PSIHOLOGIE MANAGERIALĂ

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Avram, Eugen şi Cooper, Cary L. (coord.) (2008) Psihologie organizaţional-

managerială. Tendinţe actuale, Iasi: Polirom;

2. Baum, Robert J. et al. (2006) The psychology of Entrepreneurship, London: Taylor and

Francis Ltd;

3. Chirică, Sofia (1996) Psihologie organizaţională. Modele de diagnoză şi intervenţie,

Cluj: Casa de Editură şi Consultanţă Studiulorganizării;

4. Jex, Steve M. (2002) Organizational psychology: A scientist-practitioner approach.

New York: John Wiley & Sons;

5. Klein, Hans Michael şi Kolb, Christian (2009) Psihologia conducerii eficiente,

Bucureşti: All;

6. Pânişoară, Georgeta (2006) Integrarea în organizaţii, Iaşi: Polirom;

7. Sîntion, Filaret (2005) Competenţa psihosocială a liderului militar, Bucureşti: Ed.

MAPN;

8. Sîntion, Filaret et al. (2000) Psihologie managerială, Constanţa: Ed. Fundaţiei Andrei

Şaguna;

9. Sîntion, Filaret (1998) Procesele de atribuire şi comportamentul de conducere. În Spirit

Militar Modern, nr. 3-4, 25-28;

10. Stoica, Mihaela (2007) Elemente de psihologie managerială, Cluj Napoca :

Risoprint ;

11. Vansina, Leopold S et al. (2010) Psihodinamica organizaţiilor. De la înţelegere la

conducere, Bucureşti: Ed. Trei;

12. Vlăsceanu, Mihaela (1993) Psihosociologia organizării şi conducerii, Bucureşti:

Editura Paideia;

13. Zlate, Mielu (2004) Leadership şi management, Iaşi : Polirom ;

14. Zlate, Mielu (2004) Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Volumul I,

Iasi: Polirom;

15. Zlate, Mielu (2004) Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Volumul II,

Iasi: Polirom.

TEMATICA CURSURILOR

1. Conducerea. Modele şi teorii ale conducerii;

2. Modelul trăsăturilor sau modelul personal;

3. Modelul funcţional;

4. Modelul categoriilor comportamentale sau al stilurilor de conducere;

5. Modelul contingent sau modelul situaţional interacţionist;

6. Modelul tranzacţional sau al schimbului social ;

7. Modelul interacţional;

8. Manager şi lider, management şi leadership;

9. Stresul managerial;

10. Liderul şi conducerea transformaţională;

11. Cultură şi leadership;

12. Liderul – putere şi influenţă.

Psihologie managerială

Cursul 1

CONDUCEREA.

MODELE ŞI TEORII ALE CONDUCERII

1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL CONDUCERII

- fenomenul de conducere a reprezentat un subiect important de interes de-a lungul

timpului în diferite părţi ale lumii (Europa - Machiavelli - “The Prince”; China -

Confucius - “The sayings of Confucius” etc.)

- încă de la apariţia sa, studiul istoriei a echivalat în mare parte cu studiul marilor lideri, a

ceea ce aceştia au făcut şi a motivaţiilor pentru care au acţionat în acest fel

- miturile şi legendele cu privire la eroi au constituit un element important în dezvoltarea

unor societăţi civilizate; Joseph Campbell sublinia faptul că toate miturile şi legendele

despre eroi au la bază acelaşi punct comun, respectiv eroul care face eforturi

supraomeneşti şi reuşeşte să aducă înapoi ceva de mare valoare (focul adus de Prometeu,

cele 10 porunci aduse de Moise etc.); marile religii ale lumii au fost fondate la rândul lor

