Raporturile oficiale între patriarhi în primele secole ...fto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/06/2014_1_9.-Telea... · avea origine apostolică şi era Biserica

183

Raporturile oficiale între patriarhi în primele secole. Problema întâietăţii de onoare în cadrul Pentarhiei

Marius TELEA*1

Abstract: Official Relationships between the Patriarchs. The Issue of Primacy within the Pentarchy. From ancient times, the hierarchs who had their sees in Rome, Alexandria and Antioch had a higher authority in the Christian world because these sees were of apostolic origin.

The Bishop of Rome, the capital of the Roman Empire, was considered to have the highest authority (later on, he was even attributed the quality of successor of the Apostle Peter). However, when Constantinople was founded, the Bishop of Byzantion (city that was Christianised only after the 2nd century AD) was only a suffragan of the Metropolitan of Heraclea from Pontus and his name did not appear on the lists of the participants in the First Nicaea Council (325 AD).

In terms of authority and power, the Patriarchy of Constantinople was subordinated to the imperial institution. Its importance did not only come from the part it had played throughout the history of the Empire, but also from the fact that it survived after the fall of the Empire as the continuator in time and space of the Byzantine civilization. Considering

*1 PhD, Associate Professor, Faculty of Orthodox Theology, “1 Decembrie 1918” University, Alba Iulia, Romania.

Marius TELEA

184

that the Eastern Roman Empire lasted almost a thousand years more than the Western one and that its element of osmosis and preservation was the Christian faith, we can see the reason why this Patriarchy had such a high importance in the Byzantine history, culture, and civilization.

Over the years, as a consequence of the changes that appeared in the Empire and of the increasing influence of the political factor, Constantinople – the new Byzantine capital – was no longer anonymous and came to hold the second place in the hierarchy of the Bishops’ see and the first one within the Eastern Church. The ascension of the capital was possible in an environment of prolonged discussions and numerous conflicts which lasted until the 11th century.

Keywords: Bishop of Rome, Patriarchy of Constantinople, Pentarchy, Primacy, Bishops, Roman Emperors

Preliminarii

În decursul istoriei bizantine, instituţiile Statului au colaborat pe larg cu cele bisericeşti, sprijinindu-se reciproc, şi nicăieri ca în statul bizantin relaţiile dintre ele nu au fost atât de strânse şi de puternice.

În calitatea sa de „ales al lui Dumnezeu”, locţiitor şi reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, subiect al unui cult special, împăratul era protectorul Bisericii şi apărătorul credinţei. El conducea legal şi efectiv Biserica. În acest sens, papa Leon I cel Mare (440-461) îi scria, în anul 457, împăratului Marcian (450-457): „Puterea ţi-a fost dată nu numai să guvernezi lumea, ci mai ales să fii capul Bisericii”. Împăratul avea dreptul să intervină în disputele dogmatice, convoca şi prezida sinoade, urmărind atent aplicarea hotărârilor acestora, crea din proprie iniţiativă episcopii, stabilindu-le statutul, uneori chiar intervenea în calendarul liturgic al Bisericii, veghea asupra respectării canoanelor, a ordinii şi îndatoririlor ierarhiei bisericeşti şi era factorul decisiv în alegerea şi destituirea patriarhilor.

Raporturile oficiale între patriarhi în primele secole...

185

Biserica avea propria ei organizare, independentă de cea a Statului, dar ţinând seama de ea şi se afla sub autoritatea spirituală a Patriarhului Constantinopolului. Patriarhia cu acelaşi nume se afla imediat după instituţia imperială, ca autoritate şi putere. Importanţa ei rezultă nu numai din rolul pe care l-a jucat în istoria Imperiului, ci şi din faptul că i-a supravieţuit, fiind purtătoarea în timp şi spaţiu a civilizaţiei bizantine. Ţinând cont şi de faptul că Imperiul Roman de Răsărit a mai durat aproape o mie de ani după prăbuşirea celui de Apus, iar factorul de osmoză şi de menţinere al său a fost credinţa creştină, atunci ne putem da seama cât de importantă a fost această patriarhie în istoria, cultura şi civilizaţia bizantină.

Din vremuri străvechi, reşedinţele ierarhilor de la Roma, Alexandria şi Antiohia, având origine apostolică, au avut o mare autoritate în lumea creştină.

Episcopul Romei fiind în capitala Imperiului Roman era considerat primul (ulterior s-a atribuit acestuia calitatea de a fi succesor al Sfântului Apostol Petru). În momentul întemeierii Constantinopolului, dimpotrivă, episcopul de Byzantion, oraş care nu s-a creştinat înainte de secolul al II-lea d. Hr., nu era decât un sufragan al mitropolitului din Heracleea Pontului, iar numele său nu figurează nici pe listele participanţilor la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).

Pe teritoriul Imperiului Roman, toate Bisericile apostolice şi toate comunităţile conduse de episcopi au fost autonome în sensul propriu al termenului până în secolele II-III d. Hr., când au început să se constituie unităţi teritoriale bisericeşti mai mari, a căror conducere superioară a trecut treptat asupra sinoadelor locale provinciale1.

Începând cu secolul al IV-lea, mitropoliile s-au constituit ca unităţi autonome. După ele, ca formă superioară de organizare bisericească teritorială, tot în veacul al IV-lea, erau exarhatele şi apoi, din secolele V-VI, patriarhiile. Şi acestor unităţi teritoriale bisericeşti

1 Liviu Stan, Obârşia autocefalie şi autonomiei. Teze noi, în „Mitropolia Olteniei”, anul XIII, 1961, nr. 1-4 (ianuarie-aprilie), pp. 85-86.

Marius TELEA

186

li s-a recunoscut dreptul la autonomie, patriarhiile tinzând şi izbutind uneori să supună conducerii lor unele exarhate atât în Răsărit cât şi în Apus.

Ca şi Imperiul în sine, Biserica Ortodoxă bizantină s-a considerat întotdeauna una şi indivizibilă, dar, după cum Statul avea o ierarhie bine stabilită, Biserica a avut şi ea mai mulţi conducători care nu erau egali între ei, ci situaţi într-o anumită ordine, nu atât ierarhică cât formal-onorifică, numiţi patriarhi.

1. Rolul împăraţilor romani în creşterea prestigiului papalităţii

Din Sfânta Scriptură şi din veche tradiţie a Bisericii aflăm că Biserica din Roma a fost înfiinţată foarte de timpuriu. Când Sfântul Apostol Pavel le scria romanilor, pe la anul 57-58 d. Hr., trecuseră deja un număr mare de ani de când Biserica lor exista şi pe care el dorea să o viziteze.

Această Biserică luase fiinţă chiar înainte ca împăratul Claudius (41-54) să fi dat porunca de a fi alungaţi din Roma iudeii, din cauza disputelor lor în legătură cu Mântuitorul Hristos. Totuşi, ea a fost consolidată de însuşi Sfântul Apostol Pavel, când a fost adus captiv aici şi a predicat timp de doi ani cu atâta zel, încât Evanghelia ajunsese să fie cunoscută „în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi” (Filip. 1, 13).

