Raporturile dintre Alexios I Comnenul şi conducătorii ...fto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/06/2013_3_13.-Raul-Tanase.pdfparticularităţi. În primul rând, sistemul

Relaţiile dintre Alexios I Comnenul şi conducătorii

primei cruciade

Raul-Constantin TĂNASE*

Abstract: Relations between Alexios I Komnenos and the

leaders of the first crusade. The first four crusades represent an

important period for establishing the context in which the two

Christian worlds, West and East, will interact in the following

centuries, as a first response of Christianity to the Muslims

conquests initiated as early as the seventh century. Within the

diplomatic exchanges between the Greeks and the Westerns

during the holly wars, the imperial ceremony constituted a full

exercise of the Byzantine ideology and a mark of the cultural

diversity existing between the crusaders and the eastern, as well

as way of legitimating and expression of claims towards the

foreign nations. The first holly expedition, preached by pope

Urban the 2nd

for the re-conquest of the Holly Land, led to the

intensification of contacts and of diplomatic exchanges between

the two Christian blocks. This study intends to analyze the

relations between Alexios the 1st Komnenos and the westerns

leaders in the context of the interaction between Latins and

Byzantines generated by the First Crusade.

Keywords: Alexios I Komnenos, relations, leaders of the first

crusade, oath, byzantine diplomacy

* PhD. Candidate, Faculty of Orthodox Theology at University of Bucharest,

Bucharest, Romania. Contact: [email protected]

Relaţiile dintre Alexios I Comnenul şi

conducătorii primei cruciade

294

Ceremonialul diplomatic bizantin a constituit unul dintre

cadrele de referinţă pentru întâlnirea cultural-ideologică dintre

cele două blocuri creştine în perioada primelor cruciade.

Ritualurile care compuneau protocolul imperial aveau ca obiectiv

principal să sublinieze demnitatea protagoniştilor deodată cu

măreţia imperiului şi statutul privilegiat al suveranului bizantin, în

calitate de conducător al ierarhiei naţiunilor lumii1. Diplomaţia

bizantină dezvoltată de membrii familiei Comnenilor a dat

dovadă de flexibilitate şi s-a adaptat permanent contextului intern

şi internaţional în vederea conservării şi îndeplinirii obiectivelor

Imperiului Bizantin.

Dinastia Comnenilor se individualizează prin două

particularităţi. În primul rând, sistemul politic s-a centrat în jurul

familiei imperiale iar legăturile personale şi familiale au devenit

primordiale. Funcţiile importante şi nou-create sunt conferite

sistematic apropiaţilor împăratului2, mai ales prin intermediul

unei reţele de alianţe matrimoniale, în centrul căreia se găsea

familia imperială. În al doilea rând, influenţa occidentală s-a făcut

din ce în ce mai resimţită. Manuel s-a căsătorit succesiv cu două

prinţese occidentale, cea de a doua, Maria de Antiohia, venea

dintr-unul din statele latine ale Orientului, iar prima, Bertha de

Sulzbach, era cumnata regelui Conrad al III-lea3. Alexios I era

nepotul împăratului Isaac Comnenul şi fiul lui Ioan Comnenul4,

deţinând funcţia de general sub Mihail al IV-lea şi Nichefor al III-

lea. Aceasta a venit la putere ca reprezentant al unei coaliţii de

familii aristocratice: Comneni, Dukaşi, Paleologi şi Melissene, ale

1 Paul Magdalino, The empire of Manuel I Komnenos(1143-1180), Cambridge,

Cambridge University Press, 1993, p. 247. 2 Ana Comnena, Alexiada (trad. de Marina Marinescu, prefaţă şi note de

Nicolae-Şerban Tanaşoca), vol. I, Bucureşti, Edit Minerva, 1977, III, IV, 1-3,

pp. 121-122; Michael Angold, The Byzantine empire,1025-1204. A political

history, London and New York, Longman, 1984, p. 220. 3 Jean Kinnamos, Chronique (traduit par J. Rosenblum), Paris, Les Belles-

Lettres, 1972, II, 36, p. 37. 4 J. Sydney Jones, The Crusades Biographies Thomson Gale, 2005, pp. 1-9; Paul

Magdalino, op.cit., pp. 27-35.

Raul-Constantin TĂNASE

295

căror priorităţi le va reflecta pe viitor5. Sistemul puterii familiale

era bine organizat, acesta permiţând suveranului grec să aibă

legătură cu întreaga clasă aristocratică. În timpul lui Manuel,

ierarhizarea se justifica prin criteriul eugeniei, nobleţea înlocuind

meritul în promovare6. La nivel înalt, relaţiile cu împăratul

determinau poziţia în cadrul ierarhiei curţii. Lui Alexios i-a

succedat Ioan al II-lea (1118-1143), iar celui din urmă, fiul său,

Manuel I (1143-1180)7. Manuel, orientat către politica

prooccidentală, a fost căsătorit pentru a doua oară cu o prinţesă

franceză, Maria de Antiohia, care a asigurat regenţa în timpul

tânărului Alexios al II-lea (1180-1183)8. Cel din urmă a fost

detronat de Andronic Comnenul (1183-1185) care, spre deosebire

de predecesorii săi, a promovat o politică antioccidentală, latinii

fiind masacraţi la Constantinopol9.

Opera durabilă a lui Alexios se explică prin realismul şi

măsura care au caracterizat acţiunile sale ca om de stat10

. El

distribuia demnităţile şi inventa titluri noi11

. Basileul l-a numit pe

fratele său Isaac sebastocrator, demnitate ce echivala cu titlul de

vice-împărat. Taronites, cumnatul său, a primit titlurile de

protosebastos, protovestiaros şi hypersebastos; Adrian, fratele

său, pe cel de protosebastos şi Nichefor, pe cel de mare drungar şi

sebastos12

. Din punct de vedere religios, Alexios se considera

învestit cu o misiune divină; din perspectiva sa, credinţa ortodoxă

constituia un depozit sacru care îi fusese încredinţat şi pe care

5 Timothy E. Gregory, A History of Byzantium, Blackwell Publishing, 2005, p.

257. 6 Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Edit.

Sofia, 2010, p. 373. 7 O city of Byzantium, Annals of Niketas Choniates (translated by Harry J.

Magoulias), Detroit, Wayne State University Press, 1984, 48-51, pp. 19-31. 8 Ibidem,223-274, pp. 127-152. 9 Paul Lemerle, Histoire de Byzance, dixième édition, Paris, Presses

Universitaires de France, 1943. p. 99. 10 Ana Comnena, Alexiada, vol. I...., p. VII. 11 Ferdinand Chalandon, Essai sur le règne d’Alexis I er Comnène (1081-1118),

Paris, A. Picard et Fils, 1900, p. 56. 12 Ana Comnena, Alexiada, vol. I,..... IV, 4, pp. 120-122.



296

trebuia să îl transmită intact succesorilor săi. Pentru salvarea

credinţei, acesta a recurs chiar la cruzimi împotriva ereticilor, în

special contra bogomilismului şi neoplatonismului lui Ioan

Italos13

. Alexios era un diplomat de prim ordin, cunoscând foarte

bine situaţia politică a statelor vecine imperiului său; el a căutat să

profite de diviziunile lor şi a ştiut să facă alianţe oportune contra

adversarilor săi, recurgând uneori la sprijinul occidentalilor14

. Din

punct de vedere militar, basileul era un general abil; în momentul

urcării sale pe tron, deţinea funcţia de mare domestic şi conducea

trupele militare personal în expediţii15

.

Alexios I Comnenul i-a primit pe cruciaţi ştiind că nu are

de a face doar cu simplii mercenari şi a manifestat teamă şi

neîncredere faţă de aceştia încă de la început. Lucrul acesta este

dovedit de faptul că a cerut trupelor apusene să campeze în afara

zidurilor cetăţii, unde primeau hrană la comanda basileului16

.

Împăratul a urmărit două obiective primordiale: să îi îndepărteze

cât mai repede cu putinţă pe franci din Constantinopol şi să se

folosească de aceştia pentru a-şi recupera posesiunile din Asia

Mică. Suveranul grec a tratat cu liderii cruciaţi un acord conform

căruia aceştia trebuiau să îi restituite teritoriile cucerite care

aparţinuseră odinioară Bizanţului cu condiţia ca el să le asigure

sprijinul logistic necesar. Bohemond, care era familiar cu

tradiţiile bizantine, s-a înţeles rapid cu Alexios, în ciuda

afirmaţiilor Anei Comnena care arată că normandul spera să

devină conducătorul armatelor bizantine în Orient17

. Întreaga

politică a basileului urmărea un singur scop: obţinerea de la

13 Ibidem, p. IX. 14 David Nicolle, The First Crusade 1096-1099. Conquest of the Holy Land,

Osprey Publishing, 2003, p. 7. 15 Ana Comnena, Alexiada, vol. I...., I, IX, 5, p. 40; Ferdinand Chalandon,

op.cit., p. 52. 16 Foulcher de Chartres, Histoire des croisades, în: „Collection des Mémoires

relatifs à l’histoire de France” (ed. M. Guizot), no. 68, Paris, Librairie Chez

J.L.J.Brière, 1825, IV, p. 23. 17 Jean-Claude Cheynet, Histoire de Byzance, deuxième édition, Paris, Presses

Universitaires de France, 2005, p. 90.


