Subiecte de evaluare finală a cunoştinţelor la disciplina „Analiza Impactului de Reglementare (AIR)”

1.Introducere în Analiza Impactului de Reglementare (AIR)1. Ce reprezintă AIR. Principiile AIR.2. Compartimentele AIR şi importanţa lor.3. AIR în calitate de document şi de sistem.4. AIR în calitate de "'proces iteractiv".

2. Principiile reformei cadrului de reglementare1. Conceptul „reglementărilor inteligente" pentru pieţe deschise şi competitive.2. Cunoaşterea exigenţelor guvernamentale în proiectarea şi implementarea reglementărilor.3. Cost redus - risc redus.4. Caracteristicile primordiale în sistemele de reglementare. Probleme de reglementare.5. Chestionarul OCDE al bunelor practici de reglementare.6. Cerinţele UE asupra reglementărilor inteligente.7. Cerinţele OMC asupra reglementărilor inteligente.

3. AIR în cadrul Uniunii Europene - Agenda de la Lisabona şi completarea pieţei comune1. Evaluarea impactului de reglementare în cadrul Uniunii Europene. Comisia Europeană.2. Ghidul AIR din 2005.3. Agenda de la Lisabona şi completarea pieţei unice.1. Confruntarea provocărilor la nivel regional, naţional şi al UE. Productivitate scăzută

şi competitivitatea.4. Analiza problemei de politică1. Analiza problemei ce urmează a ti abordată.2. înţelegerea diferenţei dintre o problemă de politică şi simptome.3. Constatarea obiectivului, scopului şi efectului planificat (anticipat).

5. Identificarea opţiunilor de politică1. Ce este o opţiune?2. Paşii de identificare a opţiunilor asociate cu o reglementare / politică.3. Alternative pentru reglementarea dată.4. Justificarea opţiunilor selectate iniţial.5. Importanţa opţiunii de „a nu face nimic".

6. Criterii de decizie şi metode analitice1. Criterii de decizie: Principiul cost-beneficiu; Principiul cost eficacitate / proporţionalitate: Criterii de trecere. 2. Metode analitice pentru AIR: Analiza cost-eficacitate; Analiza impactului asupra ÎMM; Analiza cost-beneficiu; Evaluarea riscurilor şi analiza risc-risc. 7. Tehnici de consultare

1. Importanţa consultărilor pentru AIR.2. Consultarea în calitate de sursă pentru obţinerea evidenţelor.3.Consultarea părţilor cointeresate la nivel individual şi de grup.4. Metode de consultare.

8. Asigurarea conformării1. Abordările şi metodele de implementare.2. Costurile implementării.3. Tipurile de sancţiuni.4. Răspunderea pentru implementare.5. Re-direcţionarea riscului.

9. Monitorizare şi evaluare1. Scopul monitorizării.2. Modul de abordare a monitorizării.3. Tehnicile de evaluare.1. Clauza concludentă în propunerile de politici.

10. Comunicarea şi planificarea pentru AIR. 1. Strategia de comunicare. 2. Tehnicile de comunicare. 3. Planificare pentru AIR.

1. Introducere în Analiza Impactului de Reglementare (AIR). Ce reprezintă AIR. Analiza Impactului de Reglementare (AIR) reprezintă o analiză a costurilor

posibile şi a beneficiilor în urma introducerii unei politici ori reglementări.

Scopul AIR este de a îmbunătăţi calitatea intervenţiilor guvernamentale. AIR urmăreşte în primul rând

să se asigure că impactul (intenţionat cât şi neintenţionat) al legilor şi reglementărilor propuse este evaluat

înainte ca ele să fie puse în aplicare. Cu alte cuvinte AIR începe prin a răspunde la întrebări ca: "Intervenţia

propusă va genera o creştere a bunăstării? Care sunt efectele sale economice, adică cum se raportează

beneficiile faţă de costuri?".

Beneficiile analizei impactului de reglementare reies din faptul că:

1) Se axează pe problema politicii

2) Evaluează costurile şi beneficiile diferitor opţiuni de politică

3) Prezintă dovezi

4) Pune accentul pe consultare

5) Impune monitorizarea şi evaluarea performanţei în procesul de reglementare.

Republica Moldova trece printr-o perioadă de revizuire semnificativă a cadrului legislativ.

Principiile AIR.

AIR este un instrument pentru elaborarea politicilor, legilor şi reglementărilor care se bazează pe cele 5

principii ale bunei reglementări:

1) Principiul focusării - reglementările sunt axate pe problema politicii ce urmează a fi abordată şi pe

minimizarea efectelor secundare ne-dorite.

2) Principiul proporţionulităţii – soluţiile la problemă trebuie să corespundă riscului ce ameninţă şi

costurilor identificate şi minimizate. Soluţiile de politică trebuie să fie proporţionale problemei sau riscului

perceput şi să justifice costurile de conformare impuse.

3) Principiul răspunderii - responsabilii de elaborarea reglementărilor poartă răspundere în faţa celor

afectaţi de reglementare şi a celor ce acordă autoritatea de reglementare.

4) Principiul transparenţei - reglementările se bazează pe consultarea şi reacţia de răspuns a factorilor

interesaţi. Obiectivele politicii, inclusiv necesitatea de reglementare, trebuie să fie definite clar şi

comunicate efectiv tuturor părţilor interesate.

5) Principiul consecvenţei - regulile şi standardele Guvernului trebuie să fie fixate şi implementate just.

Compartimentele AIR şi importanţa lor. AIR este un document structurat întru îmbunătăţirea calităţii

deciziilor aprobate şi include mai multe compartimente :

1) Titlul AIR (denumirea proiectului actului de reglementare).

2) Identificarea scopului şi efectului planificat (efectul planificat al reglementării şi scopul intervenţiei).

3) Definirea problemei (analiza problemei – I etapă AIR) - identificarea şi analiza problemei. Evaluarea

importanţei problemei.

4) Identificarea opţiunilor alternative - II etapă AIR (identificarea tuturor metodelor alternative

acceptabile de realizare a scopurilor stabilite).

5) Evaluarea opţiunilor - analiza impactului - III etapă AIR (analiza tuturor metodelor alternative

acceptabile de realizare a scopurilor stabilite).

6) Coordonarea cu factorii interesaţi (consultarea - IV etapă AIR) - documentarea răspunsurilor, atât

cele pro, cât şi cele contra; constatarea modului în care reacţia factorilor interesaţi a fost abordată în

proiectul actului normativ şi în AIR.

7) Implementarea şi conformarea (conformarea - V etapă AIR) - argumentarea perioadei de valabilitate

propusă a actului normativ; evaluarea posibilităţii introducerii şi corespunderii cu cerinţele actului normativ

în dependenţă de resursele puse la dispoziţia organelor autorităţii de stat).

8) Monitorizarea şi evaluarea - VI etapă AIR (determinarea indicatorilor de eficacitate a actului de

reglementare şi a acţiunilor care vor trebui întreprinse pentru a urmări eficacitatea actului de reglem. în

cazul adoptării lui).

AIR în calitate de document şi de sistem.

Documentul AIR este un document fluid şi viu – el trebuie să fie perfecţionat cu timpul. Inainte de a

începe lucrul asupra unei AIR trebuie găsit răspunsul la o serie de întrebări:

- Care este caracterul, amploarea şi tendinţa problemei ce urmează a fi abordată?

- Care sunt obiectivele guvernului (statului)?

- Care sunt principalele opţiuni de politică disponibile?

- Care sunt impacturile economice, sociale şi de mediu posibile ale opţiunilor disponibile?

- Care sunt avantajele şi dezavantajele fiecărei opţiuni

- Care este soluţia ce necesită cele mai mici cheltuieli?

Ca sistem, AIR serveşte drept mecanism de reflectare asupra unei decizii şi este un set de acţiuni

logice care structurează pregătirea şi proiectarea politicilor (la nivel general) şi a actelor normative (la

particular) şi implică aprofundarea practicilor deja existente de fundamentare a proiectelor prin detalierea

analizei şi formalizarea rezultatelor într-un raport.