Cu toate acestea, Biserica din Roma îşi atribuie o întemeiere petrinică. Despre activitatea Sfântul Petru la Roma însă nu este nimic cunoscut. Scrierile canonice nu ne dau în această privinţă nici o ştire2. Se ştie doar că el a venit aici împreună cu Sfântul Apostol Pavel şi au 2 Se susţine de către unii că acel „alt loc” (F. Ap. 12, 17) în care s-a dus Sfântul Apostol Petru, după ce a scăpat în mod minunat din temniţa în care îl aruncase Irod Agrippa, ar fi Roma, şi că Babilonul (I Pt. 5, 13), localitatea din care a scris Sfântul Apostol Petru prima sa epistolă, ar fi un apelativ figurat al Romei, cf. Vasile Gheorghiu, Introducere în Sfintele Cărţi ale Testamentului Nou, Cernăuţi, 1929, pp. 661-663.


187

suferit amândoi moarte martirică în timpul împăratului Nero (54-68).În primele trei secole, episcopul Romei n-a fost decât unul ca şi

(dintre) ceilalţi, chiar dacă Biserica de aici era singura din Apus care avea origine apostolică şi era Biserica din capitala lumii de atunci. Jurisdicţia asupra unor Biserici vecine se baza pe un obicei legalizat de către sinoade.

Consolidarea şi apoi creşterea prestigiului de care s-a bucurat episcopul Romei a fost determinată în mare parte de atitudinea favorabilă a împăraţilor faţă de creştinism, în general, şi faţă de episcopul capitalei Imperiului în special.

O primă astfel de măsură a fost decretul din 23 iunie 318 prin care împăratul Constantin cel Mare a recunoscut episcopilor drepturi judecătoreşti. Au fost luate unele din drepturile tribunalelor laice şi au fost transferate celor episcopale. Episcopii au fost asimilaţi, astfel, în domeniul religios, cu magistraţii. Sentinţele pronunţate de episcopi erau executorii, fără drept de apel3. În virtutea acestei legi, Constantin cel Mare a adus la Roma câţiva reprezentanţi ai ereticilor donatişti, supunându-i judecăţii în faţa episcopului Romei.

Împăratul Valentinian I (364-375) a dat un decret în anul 369 prin care făcea cunoscut episcopilor că Damasus I (366-384), episcopul Romei, va fi, de acum înainte, judecătorul lor, iar în chestiunile religioase, hotărârile episcopului roman au putere de lege. În anul 373, el a dat un nou decret cu privire la judecarea clericilor, în care se stipula că preoţii care erau acuzaţi de călcarea credinţei sau a moravurilor erau sustraşi de sub incidenţa tribunalelor laice şi erau judecaţi numai de episcopi4.

În timpul împăratului Graţian (375-383), episcopii italieni adunaţi la Roma sub preşedinţia episcopului roman Damasus I (366-

3 Lucian Gafton, Acte de autoritate imperială în sprijinul primatului papal în secolele IV-V, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul VII, 1955, nr. 5-6 (mai-iunie), p. 325.4 Ibidem, p. 328.

Marius TELEA

188

384) au redactat o scrisoare adresată împăratului prin care îi solicitau scoaterea episcopului roman de sub jurisdicţia laică locală şi cereau sprijinul puterii civile pentru aplicarea sentinţelor bisericeşti date de acesta. Edictul imperial din 19 august 378 a dat curs pretenţiilor petiţionarilor şi i-au acordat lui Damasus I jurisdicţia bisericească asupra întregului Occident, cele două prefecturi menţionate în edict – Gallia şi Italia – cuprinzând teritoriile stăpânite de Graţian5. Tot acum s-a hotărât ca puterea civilă să execute deciziile disciplinare luate de episcopul roman sau de un sinod format din 15 episcopi învecinaţi cu privire la episcopii şi mitropoliţii Occidentului. Practic, edictul lui Graţian conferea episcopului roman o autoritate efectivă asupra episcopatului întregului Occident6. Se apreciază, în general, că autoritatea papalităţii a fost instituită prin acest edict al lui Graţian.

Dar demersurile imperiale nu s-au oprit aici. Împăratul Teodosie I (379-395), în primul său edict ecleziastic, cel din 27 februarie 380, a contribuit foarte mult la consolidarea imaginii papei în lumea creştină a Imperiului. Actul în sine îi obliga pe supuşi să mărturisească credinţa creştină ortodoxă: „Toate popoarele care stau sub milostiva stăpânire a lui Graţiei noastre, voim să le vedem trăind în credinţa pe care Sfântul Apostol Petru a transmis-o romanilor, aşa cum a fost predicată de el şi de atunci tot aşa până în ziua de astăzi şi căruia, după cum fiecare ştie, îi urmează pontiful Damasus şi episcopul Petru din Alexandria”7. Decretul aprecia că nu poate fi considerat creştin decât cel ce se supune acestei legi date de el, toţi ceilalţi fiind consideraţi drept „nechibzuiţi”, „nebuni” şi „eretici”. Aceştia urmau să sufere pedeapsa cerească dar şi pe cea venită din partea Statului8.

5 Augustus Franzen, Remigius Bäumer, Istoria papilor. Misiunea lui Petru şi realizarea ei istorică în Biserică, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, 1996, p. 52.6 Lucian Gafton, art. cit., p. 328.7 Augustus Franzen, Remigius Bäumer, op. cit., p. 52.8 Ibidem.


189

Nominalizarea papei Damasus şi a patriarhului Petru al Alexandriei era, probabil, una făcută de un împărat recent urcat pe tronul Imperiului (379), care voia să exemplifice dând nume de ierarh din Occident şi unul din Orient. Dovadă este că, un an mai târziu, într-un edict din 30 iulie 381, prin care se arată credinţa pe care trebuie să o mărturisească un episcop se indică şi nominal ierarhii cu care ceilalţi trebuie să fie în comuniune: Nectarie al Constantinopolului, Timotei al Alexandriei, Pelagius al Laodiceei, Diodor al Tarsului. De data aceasta nu este pomenit însă episcopul Romei9.

De la sfârşitul veacului al IV-lea se păstrează documentar şi primele încercări de a se impune opinii ale episcopului Romei în Imperiul de Răsărit. Astfel, împăratul din partea occidentală, Honorius (395-423), la insistenţele episcopului Inocenţiu I al Romei (401-417), a intervenit prin scrisori în Răsărit pentru rezolva problemele în cazul Sfântului Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului (398-404), exilat în anul 404, dar împăratul din Orient, Arcadius (395-408), nu a fost de acord cu amestecul Occidentului. Explicaţia este relativ simplă: în spatele întregului demers care a dus la exilarea marelui ierarh stătea soţia sa, Eudoxia, nemulţumită de atitudinea intransigentă a Sfântului Ioan faţă de lipsa ei de moralitate. Oricum, încercarea de se impune opinia episcopului Romei de către împăratul Honorius a eşuat.

