Războiul troian a fost un conflict militar din Antichitate, între ahei şi oraşul Troia din Asia Minor (Turcia de astăzi). Conform mitologiei greceşti, acest război a izbucnit după ce Paris, prinţul Troiei a răpit-o pe Elena, soţia lui Menelaus, regele Spartei. Acest conflict este unul din cele mai importante evenimente din ciclul de mituri elene şi a fost narat în multe lucrări aparţinând literaturii greceşti, printre acestea numărându-se marile epopei antice, Iliada şi Odiseea, ambele scrise, conform tradiţiei, de Homer. Iliada relatează o parte din ultimul an al asediului Troiei, iar Odiseea descrie peregrinările pe drumul de întoacere acasă al lui Ulise (Odiseu), regele Itaca şi unul din principalii lideri ai aheilor. Alte părţi ale acestei legende au fost redate într-un ciclu de poeme epice, care nu a supravieţuit decât sub forma unor fragmente. Episoade din acest război au reprezentat material pentru Tragedia Greacă sau sursă de inspiraţie pentru poeţii romani Virgiliu şi Ovidiu.

Cauzele războiului troian sunt complexe, în ele au fost antrenate chiar şi zeităţile Olimpului. Se spune că în timpul nunţii zeiţei Thetys cu Peleus, un rege din Tesalia, în timp ce zeii dănţuiau, şi-a făcut apariţia Eris, personificarea discordiei, care nu fusese invitată, şi a aruncat un măr de aur (mărul discordiei) pe care era scris "celei mai frumoase". Văzând mărul, Hera, Atena şi Afrodita l-au revendicat, fiecare susţinând că le întrece în frumuseţe pe celelalte 2. Văzând că nu pot ajunge la o înţelegere, cele 3 zeiţe au hotărât să ceară o opinie obiectivă. De aceea l-au ales ca arbitru pe prinţul troian, Paris. Paris i-a oferit în cele din urmă mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis ca soţie pe cea mai frumoasă femeie pământeană, Elena. Zeiţa a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris şi să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele cetăţii Micene a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelaus, printr-un război îndreptat împotriva cetăţii troiene. De altfel relaţiile dintre Troia şi restul Greciei erau oricum tensionate. Războiul dintre troieni şi ahei a durat zece ani, timp în care mulţi eroi au murit, şi din tabăra Eladei (Ahile, Aiax, Patrocles, Antiloh, etc.) şi din cea a Troiei (Hector, Deifob Paris, etc.). Chiar şi zeii erau divizaţi în susţinerea uneia sau alteia din cele 2 tabere. Într-un final, aheii reuşesc să pătrundă în cetate, prin vicleşugul calului troian. Lipsiţi de milă, ei masacrează populaţia şi profanează templele, ceea ce va atrage mânia zeilor mai târziu. Puţini dintre ahei au reuşit să se întoarcă acasă şi mulţi au întemeiat colonii pe ţărmurile cele mai îndepărtate, purtaţi fiind de forţele divine. Romanii, mai târziu, pretindeau că sunt descendeţi din Enea, prinţ troian, frate cu Paris, unul dintre puţinii supravieţuitori ai asediului, care a condus şi alţi troieni către Italia, legendă istorisită de Vergilius în epopeea Eneida.

Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea i.Hr. sau al XII-lea i.Hr. şi că Troia se afla în vecinătatea strâmtorii Dardanele, adică în nord-vestul Turciei actuale. Până în Epoca modernă s-a crezut că atât războiul cât şi oraşul erau doar nişte mituri, şi nu au existat. Însă în 1870 arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un sit arheologic, şi a crezut că ar fi chiar situl Troiei, lucru confirmat şi de câţiva alţi arheologi. Nu au rămas însă dovezi clare că Troia lui Homer chiar a existat, sau că unul din evenimentele prezentate în acele poeme epice a avut loc. Mulţi savanţi au fost de acord că mitul războiului troian ar putea avea şi un miez istoric, chiar dacă asta ar însemna că epopeile homerice sunt o fuziune de poveşti despre asedii şi expediţii ale grecilor din Epoca Bronzului sau perioada miceniană. Aceia care cred că legenda războiului troian derivă de la un anumit conflict istoric, de obicei îl datează între 1300 î.Hr. şi 1200 î.Hr., preferând datele oferite de Eratostene (1194 î.Hr. - 1184 î.Hr.) care corespund cu arderea Troiei a VII-a.

[modifică] Surse

Evenimentele din războiul troian au fost narate în multe lucrări din literatura greacă şi adesea înfăţişate în arta grecească. Nu există un singur text istoric care să expună întreaga poveste a războiului. În schimb, ea poate fi asamblată din mai multe surse diferite, care uneori relatează versiuni contradictorii ale evenimetelor. Cele mai importante surse literare sunt cele două poeme epice atribuite lui Homer, Iliada şi Odiseea, compuse cândva între secolele al IX-lea i.Hr. şi al VI-lea i.Hr. Fiecare poem narează doar o parte din război. Iliada acoperă o mică parte din ultimul an de asediu, iar Odiseea se concentrează asupra întoarcerii lui Ulise în Itaca.

Alte episoade din războiul troian au fost dezvăluite în ciclul de poeme epice cunoscut şi sub numele de epopeile ciclice: Kypria, Aithiopis, Iliada mică, Iliou persis, Nostoi şi Telegoneia (Telegonia). Aceste texte au supravieţuit sub formă de fragmente, dar conţinutul lor este cunoscut dintr-un rezumat inclus în Crestomatia lui Proclus. Autorul epopeilor ciclice şi data când au fost scrise sunt necunoscute. Se crede că aceste poeme au fost compuse prin secolul al VII-lea i.Hr, sau al VI-lea i.Hr., după apariţia poemelor homerice.

Atât poemele homerice cât şi poemele ciclice îşi au originea în dezvoltarea tradiţiei orale a poveştilor despre războiul troian. Chiar şi după scrierea acestor epopei, mitul despre războiul dintre troieni şi ahei au continuat să circule pe cale orală, în diferite genuri de poezii sau poveşti. Evenimente şi detalii ale legendei care sunt prezentate în opere literare abia mai târziu au fost probabil transmise oral şi poate sunt la fel de vechi ca epopeile lui Homer. Arta vizuală, cum ar fi pictura vaselor, a fost un alt mod prin care mitul războiului troian a circulat.

Mai târziu dramaturgii, istoricii şi alţi intelectuali vor crea lucrări inspirate din acest război. Cei 3 mari autori de tragedii ai Atenei: Eschil, Sofocle şi Euripide, au creat multe piese de teatru care portretizează episoade din războiul troian. În cartea a II-a din Eneida sunt oferite câteva detalii despre mitul acestui război, detalii despre care se crede că provin din epopeea Iliou persis.

[modifică] Originea războiului

[modifică] Planul lui Zeus

Conform mitologiei greceşti, Zeus a devenit stăpânul lumii şi regele zeilor, după ce l-a detronat pe tatăl său, Cronos. Cronos la rândul său l-a detronat pe Uranus, pentru a fi zeu suprem. Zeus s-a căsătorit cu sora lui mai mică, Hera, dar nu i-a fost acesteia fidel, şi în urma multor relaţii extraconjugale a avut o sumedenie de copii. Deoarece existau deja în lume prea mulţi oameni, Zeus a găsit împreună cu Themis o soluţie, războiul troian, pentru a depopula pământul, mai ales de semizeii descendenţi.

[modifică] Dealul greşelilor

Se zice că dealul pe care ar fi fost înălţată Troia se numea "Dealul greşelilor", deoarece acolo a fost aruncată zeiţa erorii, Ate, când Zeus s-a mâniat pe ea şi a izgonit-o din Olimp. Ajungând pe pământ, Ate a blestemat dealul să fie plin de amăgiri şi să aducă ghinion, cu toate că va fi mult

îndrăgit de oameni. Mai târziu Ilos, fiul lui Tros, a hotărât să înalţe o cetate pe acel deal, de aceea a făcut sacrificii zeilor şi le-a cerut încuviinţarea. Din cer a căzut atunci o statuie misterioasă a Atenei, pe care Ilos a considerat-o ca fiind protectoare a viitoarei cetăţi. El a numit cetatea Troia sau Ilion, după numele lui.

[modifică] Laomedon

Unul din regii Troiei a fost Laomedon, faimos pentru lăcomia şi cinismul său. Vrând să construiască nişte ziduri indestructibile pentru cetatea sa, el aduce o mare mulţime de salahori, printre care se aflau şi zeii Poseidon şi Apollo, deghizaţi în muritori. Ei au fost pedepsiţi de Zeus să înalţe zidurile Troiei, pentru că se răzvrătiseră cu puţin timp în urmă. Când s-a sfârşit zidirea, Laomedon i-a gonit pe lucrători, refuzând să le plătească munca, ceea ce a atras mânia celor doi zei, Poseidon şi Apollo. Laomedon şi-a pierdut la scurt timp tronul. A devenit rege în locul lui unul din fiii săi, Priam.