297

principii vestici a jurământului de fidelitate cu scopul de a

conserva interesele Imperiului bizantin18

.

Niciodată Alexios nu i-a considerat pe soldaţii lui Hristos

ca fiind egalii săi; pentru acesta, nu exista nici o diferenţă între

principii latini şi francii veniţi din Italia în diferite epoci pentru

înrolarea în rândurile armatei greceşti; basileul considera că

vesticii sunt foarte periculoşi fiind greu de supus datorită

numărului mare. Ana Comnena precizează că tatăl său i-a folosit

pe cruciaţi pentru caritatea creştină dar şi pentru a-i distruge pe

turci şi a recuceri vechile posesiuni bizantine19

. Pe de altă parte,

era indespensabil pentru ca liderii cruciaţi să îşi consolideze

prietenia cu Alexios Comnenul, pentru a putea primi de la acesta

sfat şi ajutor20

.

Convingându-i pe atleţii lui Hristos să îl recunoască drept

lider, basileul i-a folosit pe aceştia ca mercenari şi pentru a-şi

atinge propriile interese s-a pliat după obiceiurile lor şi le-a cerut

să îi depună jurământ de vasalitate. Supunerea francilor a fost

facilitată de faptul că aveau convingerea că fără ajutorul

împăratului nu putea continua expediţia şi duce la bun sfârşit

misiunea sfântă ce le fusese încredinţată21

. Pentru îndeplinirea

acestor proiecte, Alexios şi-a folosit întreaga abilitate diplomatică

şi a ştiut să profite pentru a-şi atinge ţelul de toate slăbiciunile şi

defectele occidentalilor22

. Suveranul grec a avut înţelepciunea de

a se adapta mentalităţii feudalilor vestici şi de a crea în tot

imperiul legături bazate pe sistemul raporturilor de vasalitate fără

18 Robert the Monk, Historia Iherosolimitana (trad. de Carol Sweetenham,

Robert the Monk’s history of the first crusade), col. Crusade Texts in

Translations 11, Edit. Ashgate, 2005, II, 18, p. 99; Jean Flori, La première

croisade. L’Occident chrétien contre l’Islam, Bruxelles, Éditions Complexe,

1997, p. 59. 19 Ferdinand Chalandon, op.cit., p. 164. 20 Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed. M. Guizot)....., IV, p. 24. 21 Robert the Monk, Historia Iherosolimitana (trad. de Carol Sweetenham,

Robert the Monk’s history of the first crusade)...., II, 19, p. 100. 22 Ferdinand Chalandon, op.cit., p. 165.



298

a sacrifica însă concepţia bizantină despre legitimitatea şi vocaţia

împărăţiei ecumenice de el reprezentate23

.

Jurământul cerut de Alexios cruciaţilor a ridicat problema

perfidiei şi sincerităţii intenţiilor sale. Documentele, fie latine, fie

greceşti, nu oferă detalii asupra condiţiilor omagiului, astfel încât

în istoriografie au apărut o serie de speculaţii. Este sigur că prin

prestarea acestuia, seniorii latini deveneau vasalii basileului şi se

obligau să îi restituie vechile posesiuni imperiale care ar fi fost

cucerite; împăratul, trebuia în schimb să conducă trupele şi să

furnizeze susţinere militară sub forma de soldaţi, ghizi şi

alimente24

. John Pryor consideră că este puţin probabil ca seniorii

să fi făcut omagiu lui Alexios deoarece acest lucru presupunea

cedarea unui fief sau a unui avantaj politic, cu atât mai mult că

aceste clauze nu au făcut obiectul negocierilor. Conform lui, este

vorba mai degrabă de un jurământ de fidelitate decât de un

omagiu, care implica protejarea persoanei, a posesiunilor şi a

onoarei cui se presta25

. Cu toate acestea, este evident că în ciuda

ambiguităţii sale, convenţia a permis celeilalte părţi să îl acuze pe

celălalt de sperjur26

. Cadourile somptuoase şi sumele enorme de

bani pe care Alexios le-a dăruit liderilor occidentali pot fi socotite

ca echivalentul primirii unui fief, ce constituia o componentă

esenţială a jurământului vasalic în Apus27

. Conform surselor

vestice, acordurile încheiate de basileu şi latini vizau obligaţii

reciproce în timp ce Ana Comnena menţionează că tatăl său nu

23 Ana Comnena, Alexiada, vol. I, ....., p. IX. 24 Robert the Monk, Historia Iherosolimitana (trad. de Carol Sweetenham,

Robert the Monk’s history of the first crusade)...., II.17, p. 99. 25 John Pryor, The Oaths of the Leaders of the First Crusade to Emperor Alexius

I Comnenus: Fealty, Homage – πίζηις, δουλεία, în: „Parergon”, nr. 2, 1984,

pp. 114-115. 26 Marc Carrier, L’Autre à l’époque des croisades, croisades: les Byzantins vus

par les chroniqueurs du monde latin (1096-1261), Éditions universitaires

européennes, 2012, p. 221. 27 Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed. M. Guizot)....., IV, p. 24;

Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à

1184 (trad. de Geneviève et Réné Métais), tome premier, Paris, 1999, II, XII,

p. 67.


299

avea nici o îndatorire în urma acestor înţelegeri şi jurământul de

fidelitate a fost prestat doar de apuseni: Hugues de Vermandois a

devenit „omul împăratului”, iar francii „servitori sub jurământ ai

basileului”28

. Ritualul omagiului şi feudalitatea nu erau uniforme

în Europa occidentală a secolului al XI-lea, ceea ce demonstrează

că vesticii nu aveau aceleaşi concepţii asupra jurământului ca

suveranul grec29

. Alexios a înţeles că trebuia să se lege de

occidentali dar pretenţiile de universalitate emise de imperiul său

veneau în contradicţie cu intenţiile celor care pe viitor doreau să

se stabilească în Orient, ca de exemplu Godefroy de Bouillon care

îşi vânduse terenurile fraţilor săi şi a întârziat să jure loialitate

urmaşului lui Constantin. Dimpotrivă, cei care plecaseră doar cu

scopul de a se lupta cu infidelii şi care nu aveau dorinţa să se

îmbogăţească, precum Hugues de Vermandois, au prestat

jurământ fără dificultate. Alta a fost situaţia cu cei care doreau să

se stabilească în Răsărit, ca de exemplu contele Raymond de

Saint-Gilles, care îl lăsase pe fiul să ca senior în Languedoc30

.

Seniorii au evitat iniţial să presteze omagiu, probabil din reţinere

faţă de constrângerile pe care le presupunea acesta faţă de

ambiţiile lor personale. Cronicarii asociază această ezitare cu

teama că un astfel de legământ reprezenta o practică nedemnă

care le-ar compromite onoarea seniorilor apuseni31

.

Imaginea lui Alexios Comnenul în sursele occidentale

cunoaşte o reprezentare ambivalentă. Miza reprezentării a fost

deteminată uneori de considerente propagandistice. Terminologia

28 Ana Comnena, Alexiada (trad. de Marina Marinescu, prefaţă şi note de

Nicolae-Şerban Tanaşoca), vol. II, Bucureşti, Edit Minerva, 1977, X, VII, 3-

5, pp. 92-93. 29 Élisabeth Malamut, Alexis Ier Comnène, Paris, Ellipses Edition Marketing

S.A., 2007, pp. 372-373. 30 Ibidem, p. 374. 31 Histoire anonyme de la première croisade (Gesta Francorum et aliorum

Hierosolimitanorum) (éditée et traduite par Louis Bréhier), Paris, Librairie

Ancienne Honoré Champion, 1924, 6, p. 31; The Deeds of the Franks and

Other Jerusalem-Bound Pilgrims, The Earliest Chronicle of the First

Crusade (ed. Nirmal Dass), Rowman&Littlefield Publishers. INC., 2011, II,

p. 35.