în jurul unor lideri, propunând şi ele multe exemple de conducători, fie că este vorba

despre profeţi, preoţi, regi etc.care au servit secole la rând drept iniţiatori, simboluri,

figuri reprezentative şi exemple de urmat

- Gemmill şi Oakley (1992) considerau conceptul social de leadership drept un mit care

menţine credinţa în nevoia de ierarhii şi lideri organizaţionali în societate

- în urma analizei realizate asupra unei multitudini de studii antropologice efectuate

asupra unor grupuri primitive provenind din zone diverse precum Australia, Fiji, Noua

Guinee sau Congo, Smith şi Krueger (1933) au concluzionat că fenomenul de conducere

poate fi regăsit indiferent de societate sau de cultură, el fiind prezent fie că se discută de

locuitorii izolaţi ai satelor indiene, de nomazii din stepele euo-asiatice sau de pescarii

polinezieni

- analizând diverse studii realizate anterior, Lewis (1974) preciza şi el faptul că, din

perspectivă antropologică, chiar şi atunci când fenomenul de conducere nu este

instituţionalizat la nivelul unei anumite societăţi, neexistând oficialităţi, conducători sau

aleşi în urma unui proces electoral, există întotdeauna lideri care iniţiază acţiuni şi joacă

un rol central în luarea deciziilor de grup

- de altfel, mulţi specialialişti în domeniul ştiinţelor socio-umane consideră conducerea

drept factorul fundamental care determină succesul sau eşecul unei organizaţii, de la cea

mai mică firmă şi până la cel mai mare stat, fapt dovedit şi de numărul mare de teorii şi

modele care au încercat de-a lungul timpului să explice şi să evidenţieze aspectele

fundamentale ale acesteia

2. MODELE ALE CONDUCERII

- complexitatea fenomenului conducerii a determinat apariţia mai multor modele şi teorii

(complementare), multe dintre ele fiind încă de actualitate

PRINCIPALELE MODELE ASERŢIUNI DE BAZĂ

1. Modelul Personal / Modelul

Trăsăturilor

- liderii sunt înnăscuţi, nu formaţi

- C=F(P) – conducerea este în funcţie

de personalitate

- conducerea vizează anumite calităţi

intrinseci ale celui care deţine funcţia

de conducere

- model focalizat pe persoana în

funcţie de conducere

- modelul prezintă două teorii:

1. Teoria oamenilor mari

- anumiţi indivizi sunt nativ dotaţi cu

caracteristici care îi fac să se detaşeze

de ceilalţi; aceşti indivizi – oameni

mari – pot astfel să direcţioneze şi să

conducă grupuri, colectivităţi, mase

(Machiavelli, Woods, Pareto, Weber,

Carlyle, Wiggam etc.)

- avantaj - dacă liderul este dotat cu

o serie de calităţi superioare care-l

diferenţiază de alte persoane, atunci

este posibil să identificăm aceste

calităţi şi eventual să le măsurăm

(Sântion, 2000)

2. Teoria trăsăturilor

- atenţie focalizată numai pe persoana

liderului

- comportamentul liderului -

determinat de calităţile sale personale,

nu de particularităţile situaţiei,

grupului etc.

- contribuţii: cunoaşterea oamenilor

mari, permite studierea personalităţii şi a

comportamentului acestora, pentru a

identifica trăsăturile de lider; măsurând

trăsăturile de personalitate

responsabile cu producerea

comportamentului de conducere, deşi

nu se vor putea forma lideri (ei sunt

înnăscuţi), aceştia vor putea fi

identificaţi şi selectaţi în organizaţii

2. Modelul funcţional

- abilităţile de conducere pot fi

învăţate şi dezvoltate

- model axat pe funcţiile şi

responsabilităţile funcţiei de

conducere, pe ceea ce conducătorul ar

trebui să facă în funcţie de

caracteristicile grupului condus

- conducerea poate fi înţeleasă prin

analiza rolului și funcțiilor pe care

trebuie să le îndeplinească liderul;

- funcțiile liderului prezintă o

pondere diferită în situații diferite și în

grupuri diferite (abordare de tip

dinamic)

- rol fundamental: modul în care

liderul influențează grupul;

- abilitățile liderului pot fi învățate,

dezvoltate, perfecționate;

- modelul ia în considerare natura

grupului ca întreg, dar și anumite

particularități ale membrilor grupului;

- cuprinde trei teorii importante:

Teoria funcțiilor liderului

(David Krech şi Richard S.

