Probatiunea in procesul penal0. Conceptul de probe si de mijloace de probaDe indata ce impotriva unei persoane sa formulat invinuirea de a fi savirsit o infractiune, organele de urmarire penala sint obligate sa constate daca infractiunea a fost savirsita in realitate si daca invinuitul este vinovat de savirsirea ei; ajunsa cauza la instanta de judecata, aceasta este obligata sa constate daca invinuirea adusa inculpatului prin actul de sesizare este intemeiata si, totodata, sa constate toate imprejurarile care ar putea contribui la solutionarea cauzei potrivit legii si adevarului. Constatarea acestor fapte se realizeaza prin activitatea de probatiune, in cursul careia autoritatile judiciare se servesc de probe, obtinute prin mijloacele de proba.Se numesc probe elementele de fapt care servesc la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savirsito si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei (art. 63 al. 1). Aceste elemente de fapt sint fapte si imprejurari care stabilesc existenta sau inexistenta faptelor care trebuie constatate. Astfel, fapta de vatamare a victimei de catre invinuit se poate constata prin imprejurarea ca o alta persoana martorul a fost de fata si a vazut cum invinuitul a lovit victima; gradul de vatamare si durata ingrijirilor medicale necesare pentru vindecare se constata prin concluziile la care ajunge expertul medico-legal.Probele ajung la cunostinta autoritatilor judiciare prin mijloacele prevazute de lege; experenta judiciara a ajuns la concluzia ca nu orice sursa de informatie prezinta siguranta pentru exactitatea elementelor de fapt pe care le furnizeaza; de aceea, legea a selectionat aceste surse si a reglementat modul in care pot fi luate in considerare la solutionarea cauzelor penale. Mijloacele de proba sint mijloacele prevazute de lege prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca probe. Pot fi mijloace de proba declaratiile unor persoane (parti, martori), diferitele inscrisuri ori obiectele materiale, rapoartele de expertiza si ale specialistilor (art. 64).Folosind mijloacele de proba, autoritatile judiciare iau cunostinta de probe, iar acestea servesc la constatarea faptelor si imprejurarilor pe care trebuie sa le dovedeasca in cauza penala. Aceasta activitate judiciara se numeste probatiune si consta din actele procedurale prin care autoritatile judiciare si partile stabilesc, prin mijloacele prevazute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor si imprejurarilor care formeaza obiectul unei cauze penale.|ntre probe si mijloace de proba exista o legatura indisolubila, intrucit probele nu se pot obtine decit prin mijloacele de proba prevazute de lege. De aceea, in practica se face deseori confuzie intre probe si mijloacele de proba din care provin.Activitatea de probatiune si rolul ei in procesul penalProbatiunea consta, in primul rind, in stabilirea faptelor si imprejurarilor a caror existenta trebuie constatata; ne referim, astfel, la obiectul probatiunii. Dovedirea acestor fapte si imprejurari se face prin administrarea probelor, folosinduse procedeele probatorii, care pun in contact autoritatile judiciare cu mijloacele de proba si, implicit, fac probele cunoscute. |n fine, ansamblul probelor administrate trebuie apreciat, evaluat, in sensul formarii convingerii daca ele reprezinta adevarul; este operatiunea de apreciere a probelor. |ntreaga activitate de probatiune trebuie sa conduca la convingerea daca infractiunea exista sau nu, in cazul existentei acesteia daca inculpatul este vinovat sau nu de savirsirea ei, iar daca este vinovat care sint imprejurarile care ar putea determina o individualizare corecta a sanctiunii penale ce urmeaza a fi aplicata inculpatului.Cunoscind ca in materie penala functioneaza principiul prezumtiei de nevinovatie, organul de urmarire penala si instanta de judecata trebuie sa desfasoare o intensa activitate probatorie; procurorul nu poate trimite in judecata pe inculpat pina ce personal sau prin organele de cercetare penala nu au strins probe care stabilesc vinovatia acestuia cu privire la savirsirea unei infractiuni (art. 262, 265); instanta de judecata nul poate condamna pe inculpat daca nusi formeaza convingerea cu privire la vinovatia sa din probele pe care le administreaza nemijlocit in sedinta de judecata (art. 345 al. 2); instanta de control judiciar are obligatia de a verifica daca in cauza au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevarului, daca probele au fost complet si just apreciate si daca faptele retinute corespund probelor si reprezinta adevarul. Asadar, cea mai insemnata activitate a autoritatilor judiciare si a partilor este consacrata administrarii probelor necesare cauzei si aprecierii lor complete si juste, in vederea lamuririi cauzei sub toate aspectele. Este obligatia inscrisa in art. 62 pentru organele de urmarire penala si instantele de judecata si dreptul prevazut in acest sens pentru parti in art. 67.Aceeasi importanta este acordata probelor si mijloacelor de proba de cercetarea stiintifica, ce consacra probatiunii numeroase studii de drept procesual penal, psihologie judiciara, criminalistica.Obiectul probatiunii in procesul penal0. Faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul probatiuniiConceptul de obiect al probatiuniiPrin obiect al probatiunii se intelege ansamblul faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite intro cauza penala pentru a fi legal si temeinic solutionata. |n obiectul probatiunii se includ numai faptele si imprejurarile de fapt; normele juridice nu trebuie dovedite, intrucit ele se considera cunoscute de participantii la proces. Cu toate acestea, atunci cind urmeaza a se aplica o norma de drept straina (art. 6 Cod penal, art. 513, 520), existenta si continutul acestei norme trebuie sa fie dovedite, deoarece nu se poate pretinde judecatorilor sa cunoasca legile din toate tarile. |n acest caz se spune ca norma juridica devine o chestiune de fapt ce trebuie dovedita.Faptele si imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite in cauzele penale variaza de la o cauza la alta: loviturile aplicate, cuvintele injurioase pronuntate, sustragerea unor bunuri etc. Daca ne referim la o singura cauza, atunci se poate determina obiectul concret al probatiunii din acea cauza, anume fapta pe care a savirsito invinuitul, imprejurarile de loc, de timp, de mod, de mijloace in care a fost comisa fapta. |nsa cind se examineaza conceptul de obiect al probatiunii pentru toate cauzele penale, trebuie luat in considerare un obiect abstract al probatiunii, prin care se determina generic faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite, folosind notiunile de actiune si inactiune, urmarea produsa, autorul faptei, imprejurarile care se refera la fapta si la persoana faptuitorului. Acesta este sensul in care se examineaza obiectul probatiunii in dreptul procesual penal.Cunoasterea obiectului probatiunii are o deosebita importanta pentru solutionarea legala si temeinica a cauzelor penale deoarece ne indica tot ce trebuie dovedit, indrumind autoritatile judiciare sa lamureasca prin probe toate aspectele care intereseaza cauza, dar totodata impiedicindule sa iroseasca timpul cu dovedirea unor fapte si imprejurari care nu prezinta nici o importanta pentru cauza.Desi obiectul probatiunii are o determinare la inceperea urmaririi penale, prin cunoasterea invinuirii, aceasta denumire nu ramine neschimbata pe parcursul procesului, ea adaptinduse in raport de schimbarea invinuirii, prin restringerea sau extinderea ei. Legea permite sa se dovedeasca anumite fapte si imprejurari noi in caile extraordinare de atac, ceea ce inseamna ca este posibil ca obiectul probatiunii sa nu fie epuizat nici dupa pronuntarea unei hotariri definitive.|ntre faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite se face, in primul rind, distinctie intre fapte si imprejurari ce se refera la fondul cauzei invinuirea formulata impotriva unei persoane si fapte si imprejurari de care depinde desfasurarea procesului. Obiectul probatiunii are in vedere, in principal faptele si imprejurarile care se refera la fondul cauzei.Dintre faptele care se refera la fondul cauzei se face distinctie intre faptul principal si faptele probatorii. Faptul principal (res probanda) il constituie faptele ce formeaza obiectul procesului penal infractiunea si autorul ei; ca urmare, trebuie dovedita savirsirea cu vinovatie de catre invinuit sau inculpat a faptei penale pentru care este urmarit sau judecat, ori dovedirea inexistentei faptei sau a nevinovatiei inculpatului. Faptele probatorii (res probantes) sint faptele si imprejurarile care, desi nu se cuprind in faptul principal, prin existenta sau inexistenta lor asigura constatarea existentei sau inexistentei faptului principal. Daca nu se poate dovedi, de exemplu, fapta de sustragere de catre X a unor bunuri din locuinta lui Y, existenta acestei fapte penale se deduce din imprejurarile ca la locul faptei sau gasit obiectele apartinind lui X, ca acesta a instrainat lucruri care fusesera sustrase de la Y, ca explicatiile date asupra acestor imprejurari se dovedesc inexacte. Faptele probatorii pot conduce la constatarea existentei infractiunii, cit si a inexistentei ei.