300

reflectă tendinţa retrospectivă care caracterizează cronicile primei

cruciade şi evidenţiază natura raporturilor dintre suveranul

bizantin şi occidentali. Alexios este calificat în Gesta Francorum

ca fiind iniquus imperator32

, infelix imperator33

, un om plin de

vanitate şi răutate, nesigur şi fierbând de mânie34

. Raymond

d’Aguilers îl numeşte pe basileu execrati (blestemat) şi proditor

(trădător)35

; suveranul grec dă dovadă de perfidie deoarece a

atacat trupele cruciaţilor deşi înainte le trimisese scrisori de pace,

fraternitate şi adopţiune filială36

. Robert Călugărul îl cataloghează

pe Alexios cu următoarele calificative: subdolus imperator37

(vicleanul împărat), dolosus imperator38

(înşelătorul împărat),

nequissimus imperator39

(cel mai zgârcit împărat); cronicarul

precizează că suveranul bizantin este lipsit de curaj40

, slab în sfat,

lipsit de înţelepciune41

, imprudent, arzând de mânie, amplificând

comentariile negative la adresa acestuia propuse de Anonim.

Guibert de Nogent nu se arată atât de critic la adresa basileului,

32 Histoire anonyme de la première croisade (Gesta Francorum et aliorum

Hierosolimitanorum)..., 3, pp. 14, 16. 33 Ibidem, 3, p. 17; 5, p. 24. 34 Ibidem, 6, p. 28; The Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound

Pilgrims..., II, p. 34. 35 Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade (Histoire des francs qui

ont pris Jérusalem), în: „Collection des mémoires relatifs a l’histoire de

France” (ed. M. Guizot), no. 68, Paris, Libraire Chez J.L.J.Brière, 1824, pp.

237-238. 36 Ibidem, p. 230. 37 Robert the Monk, Historia Iherosolimitana (trad. de Carol Sweetenham,

Robert the Monk’s history of the first crusade)...., II, 8, p. 94; Robert le

Moine, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil des Historiens des Croisades:

Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des Inscriptions et Belles-

lettres, 1866, II, 6, p. 742. 38 Robert le Moine, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil des Historiens des

Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III...., II, 8, p. 743. 39 Ibidem, I, 13, p. 736. 40 Robert the Monk, Historia Iherosolimitana (trad. de Carol Sweetenham,

Robert the Monk’s history of the first crusade)..., II, 17, p. 99. 41 Ibidem, II, 17, p. 99.


301

calificându-l pe Alexios ca tiran42

şi perfidus imperator43

, în timp

de Raoul de Caen îl denumeşte versutus imperator44

(împărat

descurcăreţ) şi perfidus rex45

. Cronicarul care face excepţie de la

această critică virulentă, în virtutea independenţei sale de

Anonim, este Albert d’Aix; acesta insistă asupra generozităţii lui

Alexios, numindu-l magnificus et nominatissims imperator46

(împărat măreţ şi renumit), Christianissimus imperator47

,

imperator christianus Graecorum48

. Atunci când citează părerile

altora, îl cataloghează pe conducătorul grec ca fiind vir callidus et

subdolus49

(bărbat inteligent şi viclean), lăsând să planeze

ambiguitatea cu privire la părerile sale. Petru Tudebode

menţionează că suveranul grec era un împărat nevrednic şi

mizerabil50

. Guillaume de Tyr arăta că basileul era un om extrem

42 Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs. Histoire de la première

croisade (trad. de Monique-Cécile Garand), Brepols, Turnhout, 1998, VII,

23, p. 271. 43 Ibidem, II, 12, p. 96; II, 11, p. 94. 44 Raoul de Caen, Gesta Tancredi, în: „Recueil des Historiens des Croisades:

Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des Inscriptions et Belles-

lettres, 1866, IX, p. 611. 45 Ibidem, XI, p. 612. 46 Albert D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des Historiens des

Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV, Paris, Académie des

Inscriptions et Belles-lettres, 1866, I, 13, p. 282. 47 Ibidem, I, 15, p. 284. 48 Albert D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des Historiens des

Croisades: Historiens Occidentaux”....., IV, 40, p. 417. 49 Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer, depuis

l’année 1095 jusqu’a l’année 1120 de Jésus Christ (ed. F. Guizot), vol. I, în:

„Collection des Mémoires relatifs a l’histoire de France”, tome 20-21, Paris,

Librairie Chez J.L.J.Brière, 1825, II, p. 67; Albert of Aachen, Historia

Ierosolimitana. History of the Journey to Jerusalem (ed. Susan B.

Edgington), Oxford, Clarendon Press, 2007, I, 18, p. 89; Albert d’Aix,

Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des Historiens des Croisades:

Historiens Occidentaux”, vol. IV.... II, 18, p. 312. 50 Mémoires de l’historien Pierre Tudebode sur son pélerinage a Jèrusalem

(traduit du latin par Stéphen de Goy), Quimper, 1878, pp. 58, 62.



302

de fals, viclean, neloial, care a uzurpat din răutate tronul lui

Nichefor Botaniates51

.

La începutul primăverii lui 1096, masele de credincioşi din

Apus au început deplasarea către Locurile Sfinte52

. În ciuda unor

incidente în Ungaria, trupele populare ajung în Bizanţ la începutul

lunii august. Petru Eremitul este primit în audienţă la basileu pe 1

august 1096 şi primeşte permisiunea de a trece Bosforul şi a-şi

continua pelerinajul către Ierusalim pentru a elibera Sfântul

Mormânt. Unii cronicari au perceput planul lui Alexios de a-i

trece pe cruciaţi în Asia Mică drept o strategie machiavelică prin

care suveranul grec voia să se debareseze de aceştia. Anonimul şi

Guibert de Nogent menţionează că în momentul în care câţiva

soldaţi au scăpat din masacru, Alexios a manifestat o mare

bucurie53

. Albert d’Aix ne furnizează informaţii favorabile cu

privire la marşul lui Petru Eremitul prin Constantinopol şi cu

referire la suveranul grec. Acesta ni-l arată pe basileu dornic să îl

întâlnească pe Petru; trimite înaintea lui mai mulţi mesageri, se

informează despre trupe şi le asigură aprovizionarea. Vorbeşte cu

bunăvoinţă şi autorizează camparea armatelor sale în imediata

apropiere a capitalei timp de cinci zile. În momentul în care Petru

Eremitul doreşte să treacă Bosforul, Alexios îi furnizează vasele

necesare şi îl informează constant prin mesageri cu privire la

drumul pe care trebuia sa îl urmeze pentru a nu provoca reacţia

turcilor54

.

51 Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à

1184, tome premier, ..., II, V, p. 59. 52 Date despre cruciada populară condusă de Petru Eremitul ne sunt oferite de

Harold Lamb, Les Croisades (traduit de l’anglais par Sabine Berritz), sixième

édition, Paris, Librarire Gallimard, 1932, pp. 53-65. 53 Histoire anonyme de la première croisade (Gesta Francorum et aliorum

Hierosolimitanorum).., 2, p. 13; Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les

Francs...., II, 11, p. 94. 54 Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer.... (ed.

F. Guizot), I, p. 24; Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana......, I, 15, pp.

29-31; Jean Flori, Faut-il réhabiliter Pierre l’Ermite? (Une réévaluation des

souces de la première croisade), în: „Cahiers de civilisation médiévale”, nr.

149, 1995, p. 47.


303

Hugues de Vermandois55

, fratele regelui Franţei, plecat pe

15 august în 1096, i-a cerut într-o scrisoare suveranului grec să fie

tratat cu onoarea cuvenită rangului său56

. Împăratul l-a primit în

mod onorabil, l-a copleşit cu tot felul de atenţii, i-a dăruit sume

foarte mari de bani, l-a convins să devină omul lui şi să îi presteze

jurământul obişnuit cerut latinilor57

. Guibert de Nogent precizează

că fratele regelui francez a fost condus la Constantinopol înainte

de a sosi ceilalţi lideri cruciaţi unde a depus jurământ în mod

voluntar, fascinat de speranţa unei recompense bogate58

. Deşi nu

se cunoaşte nimic în legătură cu încercarea de rezistenţă din

partea contelui59

, Hugues nu pare să aibă nici cea mai mică

reticenţă în a-i presta omagiu suveranului grec60

. Autorul Gesta

Francorum prezintă într-o altă manieră acest episod: pentru el,

guvernatorul cetăţii Durazzo (Ioan Comnenul, nepotul lui

Alexios) i-a primit pe Hugues şi pe normandul Guillaume şi i-a

condus în capitala imperiului, unde aceştia au jurat fidelitate

împăratului61

.