Există 2 etape de evoluţie a AIR în cadrul procesului de elaborare a propunerii de politică. Acestea

sunt Analiza preliminară şi Analiza finală.

AIR în calitate de "'proces iteractiv". AIR este de asemenea un proces iterativ (care se repetă) de

îmbunătăţire a rezultatelor reglementării care prevede:

1) Planificarea din timp pentru o reglementare mai efectivă

2) Consultarea la etapa iniţială pentru a identifica consecinţele ne-dorite ale intervenţiei

3) Accentul pe proporţionalitate - AIR preliminară şi finală

4) Accentul pe examinare: în cadrul autorităţii publice; înainte de prezentare Cabinetului de Miniştri;

în cadrul Parlamentului.

2. Principiile reformei cadrului de reglementare.Conceptul „reglementărilor inteligente" pentru pieţe deschise şi competitive. Prin reglementare

înţelegem orice intervenţie a guvernului (statului) care are un impact asupra persoanelor, instituţiilor,

organizaţiilor sau grupurilor din cadrul sectorului public sau privat şi în ansamblu asupra societăţii.

Forţa reglementării constă în ameninţarea cu o sancţiune pentru nerespectarea ei. Reglementarea este o

constrângere, în egală măsură, care creează o relaţie specifică între puterile publice şi cetăţeni.

Calitatea legilor şi a reglementărilor, eficacitatea sistemelor de reglementare au o influenţă directă

asupra dezvoltării economice şi democratice a unei ţări. Reglementările prea stricte, complexe sau

inaplicabile riscă mai degrabă să aducă prejudicii decât să contribuie la bunăstarea generală, în măsura în

care încetinesc activitatea economică, împiedică cooperarea publicului şi cresc costurile administrative.

Cunoaşterea exigenţelor guvernamentale în proiectarea şi implementarea reglementărilor.

Problema reglementării trebuie abordată cu prudenţă, existând multiple avantaje, dar şi o serie de

inconveniente. O bună parte din ţările membre ale UE, seduse de uşurinţa cu care se pot scrie noi legi şi

reglementări şi convinse că problemele pot fi rezolvate prin simpla existenţă a legilor şi reglementărilor, au

avut tendinţa să reglementeze în exces, să producă reglementări neadaptate la condiţiile specifice şi de multe

ori nerespectate. Îmbunătăţirea modului în care guvernele îşi folosesc puterea de a reglementa, este o

activitate de mare amploare la care trebuie să participe miniştrii, parlamentarii, administraţia, instanţele

judecătoreşti, cetăţenii. Un mijloc rapid şi puţin costisitor pentru ameliorarea considerabilă a calităţii

reglementărilor este o reformă pe termen scurt, care are drept scop focalizarea atenţiei guvernului asupra a 2

probleme importante: Ce este reglementarea? şi Ce, cînd şi cum să reglementezi?

Orice reglementare este un instrument complex, care afectează direct activităţile cetăţenilor şi

întreprinderilor, sistemului juridic şi economic. Factorii politici de decizie care doresc să pună în aplicare un

sistem judicios de reglementări trebuie să ia în calcul 2 aspecte: a) dacă sistemul favorizează folosirea

eficace a politicilor şi impactul acestora asupra economiei

Cost redus - risc redus. Costurile reglementării pentru cei care trebuie să o respecte reprezintă impactul

cel mai evident. Reglementarea impune un cost direct întreprinderilor private şi cetăţenilor. În anumite

cazuri, reglementările din domeniul mediului înconjurător impun proprietarilor de fabrici să se doteze cu noi

echipamente pentru filtrarea apelor reziduale sau norme de calitate, care măresc preţul plătit de consumator.

Costurile directe atât de mari au un impact foarte important asupra creşterii economice şi creării de noi

locuri de muncă, însă există şi anumite costuri indirecte cu consecinţe la fel de importante sau mai mari.

Astfel, anumite tipuri de reglementări afectează productivitatea şi capacitatea de inovare. Multe din

reglementări antrenează direct sau indirect concurenţa şi înmulţesc factorii de ineficacitate greu de sesizat.

Pe termen lung, aceste efecte negative pot afecta competitivitatea unei ţări.

Caracteristicile primordiale în sistemele de reglementare. Reglementările sunt produsul sistemului

de reglementare, incluzând procesele şi instituţiile prin intermediul cărora sunt concepute reglementările,

puse în aplicaţie şi interpretate. Sistemul de reglementare înglobează şi procesul de consultare a publicului şi

comunicarea. Sistemele de reglementare naţionale cuprind nu numai dispoziţiile naţionale, dar şi cele

elaborate de instanţe locale sau supranaţionale (de ex. UE).

Pentru implementarea unui sistem eficient de reglementare a activităţii se impun următoarelor cerinţe:

1) politica de stat clară de reglementare a activităţii, adoptată la cel mai înalt nivel;

2) un sistem instituţional public durabil, capabil să organizeze şi să coordoneze activitatea de

perfecţionare a calităţii reglementării activităţii;

3) metode şi mecanisme de evaluare şi de implementare a reglementărilor noi menite să ducă la

efecte pozitive în societate.

Probleme generate de reglementările prost planificate: a) costuri înalte; b) timp şi energie pierdută;

c) corupţie; d) creştere economică joasă şi nivel de trai scăzut; e) implementarea AIR de către autorităţi

publice nepregătite; f) probleme în stabilirea priorităţilor, scopurilor şi evaluării resurselor; g) autorităţile

publice nu dispun de informaţie suficientă de apreciere a alternativelor.

Chestionarul OCDE al bunelor practici de reglementare. Pentru a elabora o reglementare „bună”

este necesar de a determina normele de calitate ce definesc această reglementare. OCDE (Organizaţia pentru

Cooperare şi Dezvoltare Economică), care este o organizaţie interguvernamentală reunind 30 de ţări cu

economii de piaţă avansate, a definit normele de calitate care se aplică sistemelor de reglementare:

- compatibilitatea şi echilibrul între diferitele politici în vigoare

- stabilitatea şi predictibilitatea dispoziţiilor reglementărilor

- uşurinţa de a gestiona, a supraveghea şi capacitatea ajustării la schimbările de orientare politică

- transparenţă şi deschidere faţă de responsabilii politici şi publici

- regularitatea procedurilor de aplicare şi echitatea lor

- capacitatea de adaptare la schimbări.

Cerinţele UE şi OMC asupra reglementărilor inteligente:

1) scopul acestor reglementări este minimizarea costurilor bugetare economice şi sociale în contextul în

care obiectivele politice sunt totuşi realizate. AIR nu trebuie să fie costisitoare. Dacă resursele sunt limitate,

pot fi planificate evaluări modeste care totuşi vor produce rezultate folositoare şi eficiente.

2) aplicarea unor metodologii bine puse la punct, care pot fi împrumutate şi adaptate de orice guvern

care doreşte să aplice AIR;

3) Pentru a fi folositoare, legătura AIR cu factorii de decizie şi cu cei care elaborează legile trebuie să fie

instituţionalizată.

4) AIR este folositoare doar dacă există un angajament politic şi administrativ de a introduce rezultatele

sale în cadrul procesului de adoptare a deciziilor.

5) Analizei impactului de reglementare sunt supuse numai cele mai substanţiale reglementări (de la 100

milioane $ în sus în SUA).

6) Toate opţiunile, cercetările, discuţiile cu grupuri de interes şi concluziile oficialităţilor responsabile

pentru AIR sunt făcute publice.

3. AIR în Uniunea Europeană - Agenda de la Lisabona şi completarea pieţei comune.

Evaluarea impactului de reglementare în cadrul Uniunii Europene. Comisia Europeană. În anii

80, în majoritatea ţărilor UE a devenit evident că sistemele de reglementare la nivel naţional nu funcţionează

prea bine. Au apărut o serie de probleme grave precum: reglementările prea complexe şi prea numeroase;

costurile reglementării suportate de întreprinderi creşteau rapid; numeroasele cazuri de incompatibilitate

între reglementări. La mijlocul anilor 1990 Comisia Europeană a fost în căutarea metodelor empirice de

luare a deciziilor, ca urmare statele-membre ale UE au introdus AIR pentru programele legislative. Din

această perioadă AIR a devenit o parte componentă a Agendei “pentru o mai bună guvernare” şi avînd ca

scop îmbunătăţirea calităţii legislaţiei, a face guvernarea mai trsansparentă, reactivă şi responsabilă.