Împăratul Valentinian al III-lea (423-455) a emis, la 8 iulie 445, edictul prin care amintea că supremaţia Scaunului apostolic se întemeiază pe meritul Sfântului Apostol Petru, pe importanţa oraşului Roma şi pe recomandările Sinodului. Totodată, se precizează că nimeni nu se poate revolta împotriva acestui Scaun, iar toţi episcopii, din toate provinciile Imperiului apusean, nu trebuie să întreprindă ceva fără acordul papei. De asemenea, acei episcopi care nu se vor prezenta de bunăvoie la judecata episcopului roman trebuie să fie aduşi cu forţa.

9 Lucian Gafton, art. cit., p. 331.

Marius TELEA

190

Ceva mai târziu, acelaşi împărat a adresat o scrisoare împăratului Teodosie al II-lea (408-450) la cererea lui Leon I, episcopul Romei (440-461), în favoarea lui Flavian, episcopul Constantinopolului (446-449), prin care apelează împotriva sentinţei de depunere a acestuia dată de „sinodul tâlhăresc” de la Efes, din anul 449. În scrisoare se afirmă că episcopul Romei avea din vechime „întâietatea sacerdotică asupra tuturor”. Dar, Teodosie al II-lea, în răspunsul său, nu a acceptat ca episcopul Romei să se amestece în treburile Bisericii răsăritene.

În aceeaşi perioadă, împăratul Marcian (450-457), urmaşul lui Teodosie al II-lea, a susţinut pretenţiile episcopului roman într-o scrisoare adresată pontifului pentru a-şi anunţa urcarea pe tron: „Socotesc necesar pentru binele credinţei să adresez aceste scrisori imperiale Sanctităţii Tale care posezi prima autoritate în episcopatul credinţei divine”10.

Un rol important în crearea acestei situaţii l-a avut papa Leon I cel Mare dar şi alţi predecesori ai săi care au contribuit substanţial la apărarea părţii occidentale a Imperiului. Astfel, în anul 452, Leon I a salvat Roma de jaful lui Attila (433-453), iar apoi a diminuat efectele atacului lui Genseric (428-477), regele vandalilor, în anul 45511.

2. „Întâietatea de onoare” şi locul scaunului constantinopolitan în ierarhia Bisericii

În istoria Bisericii au existat mai multe criterii pentru a numi un episcop local în calitate de conducător spiritual al unei regiuni. Acestea au fost: apostolicitatea întemeierii Bisericii respective, vârsta episcopului, autoritatea tradiţiei locale în creştinism şi, nu în ultimul rând, importanţa culturală a oraşului12. Dintre toate, la început, cum era

10 Ibidem, p. 334.11 Augustus Franzen, Remigius Bäumer, op. cit., p. 70.12 Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, ediţia a doua revizuită şi


191

şi firesc, s-a impus criteriul apostolicităţii deoarece Roma, Alexandria şi Antiohia beneficiau de acest avantaj. Trebuie precizat că, în epoca apostolică, comunitatea creştină cu cea mai mare importanţă era cea din Ierusalim, fiind considerată Biserica-mamă. Dar revoltele şi războaiele iudaice din anii 66-70 d. Hr., respectiv cel din anii 132-13513, au dus la desfiinţarea ei. După anul 135, s-a format aici o nouă comunitate creştină14. În aceste împrejurări, Biserica Romei a dobândit o importanţă deosebită deoarece oraşul era capitala Imperiului şi a lumii, fiind, singura Biserică apostolică din întreg Occidentul. Poziţia geografică a Romei în Imperiu a contribuit la creşterea prestigiului ei în Apus astfel că episcopul roman avea o cinste deosebită în Biserică.

Criza Imperiului Roman manifestată cu deosebită putere în secolele III-IV ale erei creştine, atât în interior cât şi în exterior, a lovit şi în situaţia politico-administrativă a Romei. Împăratul Diocleţian (284-305) a mutat capitala Imperiului la Nicomidia, în Asia Mică15. De la începutul secolului al V-lea şi până la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, capitala a fost la Ravenna. Cu toate că a decăzut din punct de vedere politic, Roma a rămas în conştiinţa contemporanilor drept „Cetatea Eternă”, păstrătoarea tradiţiilor statului şi civilizaţiei romane. În această postură, episcopii Romei au încercat să preia din punct de vedere religios jurisdicţia pe care au avut-o împăraţii romani din punct de vedere politic. Situaţia se va repeta oarecum peste o mie de ani când patriarhul de Constantinopol, păstorind peste supuşi ce au aparţinut odinioară Imperiului Bizantin, au fost recunoscuţi

completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1994, p. 317. 13 Maurice Konopnicki, Eliezer Ben Rafael, Ierusalimul, traducere de Gheorghe Ţiţeica, prefaţă de Victor Rizescu, Bucureşti, Editura Corint, 2002, pp. 14-15. 14 Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei „Trinitas”, 1999, p. 83. 15 Horia C. Matei, O istorie a Romei antice, cuvânt înainte de Emil Condurachi, Bucureşti, Editura Albatros, 1979, p. 183.

Marius TELEA

192

ca întâistătători ai creştinilor din noul imperiu, cel otoman. Atât în secolele III-IV cât şi în secolul al XV-lea, această recunoaştere au obţinut-o cu sprijinul puterii politice la care, în cazul Bizanţului, s-a adăugat şi îndelungata tradiţie de ecumenicitate a patriarhului constantinopolitan.

La primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) s-a legiferat canonic existenţa unei tetrarhii compusă din Roma, Alexandria şi Antiohia. Este interesantă reflectarea acestei probleme în tradiţia siriaco-iacobită potrivit căreia aici s-ar fi stabilit o pentarhie: „sunt în lume patru patriarhi: unul la Roma, un altul la Antiohia, un al treilea la Alexandria şi un al patrulea la Efes, potrivit numărului celor care au scris cele patru Evanghelii”16. Tot acolo s-ar fi hotărât că trebuia un patriarh la Constantinopol „deoarece acest oraş este reşedinţa Imperiului”17. Această din urmă prevedere nu figurează însă în canoanele Sinodului respectiv. Se impun două precizări: fie că acest lucru nu se putea face din simplul motiv că Noua Romă nu exista încă, oficial ea fiind inaugurată abia în mai 330, fie că problema s-a pus, totuşi, în discuţie, deoarece noua metropolă era deja în construcţie şi se ştia că împăratul intenţiona să-şi mute aici reşedinţa. În sfârşit, ar putea fi şi o inadvertenţă istorică datorată redactării târzii a textului (posibil în secolele XI-XII). Înzestrată cu toate instituţiile necesare unei capitale şi episcopul de aici trebuia să fie ridicat la un rang corespunzător. Dar, istoriografia siriaco-melchită din secolul al XI-lea menţionează că, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) s-a hotărât că există patru patriarhi: unul la Roma, altul la Antiohia, al treilea la Alexandria şi al patrulea la Efes. Au fost stabilite, de asemenea, două patriarhii onorifice: Constantinopol şi Ierusalim18.