[modifică] Visul Hecubei

Priam s-a căsătorit cu Hecuba, care i-a născut 50 de copii, printre care se numără Hector, Deifob, Enea (după unele surse Enea este fiul Afroditei şi al lui Anchises) şi Paris şi 12 fiice, printre care se numără şi Polixene, Creuse, Laodice şi Casandra. Despre Casandra, se spune că l-a făcut pe Apollo să o îndrăgească. Apollo i-a oferit muritoarei darul sibilic, de a prezice viitorul, cu condiţia să i se dăruiască. Casandra a acceptat, dar odată instruită în tainele profeţiei, nu şi-a respectat promisiunea. Zeul i-a aruncat o anatemă cumplită: prevestirile ei nu vor avea credibilitate în rândul celorlalţi.

Se zice că atunci când Hecuba era însărcinată cu Paris a visat o torţă care arde întreg oraşul troian. Preoţii au tălmăcit semnele onirice şi au sfătuit-o să sacrifice copilul. Hecuba a refuzat să comită actul, l-a dus pe Paris pe muntele Ida şi l-a abandonat acolo, sperând să-l ucidă fiarele pădurii.

[modifică] Alexandru

Un păstor de pe Muntele Ida l-a găsit pe Paris şi ştiind că este fiu de rege l-a crescut în casa lui şi i-a pus numele Alexandru ("Învingătorul"). Cu timpul, Alexandru ajunge la vârsta maturităţii. Organizând nişte competiţii sportive în cetatea sa, Priam porunceşte oamenilor săi să aducă diferite animale pentru a le oferi ca premiu. Printre acestea se număra şi un taur aspectuos crescut chiar de Alexandru şi luat cu forţa de gărzile troiene. Alexandru hotărăşte să îşi recupereze animalul şi participă la întreceri, ieşind învingător. Cerând informaţii despre originile victoriosului efeb, Priam află de la părintele adoptiv că tânărul este chiar fiul lui, Paris. Astfel vlăstarul regal îşi recâştigă drepturile princiare şi se mută în palatul troian.

[modifică] Mărul discordiei şi judecata lui Paris

"Judecata lui Paris" Peter Paul Rubens, cca. 1636 (Galeria Naţională, Londra)

Cu timpul, Zeus află de la Themis şi de la Prometeu (eliberat de Heracles din Caucaz) că el însuşi va fi detronat de un urmaş. Altă profeţie dezvăluia că zeiţa Thetis, cu care Zeus a avut o relaţie intimă, va naşte un fiu care îşi va depăşi tatăl în măreţie. Poate pentru unul sau ambele motive, Thetis a fost logodită cu un om, regele Peleus, fiul lui Aiakos, ori din ordinele lui Zeus, ori pentru a o bucura pe Hera, cea care a crescut-o.

Toţi zeii au fost invitaţi la nunta dintre Thetis şi Peleu, cu excepţia zeiţei Eris, personificarea discordiei. Insultată, ea şi-a făcut apariţia la nuntă invizibilă şi a adus un cadou de nuntă sau l-a aruncat de la uşă. Cadoul era un măr de aur ("χρυσομηλιά") pe care erau inscripţionate cuvintele "Te Kallisti" ("Celei mai frumoase"). Hera, Atena si Afrodita au revendicat mărul şi s-au certat mult timp din cauza lui. Nici unul din ceilalţi zei nu a putut să îşi dea cu părerea, pentru că favorizând-o pe una din ele, atrăgea oprobriul celorlalte 2. În cele din urmă, Zeus le-a trimis împreună cu Hermes, la prinţul Paris, pe când acesta era încă păstor pe Muntele Ida. Toate cele 3 zeiţe au încercat să-l mituiască pe tânăr. Hera i-a promis ca-l va face rege peste toata Asia (în acea perioadă, "Asia" era numele pentru Asia Mică de astăzi), Atena i-a promis că-l va înzestra cu darul elocvenţei si victorii in lupte, iar Afrodita era dispusă să i-o dea ca iubită pe Elena, regina Spartei, una din cele mai frumoase muritoare. Paris i-a cedat mărul Afroditei, apoi după mai multe incidente şi-a aflat descendenţa regală.

Peleus şi Thetis au avut un copil, numit Ahile. Acestuia i s-a ursit că va avea ori longevitate, dar va rămâne lumii o figură anonimă, ori va muri de tânăr pe câmpul de luptă şi va rămâne imortalizat în poemele eroice. Mai mult, Calchas a prevăzut când Ahile avea 9 ani, că fără concursul lui Troia nu se va putea prăbuşi. Încă din copilăria viitorului erou, Thetis a încercat să-l facă nemuritor. Iniţial ea l-a ţinut deasupra focului în timpul nopţilor pentru ca să i se ardă părţile muritoare şi l-a frecat cu ambrozie în timpul zilelor. Peleus care a mai pierdut câţiva copii în acest mod, a descoperit ce făcea soţia lui şi i-a interzis să continue. Atunci, Thetis i-a făcut copilului o baie în râul Styx, din Infern, ale cărui ape transmiteau nemurire unei fiinţe prin contact direct cu fiecare componentă corporală a acestuia. Deoarece l-a ţinut de călcâi în timp ce îi făcea baie, această parte a trupului a rămas vulnerabilă, iar Ahile nu a dobândit zeificarea completă. Când a crescut a devenit unul din cei mai viteji muritori. Pentru a evita profeţia lui Calchas, Thetis îl va ascunde pe Ahile printre fiicele regelui Licomede, astfel încât să nu fie recunoscut şi luat să participe la războiul troian.

[modifică] Fuga Elenei

Idila dintre Paris şi Elena (detaliu), 1788 de Jacques-Louis David (1748-1825) Luvru

Elena era cea mai frumoasă muritoare, una din fiicele lui Tyndareus, regele Spartei. Mama ei era Leda, cea care după ce a fost sedusă de Zeus, metamorfozat în lebădă, a născut 4 copii: Elena, Clitemnestra, Castor şi Pollux. Există însă şi variante care susţin că Tyndareus este de fapt tatăl biologic al celor 4 copii sau că mama Elenei nu este Leda ci Nemesis. Elena a avut o mulţime de peţitori, dar tatăl său nu a ales nici unul să-i fie soţ, de teamă să nu provoace revolta celorlalţi. Printre numeroşii peţitori se numărau şi Ulise, Aiax, Menelaus, Patrocles etc..

Într-un final, Ulise a propus un plan pentru a rezolva dilema. În schimbul suportului lui Tyndareus în peţirea Penelopei, el a sugerat ca Elena să-şi aleagă singură soţul şi nu tatăl ei (aşa cum se obişnuia în Grecia din Antichitate până în secolul al XX-lea). Toţi peţitorii au trebuit atunci să jure că vor apăra mariajul Elenei, indiferent pe cine va opta aceasta.

Elena a hotărât să se căsătorească cu Menelaus. Dar Menelaus nu era acolo, să o peţească personal ci îl trimisese pe fratele lui, Agamemnon, să îi îndeplinească această sarcină. De asemenea, Menelaus i-a promis Afroditei un hecatomb, adică sacrificarea a 100 de boi, dacă o va câştiga pe Elena şi nu şi-a ţinut promisiunea, ceea ce a mâniat-o pe zeiţa iubirii. Cei 2 fraţi, Agamemnon şi Menelaus, trăiau în exil în palatul lui Tyndareus de ceva timp. Ei au fost goniţi din Argos, cetatea lor natală, după ce tatăl lor, Atreus a fost ucis iar tronul preluat de fratele lui Thyestes şi fiul lui Egist. Însurându-se cu Elena, Menelaus a moştenit tronul Spartei, mai ales deoarece Castor şi Pollux au devenit zei, iar Agamemnon s-a căsătorit cu Clitemnestra şi a redobândit cetatea Argos.

Având o misiune diplomatică în Sparta, Paris o vede pe Elena şi se îndrăgosteşte de ea. Tocmai în acea perioadă, Menelaus era plecat în Creta pentru a-l înmormânta pe unchiul lui, Crateus. Paris, cu ajutorul Afroditei o ademeneşte pe Elena şi o răpeşte, ducând-o în Troia împreună cu o parte din comorile regelui spartan. Hera, surescitată de refuzul lui Paris de a-i oferi întâietate în conflictul mărului discordiei, provoacă o furtună, şi deviază corabia îndrăgostiţilor, aducând-o în Egipt, unde zeii o substituie pe Elena cu o înfăţişare asemănătoare ei, făcută din nori, Nephele. (Mitul cu schimbarea Elenei este atribuit poetului sicilian Stesichorus, secolul al VI-lea î.Hr. Pentru Homer nu a existat niciun surogat, iar adevărata Elena a ajuns în Troia). Apoi, corabia ajunge în Sidon unde Paris poposeşte sperând să nu fie capturat de nişte potenţiali urmăritori, şi în cele din urmă îşi face intrarea Troia.