La etapa actuală AIR reprezintă o normă a guvernării democratice în ţările industrializate integrate în

comerţul global, deoarece succesul guvernărilor moderne depinde esenţial de performanţa de reglementare.

Un obiectiv al programelor AIR practicat de ţările UE este folosirea principiilor de piaţă acolo unde

este cazul pentru a genera beneficii şi protecţie. Alt obiectiv - îmbunătăţirea calităţii informaţiei aflate la

dispoziţia celor care iau decizii, pentru ca politicienii să înţeleagă bine consecinţele deciziilor lor.

În multe din ţările UE, capacităţile privind politicile au fost îmbunătăţite pentru a reduce riscurile.

Una dintre măsurile luate a fost incorporarea AIR în cadrul instituţional în care se elaborează politicile şi

reglementările. În prezent, la Comisia Europeană este în curs introducerea unui nou sistem menit să

simplifice mediul reglementărilor în cadrul Uniunii.

În anul 2002 a fost adoptat Planul de acţiuni „de reglementare mai bună" al Comisiei Europene,

prin care instituţiile UE şi statele-membre au conştientizat necesitatea reglementării intervenţiei statului în

cadrul activităţii antreprenoriale, apărându-şi interesele publice şi susţinînd activitatea economică.

La fel, în 2002 a fost creată Comisia Europeană de evaluare a impactului pentru evaluarea

efectelor unei propuneri legislative, care trebuia să includă estimări a impactului economic, social şi de

mediu din interiorul şi exteriorul UE.

Reforma regulatorie în spaţiul european a fost estimată ca o reformă care a uşurat accesul intrării pe

piaţă a agenţilor economici, a creat condiţii mai competitive pentru dezvoltarea businessului, a lichidat

obstacolele în calea inovării şi, ca urmare, a majorat creşterea Produsului Intern Brut.

Reforma regulatorie a fost divizată în funcţie de scopul urmărit în două reforme regulatorii specifice:

1) de a reduce până în 2012 costurile administrative cu 25%, marja stabilită de către Comisia Europeană în

anul 2007; 2) de a conduce o analiză sistematică a pieţei bunurilor şi serviciilor prioritare, de a identifica

principale obstacole de competitivitate şi a propune soluţionarea lor.

Ghidul AIR din 2005. În anul 2005 ţările UE au elaborat noi directive a impactului impozitării şi a

relaţiei transparente a autorităţilor cu antreprenorii. Această reformă de reglementare a fost orientată pe

creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. Aceste acţiuni au urmărit:

a) promovarea şi implementarea reglementărilor „mai eficiente", soluţionându-se problema

impozitărilor excesive, precum şi simplificarea lor;

b) implementarea principiilor regulatorii pe întreg teritoriul UE;

c) reorientarea autorităţilor în vederea creării dialogului cu sectorul privat.

Scopurile prioritare ale Comisiei Europene au fost stabilite următoarele: clasificarea legislaţiei

imperfecte, simplificarea ei, revizuirea impactului directivelor impozitării, costurile administrative.

Agenda de la Lisabona şi completarea pieţei unice. Strategia de la Lisabona, cunoscută şi sub

denumirea de Agenda de la Lisabona a fost adoptată de Consiliul European în 2000, pe o perioadă de 10 ani,

având ca scop transformarea Uniunii Europene în "cea mai dinamică şi competitivă economie a lumii".

Obiectivele Strategiei de la Lisabona:

1) Dezvoltarea unei economii dinamice, bazate pe cunoaştere

2) Intensificarea ratei de creştere economică

3) Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă

4) Modernizarea sistemului de protecţie socială

5) Promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei mediului.

Principalele domenii sunt cel economic, social şi de mediu.

Confruntarea provocărilor la nivel re gional, naţional şi al UE. Productivitate scăzută şi

competitivitatea. Agenda de la Lisabona este un program politic ambiţios, menit să combată

productivitatea scăzută şi stagnarea economică din Uniunea Europeană, care se află în urma Statelor Unite

şi, din ce în ce mai mult, în urma economiilor asiatice aflate în curs de dezvoltare.

Agenda de la Lisabona funcţionează atât ca o viziune de ansamblu cât şi ca un set complex de reguli

politice. Priorităţile sale pot fi interpretate de ţările membre şi candidate în mod diferit, performanţele

naţionale şi circumstanţele variază în mod semnificativ. În timp ce statele vechi membre ale UE se

concentrează în special pe crearea de locuri de muncă şi sprijinul pentru cercetare şi dezvoltare, precum şi

reforma sectorului social, pentru noile membre ale UE şi ţările candidate principalele priorităţi sunt

restructurarea economică şi îmbunătăţirea climatului de afaceri. Deşi tehnologiile de informaţie şi

comunicaţii pot face minuni uneori, stadiile dezvoltării nu pot fi pur şi simplu sărite. Pentru ţările aflate în

tranziţie, absorbirea tehnologiei va rămâne esenţială în viitorul apropiat. Scopurile specifice legate de

Agenda de la Lisabona trebuie privite în contextul unor mai mari probleme de politică ce afectează întreaga

economie.

Atingerea obiectivelor agendei de la Lisabona ar întări, printre alţi factori, bazele economiei şi ar

diminua riscurile, deoarece ar duce statele membre într-un stadiu superior de dezvoltare economică.

4. Analiza problemei de politică.

Analiza problemei ce urmează a fi abordată. Pentru abordarea corectă a unei probleme de politică

este necesar de a identifica şi înţelege cât mai profund această problemă.

Problema de politică este o situaţie nedorită de public pe care Guvernul doreşte să o abordeze (prin

elaborarea 1 politici). La fel, poate fi o politică care nu e acceptată, înţeleasă, implementată corect.

Motivul intervenţiei guvernului trebuie să fie bine înţeles înainte de a examina modalitatea în care se

poate interveni. Astfel, mai întâi trebuie să stabiliţi dacă există justificare pentru intervenţia guvernului, iar

AIR ar trebui să acorde o explicaţie motivată a faptului de ce situaţia actuală este nesatisfăcătoare. Regula

de aur – nu puteţi decide cum să abordaţi o problemă până nu o identificaţi şi o înţelegeţi adecvat.

Înainte de a defini problema se stabileşte agenda. Acest lucru se face de fiecare autoritate publică

abilitată cu iniţierea proiectelor de acte normative. Totodată, stabilirea agendei se face în conformitate cu

priorităţile stabilite de Guvern.

Structura analizei problemei:

1) Activităţile – reprezintă principalele etape în definirea problemei de politică:

a) identificarea problemelor. Problemele pot fi identificate din următoarele surse: Agenda publică -

probleme aflate la un moment dat în discuţie publică (mass-media, grupuri de presiune, ONG) care necesită

intervenţia guvernamentală pentru rezolvarea lor; Programul de Guvernare - problemele ce trebuie rezolvate

de către o instituţie guvernamentală stabilite în Programului de Guvernare; Priorităţi stabilite la nivel politic

care apar pe parcursul guvernării.

b) filtrarea problemelor – analiza asupra diferitor probleme şi selectarea celora care urmează să fie

înscrise pe agenda instituţiei guvernamentale.

c) formularea oficială a problemei sau problemelor selectate – activitate prin care o problemă (sau

mai multe), o dată intrată pe agendă, devine prioritate strategică pentru instituţiile guvernamentale.

d) definirea scopului şi obiectivelor.

2) Metode şi tehnici de identificare a problemei: prelucrarea presei, analiza documentelor

administrative şi sociale.

3) Rezultate: priorităţi identificate, program de priorităţi strategice.

4) Responsabil: decidentul politic, echipe tehnice din cadrul instituţiilor guvernamentale.

