publicaţii: „Editată în vremuri tulburi, de război, dintre cele mai nefavorabile sub aspect cultural, revista «Saeculum» rămâne, prin bogatul şi valorosul ei conţinut, prima şi singura publicaţie

24 Vezi Gheorghe Vlăduţescu, „Saeculum” în istoria filosofiei româneşti, în „Saeculum”, ..., p. X. 25 Ibidem, p. X–XI. 26 Vezi E. Nistor, Prolegomene la o revistă europeană de filosofie, în op.cit., p. XIV. 27 Vezi L. Blaga, Despre viitorul filosofiei româneşti, „Saeculum”, anul I, ian.–febr. 1943,

p. 1–15. 28 Ibidem, p. XXV.

15 Recenzii 483

filosofică din Ardeal care şi-a făcut un program riguros şi şi-a asumat o misie culturală, pe care a urmat-o apoi cu stăruinţă, câtă vreme a apărut, pledând mereu în paginile ei pentru originalitate şi profunzime ideatică. Rubricatura ei modernă, studiile, eseurile, articolele, comentariile şi recenziile, rezumatele traduse în limbi de mare circulaţie, ca şi polemicile de idei stârnite – arată că revista era ancorată în realitatea cultural-filosofică a epocii, că avea o pulsaţie spirituală proprie care o singulariza în peisajul nostru publicistic. Adică, pe scurt, «Saeculum» era o revistă de anvergură europeană!”29

Dacă iniţiativa înfiinţării şi editării revistei „Saeculum” deschidea o „zare interioară” excepţională pentru un viitor presupus mai favorabil rodirii „mirabilelor seminţe” aruncate în anii războiului, timpul care a urmat a fost cât se poate de nefast, zădărnicind în bună măsură nobilele speranţe nutrite de Blaga şi colaboratorii săi. Este motivul pentru care ultimul paragraf al introducerii d-lui Nistor se încheie retoric, cu tâlc, în spiritul unei elevate exasperări: „În faţa acestei ferestre blagiene de optimism [este vorba de studiul Despre viitorul filosofiei româneşti – n.ns., I.I.], atât de larg deschisă către zorile viitorimii, ar trebui să ne supunem cu toţii conştiinţele unui examen critic şi să ne punem întrebarea (oricât de dureroasă ar fi ea): ce am făcut noi, cei de astăzi, pentru filosofia românească, vreme de mai bine de o jumătate de veac?”30 Prin excelenta realizare a editării anastatice a revistei „Saeculum”, dl. Nistor dă dovadă de spirit constructiv faptic pentru formularea unui răspuns pozitiv la întrebare, ceea ce mai spală întrucâtva din ruşinea neputinţei colective în decursul acestui interval de timp.

Ionuţ Isac

Dan Dungaciu, Portrete şi controverse, ediţia a 2-a, Bucureşti, Edit. Tritonic, 2008, 247 p.

Sociologul Dan Dungaciu, prin lucrarea Portrete şi controverse, doreşte să aducă în atenţia publicului de specialitate o sinteză de istoria sociologiei româneşti, care, cel puţin în intenţia autorului, se înscrie „în efortul de a regândi, cu ochii prezentului şi cu ochii la prezent, cel mai important interval al devenirii gândirii sociale româneşti, anume, cel interbelic […] Demersul nu îşi arogă pretenţia unicităţii. El se plasează într-un context recuperator mai amplu, marcat după 1989 de câteva prestaţii care l-au impus indiscutabil” (p. 9). Deşi există în literatura noastră sociologică câteva lucrări consacrate istoriei disciplinei, semnate de Traian Herseni, Ştefan Costea, Maria Larionescu, Ilie Bădescu etc., acestea nu reuşesc să epuizeze problematica atât de vastă a domeniului, lăsând loc şi pentru alte interpretări ale diverşilor specialişti. Lămuriri în acest sens aduce recenta lucrare a lui Dan Dungaciu, o scriere incitantă şi provocatoare pentru regândirea momentelor majore din sociologia românească.

Volumul Portrete şi controverse este structurat în două părţi. În prima parte se pune accentul pe realizarea unei radiografii a contextului cultural interbelic în care s-a dezvoltat sociologia românească. A doua parte a lucrării cuprinde „studii ample, monografice sau comparative, dedicate interbelicului românesc şi sociologilor care l-au ilustrat” (p. 15).

Proiectul autorului se întemeiază pe existenţa în societatea şi cultura românească a centrelor „logistice ale gândirii sociale interbelice”. În primul rând, Dan Dungaciu stabileşte, cu un temeinic simţ al valorilor faptul că în sociologia românească interbelică s-au manifestat următoarele direcţii: sociologia naţiunii, geopolitica, teoria elitelor şi sociologia fenomenologică.

Însă ceea ce dă greutate academică demersului său este opţiunea de a regândi sociologia românească interbelică prin prisma marilor ei proiecte, ce au fost suspendate din cauza ideologicului. Astfel, amintim de „marile proiecte colective” – Şcoala sociologică de la Bucureşti, grupul sociologic de la Cernăuţi de sub îndrumarea lui Traian Brăileanu şi Extensiunea Universitară iniţiată de către

29 Ibidem, p. XXX. 30 Ibidem, p. XXXI.

Recenzii 16 484

Virgil Bărbat la Cluj, „instituţionale – reviste” – „Sociologie românească”, „Însemnări sociologice”, „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, „Geopolitica” şi „Geoistoria” etc. şi „personale”.

Discursul este unul de „sociologie a sociologiei” şi mizează pe două priviri, cea a „ochiului interior”, ce urmăreşte dimensiunea locală a sociologiei, şi cea a „ochiul exterior”, orientat către orizonturile universale ale sociologiei. Datorită acestui fapt, abordarea sociologiei interbelice nu este una pe repere istoriografice, deşi există o cronologie a sintezei.

Ilustrând conceptul de „controverse” din titlu, Dan Dungaciu cultivă şi susţine o polemică foarte bine argumentată de reformările aduse sociologiei româneşti de către ideologia marxist-leninistă „a regimului de ocupaţie” de după 1944. Astfel, citită prin grila de lectură oferită de autor, aflăm că după momentul ’44 istoria sociologiei româneşti a suferit o fractură dublă: „Pe de-o parte, dimensiunea locală a fost drastic periclitată, accesul la realitatea socială fiindu-i dramatic îngrădit. Domenii întregi ale socialului au fost pur şi simplu eliminate de pe posibila agendă a sociologiei româneşti. Pe de altă parte, plasamentul sociologiei din România în contextul mondial a fost şi el falsificat, redus la minimum şi îngrădit cu orice prilej. Nu doar la nivelul contactelor şi al circulaţiei teoriilor sau paradigmelor s-au operat modificări, dar şi la nivelul comparaţiilor sau înţelegerii corecte a moştenirii şi anvergurii şcolii româneşti de sociologie. Două fracturi profunde care au ştirbit sociologia de prerogativele ei majore” (p. 25).

Acum apare limpede că intenţia clară a lui Dungaciu este aceea de a reconcilia cele două fracturi, pe de-o parte prin restituirea deplină a tendinţelor şi cărţilor din perioada interbelică, iar pe de altă parte prin plasarea în context universal a temelor sociologiei româneşti interbelice.

Lucrarea Portrete şi controverse este scrisă într-un stil incisiv şi abundă în idei ce readuc sociologia românească în matricea ei primară. Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că atât Şcoala sociologică de la Bucureşti – cea care a fost „asasinată”, după mărturia lui Henri H. Stahl –, cât şi grupul sociologic de la Cernăuţi, precum şi Extensiunea Universitară de Cluj beneficiază din partea autorului de reconstituiri migăloase şi de judecăţi de valoare, din perspectiva cărora rezultă veridice consemnări şi mărturii despre amputările aduse de regimul comunist sociologiei româneşti, precum şi sarcinile ce le revin generaţiilor viitoare de sociologi pe terenul revalorificării acesteia. Ilustrăm cele afirmate mai sus cu o mărturie a lui Leon Ţopa, reprezentant al grupului sociologic de la Cernăuţi, care-l citează pe H. Stahl: „«Şcoala monografică de la Bucureşti n-a murit de moarte bună, ea a fost asasinată», cum am putea vorbi acum, privind retrospectiv, despre grupul de la Cernăuţi, a cărui soartă a fost infinit mai dramatică? Gruparea a fost pur şi simplu anihilată şi scoasă din istoria sociologiei româneşti. Motivele politice au fost aici decisive. [...] Sigur că n-a scăpat nici ea [n.a. Şcoala de la Bucureşti] de catastrofa comunistă, dar despre ea s-a scris şi s-a vorbit, chiar dacă incomplet şi deseori tendenţios [...]. Oricum va trebui de-acum înainte ca sociologia românească să fie recuperată în întregime. Este dacă vrei, o misiune care vă revine vouă, generaţiei tinere” (p. 53).

Nu lipsesc din „portretele” alcătuite de Dan Dungaciu cele ale unor personalităţi emblematice ale culturii şi sociologiei româneşti, cu influenţe remarcabile în epoca interbelică – Simion Mehedinţi, C. Stere, Dimitrie Drăghicescu. O atenţie deosebită îi este acordată lui Traian Brăileanu – căruia D. Dungaciu îi schiţează reperele esenţiale ale unei posibile monografii încă aşteptate, în sociologia noastră. Nu este uitat nici V. Bărbat – şi se punctează rolul jucat de Extensiunea Universitară în conturarea profilului personalităţii ştiinţifice a acestuia.

Dintre autorii străini, Durkheim este portretizat ca argument pentru sociologia lui Stere şi cea a lui Drăghicescu, autorul dorind să realizeze o analiză comparativă, prin care „să evidenţieze distincţiile teoretice şi critice pe care concepţiile sociologilor români le aduc faţă de clasica operă a lui E. Durkheim” (p. 122). Conceptele durkheimiene de „individualitate” şi „fiinţă socială” au atras atenţia sociologilor români, care au încercat să clarifice procesele ce derivă din acestea, în vederea „întregirii” şi „îmbogăţirii” abordării socialului.

Autorul remarcă, la C. Stere şi E. Durkheim, o unitate în abordarea proceselor de individualizare, diferenţieri datorate conceptelor utilizate pentru lămurirea relaţiei individ/societate, la care se adaugă şi neconcordanţa momentului în care aceştia stabilesc începerea efectivă a individualizării. Trecerea de la noţiunea de individ la cea de persoană, gândită sub aspect social, dar şi psihologic, reprezintă un câştig pentru gândirea îndoctrinată a vremii. Critica adusă lui Stere este pusă

17 Recenzii 485

pe seama prezenţei sporadice a conceptului de „fiinţă socială” în scrierile sale. Acest aspect va fi lămurit de către D. Drăghicescu, care a fost doctorandul lui Durkheim. O bună parte a teoriei lui Drăghicescu reprezintă o decodificare a modului în care „societatea «pătrunde» în individ, se «instalează» în el, şi dă naştere la ceea ce Durkheim numeşte «fiinţă socială»” (p.142). Dungaciu este de părere că, pentru sociologul Drăghicescu, procesul de socializare reprezintă „cheia” înţelegerii indivizilor şi a societăţii.

Alexis de Tocqueville este descris ca promotor al sociologiei comparate şi aşezat, de către scrierile lui Raymond Aron, în rândul celor care şi-au adus contribuşia la dezvoltarea sociologiei.

Pe lângă Brăileanu, un loc aparte în aceste Portrete şi controverse îi rezervă autorul lui Traian Herseni. Opera acestuia e privită „sub semnul neîmplinirii, al lui n-a fost să fie”, în formulare simţindu-se spiritul tutelar al lui Constantin Noica, invocat de autor şi atunci când, prin cuvintele specifice ale celui care a scris Rostirea filosofică românească, îşi descoperă propriul ideal: „[...] a limpezi gândirea românească”. Autorul îi conturează un profil biografic extensiv lui Herseni, în a cărui operă descoperă „ratarea marxismului”, dar şi calităţi de „mare sociolog”.

D. Dungaciu susţine că „unei sociologii reale a interbelicului românesc îi trebuie adăugată – nu contrapusă – o istorie virtuală a ei: ce a însemnat, ce ar fi putut şi ce se pregătea să fie sociologia românească interbelică” (p. 20). O ilustrare în acest sens o reprezintă capitolul ce-l are în centrul atenţiei pe sociologul Mattei Dogan, capitol ce încheie o carte singulară pe raftul sociologiei româneşti, atât prin spiritul său polemic, cât şi prin credinţa constant mărturisită că sociologia românească interbelică a fost şi rămâne nu numai ceva specific românesc, ci şi o integrare a gândirii noastre sociologice în coordonate universaliste.

Următoarea aserţiune confirmă o astfel de concluzie: „Apelul la marile teorii este fundamental. Însă doar ca «punct de plecare» şi nu ca «loc de odihnă» par a ne transmite peste ani pionierii sociologiei româneşti. Iar faptul că din întregul Răsărit european al sfârşitului de secol al XIX-lea au apărut concepţii sincronizate cu «rivalele» occidentale arată faptul că axa Est/Vest nu funcţiona în niciun caz după al doilea război mondial. Iar acest fapt este peremptoriu pentru a ne opri să facem apel la comodul «determinism geografic»” (p. 147) – concluzie ce se poate constitui drept model pentru alte încercări similare, absolut necesară cunoaşterii profunde şi obiective a sociologiei româneşti.

Florenţa Lozinsky

Gelu V. Todea, Îndreptar pentru laboratoare de psihodiagnostic, Timişoara, Edit. Artpress, 2008, 176 p.

În urmă cu 30 de ani, cadrele didactice de la Facultatea de Psihologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” au publicat o serie de volume intitulate Îndrumător psihodiagnostic. Ele erau destinate studenţilor facultăţii şi psihologilor, cărora le puneau la dispoziţie, pe lângă noţiuni de psihometrie şi psihodiagnostic, descrieri ale celor mai cunoscute teste psihologice aflate în circulaţie.