Godefroy de Bouillon, plecat din nordul Franţei, este al

doilea suveran sosit în Constantinopol. Acesta se născuse în 1061,

fiind cel de al doilea fiu al contelui Eustaţiu al II-lea de Boulogne

55 Alec Mulinder, Hugh of Vermandois (1057-1101), în: The Crusades. An

Encyclopedia, vol. II: D-J, (ed. Alan V. Murray), ABC-CLIO, 2006, p. 611. 56 Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., X, VII, 1, p. 91. 57 Ibidem, X, VII, 3-5, pp. 92-93. 58 Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....,III, 1, p. 103. 59 Ralph-Johannes Lilie, Byzantium and the Crusader States 1096-1204, Oxford,

Clarendon Press, 1999, p. 8. 60 Jean Flori, Bohémond D’Antioche. Chevalier d’Aventure, Paris, Biographie

Payot, 2007, p. 84. 61 Histoire anonyme de la première croisade (Gesta Francorum et aliorum

Hierosolimitanorum), ...., 2, p. 7; The Deeds of the Franks and Other

Jerusalem.... I, p. 26. Foucher de Chartres se mulţumeşte să afirme că

basileul nu le-a acordat libertate deplină în Constantinopol oamenilor lui

Petru Eremitul. Foucher de Chartres, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil

des Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III....I, 6, p. 327.



304

(1049-1093)62

. De rang nobil, cu maniere alese, Godefroy

dovedea nobleţe de caracter iar calităţile sale erau compatibile

mai degrabă pentru un călugăr decât pentru un soldat63

. El nu a

jucat un rol însemnat până în momentul cuceririi Ierusalimului,

când a fost ales conducător al oraşului64

; acesta refuză să fie

încoronat acolo unde Hristos a primit coroană de spini şi acceptă

titlul de avocat al Sfântului Mormânt. Godefroy a ales aceeşi rută

ca şi Petru Eremitul şi pentru a traversa Ungaria l-a lăsat prizonier

pe fratele său şi familia acestuia regelui maghiar, promiţând că va

pedepsi cu moarte pe cei care se vor deda la jafuri65

. Ducele este

campat în afara oraşului până ce nedreptul împăratul i-a dat ordin

să se aşeze într-o suburbie a capitalei66

. Alexios le-a promis

soldaţilor lui Hristos alimente în schimbul menţinerii ordinii.

Promisiunile au fost respectate de ambele părţi în linii mari, până

în momentul în care basileul l-a invitat pe Godefroy să vină la

Constantinopol, probabil pentru a-l determina să îi jure fidelitate.

Latinul a declinat invitaţia, deoarece îl considera responsabil pe

suveranul grec de masacrul trupelor lui Petru Eremitul şi l-a

avertizat pe ducele de Lorena; împăratul părea capabil în ochii lor

de orice trădare67

. Totuşi, Hugues de Vermandois l-a determinat

pe Godefroy şi suita sa să aibă o întâlnire cu Alexios.

Întrevederea a avut loc la palatul imperial pe 20 ianuarie 1097.

62 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen–A history of the

normans on the first crusade (translated by Bernard S. Bachrach and David

S. Bachrach), Ashgate, 2010, XIV, pp. 36-37. 63 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., XV, pp. 37-39. 64 Alan V. Murray, Godfrey of Bouillon (d. 1100), în: „The Crusades. An

Encyclopedia”, vol. II: D-J, (ed. Alan V. Murray), ABC-CLIO, 2006, pp.

533-535. 65 Robert the Monk, Historia Iherosolimitana..., II. 8, p. 94. 66 Histoire anonyme de la première croisade (Gesta Francorum et aliorum

Hierosolimitanorum)..., 3 p. 15; Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes

dans les régions d’outre mer.... (trad. F. Guizot), II, p. 56. 67 Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer... (trad.

F. Guizot), II, p. 57; Albert D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil

des Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV... II, c 10, p.

305.


305

Conducătorii franci s-au supus uzanţelor orientale: au

îngenuncheat în faţa basileului aşezat pe tron care le-a dat sărutul

de adopţie. Apoi aceştia au prestat jurământul; punând mâinile

sale în cele ale împăratului68

, Godefroy s-a declarat vasalul său69

.

Conform relatării Anei Comnena, ducele, fiind constrâns de

armatele bizantine, a depus legământ în faţa împăratului prin care

se obliga să restituie unui om de încredere al suveranului grec

orice cetate, ţinut sau castru care odinioară aparţinuse imperiului

romeic. După ce a făcut această făgăduinţă, seniorul a primit

foarte mulţi bani şi a fost invitat la masă alături de Alexios70

.

Guillaume de Tyr precizează că ducele Godefroy şi suita sa au

fost primiţi de basileu care i-a sărutat pe fiecare şi le-a permis să

se aşeze. Liderul apusean este îmbrăcat asemenea suveranului

grec şi este adoptat ritualic drept fiu, după care primeşte daruri

bogate: aur, argint, pietre preţioase, stofe din puf, vase bogate de

diferite dimensiuni71

.

Bohemond de Tarent a fost probabil cel mai eficient

conducător al primei cruciade. Bohemond – fiul mai mare al lui

Robert, ducele normand de Pouille şi Calabria72

, a jucat un rol

esenţial în campania derulată de Robert Guiscard contra

teritoriilor bizantine din Albania între 1081 şi 108573

. În 1081,

normandul e înfrânt la Dyrrachium şi obligat să încheie pace în

condiţii umilitoare, fiind considerat vasalul lui Alexios şi al fiului

său Ioan74

. În 1096, a hotărât să ia crucea sperând să cucerească

posesiuni însemnate în Orient. Ajuns la Constantinopol în 10

68 Pentru semnificaţia gestului a se vedea Yvonne Friedman, Peacemaking.

Perceptions and practices in medieval Latin East, în: „The crusades and the

Near East. Cultural histories” (ed. Conor Kostick), London and New York,

Routledge, 2011, p. 246. 69 Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed. M. Guizot)....., IV, p. 24. 70 Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., X, IX, 11, p. 105. 71 Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à

1184, tome premier..., II, XII, p. 67. 72 Ana Comnena, Alexiada, vol. I....., I, XIV, 3, p. 59.; Susan B. Edgington,

art.cit., pp. 175-178. 73 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., II, p. 23. 74 Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., XIII, XII, 1-28, pp. 239-252.



306

aprilie 1097, a fost uimit de bogăţiile de la curtea imperială şi a

depus jurământ de fidelitate lui Alexios care a refuzat totodată să

conducă trupele bizantine în Orient75

. Normandul a fost încântat

de faptul că i se ofereau foarte multe bogăţii fără a fi nevoit să

lupte pentru ele76

. Guillaume de Tyr precizează că Alexios a

trimis scrisori pacificatoare şi pline de bunătate lui Bohemond dar

care conţineau cuvinte dulci şi înşelătoare77

. Fiind conştient că se

află pe teritoriul unui om mai puternic decât el şi convins de

Godefroy de Bouillon, normandul a acceptat în cele din urmă să îl

întâlnească pe conducătorul bizantin după mai multe ezitări. La

sfatul ducelui, prinţul de Tarent a depus omagiu împăratului şi i-a

jurat loialitate ca stăpânului său, după care a primit foarte multe

bogăţii din vistieria imperială78

.

În 1104, presat de armatele Alepului care au invadat

Antiohia şi a celor bizantine care au recucerit Laodiceea şi

Cilicia, Bohemond a predicat în Occident o nouă cruciadă,

insistând pe tema trădării grecilor. S-a căsătorit cu Constance,

fiica regelui capeţian Filip I79

, şi a constituit o flotă puternică

asediind oraşul Durazzo la finele anului 1107. Rezistenţa trupelor

greceşti l-a determinat să încheie în septembrie 1108 tratatul de la

Devol prin care se recunoştea vasalul lui Alexios, care acorda de

acum înainte învestitura pentru conducerea Antiohiei80

. Ana

Comnena prezintă în mod direct angajamentele luate de normand

şi numai indirect pe cele ale tatălui său. Conform textului,

basileul a dat Antiohia şi regiunile înconjurătoare prinţului de

Tarent. Cel din urmă, în schimb, a jurat fidelitate lui Alexios şi

75 Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....., p. 28; Michel Balard,

Croisades et Orient latin (XIe-XIVe siècles), Paris, Armand Colin, 2001, p.

51. 76 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., X, p. 31. 77 Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à

1184, tome premier..., II, XIII, p. 69. 78 Ibidem, II, XV, pp. 71-72. 79 Orderic Vitalis, The Ecclesiastical History (trans. Marjorie Chibnall), vol. VI,

Oxford, Oxford University Press, 1980, XI, 12, pp. 69-72. 80 Ibidem, XI, 24, pp. 100-104.


307

fiului său; de asemenea că va lupta împotriva duşmanilor

împăratului şi chiar a nepotului său, Tancred, la nevoie. Donaţia

lui Alexios era în formă un chrysobul, încheiat în termenii

reciprocităţii, reciprocitatea fiind dată probabil de donaţia

teritoriului în schimbul loialităţii81

. Textul nu conţinea în mod

expres legământul imperial. Crysobulul care garanta prinţului de

Tarent posesiunea sa, nu exista de fapt.