Diferenţa dintre o problemă de politică şi simptome. Atunci când se efectuează analiza problemei

pentru documentul AIR, trebuie folosite diverse surse de informaţie. În primul rând este necesar de a utiliza

informaţia generală despre domeniul politicii, a explica oportunitatea intervenţiei guvernului şi a face

diferenţa dintre problemă şi simptomele acesteia.

La definirea problemei este important de a nu confunda problema cu simptomele problemei.

Confundarea acestora poate avea ca rezultat îndreptarea acţiunilor într-o direcţie greşită sau efectuarea unor

acţiuni nepotrivite, care pot avea ca urmare înrăutăţirea situaţiei existente.

Simptomele pot fi uşor confundate cu problemele. Spre exemplu: problema – numărul mare de

maşini în mun. Chişinău, iar simptomul (efectul) – trafic aglomerat. Soluţia – restricţionarea importului de

maşini.

Problema este motivul de bază pentru un eşec, iar simptomul este o consecinţă a acelei probleme de

bază sau a eşecului.

Obiectivele, scopul şi efectul planificat al propunerii de politică. Este important să fie clar ce se

urmăreşte prin intermediul realizării propunerii de politică înainte de a decide modalitatea de realizare şi

implementare a acesteia, adică trebuie stabilit scopul acesteia. Scopul reprezintă starea generală de lucruri

care se aşteaptă să fie atinsă după implementarea unei politici publice.

Este foarte important ca scopul să fie clar definit înainte de a purcede la realizarea documentului

AIR. Dacă scopul este definit incorect, atunci analiza propunerilor va fi dificil de realizat şi în final

intervenţia nu va avea rezultatul scontat şi poate avea consecinţe nedorite.

Scopul are un caracter general, fiind cel care oferă orientarea tuturor activităţilor în cadrul

implementării unei anumite politici publice.

Scopul propunerii poate fi general şi strategic, incluzând mai multe obiective detaliate. Astfel,

scopul reprezintă o declaraţie a ceea ce politica publică intenţionează să facă, cuprinde direcţia sau

rezultatul scontat, iar obiectivele – paşii concreţi în realizarea scopului şi presupun intervenţii. De exemplu:

Scop: Reducerea exploatării forţei de muncă în industria textilă. Obiectiv: Diminuarea până în anul 2015 a

poluării cu deşeuri chimice cu 15 % .

Obiectivele ar trebui să fie specifice, măsurabile (să prevadă anumite unităţi de măsură – km, tone),

accesibile, realistice şi temporale (stabilite doar pentru o anumită perioadă), adică să corespundă criteriilor

SMART. La fel, acestea trebuie să fie limitate numeric.

Obiectivele pot fi generale (se referă la o direcţie majoră de acţiune) şi specifice (au în vedere o serie

de rezultate intermediare şi finale).

Pentru elaborarea obiectivelor poate fi folosită metoda Brainstorming.

5. Identificarea opţiunilor de politică.Identificarea opţiunilor de politică constă în generarea unor alternative posibile, analiza şi

formularea unor opţiuni de politici publice pentru o prşoblemă care a intrat pe agenda unei instituţii publice.

În această etapă decidentul politic din autorităţile publice iniţiatoare de proiecte de acte normative,

urmăreaşte să aleagă dintr-o listă de opţiuni de soluţii fezabile.

Decizia referitoare la intervenţie se ia prin parcurgerea următoarelor etape:

- Care este scopul, obiectivele şi efectul anticipat al propunerii de politică.

- Identificaţi jucătorii cheie şi interesul lor pentru politică.

- Efectuaţi evaluarea riscurilor.

- Desfăşuraţi dezbateri iniţiale pentru a identifica şi a elabora opţiuni.

- Analizaţi precedentele existente, inclusiv experienţa de peste hotare.

- Desfăşuraţi consultări iniţiale cu factorii interesaţi.

Ce este o opţiune. Opţiunile de politică sunt diferite alternative potenţiale şi soluţii efective de

asigurare a rezultatului dorit al politicii în procesul analizei unei probleme de politică.

Dacă problema a fost precis definită, scopul şi obiectivele sunt clare, atunci va fi mai uşor de stabilit

posibilele opţiuni. Este important de ştiut atât modalitatea în care guvernul va interveni precum şi faptul

dacă este necesar ca guvernul să intervină.

Soluţiile de politică vor soluţiona problema, astfel încât să satisfacă necesităţile unui număr de

oameni, interesaţi atât în atingerea rezultatului, cât şi în mijloacele prin intermediul cărora rezultatul este

atins. Aceste persoane includ: beneficiarii direcţi ai rezultatului politicii; implementatorii politicii;

funcţionarii publici din ministerul de resort care fac recomandări cu privire la căile de atingere a rezultatului

politicii; alte ministere ale căror politici sunt afectate de rezultatul politicii respective.

Există 3 categorii de opţiuni ale politicii:

1) A nu face nimic

2) Intervenţie directă: executarea reglementărilor existente în alt mod; co-reglementarea împreună cu

structurile profesionale; reglementări noi, autorităţi noi; preluarea de către guvern/stat.

3) Intervenţie indirectă (crearea unui mediu pentru schimbare): regulamente de standarde şi servicii;

campanii de informare şi educare; stimulente (financiare, altele).

Nu există o cale stabilită pentru generarea opţiunilor de politică (fiecare problemă este unică). Pentru

găsirea opţiunilor de politică se va ţine cont de: noutatea problemei, proporţia ei; perioada de timp pentru

găsirea soluţiilor; rezultatele ce urmează a fi atinse; gradul de interes faţă de problemă.

Opţiunile pot fi elaborate prin intermediul: comparaţiilor internaţionale şi naţionale; cercetării;

analizei şi evaluării politicii; consultării; utilizării experţilor; proiectelor-pilot

Paşii de identificare a opţiunilor de politică:

1) Generare a alternativelor de politici publice – identificarea unor posibile soluţii la o problemă

inclusă pe agenda unei instituţii guvernamentale. Alternativele sunt soluţii posibile ale unei probleme şi nu

constituie încă opţiuni de politică. La această etapă este importantă folosirea datelor statistice oficiale,

rapoartelor şi cercetărilor referitoare la impactul social al politicii publice.

2) Analiza şi selectarea opţiunilor de politici publice constă în analiza diferitor alternative de soluţii

la problema de politici publice în vederea selectării celor mai bune. Se propun cel puţin trei opţiuni: a nu

face nimic, intervenţie directă sau indirectă.

3) Formularea propunerii de opţiuni de politici publice. Structura propunerii de opţiuni de politici: a)

prezentarea prşoblemei şi a motivelor pentru care ea a fost aleasă; b) prezentarea diferitor opţiuni pentru

această problemă; c) prezentarea opţiunii recomandate de grupul de lucru din ministerul însărcinat cu

elaborarea documentului. Propunerea opţiunii trebuie să fie însoţită de o motivaţie puternic fundamentată

(metode: brainstorming, tehnica Delphi, construirea de scenarii).

4) Alegerea unei opţiuni pentru a fi implementată.

Alternative pentru reglementarea dată:

1) Opţiunea de "a nu face nimic" (neintervenţia) impune factorii de decizie să analizeze dacă

intervenţia guvernului poate înrăutăţi situaţia. Această opţiune trebuie întotdeauna analizată şi explorată cu

mare atenţie. Motivul opţiunii "a nu face nimic" poate fi faptul că intervenţia Guv. nu ar rezolva problema

ori faptul că aplicarea corectă a instrumentelor deja existente ar putea să o rezolve.

2) Auto - reglementarea - încurajarea sindicatelor şi organizaţiilor să reglementeze activitatea

membrilor proprii pentru a asigura respectarea anumitor standarde. Standardele sunt deseori stabilite într-un

cod de procedură. Co-reglementarea - rolul de reglementare este împărţit între guvern şi un organ din

industrie.