De atunci a trecut multă vreme. Au apărut noi teste. Datorită informatizării laboratoarelor psihologice, s-au schimbat şi condiţiile în care se efectuează psihodiagnoza. Se simţea nevoia unei lucrări care să vină în continuarea volumelor realizate de clujeni şi să aducă informaţii de ultimă oră. Acest deziderat a fost, în sfârşit, împlinit prin apariţia cărţii Îndreptar pentru laboratoare de psihodiagnostic, scrisă de Gelu V. Todea.

Autorul – având atât o bogată experienţă de psiholog practician, cât şi o îndelungată activitate didactică în învăţământul superior – a reuşit să realizeze o lucrare necesară şi utilă pentru categorii diverse de cititori: studenţilor facultăţilor de psihologie ea le poate servi ca suport de curs, cadrelor didactice din învăţământul superior le oferă un model de organizare a orelor de laborator, iar psihologilor practicieni le aduce informaţii despre instrumentele moderne de evaluare psihologică.

Cartea este structurată în nouă capitole.

Recenzii 18 486

Primul capitol, cu titlul Psihodiagnostic. Aplicaţii de laborator şi autonome, are rol introductiv şi conţine două părţi. Una descrie activitatea din ultimii ani a Laboratorului de Psihodiagnostic din cadrul Universităţii „Tibiscus” din Timişoara, ilustrând astfel experienţa trăită de autor şi valorificată în paginile acestei cărţi. Cealaltă parte susţine argumentat importanţa utilizării testelor doar de către persoane care posedă noţiuni de psihodiagnostic. „Testele psihologice nu pot fi folosite de oricine şi în orice condiţii” – este ideea pe care se străduieşte să o transmită Gelu V. Todea.

Având în vedere importanţa înţelegerii şi însuşirii corecte a noţiunilor de bază despre psihodiagnostic, acest capitol ar fi meritat a fi dezvoltat pe mai multe pagini.

Cel de-al doilea capitol – Programul modulelor de laborator – reflectă concepţia autorului cărţii despre modul cum ar trebui desfăşurate activităţile în cadrul disciplinei „Psihodiagnostic”. Este prezentată în detaliu o fişă a disciplinei, care poate constitui un model pentru cadrele didactice, cel puţin prin două dintre ideile pe care le are la bază: îmbinarea armonioasă a teoriei cu practica pe tot parcursul anului şcolar şi evaluarea complexă a cunoştinţelor studenţilor.

Capitolul trei, intitulat Prezentarea în sinteză a unui cod deontologic al studentului la Psihologie şi al practicianului psiholog debutant, conţine un cod de etică şi deontologie pentru psihologi, care porneşte de la mai multe asemenea coduri utilizate de asociaţii internaţionale de psihologie. El înglobează o serie de principii pe care psihologii ar trebui să le cunoască şi să le respecte în activitatea lor profesională.

Capitolul patru, cu titlul Despre informaţia non-test, constituie un ghid foarte util privind comportamentul psihologului atunci când realizează o anamneză şi informaţiile pe care poate să le culeagă din convorbirea purtată cu subiectul, pacientul sau clientul şi din observaţiile pe care le face în timpul interacţiunii cu acesta. Autorul şi-a valorificat aici din plin experienţa de psiholog practician.

Capitolul cinci − Probe şi teste psihologice − prezintă modul în care se administrează, se cotează şi se interpretează rezultatele la câteva teste psihologice de performanţă: o probă de investigare a calităţilor atenţiei (Proba Baraj sau Toulouse-Pieron), trei probe de atenţie concentrată saturate în factori verbali (Atenţie Concentrată Cifre − A.C.C., Atenţie Concentrată Litere − A.C.L., Proba Kraepelin), o probă de investigare a distributivităţii atenţiei (Proba Praga), o probă de reprezentare spaţială (Vedere Spaţială − V.S.), o probă de discriminare perceptivă a detaliilor (BG-9) şi cinci probe de investigare a inteligenţei generale (Matricile Progresive Raven − M.P.R., Matricile Progresive Colorate − M.P.C., Matricile Progresive Standard − M.P.S., Matricile Progresive Avansate − M.P.A., Testul de Aptitudini Generale − T.A.G.). Este un capitol util psihologilor care trebuie să lucreze cu teste psihologice, dar nu dispun de manualele acestora.

La o viitoare ediţie a cărţii, ar fi binevenită o prezentare mai detaliată a probelor, cu descrierea constructelor psihologice pe care le evaluează.

În capitolul şase, având titlul Probe de investigare a personalităţii, sunt reunite cinci chestionare: E.N.R. (Extroversie − Neuroticism − Rigiditate), T.E.Q. (Experienţa subiectivă a timpului), S.M.P. (Structura Motivaţională a Personalităţii), P.A. (Personalităţi Accentuate) şi T.D.P. (Tendinţe de Dezadaptare a Personalităţii). Sunt furnizate suficiente informaţii pentru ca orice psiholog să poată aprecia dacă îi sunt sau nu necesare aceste probe, iar, dacă le utilizează, să poată interpreta corect rezultatele.

Punctul „forte” al cărţii îl reprezintă capitolul şapte − Un inventar de personalitate − , dedicat unui chestionar de personalitate cunoscut în întreaga lume (NEO PI-R), care a fost adaptat şi etalonat în România de o echipă coordonată de autorul acestei cărţi. Sunt descrise amănunţit domeniile măsurate de NEO PI-R şi faţetele acestora, redându-se constatările făcute în urma utilizării chestionarului în psihologia clinică.

Faptul că tot mai multe laboratoare psihologice sunt dotate cu calculatoare şi softuri specializate de testare psihologică l-a determinat pe Gelu V. Todea să aloce mai mult de o treime din carte capitolului opt (Testări psihologice cu sprijinul calculatorului). Sunt prezentate aici două baterii de teste cunoscute în România: Vienna Test System, realizată de firma Schufried din Austria − tradusă în limba română de un colectiv coordonat de Gelu V. Todea −, şi B.T.P.A.C. (Bateria de Teste Psihologice de Aptitudini Cognitive), construită de firma Cognitrom din Cluj-Napoca. Pentru fiecare

19 Recenzii 487

test din cele două baterii sunt indicate constructul măsurat, modul de prezentare şi modul de administrare (creion-hârtie sau computerizat).

Prima parte a acestui capitol, referitoare la posibilitatea de utilizare a calculatorului într-un laborator psihologic, conţine, pe lângă o enumerare a funcţiilor îndeplinite de programele folosite de psihologi, părerile autorului despre testarea cu ajutorul calculatorului. Din păcate, acest subcapitol extrem de interesant şi util a fost prea puţin dezvoltat în carte.

Ultimul capitol, cu titlul Asistenţa psihologică este pentru dumneavoastră!, se adresează direct celor care ar putea să ajungă în situaţia de a fi subiect voluntar, client sau pacient într-un centru de asistenţă psihologică, adică, practic, tuturor persoanelor începând de la vârsta şcolară. El dă răspunsuri clare principalelor întrebări pe care şi le pune cineva care nu a mai fost examinat psihologic (de exemplu: „Din ce se compune o evaluare test sau un examen psihologic?”, „Ce este un test psihologic?”, „Rezultatele testelor rămân aceleaşi la o eventuală reaplicare?”). Stilul în care este scris acest capitol este plăcut, textul fiind accesibil şi celor care nu dispun de un vocabular psihologic.

Cartea Îndreptar pentru laboratoare de psihodiagnostic este destinată în primul rând psihologilor, cărora le aduce informaţii deosebit de utile, de negăsit la un loc în vreo altă lucrare. Dar ea merită să fie citită şi de persoane care nu au o pregătire de specialitate în domeniul psihologiei, pentru a-şi forma o imagine corectă despre specificul muncii psihologilor şi a scăpa de obişnuita anxietate faţă de testarea psihologică.

Monica Albu

Constantin Noica, Despre lăutărism, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2007, 100 p.

Publicarea în volum a câtorva dintre textele „scurte” semnate de C. Noica între 1973 şi 1981 este astăzi foarte semnificativă, în lumina a ceea ce este resimţit ca un neajuns cronic al culturii umaniste autohtone. „Cum tematica celor trei texte este unitară – ce poate fi făcut ca România să scape de cultura diletanţilor – editorul a considerat că locul lor nu poate fi decât împreună, între copertele aceluiaşi volum. Şi, cum toate cele trei texte propun un remediu împotriva «lăutărismului» – termen prin care Noica numea, în cazul intelectualilor români, lipsa unei pregătiri umaniste temeinice –, am considerat că cel mai nimerit titlu al volumului este Despre lăutărism”31, menţionează Editura în intervenţia introductivă.

Primul eseu al cărţii lămureşte tematica diletantismului şi consecinţele acestuia, din perspectivă istorică, întrucât poartă titlul Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei Ţări Româneşti. Pornind de la o asimetrie atitudinală la ceas aniversar (contemporaneitatea românească a secolului al XX-lea, care se mândrea cu moştenirea cultural-spirituală a lui Dimitrie Cantemir şi avea o atitudine laudativă la adresa acestuia, faţă de poziţia critică a domnitorului relativ la limba şi firea celor din neamul său), Noica lărgeşte, treptat, cadrul de referinţă, până la momentul când îşi redactează lucrarea.

Ceea ce era inevitabil s-a produs însă şi cu Cantemir, întrucât nu a putut scăpa cu totul criticii făcute moldovenilor; pe aceasta, Noica o răsfrânge şi asupra cărturarului român, ale cărui mustrări regretă că nu au fost luate în serios, fiind confirmate de cercetări socio-antropologice recente: „Cantemir ne-a dat un fel de model al omului de cultură român, dar modelul acesta, bun în el însuşi, are o contraparte tare proastă [...] Într-adevăr, când e mare, omul de cultură român nu suportă o singură specialitate sau simpla, oricât de adâncită, specializare.”32 Să fie aceasta o răbufnire a unui

31 Vezi Notă asupra ediţiei, la Constantin Noica, Despre lăutărism, Bucureşti, Edit. Humanitas,

2007, p. 6–7. 32 C. Noica, op. cit., p. 19–20, 23.

Recenzii 20 488

preaplin de calităţi personale ale omului de cultură român, care se vor a fi obiectivate pe cât mai multe planuri? Sau este, mai degrabă, vorba de semnul unei nerăbdări ruinătoare a activităţii spirituale de calitate, din motivul netemeiniciei, al insuficientei pregătiri specializate, care lasă „urme” frumoase în multiple domenii, dar nicidecum durabile în vreunul dintre ele? O scurtă inventariere de nume de prim rang ale culturii româneşti, de la Cantemir însuşi, la Haşdeu, Iorga, până la Blaga, Enescu, Lupaşcu şi Eliade, demonstrează că personalităţile acestora au în comun o caracteristică izbitoare: manifestări extrem de vaste, pe alocuri geniale, care au entuziasmat la maximum publicul larg şi pe unii specialişti, dar au fost primite cu rezerve sau răceală de alţii. Generalizând, am putea spune că ceea ce a demonstrat chiar Cantemir – vocaţia excepţională pentru mai multe domenii – a rămas o constantă la urmaşii săi spirituali, de care nu toţi au dat însă dovadă în aceeaşi măsură.

Fiindcă, vine să precizeze Noica, există o situaţie în care acest spirit multilateral (uneori şi autodidact) cade într-o regretabilă capcană: „La treapta imediat mai jos de cea a omului de format mare, polihistorismul creator al românului, deschiderea sa către mai multe lucruri deodată, înţelegerea sa atât de cuprinzătoare, dar acum fără suficientă acoperire, nici creativitate, devin lăutărism. Nu am găsit alt termen mai potrivit şi nici nu căutăm un altul, fiindcă e vorba tocmai de reuşita de a spune lucrurile oarecum «după ureche» [...] toţi suntem ameninţaţi – şi Dumnezeu ştie dacă scăpăm – de riscul acesta al lăutărismului, dar mai ales că în ultimul timp [este vorba de anii 1970 în România – n.ns., I.I.] riscul s-a agravat în ţară, prin redescoperirea şi revalidarea eseului şi eseismului.”33 O excepţia face Noica pentru eseul de înaltă calitate, produs al spiritelor adânc cultivate ori al autorilor care au coborât în „Infernul culturii”. Trivializat uneori ca gen scriitoricesc şi filosofic, eseul pretinde, aşadar, o severă iniţiere şi demonstrare prealabilă a standardului ridicat al condiţiei culturale şi profesional-intelectuale al cuiva.

Este, totuşi, „lăutărismul” acesta un pericol chiar atât de mare pentru cultura românească? Noica a considerat că nu întotdeauna şi nu în egală măsură fenomenul respectiv a fost unul dăunător. El nu ezită să se erijeze în ceea ce s-ar putea numi „arbitru al lăutărismului” în cultura românească; spre exemplu, citează cazuri de „spirite lăutăreşti” de proastă calitate (N. Crainic) sau de bună calitate (M. Ralea), ori chiar exemplul cuiva care s-a aşezat, conştient, sub zodia unei „inegalabile forme de lăutărism”, obţinând rezultate remarcabile, nu atât prin cuvântul scris, ci prin cel rostit, care a dat, mai mult indirect, roade excepţionale în studenţii săi (N. Ionescu). Mai mult, au apărut şi forme de „anti-lăutărism” – nici ele lăudabile – fiindcă, aşa cum scrie Noica, „[...] şi anti-lăutărismul, care în fond e solidar undeva cu lăutărismul ca fiindu-i antagonic, este vinovat în cultura noastră”34. Exponenţii variantei contrare sau adverse a lăutărismului în cultură (cu nuanţe specifice fiecăruia dintre ei) sunt E. Cioran, Al. Dragomir şi Al. Elian. În această ipostază, omul de cultură român fie sabotează, fie înfierează, critică sau atacă, mai mult sau mai puţin voalat, „lăutărismul”.