16 Nicolae Dură, Le régime de la synodalité selon la législation canonique, conciliaire, oecoménique du Ier millénaire, Bucureşti, Editura Ametist 92, 1999, p. 760.17 Ibidem.18 Ibidem.


193

Disputa pentru supremaţie în Biserica creştină a început încă din timpul lui Constantin cel Mare (306-337), când Biserica a adoptat propria sa împărţire administrativă conform celei civile. Pe această bază, autorităţile bisericeşti au căutat să impună aceeaşi ierarhie ca şi cea existentă în organizarea Statului. Aici a exista însă o inadvertenţă de principiu: tradiţiile unor Biserici nu concordau cu importanţa pe linie civilă a provinciilor respective (a se vedea cazul oraşului Byzantion). Treptat, şi datorită sprijinului autorităţilor politice, ele s-au ridicat la nivelul administraţiei civile. Astfel, încă din prevederile canonului 6 al Sinodului I Ecumenic (325) rezultă că a apărut o organizare superioară mitropoliei: dioceza. Ea corespundea diocezelor civile din Imperiul Roman numindu-se şi exarhate19. La data la care se ţinea Sinodul I Ecumenic existau exarhate cu centrul în Alexandria, cuprinzând provinciile Egipt, Libia şi Pentapolis, alta cu centrul la Roma, iar alta cu reşedinţa la Antiohia20.

Canonul 2 al Sinodului al II-lea Ecumenic (381) enumeră diocezele civile existente atunci în Imperiul de Răsărit, după care s-a orientat organizarea bisericească: Egipt, cu metropola Alexandria; Orient, cu metropola Antiohia; Asia Proconsulară, cu capitala la Efes; Pont, cu capitala la Cezareea Capadociei; Tracia, cu capitala la Heracleea, apoi, după anul 330, la Constantinopol21. Pentru a se respecta tradiţiile de autonomie existentă în Biserica primară, acelaşi canon 2, formulează pentru prima dată principiul neamestecului unei Biserici în treburile alteia. Această prevedere se ape că dorea atunci să curme practici cum a fost cea a lui Petru de Alexandria, fratele mai mic al Sfântului Atanasie, care a reuşit, prin intrigi, să impună în scaunul de Constantinopol pe aventurierul Maxim Cinicul (380). Se

19 Irimie Marga, Instituţia patriarhatului în Biserică, în „Mitropolia Ardealului”, anul XXXV, 1990, nr. 6 (noiembrie-decembrie), p. 52. 20 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, (ediţia a doua), Sibiu, 1992, p. 55.21 Ibidem, pp. 65-66.

Marius TELEA

194

poate considera că acest canon 2 reprezintă prima victorie a Bisericii din Constantinopol asupra celei din Alexandria care până atunci avusese întâietate între Bisericile răsăritene22. Practica imixtiunilor a continuat însă. În partea occidentală a Imperiului, Sfântul Ambrozie al Milanului (373-397), personalitate energică, a încercat să se impună şi în afara eparhiei sale printr-o serie de sinoade care au adunat episcopi nu numai din Italia de nord, ci şi din Gallia, Illyricum şi chiar provinciile de la Dunărea de Jos, din Moesia şi Dacia23. În aceeaşi perioadă, papa Siricius (384-399) a exercitat o autoritate disciplinară sub formă legislativă nu numai asupra episcopilor italieni din resortul său imediat, ci şi din întregul Occident creştin lansând adevărate „decretalii” care trebuiau respectate cu stricteţe24. El a încercat să se opună şi patriarhului de Constantinopol care şi-a extins autoritatea asupra Traciei şi Illyricului, prin ridicarea Tesalonicului la rangul de vicariat cu drepturi deosebite25.

Stabilirea ierarhiei Bisericilor pe baza exclusiv a apostolicităţii a determinat tensiuni între scaunul din noua capitală şi cele din Roma şi Alexandria. Disputelor apărute imediat după inaugurarea Constantinopolului nu li s-a pus capăt nici prin formularea canonului 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic care stabilea că: „Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatum honoris) să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că (cetatea) aceasta este Roma Nouă”26. Acest canon mai avea o importanţă deosebită deoarece scotea Biserica din Constantinopol de sub jurisdicţia Mitropoliei de Heracleea Pontului, de care a depins până atunci. Precizarea că scaunul constantinopolitan 22 Ioan Rămureanu, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la întrunirea lui, în „Ortodoxia”, anul XXXIII, 1981, nr. 3 (iulie-septembrie), p. 330. 23 Henri-Irénée Marrou, Biserica în antichitatea târzie (303-604), traducere de Roxana Mareş, Bucureşti, Editura Teora, f. a., p. 105.24 Ibidem.25 Augustus Franzen, Remigius Bäumer, op. cit., p. 57.26 Ioan N. Floca, op. cit., p. 67.


195

avea întâietatea de onoare după cel roman nu implica însă, vreo putere jurisdicţională asupra celorlalte Biserici din Răsărit.

Papa Damasus, care nu a participat la lucrările celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, a acceptat Crezul niceo-constantinopolitan, dar a refuzat să accepte canonul 3 care stabilea ierarhia scaunelor episcopale, afirmând că ea a fost făcută după principii politice şi este contrară tradiţiei Bisericii deoarece primatul scaunelor Romei, Alexandriei şi Antiohiei este de origine apostolică27.

Disputele nu s-au încheiat prin formularea canonului 3. Patriarhul Teofil al Alexandriei (384-412) a luptat împotriva Sfântului Ioan Hrisostom al Constantinopolului (398-404), participând personal la sinodul de la Ad Quercum (Stejar) care l-a condamnat pe Sfântul Ioan la exil28. Se pare că nu a fost străină de această duşmănie nici alungarea de pe scaunul constantinopolitan a Sfântului Grigorie de Nazianz, chiar în timpul desfăşurării Sinodului al II-lea Ecumenic, nici venirea lui Nectarie în locul său (iunie 381). După ce alexandrinii au avut un rol hotărâtor în conducerea lucrărilor Sinodului I Ecumenic, în elaborarea canoanelor şi chiar a Crezului niceean, ei s-au văzut trecuţi în plan secundar la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic. Încă înainte de acesta, Petru al Alexandriei l-a impus pe Maxim Cinicul şi a fost nevoie de intervenţia energică a împăratului Teodosie I care l-a alungat aducându-l pe Grigorie de Nazianz în scaunul arhiepiscopal din capitala Imperiului29. După ce Sfântul Grigorie a fost confirmat de

27 Ideea că episcopii urmează Apostolii „ordinatione vicaria” a fost formulată pentru prima dată de Firmilian de Cezareea (230-269), apud Nicolae Dură, Biserica Alexandriei şi activitatea canonico-pastorală a ierarhilor ei până la Sinodul de la Calcedon (451), în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXIII, 1981, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 23, nota 102.28 David Hugh Farmer, Dicţionar al sfinţilor, traducere de Mihai C. Udma şi Elena Burlacu, argumentul şi articolele consacrate sfinţilor români de Remus Rus, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 287. 29 Stylianos Papadopoulos, Vulturul rănit. Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, traducere de Constantin Coman şi Cornel Coman, Bucureşti, Editura

Marius TELEA

196

Sinodul al II-lea Ecumenic în noua sa calitate a venit cu întârziere la lucrări Timotei al Alexandriei cu alţi episcopi egipteni care au propus nerecunoaşterea noului arhiepiscop30. Sfântul Chiril al Alexandriei (412-444), apărătorul Ortodoxiei, a acţionat împotriva patriarhului Nestorie al Constantinopolului (428-431) care s-a făcut vinovat de lansarea ereziei ce i-a purtat numele, iar în tot cursul secolului al V-lea, Biserica monofizită a Egiptului s-a manifestat ca adversară a Bisericii Ortodoxe bizantine şi în acest domeniu, al poziţiei acesteia în ierarhia scaunelor patriarhale.