Fuga Elenei din cetatea natală motivată de iubirea faţă de un personaj străin are multe precedente în mitologia greacă. Nimfa Io a fost răpită din Argos, Europa din Fenicia, Iason a luat-o pe Medeea din Colchis, iar prinţesa troiană Hesione a fost luată de Heracles care a dat-o lui Telamon din Salamis. Conform lui Herodot, Paris a fost îndemnat de aceste exemple să-şi fure o soţie din Grecia şi nu a avut viziunea unui efect punitiv din simplul fapt că nici în celelalte cazuri nu a existat vreunul.

[modifică] Adunarea armatei aheilor şi prima expediţie

Harta Greciei homerice

Menelaus i-a cerut lui Agamemnon să spele prin răzbunare onoarea pierdută în urma răpirii Elenei. Acesta a fost de acord şi l-a trimis pe Nestor împreună cu alţi emisari la curtea tuturor regilor şi prinţilor ahei, cerându-le să-şi respecte jurământul şi să o readucă pe Elena.

[modifică] Ulise şi Ahile

Între timp, Ulise se însoară cu Penelopa şi are cu ea un copil, pe Telemah. Vrând să încerce o evaziune de un război care i-ar putea distruge familia şi l-ar separa de patria sa, Itaca, Ulise mimează nebunia în faţa solului lui Agamemnon, Palamede. El începe să are pământul cu un plug la care înjugase un cal schilod şi un asin şi să presare boabe de sare. Atunci Palamede îl ia

pe Telemah, copilul lui Ulise, şi îl pune în faţa plugului, vrând să-i testeze luciditatea minţii. Nevrând să-şi ucidă băiatul, Ulise îşi modifică direcţia plugului, dându-se de gol şi se înrolează în război.

Descoperirea lui Ahile printre fiicele lui Licomede, pictură de Jan de Bray (1627–1697) din 1664, Muzeul Narodowe, Varşovia

La Skyros, Ahile are o relaţie amoroasă cu fiica regelui Licomede, Deidamea, care îi naşte un prunc, pe Neoptolemus. Ulise, Marele Aiax şi tutorele lui Ahile, Phoenix i se înfăţişează pentru a-l recruta pe erou. Temându-se pentru viaţa fiului ei, zeiţa Thetis îl înveşmântează pe acesta în haine feminine şi îl ascunde printre fiicele lui Licomede. O variantă a mitului spune că Ulise şi tovarăşii săi vor suna din trâmbiţe, iar fetele regelui vor fugi speriate, crezând că cetatea este atacată, în timp ce Ahile va apuca o suliţă îndemnat de instinctul de apărare şi se va demasca. Altă variantă relatează cum Ulise şi ceilalţi s-au deghizat în negustori, venind în Skyros să vândă bijuterii, văluri şi arme. În timp ce fetele regelui se uitau la marfa destinată femeilor, Ahile era singurul care se interesează de arme îşi trădează identitatea.

Pausanias spune că, după Homer, Ahile nu s-a ascuns în Skyros, ci a cucerit insula ca parte din războiul troian.

[modifică] Prima adunare la Aulis

Forţele militare ale aheilor s-au adunat la Aulis, un port din Beoţia. Toţi peţitorii au trimis întăriri cu excepţia regelui Cinyras din Cipru. Deşi i-a trimis lui Agamemnon platoşe şi a promis să aducă 50 de corăbii, el a expediat doar o corabie bună condusă de fiul lui Mygdalion şi încă 49 făcute din noroi. Idomeneus avea ambiţia de a conduce contingentul cretan în războiul cetăţii Micene contra Troiei. Ultimul care a sosit a fost Ahile, care avea atunci 15 ani.

După un ritual sacrificial adus lui Apollo, un şarpe a alunecat de pe altar într-un cuib de vrabie dintr-un copac din apropiere. El a devorat vrabia mamă şi pe cei 8 pui ai ei, după care a împietrit. Calchas a interpretat acest eveniment ca un semn că Troia va fi cucerită în cel de-al zecelea an de război.

[modifică] Telephus

Când aheii au plecat la război, nu au ştiut drumul către Troia şi au acostat accidental în Misia, condusă de regele Telephus, fiul lui Heracles, care a dus acolo un contingent de arcadieni şi i-a stabilit acolo. Aheii i-au atacat pe misieni. În timpul bătăliei, Ahile l-a rănit pe Telephus, iar acesta l-a ucis pe Thersander. Deoarece rana lui Telephus nu se cicatriza, regele a întrebat un oracol ce să facă. Oracolul a răspuns "cel care a rănit va vindeca". Flota aheiană a reluat călătoria, dar a fost împrăştiată de o furtună. Ahile a ajuns în Skyros şi s-a căsătorit cu Deidameia. O nouă adunare a fost planificată în Aulis.

Telephus a plecat la Aulis, prefăcându-se că este un cerşetor şi i-a cerut lui Agamemnon să-l ajute să-şi vindece rana. După alte variante, l-a capturat pe Orestes, fiul lui Agamemnon, ţinându-l prizonier drept răscumpărare. Aheii au aflat cine este de fapt şi ce doreşte, dar Ahile a refuzat să lecuiască rana, spunând că nu are cunoştinţe medicale. Ulise a sugerat că suliţa a provocat rana, deci tot ea are efecte curative şi astfel, bucăţi din fierul ei au fost răzuite şi presărate pe plaga lui Telephus, care s-a însănătoşit. Ca răsplată pentru ajutor, regele le oferă aheilor o hartă indicând ruta către Troia.

[modifică] A doua adunare

Harta regiunii Troada

După 8 ani de la risipirea ei în furtună, flota aheilor, cuprinzând mai mult de o mie de corăbii, şi-a acumulat din nou toate forţele. Dar când au ajuns cu toţii la Aulis, vântul a încetat să mai bată, iar profetul Calchas a declarat că Artemis îl pedepsea pe Agamemnon pentru masacrarea unei căprioare sacre (sau a unei căprioare într-o pădure sacră) şi pentru că şi-a supraestimat abilităţile de vânătoare, considerându-se în domeniul cinegeticii superior zeiţei însăşi. Singura modalitate de a o îmbuna pe Artemis era prin sacrificiul fiicei sale şi a Clitemnestrei, Ifigenia. După unele variante Ifigena era fiica Elenei şi a lui Tezeu şi a fost încredinţată Clitemnestrei, după ce sora ei a devenit soţia lui Menelaus. Agamemnon a respins propunerea, iar ceilalţi lideri au ameninţat că-l vor investi pe Palamede comandant al expediţiei în locul lui. Conform unor versiuni, Agamemnon a cedat zeiţei, dar altele spun că a jertifit o căprioară în locul fetei, sau că în ultimul moment, Artemisei i s-a făcut milă de Ifigenia şi a înlocuit-o cu un miel pe altarul de sacrificiu.

În schimb Ifigenia trebuia să devină preoteasă în unul din templele zeiţei. Hesiod spune că Ifigenia a devenit mai târziu zeiţa Hecate.

Forţele militare ale aheilor sunt descrise în detaliu în Catalogul Corăbiilor, în a II-a carte din Iliada. Ele constau în 28 de contingente din Grecia continentală, Peleponez, Dodecanez, Creta şi Itaca, adică 1178 de "Pentekontoroi" (corăbii cu 50 de vâslaşi). Tucidide spune că după tradiţie erau aproape 1200 de corăbii, cele ale Beoţiei având 120 de oameni la vâsle, iar cele ale lui Filoctes doar 50, acestea fiind probabil maximul şi minimul. Aceste numere ar însemna o forţă totală de 70 000 până la 130 000 de oameni. Un alt catalog de corăbii este dat de Apollodor, catalog care diferă într-o anumită măsură, numerele fiind însă aceleaşi. Unii savanţi au susţinut că relatarea lui Homer legată de organizarea flotei este un document original din Epoca Bronzului. Alţii cred că totul este doar o invenţie a poetului grec.

Aliaţii troieni sunt de asemenea listaţi în a doua carte a epopeii. Forţele lor sunt compuse din troieni propriu-zişi (locuitorii cetăţii Troia) conduşi de prinţul Hector, dardanieni conduşi de Enea, zeleieni, adrasteieni, percotieni, pelasgieni, traci, lăncieri ciconieni, arcaşi paionieni, halizonieni, misieni, frigieni, lidieni, miletieni, lycieni conduşi Sarpedon şi carieni. Nu este menţionat nimic despre limba troiană; despre carieni se spune că au o limbă barbară, iar despre ceilalţi aliaţi ai troienilor, că vorbesc multiple limbi, având nevoie să li se traducă ordinele de către comandanţii lor. Trebuie precizat cu toate acestea că troienii şi aheii din Iliada au aceeaşi religie, aceeaşi cultură, iar eroii inamici îşi vorbesc unul altuia în aceeaşi limbă. Pentru Virgil Dardanius, fondatorul Troiei (conform celor spuse de Homer) era din Italia. Mitografii greci susţin că, dimpotrivă, era arcadian, idee care ar modifica statutul războiului troian în cel al unui război civil.