|n literatura de specialitate se discuta daca in obiectul probatiunii se pot include si alte doua categorii de fapte cele similare si cele auxiliare. Prin fapte similare se inteleg faptele de aceeasi natura cu infractiunea urmarita, savirsite anterior de invinuit sau inculpat. Aceste fapte similare pot constitui obiect principal al probatiunii daca fac parte din infractiunea continuata sau din obisnuinta ce se urmareste sau se judeca; de asemenea, daca au format obiectul unei condamnari definitive pentru a se aplica recidiva. Nu se poate trage insa o concluzie despre vinovatia inculpatului pentru urmarirea infractiunii savirsite din existenta in antecedentele penale ale acestuia a unor fapte similare. Faptele auxiliare constau in imprejurari care atesta exactitatea sau inexactitatea unor probe; marturia mincinoasa a unui martor care sustine ca a fost de fata la savirsirea infractiunii se poate constata prin dovedirea absentei din localitate a martorului in ziua comiterii faptei. Faptele auxiliare pot forma obiect al probatiunii, caci in mod implicit servesc la constatarea exacta a faptului principal.Faptele si imprejurarile care nu pot forma obiectul prabatiunii in procesul penalUnele fapte si imprejurari, desi se refera la faptul principal, nu pot forma obiect al probatiunii deoarece sint contrare legii sau conceptiei noastre despre natura si societate. Nu pot fi astfel dovedite faptele contrare prezumtiilor legale absolute, caci prin vointa legii aceste prezumtii nu sufera proba contrara: nu se poate dovedi ca minorul care nu a implinit 14 ani ar avea discernamint, deoarece art. 99 Cod penal il considera ca nu raspunde penal; este inadmisibil a se dovedi ca inculpatul nu cunoaste legea penala in momentul savirsirii infractiunii, intrucit prin dispozitiile art. 51 al.ult. Cod penal se prevede ca necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei. Nu este admisibila proba veritatii afirmatiei injurioase sau calomnioase daca nu exista un interes legitim (art. 207 cCod penal. Nu se poate concepe dovedirea unor fapte sau imprejurari contrare conceptiei noastre despre natura si societate, cum ar fi existenta stafiilor sau vrajilor.Faptele nedefinite (nedeterminate) nu pot forma obiect al probatiunii din cauza imposibilitatii dovedirii lor. Este imposibil de dovedit ca o persoana in virsta nu a parasit niciodata localitatea in care traieste (fapt nedefinit negativ) sau ca o persoana a efectuat toata viata, in fiecare zi, o anumita activitate (fapt nedefinit pozitiv). |n ce priveste faptele negative determinate, legislatia noastra permite dovedirea lor printrun alt fapt negativ concret sau printrun fapt pozitiv concret. |mprejurarea ca o persoana nu a luat parte la savirsirea unei anumite infractiuni poate fi dovedita prin relatarile autorilor infractiunii ca la savirsirea acesteia nu a participat si persoana in cauza ori prin faptul pozitiv concret ca la data savirsirii faptei sa aflat in alta parte, ceea ce exclude prezenta sa si la locul faptei (alibiul).Faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite in procesul penalFaptele si imprejurarile ce trebuie constatate prin probe se pot referi la latura penala a cauzei, la latura sa civila si la unele chestiuni adiacente.a) |n latura penala a cauzei trebuie sa se dovedeasca faptele si imprejurarile de fapt ce confirma invinuirea adusa invinuitului sau inculpatului. Formeaza obiect al probatiunii: faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza latura obiectiva a infractiunii sau infractiunilor imputate: actiunea sau inactiunea care a avut loc, urmarile socialmente periculoase produse, legatura lor cauzala, imprejurarile de loc, de timp, mod, mijloace, care au influenta asupra incadrarii juridice a faptei ca forma agravata sau atenuata a infractiunii sau a unei cauze care agraveaza raspunderea penala privitoare la inculpat; stabilirea autorului infractiunii si a participantilor la savirsirea ei, contributia fiecaruia la savirsirea faptei ca instigator sau complice; pentru ca invinuirea sa fie confirmata este necesar sa se constate si vinovatia inculpatilor, sub forma intentiei sau a culpei ori a praeterintentiei, corespunzator formei de vinovatie cerute de lege; in cazul in care latura subiectiva are ca element un anumit scop sau mobil, si aceste imprejurari trebuie dovedite.|nvinuirea adusa unei persoane poate fi neintemeiata, invinuitului si inculpatului recunoscindulise dreptul de a dovedi aceasta situatie. Ca urmare, pentru infirmarea invinuirii formeaza obiect al probatiunii: faptele si imprejurarile care constata unul din cazurile prevazute in art. 10 lit. ae, in prezenta carora nu exista infractiune; cazurile prevazute in art. 10 lit. fj; cazurile de nepedepsire (deoarece inlatura raspunderea penala si procesul penal urmeaza a fi incetat).Daca invinuirea este confirmata, formeaza obiect al probatiunii faptele si imprejurarile de natura a asigura o justa individualizare a sanctiunii penale (cauzele de agravare sau atenuare a raspunderii penale). |ntotdeauna trebuie stabilite: imprejurarile de fapt care caracterizeaza persoana invinuitului sau inculpatului, de natura a influenta asupra solutionarii cauzei, ca starea psihofizica (alterarea partiala a facultatilor mintale, potentialul de indreptare in raport de temperament, infirmitati fizice cu influenta asupra psihicului etc.); ocupatia, nivelul de pregatire profesionala si culturala, felul de viata, atitudinea fata de familie, de indatoririle sociale; antecedentele judiciare si sociale, mediul in care a trait, comportarea fata de alte persoane, atitudinea fata de victima infractiunii, fata de autoritatea judecatoreasca.Codul de procedura penala (art. 202) obliga organele de urmarire penala sa stringa date si cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau favorizat savirsirea infractiunii, in vederea actionarii pentru inlaturarea lor.b) |n latura civila a cauzei trebuie sa fie dovedite: existenta sau inexistenta prejudiciului si legatura sa cauzala cu fapta urmarita sau judecata, natura si intinderea prejudiciului, modalitatea cea mai potrivita pentru repararea lui, cuantumul despagubirilor civile, identitatea lucrurilor ce trebuie restituite, situatia de fapt ce trebuie restabilita. Daca este introdusa in proces si partea responsabila civilmente, trebuie dovedite imprejurarile prevazute de lege care atrag sau inlatura raspunderea sa civila.Formeaza obiect al probatiunii si cheltuielile judiciare efectuate de parti si pentru care se pretinde restituirea lor.c) |n cazul cind legea conditioneaza o activitate procesuala de o anumita imprejurare de fapt, aceasta imprejurare trebuie dovedita. Astfel, suspendarea judecatii nu poate avea loc decit in cazul in care se stabileste, prin expertiza medico-legala, ca inculpatul sufera de o boala care il impiedica sa participe la judecata (art. 303).Concludenta si utilitatea probelor0. Concludenta probelorFaptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii trebuie dovedite prin probe, provenite prin mijloacele de proba. |n raport de faptele pe care urmeaza sa le dovedeasca, probele pot fi pertinente si concludente. Sint pertinente[footnoteRef:1] probele care conduc la constatarea unor fapte si imprejurari care au legatura cu cauza urmarita sau judecata; probele concludente sint acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte si imprejurari de care depinde justa solutionare a cauzei. Asadar, probele concludente sint si probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sint probe concludente. |ntrucit in art. 67 al. 2 se face referire la probele concludente, preocuparile specialistilor si ale practicii judiciare se concentreaza asupra acestor probe. [1: |n literatura juridic` str`in` se folose[te termenul de pertinen]` in loc de acela de concluden]`; in dreptul anglo-saxon se folose[te termenul de relevan]`.]