Părinţii Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), întemeindu-se pe canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic, au confirmat, prin canonul 28, întâietatea de onoare a scaunului constantinopolitan, după cel din Roma, pe baza aceluiaşi principiu politic, adică realitatea că Constantinopolul era cetate imperială: „Şi cei 150 de episcopi prea iubitori de Dumnezeu, îndemnaţi de acelaşi ţel, au dăruit întâietăţi egale prea sfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate, ca cetatea care s-a cinstit cu împăraţii şi cu senatul şi care a dobândit întâietăţi deopotrivă (egale) cu ale vechi Rome împărăteşti; întocmai ca şi aceea să se facă de mare şi în lucrurile bisericeşti, fiind a doua după aceea” (subl. n.)31.

Canonul acesta nu numai că reproducea canonul 3 al celui de al II-lea Sinod Ecumenic, ci îi dădea valenţe noi, folosindu-se pentru prima dată termenul deopotrivă egal atunci când se referea la cele două scaune, de Roma şi Constantinopol.

Aşa cum a procedat papa Damasus după încheierea lucrărilor Sinodului al II-lea Ecumenic (381), papa Leon I cel Mare a protestat şi el împotriva canonului 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic (451).

Dar, la scurtă vreme după acest Sinod, un eveniment politic neaşteptat, dar oarecum previzibil, s-a produs în Occident. În anul

Bizantină, 2002, p. 189.30 Ioan Rămureanu, art. cit., p. 314.31 Ioan N. Floca, op. cit., p. 93.


197

476 şi-a încheiat existenţa Imperiul Roman de Apus. Aşa cum se remarcă pe bună dreptate, acum exigenţele politice şi ideologice ar fi trebuit să prevaleze în stabilirea ierarhiei patriarhiilor căci era firesc ca adevăratul conducător al Bisericii creştine să stea alături de singurul împărat pe care Dumnezeu l-a mai îngăduit pe pământ, cel din Constantinopol32.

A fost nevoie ca, după 100 de ani, împăratul Iustinian I (527-565) să dispună în stilul său autoritar, pe linie de stat, ca singur împărat al Imperiului Roman restaurat, recunoaşterea prevederilor canonului 28 de la Calcedon. Prin „Novela CXXIII”, se atribuie titlul de arhiepiscopi şi patriarhi unui număr de titulari a cinci scaune principale din imperiul său: „senioris Romae et Constantinopoleos et Alexandriae et Theopoleos et Hierosolymorum”, adică Romei vechi, Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului33. Apoi, prin „Novela CXXXI” se dispune ca: „Prea sfinţitul Papă al Romei vechi trebuie să fie cel dintâi dintre toţi sfinţii Părinţi, în conformitate cu dispoziţiunile canoanelor bisericeşti, iar Prea Fericitul Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea Nouă, primeşte locul al doilea, după Sfântul Scaun apostolic al Romei Vechi, dar va sta înaintea celorlalte scaune”34. Au fost întărite astfel hotărârile cuprinse în canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic şi canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, că primatul unei Biserici locale nu poate fi de drept divin, ci de drept istoric35.

Mai târziu, la Sinodul Quinisext (al II-lea Trullan), ţinut la Constantinopol, în anii 691-692, s-a confirmat din nou, în mod solemn, prin canonul 36, întâietatea de onoare a scaunului din 32 Alain Ducellier, Bizantinii, istorie şi cultură, traducere din limba franceză de Simona Nicolae, Bucureşti, Editura Teora, 1997, pp. 32-34.33 Nicolae Dură, art. cit., p. 759.34 Siméon Vailhé, „Constantinople (Eglise de)”, în A. Vacant, E. Mangenot, Dictionnaire de Théologie Catholique contenant l’exposé des doctrines de la théologie, leurs preuves et leur histoire, t. III (Clarke-Czepanski), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1908, col. 1322.35 Ion Bria, op. cit., p. 319.

Marius TELEA

198

Constantinopol după scaunul Romei, reîntărindu-se ordinea ierarhică onorifică a scaunelor din Biserica ecumenică: „ ...orânduim ca scaunul Constantinopolului să aibă parte de întâietăţi deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrurile cele bisericeşti, să se facă tot atât de mare ca şi acela, fiind al doilea după acela, după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi al Antiohiei şi, după acesta, al ierusalimitenilor”36.

Abia la sinodul ţinut la Constantinopol, în anii 869-870, sub patriarhul Ignatie I (847-858; 867-877), sinod numit şi al VIII-lea ecumenic, prin canonul 21, delegaţii papei Adrian al II-lea (867-872) au recunoscut întâietatea de onoare a scaunului de Constantinopol după cel din Roma. Aceeaşi recunoaştere a dat-o şi Conciliul al IV-lea din Lateran, întrunit în anul 1215, în timpul papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216), conciliu general în Biserica Romano-Catolică, prin canonul 537. Dar, acum această hotărâre era luată în condiţiile în care, după anul 1204, la Constantinopol era un papă latin, ca urmare a cuceririi oraşului de către cruciaţi, iar patriarhul ortodox din capitala cucerită îşi avea reşedinţa la Niceea.

Cu toate schismele şi numeroasele dispute care separau patriarhiile răsăritene, fie între ele, fie cu Roma sau Constantinopolul, ele nu au renunţat niciodată la ideea de unitate a Bisericii şi au existat, în fapt, un anumit număr de proceduri al căror obiect era de a confirma comuniunea lor întru aceeaşi credinţă.

După alegerea sa, fiecare patriarh adresa celorlalţi patriarhi şi papei o mărturisire de credinţă redactată chiar în sinodul care îl alegea. Actul se numea sinodikon şi reproducea articolele simbolurilor adoptate de către sinod şi anatematismele împotriva ereziilor. Aceeaşi procedură era urmată şi de către patriarhii dizidenţi, necalcedonieni. Se trimitea, de asemenea, reciproc, procesele-verbale ale sinoadelor patriarhale. Aşa s-a procedat, de exemplu, cu cele ale sinodului

36 Ioan N. Floca, op. cit., p. 126.37 Ioan Rămureanu, art. cit., p. 333.


199

ţinut la Constantinopol în anul 518 de către patriarhul Ioan al II-lea de Capadocia (518-520), care a pus capăt schismei acachiene. Netrimiterea de răspunsuri la ceste mesaje era considerată un semn al rupturii38.

