Procesele dezarmării:

Pactul Briand-Kellogg

Procesele dezarm ării:

Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de agresiune

drept o infracţiune la adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind calificat crimă

internaţională. Se punea problema securităţii colective, care era legată de dezarmare.

Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă. Englezii erau adepţii dezarmării

imediate şi necondiţionate, dar francezii considerau că superioritatea forţelor faţă de Germania ar

fi fost cel mai bun garant al păcii. Francezii acceptau principiul dezarmării, dar numai după

instituirea stării de securitate, dar aceasta însemna o reformă a S.N., care implica arbitrajul

obligatoriu al diferendelor şi, pe de altă parte, crearea unei armate internaţionale.

Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui proiect, prezentat de

ministrul afacerilor externe cehoslovac Eduard Beneş (Protocol pentru reglementarea paşnică a

diferendelor internaţionale sau Protocolul de la Geneva). Acesta introducea un element nou:

arbitrajul obligatoriu. Diferendele internaţionale trebuiau supuse fie Curţii Permanente de

Justiţie Internaţională, fie arbitrajului. Dacă arbitrajul ar fi fost refuzat, în caz de război exista o

prezumţie de agresiune. Acelaşi lucru se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma

arbitrajului internaţional, caz în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi militare.

Consiliul S.N. se adăuga semnatarilor Pactului în cazul aplicării sancţiunilor şi toate ţările

membre erau obligate să urmeze aceste directive. Statele semnatare se obligau să participe la o

conferinţă internaţională pentru reducerea armamentelor. Conferinţa pentru dezarmare nu a mai

avut însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA. A fost un eşec

pentru sistemul de securitate colectivă.

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea

diferendelor internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca instrument de politică naţională şi în relaţiile

mutuale. Aderarea majorităţii statelor la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării

dreptului la legitimă apărare.

Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situaţia Franţei în lume.

(Aristide Briand)

Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în aprilie 1927, în acest

scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie veşnică”, interzicând „recurgerea la

război” în relaţiile dintre cele două ţări.

(Frank Kellogg)

La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, şeful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez

o notă în care menţiona că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar

fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuza.

La 28 august 1928, a fost semnat la Paris, cu surle şi trâmbiţe, pactul prin care se denunţa

războiul ca instrument al politicii naţionale de către 15 naţiuni: Germania, Belgia, Marea Brianie

- şi dominourile sale -, Italia, Japonia, Ceho-Slovacia. După câteva zile, au aderat peste 30 de

state, printre care: URSS, Bulgaria, Liberia, Peru, Bolivia, Spania, Norvegia, Grecia, Cuba.

România, unul dintre susţinătorii fideli ai principiilor securităţii colective şi al eliminării

războiului, ca mijloc al relaţiilor dintre state, a aderat la pact la 4 septembrie 1928.

La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia,

Estonia, Letonia se înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipaţie a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internaţional, interzicerea

războiului de agresiune. El a pornit din intenţia Franţei de a-şi găsi un aliat puternic şi a devenit un tratat

general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.

Prevederile sale erau:

Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară solemn în numele popoarelor lor

respective că condamnă recursul la război pentru regularea diferendelor internaţionale şi

renunţă la el ca instrument de politică naţională în relaţiunile lor mutuale.

Art. 2. Înaltele Părţi Contractante recunosc că regularea sau rezolvarea tuturor

diferendelor sau conflictelor de orice natură sau de orice origine ar fi ele care se vor putea

ivi între ele, nu va trebui niciodată urmărită decât prin mijloace pacifice.

Art. 3. Prezentul tratat va fi ratificat de Înaltele Părţi Contractante desemnate în

preambul, conform cerinţelor constituţiilor lor respective şi va lua efect de îndată ce toate

instrumentele de ratificare vor fi fost depuse la Washington.

Prezentul tratat, când va fi pus în vigoare, aşa cum se prevede în paragraful precedent, va

rămâne deschis cât timp va fi de trebuinţă pentru adeziunea tuturor celorlalte puteri din

lume. Fiecare instrument care stabileşte adeziunea unei puteri se va depune la Washington, iar

tratatul, imediat după această depunere, va intra în vigoare între puterea care îşi dă astfel

adeziunea şi celelalte puteri contractante.

Drept care, plenipotenţiarii respectivi au semnat prezentul tratat, stabilit în limba franceză şi

în limba engleză, amândouă textele având tărie egală şi  şi-au pus pe el sigiliile.

Problema dezarmării

Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie

nelinişte în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Naţiunilor a considerat necesară discutarea

acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire a Conferinţei de dezarmare care şi-a

început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei

propunerile sovietice privind dezarmarea generală şi completă, care au fost prezentate la următoarele

sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinţei de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse.

În această situaţie, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere

parţială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanţii celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou

proiect, care viza aceeaşi chestiune, însă şi acesta a împărtăşit soarta celor precedente.

Conferinţa dezarmării de la Geneva

În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au

participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de

Litvinov) a propus un proiect de rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins

de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere

treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât

celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.

În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente ducând

la încordarea relaţiilor interstatale.

Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la

dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe

teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea

trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au

susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor de

uscat - a fost respinsă.

Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de

armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea armamentelor

mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea bombardamentelor

aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au condiţionat participarea

în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma

sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări, guvernul

francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din

iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin

care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de

grav pentru viitorul păcii.

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a

conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care

prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de

agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de

pace şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care

reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru

apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva

pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

Bibliografie:

Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), Editura Științelor Sociale și Politice,

București, 2006;

United States Statutes at Large, Vol 46 Part 2;

Relaţii internaţionale în acte şi documente. vol. I. (1917-1939), Zamfir Zorin,Alexandru Vianu, Editura

Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1974

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940, Ioan Scurtu,Bucuresti, Editura: Universitătii din Bucureşti

2001