3) Campaniile de informare şi educare - informarea publicului despre riscurile şi acţiunile ce

trebuie întreprinse p-u a minimiza riscurile. Se realizează prin: stimulente financ; permise de produse

comerciabile; mărci de garanţie a calităţii; cărţi de servicii (stabilesc standarde minime de prest serv)

4) Structuri bazate pe stimulente : Stimulente de ordin fiscal sunt utilizate pentru a impulsiona

cheltuielile făcute de companii pentru cercetare şi dezvoltare. O parte din cheltuielile pentru cercetare şi

dezvoltare pot fi decontate din impozitul ce urmează a fi achitat de companie. Tipuri de stiumulente:

Crearea unei pieţe competitive; Plafonarea preţurilor; Norme; Impozite; Recompense (credite, premii)

Justificarea opţiunii alese. Pentru a determina întâietatea opţiunii (opţiunilor) preferate a dvs.

trebuie să puneţi următoarele întrebări:

- opţiunile selectate sunt relevante cu problema şi scopul intenţionat al propunerii dvs.?

- sunt aceste opţiuni proporţionale cu obiectivul / scopul dorit?

- cât de efective sunt aceste opţiuni în realizarea obiectivului /scopului?

- sunt aceste opţiuni coerente cu obiectivele economice, sociale şi de mediu mai vaste?

- cum se încadrează aceste opţiuni în cadrul de politică principal al guvernului

- cât de eficient(e) din punct de vedere al costurilor şi/sau cât de accesibilă(e) este (sunt)

opţiunea(ile) preferată(e)?

6. Criterii de decizie şi metode analitice.

Criterii de decizie: principiul cost-beneficiu; cost-eficacitate, proporţionalitate; criterii de trecere.

Analiza impactului reprezintă un instrument prin care sunt evaluate costurile probabile, consecinţele

sociale (pozitive şi negative), precum şi posibilele efecte asupra mediului înconjurător pe care o anumită

reglementare ar putea să le aibă.

Scopul utilizării analizei de impact este de a oferi informaţii prin care se pot compara diferite tipuri de soluţii

identificate în termeni de efecte economice, sociale sau ecologice.

Impacturile în procesul AIR se clasifică după următoarele criterii:

1) din punct de vedere al obiectivelor: obiectivul efecienţei economice şi al eficacităţii de interes public;

2) din punct de vedere al procesului de identificare şi al grupurilor afectate: a) direct - care rezultă direct

din măsurile întreprinse în baza propunerii; b) indirect - celelalte impacturi care se produc uneori

neintenţionat; c) privat - suportate de persoane, întreprinderi; d) social - suportate de societate în întregime.

Indicatorii impactului trebuie selectaţi confom anumitor criterii: Relevanţa (legată de obiective);

Acceptarea de factorii interesaţi; Credibilitatea; Uşurinţa în monitorizare; Capacitatea de cuantificare.

Obiectivul evaluării impactului este dublu: 1) de îmbunătăţire a instrumentelor politicilor în sine; 2) de

reducere a numărului instrumentelor legislative prin evitarea legilor nenecesare. O bună evaluare a

impactului ajută la producerea de legi mai puţine, mai clare şi mai uşor acceptabile.

Pentru realizarea analizei de impact sunt utilizate o serie de tehnici specifice:

- Evaluarea impactului economic -Analiza cost-beneficiu, Analiza cost-eficacitate;

- Evaluarea impactului social - focus grup, inteviu, sondaj de opinie, analiza comparată, analiza de gen;

- Evaluarea impactului asupra mediului înconjurător.

Estimarea costului unei propuneri de politică publică este un aspect cu o semnificaţie specială al analizei

impactului. Costurile pot fi împărţite în trei grupuri de bază: a) Costuri directe pentru guvern , incluzând

toate nivelurile inferioare ale guvernării; b) Costuri de conformare pentru firmele şi cetăţenii afectaţi;

c) Costuri indirecte p-u economie în general - efectele sociale, de mediu, reducerea concurenţei, investiţiei.

Metode analitice pentru AIR:

1) Analiza cost-beneficiu (ACB) este probabil cea mai bine cunoscută tehnică pentru analizarea

politicilor publice şi este pe larg folosită de către persoanele cu funcţii de elaborare a politicilor. Analiza

cost-beneficiu îi ajută pe cei care creează politicile să prioritizeze cheltuielile.

Scopul analizei cost-beneficiu este de a determina dacă nu nivel anume de cheltuieli publice poate

produce un beneficiu mai mare decât în situaţia în care fondurile respective ar fi avut o altă destinaţie sau

dacă ar fi fost păstrate în sectorul privat.

Structura unei analize cost-beneficiu conţine:

1. Analiza detaliată şi justificarea costurilor şi beneficiilor relevante pentru societate pe care le presupune

o variantă de politică publică;

2. Rezumatul costurilor şi beneficiilor fiecărei variante şi cuantificarea sau estimarea în termeni monetari a

valorii acestora;

3. Calcului valorii nete prezente pentru fiecare variantă în parte;

4. Prezentarea riscurilor şi incertitudinilor care pot contribui la modificarea în timp a valorilor estimate.

2) Analiza cost-eficacitate calculează costul pe unitate de beneficiu, însă nu conferă valoare monetară

obiectivelor precum şanse egale, scăderea mortalităţii sau îmbunătăţirea alimentaţiei. La fel ca şi analiza

cost-beneficiu, aanaliza cost-eficacitate este axată pe raportul dintre cost şi beneficiu, însă nu cu utilizarea

evaluării în termeni monetari (de exemplu gradul de mulţumire al oamenilor).

Măsurile cost-eficacitate sunt extrem de benefice atunci când obiectivul guvernului este definit

suficient de larg pentru a pennite compararea mai multor alternative de politică diferite destinate atingerii

sale. Ele oferă adesea indicaţii utile privind eficacitatea relativă a aplicării politicilor şi oportunităţile de

realocare a resurselor pentru a le maximaliza impactul net.

3) Evaluarea riscurilor. În cadrul analizei impacturilor trebuie să fie examinate riscurile şi

probabilitatea apariţiei acestora. Este important să încercaţi să descrieţi consecinţele riscurilor şi dacă

acestea ar putea împiedica la realizarea obiectivelor reglementării.

În cadrul analizei impactului de reglementare trebuie evaluate următoarele tipuri de risc: risc în

activitatea de întreprinzător; risc legat de ofertă; risc legat de cerere; risc economic; risc legat de protecţia

mediului; risc legat de reputaţie; risc legat de tehnologie.

Analiza riscului oferă un raţionament general privind faptul dacă beneficiile ajustate la risc depăşesc

costurile ajustate la risc.

4) Analiza impactului asupra ÎMM se concentrază asupra:

- poziţiei sectorului privat în raport cu statul;

- drepturilor şi obligaţiilor între sectorul public şi cel privat;

- prestării serviciilor şi abordării problemelor administrative, mecanismelor de aplicare a legislaţiei;

- formele şi metodele de control administrativ, precum şi de control al activităţii autorităţilor

administraţiei publice de către societatea civilă;

- implementarea tehnologiilor informaţionale.

7. Tehnici de consultare.

Importanţa consultărilor pentru AIR. Consultările reprezintă un instrument vital pentru elaborarea

unei politici sau a legilor şi reglementărilor afiliate. Acest proces asigură participarea completă a părţilor

interesate în formularea politicilor şi creează sentimentul apartenenţei la politica formulată.

Consultarea este un mijloc de creare a consensului, de facilitare a acceptării noilor propuneri, de găsire

a unor soluţii de politică eficiente în raport cu costul. Consultarea este totodată şi un mijloc de creştere a

transparenţei în procesul decizional.

Consultările reduc probabilitatea modificării sau chiar a retragerii unei reglementări pentru că s-a bazat

pe ipoteze greşite sau informaţii insuficiente.

Scopul consultărilor constă în îmbunătăţirea procesului de elaborare a politicilor. Deciziile luate în

urma consultărilor, se bazează pe fapte solide (iau în consideraţie opiniile celor afectaţi de noile politici).