Comuniunea dintre Biserici se manifesta şi prin înscrierea în diptice a patriarhilor în funcţie şi care, după moarte erau trecuţi pe lista celor decedaţi.

După urcarea în scaunul pontifical al lui Sergius al IV-lea (1009-1012), în anul 1009, numele papilor nu a mai figurat în dipticele Patriarhiei de Constantinopol, ceea ce însemna că, din motive dogmatice, cele două Biserici nu se mai aflau în comuniune. Aceasta se întâmpla cu o jumătate de secol înainte de Marea Schismă39.

Pe lângă aceste proceduri simbolice, patriarhii comunicau între ei şi prin apocrisiarhi, simpli ambasadori acreditaţi pe lângă împărat, papă, alţi patriarhi, deveniţi permanenţi după Sinodul de la Calcedon. Mai puţin înzestraţi cu puteri speciale, ei nu aveau decât un rol intermediar şi se deosebeau de legaţi, care dispuneau de puteri largi şi erau trimişi în special pentru a trata lucruri importante sau pentru a reprezenta pe patriarh sau pe papă la un Sinod Ecumenic.

3. Câteva trăsături specifice ale Patriarhiilor răsăritene

Creştinătatea orientală se distingea în cadrul marii familii a comunităţii creştine prin obiceiuri şi instituţii care îi erau dacă nu chiar deosebite total, specifice prin anumite trăsături.

Este cunoscut faptul că în Orient creştinismul s-a răspândit nu numai în oraşe de o importanţă medie dar chiar şi la sate, într-o epocă

38 Louis Bréhier, Le monde byzantin, t. II: Les institutions de l’Empire byzantin, Paris, Editions Albin Michel, 1969, p. 365.39 B. G. Spiridonakis, Grecs, Occidentaux et Turcs de 1054 a 1453: quatree siècles d’histoire de relations internationales, Thessaloniki, 1990, p. 74; Augustus Franzen, Remigius Bäumer, op. cit., p. 149.

Marius TELEA

200

în care, la începutul secolului al IV-lea, creştinismul era aproape în exclusivitate urban. De aici, instituţia horespiscopilor care se întâlnea şi în Occident, dar mult mai rar ca în Orient, unde s-a păstrat până târziu40.

În Imperiul Roman de Răsărit episcopii existau doar „în cetate” care, în general, coincideau cu centrele administrative laice şi, de aceea, activitatea horepiscopilor era foarte necesară, ei putând avea sub autoritatea lor zeci de parohi locali. Între atribuţiile lor era şi sarcina de a propune episcopului candidaţi la diaconie şi preoţie şi de a recruta, cu acordul său, titulari pentru funcţiile inferioare (citeţ, uşier, etc.)41. Pe la anul 370, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) arhiepiscop al Cezareei Capadociei, avea cincizeci de horepiscopi şi, deci, până la cinci sute de parohii în dioceza Pontului, care se compunea din 11 eparhii42.

Este interesant de urmărit evoluţia instituţiei şi felul în care i-au fost limitate atribuţiile prin prevederile canoanelor. Cea mai veche menţiune a instituţiei horepiscopilor într-un izvor apusean provine din sinodul de la Rez, din anul 439, dar, în apus, oficiul de horepiscop nu a apărut în mod real până în secolul al VIII-lea43. Totuşi, horepiscopii existau deja în anul 256 când canonul 13 al sinodului de la Cartagina precizează că aceştia au dreptul de a hirotoni preoţi în eparhia lor numai cu încuviinţarea episcopului44.

Canonul 14 al sinodului al II-lea local de la Neocezareea (315) confirmă că între episcopi şi horepiscopi deosebirile sunt numai pe linie administrativă nu şi sacramentală unde ei sunt egali. Se 40 Louis Bréhier, op. cit., p. 364.41 Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa (330-390), traducere: Cristian Pop, cu o selecţie a Poemelor autobiografice în traducerea Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2002, p. 36. 42 Ibidem.43 Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc la Sinoadele ecumenice I-IV, traducere de Alexandru I. Stan, Bucureşti, Editura Gnosis, 2000, p. 350.44 Ioan N. Floca, op. cit., can. 190, p. 160.


201

precizează că horepiscopii sunt împreună-liturghisitori cu episcopul eparhiot şi pot sluji în biserica din cetatea episcopală. Există doar deosebirea de grad: horepiscopii sunt după chipul celor 70 de ucenici ai Domnului, iar episcopii eparhioţi se consideră a fi după chipul Sfinţilor Apostoli45. Se pare, însă, că s-au comis şi numeroase abuzuri din partea horepiscopilor, aceştia, uneori, impietând asupra atribuţiilor întâistătătorul eparhiei, în secolele IV-V46. Deja canonul 10 al sinodului de la Antiohia (341) le îngrădeşte drepturile, aceştia mulţumindu-se doar cu administrarea bisericilor lor. Ei nu hirotoneau nici preoţi, nici diaconi, fără episcopul din cetatea căreia îi era supuşi. Aveau dreptul să aşeze citeţi, ipodiaconi şi exorcişti47. Ei au figurat acum în documentele ecleziastice şi sub numele de periodeuţi, adică „vizitatori”.

Canonul 57 al sinodului local de la Laodiceea (343), precizează că nu este voie să se aşeze la sate episcopi, ci numai periodeuţi, adică preoţi superiori din prejma episcopilor48. Cu toate acestea ei erau încă numeroşi în secolul al V-lea şi sunt menţionaţi şi în legislaţia lui Iustinian. Ea s-a păstrat în Orient în bisericile iacobite şi nestoriene chiar după ce, unele din acestea din urmă s-au întors la Ortodoxie în ultimele veacuri ale Evului Mediu.

O altă trăsătură specifică patriarhiilor răsăritene este preponderenţa mănăstirilor în viţa religioasă. Monahismul bizantin a cunoscut două forme principale: eremitică şi cenobitică, din care prima a fost considerată întotdeauna forma superioară. Monahii se bucurau în faţa credincioşilor de un prestigiu care se baza pe convingerea că ei erau intermediarii cei mai potriviţi în obţinerea mântuirii. Raportat la credinciosul de rând, socotit un amator, monahul era considerat un

45 Ibidem, can. 198-199, p. 163.46 Henri-Irénée Marrou, op. cit., p. 197.47 Ioan N. Floca, op. cit., p. 210.48 Ibidem, p. 230.