Concludenta probelor este strins legata de obiectul probatiunii, deoarece proba concludenta urmeaza sa se dovedeasca o fapta sau imprejurare care face parte din obiectul probatiunii. De aceea in art. 67 al. 2 se prevede ca administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca proba este concludenta, in sensul ca este de natura sa dovedeasca o fapta sau imprejurare de care depinde solutionarea justa a cauzei.Aprecierea unei probe, in sensul ca este sau nu concludenta, are loc atunci cind partile cer administrarea acestei probe; organul de urmarire penala sau instanta, inainte de a dispune administrarea probei, verifica in ce masura proba este concludenta, daca poate servi la justa solutionare a cauzei. Asadar, momentul cind se apreciaza concludenta unei probe se situeaza la data cind se ia hotarirea de admitere sau respingere a probei, si nu dupa ce proba a fost administrata. Astfel, daca se cere de catre inculpat sa se administreze probe cu privire la alibiul sau, probele solicitate sint concludente, dovedirea alibiului stabilind nevinovatia inculpatului; insa daca, dupa administrarea probei, nu sa reusit a se stabili alibiul, proba efectuata a ramas fara rezultat si nu va putea servi la retinerea faptei pentru care a fost admisa.Concludente sint si probele contrare probelor deja administrate, cunoscute sub denumirea de contraprobe. Concludenta rezulta din dispozitia prevazuta in art 66, potrivit careia, in cazul cind exista probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie, deci sa ceara contraprobe.Utilitatea probelorProbele sint utile cind administrarea lor este necesara pentru solutionarea cauzei penale in conformitate cu legea si adevarul. Sint utile deci trebuie administrate numai probele concludente, ceea ce inseamna ca o proba utila este si o proba concludenta; nu orice proba concludenta este si o proba utila. Astfel, cind o fapta este dovedita convingator prin probele administrate, o noua proba concludenta, care ar urma sa dovedeasca aceeasi fapta devine inutila, nu mai trebuie administrata. De aceea, potrivit art. 67 al. 2, administrarea unei probe depinde nu numai de concludenta ei, ci si de utilitatea ei. |n unele dispozitii ale sale (art. 262, 378), Codul de procedura penala foloseste termenul de probe necesare, intelegind acele probe concludente care sint si utile, care trebuie administrate.Contraproba este nu numai concludenta, ci si utila, deoarece probele de vinovatie pot fi inexacte si numai prin confruntarea lor cu probele in aparare se poate constata adevarul.Deci pentru admiterea administrarii unei probe se cere ca ea sa fie admisibila (sa nu fie interzisa de lege), concludenta (sa contribuie la justa solutionare a cauzei) si utila (sa fie necesara administrarea ei).Dispensa de probaPotrivit art. 62, organul de urmarire penala si instanta de judecata sint obligate sa lamureasca faptele si imprejurarile de fapt pe baza de probe, nefiind permisa folosirea cunostintelor personale despre fapte. Sint totusi fapte si imprejurari care nu mai trebuie dovedite, fie datorita recunoasterii existentei lor de catre lege, fie datorita evidentei lor; in aceste cazuri exista dispensa de proba.|n cazul prezumtiilor legale absolute si relative exista dispensa de proba pentru faptul prezumat; dovedinduse fapte de care depinde prezumtia, legea considera ca existent sau inexistent faptul prezumat[footnoteRef:2]. |nsa prezumtiile legale relative primesc proba contrara[footnoteRef:3]. [2: stabilinduse c` minorul are virsta de 15 ani, lipsa de discern`mint a acestuia nu mai trebuie dovedit`, fiind prezumat` de lege] [3: pentru minorul de 15 ani se poate dovedi existen]a discern`mintului]

|n ce priveste prezumtiile judiciare, care pot fi folosite in procesul penal, acestea sint consecintele logice trase din stari si imprejurari cunoscute, asupra existentei sau inexistentei unei imprejurari nedovedite. |n cazul prezumtiei judiciare nu exista dispensa de proba, imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul probatiunii trebuie sa fie dovedite. |nsa cind dovedirea unei imprejurari nu este posibila din lipsa de mijloace de proba, atunci pot fi folosite prezumtiile judiciare pentru a se trage concluzii asupra existentei sau inexistentei acelei imprejurari. |n aceasta situatie, prezumtia judiciara are o functie echivalenta probei[footnoteRef:4]. [4: din imprejurarea c` o persoan` incadrat` in munc` a justificat avansul primit spre decontare cu acte de cheltuieli false, se poate trage concluzia dac` salariatul nu poate da explica]ie c` sumele pentru care sau adus justific`ri inexacte au fost insu[ite de acea persoan`]

Exista dispensa de proba pentru faptele evidente si cele notorii, intrucit sint indeobste cunoscute. De asemenea, unele imprejurari care nu influenteaza solutionarea cauzei pot fi considerate existente, daca partile nu contesta existenta lor.Clasificarea probelor0. Criteriile de clasificare a probelor|n procesul penal probele se clasifica dupa mai multe criterii, dintre care cele mai importante sint: functia procesuala pentru care intervin (in invinuire si in aparare), izvorul din care provin (imediate si mediate) si faptul la care se refera sau obiectul probei (directe si indirecte). Aceste clasificari stabilesc prioritate pentru anumite probe (imediate, directe), insa nu infirma dispozitia potrivit careia probele nu au o valoare dinainte stabilita (art. 63 al. 2), aprecierea lor fiind lasata la convingerea pe care o produc organelor de urmarire si instantelor judecatoresti.Probele in invinuire si probele in aparareProbele care confirma invinuirea si stabilesc circumstantele agravante se numesc probe in invinuire. Probele care infirma invinuirea sau stabilesc circumstante atenuante poarta denumirea de probe in aparare. Aceasta clasificare este, de regula, criticata in literatura de specialitate, deoarece nu se poate face distinctie neta intre o proba in invinuire si o proba in aparare; astfel, o proba in aparare, prin rezultatul sau, se poate alatura probelor in invinuire. Clasificarea prezinta, insa, interes practic; necesitatea probelor in aparare intervine numai dupa administrarea probelor in invinuire, ca o consecinta a exercitarii dreptului la aparare (art. 72); desi autoritatea judiciara are sarcina de a administra atit probele in invinuire, cit si cele in aparare, totusi in practica administrarea probelor in aparare revine inculpatului si aparatorului sau.Probele imediate si probele mediateElementele de fapt care ajung la cunostinta autoritatilor judiciare dintrun izvor nemijlocit, din prima susra, se numesc probe imediate (primare, nemijlocite); sint astfel de probe relatarile unui martor ocular despre ceea ce a vazut sau a auzit personal, continutul unui inscris original. Prin probe mediate (secundare, mijlocite) se inteleg acele elemente de fapt care provin dintro sursa derivata, mai indepartata; sint probe mediate relatarile unui martor despre imprejurari pe care nu lea perceput direct, ci lea auzit de la alta persoana, continutul unei copii dupa un inscris original.Clasificarea in probe mediate si imediate prezinta importanta practica deoarece autoritatile judiciare sint interesate sa obtina probe din prima sursa, imediate, care sint mai sigure; cu cit intervin mai multe verigi fata de prima sursa, cu atit este mai putina siguranta cu privire la exactitatea probei. De aceea, autoritatile judiciare sint obligate sa verifice in amanunt exactitatea probei mediate, prin orice alte probe[footnoteRef:5]. [5: de exemplu martorul care relateaz` cele auzite de la altul, trebuie s` precizeze de la cine a auzit, cind a auzit, cine a mai fost de fa]`, urmind ca dup` verificarea acestor am`nunte s` se poat` trage concluzii asupra exactit`]ii celor relatate de martor]