Importanţa consultărilor:

1) Asigură oportunităţi egale de participare

2) Îmbunătăţesc importanţa propunerilor de politici pentru părţile interesate

3) Permit participaiea, comunicarea şi dialogul între părţile interesate

4) Promovează transparenţa şi responsabilitatea autorităţilor publice

5) Integrează idei şi perspective noi

6) Îmbunătăţesc cunoaşterea şi înţelegerea unui domeniu de politici.

Consultarea în calitate de sursă pentru obţinerea evidenţelor. Consultarea este un pas important în

elaborarea unei politici şi trebuie să aibă loc cât mai devreme posibil, iar în caz de necesitate - şi la diferite

etape ale procesului de elaborare a politicii. Consultarea neoficială are loc la etapa iniţială a procesului AIR

şi ajută la înţelegerea şi aprecierea mai bună a riscurilor şi opţiunilor.

Oricât de bine ar fi informaţi, funcţionarii publici care pregătesc un act de reglementare nu pot avea o

viziune completă asupra tuturor consecinţelor unui instrument de politică nou. Adesea nu sunt disponibile

toate datele statistice despre domeniul ce urmează a fi reglementat, iar experienţa sau cercetarea anterioară

sunt limitate. În cazul în care capacitatea administrativă este încă slabă, datele colectate în timpul

consultărilor pot constitui baza pentru evaluarea impactului.

Consultarea părţilor cointeresate la nivel de grup şi individual. Părţile cointeresate pot fi atît din

administraţia publică, cît şi din societate.

Consultarea cu toate ministerele şi agenţiile trebuie să joace un rol major în procesul de elaborare a

politicii şi în procesul AIR. Diferite ministere şi agenţii guvernamentale pot avea multă experienţă în ce

priveşte modul în care o opţiune de politică poate afecta domeniile din portofoliul lor. Astfel, consultarea cu

alte ministere va îmbunătăţi considerabil baza informativă.

Este recomandabilă consultarea grupurilor din afara administraţiei în cazul oricărei reglementări care

poate avea un efect asupra intereselor unor anumite segmente ale societăţii. ONG-urile, diverse asociaţii

obşteşti, sindicatele, precum şi mediile academice, în funcţie de subiectul vizat, pot dispune adesea de

informaţiile care lipsesc, sau chiar de statistici. Informaţiile colectate de la grupurile de interese speciale pot

fi părtinitoare, întrucât apără interesul unui anumit grup.

Este important ca funcţionarul public antrenat în elaborarea politicii să identifice toţi factorii

interesaţi care urmează să fie afectaţi de reglementarea planificată.

Factorii interesaţi pot fi persoanele individuale, comunităţile, organizaţiile sau grupurile cu interes în

rezultatul politicii sau măsurii respective. Principalele tipuri de factori interesaţi includ:

1) Factorii interesaţi cheie: Persoanele care pot influenţa semnificativ sau sunt importante pentru

succesul măsurii.

2) Factorii interesaţi primari: Persoanele sau grupurile care sunt afectate direct atât pozitiv, cât şi

negativ de reglementare.

3) Factorii interesaţi secundari: Toate celelalte persoane sau instituţii cu un interes sau rol

intermediar în activitatea respectivă.

Analiza factorilor interesaţi ne permite să determinăm cine şi cum trebuie consultat. Ea oferă posib.

evidenţierii potenţialilor aliaţi cheie în procesul de aprobare şi celor ce ar putea opune rezistenţă.

Pregătirea părţilor implicate pentru a participa la consultări: a) Elaborarea documentelor de

consultare; b) Comunicarea obiectivelor consultării şi formularea întrebărilor de îndrumare asupra

problemelor. c) Documentele consultărilor trebuie să fie uşor de obţinut (publicarea lor pe pagina web a

ministerului); d) A stabili o perioadă suficient de lungă pentru consultări pentru a maximiza contribuţiile

părţilor participante (cel puţin 3-4 luni).

Metode de consultare. Consultarea în interiorul administraţiei se poate desfăşura printr-o procedură

scrisă sau poate lua forma unor întruniri interministeriale. În cazul în care consultările sunt sub forma

scrisă, comentariile trebuie comunicate tuturor participanţilor. În cazul în care consultările sunt orale, este

preferabil ca reprezentanţii tuturor autorităţilor interesate să fie invitaţi la aceeaşi întrunire, pentru a avea un

schimb complet de opinii şi a clarifica diversele puncte de vedere.

Şi consultările din afara administraţiei pot avea loc în formă scrisă sau în cadrul unor şedinţe

publice. În ultimii ani, în ţările membre ale Uniunii Europene tot mai larg se practică consultarea părţilor

interesate şi a opiniei publice prin intermediul Internetului. Această formă de consultare este mai ieftină

decât cele tradiţionale şi are avantajul că oricine este interesat poate comenta propunerea.

Consultările cu părţile implicate pot fi efectuate printr-o gamă variată de metode. Nu există o metodă

„corectă" care va funcţiona în orice circumstanţe. Astfel, este necesar să se utilizeze mai multe metode, ceea ce

sporeşte şansele unui răspuns mai bun. Pentru consultările oficiale, pentru a maximiza numărul de participanţi

care sunt consultaţi, se utilizează procesul participativ. Consultările pentru grupuri afectate direct includ:

Sondaje bazate pe chestionare poştale şi individuale; Proiecte de documente pentru comentarii .

Consultările pentru oamenii afectaţi rar pot include: Şedinţe; Întruniri deschise şi Zilele cu uşile deschise,

Utilizarea grupurilor reprezentative, Grupurilor tematice de discuţii şi Grupurilor focusate, Discuţii şi

Consultări în scris..

8. Asigurarea conformării.

Conformarea reprezintă respectarea politicii, reglementărilor şi legilor. Orice reglementare trebuie

respectată, altfel politica nu va genera rezultate. Legile care nu se respectă afectează imaginea Guvernului.

Există trei nivele de conformare:

1) Conformarea voluntară - oamenii mai degrabă se conformă benevol, decât aleg să fie pedepsiţi

pentru neconformare. Există trei strategii de bază pentru conformarea voluntară: Educare, Convingere,

Motivare.

2) Conformarea impusă fără sancţiuni

3) Conformarea impusă prin lege - în caz de neconformare apare riscul de aplicare a diferitor sancţiuni

prevăzute prin legi.

Nivelele conformării ce urmează a fi atinse trebuie să fie realiste. Conformare de sută la sută nu se

poate obţine, aşa încât guvernele trebuie să se concentreze asupra celor mai importante priorităţi.

Factori ce influenţează nivelurile de conformare faţă de reglementări: a) înţelegerea şi acceptarea

obiectivelor şi regulilor; b) costuri ridicate; c) factori sociali, culturali şi psihologici; d) puterea societ. civile

şi responsabilitatea social; e) capacitatea autorităţilor de a promova conformarea voluntară şi a o monitoriza.

Abordările şi metodele de implementare. Reglementările bine aplicate ating rezultate pozitive,

inclusiv un nivel înalt de conformare, ceea ce face ca legea să asigure beneficiile intenţionate.

Realizarea unei implementări bune şi obţinerea unei conformări mai mari pot aduce beneficii

semnificative pentru programele de elaborare a reglementărilor şi, indirect, pentru guvern. Printre cele mai

importante beneficii ale conformării se numără: a) Acţiuni controlate de la aprobarea legilor şi

regulamentelor până la implementarea totală; b) Îmbunătăţirea respectării prevederilor; c) Corectitudine

sporită şi aplicare consecventă a legislaţiei de autorităţile însărcinate cu aplicarea legilor; d) Costuri scăzute.

Implementarea reglementărilor este influenţată de 3 factori:

1) Calitatea tehnică a instrumentului legal - stipulările legilor şi ale regulamentelor trebuie să fie

exprimate clar, logic organizate şi consecvente; trebuie redusă posibilitatea interpretării diferite a lor din

partea judecătorilor şi a altor autorităţi însărcinate cu aplicarea lor.

2) Capacitatea autorităţilor administrative şi judecătoreşti de a îndeplini funcţiile de reglementare

necesare, în mod consecvent, deschis şi corect;

3) Capacitatea şi voinţa entităţilor cărora li se adresează reglementările de a se supune.