Funcţia de mare domestic al Orientului care îi era conferită

de Alexios prinţului de Tarent, îl făcea pe cel din urmă şef suprem

al armatei în regiunea orientală, putând astfel folosi forţele armate

bizantine şi occidentale în scopul cuceririi teritoriilor dorite. În

fruntea unei astfel de trupe, acesta putea spera că va obţine

imperiul82

. Anonimul83

şi Guibert de Nogent84

amintesc despre un

teritoriu pe care Alexios i l-a promis lui Bohemond pentru a-l

câştiga de partea sa; pentru Guibert, acest teren se găsea situat în

apropiere de Antiohia. Raoul de Caen menţionează că seniorul

latin a fost forţat să accepte jurământul de fidelitate dar în schimb

i s-a acordat un domeniu din imperiu drept dar85

. Foucher de

Chartres arată că normandul a recunoscut supunerea faţă de

suveranul grec cu uşurinţă86

. Ana Comnena neglijează această

promisiune; unii istorici au văzut aici un adaos pe care Anonimul

l-a făcut pentru a justifica pretenţiile viitoare ale normandului

asupra Antiohiei.

Bizantinii şi cruciaţii percepeau în mod diferit jurămintele.

Cei din urmă prestau un jurământ de fidelitate care era un lucru

diferit de omagiul vasalic; cei care au jurat nu aveau nici o

intenţie să ocupe posesiunile basileului. Nici o sursă nu

81 Angeliki Laiou, The emperor’s word: chrysobolls, oaths and synallagmatic

relations in Byzantium (11th-12th C.), în: „Mélanges Gilbert Dagron, Travaux

et Mémoires”, 14, Association des Amis du Centre d’Histoire et Civilisation

de Byzance, Paris, 2002, p. 355. 82 Jean Flori, Bohémond D’Antioche....., p. 105. 83 The Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound Pilgrims ..., II, p. 35. 84 Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....., III, 4, p. 110. 85 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., X, p. 31. 86 Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed. F. Guizot)....., IV, p. 24.



308

menţionează cedarea unor domenii feudale sau a unor sume de

bani pentru obţinerea omagiului. Revendicarea esenţială a lui

Alexios – intrarea teritoriilor cucerite în administraţia greacă –

interzice total dimensiunea vasalică a legământului în viziunea lui

John H. Pryor87

. Împăratul cunoştea semnificaţia ambelor tipuri

de jurăminte şi de aceea încerca să le obţină de la seniorii

occidentali88

. Basileul trebuia să asigure suport material, financiar

şi militar soldaţilor lui Hristos în schimbul teritoriilor cucerite de

apuseni.

Ameninţarea unei coaliţii între Bohemond şi cei doi seniori,

Hugues de Vermandois şi Godefroy de Bouillon, îi impune lui

Alexios să realizeze un acord cu cei din urmă înainte de sosirea

primului. Atunci când prinţul de Tarent l-a întâlnit pe suveranul

grec, basileul obţinuse deja ascultarea din partea fratelui regelui

francez; Hugues îl convinsese pe Godefroy că soldaţii lui Hristos

au nevoie de ajutorul lui Alexios pentru a-şi urma traseul ceea ce

presupunea acceptarea condiţiilor impuse de urmaşii lui

Constantin. După un ultim conflict armat, Godefroy, împreună cu

suita sa şi cu fratele său Badouin de Bologne, au acceptat către 20

ianuarie să presteze jurământ conducătorului grec89

.Ana Comnena

menţionează că după omagiu, Godefroy a primit mulţi bani de la

împărat şi a luat masa cu acesta90

. Albert D’Aix descrie darurile şi

mărcile de onoare cu care Alexios l-a întâmpinat pe seniorul latin,

evocând tehnicile diplomatice deosebite: basileul l-a primit cu

87 A se vedea John H. Pryor, art.cit., pp. 111-141. 88 Jean Flori, Bohémond D’Antioche...., p. 109. 89 Foucher de Chartres justifică necesitatea jurământului prin faptul că liderii

cruciaţi nu erau suficient de puternici dacă nu ajungeau la un acord cu

împăratul. Foulcher de Chartres, Histoire des croisades.... (trad. F. Guizot),

IV, p. 24; Foucher de Chartres, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil des

Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III.,...I, 9, p. 332.

Raoul de Caen prezintă aceleaşi idei ca şi Anonimul. Raoul de Caen, Gesta

Tancredi, în: „Recueil des Historiens des Croisades: Historiens

Occidentaux”, vol. III..., II, pp. 612-613; The Deeds of the Franks and Other

Jerusalem-Bound Pilgrims...,II, p. 35; Jean Flori, Bohémond D’Antioche....,

p. 95. 90 Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., X, IX, 11, p. 105.


309

mare pompă, aşezat pe un tron iar acesta a trebuit să

îngenuncheze în faţa lui; acesta şi-a flatat musafirul şi l-a adoptat

ca fiu al său, oferindu-i daruri bogate în aur, argint, purpură91

.

Conform lui Albert d’Aix, Godefroy, recent vasal al

suveranului grec, l-a determinat pe Bohemond să se întâlnească

cu basileul: pe 10 aprilie 1097, prinţul de Tarent s-a întâlnit la

Constantinopol cu împăratul şi i-a prestat jurământ de fidelitate,

devenind omul acestuia92

. Ana Comnena precizează că

Bohemond i-a cerut suveranului grec funcţia de mare domestic al

Orientului dar basileul i-a oferit un răspuns ambiguu93

. Clanul

normand al prinţului de Tarent afirmă că pentru omagiul său,

acesta a primit promisiunea de a obţine un teritoriu în apropiere

de Antiohia, cu o lungime de cincisprezece zile de mers şi o

lăţime de opt zile de mers94

. Alexios s-a folosit apoi de Godefroy

pentru a-l convinge pe Bohemond să se întâlnească cu el. Albert

d’Aix notează reticenţa normandului: conducătorul de Tarent a

refuzat la început, având teamă de basileu, pe care îl considera un

om viclean şi plin de artificii95

; dar în final, convins de bunele

cuvinte şi de promisiunile ducelui a venit cu încredere la palat96

.

După primirea onorabilă, normandul a fost invitat la o întâlnire

secretă cu suveranul grec. La aceasta au mai luat parte fratele

prinţului de Tarent şi contele de Saint-Gilles. În cele din urmă,

91 Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer.... (trad.

F. Guizot), II, p. 65; Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana...I, 16, p. 87. 92 Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana...., I, 18, p. 89; Ana Comnena,

Alexiada, vol. II,....XVI, XII, 1-28, pp. 239-253., pp. 308-309; Ferdinand

Chalandon, op.cit., p. 186. 93 Ana Comnena, Alexiada, vol. II, ...., X, XI, 7, pp. 112-113. 94 Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....., III, 4, p. 110; Albert

D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des Historiens des Croisades:

Historiens Occidentaux”, vol. IV.. II, 20, p. 313; Mémoires de l’historien

Pierre Tudebode...., p. 83. 95 Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer....(trad.

F. Guizot), II, p. 67. 96 Albert D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des Historiens des

Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV..., II, 18, p. 312; The Deeds of

the Franks and Other Jerusalem..., II, p. 35; Histoire anonyme de la première

croisade (Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum)..., 6, p. 31.



310

seniorii occidentali au înţeles intenţia conducătorului şi au refuzat

să presteze pe moment jurământ de fidelitate, mai ales că basileul

nu îşi onorase promisiunile. Făcut din necesitate, omagiul nu este

valabil; de bunăvoie sau nu, acesta constituia o umilire în faţa

împăratului97

. Albert d’Aix rezumă pe scurt negocierile, arătând

că acordul încheiat între Alexios şi Bohemond a fost rezultatul

mai multor întrevederi. În final, normandul a devenit omul

împăratului, i-a prestat jurământ de fidelitate şi s-a angajat să nu

ţină pentru sine teritoriile Bizanţului, cu excepţia celor care îi vor

fi date de basileu sau prin prevederile tratatului98

. Cea din urmă

remarcă lasă deschisă posibilitatea ca prinţul de Tarent să fi putut

primi domenii în schimbul serviciilor sale. După încheierea

acordului, Alexios l-a recompensat pe Bohemond, aşa cum făcuse

şi cu Godefroy, cu daruri inestimabile, de aur, argint şi pietre

preţioase99

.

Prinţul de Tarent a fost însoţit de nepotul său, Tancred de

Hauteville, care va deveni unul dintre cei mai de seamă eroi ai

cruciadei. Tancred a refuzat să presteze jurământ basileului,

atitudinea lui reflectând sentimentele simplilor cavaleri100

; el nu îl

aprecia pe Alexios şi îl suspecta pe acesta că încearcă să îi

folosească pe cruciaţi cu scopul de a-şi extinde imperiul101

.

Obiectivul acestuia nu îl constituia recucerirea Locurilor Sfinte ci

doar Antiohia102

. Pentru Tancred, jurământul prestat de

Bohemond a fost o umilire şi nedreptate pentru occidentali103

.