[modifică] Nouă ani de război

[modifică] Philoctetes

Filoctet abandonat pe insula Lemnos, detaliu de pe un vas din Atica, cca. 460 î.Hr., Colecţia Campana, 1861

Filoctet a fost prietenul lui Heracles şi pentru că a aprins rugul funerar la moartea acestuia când nimeni nu voia să o facă, a primit arcul şi săgeţile lui. El îi urmează pe ceilalţi ahei cu 7 corăbii pline de ostaşi. Floctet şi oamenii lui se opresc la început la Chryse pentru aprovizionare, apoi la Tenedos împreună cu restul flotei aheilor. Acolo Filoctet este muşcat de un şarpe trimis de Hera, care îi era vrăjmaşă pentru loialitatea sa faţă de Heracles. Rana provocată de muşcătură devine purulentă şi fetidă, iar Menelau şi Agamemnon, văzând că Philoctetes nu-i mai poate însoţi, îl părăsesc pe insula Lemnos. Medon preia controlul oamenilor lui Filoctet.

Când ajunge în Tenedos, Ahile îl ucide pe regele Tenes, fiul lui Apollo, deşi este avertizat de mama sa să nu o facă pentru că va fi omorât el însuşi de zeu. Din Tenedos Agamemnon îi trimite lui Priam o solie formată din Menelaus, Ulise şi Palamede, cerând întoarcerea Elenei. Priam refuză.

Filoctet va sta în Lemnos 10 ani. Sofocle precizează în tragedia Filoctet că Lemnos era o insulă deşertică pustie, deşi după tradiţii mai timpurii se spunea că era locuită minyeni.

[modifică] Sosirea

Calchas profeţeşte că primul aheu care va păşi pe pământul Asiei după ce va ieşi din corabie va fi şi primul care va muri. De aceea până şi Ahile ezită să descindă din arca aheilor. În cele din urmă, Protesilaus, comandantul phylacenilor este întâiul care a făcut-o, iar Ahile îl urmează al doilea şi îl asasinează pe Cycnus, fiul lui Poseidon. O altă legendă spune că Ulise a coborât înaintea celorlalţi, dar nu a atins pământul Asiei literalmente, ci auzind profeţia lui Calchas, a aruncat scutul pe ţărm şi a sărit pe el. Semnalând sosirea duşmanilor, troienii s-au refugiat în cetate, adăpostindu-se după cele mai sigure metereze ale ei. Protesilaus, primul care a înaintat pe tărâmul asiatic omoară mulţi troienii luaţi prin surprindere, dar este răpus de Hector, de Enea sau de Achates, adeverind spusele sibilice. Aheii îl vor înmormânta cu onoruri aproape divine, undeva în peninsula tracă. După moartea lui Protesilaus, fratele lui, Podarces, preia atributele militare.

[modifică] Campaniile lui Ahile

Ahile îl bandajează pe Patrocles cca. 500 î.Hr. Muzeul Staatliche, Antikenabteilung, Berlin

Aheii au asediat cetatea Troia timp de nouă ani. Nararea aceastei părţi a războiului este mai puţin dezvoltată decât toate celelalte, în toate sursele istorice şi legendare care au subzistat, surse care detaliază doar evenimentele din ultimul an al războiului troian. După acostarea iniţială armata s-a închegat totalmente abia în cel de-al zecelea an, datorită dificultăţilor pecuniare şi a lipsei de provizii, după cum deduce Tucidide. Ei i-au atacat pe troieni şi pe aliaţii acestora, dar în acelaşi timp, fiind constrânşi de împrejurări au fost nevoiţi să valorifice economic resursele zonei şi au cultivat pământul peninsulei Traciei. Troia nu a fost niciodată complet înconjurată şi a menţinut o legătură cu interiorul Asiei Mici, astfel încât reîntăririle exterioare au continuat să vină pentru armata ei până când a fost cucerită. De asemenea, aheii au dominat doar intrarea în Dardanele în timp ce troienii şi aliaţii lor controlau cetăţile Abydos şi Sestus şi comunicau cu restul Europei.

Ahile a atacat pământul din Troada stăpânit de Enea. A capturat Lyrnassus şi Pedasus şi multe alte oraşe vecine. L-a ucis pe Troilus, fiul lui Priam, care avea 19 ani şi despre care se spune că dacă ar fi împlinit 20, Troia n-ar mai fi fost cucerită. Apoi: "El a mai cucerit Lesbos şi Phocaea, apoi Colophon, şi Smyrna, şi Clazomenae, şi Cyme; şi după aceea Aegialus şi Tenos, aşa-numitele O Sută de Oraşe; apoi, în ordine, Adramytium şi Side; apoi Endium, şi Linaeum, şi Colone. A luat de asemenea Teba Hypoplaciană şi Lyrnessus, şi, mai departe, Antandrus, şi multe alte oraşe." (Apollodor, "Epitome")

Printre prizonierii luaţi din aceste oraşe se numără Briseis, o văduvă troiană, pe care Ahile o păstrează pentru sine şi Chryseis pe care o dă lui Agamemnon. Ahile l-a capturat pe Lycaon, fiul lui Priam, în timp ce tăia crengile în livada tatălui său. Patrocles l-a trimis ca sclav în Lemnos, unde a fost cumpărat de Eetion din Imbros şi adus înapoi în Troia. Doar 12 zile după aceea, Ahile l-a ucis (după moartea lui Patrocles).

[modifică] Campania lui Aiax

Marele Aiax devastează un ţinut tracic condus de Polymestor, un ginere de-ai lui Priam. Polymestor l-a predat pe Polydorus, unul din copii lui Priam pe care îl avea în custodie. Apoi, Aiax a atacă oraşul regelui frigian Teleutas şi îl ucide într-o singură bătălie, ducând-o cu sine pe

fiica lui, Tecmessa. Aiax a nimicit şi turmele troiene atât pe Muntele Ida, cât şi în regiunile rurale.

[modifică] Moartea lui Palamede

Ulise este trimis în Tracia cu scopul de a aduce provizii de grâu armatei, dar se întoarce cu mâna goală. Când este dispreţuit şi desconsiderat de Palamede pentru eşecul său, Ulise îl provoacă să dovedească tuturor superioritatea sa îndeplinind el însuşi misiunea. Palamede acceptă şi se întoarce cu o corabie încărcată cu grâu.

Ulise însă îl va ierta niciodată pe Palamede pentru că i-a tulburat viaţa luându-l la război şi despărţindu-l de soţie, de patrie şi de copil. Aşa că el urzeşte un plan. Plastografiind o scrisoare incriminatorie, de la Priam către Palamede, el îl acuză că a coalizat cu inamicul. Totodată el ascunde şi nişte aur printre lucrurile lui Palamede, făcându-i pe toţi să creadă că este un trădător. Agamemnon nu bănuieşte mistificarea lui Ulise şi porunceşte ca Palamede să fie omorât cu pietre.

Cu toate acestea, Pausanias scrie în lucrarea sa, Cypria, că Ulise şi Diomede l-au înecat pe Palamede în timp ce acesta pescuia. Dictys spune că Ulise şi Diomede l-au momit să se arunce într-o fântână spunându-i că va găsi în ea aur, apoi l-au ucis aruncând în el cu pietre.

Tatăl lui Palamede, Nauplius navighează până în Troada şi a cere să se facă dreptate în cazul moarţii fiului său, dar îi este refuzată dorinţa. Pentru a se răzbuna Nauplius călătoreşte în fiecare regat ahean şi le spune soţiilor regilor că ei vor aduce concubine din Troia ca să le detroneze. Multe din nevestele grecoaice au fost convinse să-şi trădeze soţii, printre acestea numărâbdu-se Clitemnestra, soţia lui Agamemnon.

[modifică] Iliada

Chryses rugându-l pe Agamemnon să îi dea înapoi fata, cca. 360 i.Hr.–350 î.Hr. Luvru

Thetis îi dă fiului ei, Ahile armele proaspăt făurite de zeul Hephaistos detaliu de pe un vas din Atica, cca. 575–550 î.Hr. LuvruPentru detalii, vezi: Iliada.

În cel de-al X-lea an de asediu, în tabăra aheilor soseşte Chryses, un preot al zeului Apollo şi tatăl tinerei Chryseis şi îi cere lui Agamemnon să-i înapoieze fiica. Agamemnon îl goneşte proclamând că nu o va elibera pe fată, iar Chryses se roagă atunci la Apollo să-i pedepsească pe ahei. Furios, zeul răspândeşte ciumă şi boli în tabăra aheilor. Ciuma va dura nouă zile, timp în care vor muri mii de ostaşi ahei. Calchas vesteşte că ea nu va înceta decât după ce Chryseis va fi dezrobită. În cele din urmă Agamemnon îi dat drumul fiicei lui Chryses, dar o ia în schimb pe concubina lui Ahile, Briseis, iubită cu ardoare de eroul mirmidon. Iritat de o asemenea necinstire din partea lui Agamemnon, Ahile vrea să-şi facă dreptate cu sabia, dar este oprit la timp de zeiţa Atena. Astfel hotărăşte să se retragă din luptă, dar o roagă pe mama sa Thetis să mijlocească pe lângă Zeus, care în absenţa lui Ahile, cel mai viteaz dintre ahei, era dispus să acorde victoria troienilor.