Probele directe si probele indirecteProbele care se refera la faptul principal sint probe directe[footnoteRef:6]. Probele indirecte sint probele prin care se constata faptele probatorii, din ansamblul carora se poate trage concluzia existentei sau inexistentei faptului principal[footnoteRef:7]. [6: ar`t`rile martorilor care au v`zut cum invinuitul a lovit victima cu un cu]it, producindui o grav` v`t`mare; concluziile medicului legist cuprivire la gradul [i intinderea v`t`m`rii produse victimei] [7: vinov`]ia inculpatului pentru fapta de omor poate fi tras` din ansamblul probelor indirecte, care stabilesc urm`toarele fapte probatorii: du[m`nia dintre inculpat [i victim`; amenin]area cu moartea a victimei de c`tre inculpat in preziua faptei; prezen]a inculpatului in apropierea locului faptei imediat dup` s`vir[irea ei; glontele g`sit in victim` este de calibrul armei descoperite in locuin]a inculpatului; din inc`rc`torul armei lipse[te un cartu[, iar explica]ia inculpatului cu privire la aceast` lips` se dovede[te inexact`]

Pentru dovedirea invinuirii si apararii se pot folosi atit probele directe, cit si probele indirecte. Folosirea probelor directe este mai simpla, intrucit daca sursa din care provin este sigura[footnoteRef:8], faptul la care se refera se considera dovedit. Probatiunea prin probe indirecte este mai complexa si trebuie sa urmeze anumite reguli: [8: un martor ocular de incredere]

o singura proba indirecta dovedeste un singur fapt probatoriu, or acesta poate fi doar in relatie intimplatoare cu faptul principal[footnoteRef:9]; de aceea, in probatiunea cu probe indirecte, intotdeauna sint necesare mai multe probe indirecte; [9: de exemplu du[m`nia dintre victim` [i inculpat, luat` izolat, nu poate s` conving` c` acesta a s`vir[it omorul]

intereseaza nu numarul probelor indirecte, ci ansamblul lor, fiecare proba indirecta urmind sa se incadreze intro inlantuire de probe indirecte, astfel incit inlaturarea unei probe indirecte ca inexacta sa duca la destramarea inlantuirii lor; este necesar ca ansamblul probelor indirecte sa conduca la o singura concluzie cu privire la existenta faptului principal (X a ucis pe Y); daca concluzia este alternativa (Y a fost ucis fie de X, fie de Z), probele indirecte nu pot atrage o condamnare si trebuie continuata probatiunea pina ce ramine o singura versiune.|n practica noastra judiciara probatoriul este format atit din probe directe, cit si din probe indirecte, fiind rare cazurile in care sint folosite numai probele indirecte.Procedura probatiunii0. Administrarea probelorSarcina probatiuniiPrin sarcina probatiunii (onus probandi) se intelege obligatia procesuala ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii. |n obiectul probatiunii intra faptele si imprejurarile care confirma invinuirea, dar si cele care o infirma, circumstantele agravate, dar si cele atenuante, existenta sau inexistenta prejudiciului, intinderea lui. Se pune probelma de a sti caruia dintre participantii la proces ii revine sarcina de a dovedi faptele si imprejurarile care sustin invinuirea si cele care sustin apararea.O regula generala in materie de probatiune cere ca proba sa fie efectuata de cel care afirma existenta unei fapte sau imprejurari de fapt (onus probandi incumbit ei qui dicit). Daca imprejurarea de fapt a fost dovedita, persoana care invoca o alta imprejurare de fapt este obligata, la rindul sau, sa o dovedeasca (reus in excipiendo fit actor). Sarcina probatiunii poate reveni din nou celui care a facut prima afirmatie, daca acesta invoca o alta imprejurare ce trebuie dovedita. Aplicind aceasta schema in procesul penal, ar trebui ca invinuirea sa fie dovedita de cel care o formuleaza acuzatorul iar imprejurarile in aparare de catre cel care le invoca inculpatul. |n procesul anglo-saxon, unde instanta are rol pasiv, de arbitru intre partile din proces, aceasta regula este aplicata intocmai. |n procesul penal din Romnia dinainte de 1948 regulile de mai sus au fost atenuate, in sensul ca sa acordat procurorului si judecatorului dreptul sa administreze, din oficiu, atit probele in invinuire, cit si in aparare, nefiind justificata lasarea inculpatului intro lupta inegala cu autoritatea de stat.Codul de procedura penala din 1968 a schimbat schema sarcinii probatiunii, transformind dreptul acordat autoritatii judiciare de a lamuri cauza, din oficiu, prin probe, sub toate aspectele, intro obligatie. |ntradevar, potrivit principiului rolului activ (art. 4), organele de urmarire penala si instanta de judecata au obligatia de a administra, din oficiu, toate probele necesare pentru lamurirea imprejurarilor in defavoarea si in favoarea inculpatului (art. 202, 320, 378). Neindeplinirea acestor obligatii atrage sanctiuni procesuale, cum este restituirea de catre procuror a cauzei la organul de cercetare penala (art. 265) sau de catre instanta la procuror (art. 333) pentru completarea urmaririi, ori in apel si in recurs rejudecarea cauzei in vederea administrarii de noi probe (art. 378, 38516).Trecind sarcina probatiunii asupra organelor judiciare, Codul nostru de procedura penala a instituit o reglementare principiala si simplificata: in cursul urmaririi penale sarcina probatiunii revine organului de urmarire penala pentru toate imprejurarile ce trebuie dovedite in invinuire si in aparare; in cursul judecatii aceasta sarcina trece asupra instantei de judecata (art. 65). Deci autoritatea care are sarcina de a afla adevarul intro anumita faza a procesului penal si care raspunde pentru orice eroare de fapt in solutionarea cauzei are in acea faza si sarcina probatiunii tuturor faptelor si imprejurarilor cauzei. Obligatia procurorului de a contribui la aflarea adevarului in cursul judecatii (art. 316), ca si obligatiile aparatorului de a solicita toate probele necesare apararii, sint subordonate sarcinii probatiunii care revine instantei de judecata, aceasta avind raspunderea pentru solutia pe care o da in cauza.|nvinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti, nu le revine sarcina dovedirii imprejurarilor pe care le invoca, ci li se acorda dreptul de a propune probe si a cere administrarea lor. Exercitindusi dreptul de a lamuri, prin probe, imprejurarile prin care sint sustinute pretentiile sau apararile formulate, partile ajuta organele judiciare in activitatea de probatiune si de lamurire a cauzei sub toate aspectele.Prezumtia de nevinovatie|nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa (art. 66 al. 1); din aceasta dispozitie legala decurge concluzia ca legea il prezuma nevinovat pe invinuit sau inculpat, urmind ca cel care formuleaza invinuirea sa o dovedeasca.Prezumtia de nevinovatie, in legatura cu regimul probator, trebuie inteleasa ca o regula de reglementare a sarcinii probatiunii, ca o garantie pentru cetatenii nevinovati importiva erorilor judiciare. |ntradevar, invinurea adusa unei persoane despre savirsirea unei infractiuni nui impune acesteia sa desfasoare vreo activitate de probatiune in apararea sa, nevinovatia fiindui prezumata de lege pina la proba contrara. Organul de cercetare penala, insa, pentru a trage concluzii cu privire la vinovatia inculpatului, este obligat sa stringa probele