Hierosolimitanorum)...,, 6, p. 31; The Deeds of the Franks and Other

Jerusalem-Bound Pilgrims...., II, p. 35. 98 Albert D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des Historiens des

Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV....., II, 18, p. 312. 99 Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana…., I, 18, p. 91. 100 Corliss K. Slack, Historical Dictionary of the Crusades, Maryland and

Oxford, The Scarecrow Press, Lanham, 2003, pp. 209-210. 101 Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à

1184, tome premier..., II, XV, pp. 71-72; Albert of Aachen, Historia

Ierosolimitana...., I, 19, p. 91. 102 Jean Flori, La première croisade...., p. 66. 103 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., XI, pp. 32-33.


311

Dorind să evite perfidia basileului, acesta s-a deghizat în soldat şi

a trecut în secret Bosforul, scăpând de complicaţiile ridicate de

protocolul imperial104

. În contrast cu relatările cronicilor

occidentale, Ana Comnena mărturiseşte că, deşi iniţial Tancred a

refuzat să presteze jurământ, a fost înduplecat până la urmă să

depună omagiu la insistenţele lui Bohemond105

.

Alexios Comnenul a încercat să îl determine şi pe

Raymond de Saint-Gilles să devină supusul său 106

. O legendă

suştine că Raymond ar fi condus o campanie contra maurilor din

Peninsula Iberică şi chiar ar fi făcut un pelerinaj la Ierusalim, în

timpul căruia îi fusese scos un ochi ca pedeapsă pentru că a

refuzat să plătească o taxă enormă impusă de musulmani

pelerinilor apuseni. Această întâmplare a alimentat ura sa

împotriva islamului. Se pare că marchizul de Provence a jurat să

nu se mai întoarcă niciodată în pământul natal107

, iar unii istorici,

urmând lui Chalandon, presupun că Urban al II-lea, numindu-l pe

Adhemar de Puy la conducerea campaniei, i-a refuzat această

funcţie lui Raymond108

. A plecat în toamna lui 1096 de la

Provence, prin Alpi, Italia de nord, coasta dalmată, Durazzo, via

Egnatia; a ajuns la Constantinopol în aprilie 1097. Spre deosebire

de ceilalţi lideri apuseni, seniorul de Toulouse a fost inspirat de

motive religioase109

. În faţa Antiohiei, şi-a respectat angajamentul


Hierosolimitanorum)..., 7, pp. 33-35; The Deeds of the Franks and Other

Jerusalem-Bound Pilgrims..., II, p. 36; Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of

Ralph of Caen...., XII, p. 33; Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les

Francs...III, 5, p. 112; Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de

Jerusalem de 1095 à 1184, tome premier..., II, XV, pp. 71-72. 105 Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., XI, III, 1-4, pp. 125-127. 106 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., XV, pp. 37-39;

Raymond a fost primul conte de Tripoli (1102-1105); Jean Richard, Raymond

of Saint-Gilles (d. 1105), în: „The Crusades. An Encyclopedia”, vol. IV: Q-Z,

(ed. Alan V. Murray), ABC-CLIO, 2006, pp. 1011-1013. 107 Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs...., II, 19, p. 101. 108 Laurita et John Hill, Raymond IV de St-Giles. Comte de Toulouse 1041 (ou

1042-1105), Toulouse, Édouard Privat, 1959, p. 26. 109 David Nicolle, op.cit., p. 14.



312

dat în faţa basileului şi a intrat în conflict cu prinţul de Tarent. În

virturea acordului încheiat cu Bizanţul, contele a prestat omagiu

pentru oraşele din nord – Laodiceea, Tortosa şi Meracleea – dar

suzeranitatea basileului era totală110

. Raymond condiţiona

supunerea faţă de Alexios de faptul ca el să conducă armata

cruciată. Suveranul grec a refuzat această propunere motivând că

necesitatea guvernării imperiului impune prezenţa sa în

Constantinopol, mai ales că imperiul era ameninţat de bulgari,

cumani şi pecenegi111

. Guibert de Nogent precizează că marchizul

de Provence a jurat să nu producă nici o atingere la viaţa şi

onoarea lui Alexios112

. Atunci când basileul i-a cerut să îi depună

omagiu, contele a răspuns că mai bine îşi riscă viaţa decât să intre

într-o asemenea dependenţă113

. Guillaume de Tyr precizează că

împăratul se temea de venirea seniorului de Toulouse întrucât

acesta era un om înţelept şi curajos şi deţinea trupe însemnate

cantitativ. Ca urmare, suveranul grec trimite ambasadori înaintea

lui Raymond prin care îi cere să traverseze teritoriul fără a

provoca pagube şi îl invită la o întrevedere. Contele acceptă

propunerea şi merge la Constantinopol, unde a primit o recepţie

amabilă şi generoasă. Întrucât acesta a refuzat cererea

conducătorului bizantin de a presta jurământ, Alexios s-a mâniat

şi a poruncit trupelor sale să îi atace în ascuns pe oamenii

marchizului de Provence şi să ucidă cât mai mulţi114

. Albert d’Aix

nu face nici o aluzie la conflictul dintre Raymond şi Alexios şi la

110 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen…., CXXXXV, pp. 160-

162. 111 Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à

1184, tome premier..., II, XXI, p. 80. 112 Robert the Monk, Historia Iherosolimitana..., II.18, p. 99; Histoire anonyme

de la première croisade(Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum)...,

6, p. 33; The Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound Pilgrims..., II,

p. 36; Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed F. Guizot)....., IV, p.

24; Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade....(ed. F. Guizot), p.

235. 113 Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....., III, 5, p. 112. 114 Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à

1184, tome premier...., II, XVIII-XIX, pp. 75-77.


313

rolul de mediator al lui Bohemond. Cronicarul precizează că

seniorul latin a stat cinci zile la Constantinopol, unde a primit

daruri preţioase, a fost tratat cu onoare şi şi-a angajat credinţa prin

jurământ, devenind omul împăratului115

. Raymond d’Aguilers şi

Anonimul insistă pe respingerea categorică a acestui omagiu.

Refuzul de a presta legământ de fidelitate urmaşului lui

Constantin poate fi explicat prin inexistenţa în Franţa de Sud a

tradiţiei propriu-zis vasalice; promisiunea că nu va atenta la viaţa

şi bunurile basileului este privită ca o înţelegere între părţi şi nu

ca o legătură între un superior şi un inferior; faptul ca Alexios să

conducă trupele cruciate constituia în ochii lui Raymond singurul

mod susceptibil de a se plasa sub autoritatea sa. În aceste condiţii,

contele nu putea accepta un act de supunere care denatura fără

nici un rost autoritatea sa. Faptul că basileul nu a dat curs

solicitării contelui de Toulouse de a conduce trupele cruciate se

mai poate explica şi prin faptul că în viziunea lui Alexios

Ierusalimul nu reprezenta un punct strategic pentru apărarea

militară a imperiului iar plecarea sa din capitală îi punea în

pericol tronul.

Contele de Toulouse a fost primit conform capelanului său,

Raymond d’Aguilers, în mod onorabil la curtea bizantină116

. La

începutul întâlnirii, seniorul latin a încercat să aducă în discuţie

idealul pe care el îl urmărea; în momentul în care Alexios a

exagerat asupra omagiului şi jurământului de fidelitate aşa cum

făcuse şi în faţa altor lideri, marchizul de Provence a replicat că

nu cunoaşte un alt Domn decât pe Cel pentru care şi-a părăsit

ţara117

. Aflându-se în faţa acestui impas, părerile celor doi s-au

schimbat. Raymond l-a acuzat pe basileu că a ordonat atacarea

115 Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre

mer.....(trad. F. Guizot), II, p. 69. 116 Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade.... (trad. F. Guizot), p.

235-236; Raymond D’Aguilers, Historia Francorum qui ceperunt

Iherusalem, în: „Recueil des Historiens des Croisades: Historiens

Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des Inscriptions et Belles-lettres,

1866, pp. 237-238. 117 Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade..., p. 233.



314

oamenilor săi pe când Alexios atribuia provensalilor jafurile118

.

Ducele Godefroy şi contele Robert de Flandra i-au amintit

contelui că urmaşii lui Hristos nu trebuie să se certe şi că este un

nonsens să lupţi contra confraţilor cât timp eşti implicat în

războiul cu turcii119

. Bohemond l-a ameninţat că dacă nu va

susţine cauza basileului nu se va împăca cu el120

. Guillaume de

Tyr menţionează că Alexios i-a determinat pe prinţul de Tarent şi

pe contele de Flandra să meargă să tempereze mânia lui

Raymond. Cei doi îi explică contelui de Toulouse că nu este

momentul să răzbune ruşinea care i s-a făcut în numele Domnului

deoarece în acest fel ar periclita expediţia de mântuire a

sufletelor. Deşi nu menţionează expres dacă a jurat fidelitate

basileului în maniera în care o făcuseră ceilalţi seniori apuseni,

Guillaume precizează că pacea şi prietenia au fost restabilite iar

ducele de Toulouse a primit daruri bogate121

. Era evident că

Alexios nu voia să se certe cu armata provensală care se afla încă

aproape de zidurile Constantinopolului şi era iritată de pagubele

produse122

. Dacă jurământul a fost făcut conform tradiţiei din

sudul Franţei, seniorul de Saint-Gilles s-a angajat să nu ofere nici

ajutor nici sfat celor care ameninţau teritoriile basileului, şi să

restituie suveranului bizantin posesiunile pe care acesta voia el

însuşi să le cucerească.