După refuzul lui Ahile de a mai lua armele în mână, aheii au avut iniţial succes în luptă. Amândouă armatele s-au întregit în sfârşit, pentru prima oară de la începutul bătăliei, în cel de-al zecelea an. Menelaus şi Paris s-au luptat într-un duel care s-a sfârşit atunci când Afrodita l-a luat pe Paris de pe câmpul de luptă înainte de a fi învins. Armata aheilor a ajuns în apropierea zidurilor Troiei, iar Diomede, cu ajutorul Atenei aproape că l-a ucis pe Enea şi i-a vătămat pe zeii Ares şi Afrodita. În următoarele zile, cu toate acestea, armata troiană şi-a dobândit superioritatea în luptă. Ei i-au împins pe ahei către tabăra lor. În prima zi atacul a fost oprit la zidul de apărare al aheilor de către zeul Poseidon. În ziua următoare, cu ajutorul lui Zeus, troienii sparg zidul şi intră în tabăra aheilor, fiind pe punctul de a incendia corăbiile acestora. Ahile a respins propunerea de a reintra în luptă, dar le-a îngăduit prietenilor lui apropiaţi şi mai ales lui Patrocles să poarte armura şi armele sale, atunci când Hector a aprins corabia lui Protesilaus. Patrocles i-a alungat pe troieni dincolo de zidurile Troiei şi doar intervenţia lui Apollo l-a împiedicat pe erou să atace oraşul. Patrocles a fost atunci ucis de Hector (cu ajutorul lui Apollo), care a luat armura lui Ahile de pe trupul aheului.

Înnebunit de durere, Ahile jură să-l ucidă pe Hector. Între Ahile şi Agamemnon are loc o reconciliere, iar Briseis revine în mâinile vechiului stăpân, neatinsă de regele din Argos. Zeul Hephaistos îi făureşte o nouă armură şi un nou set de arme şi astfel Ahile se întoarce pe câmpul de război. El ucide mulţi troieni şi aproape că îi i-ar fi luat viaţa lui Enea dacă nu ar fi fost împiedicat de Poseidon. Ahile se luptă cu zeul râului Scamander, apoi declanşează chiar o bătălie între zei. Armata troiană se retrage în cetate cu excepţia lui Hector care este amăgit de halucinaţiile Atenei. După un duel cu Ahile, Hector este ucis. Ahile leagă trupul eroului troian de

careta sa şi îl trage de câteva ori astfel chiar sub ochii tatălui său, Priam şi a soţiei lui Andromaca. Totodată Ahile refuză să returneze corpul lui Hector troienilor spre a fi îngropat. În schimb conduce ceremonia funerară în cinstea prietenului său Patrocles. În cele din urmă, Priam se strecoară neobservat până la cortul lui Ahile, condus de Hermes şi îl roagă să îi cedeze trupul fiului său. Armatele fac un scurt armistiţiu pentru a îngădui îngroparea mortului. Iliada se încheie cu ceremonia funerară a lui Hector.

[modifică] După Iliada

Ahile o ucide pe Penthesilea, Antikensammlung München

[modifică] Penthesilea şi moartea lui Ahile

Cu puţin timp după îngroparea lui Hector, îşi face apariţia cu luptătoarele ei Penthesilea, regina amazoanelor. Penthesilea, fiica lui Ares şi a Otrerei şi-a ucis din greşeală sora, pe Hipolita. Ea a fost purificată de Priam în urma acestei crime şi în schimbul acestui serviciu, ea luptă pentru el şi ucide mulţi duşmani, printre care se numără şi Machaon (după Pausanias, acesta a fost ucis de fapt de Eurypylus) şi, după unele variante, chiar Ahile, care este înviat din dorinţa zeiţei Thetis. Penthesilea este ucisă de Ahile, care se îndrăgosteşte de chipul ei abia după moarte. Thersites, un simplu soldat şi cel mai urât dintre ahei, ia în zeflemea dragostea lui Ahile şi îi scoate ochii Penthesileii. Ahile îl ucide pe Thersites pentru această faptă şi, după o dispută, el navighează până în Lesbos unde este purificat de crimă de Ulise, după ce oferă sacrificii lui Apollo, Artemisei şi Letonei.

Cât timp Ulise şi Ahile erau plecaţi în Lesbos, soseşte în ajutorul troienilor Memnon din Etiopia, fiul lui Tithonus şi al zeiţei Eos, frate vitreg cu Priam. El nu a venit direct din Etiopia ci din Susa (oraş din Persia), cucerind toate teritoriile pe care le-a străbătut, sau după alte variante, din Caucaz, aducând o armată de etiopieni şi indieni. El purta o armură făcută de Hephaistos, la fel ca Ahile. În timpul războiului cu aheii îl ucide pe prietenul lui Ahile, Antilochus, care s-a sacrificat în luptă pentru a-şi apăra tatăl, pe Nestor. Apoi, Ahile şi Memnon s-au luptat. Se spune că Zeus a cântărit soarta celor doi eroi, iar talerul lui Memnon, înclinându-se în jos l-a făcut pe acesta să piardă lupta şi să fie ucis. Ahile i-a urmărit pe troieni, care s-au refugiat în cetate. Fiind pe cale să intre în oraş, Ahile a fost oprit la timp de Apollo. Zeii văzând că a ucis atâţi copii de-ai lor au hotărât că era timpul lui să moară. Ahile a fost ucis de o săgeată otrăvită slobozită de arcul

lui Paris şi îndreptată spre călcâi de zeul Apollo. În altă versiune el este ucis cu un pumnal în spate (sau în călcâi), de către Paris, în timp ce se căsătoreşte cu fiica lui Priam, Polixena, în templul zeului Apollo. Amândouă versiunile neagă în mod evident valoarea ucigaşului spunând că Ahile era de neînvins pe câmpul de luptă. După moarte, oasele lui Ahile au fost amestecate cu cele ale lui Patrocles şi au avut loc jocuri funerare în cinstea lui. Ca şi Aiax, el trăieşte după moarte pe insula Leuke (Insula Serpilor), la gurile Dunării şi este căsătorit cu Elena.

Marele Aiax îşi pregăteşte moartea

Marele Aiax după ce s-a sinucis

[modifică] Judecata armelor: armura lui Ahile şi moartea lui Aiax

O mare bătălie a izbucnit în jurul trupului lui Ahile. Ulise i-a ţinut la distanţă pe troieni, în timp ce Aiax a dus corpul în tabăra aheilor. Deoarece armura lui Ahile trebuia oferită celui mai curajos, cei doi eroi, Ulise şi Aiax, au pretins să li se recunoască acest statut. Agamemnon, nevrând să îşi ia dificila sarcină de a alege între cei doi, i-a lăsat pe prizonierii troieni să decidă cine a adus cele mai multe pagube Troiei. Troienii şi zeiţa Atena au fost pe rând judecătorii acestei probleme şi de aceea la sfatul lui Nestor, au fost trimişi spioni ca să audă ce se discută. O fată a spus că Aiax este mai curajos pentru că a avut curajul să ducă corpul lui Ahile, în timp ce lui Ulise nu i-a păsat de aceasta. Atena îi răspunde însă că oricine poate să care un trup neînsufleţit, dar nu toată lumea poate să lupte aşa cum o face Ulise.

După varianta lui Pindar, cel mai curajos dintre cei doi a fost stabilit prin vot secret depus de ahei. În orice caz, armele au revenit lui Ulise. Devenind nebun din cauza tristeţii, Aiax a hotărât să-şi ucidă camarazii, dar Atena l-a făcut să confunde persoanele cu obiecte sau animale. Astfel a biciuit doi berbeci crezând că sunt Menelaus şi Agamemnon. Dimineaţa simţurile sale au revenit la normal, iar Aiax a hotărât să se sinucidă aruncându-se într-o sabie pe care i-o dăduse Hector, astfel încât şi-a rănit subsuoara, singurul său loc vulnerabil. Conform unei tradiţii mai vechi Aiax

a fost văzut stând singur de troieni şi a fost atacat de aceştia cu argilă, până când a fost acoperit cu totul şi nu s-a mai putut mişca, murind din cauza foamei.

[modifică] Profeţiile

În cel de-al zecelea an, a fost profeţit că Troia nu va fi cucerită fără arcul lui Heracles (care era la Philoctetes în Lemnos). Astfel Ulise şi Diomede l-au recuperat pe Philoctetes, a cărui rană se vindecase între timp. Ajungând în Troada, Philoctetes l-a ucis pe Paris cu arcul lui Heracles.

Conform lui Apolodor, fraţii lui Paris, Helenus şi Deiphobus au pretins să se căsătorească cu Elena care acum era văduvă. Deipobus a fost cel care a obţinut mâna fetei, iar Helenus a părăsit Troia şi a fugit pe Muntele Ida. Dar Chalcas a spus că Helenus ştia profeţiile conform cărora Troia avea să fie cucerită. De aceea Ulise l-a urmărit pe Helenus şi l-a prins. Constrâns de duşmani, el a mărturisit că aheii vor câştiga războiul dacă vor recupera oasele lui Pelops, dacă îl vor convinge pe fiul lui Ahile, Neoptolemus, să lupte pentru ei şi dacă vor fura statuia Atena (cunoscută şi sub numele de Palladium) din Troia.