Ce remediu întrevedea, totuşi, Noica la această persistentă şi frustrantă chestiune? Aşa cum însuşi se întreba, „Ce perspective are o cultură, cu răzleţe reuşite mari, şi în rest cu simplu lăutărism cultural, dacă nu cu un adevărat «boicot al culturii» de către inteligenţe, aşa cum spunea Blaga că se practicase aici boicotul istoriei?”35 Răspunsul său la o problemă pusă precis – pe alocuri chiar „tehnic” – este unul mitic-metaforic, apropiindu-se în acest fel de procedeele mitice şi metaforice ale lui Blaga: ar exista în spaţiul românesc un „duh plutind peste ape”, „un duh straniu”, care pare să arate că soluţia trebuie căutată în altă parte decât au făcut popoarele occidentale, de pildă. După părerea noastră, în acest punct planul naraţiunii sale devine acela al unei eseistici mitologice (chiar mitosofice), sclipitoare din punct de vedere literar, dar fără prea multă relevanţă filosofică.

În linii mari, ieşirea din impas ar fi cam aceasta: deoarece românii nu au avut parte în istorie de un timp prielnic, dar au stat mereu sub binecuvântarea spaţiului, „revanşa” culturii noastre ar fi una în posibil, nu în real (pe care ar urma să-l lăsăm altora!): „[...] că partea de real, istoric şi chiar actual, a

33 Ibidem, p. 27–28, 32. 34 Ibidem, p. 36. 35 Ibidem, p. 43.

21 Recenzii 489

mai tuturor ţărilor europene, este extraordinară, faţă de neîmplinirea noastră, dar că nouă ne rămâne o margine de posibil, pe care celelalte ţări nu o mai au [...]”36. Blaga vorbise însă mai degrabă cu regret, în Notele sale la Fiinţa istorică – de regulă, ocolite de comentatori şi exegeţi –, despre „posibilul” românesc: „La români nimic nu e încă realizat, totul e în stare de posibilitate. Dar despre nimic nu se poate vorbi aşa de frumos ca despre posibilităţi.”37 Poate că Noica a avut în vedere tocmai aceste Note ale lui Blaga (încă nepublicate la vremea respectivă) – inclusiv în ce priveşte raportul spaţiu-timp asupra fiinţei româneşti –, unde se mai poate citi „Substanţa noastră etnică a trăit în spaţiu, dar încă nu a avut condiţiile necesare pentru a se ritma istoric, organic, linear în timpul care înseamnă creştere şi realizare variată şi multiplă a unei adânci posibilităţi.”38 În orice caz, este verosimil ca, ulterior anului 1945, Blaga să nu mai fi întrevăzut altă ieşire pentru situaţia culturii şi filosofiei autohtone, decât menţinerea unei străvechi originalităţi de ordinul „esenţelor”, a unei „solidarităţi magice” cu ceva aflat în noi în stare de „latenţă”39.

Şi, întrucât până acum nu am făcut „o ispravă mare în veac”, ar fi potrivit să facem una de acum încolo, în cadrul unei „deschideri spre viitor”: înfiinţarea unei Asociaţii de Studii Orientale „Dimitrie Cantemir”, care să realizeze deschiderea dialogului cultural cu „Răsăritul”, în cadrul unei viitoare misiuni de amploare şi importanţă fără precedent. Astfel va fi, considera Noica, posibilul istoric „de mâine”, când românii ar fi chemaţi să întreprindă fapta lor de pionierat: „[...] noi ştim acum că ne vom întâlni cu posibilul galben, cu miracolul indian şi galben, între altele cu o plenitudine spirituală, pierdută în Europa aceasta provincială şi exclusiv scientistă.”40 Acest proiect avea o evidentă încărcătură utopică pentru situaţia social-politică şi culturală concretă din anii 1970 ai secolului trecut, amintindu-ne, fără voie, de Hegel care, odinioară, văzuse întruchiparea supremă a ideii de stat în statul prusac al secolului al XIX-lea, iar culmea devenirii spiritului filosofic – în propriul său sistem speculativ absolut. Altfel spus, aşa s-ar putea crede că va lua sfârşit lăutărismul cultural românesc sau, cel puţin, vor fi salvate în mod onorabil aparenţele: ca expresia „măsurii faţă de cele nemăsurate”.

Cât de nobile (dar şi utopice) erau vederile lui Noica, nu mai este cazul să insistăm, atât dintr-o deferenţă faţă de memoria unuia dintre cei mai importanţi filosofi români, ci şi dintr-o perplexitate neputincioasă faţă de anomaliile prezentului, când cultura a redevenit pe anumite planuri – în mod grotesc şi periculos – subordonată politicului, iar „misiunea culturală” a neamului nostru este înţeleasă printr-o proliferare în întreaga lume a ICR-urilor (institutelor culturale româneşti), a căror conducere este numită prin decizii politice, în spiritul celei mai „originale” democraţii cu putinţă. Este greu de spus cu cine şi în numele cărui „posibil” ar mai avea să dialogheze învăţaţii români, când strategiile culturale sunt supuse astfel, necondiţionat, unui nou gen de Realpolitik.

Celelalte două texte ale volumului (Ce înseamnă cultura de performanţă; Cei douăzeci şi doi sau cultura de performanţă) sunt foarte cunoscute şi pe larg discutate în cercurile filosofice şi culturale româneşti, aşa încât nu vom stărui prea mult asupra lor. Pentru cadrul de faţă, doar două aspecte ne reţin în mod deosebit atenţia.

Primul este punctul nevralgic, în care, vrând-nevrând, a rămas cultura noastră, de la Noica încoace: „[...] mai greu ceva, sau cu siguranţă mai plin de sens pentru cultură, este ca omul judecăţii simple să facă loc omului judecăţilor legate, al silogismului, al raţionamentului.”41 Ne place sau nu, în întreaga noastră societate abundă judecata (nu silogismul), şi încă aceea care rupe fragmentul de întreg şi context, etichetează, acuză, insultă. Se pare că e mult mai greu să fii omul silogismului decât

36 Ibidem, p. 47. 37 Vezi L. Blaga, Note la Fiinţa istorică, în Trilogia cosmologică (Diferenţialele divine,

Aspecte antropologice, Fiinţa istorică), Bucureşti, Edit. Humanitas, 1997, p. 513. 38 Ibidem, p. 514. 39 Ibidem, p. 515. 40 Ibidem, p. 55–56. 41 Ibidem, p. 68.

Recenzii 22 490

al judecăţii, întrucât el pretinde respectul faţă de adevăr (corectitudinea premiselor, adecvarea lor la realitate) şi legile logicii (ale raţionării corecte). Din acest motiv, este mai dificil să avem „viziuni legate” despre cultura română ori cultură în general, întrucât ele sunt cu mult mai pretenţioase decât un simplu raţionament corect, presupunând erudiţie şi acribie ştiinţifică.

Al doilea aspect: în legătură cu silogismul şi cultura, apare problema cercetării culturale – şi ştiinţifice, în genere –, despre care Noica scrisese astfel: „[...] cu cercetarea este sigur că ea ţine de o vrednicie şi încredere pe care tineretul nu le are întotdeauna, dar că mai este nevoie, în afară de vrednicie, şi de învrednicire [subl.ns., I.I.], iar pe aceea nu o posedă oricine. Asemenea tineri cu învrednicire ar trebui căutaţi şi valorificaţi.”42 Aceasta era şi tema „celor 22”, cu ai lor „antrenori culturali”, căreia gânditorul român i-a consacrat deosebite eforturi practice în ultima parte a vieţii sale. Inventariind rezultatele unei investigaţii încheiate cu circa 15 ani în urmă despre situaţia cercetării şi învăţământ universitar în Europa de Est, spuneam că s-au constatat câteva fapte îngrijorătoare: o mare parte a personalului didactic şi ştiinţific este depăşit de amploarea obiectivelor ştiinţifice şi educaţionale impuse de societatea contemporană. Personalul este excesiv, impunându-se reducerea lui, din motive financiare şi extra-financiare, în timp ce înnoirea acestuia este pusă în pericol din motive preponderent financiare. Se pare că, peste tot, incompetenţa este greu de eliminat şi tineretul capabil – de promovat, chiar dacă oriunde şi oricând se declară contrariul. Inflaţia creşte, paralel cu vârsta celor implicaţi, iar problemele se agravează. Posibilităţile de avansare sunt încă fragile, fie şi pentru cei mai dotaţi şi pregătiţi, ceea ce creează condiţii de perpetuare a fenomenului „migraţiei creierelor” (brain drain), faţă de care – uluitor – niciunul dintre subiecţii cercetării (persoane şi instituţii) nu a reacţionat constructiv, propunând vreo soluţie. Iată ce se spunea despre realul „rău” de acum un deceniu şi jumătate, care ameninţă să surclaseze posibilul „bun”!

Concluzionând, considerăm că mesajul volumului Despre lăutărism depăşeşte cadrul de referinţă al acestuia (oarecum similar teoremelor lui Gödel): marea miză a culturii româneşti nu mai pare a fi rămânerea într-un „posibil” românesc – fie acesta oricât de fascinant şi promiţător – ci, mai degrabă, trecerea de la posibil la real. Considerăm că aşa vedea lucrurile şi Noica, întrucât practicarea culturii de performanţă şi, mai ales, identificarea concretă a 22 de prezumtive genii sau persoane cu supradotare pe teritoriul ţării implică ieşirea culturală dintr-o virtualitate şi aşezarea într-o actualitate; realitatea social-politică a anilor 1970–1980 din România impunea însă o anumită prudenţă în exprimare. Prezentul arată că aşteptările filosofului român au fost întrecute cu mult: avem nu doar 22, ci sute şi mii de asemenea tineri, atâta doar că „antrenorii culturali” se află în alte ţări, ale căror instituţii academice supra-performante îi atrag ca un magnet, integrându-i în alte culturi (ştiinţifice sau umaniste), preponderent în cea nord-americană.

Cum rămâne însă cu „lăutărismul”? Nu pare uşor de formulat o soluţie definitivă, însă se poate reitera aici ideea (împărtăşită de oameni de cultură asemenea lui C. Noica şi A. Marino) conform căreia o cultură nu se face doar cu oameni de „mâna întâi”, ci şi cu oameni de „mâna a doua”. Numărul mai mare al celor din ultima categorie – dispuşi să-şi asume, în variate grade, condiţia „lăutărismului”, însă la cote cât mai elevate – poate garanta masa critică din care să se ridice exponenţii primei categorii, fie aceştia „antrenori culturali”, fie performerii culturii înşişi. Nu împărtăşim în întregime aserţiunile lui Noica atunci când scrie: „Românul are vocaţie de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, şi a văzut cum se îneacă alţii. Şi oricum, este mai uşor să ştii cum trebuie făcut un lucru decât să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obţinut ei înşişi o performanţă.”43 Că românul în genere ar avea vocaţie de „antrenor cultural” – şi încă unul de calitate! –, este ceva discutabil; dar că un antrenor bun poate fi deţinătorul de performanţă – aceasta e mai uşor de acceptat. Ar mai rămâne de stabilit, practic, ce înseamnă astăzi cultura de performanţă şi ce ar fi de făcut ca performerii noştri culturali să rodească şi să furnizeze recolta în patria lor, nu pe aiurea.

Ionuţ Isac

42 Ibidem, p. 70. 43 Ibidem, p. 79–80.

23 Recenzii 491

Hannah Arendt, Martin Heidegger, Scrisori 1925–1975, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2007, 502 p.

Celebra deja corespondenţă dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger a apărut în româneşte în 2007, la Editura Humanitas, ediţia originală germană a volumului datând din anul 1988 şi fiind îngrijită de Ursula Ludz, cea care a mai publicat şi editat o serie de alte volume şi texte despre/de Hannah Arendt, precum Ich will verstehen. Selbstauskünfte zu Leben und Werk, un volum ce conţine una dintre cele mai bune bibliografii a textelor antume şi postume, Zwischen Vergangenheit und Zukunft: Übungen im politischen Denken I, II şi Denktagebuch, jurnalul de idei al Hannei Arendt, acesta din urmă fiind publicat în 2002.

Relaţia dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger este de departe mai faimoasă decât filosofia, respectiv teoria politică elaborate de cei doi. Relaţia de iubire dintre ei reprezintă o sursă de interes mult mai pasionantă decât poziţiile filosofice, şi aceasta deoarece publicul contemporan este mai degrabă interesat de chestiuni legate de spectacularul biografic decât de „teorie” şi abstracţiuni. Cea mai interesantă corespondenţă din punct de vedere filosofic este cea dintre Arendt şi Jaspers, din care a rezultat un volum masiv, publicat pentru prima dată la Editura Piper în anul 1985.

Ca studentă la Marburg, la vârsta de 18 ani Hannah Arendt l-a cunoscut în anul 1925 pe tânărul profesor Martin Heidegger, care împlinea 36 de ani. Relaţia lor va dura până la sfârşitul vieţii lui Arendt, în 1975, cu o întrerupere majoră între anii 1933 şi 1950.

Prima perioadă a relaţiei lor, denumită în volumul de scrisori Prima vedere, începe în anul 1925 şi se încheie în 1933. Din păcate, majoritatea scrisorilor din această perioadă, trimise de Hannah Arendt lui Heidegger, s-au pierdut. În total, sunt publicate în acest volum doar patru documente ce poartă semnătura lui Arendt. Primul este mesajul intitulat Umbre, la care se face referire pentru prima dată în monumentala biografie a lui Elisabeth Young-Bruehl, Hannah Arendt. For Love of the World, publicată în anul 1982. Vedem aici o tânără studentă care scrie cel puţin la fel de bine ca şi profesorul ei, chiar dacă puţin mai metaforic, neezitând să îi mărturisească sentimentele sale.