Principiile bunei implementări sunt: a) Standarde clare; b) Disponibilitatea informaţiei; c) Utilitate; d)

Consecvenţă; e) Plângerile la care s-a reacţionat.

Trebuie luate în consideraţie metodele alternative de aplicare şi examinate costurile eventuale şi

coeficienţii conformării în lumina obiectivului de politică şi riscurilor. O opţiune de verificare a gradului

conformare este auto-evaluarea întreprinderilor.

Poate fi necesară şi o aplicarea activă. În acest caz, trebuie antrenate autorităţile de implementare

potenţiale la o etapă mai timpurie pentru a conveni asupra procedurilor şi a estima resursele.

Dacă se propune să fie creat un organ de aplicare nou, activităţile acestuia trebuie integrate cu

activităţile altor agenţi existenţi şi trebuie acordat timp suficient pentru recrutarea şi instruirea cadrelor.

Agenţii implicaţi în aplicarea reglementărilor sunt: 1) Agenţi de stat - poliţia, autorităţile APL;

2) Agenţi neguvernamentali; 3) Presiunea socială-norme culturale.

Costurile implementării. Nu este totdeauna posibil de atins nivelul de conformare sută la sută la un

cost rezonabil; de aceea, elaboratorii politicilor trebuie să se mulţămească cu un nivel rezonabil de

neconformare. Costurile aplicării pot include: 1) Vizite de control; 2) Proceduri de licenţiere; 3) Timpul

acordat de poliţie; 4) Instruirea personalului; 5) Procurarea echipamentului, softului necesar.

În documentul AIR trebuie să se indice ce nivel de conformare este anticipat şi cum va fi atins acesta.

Nivelul de conformare trebuie să fie de asemenea folosit la calcularea costurilor şi beneficiilor.

Tipurile de sancţiuni. Sancţiunile sunt penalităţi aplicate atunci când oamenii nu se conformează cu o

reglementare. Nu este totdeauna uşor de a stabili sancţiunea justă. Sancţiunile trebuie să funcţioneze ca o

sperietoare pentru neconformare, însă acestea două nu trebuie să fie disproporţional de stricte încât să facă

ca oamenii să adopte o abordare exagerat de prudentă.

Există numeroase sancţiuni posibile la dispoziţia autorităţilor care veghează asupra respectării

prevederilor legale şi au ca sarcină să asigure o eficacitate pe termen lung a regimului de reglementări: 1)

avertismente verbale sau scrise; 2) amenzi administrative; 3) directive sau ordine administrative; 4) o

raportare mai riguroasă şi inspecţii dese; 5) suspendarea autorizaţiilor, retragerea licenţelor; 6) refuzarea

contractelor cu guvernul, repararea pagubelor; 7) urmărirea penală şi privaţiunea de libertate.

Răspunderea pentru aplicare. Autorităţile care aplică reglementările trebuie să fie încurajate să ridice

standardele performanţei lor la cel mai înalt nivel. Una din căi este de a pregăti şi publica documente pentru

clienţi, care stabilesc standarde clare pentru prestarea serviciilor pe care publicul poate să le primească.

Aceasta contribuie la ridicarea standardelor de performanţă şi sporesc răspunderea autorităţilor de aplicare

faţă de clienţii lor - publicul.

Redirecţionarea riscului. Trebuie de examinat de asemenea dacă riscurile care au fost identificate ca

fiind legate de opţiuni ar putea afecta nivelul conformării. Totodată se analizează impactul probabil al

diferitor regimuri de aplicare.

Nu există un răspuns general la întrebarea care este nivelul acceptabil de neconformare, însă caracterul

riscurilor presupuse oferă un oarecare indiciu.

În caz de redirecţionare a riscului sancţiunile pot fi primite de: întreprinderi, patroni, angajaţi, făptaş

sau victimă.

9. Monitorizare şi evaluare.

Scopul monitorizării şi evaluării. Monitorizarea şi evaluarea reprezintă o componentă esenţială a

procesului AIR. Fiecare lege sau reglementare nouă trebuie să fie monitorizată şi evaluată. Monitorizarea şi

evaluarea ne permite să determinam dacă o lege sau o reglementare nouă serveşte scopul iniţial în modul cel

mai eficient din punct de vedere al costurilor şi eficacităţii. Totodată trebuie urmărit dacă sunt necesare

careva ajustări în reglementări.

Evaluarea politicii sau reglementării urmăreşte un dublu scop:

1) a evalua dacă intervenţiile guvernului au asigurat schimbările dorite;

2) a evalua dacă intervenţiile au fost pregătite şi realizate eficient, adică a încerca a răspunde la

întrebarea "Au putut rezultatele fi atinse pe o cale mai eficientă din punct de vedere al costului?"

Responsabili pentru monitorizare şi evaluare: autorităţile publice centrale; organele independente

care nu sunt organe de stat; comisiile parlamentare; persoanele fizice - experţi în domeniu sau sector.

Modul de abordare a monitorizării. Monitorizarea unei politici sau reglementări înseamnă procesul

de determinare a eficacităţii acesteia. Pentru a monitoriza eficient o politică sau reglementare trebuie

colectate informaţii şi date referitor la implementarea acestora.

Prin monitorizarea reglementării se urmăreşte stabilirea impacturilor pe care le generează aceasta:

a) Impactul economic; b) Impactul asupra celor săraci sau asupra reducerii sărăciei; c) Impactul social; d)

Impactul asupra mediului.

Procedurile de monitorizare, precum dările de seamă făcute de către sau în faţa unui organ public sau

comisii parlamentare, de asemenea ar trebui luate în consideraţie. Tot aici ar trebui incluse detalii referitoare

la data efectuării primului exerciţiu de monitorizare.

Tehnici şi metode de evaluare. Pentru a evalua priorităţile şi a le clarifica la nivelul cuvenit sunt

necesare discuţii interne şi externe, dezvoltarea consensului şi diseminarea informaţiei în cazurile în care

consensul n-a fost atins şi sunt necesare decizii politice.

Instrumente de monitorizare si evaluare: a) Rapoarte; b) Sondaje; c) Chestionare; d) Programe

naţionale de opinie; e) Întruniri cu părţile interesate f) Consultări; g) Date statistice cu privire la performanţe

Tipurile de evaluare a politicilor sau reglementărilor:

1) Evaluarea „înainte şi după": evaluarea politicii după schimbările produse de la implementarea ei;

2) Evaluarea „Cu şi fără": o politică este evaluată din punct de vedere al generării schimbărilor pentru

grupurile vizate de populaţie, în comparaţie cu alte grupuri care nu a fost supus influenţei politicii.

3) Evaluarea „Numai după": măsura în care scopurile politicii au fost realizate, în comparaţie cu

situaţia înainte de implementarea politicii;

4) Evaluarea „Serii temporale ": modificările produse de politică sunt urmărite pe durata unei lungi

perioade de timp.

Metode de evaluare a reglementărilor:

1) Interviuri cu părţile cheie. Oferă date generale şi descriptive, înţelegerea comportamentelor şi

atitudinii. Informaţii pentru interpretarea datelor cantitative.

2) Intervievarea grupurilor tematice. Reprezintă opiniile populaţiei despre servicii, produse, beneficii.

Informaţie despre problemele de implementare. Sugestii şi recomandări pentru îmbunătăţirea activităţilor.

3) Interviuri cu reprezentanţii comunităţii. Oferă date la nivel de comunitate. Opinii asupra activităţilor

şi sugestii pentru îmbunătăţire.

4) Observare directă. Oferă date despre infrastructura fizică, materiale, condiţii, modul de prestare a

serviciilor.

5) Mini sondaje. Oferă date cantitative despre aspecte concrete pentru populaţie. Date despre atitudini

şi convingeri.

Clauza de expirare a termenului de acţiune (clauza concludentă). Prevederea de expirare a

termenului de acţiune reprezintă revizuirea periodică a legislaţiei întru actualizarea ei şi excluderea

reglementării din codul de legi după ce şi-a servit scopul. Clauza impune ca o lege să fie exclusă automat

după o anumită perioadă de timp, cu excepţia cazurilor când se face ceva special pentru a o menţine.