din care sasi formeze convingerea ca acesta este vinovat de savisirea infractiunii; procurorul nu poate trimite in judecata pe inculpat daca nu sa convins, din probele administrate, ca acesta este vinovat; instanta de judecata, primind dosarul de la procuror, nu poate confirma vinovatia inculpatului decit dupa ce a constatat, cu certitudine, din probele administrate, ca acesta este vinovat de savirsirea infractiunii pentru care este judecat.Cind autoritatile judiciare au formulat invinuirea si desfasoara o intensa activitate in dovedirea ei, invinuitul sau inculpatul nu are interesul de a sta impasibil si a astepta rezultatul urmaririi si al judecatii; el este interesat ca nevinovatia sa sa fie stabilita cit mai repede. De aceea invinuitul sau inculpatul poate ajuta organele de urmarire penala sau instanta de judecata sa constate ca unele probe in invinuire nu sint intemeiate, ca trebuie dovedite anumite imprejurari in aparare, oferinduse sa contribuie la dovedirea lor. |n acest scop, legea ii recunoaste dreptul de a propune probe si a cere administrarea lor, de a proba lipsa de temeinicie a probelor in invinuire (art. 66, 67). Sarcina probatiunii ramine in continuare asupra organului de urmarire penala si a instantei de judecata, dar invinuitul sau inculpatul poate exercita dreptul de a dovedi imprejurarile care infirma invinuirea sau o atenueaza.Ca o cerinta a principiului prezumtiei de nevinovatie, care nu poate fi rasturnata decit prin probe certe de vinovatie, se inscrie si regula potrivit careia indoiala profita inculpatului (in dubio pro reo). |ntradevar, cita vreme probele de vinovatie sint nesigure si contradictorii, organele judiciare nu pot trage alta concluzie, in indoiala, decit aceea afirmata de prezumtia legala de nevinovatie. Aceasta regula nu poate opera decit atunci cind sau depus toate eforturile necesare pentru a se ajunge la certitudine, fie in sensul vinovatiei, fie al nevinovatiei, prin inlaturarea oricaror indoieli.Procedura administrarii probelorProbele pot forma convingerea ca reflecta realitatea daca provin din surse sigure. |n acest sens legea a limitat mijloacele de proba (art. 64) si a reglementat amanuntit procedura de administrare a fiecarui mijloc de proba, stabilind procedeele si conditiile in care poate fi folosit (art. 69135).|n ce priveste alegerea mijloacelor de proba pentru dovedirea unei fapte sau imprejurari de fapt, sistemul nostru probator se intemeiaza pe libertatea probelor, in sensul ca organul de urmarire penala sau instanta de judecata nu are obligatia sa foloseasca un anumit mijloc de proba pentru dovedirea unei fapte, avind facultatea de a alege, dintre toate mijloacele de proba prevazute de lege, pe cel mai potrivit pentru imprejurarea pe care o are de dovedit. Libertatea folosirii oricarui mijloc de proba legal asigura dovedirea oricarei imprejurari, in invinuire sau in aparare, chiar si atunci cind mijlocul de proba cel mai indicat nu poate fi folosit. Prin exceptie, unele fapte si imprejurari nu pot fi dovedite decit prin anumite mijloace de proba: legea prevede cazurile in care este obligatorie efectuarea unei constatari sau expertize medico-legale (art. 114, 117); pentru dovedirea adulterului sint admise numai procesele-verbale de constatare a infractiunii flagrante si scrisorile care emana de la sotul vinovat (art. 304 al. 4 Cod penal); pentru chestiunile prealabile se folosesc numai mijloacele de proba admise de materia careia ii apartine acea chestiune (art. 44 al. 2).Cind legea prevede anumite mijloace de proba pentru dovedirea unei imprejurari, fara sa excluda, in mod expres, pe celelalte, se poate proba prin orice mijloc de proba.Procedura probatiunii consta din: descoperirea probelor (investigatii proprii ale organelor de urmarire penala, propuneri de probe din partea partilor); admiterea efectuarii lor, care creaza obligatia administrarii lor prin procedeele probatorii.|n faza de urmarire penala, descoperirea probelor care trebuie administrate este o obligatie a organelor de urmarire, acestea folosind ca surse de informare: plingerea, denuntul, sesizarea organului competent, care contin elemente de fapt in sustinerea invinuirii si indicarea mijloacelor de proba care pot fi folosite; descoperirea probelor poate rezulta si din investigatiile proprii ale organului de urmarire (cercetari la fata locului, perchezitii, ridicari de obiecte si inscrisuri, ascultarea persoanei vatamate, a invinuitului, a altor persoane). |ntrucit sarcina probelor revine aceluiasi organ care le administreaza, Codul foloseste pentru organele de urmarire penala expresia de stringerea probelor, si nu administrarea lor, asa cum se exprima in art. 65. Pentru a facilita dreptul partilor de a propune probe si a cere administrarea lor, legea prevede ca organul de urmarire penala, cu ocazia ascultarii invinuitului sau inculpatului (art. 72) si a celorlalte parti (art. 77), intreaba pe cel ascultat cu privire la probele pe care intelege sa le propuna si mijloacele de proba prin care pot fi obtinute. Daca organul de urmarire penala constata ca ele sint concludente si utile (art. 67 al. 2), le admite si dispune administrarea lor; in caz contrar, respinge administrarea probelor solicitate de partile din proces, motivinduse de ce nu sint concludente si utile. |n acest mod, organul de urmarire penala isi indeplineste sarcina probatiunii sub toate aspectele, atit in favoarea, cit si in defavoarea inculpatului sau invinuitului.Administrarea probelor se obtine prin procedeele probatorii: ascultarea partilor, a martorilor, confruntarea lor; ridicarea de obiecte, de urme si de inscrisuri cu ocazia cercetarii la fata locului si a perchezitiilor; efectuarea de constatari tehnico-stiintifice si medico-legale, de expertize.|n faza de urmarire penala, administrarea probelor se face de organul de urmarire la datele si locurile potrivite, ceea ce poate implica absenta inculpatului si a aparatorului sau; insa, cind aparatorul o cere, participarea aparatorului la administrarea probelor este asigurata. Partile pot prezenta si personal organului de urmarire mijloacele de proba pe care le poseda (inscrisuri, obiecte, acte de constatare medico-legale etc.).|nvinuitul sau inculpatul are dreptul sa cunoasca probele care au fost strinse impotriva sa, pentru a le putea combate. Afara de posibilitatea pe care o are aparatorul invinuitului sau inculpatului de a lua parte la procedeele probatorii, la terminarea urmaririi penale sint prezentate acestuia probele strinse, cu dreptul de a cere contraprobe.