Regretabilă lipsa din arhiva Heidegger a majorităţii scrisorilor trimise de tânăra sa studentă îngreunează interpretarea relaţiei dintre ei. Modul în care relaţia este trăită de Heidegger reiese bineînţeles din mulţimea scrisorilor păstrate în arhiva Arendt. Primul său mesaj datează din 10 februarie 1925 şi face referire la o întâlnire pe care cei doi au avut-o cu ocazia unei ore de consultaţie. Tonul lui Heidegger nu este însă cel cu care sunt obişnuiţi amatorii de filosofie contemporană. Corespondenţa cu Arendt, mai ales cea anterioară anului 1933, ne dezvăluie un personaj mai îndrăzneţ şi oarecum incongruent cu cel care va încerca să refondeze metafizica printr-o ontologie fundamentală a Dasein-ului. În termenii din Sein und Zeit, ar fi vorba aici mai degrabă de o cotidianitate inautentică, care nu poate fi ridicată din derelicţiune şi care totuşi încearcă să îşi sublimeze banalitatea. Heidegger se proiectează în viaţa tinerei studente ca un eveniment, ca ceva ce automat îi va prilejui acesteia bucurie: „Bucură-te” este îndemnul său reiterat în misivele către Hannah.

Pe de altă parte, felul în care Heidegger scrie despre rolul femeii în cercetare şi în universitate nu mai corespunde, în mod evident, cu viziunea actuală. Chiar din primul său mesaj către Arendt, el vede bărbatul ca pe un creator genial singuratic şi femeia ca pe o ocazională acompaniatoare ce nu poate rezista „pe acel drum ce sfârşeşte în cumplita singurătate a celui care se dedică cercetării ştiinţifice. Doar un bărbat este în stare să îndure această singurătate, şi aceasta doar atunci când i-a fost dat să cunoască chinul şi, totodată, nebunia de a fi creator.” În plus, faţă de părerile despre rolul femeii în universitate, scrisorile lui Heidegger ne dezvăluie mai multe şi despre modul în care vede femeia în general. Trebuie spus că aceste concepţii sunt tributare unei anumite epoci şi unei anumite generaţii din care Heidegger făcea parte şi care ar putea fi numită conservatoare.

Alături de Karl Löwith, Hans Jonas şi Herbert Marcuse, Hannah Arendt a fost considerată de către Richard Wolin, în cartea acestuia Heidegger’s Children, ca unul dintre „copiii” filosofici ai lui Heidegger. În prima parte a corespondenţei, putem sesiza foarte clar atitudinea de maestru pe care Heidegger şi-o arogă. Scrisorile sale către Arendt nu vorbesc doar despre iubirea ca atare, ci se referă şi la „disciplinarea” iubitei sale, la încarcerarea ei într-un discipolat academic. Arendt a sesizat însă această „capcană” întinsă de maestru şi de iubitul său. Aceasta poate fi una dintre interpretările pe

Recenzii 24 492

care le putem da unui text ce datează din aprilie 1925, ce a apărut postum în volumul editat de Jerome Kohn, Essays in Understanding, el făcând parte din Jurnalul de idei al Hannei Arendt. Textul se referă la Heidegger ca la un vulpoi foarte şiret, care şi-a construit vizuina ca pe o capcană, şi care, în ciuda şireteniei sale reuşeşte, să cadă tot timpul în propria-i capcană. Ironia se face simţită aici, fapt ce dovedeşte şi distanţarea pe care studenta de atunci o avea faţă de filosofia iubitului său.

Este interesant faptul că Arendt nu s-a impus niciodată din punct de vedere intelectual în relaţia cu filosoful freiburghez. Ea a rămas în prima perioadă a relaţiei lor doar un „copil” al lui Heidegger, iar relaţia nu a fost întreruptă decât de suspiciunile ei privitoare la măsurile luate de Heidegger în perioada în care a fost rectorul Universităţii din Freiburg, în anul 1933, şi bineînţeles de emigrarea ei în Franţa şi apoi în Statele Unite ale Americii.

În cea de a doua perioadă a relaţiei dintre ei, statutul lui Arendt se schimbă, din copilul de odinioară ea devenind sfătuitoarea lui Heidegger în diverse privinţe ce ţineau de viaţa academică. După război, acesta s-a confruntat cu o problemă teribilă, înlăturarea sa ca profesor de la Universitatea din Freiburg, ca urmare a procesului de denazificare. Hannah Arendt a fost cea care a contribuit decisiv la reabilitarea sa ca profesor universitar, prestigiul dobândit în Statele Unite ajutând-o în acest sens. Este interesant de observat în scrisorile de după anul 1950 cum suspiciunile pe care Arendt le avea referitor la atitudinea lui Heidegger faţă de evrei s-au risipit şi relaţia lor a continuat, în mod surprinzător, în perfectă armonie, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în jurul anului 1933.

Volumul de faţă este interesant pentru cei preocupaţi de două dintre cele mai importante personalităţi ale secolului al XX-lea, precum şi de viaţa culturală germană interbelică şi americană postbelică.

Horaţiu Crişan

Dumitru Isac, Studii, prelegeri şi note de curs de Istoria filosofiei moderne, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, 162 p.

Volumul de faţă face parte din seria de editări postume a operelor inedite ale filosofului şi profesorului clujean Dumitru Isac, realizată de Ionuţ Isac. Alte două volume, intitulate Studii, prelegeri şi note de curs de Istoria filosofiei antice şi medievale. Filosofia în Orientul Antic (Egipt, Mesopotamia, China, India) şi Studii, prelegeri şi note de curs de Istoria filosofiei antice şi medievale. Filosofia în Dacia, Grecia şi Roma. Orientul şi Occidentul medieval, au apărut în 2006, respectiv în 2008, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj. Volumul din 2006 este primul volum din seria lucrărilor de istoria filosofiei rămase nepublicate în timpul vieţii profesorului Dumitru Isac. Ele au fost scrise între anii 1965 şi 1980.

Această iniţiativă, de a edita manuscrise inedite ale unor personalităţi din domeniul filosofiei clujene, ne apare meritorie, dată fiind importanţa cunoaşterii istoriei filosofiei româneşti în toată adâncimea sa, astfel încât generaţiile tinere de filosofi să se poate raporta în cunoştinţă de cauza la istoria filosofiei clujene, de pildă. Istoria filosofiei româneşti nu poate fi redusă la doar câteva nume faimoase, ale căror opere au fost traduse şi în limbi străine. Ea este, în fond, cu mult mai bogată dacă vom avea disponibile texte precum acesta, în care putem sesiza evoluţia anumitor concepte într-o perioadă relativ recentă şi influenţele venite din partea filosofiei occidentale.

Dumitru Isac a predat filosofia şi istoria filosofiei universale la Universitatea clujeană, iar în centrul preocupărilor sale au stat filosofia modernă, mai precis Kant şi continuatorii săi, precum şi influenţa pe care Kant a avut-o asupra filosofiei româneşti.

În volumul de faţă sunt publicate prelegerile şi notele de curs ce tratează filosofia modernă, rămase inedite. Filosofia kantiană, bazele şi urmările sale ne sunt prezentate aici, însă acest volum nu este singurul în care Dumitru Isac a tratat această temă fundamentală atât pentru filosofia sa, cât şi

25 Recenzii 493

pentru filosofia românească în genere. În cartea Cunoaştere şi transcendenţă, ce datează din 1943, autorul ne propune o sinteză filosofică a realismului critic, ce vizează depăşirea realismului kantian printr-o inversare a perspectivei dinspre subiect înspre obiect, respectiv lucrul în sine. Statutul acestuia din urmă este mereu interogat şi în volumul de faţă, iar posibilele sale interpretări au avut consecinţe decisive asupra evoluţiei filosofiei după Kant.

Dacă perspectiva tradiţională asupra cunoaşterii a fost revoluţionată de Kant tocmai prin întoarcerea privirii filosofului dinspre obiect înspre condiţiile sale de posibilitate în cadrul subiectivităţii, depăşirea perspectivei kantiene înseamnă pentru Dumitru Isac interogarea influenţei pe care lucrul în sine o are asupra formelor de reprezentare ale subiectivităţii. Aceasta este în fond o radicalizare a răsturnării copernicane survenite prin Kant, care însă nu cade într-un empirism naiv materialist, ci îşi asumă perspectiva realist-critică, încercând redefinirea şi dezvoltarea ei.

Primul capitol al volumului de faţă descrie evoluţia idealismului de la Descartes la Hume. Descartes a fost punctul de plecare al filosofiei moderne, iar Kant face referire la el în nenumărate rânduri, cea mai celebră critică fiind cea a argumentului ontologic cartezian din Critica raţiunii pure, ea stând la baza reformării idealismului necritic pre-kantian, al cărui început în cogito-ul cartezian este prezentat în acest capitol. Poziţia lui Hume, care a dus la extrem empirismul, ajungând la un idealism subiectiv, este de asemenea prezentată.

Al doilea capitol tratează filosofia lui Hartley şi Priestley. Primul a inovat analiza subiectului prin introducerea unei analize a fenomenelor psihologice, bazată pe cauzalitatea mecanică. Al doilea continuă linia materialistă a empirismului englez într-o direcţie monistă.

Al treilea capitol este dedicat filosofiei teoretice şi practice kantiene, în care ne sunt prezentate în linii mari Estetica transcendentală din Critica raţiunii pure, Analitica şi Dialectica şi mai apoi diferenţa dintre raţiunea pură şi raţiunea practică. Capitolul se încheie cu soluţionarea problematicii referitoare la relaţia dintre lucrul în sine kantian şi idealismul critic, o chestiune esenţială din perspectiva autorului, datorită multiplelor interpretări la care a dat naştere în exegeza kantiană şi în post-kantianism.

În opinia lui Dumitru Isac, Kant afirmă categoric lucrul în sine ca „existenţă transcendentă conştiinţei şi cunoaşterii”. În viziunea autorului, trebuie făcută o distincţie clară între sensul gnoseologic al lucrului în sine şi sensul său ontologic. În cazul în care se face confuzia dintre aceste două sensuri, se va pierde esenţa realistă a filosofiei critice kantiene, care va fi înţeleasă fie ca un idealism subiectiv, fie ca un idealism empirist, deci netranscendental.

În următorul capitol, intitulat Existenţă şi cunoaştere la Kant, ne sunt prezentate teoria kantiană a cunoaşterii şi relaţia dintre lucrul în sine şi ontologia kantiană. Relaţia dintre existenţă şi cunoaştere în filosofia kantiană este foarte importantă pentru Dumitru Isac, aşa cum am văzut şi mai sus. Cunoaşterea lucrurilor nu va fi niciodată una a lucrurilor în sine, ci doar una a lucrurilor ca fenomene, aceasta neconducând automat la postularea non-existenţei lucrurilor exterioare conştiinţei subiectului transcendental. Dimpotrivă, existenţa lumii exterioare este demonstrată cât se poate de clar de Kant, aceasta nefiind sinonimă cu postularea unei poziţii empiriste.

În al cincilea capitol se tratează etica lui Kant, din perspectiva diferenţierii între raţiunea pură din Critica raţiunii pure şi raţiunea practică din a doua mare Critică scrisă de Kant, Critica raţiunii practice. Accentul este pus aici pe descrierea legii morale kantiene şi apoi pe consecinţele pe care filosofia morală le are asupra concepţiei politice şi concepţiei asupra religiei la Kant.

Al şaselea capitol este dedicat relaţiei dintre filosofia kantiană şi realismul critic – unul dintre punctele esenţiale ale concepţiei kantiene în viziunea lui Dumitru Isac. El vede aici o mare greşeală în câştigul de cauză dat esteticii transcendentale şi excluderea lucrului în sine de către unii dintre contemporanii şi exegeţii săi, deoarece, „din punct de vedere metafizic, Kant nu este idealist, ci realist”.

Antepenultimul capitol prezintă principalii filosofi ai idealismului german post-kantian, precum şi cele trei direcţii de interpretare ale filosofiei kantiene – idealistă, realistă şi ideal-realistă, iar ultimele două capitole tratează influenţa kantiană asupra filosofiei româneşti şi conceptul bergsonian de filosofie.

Horaţiu Crişan

Recenzii 26 494

Roger Fontaine, Psihologia îmbătrânirii, Iaşi, Edit. Polirom, 2008, 227 p.

Din cele mai îndepărtate timpuri, bătrâneţea a fost şi a rămas o temă de larg interes pentru cugetători, o preocupare mai mult sau mai puţin stresantă pentru orice fiinţă umană. Cunoscută ca perioadă care urmează maturităţii, caracterizată prin diminuarea până la stingere a funcţiilor vitale, înţeleasă ca proces obiectiv determinat de schimburile biologice neîntrerupte dintre organism şi mediul său de viaţă, bătrâneţea continuă să genereze numeroase întrebări, supoziţii şi explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile. Există în prezent peste 200 de ipoteze cu privire la cauzele determinante ale acestui fenomen: epuizarea „substanţei vitale”, otrăvirea organismului cu reziduuri din interior şi/sau exterior, involuţia unor ţesuturi şi organe, diminuarea treptată a funcţiilor vitale, schimbarea stării coloidale a unor substanţe vitale, degenerarea celulelor nervoase etc. Numeroase întrebări sunt legate de asemănările şi deosebirile observate între modul de manifestare a îmbătrânirii la om, pe de o parte, la plante şi animale, pe de altă parte.

Limitând analiza la aspectele psihice ale fenomenului investigat, R. Fontaine, profesor de psihologia dezvoltării la Universitatea din Tours, oferă cititorului, prin lucrarea cu titlul de mai sus, posibilitatea de a aprofunda cunoştinţele disponibile sau de a obţine altele noi cu privire la cauzele îmbătrânirii, îmbătrânirea normală şi patologică, aspectele perceptive, intelective şi mnemice ale îmbătrânirii, principalele modalităţi de abordare a îmbătrânirii personalităţii ş.a.