Această clauză poate fi aplicată întregii legi sau reglementări, precum şi unor anumite prevederi ale acesteia.

O clauză de expirare a termenului de acţiune poate fi deosebit de utilă în cazurile în care se elaborează

o lege sau o reglementare nouă pentru a soluţiona o situaţie excepţională pe termen scurt.

Cazurile când prevederea de expirare a termenului de acţiune poate fi utilă includ:

- Reguli în care sunt multiple incertitudini ştiinţifice

- Reglementarea unor situaţii de criză concrete

- Măsurile luate pentru cazurile în care evenimentele sau tehnologiile se modifică rapid

- Cerinţe care cel mai probabil, după un timp, vor deveni învechite.

Prevederea de expirare a termenului de acţiune nu poate fi aplicată în toate cazurile deoarece astfel

pot fi generate incertitudini pentru mediul de afaceri sau pot fi excluse legi justificate. În aceste cazuri,

trebuie să se stabilească un mecanism de revizuire pentru a determina dacă reglementarea sau politica îşi

îndeplineşte scopurile.

10. Comunicarea şi planificarea pentru AIR.

Analiza impactului de reglementare se prezintă sub forma unui raport structurat care urmează un

cadru de elaborare logică şi sistematică a propunerilor pentru o normă sau politica.

Strategia de comunicare. Reglementarea este un instrument cheie al acţiunii guvernamentale. Este

deci important ca procedurile de adoptare a deciziei să respecte un anume număr de principii în materie de

deschidere, de comunicare şi responsabilitate pentru a garanta respectul valorilor democratice. Pentru orice

guvern, un element-cheie pentru implementarea cu succes a reglementării, îl reprezintă comunicarea

reglementărilor către cetăţeni şi autorităţile publice.

Strategiile de comunicare efectivă legitimează suplimentar acţiunile de reglementare, asigură o

adaptare mai uşoară la ele şi o aplicare mai uşoară.

Există 2 elemente esenţiale ale comunicării: accesibilitatea şi comprehensibilitatea (înţelegerea).

Odată cu dezvoltarea tehnologiilor informaţionale, administraţia poate utiliza baze de date legislative

informatizate şi reţele de calculatoare care să ofere, atât guvernului, cât şi sectorului privat, un acces

instantaneu la textele de legi şi reglementări, ca şi la analizele impactului de reglementare care le însoţesc.

În urma unor cerinţe legale neinteligibile, pot apărea o serie întreagă de probleme, precum nivel scăzut

de înţelegere, nesiguranţă privind obligaţiile, probleme cu implementarea.

Aceste momente negative pot fi evitate folosind anumite strategii de comunicare:

1) Cereţi ca toate cerinţele de reglementare să fie inteligibile . O astfel de cerinţă poate să-i oblige pe

funcţionarii publici să examineze cu mai multă atenţie problema şi acest lucru poate duce la educarea

funcţionarilor pentru stăpânirea tehnicilor prin care se simplifică limbajul folosit în reglementări şi AIR.

2) Cereţi ca amendamentele la legi şi reglementări să specifice în mod expres modificările făcute. O

structură ordonată şi logică reduce costurile şi gradul de confuzie în înţelegerea legii. Citirea unei legi nu

trebuie să fie echivalentă cu citirea unui rebus.

3) Stabiliţi comisii editoriale de recitire a textului . Aceste comisii, stabilite la nivel central sau la

nivelul ministerelor, pot ajuta la asigurarea faptului că cerinţele legale îndeplinesc standardele comune de

înţelegere. Unele ţări au stabilit oficii centrale de elaborare a proiectelor de lege - pe lângă Parlament,

Guvern sau Ministerul de Justiţie - care ar putea fi mai competente decât funcţionarii din ministere la

elaborarea unor proiecte de calitate înaltă a noilor legi.

Tehnicile de comunicare. Autorităţile publice centrale pot selecta tehnicile potrivite pentru a atinge

obiectivele strategice, şi pot adapta aceste tehnici pentru a se potrivi cu circumstanţele particulare ale ţării.

Tehnicile calitative pentru comunicarea cerinţelor legale:

1) Monitorul oficial , conţinând noile legi şi reglementări sau amendamente la acestea, publicate

conform unui program bine cunoscut şi uşor de procurat de către publicul interesat. Acesta permite

cunoaşterea de către public a prevederilor care trebuiesc respectate. Astfel de monitoare pot să fie editate fie

la un nivel central (conţin toate legile, reglementările şi amendamentele) sau pot fi editate pe ministere,

fiecare în domeniul lor de competenţă.

2) Editarea periodică a culegerilor de legi şi reglementări . Un prim pas important pentru îmbunătăţirea

calităţii legilor este pregătirea unei culegeri cuprinzătoare de legi în care toate prevederile legale pot fi

găsite. Pregătind coduri de legi periodice, guvernele întreţin bănci de date legale. Codificarea

reglementărilor ajută şi la o interpretare univocă a legii.

3) Înfiinţarea de oficii de informaţii publice. Guvernul poate stabili, la nivelul ministerelor şi al

legislativului, oficii care pot oferi cetăţenilor informaţii despre ultimele reglementări legale, despre

interpretarea lor, documentele AIR ataşate. Oficiile de informaţii publice ar trebui să acţioneze ca oficii în

care cetăţeanul nelămurit să primească asistenţă, pot realiza campanii de informare şi educare.

4) Organizarea grupurilor de lucru interguvernamentale. Guvernele pot stabili grupuri de lucru din

specialişti de la diferite ministere şi organizaţii p-u a realiza o mai uşoară comunicare a informaţiilor despre

reglementările legale şi AIR. Aceste gr. au scopul de a evita suprapunerea sau repetarea cerinţelor legale.

Tehnicile calitative prezentate mai sus nu implică cheltuieli mari sau cerinţe tehnice complicate.

Planificarea pentru AIR. Înainte de a începe efectuarea unei AIR, este important să planificaţi modul

de efectuare a acesteia. Ar trebui să vă gândiţi la faptul dacă este necesar să consultaţi Secretariatul AIR,

principalii factori de decizie, consultanţi profesionişti (statisticieni, economişti sau jurişti).

Ar trebui să folosiţi şablonul AIR p-u a discuta în comun şi a planifica cheltuielile care vor fi necesare.

Acest fapt vă va ajuta să planificaţi desfăşurarea AIR şi vă va oferi un indicator al timpului necesar.

Durată totală a elaborării şi implementării AIR variază în funcţie de o serie de factori, inclusiv urgenţa

sau prioritatea politică a problemei, dacă legislaţia este solicitată şi metodologia adoptată.

Întrebările cheie ce trebuie adresate in procesul planificării: Ce încercăm să realizăm? Care este

rezultatul pe care ni-l dorim? Cine sunt factorii antrenaţi? Care sunt constrângerile? Pentru ce suntem

pregătiţi să intreprindem? Cine trebuie să participe la elaborarea propunerii? Ce sarcini trebuie să fie

îndeplinite? De ce resurse dispunem? Care sunt riscurile şi cum le putem reduce?

Planificarea preliminară presupune testarea presupunerilor dvs. prin intermediul discuţiei cu colegii,

identificarea golurilor de informaţi şi consultarea anterioară neformală cu factorii interesaţi.

După planificarea preliminară urmează o serie de paşi importanţi: 1) Finalizarea procesului de

planificare - convenirea asupra unui plan de acţiuni pentru AIR; 2) Identificarea golurilor informaţionale;

3) Examinaţi de ce ajutor veţi avea nevoie; 4) Identificarea factorilor interesaţi cheie; 5) Planificarea unei

abordări pentru consultare.

Odată finisată AIR va fi supusă unei consultaţii publice oficiale şi toate impacturile majore vor fi pe

deplin cuantificate şi analizate. După ce AIR a fost încheiată aceasta trebuie aprobată de către

Secretariatul AIR şi Comisia de Stat.