Grecii au pus mâna pe oasele lui Pelops şi l-au trimis pe Ulise să îl aducă pe Neoptolemus, care se ascundea de război în Skyros, la curtea regelui Licomede. Ulise i-a dat lui Neoptolemus armele tatălui său. Între timp, Eurypylus, fiul lui Telephus, comandând o mare oaste de "kêteioi" (probabil hitiţi), conform lui Homer, sau de misieni, conform lui Apolodor, a venit în ajutorul troienilor. El i-a ucis pe Machaon şi pe Peneleus, dar a fost omorât de Neoptolemeus.

Deghizat în cerşetor, Ulise a reuşit să pătrundă în Troia, dar a fost recunoscut de Elena. Fiindu-i dor de casă, Elena a complotat cu Ulise. Mai târziu, cu ajutorul Elenei, Ulise şi Diomede fură Palladium-ul.

[modifică] Calul troian

Pentru detalii, vezi: Calul troian.

Sfârşitul războiului a venit cu un ultim plan. Ulise a născocit un nou şiretlic - un gigantic cal de lemn, gol în interior (calul era animal sacru în Troia). A fost construit de Epeius şi pregătit de zeiţa Atena. Era făcut din lemn de corn luat dintr-o pădure sacră a lui Apollo. Calul avea inscripţia următoare: Grecii dedică această ofrandă Atenei pentru întoarcerea lor acasă. Fiind gol în interior, calul a fost umplut cu soldaţi, aflaţi sub comanda lui Ulise. Restul armatei a ars taberele şi s-a îndreptat cu corăbiile spre Tenedos.

Când troienii au descoperit că grecii au plecat, crezând că războiul s-a încheiat, s-au bucurat şi au dus calul în cetate, în timp ce dezbăteau ce să facă cu el. Unii erau de părere să îl arunce de pe stânci, alţii să îi dea foc, în timp ce câţiva se gândeau să-l dedice zeiţei Atena.

Statuia lui Laocoon şi a fiilor lui, în timp ce sunt atacaţi de şerpi; Vatican; Se spune că şerpii au foşti trimişi de zeul Poseidon la rugăminţile Atenei.

Şi Casandra şi Laocoon erau împotriva păstrării calului, profeţind şiretlicul aheilor. Însă Casandra nu era crezută din cauza blestemului lui Apollo. Nişte şerpi au ieşit din mare şi i-a devorat pe Laocoon şi pe cei doi fii ai săi (Virgil, "Eneida"); pe Laocoon şi pe unul din fii săi (Proclus, "Crestomatia") sau doar pe fiii lui Laocoon (Quintus Smyrnaeus, "Posthomerica" şi Apolodor, "Epitome"). Acest incident i-a determinat pe Enea şi pe însoţitorii săi să se retragă pe Muntele Ida. Troienii au decis să ţină calul şi au sărbătorit până noaptea. Sinon, un spion aheu a semnalat că flota a staţionat în Tenedos când era miezul nopţii şi luna plină se ridicase pe cer. Soldaţii din cal au ieşit şi au ucis gărzile.

Unii au sugerat că de fapt Calul Troian a fost un cutremur care a avut loc în timpul războiului şi care a slăbit zidurile Troiei şi le-a expus atacului aheilor. Ruinele de la Troia VI - locaţia acesteia fiind aceeaşi cu cea descrisă în Iliada lui Homer şi obiectele găsite acolo sugerând puterea economică şi militară a zonei - arată semnele unui cutremur. Cu toate acestea, în ziua de astăzi se crede că Troia a VII-a este Troia lui Homer.

Alţii au sugerat că acest cal a fost o parte dintr-o maşinărie de asediu. Pausanias scrie:

"Faptul că opera lui Epeius a fost un mecanism care să facă o spărtură în zidul troian este cunoscut de toţi cei care nu atribuie această naivitate frigienilor"

unde prin frigieni se referea la troieni. Karykas observă că 3000, numărul oamenilor din cal, conform lui Apolodor, în cea mai veche sursă, Mica Iliadă, este de fapt numărul echipajului dintr-un helepolis, o parte dintr-un echipament de asediu din era elenistică. Mai mult el spune că în acea vreme asirienii puneau nume de animale maşinăriilor de asediu. Robert Graves crede că, mai degrabă, zidurile Troiei au fost sparte de un turn de lemn pe roţi, turn care a fost acoperit de piei ude de cal pentru a fi protejat de săgeţile aprinse.

[modifică] Prădarea Troiei

Priam este ucis de Neoptolemus, fiul lui Ahile, detaliu de pe o amforă grecească, cca. 520–510 î.Hr. Luvru

Aheii au intrat în oraş şi au început să ucidă populaţia care dormea. Un mare masacru a urmat, masacru care a continuat de noaptea până ziua.

Neoptolemus l-a ucis pe Priam, care a încercat să se adăpostească la altarul lui Zeus. Menelaus i-a luat viaţa lui Deiphobus, soţul Elenei după moartea lui Paris, şi era gata-gata să o ucidă şi pe Elena, însă a fost oprit de frumuseţea ei neasemuită. De aceea, regele spartan a luat-o şi a dus-o pe corăbii.

Casandra s-a adăpostit în marele templu al Atenei, însă Aiax sprintenul a urmărit-o cu gând să o siluiască. Casandra a îmbrăţişat statuia zeiţei cerându-i protecţie, însă Aiax a tras-o de păr înspre el. Statuia s-a sfărmat şi întregul templu s-a prăbuşit. Revoltaţi de această faptă, aheii îndemnaţi de Ulise au vrut să-l omoare pe Aiax cu pietre, însă acesta a fugit în templul Atenei şi a scăpat de pedeapsă.

Antenor, cel care i-a primit cu ospitalitate pe Menelaus şi Ulise când aceştia au venit la Troia să ceară întoarcerea Elenei şi care a sprijinit cauza lor, a fost eliberat împreună cu familia sa. Enea a reuşit să scape masacrului împreună cu încă câţiva oameni. După Apolodor, a fost lăsat liber datorită pietăţii sale.

Andromaca, soţia lui Hector, a fost prinsă de Neoptolemus şi dusă ca sclavă pe corăbii. Grecii apoi au ars din temelii cetatea şi au împărţit prăzile. Casandra a fost dată lui Agamemnon, Andromaca lui Neoptolemeus, iar Hecuba lui Ulise.

Aheii l-au aruncat pe copilul lui Hector, Astyanax de pe zidurile Troiei, ori din cruzime şi ură, ori pentru a sfârşi linia regală şi posibilitatea unei răzbunări din partea fiului lui Hector. Ei (sau după unele tradiţii Neoptolemus) au sacrificat-o de asemena pe prinţesa troiană Polixena pe mormântul lui Ahile, pentru că aceasta l-a trădat pe eroul aheu.

Aethra, mama lui Tezeu şi una din slujnicele Elenei a fost salvată de nepoţii ei, Demophon şi Acamas.

După unele legende, Hecuba nu a fost capturată de ahei. Deşi a reuşit să scape, a înnebunit din cauza durerii pierderii celor dragi. Hera a intervenit şi a transformat-o în căţea.

În ciuda insistenţei mitografilor că Troia a fost rasă de pe faţa pământului, arheologia arată că oraşul a supravieţuit şi continuă să existe. Mai târziu pământul a fost colonizat de eolieni.

[modifică] Întoarcerea

Pentru detalii, vezi: Întoarcerea din Troia.

Zeii au fost foarte furioşi pe ahei, pentru îndrăzneala lor de a le distruge templele din Troia şi pentru actele de sacrilegiu pe care le-au comis. De aceea, mulţi ahei nu vor reuşi să se întoarcă acasă.O furtună s-a abătut asupra flotei greceşti şi a împins-o către insula Tenos. De asemenea, Nauplius, vrând să se răzbune pentru fiul său Palamede, a aprins o flacără în Capul Cafareu (aflat în Eubeea şi cunoscut azi sub numele de Cavo D'Oro) făcând-o să pară un far şi astfel multe vase au nafragiat.

Nestor, care a fost cel mai bun comandant în războiul troian şi care nu a luat parte la pradă, a fost singurul erou care a avut o întoarcere sigură şi rapidă. Cei din armata lui care au supravieţuit războiului, au ajuns în siguranţă acasă cu Nestor, dar mai târziu au plecat să colonizeze oraşul Metapontium în Italia de Sud.

Poseidon îl împinge în apă pe Sprintenul Aiax; Genelli Bonaventura (1798-1868)

Sprintenul Aiax, care a îndurat mai mult decât ceilalţi furia zeilor nu s-a întors niciodată. Corabia sa a fost avariată de o furtună trimisă de Atena, care a împrumutat unul din fulgerele lui Zeus şi a făcut-o bucăţi. Echipajul a reuşit să se salveze şi să se prindă de nişte stânci (unele legende spun că însuşi Aiax a supravieţuit cu ajutorul lui Poseidon). La rugămintea Atenei, zeul mării însă se răzgândeşte şi îl împinge pe Aiax înapoi în apă. Eroul se îneacă şi este îngropat de Thetis în Myconos sau Delos.