Crutchfield,1948) – liderul trebuie să

îndeplinească 14 funcţii (8 de bază:

executor, planificator, elaborator al

politicilor grupului, expert,

reprezentant al grupului în exterior,

controlor al relaţiilor interne,

responsabil cu disciplina,

arbitru+mediator, iar 6 - funcţii-

accesorii: exemplu, simbol al

gruăpului, simbol al responsabilităţii

individuale, ţap ispăşitor, ideolog,

imagine a tatălui)

Teoria rolului managerului

(Henry Mintzberg, 1973) – managerul

îndeplineşte zece roluri manageriale,

grupate în trei domenii: interpersonal

(formă reprezentativă, liant, lider),

informaţional (monitor, distribuitor de

informaţii, purtător de cuvânt) şi

decizional (factor de schimbare, factor

de protecţie, distrbuitor al resurselor,

negociator)

Teoria conducerii centrate

pe acțiune (John Adair, 1973) - pune

accent pe importanţa menţinerii unui

echilibru între eforturile depuse de

lider pentru obţinerea performanţei,

cele îndreptate în direcţia realizării

sarcinii, cele îndreptate spre

satisfacerea nevoilor individuale şi

cele legate de menţinerea grupului,

abilitatea liderului de a lua în calcul

toate aceste necesităţi şi de a echilibra

balanţa reprezentând o condiţie

fundamentală în a deveni un adevărat

manager şi lider

3. Modelul categoriilor

comportamentale şi al

stilurilor de conducere

- se axează pe stilul de conducere (=

manieră relativ tipică de îndeplinire a

funcţiilor grupului şi de raportare la

subordonaţi) şi pe efectele pe care

comportamentele liderilor le prezintă

asupra performanţelor grupului

- Tipologii ale stilurilor de

conducere

- A. Stiluri de conducere

funcţie de modul de luare a

deciziei

- una dintre cele mai cunoscute

tipologii - Kurt Lewin şi

colaboratorii săi, ei distingând

trei stiluri de conducere:

- stilul autoritar (autocratic)

- scopurile grupului şi căile

de a le atinge sunt stabilite de

conducător ; activităţile de

lucru sunt prefigurate de către

şef pentru fiecare membru al

grupului şi pentru fiecare

etapă; grupul nu cunoaşte

fazele următoare, care îi sunt

comunicate doar pe parcurs ;

liderul nu participă la viaţa

grupului, excepţie fac

momentele dedicate

demonstraţiei ;

- stilul democratic

(participativ) - asocierea

grupului la toate demersurile:

stabilirea ţelurilor, a etapelor

şi mijloacelor de realizare ;

liderul – care încearcă sa fie

un membru obişnuit al

grupului – sugerează anumite

căi de urmat, pe care

colectivul este liber sa le

aleagă sau să le respingă.

- stilul laissez-faire (non-

implicat) - liderul lasă să se

desfăşoare lucrurile oarecum

de la sine, nu ia parte la viaţa

grupului decât atunci când

este solicitat; ţelurile sunt

fixate de grup sau de anumiţi

indivizi, fără participarea

şefului ; nu se implică în

discuţiile colective, nu

intervine în repartiţia

sarcinilor, îşi oferă

informaţiile şi ajutorul numai

la cerere

- ! in situaţii diferite sunt mai

eficiente stiluri diferite

- ! fiecare stil determină

efecte specifice în

comportamentul membrilor

grupului

- Norman R.F. Maier nuanţează

această tipologie, adăugând încă

3 stiluri intermediale; el a

imaginat un triunghi echilateral,

în vârfuri plasând stilurile de

conducere clasice, iar între

acestea alte trei stiluri:

- stilul majoritar – plasat

între cel autoritar şi cel

democratic – se bazează pe

participarea grupurilor şi pe

dominarea grupului minoritar

de către o majoritate

- stilul paternal – între cel

autoritar şi cel laissez-faire;

liderul ia decizia dar ţine cont

într-o oarecare măsură şi de

părerile membrilor grupului

- stilul liber cu discuţii – între

cel democratic şi cel laissez-

faire – presupune o discuţie,

dar fără a se viza nici o

acţiune organizată

- A.C. Brown – porneste de la

stilul autoritar si cel democratic

pe care le clasifica astfel:

- managerul autoritar :

- strict – tipul de lider

sever, dur, violent, în fata

caruia membrii grupului nu

au drept de replica

- binevoitor – asculta

opiniile membrilor grupului

dar face numai ceea ce

crede el de cuviinta

- incompetent – despotic,

inegal si nesigur

- managerul democratic :

- democrat - consultativ –

solicita opiniile membrilor

grupului, dar ia decizia de

unul singur

- democrat – participativ –

implica grupul în mod

direct în adoptarea

deciziilor

B. Stiluri de conducere

bidimensionale

- O serie de cercetări realizate

începând cu jumătatea

secolului XX au condus spre

identificarea a două

categorii fundamentale de

lideri (conceptualizări

diferite, dar ideea este

aceeaşi):

- lideri al căror

comportament este centrat

pe producţie vs. lideri care

prezintă un comportament

centrat pe angajat (modelul

Michigan)

- task leader – lider

orientat către sarcină vs.

lider socio-emoțional

(orientat către oameni)

(modelul Harvard)

- situaţia ideală: liderul –

dublă ipostază: specialist

tehnic + specialist în

probleme socio-umane

C. Stiluri derivate din grila

conducerii

- Robert Blake și Jane

Mouton au analizat conceptele

de preocupare pentru producție

și preocupare pentru oameni,

realizând şi un instrument

menit să identifice nivelul

fiecăreia din aceste două

preocupări; grila managerială

măsoară pe o scală de la 1 la 9

preocuparea pentru producţie

(axa orizontală) şi preocuparea

pentru oameni (axa verticală),

în urma calculului fiind

identificate 5 tipuri de

conducere (prima cifră vizând

orientarea spre sarcină a

liderului, iar cea de-a doua –

orientarea spre oameni)

- 9,1 - preocupare

puternică faţă de

rezultate şi slabă faţă

de oameni; problema -

integrarea –

preocuparea faţă de

rezultate nu ar trebui

să aibă drept efect

neglijarea oamenilor

care trebuie sa obţina

aceste rezultate

- 1,9 - preocupare

puternică faţă de

oameni şi slabă faţă de

rezultate - este

acordată prea multă

atenţie oamenilor, în

detrimentul

desfăşurării

activităţilor de

producţie

- 1,1 - leadership pasiv

sau apatic - slabă

preocupare faţă de

oameni şi producţie

- 5,5 - cel mai utilizat

stil de leadership în

Europa şi America -

abordare de

compromis în care o

parte din fiecare

dimensiune este

sacrificată ; creează

echilibru, caută să

evite conflictele ;

rezultatele sunt la nivel

mediu

- 9,9 - stilul ideal, cu

cea mai mare

eficacitate - liderul

încearcă, prin

încurajarea efortului

întregii echipe, să

rezolve problemele

ridicate de ambele

dimensiuni în acelaşi

timp ; fiecare membru

al echipei este

preocupat de ambele

dimensiuni, nu doar

liderul

- stilul managerial

preferat în aproape

toate situatiile este

stilul 9,9 :