Marius TELEA

202

profesionist care îşi petrece întreaga viaţă întru cele ale credinţei49. Formele eremitică şi anahoretică au existat până târziu, unele cazuri înregistrându-se chiar şi în secolul al XII-lea. Reformatorul monahismului cenobitic este considerat Sfântul Teodor Studitul (759-826) care a insistat asupra castităţii, consecvenţei şi sărăciei care trebuiau să absolute şi personale în viaţa călugărului. El a transformat mănăstirea într-o mică aşezare care se autoguverna asigurându-şi cele necesare, nefiind silită să depindă material de nimeni. A fost adeptul îmbinării rugăciunii cu munca50. În fapt, Sfântul Teodor n-a făcut decât să continue opera marelui său înaintaş în acest domeniu, Sfântul Vasile cel Mare.

Numărul mănăstirilor era foarte mare şi răspândit pe întregul teritoriu al patriarhiilor dar mai ales în Egipt, Siria, Mesopotamia, Palestina. În anul 518, al Constantinopol şi în împrejurimi existau aproape şaptezeci de mănăstiri de bărbaţi la care trebuie adăugate şi cele ce aveau comunităţi feminine51. Mănăstirile de monahii au fost mult mai reduse numeric şi mai puţin înzestrate decât cele de monahi, fiind concentrate în zona urbană. De-a lungul întregii existenţe a Imperiului Bizantin în Constantinopol au fost atestate 270 de mănăstiri de bărbaţi şi doar 77 de femei (23 %), iar în provincie, 225 de mănăstiri dintre care numai 17 erau de femei (circa 7%). Marile centre ale monahismului bizantin au fost în provincie, în jurul munţilor Athos, Auxentios, Olympos, Galesios, Latros şi aveau o diversitate de forme inclusiv anahoretice, mănăstirile de monahii fiind în exclusivitate chinovii urbane52.

În secolele V-VI s-au afirmat mai ales cele din Siria şi Palestina. Popularitatea cinului monahal în rândul credincioşilor a făcut ca 49 Alain Ducellier, Michel Kaplan, Byzance, IV-e-XV-e siècles, Paris, Hachette Supérieur, 2003, p. 93.50 Ibidem.51 Henri-Irénée Marrou, op. cit., p. 180.52 Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, traducere de Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000, pp. 30-31.


203

ceşti monahi să-şi facă simţită prezenţa peste tot, în anumite zone mănăstirile având un rol hotărâtor în viaţa economică (mai ales în agricultură) dar şi în cea intelectuală şi în cea socială, prin implicarea monahilor cu entuziasm şi dăruire în acţiunile caritabile. Se remarcă pe bună dreptate că monahul este un pnevmatic, un pnevmatofor, el manifestă prezenţa Duhului Sfânt prin harismele care-i sunt oferite, aceasta fiind funcţia cea mai înaltă pe care o are de îndeplinit în cadrul Bisericii53.

Din mănăstiri se recrutau patriarhii şi episcopii, mulţi continuând să sălăşluiască acolo chiar şi după ce au fost aleşi în demnităţile respective (pentru ierarhii iacobiţi aceasta era chiar o regulă).

Chiar şi din punct de vedere social, monahii formau o categorie aparte. Ei căutau să se sustragă întotdeauna puterii autorităţilor laice, Statului, şi chiar ierarhiei ecleziastice, episcopilor de pe teritoriul cărora se aflau mănăstirile lor. În timpul crizei iconoclaste ei au fost promotorii unei vaste acţiuni de separare a Bisericii de Stat, acţiune rămasă în istorie sub numele de mişcarea studită, după locul de unde a pornit iniţiativa: mănăstirea Studion din Constantinopol54.

Din veacul al VI-lea s-au cristalizat tot mai mult două categorii de clerici în patriarhiile din Orient. Prima era formată din clerul înalt, instruit, ridicat din mănăstiri, ai cărui reprezentanţi erau adesea străini de ţările în care conduceau treburile Bisericii. A doua era constituită din clerul de jos, compus din localnici, nevoiaşi, oameni cu puţină ştiinţă de carte, de multe ori analfabeţi, străini de limba greacă. Această limbă mai era încă vorbită în satele din Orient şi chiar şi teologii iacobiţi scriau în limba greacă,a ceasta fiind atât de pătrunsă în spiritualitatea răsăriteană încât intelectualii, mai ales

53 Henri-Irénée Marrou, op. cit., p. 187.54 Marie-France Auzépy, Michel Kaplan, Bernadette Martin-Hisard, La Chrétienté byzantine du début du VII-e siècle au milieu du XI siècle. Images et reliques, moine et moniales, Constantinople et Rome, Paris, SEDES, 1997, p. 109.

Marius TELEA

204

cei legaţi de Biserică prin profilul îndeletnicirii lor, au folosit-o în continuare, indiferent că erau ortodocşi sau dizidenţi. Din secolele V-VI credincioşilor de rând nu le-a mai fost accesibilă limba greacă şi, având în vedere că toţi patriarhii melchiţi erau greci, s-a produs o prăpastie între credincioşi şi păstorii lor, astfel că, în primele decenii ale secolului al VII-lea, cucerirea arabă şi generalizarea credinţei iacobite, au alungat grecismul din Orient.

În sfârşit, intensitatea vieţii religioase s-a manifestat în aceste patriarhii prin ardoarea cu care s-a propovăduit creştinismul prin misionari veniţi de la mari depărtări, protejaţi de împăraţi, chiar dacă aceştia erau, uneori, eterodocşi55. Lucrarea lor a fost deosebit de prolifică. La sfârşitul secolului al IV-lea, pentru arabii din jurul Muntelui Sinai s-a creat o episcopie sufragană Patriarhiei Alexandriei56. Sfântul Atanasie cel Mare l-a sfinţit pe Frumenţiu ca episcop al abisinienilor (anul 328 sau 329)57. Patriarhul Eustaţiu al Antiohiei (324/325-330) a fost trimis în Georgia unde a botezat pe rege şi poporul său, aşezând a prim episcop pe Ioan, ca sufragan al său58. O eparhie creată pentru triburile arabe din jurul Damascului, la mijlocul secolului al V-lea, a fost încadrată în Patriarhia Antiohiei59. Un trib arab care întreţinea, în secolul al V-lea, legături de prietenie cu Imperiul Bizantin, a trecut al creştinism în frunte cu şeicul său care a devenit episcop sub numele de Petru, fiind subordonat scaunului de Ierusalim60.

În timpul lui Iustinian, călugărul monofizit Ioan de Asia se mândrea că a convertit 100.000 de păgâni din Asia Mică, că a ridicat 55 Louis Bréhier, op. cit., p. 364.56 Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054), ediţia a III-a revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 279.57 Ibidem, p. 282.58 Ibidem, p. 276.59 Ibidem, p. 279.60 Ibidem.


205

100 de biserici şi a întemeiat 12 mănăstiri61. Creştinismul a fost propovăduit, de asemenea, între arabii nomazi şi între cei sedentari de către călugării din Palestina, apoi în Yemen, Etiopia şi Nubia, de către misionari copţi. În anul 427, convertirea unui trib de beduini din Palestina a dus la crearea Episcopiei de Parambole, adică „a aşezărilor mişcătoare”62. Patru eparhii au fost create în lumea arabă până la mijlocul secolului al V-lea, dar nu a existat niciodată o Biserică unitară arabă63. Desigur, pe lângă misionarii care au acţionat în aceste teritorii, au existat şi episcopi-misionari care aveau putere de a hirotoni preoţi, de a urmări modul în care slujitorii altarului respectau canoanele Bisericii.