Teucer, fiul lui Telamon şi fratele celuilalt Aiax, a ajuns în Insula Salamina, unde tatăl său i-a reproşat că nu l-a protejat pe Aiax şi că nu l-a răzbunat. De aceea l-a exilat şi nu i-a îngăduit să

coboare în portul său. Înainte de a pleca, Teucer a ţinut un discurs în golful atic Freatis, pentru a se dezvinovăţi de acuzaţia formulată împotriva lui de tatăl său. Din această întâmplare s-ar fi tras obiceiul exilaţilor care încearcă să se disculpe, în acel loc, înainte de a-şi părăsi patria. Astfel, Teucer a plecat cu ostaşii lui şi cu nevestele acestora şi a întemeiat o nouă cetate în Cipru, Salamina.

Neoptolemus a avut o întoarcere fericită. El a urmat sfatul lui Helenus, care l-a însoţit, de a călători pe uscat, prin Tracia. Apoi, Neoptolemus s-a întâlnit cu Ulise şi l-au îngropat pe Phoenix, învăţătorul lui Ahile, pe pământul ciconienilor. A cucerit "ţara moloşilor" (Epirul) şi a avut un copil cu Andromaca, Molossus, căruia i-a dat mai târziu tronul. De aceea regii Epirului vor spune că ei sunt descendenţi ai lui Ahile, la fel cum o va face şi Alexandru cel Mare, a cărui mamă, Olimpia, aparţinea aceleiaşi case regale. Regii Macedoniei şi Alexandru cel Mare susţineau de asemenea că sunt descendenţii lui Heracles. Helenus a înfiinţat un oraş în Molossia, iar apoi l-a populat, iar Neoptolemus i-a dat-o pe mama sa, Deidamia, ca soţie. După ce Peleus a murit, Neoptolemus a moştenit şi tronul Phtiei de asemenea. El s-a învrăjbit însă cu Orestes, fiul lui Agamemnon, în privinţa fiicei lui Menelaus, Hermiona şi a fost ucis în Delphi unde a şi fost îngropat. În miturile romane regatul Phtia a fost preluat de Helenus care s-a căsătorit cu Andromaca după moartea lui Neoptolemus. Ei au oferit ospitalitate tuturor refugiaţilor troieni, inclusiv lui Enea şi însoţitorilor lui.

Diomede a fost la început aruncat de o furtună pe ţărmul Liciei, unde a fost pregătit să fie sacrificat zeului Ares de către regele Licos. Însă fiicei regelui, Calirhoe, i s-a făcut milă de el şi l-a ajutat să scape. În cele din urmă Diomede a ajuns în Argos, cetatea sa natală. Însă Afrodita, vrând să se răzbune pentru rana pe care Diomede i-o pricinuise, a făcut-o pe soţia acestuia, Egiale, să comită adulter. Diomede reuşeşte cu greutate să scape de capcanele întinse de Egiale. El se refugiază în altarul zeiţei Hera, apoi fuge în Italia, la curtea regelui Daunus. Cetăţile Canusium şi Argiripa din sudul Italiei au fost întemeiate de Diomede conform legendei.

Philoctetes, după o revoltă a fost alungat din oraşul său şi a fugit în Italia, unde a fondat oraşele Petilia, Crimissa, Macalla şi Chone, în regiunea Crotonei. Tot acolo a construit un altar în cinstea lui Apollo, căruia i-a închinat arcul primit de la Heracles.

Pentru Homer, Idomeneus a ajuns acasă cu bine. O altă tradiţie s-a format însă mai târziu. După război, corabia lui Idomeneus a fost lovită de o furtună înspăimântătoare. Idomeneus i-a promis lui Poseidon că va sacrifica prima fiinţă umană pe care o va întlni când va ajunge în Creta dacă Poseidon îi va salva pe el şi pe oamenii lui. Dar când a ajuns acasă în Creta, prima persoană a fost chiar fiul lui, dar Idomeneus a respectat jurământul. Zeii au fost furioşi pentru acest act de cruzime şi au trimis o epidemie de ciumă în Creta. Cretanii l-au trimis pe Idomeneus în exil în Calabria (Italia), iar mai târziu în Colophon (Asia Mică), unde a şi murit. Dintre aheii mai puţin cunoscuţi, foarte puţini au ajuns acasă.

[modifică] Fiii lui Atreus

Asasinarea lui Agamemnon, o ilustraţie din 1879 din "Poveşti ale tragicilor greci" de Alfred Church.

Conform epopeii Odiseea, flota lui Menelaus a fost dusă de furtuni în Creta şi Egipt, de unde nu au mai putut să navigheze deoarece vântul era prea calm. Doar cinci corăbii au supravieţuit din toată flota. Menelaus a trebuit să-l prindă pe Proteus, zeul acvatic cu coadă de peşte, ca să afle ce trebuie să sacrifice zeilor ca să aibă o întoarcere în siguranţă. Conform unor legende, Elena pe care a luat-o Paris, nu a fost adevărata Elenă, fiica lui Zeus şi a Ledei, ci o copie a ei. Adevărata Elenă se afla până atunci în Egipt şi s-a reîntâlnit cu Menelaus în acel moment. Proteus de asemenea i-a spus lui Menelaus că îi este destinat să trăiască după moarte în Câmpiile Elizee. Menelaus se întoarce în Sparta cu Elena, după 8 ani de la părăsirea Troiei.

Agamemnon s-a întors în Argos cu Casandra. Soţia lui, Clitemnestra (sora Elenei), îl înşela cu Egist, fiul lui Thyestes, vărul lui Agamemnon care a cucerit cetatea Argos înainte ca fiul lui Atreus să o reia şi să se căsătorească. Poate pentru a se răzbuna pentru moartea Ifigenei, Clitemnestra a complotat cu amantul ei să îl ucidă pe Agamemnon. Casandra a prevăzut nenorocirea şi l-a avertizat pe Agamemnon, dar el nu a crezut-o. El a fost ucis ori la un banchet, ori în baie, după diferite versiuni. Casandra a fost de asemenea ucisă. Mai târziu, fiul lui Agamemnon, Orestes a conspirat cu sora lui Electra să îşi răzbune tatăl. El i-a ucis pe Egist şi Clitemnestra şi a preluat tronul.

[modifică] Odiseea

Pentru detalii, vezi: Odiseea.

Drumul de 10 ani al lui Ulise către casă a fost descris de Homer în epopeea Odiseea. Ulise şi oamenii lui au fost împinşi către pământuri necunoscute de ei. Acolo Ulise a avut multe aventuri, una din ele fiind întâlnirea cu ciclopul Polifem pe care l-a orbit pentru a-şi salva oamenii, sau consultarea profetului Tiresias în Hades. Pe insula Trinacria, oamenii lui Ulise au mâncat viţelul sfânt al zeului Helios, zeul soarelui. Pentru acest sacrilegiu, corăbiile lui Ulise au fost distruse şi toţi oamenii lui au murit. Ulise nu s-a atins de viţelul sacru şi a supravieţuit; a ajuns apoi pe insula Ogygia, unde a trăit o perioadă cu nimfa Calipso. După şapte ani, zeii au decis să-l trimită pe Ulise acasă. Pe o plută mică, el a plutit până în Scheria, insula feacienilor, popor imaginar din mitologia greacă. Ei l-au ajutat să ajungă în Itaca.

Ajuns în Itaca, Ulise s-a îmbrăcat în haine de cerşetor bătrân de către zeiţa Atena. Este recunsocut de câinele lui credincios, Argos, care bucurându-se atât de tare la vederea stăpânului

său moare în braţele sale. Ulise află că soţia sa, Penelopa i-a fost credincioasă în toţi aceşti ani deşi avea o mulţime de peţitori care s-au instalat în palatul lui şi au risipit o mare parte din avere. Cu ajutorul fiului său Telemah, al zeiţei Atena şi al porcarului Eumaeus, Ulise îi ucide pe toţi peţitorii în afară de Medon, care a fost politicos cu Penelopa, şi de Phemius, un cântăreţ din regiune care a fost forţat să-i ajute pe ceilalţi împotriva Penelopei. În ziua următoare, rudele peţitorilor au încercat să se răzbune dar au fost opriţi de Atena.