Primul capitol, Îmbătrânirea şi cauzele ei, încearcă să demonstreze, cu ajutorul unor date statistice credibile, că îmbătrânirea este în primul rând o chestiune demografică. Timp de milenii – scrie autorul – mortalitatea şi natalitatea s-au echilibrat, cu un uşor câştig de partea vieţii. Acest echilibru a fost rupt în principal de două motive: scăderea vertiginoasă a mortalităţii infantile, ca urmare a eradicării aproape integrale a bolilor infecţioase şi creşterea impresionantă a longevităţii, ambele fenomene fiind consecinţe ale industrializării (p. 21–22). Concomitent s-au produs schimbări şi în privinţa imaginii despre îmbătrânire. Numeroase studii realizate în ultima jumătate de secol demonstrează că îmbătrânirea nu înseamnă doar declin şi deteriorare, că aceasta poate fi şi o sursă de multiple oportunităţi, pentru a ameliora sau a conserva o bună calitate a vieţii (p. 15). De aici şi oportunitatea de a opera distincţii între două categorii de îmbătrânire: normală şi patologică.

Unii autori (Birren şi Cunningham, 1985) consideră că indivizii nu au una, ci trei vârste diferite: biologică, socială şi psihologică. Prima (vârsta biologică) este legată de îmbătrânirea organică, exprimată printr-o degradare prematură a unuia sau mai multor sisteme (cardio-vascular, cerebral, endocrin etc.), vârsta socială, dependenţă de roluri, statute şi obiceiuri personale, şi, în fine, vârsta psihologică, care include capacităţile intelectuale (inteligenţa), mnezice (memoria) şi motivaţionale.

Cauzele îmbătrânirii pot fi grupate pe două categorii: endogene, adică acelea care ţin de individ, de programul său genetic, şi exogene, legate de comportamentul indivizilor şi de mediul lor de viaţă (p. 28–33). Studiul îmbătrânirii înseamnă examinarea cu precădere a interacţiunii celor două categorii de factori cauzali.

Capitolul al doilea, Îmbătrânirea sistemului nervos, se ocupă de legăturile evidente şi în acelaşi timp misterioase dintre sistemul nervos şi comportament. Evidente, deoarece sistemul nervos este sediul gândirii, al inteligenţei şi al afectivităţii, şi misterioase, întrucât trecerea de la limbajul sistemului nervos la cel al gândirii şi comportamentului se dovedeşte a fi o sarcină extrem de dificilă. Creierul este o maşină bine echilibrată între structuri specializate, responsabile pentru anumite funcţii psihice sau comportamente (limbaj, memorie, acte voluntare) şi activităţi de corelare a acestor zone specializate (stabilirea scopurilor, evaluarea situaţiilor complexe, gestionarea atenţiei ş.a.). Îmbătrânirea este un fenomen care se manifestă în cadrul tuturor zonelor cerebrale şi la toate nivelurile ierarhice ale organizării nervoase. Severitatea îmbătrânirii este însă variabilă de la un individ la altul, fiind determinată de specificităţi ale compensării neurozonale, neuroplasticităţii, ritmului pierderilor neuronale etc.

Capitolul al treilea, Măsurarea şi modelizarea efectului îmbătrânirii psihologice, relevă ca oportune trei categorii de factori pentru investigarea fenomenului în discuţie: a) planurile transversale, cu includerea unor grupuri de persoane alcătuite după criteriul vârstei cronologice; b) planurile

27 Recenzii 495

longitudinale, cu studierea aceluiaşi grup de persoane la vârste cronologice diferite, şi c) planurile secvenţiale, care reprezintă o sinteză a primelor două planuri (a şi b) menţionate.

Principalele tipuri de abordări utilizate în studiul îmbătrânirii sunt: a) abordarea experimentală, având ca finalitate elaborarea de modele, pe baza comparării unor eşantioane de vârstnici şi adulţi tineri, cu controlul unor factori ca sexul (acelaşi număr de femei şi bărbaţi în eşantioanele alese), nivelul de studii (ştiut fiind faptul că rezulatele la testele de inteligenţă sunt corelate cu nivelul de şcolarizare a individului) şi starea de sănătate fizică şi psihică; b) abordarea diferenţială şi developmentală, centrată pe studierea eterogenităţii crescute la vârstnici şi a factorilor care o determină, şi c) abordarea genetică, preocupată de utilizarea stadiilor dezvoltării pentru a descrie funcţionarea psihologică a vârstnicilor.

Următorul capitol, al patrulea – Îmbătrânirea perceptivă, evidenţiază câteva aspecte semnificative ale involuţiei modalităţilor senzoriale la vârsta senectuţii: diminuarea accentuată a văzului, auzului şi echilibrului; declinul slab al gustului şi mirosului, precum şi unele modificări importante ale pipăitului, temperaturii şi durerii.

Al cincilea capitol, Îmbătrânirea inteligenţei, aduce în discuţie câteva aspecte extrem de actuale, atât ca abordare teoretică, cât şi ca aplicabilitate practică. Diversitatea de idei şi puncte de vedere existente în literatura de specialitate (Binet, Oleron, Piaget, Lécuyer, Cattell, Horn ş.a.) pot fi subsumate la două tipuri de abordare: una cognitivă, centrată pe dimensiunea adaptativă a inteligenţei, şi alta psihometrică, centrată pe legăturile şi pe modificările apărute odată cu vârsta ale performanţelor la testele de inteligenţă (p. 92). Prima abordare concepe dezvoltarea ca o succesiune de stadii (trei în modelul piagetian şi patru în modelul lui Schaie), iar îmbătrânirea inteligenţei ca o regresie, ca un „scenariu invers al dezvoltării” (p. 121). A doua abordare rămâne dependentă de tipul de teste utilizate (în funcţie de care rezultă modele cu două sau mai multe abilităţi primare). Din ultima categorie, mai pe larg prezentate sunt: modelul bifactorial al inteligenţei cristalizate şi al inteligenţei fluide (Cattell, 1963) şi modelul cu 9 factori (McGhee şi colaboratorii săi, 1993). „Nu există opoziţie între cele două abordări, care trebuie considerate ca fiind complementare” (Fontaine, 2008, p. 124).

Capitolul următor, al şaselea, Îmbătrânirea memoriei, promovează ideea existenţei unor fenomene disociative între activităţi care intră în declin odată cu vârsta şi altele care rezistă trecerii timpului. Pe baza analizei datelor rezultate din experimente proprii, dar şi a celor publicate de diverşi cercetători, autorul concluzionează că unele activităţi mnezice (de exemplu efectul de recenţă, memoria episodică şi memoria de lucru) sunt sensibile la vârstă, în timp ce altele (de exemplu memoria primară, memoria semantică şi memoria terţiară) rezistă la îmbătrânire (p. 146).

Abordând problema Îmbătrânirii personalităţii (capitolul al 7-lea), R. Fontaine consideră că problematica centrală a acesteia o reprezintă relaţiile dintre stabilitatea şi schimbarea trăsăturilor de personalitate de-a lungul întregii vieţi. Conform orientărilor psihometrice, personalitatea apare ca o structură (de factori) relativ omogenă, ale cărei aspecte stabile predomină asupra celor schimbătoare pe tot parcursul vieţii. Orientările developmentale, centrate pe conceptul de stadiu, susţin ideea unor schimbări importante sau chiar a unor crize. Jung, de exemplu, pare să identifice două stadii calitative diferite în dezvoltarea personalităţii: tânărul adult, precumpănitor extrovert şi conformist în raport cu stereotipurile sociale referitoare la sex, şi adultul vârstnic, mai introvert şi cu tendinţă spre androginie la nivelul reprezentărilor. Pentru Erikson, bătrâneţea este stadiul în care „se pune problema controlării contradicţiei dintre integritatea personală şi disperare, dintre dorinţa de a se bucura de viaţă şi de a îmbătrâni demn şi anxietatea legată de anticiparea bătrâneţii extreme, a pierderii autonomiei şi a morţii” (p. 159). Abordarea cognitivă şi sociocognitivă pune accentul pe relaţiile dintre individ şi mediul său de viaţă. Activitatea subiectului, controlul personal asupra situaţiilor de viaţă, modul de efectuare a atribuirilor cauzale externe sau interne sunt principalii factori de reglare a procesului îmbătrânirii. Ansamblul acestor teorii – scrie autorul – nu trebuie să ne conducă la un sentiment de contradicţie sau incoerenţă; este logic să putem observa îmbătrâniri diferite în funcţie de instrumentele şi de preconceptele teoretice utilizate (p. 166).

Capitolul 8, Îmbătrânirea reuşită, îmbătrânirea optimă, prezintă conţinutul şi notele specifice ale conceptelor de referinţă, precum şi factorii care concură la geneza, evoluţia şi optimizarea

Recenzii 28 496

fenomenelor pe care le semnifică. Conceptul de bătrâneţe reuşită exprimă o stare determinată de reunire în proporţii variabile a trei categorii de influenţe sau factori: a) influenţe legate de grupa de vârstă (maturizare biologică, boli aflate sub control genetic, şcolarizare, vârsta de pensionare fixată prin lege), b) influenţe legate de perioada istorică sau efectul de cohortă (nivelul şi conţinutul educaţiei, evenimente istorice ş.a.) şi c) influenţe nonnormative, legate de evenimente antobiografice (apud Baltes, 1987).

Conceptul de bătrâneţe optimă semnifică nu numai o îmbătrânire reuşită, ci şi păstrarea unui înalt nivel funcţional pe planurile fizic şi cognitiv, ceea ce se poate obţine prin: menţinerea angajamentului social (a relaţiilor sociale, a unor activităţi productive), antrenamente specifice (pentru memorie, gândire, creaţie), cultivarea încrederii în sine ş.a.

Analizând Aspectele psihopatologice ale îmbătrânirii (capitolul 9 din lucrare), autorul consideră că ar trebui să se vorbească mai degrabă de un proces şi nu de o stare, deoarece, aşa cum afirma marele neurolog Charcot, nu există diferenţe de natură între bătrâneţea normală şi bătrâneţea patologică, între cele două putând exista toate stările intermediare (p. 185).

Principalele caracteristici ale unui proces patologic ar fi: degradarea stimei de sine, declinul adaptării la realitate a propriei reprezentări, diminuarea controlului asupra mediului, pierderea autonomiei, apariţia unor dezechilibre în personalitate şi declin în capacitatea de schimbare. Dintre numeroasele şi multiplele manifestări psihopatologice, atenţia autorului se concentrează pe stările depresive, exprimate prin două tablouri clinice: starea depresivă majoră şi tulburarea maniaco-depresivă şi pe demenţele de tip Alzheimer, boală asociată cu leziuni cerebrale ireversibile.

Ultimul capitol din lucrarea la care ne referim, Moartea şi doliul, induce ideea că „Moartea nu este, aşa cum societatea noastră cu valori materialiste ne determină să gândim uneori, un eşec medical, ci o încheiere firească a vieţii” (p. 205). Acceptarea morţii, asisitarea muribundului şi depăşirea doliului sunt fenomene extrem de complexe, cu o desfăşurare fazică, procesuală, şi cu implicarea a numeroşi factori (variabile), unii ce ţin de persoana în cauză (convingeri, atitudini, credinţe, fire etc.), iar alţii, de sorginte socială (mentalităţi, obiceiuri, susţinere materială şi morală, ascultare, dialog şi consiliere etc.).

În concluzie, lucrarea Psihologia îmbătrânirii a profesorului Roger Fontaine, apărută în anul 2008 la prodigioasa şi prestigioasa editură ieşană Polirom, în traducerea (din franceză, a primei ei ediţii – Psychologie du vieillissement, 2007) de bună calitate a Danei Zămoşteanu, reprezintă – aşa cum se menţionează pe ultima copertă – „o remarcabilă sinteză a cunoştinţelor acumulate în cadrul unor discipline precum psihologia, neurologia, sociologia sau chiar demografia”, „oferă o viziune de ansamblu asupra fenomenului îmbătrânirii şi a implicaţilor sale pe plan biologic, psihologic şi social”. Aceasta se adresează deopotrivă atât persoanelor în vârstă, dornice de a se cunoaşte şi de a-şi înţelege soarta, cât şi adulţilor, chemaţi prin dăruire, profesie sau vocaţie, să le ofere sprijin şi mai ales respect, dacă nu chiar recunoştinţă, pentru oportunitatea de a fi şi de a dăinui ca om şi ca umanitate.

Berar Ioan

Carmen Cozma, În deschisul filosofării morale româneşti, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică RA, 2008, 167 p.

A scrie o carte de etică, la ora actuală, în România pare o întreprindere inutilă sau chiar hazardată, chiar şi pentru specialiştii domeniului, fiindcă realitatea „epocii de tranziţie” pare să nu mai ţină cont de moralitate, cu atât mai puţin de etică; ea se prezintă adesea mai complex, mai subtil, mai pervers şi mai nociv decât ar putea-o cuprinde o minte de etician sau filosof al moralei.

Lucrarea semnată de d-na prof. Carmen Cozma, cadru didactic la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, conţine o suită de eseuri dedicate reflecţiei filosofico-morale româneşti. Ţinând cont de faptul că tematica eticii şi filosofiei morale este, în general, mai rar abordată în publicistica de specialitate din ţara noastră, trebuie să evidenţiem dintru început meritul deosebit al autoarei de a se

29 Recenzii 497

încumeta – fie şi eseistic – la cercetarea unui asemenea domeniu, pe care unii îl iau în derâdere, iar alţii îşi permit să îl ignore, într-un timp în care şi eticienii se „convertesc”, uneori, la alte ocupaţii, mai rentabile sau mai glorioase.