|n cursul judecatii administrarea probelor revine instantei de judecata care, in prezenta procurorului, a partilor si a aparatorilor lor, foloseste procedeele probatorii necesare. |n conditiile contradictorialitatii sedintei de judecata, probele pot fi mai bine administrate, tot ceea ce a fost neclar, incomplet sau gresit stabilit in cursul urmaririi penale poate fi precizat, completat, indreptat. De aceea, probele strinse in cursul urmaririi penale sint in mod obligatoriu verificate de instanta de judecata prin readministrarea lor, cu care ocazie si partile absente la urmarirea penala pot contribui la lamurirea faptelor sub toate aspectele. Pentru completarea probelor administrate in cursul urmaririi penale, legea prevede dreptul pentru procuror si pentru parti de a propune efectuarea de probe noi, atit inainte de inceperea cercetarii judecatoresti (art. 320), cit si in tot cursul desfasurarii acesteia (art. 331, 339); instanta de judecata, prin incheiere, dispune administrarea lor daca sint concludente si utile sau respinge propunerile facute, motivind solutia adoptata. Odata admise, probele sint administrate in sedinta de judecata pina la epuizarea lor. Instanta de judecata este obligata sa aiba rol activ in lamurirea cauzei sub toate aspectele, dispunind din oficiu administrarea tuturor probelor necesare, chiar peste vointa partilor.Daca in cursul judecatii administrarea probelor constituie obligatia instantei de judecata, aceasta poate, cind este cazul, sa insarcineze pe procuror cu efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de obiecte si inscrisuri, perchezitii art. 99, 102) sau sa oblige orice persoana fizica sau juridica care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba sal aduca la cunostinta sau sal infatiseze instantei (art. 65 al. 2). Instanta este obligata sa puna in discutia partilor toate probele de care urmeaza a se folosi in solutionarea cauzei, spre a fi dezbatute contradictoriu.Asigurarea respectarii legii in activitatea de administrare a probelorPentru a obtine probe conforme cu realitatea, este necesar ca in activitatea de probatiune sa manifeste cea mai mare corectitudine (loialitate). Folosirea amenintarilor, violentelor, promisiunilor in timpul administrarii probelor, consemnarea incompleta sau denaturata a declaratiilor, inscrierea in procesele-verbale a unor imprejurari care nu au avut loc, conduc la retinerea unor fapte si imprejurari care nu reprezinta adevarul; in afara de indoiala pe care o produce asupra veracitatii probelor, aceste mijloace aduc atingere respectului demnitatii umane, a integritatii fizice si psihice a celor cercetati, ceea ce nu poate corespunde nivelului de civilizatie actual; totodata, se aduce atingere si demnitatii justitiei, intrucit folosirea violentelor, a promisiunilor false, a provocarilor nu pot contribui la prestigiul celor care lucreaza in justitie. De aceea, in art. 68 se prevede ca este oprit a se intrebuinta violenta, amenintarea ori alte mijloace de constringere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe; incalcarea acestei interdictii constituie infractiunea de cercetare abuziva sau cea de tortura (art. 266 al. 2 si 3, 267 Cod penal). O importanta deosebita in asigurarea acestei interdictii o are moralitatea celor care actioneaza in justitie, pentru care corectitudinea (loialitatea) in administrarea probelor trebuie sa fie un stil de comportare.O problema discutata in literatura de specialitate o constituie posibilitatea folosirii unor mijloace tehnice si stiintifice de informare care la fel ca si violentele, promisiunile ar aduce atingere dreptului persoanei de a face declaratii dupa vointa sa ori dreptul ei la discretie cu privire la secretul vietii intime, al corespondentei, al convorbirilor telefonice. |n lucrarile de drept procesual penal se condamna folosirea unor astfel de mijloace, iar practica judiciara, in general, nu lea acceptat[footnoteRef:10]. Pentru asigurarea prestigiului magistraturii, de principiu se interzice folosirea acestor mijloace de catre judecatori. [10: Hipnotismul, narcoticele, care infring rezisten]a con[tient` a persoanei ascultate constituie mijloace de constringere [i se inscriu intre mijloacele interzise de art. 68; detectorul de minciuni (lie detector), interzis in multe legisla]ii str`ine, a inceput s` fie folosit [i la noi, dar numai cu acordul scris al persoanei ascultate. Intercept`rile convorbirilor telefonice sint interzise dac` nu au acordul unui anumit procuror, care trebuie s` justifice necesitatea folosirii lor pentru inl`turarea unui pericol iminent la siguran]a na]ional`.]

|n cazul in care elementele de fapt au fost prezentate printrun mijloc neprevazut de lege (o nota informativa din partea unui agent de politie, un denunt) sau o proba a fost administrata printrun mijloc de proba legal, dar realizat cu incalcarea dispozitiilor legale (se constata ca martorul a fost supus violentei si amenintarilor, ca sa efectuat o perchezitie ilegala si sau ridicat unele obiecte), se pune problema daca exista vreo sanctiune pentru incalcarea legii in administrarea probelor. |n unele legislatii, in astfel de cazuri, mijloacele de proba obtinute ilegal nu au nici o valoare si documentele care le cuprind sint scoase din dosar pentru a nu influenta pe judecatori. Codul nostru de procedura penala nu prevede, in mod special, sanctiuni procesuale pentru probele obtinute cu incalcarea legii, aplicinduse insa dispozitiile generale din materia nulitatilor, care impun instantelor de judecata sa nusi intemeieze hotarirea lor pe astfel de probe.Aprecierea probelor0. Criteriul de apreciere a probelorPrin aprecierea probelor, ca operatie finala a activitatii de probatiune, autoritatile judiciare determina masura in care probele le formeaza increderea ca sint in concordanta cu adevarul, in sensul ca faptele si imprejurarile la care se refera au avut sau nu loc in realitatea obiectiva. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, in ansamblul lor, se formeaza concluzia organului de urmarire penala sau a instantei de judecata cu privire la temeinicia sau netemeinicia invinuirii, concluzie care trebuie sa reflecte adevarul.Potrivit art. 63 al. 2, probele nu au valoare dinainte stabilita, consacrinduse astfel principiul liberei aprecieri a probelor. Acest principiu a fost adoptat de revolutia burgheza din Franta, ca o reactie contra sistemului probelor legale din procesul penal inchizitorial, in care valoarea fiecarei probe era dinainte stabilita de lege. Libera apreciere a probelor, descatusata de orice ramasita a probelor formale, a fost adoptata si de procesul nostru penal, intrucit cunoasterea faptelor si imprejurarilor de fapt se obtine prin reflectarea fenomenelor din natura si societate in constiinta noastra, prin convingerea pe care neo formam ca ele corespund realitatii. Toate probele avind, dupa lege, aceeasi valoare probanta, procurorii si judecatorii au obligatia sa aprecieze fiecare proba in parte nu in raport de elementele abstracte prestabilite, ci de increderea pe care pe care leo produce ca este veridica (reflecta adevarul in cauza concreta cercetata sau judecata). Ca urmare, potrivit art. 63 al. 2, aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducinduse dupa constiinta lor juridica.Convingerea la care se refera dispozitia legala de mai sus nu reprezinta un instinct, o intuitie pur subiectiva, ci constituie un sentiment de certitudine ferma despre existenta sau inexistenta unei fapte, ca fapta care formeaza obiectul probatiunii este asa cum o arata proba si nu altfel. Spre deosebire de intuitia pur subiectiva, convingerea se intemeiaza pe rationament, putind fi explicata. Formarea convingerii este rezultatul unui proces psihic prin care probele administrate, ca element obiectiv, se reflecta complet si exact in constiinta procurorilor si judecatorilor si le produce un sentiment de certitudine despre existenta sau inexistenta faptei dovedite. |n procesul de formare a convingerii, persoana care face aprecierea poate avea indoieli cu privire la o proba daca este sau nu veridica (indoiala daca relatarile unui martor sint sincere si exacte, daca concluziile unui expert sint conforme cu realitatea). |ndoiala presupune si argumentarea in favoarea credibilitatii probei, dar si in defavoarea ei. Existenta indoielii este incompatibila cu convingerea, cu certitudinea deplina, care nu se poate forma decit dupa