Recenzie Mesagerul de Markus Zusak

După ce am terminat Hoțul de cărți, Markus Zusak rămânea în mintea mea drept scriitorul cu un stil modest de a pune pe hârtie idei ce se încadrează perfect în imaginea unei după amiezi de duminică. Nu-și pierdea cititorii cu fraze lungi și expresii metaforice complicate. Stilul lui simplu și subiectul ales, au transformat, cel mai probabil, Hoțul de cărți într-un best-seller.

Când am început Mesagerul, mă așteptam la o oarecare evoluție atât în ceea ce privește stilul scriitoricesc, cât și în ingeniozitatea născocirii intrigii. Și fie am avut așteptări prea mari, fie această carte chiar nu e cel mai bun moment al scriitorului, dar cert este că era loc de mai bine.

Cartea începe cu un jaf care impresionează prin banalitate și are clasicul rol de a prezenta personajele și de a constitui punctual de plecare al evenimentelor viitoare.

‘’Numele meu complet este Ed Kennedy. Am nouăsprezece ani. Sunt un tahimetrist minor, un tip obișnuit, ca mulți dintre tinerii pe care îi vezi în zona suburuban, limitrofă, a orașului-cu nu prea multe perspective sau posibilități. Lăsând acestea la o parte, citesc mai multe cărți decât ar trebui, nu sunt deloc bun la pat și nici nu-mi plătesc taxele. Încântat de cunoștință.’’

Ed nu visează la o evoluție, fiind mulțumit de cocioaba în care-și duce zilele, mândru posesor al unui câine bătrân, leneș și urât mirositor, și terbil de îndrăgostit de cea mai bună prietenă.

“Eu și Audrey.

Și disconfortul.

Înghesuit între noi.

Curând ea spune:

-Ed, tu ești cel mai bun prieten al meu.

-Știu.

Poți să ucizi un bărbat cu aceste cuvinte.

Nu ai nevoie de o armă.

Și nici de gloanțe.

Doar de cuvinte și de o fată care să le rostească.”

Viața începe să I se schimbe când primește o carte de joc ce conținea trei adrese. De aici, în firul narativ sunt inserate povești de viață ale unor oameni obișnuiți să se confrunte doar cu clipe de neliniște, să-și pună pasiunile sau familiile pe un piedestal și proprie persoană undeva la baza acestuia. Rolul lui Ed este să ofere o șansă la mai bine, sau doar un zambet, acestor oameni.

Poveștile acestor personaje sunt despre situațile ce par a reprezenta apogeul răului, despre curaj, iubire, devotement. Sunt acel gen de povești care te conving să ceri mereu mai mult de la tine, să te auto-depășești, să faci ceva în momentul în care nu ești mulțumit de ceea ce trăiești.

“Oricine poate trăi dincolo de capacitățile proprii.”

Dincolo de simplitatea scrierii, pentru care scad două puncte, această carte chiar îți lasă o impresie plăcută după finalizarea ei. Are un mesaj frumos și e ușor de citit.