Bazat pe o bibliografie de circa 125 de titluri aparţinând unor autori români şi străini, volumul îşi propune o incursiune foarte largă în sfera „deschisului” filosofiei morale româneşti (putem înţelege sintagma atât ca o „închidere care se deschide”, vorba lui Noica, dar şi ca pe o deschidere deja prezentă, care îşi aşteaptă „vizitatorii”), începând cu un prim grupaj ideatic centrat pe filonul arhaic-popular (Ethosul românesc, într-o hermeneutică integratoare; Despre „Arhetipal” şi „Arhei”; Instituiri ale eticului în legendosofia românească), continuând cu secvenţe filosofico-morale în gândirea românească modernă şi contemporană, până în zilele noastre (Crâmpeie din logosul eminescian sub ispita eticului; Reflecţii morale în filosofia lui Lucian Blaga; Glosse la ethosul românesc, în viziunea lui Athanasie Joja; Un exeget al filosofiei morale: Ernest Stere; Eticul în scrierile lui Petre Botezatu; Ştefan Lupaşcu şi proiecţia „trieticii contradictoriului”; Itinerarii în opera de filosofie morală a lui Vasile Morar). Lucrarea cuprinde şi un rezumat în limba engleză.

Preocupată să caracterizeze, dintru început, coordonatele psiho-morale ale ethosului românesc – subiect care a făcut deja să curgă multă cerneală în mod inutil şi a cheltuit energii importante în polemici pe alocuri sterile – autoarea optează pentru reluarea şi nuanţarea unor cunoscute consideraţii teoretice autohtone, scriind: „Ca factori determinanţi ai ethosului românesc, socotim a fi, în principal: geo-cosmicul, istoria, limba, credinţa religioasă, sapienţialitatea/ filosofia, arta şi ceea ce am numi structurile arhetipale – «ţăranul român» şi «satul românesc» (acolo unde s-au păstrat, până astăzi, în notele specifice, definitorii), punând în relief parte importantă dintre trăsăturile (impregnate de factorii menţionaţi) care dau identitate psiho-socio-morală românească, într-o tonalitate a «echilibrului», «temperanţei», «bunătăţii» şi «frumuseţii», a unei anumite «înţelepciuni» a vieţii, a «armoniei», cu «înclinaţia spre nuanţă», «fineţe», «timiditate», a unui «optimism» cu «ironie»” (p. 7). Aceste trăsături sunt detaliate şi comentate în cadrul primului capitol, prin explorarea relaţiilor societăţii româneşti cu natura şi istoria, de-a lungul timpului. Deşi caracterizările şi aprecierile pozitiv-laudative predomină, autoarea nu omite să insereze şi nuanţe dubitativ-critice, cum ar fi aceea că „Sentimentul relativităţii stă la baza «scepticismului» românului, dătător şi al aparentei uşurinţe, improvizaţii, lipse de ordine şi de perseverenţă – adesea reproşate –, dar şi al tăriei de a experimenta tragicul fără spasme, fără a-l patetiza, fără a se pierde cu firea [...] «Scepticism», dar şi «optimism» – caracterizează conştiinţa filosofică românească, o conştiinţă lucidă, cu un fin spirit de observaţie, cu ironie şi umor, păstrând măsura între tragic şi comic [...]” (p. 13).

Consonant cu universul familiar al ideilor teoretice româneşti se desfăşoară şi capitolul Despre „Arhetipal” şi „Arhei”, noţiuni ale căror semnificaţii autoarea le determină şi concretizează pe întinderea a 20 de pagini. Alături de şi împreună cu „arhetipalul generic” (ţăranul român şi satul românesc), „De asemenea, deosebim «Arheii»: personalităţile creatoare proeminente, marile întruchipări ale neamului cu funcţie modelatoare [...] «Arheii» reprezintă exemple de efort creator, cu rol decisiv în trezirea şi menţinerea trăsăturilor meritorii prin care avem a ne pune în valoare destinul cultural; sunt Oamenii care reuşesc a menţine vie credinţa în ideal, spre care trebuie să ne orientăm (cu admiraţie şi cu respect, ca şi cu aspiraţia devenirii semnificative); ei ghidează întreg efortul de căutare, de aflare a noi orizonturi, de afirmare, de împlinire a sufletului românesc” (p. 18–19).

Iarăşi, demnă de remarcat, este atitudinea echilibrată a autoarei, care evită atât apologia, cât şi denigrarea, ambele fiind atitudini inconsistente şi irelevante pentru demersul în discuţie: „Raportarea la categoriile propuse (cele de „arhetipal” şi „Arhei”, n.ns. I.I.) o facem tratând caracterul românesc aşa cum este, fără a ne pierde simţul critic, dar şi fără a cădea în ridicolul exagerărilor pe linia lipsurilor – omeneşti, la urma urmei; păstrând măsura – «justa măsură» principial etică – în stare a ne opri de la admirarea fără rezervă, ca şi de la emiterea exclusiv a unor observaţii maliţioase, total neproductive. Vom încerca, astfel, să nu ne extaziem, dar nici să nu dovedim lipsă de respect faţă de ceea ce avem ca valoare; de asemenea, să nu rămânem în contemplare şi nici să nu ne resemnăm; ci, luând învăţătura din ceea ce «structurile arhetipale» şi «Arheii» reprezintă ca emblematic, să adoptăm atitudinea adecvată unei acţiuni benefice şi eficiente pentru evoluţia noastră viitoare” (p. 19). Cele două concepte au, aşadar, în viziunea autoarei, o importantă funcţie paideică (nu doar educativă, ci şi

Recenzii 30 498

cultural-formativă – în sensul larg al termenului), aceea de a ne învăţa mereu echilibrul şi măsura, atât în aprecierea personalităţilor culturale ale trecutului, cât şi în desfăşurarea permanentă a conduitei proprii. În acest sens, ne stăruie în minte excepţionala carte a d-lui prof. Teodor Dima (Privind înapoi cu deferenţă. Eseuri despre gânditori români, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2006) – care, foarte probabil, a influenţat-o pe autoarea lucrării În deschisul filosofării morale româneşti; apariţia lucrării prof. Dima era motivată de autor nu numai prin valoarea unor gânditori români înalt reprezentativi pentru cultură şi spiritualitate (Blaga, Noica, Florian, Joja, Odobleja ş.a.), ci şi de agresivitatea periculoasă a auto-suficienţei celor grăbiţi să dea verdicte – acei „farisei denigratori” de modă nouă care contestă orice merit şi valoare filosofiei româneşti, mai mult, contestă chiar existenţa acesteia. Este vorba, printre altele, de dispreţul faţă de tradiţii, cultivarea traducerilor artizanale şi lipsa capacităţii de pătrundere în profunzimea unor idei vehiculate insistent, dar prea puţin cunoscute adecvat, tendinţele spre scăderea sensibilă a calităţii unor lucrări în beneficiul altor scopuri, mai „pragmatice” (cum ar fi promovarea ierarhică). Pe toate acestea, profesorul Dima le socotea „maladii ale spiritului”, care l-au îndemnat să strângă între coperţile volumului unele contribuţii elaborate în aproximativ trei decenii, sub semnul deferenţei (respectului) faţă de reuşitele teoretizării „simţirii româneşti a fiinţei”.

Sub acelaşi semn generos se înscrie şi orizontul autoarei noastre, deschis, mai întâi spre logosul eminescian, ca „ [...] o bună aşezare în cumpătul şi măsura umanului, cu cele pozitive, dar şi negative; mereu însă, cu încredere în sensul valorilor supreme, ideale: Bine, Frumos, Adevăr” (p. 59–60). Valorificarea valenţelor şi virtuţilor morale ale operei eminesciene (privită în special din perspectiva manuscriselor sale reflexiv-filosofice, dar şi a articolelor jurnalistice şi a operei poetice), o inspiră pe d-na Cozma – prin analogie cu decalogul biblic şi cu normele neo-testamentare – la alcătuirea unui veritabil cod etic sui generis, transmis cititorilor prin sugestive datorii-îndemnuri:

„1. Continuaţi a vă educa, spre a dobândi «înţelepciunea vieţii». 2. Munciţi cu «încredere», dincolo de îndoielile, greutăţile şi eşecurile vieţii. 3. Cultivaţi-vă spiritul, îngrijiţi-vă «sufletul» – adevărata comoară a oricărei corporalităţi

bipede. 4. Iubiţi şi ocrotiţi artele; citiţi literatură şi faceţi muzică. 5. Valorificaţi-vă «libertatea» şi «responsabilitatea» personală şi socială. 6. Cunoaşteţi-vă şi respectaţi-vă istoria, pentru a vă afirma cu «demnitate» în lume. 7. Fiţi mai presus de funcţia banilor, ca «stăpâni» (iar nu ca «sclavi» căzuţi ai acestora. 8. Dezvoltaţi-vă «caracterul», spre a deveni nişte «aristocraţi în morală». 9. Ridicaţi-vă în orizontul «idealului etic» al unei vieţi care merită să fie trăită. 10. Străduiţi-vă, neîncetat, a deveni Oameni, orânduindu-vă pe-trecerea prin această lume în

puterea «àreté»-ei, a «Virtuţii» – definitorie «umanului»” (p. 69–70). Apoi, suntem invitaţi în faţa unei remarcabile galerii de portrete de gânditori (Blaga, Joja,

Stere, Botezatu, Lupaşcu), fiecare fiind surprins cu una sau mai multe idei-cheie, definitorii pentru structurarea profilului psiho-moral românesc, enunţate explicit ori având valenţe implicite în domeniul moralei şi eticii: „ideea sofianică” – cu rezonanţe până la eco-filosofia şi eco-etica actuală; „ethosul românesc” sub semnul apolinicului; „înţelepciunea vieţii”; „fiinţarea – proiecţie a ethosului”, aflarea „raţiunii de a fi / a deveni în cheia umanului”; metodologia „trieticii contradictoriului”, ca nouă filosofie a „umanului” şi soluţie de ieşire din impasul moralei şi eticii contemporane. În fine, privitor la personalitatea prof. Vasile Morar, d-na Cozma consideră că „Emblematică pentru ceea ce este ethos românesc, pentru ceea ce ne îngăduim a numi «şcoala românească de filosofie morală», opera lui Vasile Morar se constituie într-un pilon de afirmare a spiritualităţii româneşti în lume şi de orientare şi formare întru valul cristalizării «cetăţeniei europene» şi a «conştiinţei planetare» care domină frământările (şi) de suflet ale omului contemporan” (p. 154–155).

Apreciind în mod foarte pozitiv iniţiativa autoarei de a publica acestă suită de eseuri despre filosofarea morală românească – şi nu numai filosofare, dar şi filosofie propriu-zisă, la autorii cei mai de seamă pe care i-a avut în vedere –, ne întrebăm totuşi dacă nu ar fi timpul ca interpreţii şi analiştii eticieni de la noi să treacă de la retrospectivele istorice moral-spirituale ale poporului român la o incursiune în profilul spiritual şi psiho-moral de astăzi al acestuia. O spunem nu cu scopul de a

31 Recenzii 499

contesta ori minimaliza veridicitatea şi frumuseţea celor afirmate de autoare sau de foarte distinşii gânditori la care domnia-sa se referă în paginile cărţii, ci din dorinţa de a avea, în fine, şi puncte de vedere mai contemporane la probleme extrem de presante ale societăţii româneşti. A devenit o regulă generală ca, aproape în orice lucrare de etică şi filosofia moralei de la noi, să se enunţe şi comenteze doar trăsături eminamente pozitive de caracter şi spiritualitate românească, dar această atitudine nu este cu certitudine una în totalitate relevantă. Ce ne facem cu părţile sau trăsăturile negative, fiindcă ele nu numai că există, dar – se spune uneori – tind să prevaleze în tabloul de ansamblu al comportamentului social posttotalitar? Este adevărat, putem să luăm drept argument afirmaţia făcută de d-na Cozma despre opţiunea acad. Athanasie Joja, de a selecta şi stărui asupra trăsăturilor pozitive: „[...] întreprinderea lui Athanasie Joja va fi având o semnificativă funcţie de trezire, chiar de dezmeticire şi de mobilizare întru fructificarea potenţialităţilor care merită cu adevărat a fi dezvoltate, apărate, demonstrate cu sporită urgenţă (!), în replică la prea zgomotoasele şi doar demolatoarele manifestări toxice, de factură opusă, atât de «la modă» astăzi în rândul unui segment, din fericire, deloc reprezentativ pentru majoritatea societăţii româneşti” (p. 97). Dar, repetăm, nu ne putem mulţumi cu imagini şi reprezentări ideale despre moralitatea şi spiritualitatea românească, fie ele cât de înălţătoare, şi aceasta pentru că ar fi insuficient şi simplist. După părerea noastră, doar un punct de vedere sintetic şi critic deopotrivă poate fi adecvat exigenţei formulate cândva de prof. Botezatu, potrivit căreia evoluţia umană pe plan cultural (implicit cea românească) se face „[...] poziţionând «în centrul Vieţii», ctitorind durabil, evitând sau depăşind căderile, ratările, distorsiunile, impostura, pseudocreaţia” (p. 129). Câte teme de reflecţie pentru eticienii români de astăzi!

Ionuţ Isac

*** Psihologul de familie − necesitate în spaţiul românesc contemporan, Mariana Caluschi (coord.), Iaşi, Edit. Performantica, 2008, 221 p.

Termenul de „psiholog de familie” a fost lansat în urmă cu câţiva ani de coordonatoarea acestei cărţi − doamna conferenţiar universitar Mariana Caluschi − şi a fost primit cu interes şi curiozitate, fiind asociat cu cel de „medic de familie”.

Conform explicaţiilor de pe coperta cărţii, psihologul de familie este conceptualizat ca un psiholog educaţional care acordă asistenţă psihologică multiplă familiei, pentru:

• evaluarea stării de sănătate psihică şi moral-civică a întregii familii; • evaluarea dinamicii relaţiilor dintre membrii familiei de bază şi ai familiei lărgite; • evaluarea posibilităţilor multiple de evoluţie a familiei; • consiliere educaţională la apariţia unor crize; • orientare vocaţională şi consiliere în caz de şomaj, pierderea capacităţii de muncă etc.; • intervenţie primară sub forma colaborării predictive în stabilirea şi atingerea unor obiective

prioritare cu membrii familiei; • relaţionarea cu medicul de familie, psihologul şcolar, psihologul clinician, psihoterapeutul

de familie. Volumul Psihologul de familie − necesitate în spaţiul românesc contemporan a fost elaborat

pentru a atrage atenţia societăţii româneşti asupra necesităţii existenţei psihologului de familie. Cele 18 lucrări pe care le conţine (comunicări, studii şi cercetări de teren), semnate de cadre didactice, cercetători, psihologi practicieni şi studenţi în psihologie, au o tematică diversă. Unele urmăresc modul în care este înţeles şi perceput psihologul de familie, altele vizează diferite fenomene psihosociale negative cu care se confruntă familia şi pentru rezolvarea cărora ar fi utilă contribuţia psihologului de familie.