inlaturarea oricarei indoieli. |n acest scop, trebuie sa se verifice fiecare proba in continutul ei, prin izvorul de unde provine, prin confruntarea cu alte probe administrate sau prin administrarea de probe noi; in urma acestor operatiuni se ajunge fie la inlaturarea indoielilor, forminduse convingerea cu privire la exactitatea sau inexactitatea probei, fie la mentinerea indoielilor, ceea ce face ca proba asupra careia exista inca indoiala sa nu poata sta la baza unei hotariri de condamnare (in dubio pro reo).Convingerea se intemeiaza pe constiinta juridica a celor chemati sa aprecieze probele, parte integranta din constiinta lor sociala. |n temeiul unei astfel de constiinte juridice se poate intelege, in fiecare caz concret, infractiunea care a fost savirsita si gradul de pericol social pe carel prezinta, pozitia inculpatului fata de obligatia respectarii legii, necesitatea prevenirii savirsirii de infractiuni printro aplicare prompta si ferma a legii penale. |n constiinta juridica se cuprinde conceptia despre justitie, care trebuie sa se infaptuiasca astfel incit nimeni sa nu poata incalca nepedepsit legile, dar nimeni sa nu poata fi judecat si pedepsit pe nedrept. |n acest mod, in procesul formarii convingerii, constiinta juridica impiedica arbitrariul, ideile preconcepute si obliga autoritatile judiciare la o atenta si critica apreciere a probelor. Pe fondul constiintei juridice generalul prezenta in toate cauzele penale, se formeaza convingerea in fiecare cauza in parte particularul care se formeaza in conformitate cu constiinta juridica a celui ce face aprecierea.Cerinte in aprecierea probelorPentru a afla adevarul si a face o corecta aplicare a legii penale, organele de urmarire penala si instanta de judecata au obligatia de a aprecia complet si just probele administrate (art. 63 al. 2). Ca urmare, nu trebuie omisa la apreciere nici una din probele administrate, iar aprecierea fiecarei probe trebuie astfel efectuata incit convingerea formata sa corespunda adevarului.|n vederea unei complete si juste aprecieri a probelor, autoritatile judiciare au obligatia de a lega operatiunea de apreciere cu alte operatiuni ale probatiunii (verificarea probelor si administrarea de noi probe, prin care sa se inlature contradictiile ce exista intre probe, indoielile ce se pot ivi), pentru a se putea ajunge, in final, la certitudine. Aprecierea completa si justa a probelor trebuie sa se intemeieze pe o analiza minutioasa a materialului probator si apoi pe o sinteza a evaluarilor facute, pe examinarea probelor in ansamblul lor.Analiza probelor impune examinarea fiecarui element probatoriu in parte, pentru a inlatura tot ce nu are legatura cu cauza, tot ce este vag si nesigur. Se verifica apoi mijlocul din care provine fiecare proba, pentru a se stabili increderea care i se poate acorda; daca exista indoiala asupra sinceritatii unui martor, a exactitatii unei relatari, mijlocul de proba este verificat prin alte mijloace de proba, pina ce se ajunge la concluzia ca prezinta certitudinea exactitatii sau inexactitatii probei al carei izvor este.|n cadrul operatiunii de sinteza, probele sint examinate in ansamblul lor, confirminduse unele pe altele si ducind la o concluzie univoca; in acest caz sa ajuns la certitudine cu privire la faptele cauzei. Daca apar contradictii (unele probe nu se pot concilia cu altele), activitatea de probatiune trebuie continuata spre a se stabili care dintre probe reflecta adevarul. |n aprecierea probelor nu este admisibil a se inlatura arbitrar unele probe numai pentru contradictia lor cu alte probe, ci este necesara o verificare complexa, serioasa si obiectiva, care sa stabileasca, motivat, de ce acele probe nu se incadreaza in ansamblul probelor administrate.Cu ocazia analizei si sintezei probelor, organele de urmarire penala si instanta de judecata se folosesc de cunostintele lor generale si de specialitate, de generalizarea experientei de urmarire si de judecata. |n aceste operatii un loc important in ocupa deductia si inductia, ca procedee logice. Deducerea unor adevaruri pentru cauza data din legi cu caracter stiintific, pe baza unor rationamente exacte, ajuta la constatarea faptelor si imprejurarilor de fapt. Experienta judiciara generalizata, constind din quod plerumque fit, permite constatarea legaturii intre doua fapte si imprejurari care, de regula, se afla in aceasta legatura. Aceste procedee logice in aprecierea probelor trebuie sa tina seama de imprejurarile specifice ale fiecarei cauze penale; aceasta permite a se adopta si exceptii de la regula, daca ansamblul probelor cauzei le confirma. Probele trebuie apreciate dupa increderea pe care o produc in urma examinarii lor in raport de imprejurarile cauzei, si nu pe baze apriorice care nu se potrivesc cu acea cauza.Desi este un element subiectiv, un sentiment de certitudine, convingerea se intemeiaza pe elemente obiective, care sint probele; autoritatile judiciare nu numai ca pot explica modul cum au ajuns la convingere, dar sint obligate la aceasta. |n procesul penal rom#n nu este loc pentru hotariri discretionare, care sa nu poata fi verificate, in ce priveste aprecierea probelor, de catre instanta de control; de aceea, legea noastra impune ca aprecierea probelor sa fie motivata (art. 203, 263, 356 lit. c), neacceptinduse caracterul discretionar al convingerii, nesupus controlului instantei superioare.Pentru a asigura o apreciere completa si justa a probelor, Codul de procedura penala a reglementat un control sistematic si eficient al acestei operatii probatorii; astfel, cu ocazia finalizarii urmaririi penale, procurorul verifica daca organul de cercetare penala a apreciat complet si just probele; dupa efectuarea cercetarii judecatoresti, in care se readministreaza probele strinse de organul de urmarire penala, administrinduse eventual si probe noi, se apreciaza de instanta de judecata ansamblul probelor administrate, care in urma dezbaterilor judiciare are mai bune posibilitati de a face o apreciere completa si justa a probelor.|n calea ordinara de atac a apelului se face o verificare a modului cum au fost apreciate probele prin hotarirea atacata, instanta de apel avind dreptul sa dea o alta apreciere probelor, daca cea data prin hotarirea atacata este gresita; si in calea de atac a recursului exista posibilitatea unui astfel de control. |n acest mod se asigura ca hotarirea definitiva a instantei de judecata sa fie intemeiata pe certitudine cu privire la faptele cauzei.Mijloacele de probaMijloacele de proba in procesul penal0. Mijloacele de proba prevazute de Codul de procedura penala din 1968Potrivit art. 64, mijloacele prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sint: declaratiile invinuitului sau inculpatului, declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente, declaratiile martorilor, inscrisurile, mijloacele materiale de proba, constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si expertizele[footnoteRef:11]. [11: Reglementarea Codului de procedur` penal` actual este superioar` celei din Codul anterior; pe de o parte, au fost inl`turate dintre mijloacele de prob` constatarea la fa]a locului, indiciile [i prezum]iile, care nu sint mijloace de prob`, iar pe de alt` parte, au fost trecute printre mijloacele de prob` declara]iile p`r]ii v`t`mate, ale p`r]ii civile [i ale p`r]ii responsabile civilmente, precum [i constat`rile tehnico-[tiin]ifice [i constat`rile medico-legale, care nu erau prev`zute de Codul anterior.]