Peste ani, Telegonos, fiul lui Ulise şi al Circei, a aflat de la mama sa cine îi este tatăl şi a sosit în Itaca cu gândul de a revendica bunurile ce i se cuveneau în calitate de fiu al regelui. El a început să răpească o parte din vitele de pe insulă. Ulise şi Telemah au apărat oraşul, dar Telegonus şi-a ucis din greşeală tatăl cu o lance care avea vârful muiat în otravă mortală obţinută din calcan. Lui Telegonus i-a părut rău de această crimă, mai ales când a aflat că cel pe care l-a ucis era tatăl său. El a dus trupul neînsufleţit în Aeaea şi i-a luat şi pe Penelopa, acum văduvă, şi Telemah. Circe i-a făcut pe toţi nemuritori şi s-a căsătorit cu Telemah, iar Penelopa l-a luat de soţ pe Telegonos. Aici se încheie ciclul de legende despre războiul troian din mitologia greacă. Conform unei tradiţii romane, Ulise nu a murit aşa: când era bătrân a luat o corabie şi trecând de Coloanele lui Heracles a descoperit estuarul fluviului Tago şi a întemeiat oraşul Lisabona.

[modifică] Eneida

Pentru detalii, vezi: Eneida.

Enea părăseşte Troia cupinsă de flăcări, Federico Barocci, 1598 Galeria Borghese, Roma

Enea a condus un grup de supravieţuitori din cetate, grup din care făceau parte fratele lui Ascanius), trâmbiţaşul lui (Misenus), tatăl lui (Anchises), tămăduitorul Iapix şi Mimas, care le-a servit drept ghid. Soţia lui Creusa a fost ucisă în timpul atacului de noapte al aheilor asupra Troiei. Ei au plecat din Troada cu un număr de corăbii, căutând un loc în care să-şi întemeieze o nouă patrie. Au poposit în mai multe ţări din apropiere, dar acestea s-au dovedit a fi inospitaliere, iar în cele din urmă au aflat de la o sibilă că trebuie să meargă pe pământul strămoşilor lor. Prima dată au încercat Creta, unde Dardanus s-a stabilit odată, dar au găsit insula devastată de ciumă, fiind aceeaşi epidemie care l-a alungat pe Idomeneus. Au descoperit colonia condusă de Helenus şi Andromaca, dar au refuzat să rămână acolo. După 7 ani au ajuns în Cartagina, unde Enea a avut o relaţie intimă cu regina Dido. După ce a stat o perioadă în oraşul fenician, Enea a trebuit să îşi continue drumul, pentru că aşa îi porunciseră zeii, fapt care o împinge pe Dido să se sinucidă. Troienii ajung la gura de vărsare a Tibrului, în Italia. Acolo o sibilă l-a luat pe Enea în

lumea subterană şi i-a prezis măreţia Romei, care va fi fondată de oamenii lui. Enea a negociat cu regele autohton, Lavinius, în privinţa colonizării şi a fost cununat cu fiica acestuia, Lavinia. Acest incident a dus la un război cu celelalte triburi locale, război care a culminat cu întemeierea cetăţii Alba Longa, condusă de Enea şi fiul Laviniei, Silvius. 300 de ani mai târziu, conform mitologiei romane, descendenţii acestora, Romulus şi Remus au construit Roma. Detaliile privind călătoria lui Enea, relaţia cu Dido şi stabilirea în Italia sunt subiectul epopeii romane Eneida, de Vergiliu. Tradiţia întemeirii Cartaginei în 814 î.Hr. nu coincide cu data aproximativă a războiului troian, deci, dacă Enea s-a aventurat într-adevăr în vest el nu avea să întâlnească decât nişte ţărani băştinaşi.

[modifică] Data războiului troian

Deoarece războiul troian a fost considerat de anticii greci drept ultimul eveniment din era mitică şi, în acelaşi timp, primul din era istorică, câteva date sunt oferite în legătură cu acest conflict militar. Ele de obicei derivă din genealogiile regilor. Ephorus datează războiul în 1135 î.Hr., Eratostene în 1184 î.Hr./1183 î.Hr., Platon în 1193 î.Hr., "Marmura pariană" (cea mai veche tablă cronologică descoperită în Grecia) în 1209 î.Hr. sau 1208 î.Hr., Dicaearchus în 1212 î.Hr., Herodot în jurul anului 1250 î.Hr., iar Douris în 1334 î.Hr.. Oraşul glorios şi bogat, descris de Homer a fost considerat Troia VI de mulţi autori ai secolului al XX-lea. Troia VI a fost distrusă în 1275 î.Hr., probabil de un cutremur. După ea, Troia VII a fost distrusă de un incendiu în jurul anilor 1180 î.Hr. Troia VII a fost mult timp văzută ca un oraş mai sărăcăcios decât Troia VI, dar după excavaţia din anul 1988 a fost considerată drept cea mai asemănătoare cu legendara cetate Troia.

[modifică] Autenticitatea istorică a Războiului Troian

Mai vezi: Autenticitatea istorică a Iliadei

Imperiul Hitit din Asia Minor, cca. 1300 î.Hr. (roşu deschis)

Istoricitatea războiului troian este încă subiect de dezbatere. Poveştile lui Homer sunt considerate de mulţi a fi o contopire a mai multor confruntări ale grecilor cu Troia. În cadrul acestei sinteze, Homer adaugă multe personaje de origine divină şi multe metafore. Grecii antici credeau că războiul troian chiar a fost un eveniment istoric, deşi mulţi considerau că poemele homerice au exagerat acest eveniment pentru a satisface cerinţele poetice. De exemplu, istoricul Tucidide, cunoscut pentru spiritul său critic, consideră războiul troian adevărat, dar se îndoieşte că 1186 de corăbii au fost trimise către Troia.

În jurul anului 1870, se credea în general în Europa de Vest că războiul troian este o pură fantezie, iar Troia nu a existat niciodată. Dar Heinrich Schliemann a arătat că legenda are şi un sâmbure de adevăr, descoperind ruinele Troiei şi ale cetăţilor miceniene din Grecia. Mulţi savanţi vor fi de atunci de acord că războiul troian se bazează pe un sâmbure de adevăr istoric al unei expediţii greceşti contra Troiei, dar puţini cred că epopeile homerice prezintă evenimentele aşa cum au fost.

În secolul al XX-lea, oamenii de ştiinţă au încercat să afle informaţii despre posibila existenţă a Troiei, folosindu-se de texte egiptene şi hitite, din timpul estimativ al războiului troian. Arhivele hitite cum ar fi scrisoarea Tawagalawa menţionează despre un regat numit Ahhiyawa care se întindea dincolo de mare (trebuie să fie vorba de Marea Egee) şi care controla cetatea Milliwanda, identificată de istorici cu Milet. De asemenea se vorbeşte în una din aceste scrisori despre confederaţia Assuwa formată din 22 de oraşe şi state, printre care se numără şi oraşul Wilusa. Scrisoarea Milawata specifică că acest oraş, Wilusa, se află în nordul confederaţiei Assuwa, dincolo de râul Seha, adică aproximativ în locul unde se spune că s-a aflat odată Troia. Mai mult, într-un document hitit din jurul anului 1280 î.Hr. se spune că regele cetăţii Wilusa se numea Alakasandu, în timp ce miturile greceşti menţionează că înainte de a fi recunoscut de părinţii săi, Paris, fiul lui Priam, se numea Alexandru. De asemenea, scrisoarea Tawagalawa (cca. 1250 î.Hr.) adresată regelui din regatul Ahhiyawa chiar vorbeşte despre un război ce urmează să aibă loc contra cetăţii Wilusa. Scrisoarea este adresată regelui "Ataresiya" (probabil Atreus), ceea ce a făcut pe unii savanţi cum ar fi Karykas să concluzioneze că evenimentele nu sunt legate de războiul troian din Iliada, ci de un conflict mai timpuriu, reflectat în mitul prădării Troiei de către Heracles.

[modifică] Legături externe

Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Războiul troian

en A existat războiul troian? Poate că da. O publicaţie a Institutuli de Arheologie din America. mai/iunie 2004

en Războiul troian en Legenda războiului troian Istoricitatea războiului troian Locaţia Troiei şi posibile legături cu oraşul Teuthrania. en Video : Ruinele oraşului antic Troia en History of the Trojan War

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_troianCategorii: Războiul troian | Mitologie greacăcategorie ascunsă: Articole cu suport bibliografic necorespunzător

Vizualizări

Articol Discuţie Modifică pagina istoric

Unelte personale

Încercați Beta Creare cont / Autentificare

Navigare

Pagina principală Portaluri tematice Cafenea Articol aleatoriu

participare

Schimbări recente Proiectul săptămânii Ajutor Portalul comunităţii Donaţii

Căutare

  Trusa de unelte

Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fişier Pagini speciale Versiune de tipărit Navigare în istoric Citează acest articol

În alte limbi

Special:Cautare Salt Cautare

Afrikaans العربية مصرى Български Brezhoneg Bosanski Català Česky Cymraeg Dansk Deutsch Ελληνικά English Esperanto Español Eesti Euskara فارسی Suomi Français Furlan Galego עברית हि�न्दी� Hrvatski Magyar Bahasa Indonesia Íslenska Italiano 日本語 ქართული Қазақша 한국어 Latina Lietuvių Македонски Malti Nederlands Norsk (bokmål) Polski Português Русский Sicilianu Srpskohrvatski / Српскохрватски Simple English Slovenčina

Slovenščina Српски / Srpski Svenska தமி�ழ் ไทย Türkçe Українська اردو Vèneto Tiếng Việt יִידיש 中文