Două lucrări din volum (Argumente pentru apariţia unui nou specialist − psihologul de familie de Mariana Caluschi, Magda Tufeanu şi Mihaela Şerban, şi Reprezentarea socială a psihologului de familie, de Anişoara Sandovici şi Constantin Nechifor) prezintă rezultatele mai multor investigaţii,

Recenzii 32 500

prin care s-a încercat să se afle ce aşteaptă populaţia de la un psiholog de familie, cum îi percepe misiunea şi utilitatea. Una dintre cercetări, realizată de Mariana Caluschi şi Mihaela Şerban, a identificat reprezentarea socială a psihologului de familie la un grup de 60 de persoane cu vârste cuprinse între 19 şi 40 de ani. Nodul central al acestei reprezentări este constituit din două concepte „care exprimă expectanţele subiecţilor privind rolurile principale ale unui astfel de specialist” (p. 16): susţinător al familiei/individului şi confident, consilier. O altă cercetare, efectuată de Anişoara Sandovici şi Constantin Nechifor, a pus în evidenţă reprezentarea socială a psihologului de familie la două grupe de persoane cu vârste cuprinse între 35 şi 45 de ani: 33 de medici femei şi 30 de preoţi bărbaţi. Cele două reprezentări diferă mult între ele: nodul central al reprezentării sociale în grupa medicilor conţine termenii consilier, echilibru şi probleme, iar în cazul preoţilor este format din termenii prieten, confident şi nebun. Deosebirile constatate au fost explicate astfel: „Dacă pentru populaţia medicilor din lotul experimental a consulta psihologul înseamnă a avea «probleme» conştiente sau neconştientizate, pentru populaţia preoţilor a merge la psiholog înseamnă a fi «nebun», adică a avea probleme psihice grave pe care numai un psiholog/psihiatru le poate diagnostica şi trata ca atare” (p. 60). Este interesantă şi deosebirea dintre cele două grupe în ceea ce priveşte calităţile enumerate de subiecţi ca fiind necesare unui psiholog de familie: medicii pun pe primele locuri aceleaşi însuşiri care sunt relevate şi de literatura de specialitate atunci când se referă la portretul psihologului (discret, bine pregătit profesional, fin observator, bun ascultător, empatic), în timp ce preoţii acordă cea mai mare importanţă calităţilor de a fi confident, a avea răbdare şi a fi un fin observator. „Preoţii consideră, probabil, că nu atât pregătirea profesională contează, cât «harul» de a ajunge la sufletul oamenilor” (p. 61).

În lucrarea sa intitulată Aspecte privind implicarea psihologului în universul familial, cercetătoarea Ana Gugiuman apreciază ca fiind oportună intervenţia psihologului de familie pentru ameliorarea sau rezolvarea unor situaţii de criză, precum şi pentru depăşirea a numeroase dificultăţi cu care se confruntă membrii familiei, inclusiv a problemelor generate de relaţiile pe care aceştia sunt obligaţi să le stabilească cu instituţii şi cu membri ai diverselor comunităţi umane. După părerea autoarei, „în activitatea psihologului de familie accentul se pune pe învăţare, pe formare, pe educarea abilităţilor comportamentale şi a patternurilor relaţionale, intervenţii care se încadrează sintetic în opera definită prin conceptul de psihoeducaţie” (p. 35). Acest termen desemnează un ansamblu de practici care servesc la îmbunătăţirea funcţionării familiei şi la prevenirea deteriorării relaţiilor dintre membrii familiei, rolul central revenindu-i consilierii, ca principală tehnică de informare, evaluare şi intervenţie.

O completare la această cercetare o constituie studiul Un nou partener de educaţie: psihologul de familie, semnată de Felicia Iuroaia. Aici, psihologul de familie este văzut ca „un specialist în probleme de comunicare psihologică şi pedagogică, implicându-se într-un act de comunicare cu familia şi şcoala” (p. 151) şi oferind „«reţete» potrivite fiecărei situaţii neclare de comunicare în spaţiul familie−grădiniţă−şcoală” (p. 157). Misiunea sa, din perspectivă educaţională, este deosebit de complexă, cuprinzând o paletă vastă de sarcini, de la realizarea unei relaţii bune între părinţi şi copii şi prevenirea unor probleme grave de educaţie până la asigurarea de informaţii competente pentru o dezvoltare sănătoasă psiho-socio-fizică, îndrumarea indivizilor spre autocunoaştere şi echilibrarea raportului dintre aspiraţii, capacităţi şi posibilităţi.

Un alt rol al psihologului de familie, analizat de Liviu-Adrian Măgurianu în studiul Disciplina pozitivă din perspectiva psihologului de familie, este acela „de a facilita învăţarea principiilor disciplinei pozitive de către părinţi” (p. 177). Psihologul de familie îi poate ajuta pe părinţi să înţeleagă modul în care gândesc şi simt copiii lor, astfel încât să răspundă situaţiilor incitante într-o manieră constructivă şi pozitivă.

Dar psihologul de familie este necesar nu numai familiilor care au copii, ci şi celor în care există bătrâni. „Psihologul de familie, ca specialist, se poate implica în susţinerea întregii familii deoarece aceasta continuă să rămână o sursă de suport emoţional şi fizic pentru persoanele bătrâne fragile şi dependente de membrii familiei” (p. 204), afirmă Cristina Elena Stărică în studiul Intervenţia psihologului de familie în scopul optimizării anilor de după pensionare. În plus, psihologul de familie are sarcina de a-l ajuta pe bătrân să rememoreze şi să conştientizeze experienţa

33 Recenzii 501

pe care a acumulat-o, întrucât „persoanele care nu au conştientizat total perioada prin care tocmai au trecut, în viitor se vor centra pe evenimente petrecute anterior, alocând puţin timp prezentului” (p. 207), ceea ce va duce la degradare fizică şi psihică.

Medic de profesie, conf. univ. Ecaterina Hanganu susţine că „asigurarea asistenţei psihologice de specialitate, în cadrul fiecărui cabinet de medic de familie, este o necesitate stringentă a medicinii actuale” (p. 48). În studiul său Binomul eficienţei: psihologul de familie şi medicul de familie, psihologul de familie este văzut alături de medicul de familie, ajutându-i pe pacienţi sub aspect social şi medical, dar şi pe medici, atunci când se află în situaţii de criză profesională.

Alte studii din volumul Psihologul de familie − necesitate în spaţiul românesc contemporan aduc în atenţie diverse probleme care ar putea fi soluţionate cu ajutorul psihologului de familie: absenţa satisfacţiei maritale (Satisfacţia maritală − construct multidimensional de Valentina Botnari şi Angela Potîng), divorţul (Consecinţele psihologice ale divorţului de Maria Tănase Mânzat), dificultăţi de comunicare între părinţi şi copii (Rolul psihologului de familie în optimizarea comunicării mamă−fiică de Iulia Mihai), violenţa (Studiu asupra violenţei şcolare din societatea românească de Doru-Vlad Popovici şi Maria Puia şi Contribuţia psihologului de familie în prevenirea şi combaterea violenţei, agresivităţii şi abuzurilor de Dănuţ Murariu) şi abuzurile sexuale iniţiate pe Internet (Comunicarea pe Internet − un abuz asupra copiilor? de Cristina Danilov).

Lectura volumului conduce la concluzia că acum, când se constată o creştere puternică a numărului problemelor (economice, administrative, conjugale, legate de practicile vizând un mod de viaţă sănătos, de sănătatea fizică şi mentală a membrilor familiei, de educarea copiilor, de relaţiile părinţi-copii şi de conflictele dintre generaţii) cu care se confruntă familia românească, psihologul de familie a devenit o necesitate. El „va reprezenta un reper în viaţa comunităţii mai mult sau mai puţin restrânse şi va oferi instrumentele şi practicile cu ajutorul cărora indivizii vor putea să se dezvolte şi să conlucreze în vederea generării unei noi atitudini civice” (p. 13).

Monica Albu

*** Manipularea în posttotalitarism, Mihai Şleahtiţchi (ed.), Chişinău, Edit. GUNIVAS, 2008, 477 p.

Cercetarea fenomenului manipulării în societăţile postcomuniste ale Europei de Est constituie unul dintre cele mai incitante subiecte ale sociologiei, psihologiei sociale, filosofiei sociale şi politice. Pe parcursul apariţiei unei literaturi considerabile dedicate subiectului, se multiplică atât punctele de vedere, cât şi traseele exploratorii, în corespondenţă cu evoluţia realităţii înseşi din aceste ţări, deloc uniformă şi liniştitoare.

Rezultatul muncii unei echipe competente şi numeroase, alcătuită din 19 autori, volumul Manipularea în posttotalitarism se recomandă ca fiind una dintre cele mai ample şi convingătoare analize de acest gen apărute în ultimele două decenii în Republica Moldova (şi nu numai), fapt care – paradoxal – explică şi întârzierea notabilă a apariţiei sale (peste 3 ani), întrucât ea este de natură să contrarieze dogmele oficiale, clişeele şi inerţiile perceptive cotidiene faţă de complexitatea tabloului social din această parte a Europei.

Platforma de la care pornesc contribuţiile autorilor ale căror semnături sunt reunite între coperţile cărţii este definiţia acordată manipulării nu numai ca fenomen general, omniprezent în istoria societăţii umane, dar şi în special, ca act deliberat, de inducere în eroare cu bună ştiinţă de către factorii politici de conducere, partide politice, grupări şi organizaţii diverse a indivizilor, grupurilor şi colectivităţilor umane, în sensul de a le determina să îşi modifice comportamentul conform unor ţeluri obscure, pe termen lung, mascate abil ca reprezentând „interesul general”. Definiţia manipulării este formulată şi detaliată de prof. S. Chelcea: „ […] acţiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor prin expunerea la mesaje a persoanelor şi grupurilor

Recenzii 34 502

umane în vederea atingerii unor scopuri dorite de altcineva (persoane sau organizaţii), fără aplicarea constrângerilor fizice şi fără conştientizarea discrepanţei dintre scopurile îndepărtate ale persoanelor şi grupurilor-ţintă şi scopurile îndepărtate ale celor care exercită influenţa […] Înţelegem prin manipulare comportamentală influenţarea subiecţilor umani (indivizi, grupuri, mulţimi) în vederea realizării unor acţiuni în discordanţă cu propriile scopuri, fără ca aceştia – subiecţii umani – să conştientizeze discrepanţa dintre propriile scopuri şi scopurile îndepărtate ale celor care îi influenţează” (p. 20, 21).

Cum se explică însă succesul manipulării în postcomunism? Acesta devine inteligibil prin analiza spectrului foarte variat de aşteptări şi trăiri ale oamenilor în urma prăbuşirii sistemelor comuniste monolitice; euforia iniţială a victoriei asupra tiraniei totalitare s-a transformat, încetul cu început, într-o aşteptare exasperantă a mult-lăudatelor avantaje ale capitalismului, care întârzie să apară (cel puţin, la nivel de masă). Odată ce pretinsa „abolire a istoriei” de către doctrina marxist-leninistă – în variatele ei interpretări şi aplicări de la o ţară la alta – s-a dovedit iluzorie, devenea tot mai clar pentru orice posesor al unui simţ elementar al realităţii că realităţile sociale postcomuniste, nu mai puţin dure şi frustrante, vor reinstaura foarte repede „teroarea istoriei”, în care destinele individuale şi colective vor fi ameninţate cu strivirea în noi malaxoare gigantice şi impersonale. Or, oamenii nu pot trăi la nesfârşit aşteptând ceva ce nu mai vine sau soseşte altfel decât s-au aşteptat; ei au nevoie de sens şi certitudine pentru a-şi duce existenţa de fiecare zi – nu doar în sensul simplei supravieţuiri biologice, ci şi în numele unor valori şi idealuri. A conferi un sens existenţei tale înseamnă a o raţionaliza la parametri acceptabili, a o face inteligibilă şi, mai ales, suportabilă. Este mult mai uşor a suferi, de pildă, constrângerile economiei de piaţă, cu toate aspectele ei (scăderea veniturilor, inflaţie, şomaj, greve, devalorizarea monedei naţionale, sărăcie, discriminare pe piaţa forţei de muncă ş.a.m.d.), atunci când, conform unor reprezentări sociale ambigue, găseşti vinovaţi cu duiumul (reali sau imaginari) – „îmbogăţiţii peste noapte”, „miliardarii de carton”, „cartelul politicienilor corupţi”, „minerii”, „golanii”, „blestemul divinităţii”, „conspiraţia capitalismului mondial” sau a „evreimii mondiale” etc., fără a te preocupa dacă aceste atribuiri rezistă sau nu unui examen logico-raţional.