Aşa cum nu se poate accepta ideea că forţa de manifestare a creştinismului răsăritean a fost mai puternică atunci când statul romano-bizantin a fost mai puternic, nu se poate vorbi nici de un misionarism creştin dirijat politic de statul bizantin64. Cu toată sinergia Stat-Biserică care a caracterizat lumea romano-bizantină şi bizantină, Patriarhia Constantinopolului a dus, în această privinţă, o politică proprie, care a depins mai degrabă de factori subiectivi, din interiorul Bisericii. Dacă ar fi existat un misionarism dirijat politic, ar fi însemnat că, atunci când Statul a trecut prin crize (politice, economice, dinastice, militare, etc.), Biserica să-şi fi slăbit activitatea sa misionară, ceea ce nu poate fi constatat. Cu atât mai mult pe teritoriul patriarhiilor din Orientul Apropiat, unde iniţiativa a aparţinut aproape în exclusivitate patriarhilor de aici.

61 Louis Bréhier, op. cit., p. 364.62 Ibidem.63 Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, op. cit., p. 280.64 Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, cu o prefaţă de Vasile Coman, Oradea, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1988, pp. 108-109.

Marius TELEA

206

Concluzii

Aşa după cum putem constata, la începuturile creştinismului, locul întâi de onoare îl ocupa episcopul Romei, datorită faptului că el îşi avea reşedinţa în „Cetatea Eternă” sau „Caput mundi”, dar această întâietatea de onoarea este un produs al istoriei. Despre o astfel de întâietate nu s-a ştiut nimic în epoca Bisericii primare, nu se menţionează nimic nici în canoanele apostolice şi nici în cele ale Sinodului I Ecumenic.

Modul în care s-a ajuns la ierarhizarea principalelor scaune episcopale al Bisericii vechi, rezultă, în afara oricărei îndoieli că nu pe temeiuri religioase, ci pe unele de cu totul altă natură s-a ajuns la formarea Pentarhiei. Acestea ţin, exclusiv, de cinstea profană. Din punct de vedere religios, nici atunci şi nici de atunci încolo, ierarhizarea acesta nu are nici un temei şi doar importanţa politică a oraşelor a rămas singurul criteriu de departajare în acest sens.


207

References:

1. Auzépy, Marie-France Michel Kaplan, Bernadette Martin-Hisard, La Chrétienté byzantine du début du VII-e siècle au milieu du XI siècle. Images et reliques, moine et moniales, Constantinople et Rome, Paris, SEDES, 1997.

2. Bernardi, Jean, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa (330-390), traducere: Cristian Pop, cu o selecţie a Poemelor autobiografice în traducerea Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2002.

3. Bréhier, Louis, Le monde byzantin, t. II: Les institutions de l’Empire byzantin, Paris, Editions Albin Michel, 1969.

4. Bria, Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, ediţia a doua revizuită şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994.

5. Chifăr, Nicolae, Istoria creştinismului, vol. I, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei „Trinitas”, 1999.

6. Ducellier, Alain, Bizantinii, istorie şi cultură, traducere din limba franceză de Simona Nicolae, Bucureşti, Editura Teora, 1997.

7. Ducellier, Alain, Kaplan, Michel, Byzance, IV-e-XV-e siècles, Paris, Hachette Supérieur, 2003.

8. Dură, Nicolae, Biserica Alexandriei şi activitatea canonico-pastorală a ierarhilor ei până la Sinodul de la Calcedon (451), în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXIII, 1981, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 5-25.

9. Dură, Nicolae, Le régime de la synodalité selon la législation canonique, conciliaire, oecoménique du Ier millénaire, Bucureşti, Editura Ametist 92, 1999.

10. Farmer, David Hugh, Dicţionar al sfinţilor, traducere de Mihai C. Udma şi Elena Burlacu, argumentul şi articolele consacrate sfinţilor români de Remus Rus, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999.

Marius TELEA

208

11. Floca, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, (ediţia a doua), Sibiu, 1992.

12. Franzen, Augustus, Bäumer, Remigius Istoria papilor. Misiunea lui Petru şi realizarea ei istorică în Biserică, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, 1996.

13. Gafton, Lucian, Acte de autoritate imperială în sprijinul primatului papal în secolele IV-V, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul VII, 1955, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 324-336.

14. Gheorghiu,Vasile, Introducere în Sfintele Cărţi ale Testamentului Nou, Cernăuţi, 1929.

15. Gudea, Nicolae, Ghiurco, Ioan, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, cu o prefaţă de Vasile Coman, Oradea, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1988.

16. Konopnicki, Maurice, Eliezer Ben Rafael, Ierusalimul, traducere de Gheorghe Ţiţeica, prefaţă de Victor Rizescu, Bucureşti, Editura Corint, 2002.

17. L’Huillier, Peter, Dreptul bisericesc la Sinoadele ecumenice I-IV, traducere de Alexandru I. Stan, Bucureşti, Editura Gnosis, 2000.

18. Marga, Irimie, Instituţia patriarhatului în Biserică, în „Mitropolia Ardealului”, anul XXXV, 1990, nr. 6 (noiembrie-decembrie), pp. 50-57.

19. Marrou, Henri-Irénée, Biserica în antichitatea târzie (303-604), traducere de Roxana Mareş, Bucureşti, Editura Teora, f. a.

20. Matei, Horia C., O istorie a Romei antice, cuvânt înainte de Emil Condurachi, Bucureşti, Editura Albatros, 1979.

21. Papadopoulos, Stylianos, Vulturul rănit. Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, traducere de Constantin Coman şi Cornel Coman, Bucureşti, Editura Bizantină, 2002.

22. Rămureanu, Ioan, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la întrunirea lui, în „Ortodoxia”, anul XXXIII, 1981, nr. 3 (iulie-septembrie), pp. 285-336.


209

23. Rămureanu, Ioan, Şesan, Milan, Bodogae, Teodor, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054), ediţia a III-a revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

24. Spiridonakis, B. G., Grecs, Occidentaux et Turcs de 1054 a 1453: quatree siècles d’histoire de relations internationales, Thessaloniki, 1990.

25. Stan, Liviu, Obârşia autocefaliei şi autonomiei. Teze noi, în „Mitropolia Olteniei”, anul XIII, 1961, nr. 1-4 (ianuarie-aprilie), pp. 80-113.

26. Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, traducere de Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.

27. Vailhé, Siméon, „Constantinople (Eglise de)”, în A. Vacant, E. Mangenot, Dictionnaire de Théologie Catholique contenant l’exposé des doctrines de la théologie, leurs preuves et leur histoire, t. III (Clarke-Czepanski), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1908, col. 1307-1519.

Documents

Raporturile oficiale între patriarhi în primele secole ...fto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/06/2014_1_9.-Telea... · avea origine apostolică şi era Biserica