Reacţia curajoasă a lui Raymond a stârnit critici din partea

cronicarilor, care nu au ţinut cont de mărturia Anei Comnena care

ne vorbeşte despre contele de Toulouse ca despre o stea

118 Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade ....p. 230; Guillaume de

Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à 1184, tome

premier...., II, XX, p. 79. 119 The Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound Pilgrims..., II, p. 36;

Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade..., p. 235; Mémoires de

l’historien Pierre Tudebode...., p. 82; 120 Mémoires de l’historien Pierre Tudebode...., p. 82. 121 Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à

1184, tome premier...., II, XX-XXI, pp. 79-80. 122 Raymond D’Aguilers, Historia Francorum qui ceperunt Iherusalem, în:

„Recueil des Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III...., p.

238.


315

strălucitoare printre latini123

. De asemenea, ea ne arată că tatăl său

l-a avertizat pe marchizul de Provence despre perfidia lui

Bohemond şi despre înclinaţia lui de a încălca acordurile

încheiate124

. Guillaume de Tyr, sub influenţa lui Albert d’Aix,

precizează că Raymond a fost tratat cu bunăvoinţă de către

basileu125

. Alexios a înţeles probabil că nu poate face din şeful

provensal un mercenar şi a concluzionat că obiectivele lor nu erau

opuse şi corespundeau într-o oarecare măsură clauzelor tratatului.

În mai sau în iunie 1100, marchizul de Provence a mers la

Constantinopol şi a încheiat un tratat, prin care basileul îi acorda

permisiunea şi ajutorul să cucerească Tripoli126

. Raymond a rămas

fidel directivelor pontificale de cooperare cu Alexios. În

momentul în care Bohemond revendica pentru sine Antiohia,

contele de Saint-Gilles i-a amintit jurământul făcut în faţa

urmaşului lui Constantin, nu pentru că dorea oraşul pentru sine ci

pentru că recunoştea valoarea alianţei cu bizantinii.

Etienne, conte de Blois şi Chartres, a fost căsătorit cu fiica

lui Guillaume Cuceritorul, regele Angliei127

. A plecat în prima

cruciadă alături de ducele Robert de Normandia în fruntea unei

numeroase armate. Adela de Blois, soţia lui Etienne, a fost

destinatara a două scrisori trimise de soţul ei în timpul primei

expediţii sfinte. Când seniorul de Chartres s-a întors în Franţa cu

demnitatea pătată, părăsind cruciada la Antiohia, Adela l-a sfătuit

să îşi completeze pelerinajul la Ierusalim pentru a evita

excomunicarea128

. Contele de Blois a fost cazat în palatul imperial

123 Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., X, XI, 9, p. 113. 124 Ibidem, X, XI, 9, p. 114. 125 Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à

1184, tome premier..., II, XXI, p. 80. 126 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen…., CXXXXV, pp. 160-

162. 127 Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., XV, pp. 37-39;

Kimberly A. Loprete, Adela of Blois (d.1137), în: „The Crusades. An

Encyclopedia”, vol. I: A-C, (ed. Alan V. Murray), ABC-CLIO, 2006, pp. 14-

15. 128 Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (trad. F. Guizot)....., XXVII, p.

132; .Kimberly A. Loprete, art. cit., pp. 14-15.



316

timp de zece zile. El a rămas impresionat de primirea călduroasă

pe care i-a făcut-o basileul şi i-a trimis soţiei sale o scrisoare prin

care îşi arăta bucuria de a fi fost găzduit de Alexios129.

Etienne, un prinţ rafinat şi cultivat, aprecia luxul şi cultura,

onoarea şi fastul curţii imperiale. El nu împărtăşeşte prejudecăţile

cavalerilor care se arătau ostili lui Alexios. Mărturia sa nu poate fi

invocată pentru a demonstra că la acea dată nu existau tensiuni

între greci şi apuseni. Sursele nu fac nici o aluzie la omagiul lui

Etienne sau Robert, dar se poate ca el să se fi dat130

. Albert d’Aix

menţionează că Robert, conte de Normandia, Etienne de Blois,

Eustaţiu, fratele ducelui Godefroy au încheiat un tratat de

prietenie cu împăratul, au devenit oamenii săi sub credinţa

jurământului şi au fost onoraţi cu daruri frumoase131

. Acordarea

de cadouri deţinea un rol important în cadrul procesului

diplomatic şi dobândea o valoare simbolică în cadrul

ceremonialului; schimbul de daruri stabilea legături de

reciprocitate între participanţi şi servea ca pecete pentru

acordurile încheiate în timpul audienţei132

.

129 Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la Constantinopol, spre marea

mea bucurie. Împăratul m-a primit demn şi cu onoare ca şi cum aş fi

fost propriul său fiu. El m-a copleşit cu o mulţime de cadouri

preţioase. În toată armata lui Dumnezeu nu există nici duce, nici

conte, nici alt personaj faţă de care să manifeste atâtă încredere şi

favoare. Majestatea sa m-a sfătuit să îi încredinţăm pe unul dintre fiii

noştri. În zilele noastre nu există sub cer un om aşa de puternic: arată

principilor bunăvoinţă, oferă cavalerilor daruri, întreţine pe săraci cu

bunurile sale. Etienne de Blois, Lettre d’Etienne comte de Blois, à Adèle de

Normandie, sa femme, în: „Sources d’histoire médiévale IXe s – milieu XIV

s.”, Paris, Larousse, 1992, pp. 374-375; Étienne de Blois, Epistulae et

chartae (éd. par H. Hagenmeyer), Georg Olms, Hildesheim, 1973, pp. 138-

140. 130 Jean Flori, La première croisade...., p. 70. 131 Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre

mer....(trad. F. Guizot), II, p. 70; Albert of Aachen, Historia

Ierosolimitana...., I, 21, p. 93. 132 Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (trad. F. Guizot)....., IV, p. 24;

Ana Comnena, Alexiada, vol. II, ....,X, VII, 3-5, pp. 92-93; X, IX, 11, p. 105.


317

Atitudinea lui Alexios demonstrează totuşi că acesta nu îi

percepea pe vestici ca pe nişte barbari obişnuiţi. El a încercat să

se adapteze mentalităţilor latine deoarece îi voia ca mercenari al

căror risc şi preţ erau minime în comparaţie cu beneficiile pe care

le aştepta de pe urma lor133

. Odată cu refuzul lui Alexios de a

conduce trupele cruciate, fisura dintre orientali şi apuseni s-a

adâncit. Aceasta se exprimă şi în mentalitatea cavalerilor care

separau un Orient foarte bogat, fastuos de brutalitatea lor

războinică, pentru care etalarea fastului irita134

. De asemenea,

exista o înţelegere diferită a cruciadei: cavalerii erau gata să

moară pentru Hristos şi eliberarea Locurilor Sfinte şi nu pentru

extinderea Imperiului bizantin, în calitate de mercenari ai

basileului.

Anumiţi împăraţi, printre care şi Alexios I Comnenul, au

fost acuzaţi că au dat dovadă de laxism în privinţa aplicării

riguroase a protocolului în context diplomatic. Nu este vorba

despre o decădere în ceea ce priveşte aspectele fundamentale ale

ceremonialului, care subliniau ideologia şi statutul onorabil al

basileului, ci de un anumit relativism în privinţa formalităţilor

protocolare prescrise solemn de către Constantin Profirogenetul.

Alexios I pare să manifeste o oarecare familiaritate cu seniorii

cruciadei, fapt ce nu corespundea cu obiceiurile predecesorilor

săi, pentru care prestigiul şi imaginea titlului imperial predominau

în orice moment. Deoarece basileul fusese soldat înainte de a

accede la tron, nu este exclus ca acesta să fi manifestat o oarecare

familiaritate şi fraternitate militară cu suveranii occidentali135

.

Ana Comnena descrie un episod în care un soldat latin s-a aşezat

pe tronul imperial, ceea ce sugerează o atmosferă oarecum

destinsă sau că diferiţi actori aveau o anumită libertate de mişcare

în cadrul ceremonialului136

. Tot autoarea bizantină ne arată că

prinţul de Tarent a reuşit, înainte de ratificarea tratatului de la

133 Ana Comnena, Alexiada, vol. I,....., p. IX; Paul Magdalino, op.cit., p. 33. 134 Jean Flori, La première croisade...., p. 74. 135 Marc Carrier, op.cit.,p. 124. 136 Ana Comnena, Alexiada, vol. II, ...., X, X, 6, p. 108.