productivitatea şi

starea de spirit,

moralul echipei sunt în

echilibru la un nivel

optim ; este atins prin

alcătuirea unei echipe

în care sunt implicaţi

toţi angajaţii ; munca

este divizată, iar

managerii implică un

număr cât mai mare de

oameni în planificare,

stabilirea de obiective

şi adoptarea de

decizii ; oamenilor le

sunt furnizate toate

informaţiile relevante,

li se încredinţează

sarcini importante şi se

simt utili şi necesari

4. Modelele situaţionale şi

modelul contingent

- se centrează pe importanţa situaţiei

- analizează interacţiunile dintre

particularităţile situaţiei şi

personalitatea / comportamentul

liderului

-consideră că nu există un stil

superior de conducere

- se bazează pe noţiunea plauzibilă că,

în circumstanţe diferite, sunt necesare

forme diferite de conducere

-1. teoria contingentă a lui

Fred Edward Fiedler - un stil

de conducere este dependent de 4

variabile contingenţionale: puterea

poziţiei liderului, structura grupului,

sarcina şi relațiile lider-membrii

grupului - este mai uşor să numeşti

într-o funcţie un lider care se

potriveşte cu situaţia dată, decât să

adaptezi un lider dat la situaţia

respectivă

- 2. teoria decizie - conducere

(Victor Vroom – Phillip Yetton –

Arthur Jago) - stilul de conducere și

decizia trebuie să țină cont de gradul

de participare la adoptarea

deciziilor

- 3. teoria cale-scop (Robert J.

House) - activităţile cele mai

importante ale liderilor sunt

considerate cele legate de

clarificarea rutelor spre diferitele

obiective care prezintă interes pentru

membrii grupului

-4. teoria situațională a

conducerii (teoria maturităţii

subordonaţilor / teoria ciclului de

viaţă al leadership-ului) – Paul

Hersey și Kenneth Blanchard -

comportamentul liderului este

necesar să se adapteze, în funcţie de

două variabile principale, respectiv

îndemânarea tuturor membrilor

grupului şi îndeplinirea sarcinilor

5. Modelul tranzacţional / al

schimbului social

- subliniază rolul relaţiei lider-membru

al grulului - liderul şi membrii

grupului se influenţează reciproc;

conducerea = o tranzacţie între

conducător şi membrii grupului,

fiecare oferind şi primind câte ceva

- examinează beneficiul mutual într-o

relaţie bazată pe avantaje reciproce:

liderul oferă lucruri clare (ex. resurse

sau recompense), în schimbul

recunoaşterii de către membrii

grupului a autorităţii acestuia

-1. teoria conducerii

tranzacţionale (Edwin

Hollander) - conducerea reprezintă

un proces dinamic de evaluări

continue realizate de lider şi membrii

grupului; în cadrul acestei tranziţii,

liderul oferă în permanenţă viziunea

şi direcţionarea în sarcină, precum şi

recunoaşterea membrilor grupului,

aceştia oferind la rândul lor liderului

recunoaşterea autorităţii şi a calităţii

sale de expert, putere, status,

prestigiu, apreciere socială şi laude

-2. modelul legăturii diadice

verticale (George Graen şi

colaboratorii săi) - studierea

proceselor prin care diadele lider-

membru al grupului dezvoltă relaţii

de rol şi a consecinţelor modalităţilor

prin care acestea apar - liderul şi

membrii grupului parcurg un proces

de stabilire a rolurilor în care

negociază termenii colaborării lor

-3. teoria schimbului lider-

membru (LMX) - o conducere

eficientă depinde de abilitatea

liderului de a dezvolta relaţii

personalizate de schimb, de calitate,

cu fiecare membru în parte al

grupului

- se axează pe interacţiunile generate

de lider, pe modul în care acesta se

6. Modelul interacţional adaptează particularităţilor

membrilor grupului şi situaţiei, dar şi

pe modalitatea în care acesta reuşeşte

să îşi modeleze membrii grupului

- liderul carismatic / strategic /

transformaţional – reuşeşte în

anumite situaţii favorabile /

provocate să atingă alături de adepţii

săi performanţe extraordinare