Acestui spectru problematic foarte extins i-au fost dedicate cele 5 secţiuni ale volumului, structurate astfel:

1. Cea dintâi secţiune (Manipularea comportamentală: entitate, etiologie, modalităţi de manifestare) cuprinde fundamentarea teoretico-metodologică a investigării fenomenului manipulării (definiţii, cercetări anterioare, metodologie, analize şi comentarii), în ideea cuprinderii caracteristicilor definitorii, aspectelor etiologice şi formelor de manifestare ale manipulării comportamentale. Cuprinsul contribuţiilor arată astfel: Septimiu Chelcea, Manipularea comportamentală: delimitări conceptuale; A. Neculau, Manipulatori şi manipulaţi în tranziţie; Septimiu Chelcea, Tehnici clasice de manipulare comportamentală: piciorul în uşă, uşa în faţă, momeala; Septimiu Chelcea, Lucian Radu, Cristian Ciupercă, Noi abordări ale tehnologiei de manipulare comportamentală: profeţia autorealizatoare implicită; Grigore Ţapu, Control, limbaj şi manipulare în spaţiul relaţional; Dorian Furtună, Agresivitate şi manipulare;

2. A doua secţiune (Posttotalitarismul la interfaţa manipulare – presă) se focalizează asupra manipulării prin intermediul presei şi sondajelor de opinie, dezvăluind fenomene şi procese manipulatorii în activitatea presei scrise, respectiv a sondajelor de opinie din România şi Republica Moldova. Contributori: Septimiu Chelcea, Gabriel Jderu, Manipularea prin preluarea în presă a sondajelor de opinie publică. Cazul Gallup International. End of Year Poll 2003; Adrian Ciubotaru, Manipularea în presa oficială din Republica Moldova. Cazul „Moldova Suverană”; Nicolae Sali, Utilizarea sondajelor de opinie ca mecanism de manipulare a societăţii civile în campaniile electorale;

3. În secţiunea a treia (Manevrele manipulante ale puterii posttotalitare) sunt incluse analize ale manevrelor manipulatoare în societatea post-totalitară, deoarece „[...] aceste manevre

35 Recenzii 503

caracterizează din plin «înclinaţiile perverse» ale mai marilor zilei, ele putând fi întâlnite pretutindeni – în campaniile electorale, în dezbaterile parlamentare, în conferinţele de presă, în discursurile preşedinţilor de ţară sau/ şi în soluţionarea diferendurilor din fostele spaţii sovietice”44. Semnează: Victor Juc, Manipularea ca modalitate de consolidare a guvernării posttotalitare; Nicolae Enciu, Manipularea istoriei în discursul public al preşedinţilor Republicii Moldova; Lidia Pădureac, Falsurile istorice ca atribut comportamental distinct al puterii posttotalitare; Vasile Guţu, Argumentarea manipulatoare în contextul negocierilor politice interstatale. Cazul diferendurilor din spaţiul ex-sovietic. În acest sens, se vorbeşte de istorie (în sensul de istoriografie) – ca discurs legitimant al suveranilor, guvernelor, statelor şi naţiunilor, cu sau fără respectarea adevărului istoric. Uneori, această tendinţă legitimatoare este ea însăşi … legitimă, în măsura în care se fundamentează pe sursele sau izvoarele istorice cercetate, verificate de specialişti, fiind astfel capabilă să participe cu un aport verificabil şi solid de argumentaţie pentru sau contra unor fapte sau evenimente politice, economice sau culturale. Este totuşi de bănuit că obiectivitatea nu face numănui prea multe servicii! Alteori – şi foarte frecvent – istoriografia se „mulează” pe interesele politice ale momentului, făcând jocul unui grup de interese, partid sau guvern aflat vremelnic la putere: „Între provocările istoriei şi înfăţişările pe care le ia istoriografia în orice moment există o relaţie care l-a făcut pe Croce să observe că istoria e mereu «contemporană». Ea dezvăluie în genere o atitudine pragmatică faţă de trecut şi un mod de a-l valoriza în profitul actualităţii. Cu sau fără voia celor care au profesat-o, istoria a fost mai totdeauna un mijloc de legitimare, un instrument manipulabil în interesul puterii […] Se admite azi că perfect inocentă istoriografia n-a fost niciodată, chiar dacă ea a putut trăi uneori iluzia obiectivităţii depline, a adevărului fără rest. Conştientizarea profesională a acestei situaţii e plină de urmări: un plus de luciditate în abordarea istoriei; o anumită dezinhibiţie în studiul temelor interferente; mai mult realism în construcţia istorică însăşi”45. Desigur, rolurile şi funcţiile discursului istoriografic în perioada postcomunistă sunt ele însele interpretabile şi relative la realitatea socială complexă, adesea bulversantă, în care valorile se discern cu dificultate, atunci când nu sunt pur şi simplu substituite cu pseudo-valori sau non-valori ademenitoare. Or, profesionalismul istoriografic constituie numai o premisă necesară, nu şi suficientă, în scopul evitării apariţiei şi creşterii aberante a construcţiilor mitologice, uneori cu tentă discreţionară, cum se întâmplă pe timpul dictaturilor. Profesioniştii puterii pot să ţină sau să nu ţină seama de achiziţiile valoroase ale ştiinţelor istorice –, iar dacă îşi fac scrupule din acest punct de vedere, riscă să nu mai câştige puterea (scopul declarat al politicienilor de pretutindeni şi dintotdeauna) sau chiar să o piardă. Este acesta şi cazul discursurilor preşedinţilor Republicii Moldova după anul 1990, care au oscilat mereu între valorizarea şi falsificarea istoriei (locale, naţionale, regionale). Atunci când accentul s-a pus pe obiectivitate şi sinceritate, succesul politic a fost unul efemer; mai durabilă pare să fie victoria politică în cazul manipulării masive faţă de conţinutul istoriografiei, aşa cum se întâmplă din anul 2001 încoace, de când la putere în Republica Moldova se află comuniştii şi simpatizanţii rusofili. Preluat de politicieni, discursul istoriografic s-a modificat astfel, în această ţară, până la nerecunoaştere, el fiind „decupat”, supus unor multiple „filtraje” şi „selecţii” ideatice, în funcţie de „acordul” dorit cu realitatea social-politică dezirabilă a momentului (trecutul URSS, prezentul post-URSS). Apare astfel şi evidenta componentă retorică, întrucât discursul politic este – mai ales în perioadele de campanie electorală – unul prin excelenţă persuasiv, cu o puternică finalitate pragmatică. Considerăm că mitul istoriografic şi, alături de el, cel politic, apar în cazul legitimării puterii ori a unei realităţi sociale oarecare, împotriva sau în ciuda istoriei (Legitimation trotz Geschichte, după expresia lui B. v. Borries).

44 Vezi M. Şleahtiţchi, Cuvânt înainte, în Manipularea în posttotalitarism, Chişinău, Edit. Gunivas,

2008, p. 5–6. 45 Vezi Al. Zub, Istorie şi finalitate. În căutarea identităţii, ed. a 2-a, Iaşi, Edit. Polirom, 2004,

p. 31.

Recenzii 36 504

4. A patra secţiune (Mit şi manipulare în posttotalitarism) este dedicată relaţiei strânse dintre manipulare şi mitologia politică în postcomunism, întrucât „ [...] în epoca tranziţiei de la economia centralizată spre cea de piaţă, cei mulţi sunt gata să dea orice în schimbul unor constructe mitologice apte să ofere răspunsuri instantanee şi satisfăcătoare la dilemele agonizante ale momentului. A unor constructe, care, reunite şi repetate de-a lungul timpului, ar crea confortul existenţial necesar şi care ar include posibilitatea «evadării din iad»”46. Capitolele sunt susţinute de doi autori, Mihai Şleahtiţchi (Marea iluzie, posttotalitarismul; Manipularea în posttotalitarism: o parisie de neevitat; Mitul politic – elementul forte al jocurilor manipulante din posttotalitarism; Mit şi manipulare în posttotalitarism – cu trei părţi: Tema izbăvitorului magic, Tema ţapului ispăşitor şi Tema paradisului pierdut) şi Ionuţ Isac (Mit şi manipulare în posttotalitarism. Tema mineriadelor vindicative). Astfel, un aspect care merită atenţie deosebită este acela al conţinutului sau substanţei mitologiilor post-comuniste. Aşa cum s-a afirmat, ele nu se mai prezintă în stări „pure” (ca în perioadele clasice ale comunismului sau naţional-socialismului); dimpotrivă, acestea tind să configureze amalgame ciudate, în care nu au importanţă atât claritatea şi disocierea ideilor avansate, ci forţa persuasivă a mesajului lor afectiv-emoţional: „Mitologiile radicale postcomuniste combină logica iacobino-leninistă a «vigilenţei şi intransigenţei» cu temele susţinute de extrema dreaptă xenofobă din perioada interbelică”47. Spre deosebire de situaţia existentă cu mai multe decenii în urmă, fuziunea actuală a elementelor mitice este, aşadar, una postmodernă, deosebit de sofisticată şi cu ţel ultra-pragmatic pentru politicieni.

Conducerile politice din ţările posttotalitare (în multe cazuri alcătuite, majoritar, din aceleaşi persoane care s-au bucurat anterior de privilegiile regimului comunist), mai ales cele din ţările fostei Uniuni Sovietice, au sesizat rapid şi dintru început această fantastică oportunitate de a le furniza „la minut” cetăţenilor o sumedenie de mituri prefabricate pe calapodul unor situaţii de moment, lăsându-i pe aceştia să le creadă adevărate, chiar să le dorească cu disperare, pentru a-şi suplini nevoia de certitudine şi echilibru existenţial – cu alte cuvinte, manipulându-i după bunul plac – şi determinându-i (în lipsa culturii politice şi a spiritului critic) la o creştere neîncetată de nevoie a manipulării.

5. Ultima secţiune (Neutralizarea manipulării în posttotalitarism) propune antidotul la manipularea prin succesiunea halucinantă a miturilor şi contra-miturilor: „ [...] un set de mijloace prin care s-ar putea asigura un înalt prag de rezistenţă la manipulare – raţionalizarea informaţiilor, competenţa socială, cultura politică, coping-ul la stresul informaţional etc.”48 Autori: Efim Mohorea, Mijloace raţionale de neutralizare a manipulării în posttotalitarism; Valentina Bolgarina, Competenţa socială şi cultura politică – două mari bariere în calea actualelor tentative de manipulare a maselor; Svetlana Rusnac, Rezistenţa la manipulare sau Coping la stresul informaţional.

Lucrarea mai conţine o foarte utilă Addenda, al cărei conţinut este următorul: Mihai Şleahtiţchi, Breviar de manipulare comportamentală; Mihai Şleahtiţchi, Bibliopolis: O sută cincizeci din cele mai relevante studii cu referire la manipularea comportamentală; Mihaela Şleahtiţchi, Mihai Şleahtiţchi, Dicţionar de manipulare comportamentală englez-român; Mihai Şleahtiţchi, Zece căi practice de opunere la manipulare.

Desigur, mitologia politică cu tentă manipulatorie nu îşi poate găsi teren prielnic decât în rândurile celor care nu posedă o cultură politică şi civică la un nivel minim acceptabil. Aici se află, credem, cheia şi tâlcul întregii lucrări. Avem în vedere definiţia clasică oferită de G. A. Almond şi B. Powell, conform căreia cultura politică este un model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândul membrilor unui sistem politic49. Conform acestor autori, cultura

46 Vezi M. Şleahtiţchi, Cuvânt înainte, în op. cit., p. 6. 47 Vezi V. Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-

comunistă, Iaşi, Edit. Polirom, 1999, p. 18. 48 Vezi M. Şleahtiţchi, Cuvânt înainte, în op. cit., p. 6. 49 Vezi G. A. Almond, B. Powell, Comparative Politics. A Developmental Approach, Boston,

1966.

37 Recenzii 505

politică are trei dimensiuni (cognitivă, afectivă şi evaluativă), iar în lipsa cunoştinţelor politice, credinţele/ convingerile se formează în special pe baza dimensiunilor afective şi evaluative. Este tocmai cazul frecvent al difuziunii rapide a miturilor şi contra-miturilor politice în rândurile unei părţi a societăţii postcomuniste, întrucât acestea incită până la exacerbare latura afectivă şi imaginativă a mentalului colectiv, după care evaluarea este manipulată convenabil, în scopul eludării parţiale (uneori într-o măsură foarte accentuată) – prin inducerea unei stări de pasivitate, inerţie –, a elementului cognitiv veritabil, deoarece el devine adversarul cel mai periculos al şubredelor eşafodaje mitologice. Rezultă apatia, pasivitatea subiecţilor difuziunii mitului politic, respectiv imersiunea lor într-o cultură de supunere (subordonare), asociată celei parohiale (locale, provinciale).

O cultură politică autentică este cel mai temut adversar al miturilor politice, întrucât le sesizează inconsistenţa şi le dezmembrează rapid, ceea ce rezultă fie şi din enumerarea componentelor acesteia: „ [...] cultura politică a unei societăţi se referă la mijloacele prin care a fost internalizat sistemul politic în sentimentele, cunoştinţele şi evaluarea populaţiei, la atitudinea faţă de sistemul politic în întregul său şi atitudinile cu privire la rolul binelui în sistem”50. Astăzi, într-o mai mare măsură ca oricând, omul societăţii postcomuniste are nevoie de idealuri care să-i împlinească personalitatea, de modele cu o înaltă ţinută intelectuală, morală, estetică şi afectivă – preferabil, neangajate politic. Este puţin probabil că vom putea depăşi cu adevărat această „perioadă de tranziţie” – pe care unii o adulează, iar alţii o blestemă –, fără a ne regăsi pe noi înşine în noianul de întâmplări care se revarsă, încă, orbeşte peste capetele noastre, fără a putea (re)dobândi controlul asupra vieţilor şi destinelor noastre prin educaţie şi cultură, a ne exercita liber (dar şi responsabil) conştiinţa înăuntrul şi în afara modestei noastre fiinţe individuale, spre binele nostru şi al comunităţii căreia îi aparţinem. Intelectualii societăţilor postcomuniste au datoria morală şi civică să propage, cu sinceritate şi obiectivitate, cultura politică autentică, la nivelul unor categorii sociale cât mai largi.

Ionuţ Isac

50 Vezi A. Plăcintă, Evoluţia mentalităţilor politice manifestate în comportamentul electoral,

„Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane”, vol. 16, Cluj-Napoca, Edit. „Argonaut”, 2007, p. 116.