318

Devol din 1108, să obţină anumite concesii importante în privinţa

protocolului de la împărat, fapt ce demonstrează o oarecare

flexibilitate a celui din urmă în privinţa normelor protocolare137

.

Ceremonialul, în calitate de manifestare tangibilă a

procesului diplomatic şi a pretenţiilor imperiale bizantine, era

destinat să contribuie la exacerbarea tensiunilor dintre greci şi

apuseni pe durata cruciadelor. În timpul lui Alexios Comnenul,

diplomaţia a fost încoronată cu succes, adaptându-se noilor

condiţii generate de trecerea cruciaţilor şi contribuind eficient la

gestionarea raporturilor dificile cu aceştia. Pentru o aplicare

riguroasă, strategiile diplomatice dezvoltate de către împăraţii

bizantini au luat în considerare obiceiurile părţii adverse. În

pofida unei creşteri a tensiunii, diplomaţia comnenă a urmărit

protejarea capitalei imperiale şi evitarea unui conflict inutil cu

apusenii. În ciuda succesului temporar, relaţiile dintre cele două

lumi creştine se vor înrăutăţi şi vor fi influenţate în mod negativ

de episodul cuceririi Constantinopolului de către latini în anul

1204.

References:

1. Albert D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des

Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV, Paris,

Académie des Inscriptions et Belles-lettres, 1866; Albert D’Aix,

Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer, depuis

l’année 1095 jusqu’a l’année 1120 de Jésus Christ (ed. F.

Guizot), în: „Collection des Mémoires relatifs a l’histoire de

France”, tome 20-21, Paris, Librairie Chez J.L.J.Brière, 1825;

Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana. History of the

Journey to Jerusalem (ed. Susan B. Edgington), Oxford,

Clarendon Press, 2007.

2. Ana Comnena, Alexiada (trad. de Marina Marinescu, prefaţă şi

note de Nicolae-Şerban Tanaşoca), vol. I-II, Bucureşti, Edit

137 Ibidem, XIII, IX, 4, p. 233.


319

Minerva, 1977.

3. Angold, Michael, The Byzantine empire,1025-1204. A political

history, London and New York, Longman, 1984.

4. Balard, Michel, Croisades et Orient latin (XIe-XIV

e siècles), Paris,

Armand Colin, 2001.

5. Băbuş, Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Edit.

Sofia, 2010.

6. Carrier, Marc, L’Autre à l’époque des croisades, croisades : les

Byzantins vus par les chroniqueurs du monde latin (1096-1261),

Éditions universitaires européennes, 2012.

7. Chalandon, Ferdinand, Essai sur le règne d’Alexis I er

Comnène

(1081-1118), Paris, A. Picard et Fils, 1900.

8. Cheynet, Jean-Claude, Histoire de Byzance, deuxième édition,

Paris, Presses Universitaires de France, 2005.

9. Etienne de Blois, Lettre d’Etienne comte de Blois, à Adèle de

Normandie, sa femme, în: „Sources d’histoire médiévale IXe s –

milieu XIV s.”, Paris, Larousse, 1992; Étienne de

Blois, Epistulae et chartae, (éd. par H. Hagenmeyer), Georg

Olms, Hildesheim, 1973.

10. Flori, Jean, Bohémond D’Antioche. Chevalier d’Aventure, Paris,

Biographie Payot, 2007

11. Flori, Jean, Faut-il réhabiliter Pierre l’Ermite? (Une

réévaluation des souces de la première croisade), în: „Cahiers de

civilisation médiévale”, nr. 149, 1995.

12. Flori, Jean, La première croisade. L’Occident chrétien contre

l’Islam, Bruxelles, Éditions Complexe, 1997.

13. Foulcher de Chartres, Histoire des croisades, în: „Collection des

Mémoires relatifs à l’histoire de France” (ed. M. Guizot), no. 68,

Paris, Librairie Chez J.L.J.Brière, 1825.

14. Friedman, Yvonne, Peacemaking. Perceptions and practices in

medieval Latin East, în: „The crusades and the Near East.

Cultural histories” (ed. Conor Kostick), London and New York,

Routledge, 2011.

15. Gregory, Timothy E., A History of Byzantium, Blackwell

Publishing, 2005.

16. Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs. Histoire de la



320

première croisade (trad. de Monique-Cécile Garand), Brepols,

Turnhout, 1998.

17. Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem

de 1095 à 1184 (trad. de Geneviève et Réné Métais), tome

premier, Paris, 1999.

18. Hill, Laurita et John, Raymond IV de St-Giles. Comte de

Toulouse 1041 (ou 1042-1105), Toulouse, Édouard Privat, 1959.

19. Histoire anonyme de la première croisade (Gesta Francorum et

aliorum Hierosolimitanorum) (éditée et traduite par Louis

Bréhier), Paris, Librairie Ancienne Honoré Champion, 1924; The

Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound Pilgrims, The

Earliest Chronicle of the First Crusade (ed. Nirmal Dass),

Rowman&Littlefield Publishers. INC., 2011.

20. Jean Kinnamos, Chronique (traduit par J. Rosenblum), Paris, Les

Belles-Lettres, 1972.

21. Jones, J. Sydney, The Crusades Biographies, Thomson Gale,

2005.

22. Laiou, Angeliki, The emperor’s word: chrysobolls, oaths and

synallagmatic relations in Byzantium (11th

-12th

C.), în:

„Mélanges Gilbert Dagron, Travaux et Mémoires”, 14,

Association des Amis du Centre d’Histoire et Civilisation de

Byzance, Paris, 2002.

23. Lamb, Harold, Les Croisades (traduit de l’anglais par Sabine

Berritz), sixième édition, Paris, Librarire Gallimard, 1932.

24. Lemerle, Paul, Histoire de Byzance, dixième édition, Paris,

Presses Universitaires de France, 1943.

25. Lilie, Ralph-Johannes, Byzantium and the Crusader States 1096-

1204, Oxford, Clarendon Press, 1999.

26. Magdalino, Paul, The empire of Manuel I Komnenos(1143-1180),

Cambridge, Cambridge University Press, 1993.

27. Malamut, Élisabeth, Alexis Ier

Comnène, Paris, Ellipses Edition

Marketing S.A., 2007.

28. Mémoires de l’historien Pierre Tudebode sur son pélerinage a

Jèrusalem (traduit du latin par Stéphen de Goy), Quimper, 1878.

29. Nicolle, David, The First Crusade 1096-1099. Conquest of the

Holy Land, Osprey Publishing, 2003.


321

30. O city of Byzantium, Annals of Niketas Choniates (translated by

Harry J. Magoulias), Detroit, Wayne State University Press,

1984.

31. Pryor, John, The Oaths of the Leaders of the First Crusade to

Emperor Alexius I Comnenus: Fealty, Homage – πίζηις, δουλεία,

în: „Parergon”, nr. 2, 1984.

32. Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade (Histoire

des francs qui ont pris Jérusalem), în: „Collection des mémoires

relatifs a l’histoire de France” (ed. M. Guizot), no. 68, Paris,

Libraire Chez J.L.J.Brière, 1824; Raymond D’Aguilers, Historia

Francorum qui ceperunt Iherusalem, în: „Recueil des Historiens

des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie

des Inscriptions et Belles-lettres, 1866.

33. Raoul de Caen, Gesta Tancredi, în: „Recueil des Historiens des

Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des

Inscriptions et Belles-lettres, 1866; Raoul de Caen, The Gesta

Tancredi of Ralph of Caen–A history of the normans on the first

crusade (translated by Bernard S. Bachrach and David S.

Bachrach), Ashgate, 2010.

34. Robert the Monk, Historia Iherosolimitana (trad. de Carol

Sweetenham, Robert the Monk’s history of the first crusade), col.

Crusade Texts in Translations 11, Edit. Ashgate, 2005; Robert le

Moine, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil des Historiens des

Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des

Inscriptions et Belles-lettres, 1866.

35. Slack, Corliss K., Historical Dictionary of the Crusades,

Maryland and Oxford, The Scarecrow Press, Lanham, 2003.

36. The Crusades. An Encyclopedia (ed. Alan V. Murray), vol. I-IV,

ABC-CLIO, 2006.

37. Vitalis, Orderic, The Ecclesiastical History (trans. Marjorie

Chibnall), vol. VI, Oxford, Oxford University Press, 1980.

Documents

Raporturile dintre Alexios I Comnenul şi conducătorii ...fto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/06/2013_3_13.-Raul-Tanase.pdfparticularităţi. În primul rând, sistemul