Enumerarea din art. 64 cuprinde mijloacele de proba ce pot fi folosite in procesul nostru penal. |ntrucit in procesul penal se folosesc si procedee de tehnica avansata (fonograma, videofonograma, filmul, fotografiile etc.), se pune problema daca aceste mijloace de proba distincte se incadreaza in unele mijloace de proba prevazute de lege. Mijloacele de proba ce pot fi folosite in procesul penal trebuie sa prezinte certitudinea ca sint izvorul unor probe conforme cu adevarul. De aceea, aceste procedee tehnice pot promova unele din mijloacele de proba prevazute de lege, ratiune pentru care folosirea lor poate avea loc, dar numai in conditiile legii. Astfel, in cazul in care ascultarea unei persoane se inregistreaza pe banda de magnetofon, relatarile persoanei trebuie transcrise apoi intrun proces-verbal, semnat de acesta si de cel care a ascultato, banda de magnetofon devenind parte integranta din procesul-verbal de ascultare, care este un mijloc legal de consemnare a unei declaratii; fotografiile, filmele luate cu ocazia unei cercetari la fata locului, a unei perchezitii, a unei reconstituiri se anexeaza la procesul-verbal prin care se consemneaza cele constatate (art. 131 al. 3). |n alte cazuri, fotografiile care constituie obiectul material al unei infractiuni, inregistrarile pe banda magnetica, cutiile negre ale avioanelor pot constitui mijloace materiale de proba; ca urmare, ele sint descrise si fixate in procesele-verbale si pot forma obiectul unei constatari tehnico-stiintifice sau al unei expertize. Cind aceste procedee tehnice nu sint supuse regulilor de mai sus, ele nu pot promova mijloace de proba legale.Desi sint trecute printre mijloacele de proba, constatarile tehnico-stiintifice, concluziile medico-legale si expertizele sint, in realitate, procedee probatorii; concluziile specialistilor si ale expertilor sint probe si ele ajung la cunostinta organelor judiciare prin rapoartele scrise de constatare sau de expertiza, care sint mijloacele de proba.|n vederea combaterii mai eficiente a infractiunilor grave, prin folosirea de procedee tehnice perfectionate, exista propuneri pentru modificarea Codului de procedura penala in sensul de a largi sfera mijloacelor de proba, legalizinduse datele obtinute, in cazurile si conditiile prevazute de lege, prin interceptarea convorbirilor verbale, telefonice, telegrafice, postale, radio, filmarea sau fotografierea secreta, copierea sau obtinerea de extrase a unor documente prin orice mijloace tehnice etc. O asemenea modificare legislativa trebuie sa prevada restrins cazurile in care se pot folosi procedeele de mai sus si conditiile care trebuie indeplinite in folosirea lor, pentru a nu se abuza de drepturi si libertati fundamentale ale cetateanului[footnoteRef:12]. [12: asemenea procedee sint autorizate in prezent de Legea nr. 51/1991 privind siguran]a na]ional` a Rom#niei (art. 13), pentru cazurile care constituie amenin]`ri la adresa siguran]ei na]ionale, [i de Legea nr. 26/1994 prividn organizarea [i func]ionarea Poli]iei Rom#ne (art. 17), in cazurile necesare pentru combaterea crimei organizate [i a infrac]iunilor grave, dar numai in interesul urm`ririi penale]

Clasificarea mijloacelor de proba|n reglementarea Codului de procedura penala din 1936, mijloacele de proba se clasificau in scrise (procese-verbale, inscrisuri), orale (declaratiile inculpatului, ale martorilor) si materiale (corpurile delicte). Sub Codul actual, mijloacele de proba se clasifica in orale, scrise, materiale si tehnice, incluzinduse in ultima categorie constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si expertizele. Desi aceasta clasificare este superioara, nu poate determina o delimitare stricta intre categoriile de mijloace de proba; de exemplu declaratiile scrise personal care se iau de catre organele de cercetare penala invinuitului sint trecute printre mijloacele deproba orale, desi ele nu au fost obtinute prin ascultare; unele mijloace materiale de proba sint inscrisuri falsificate, iar urmele nu pot fi valorificate decit prin expertizarea lor; de asemenea, rapoartele de expertiza se prezinta sub forma scrisa.Pentru o examinare a mijloacelor de proba in legatura cu procedeele probatorii folosite cel mai adesea pentru obtinerea lor, vom grupa mijloacele de proba astfel: declaratii ale partilor si martorilor, avind ca izvor comun persoanele fizice care le fac, iar ca procedeu de obtinere predominant ascultarea acestora; inscrisuri si mijloace materiale de proba, obiectul probei constituindul un obiect al carui continut sau schimbari exterioare serveste ca proba, iar procedeele de obtinere comune sint cercetarea la fata locului, ridicarea de obiecte si inscrisuri si perchezitia; constatarea tehnico-stiintifica, constatarea medico-legale si expertizele, care prezinta concluzii stiintifice sau tehnice ale specialistilor si expertilor, in urma efectuarii de procedee probatorii tehnice sau stiintifice.Declaratiile partilor si ale martorilor0. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatuluiImportanta procesual-penala a declaratiilor invinuitului sau ale inculpatuluiDeclaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi extrajudiciare sau judiciare. Declaratia extrajudiciara data in afara procesului penal ajunge la cunostinta autoritatilor judiciare prin alte mijloace de proba: declaratia unui martor caruia ia fost facuta, o scrisoare in care este cuprinsa. De aceea, numai declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului facute in cursul procesului penal au caracterul de mijloc de proba ca declaratii, si numai in cazul cind sint obtinute prin procedeele prevazute de lege.Declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului constituie un important mijloc de proba in procesul penal, deoarece relatarile sincere, fidele si complete ale celui ce a savirsit infractiunea despre imprejurarile care au precedat, insotit si urmat comiterii faptei reconstituie in amanunt si precis tot ceea ce este necesar pentru solutionarea cauzei in conformitate cu adevarul si legea. Aceste declaratii sint folositoare si atunci cind invinuitul sau inculpatul nu recunoaste savirsirea faptei; daca nu este autorul faptei, relatarile sale sint de natura a conduce la constatarea realitatii, adica a nevinovatiei, chiar daca exista probe carel arata vinovat; daca este autorul faptei pe care nu vrea sa o recunoasca, verificarea relatarilor sale inexacte poate demasca reaua sa credinta, intarind probele care sustin invinuirea.Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului prezinta importanta in procesul penal datorita faptului ca ele contin si apararile pe care acesta intelege sa si le faca, precum si indicarea probelor cu care ar putea sa le dovedeasca. Din momentul in care declaratiile invinuitului sau inculpatului contin astfel de aparari, organele de urmarire penala si instanta de judecata sint obligate sa le verifice si sa administreze probele indicate pentru a constata temeinicia lor.Importanta pe care o au declaratiile invinuitului sau ale inculpatului este subliniata de dispozitiile Codului de procedura penala care prevad obligatia pentru organele judiciare de a obtine declaratii de la invinuit sau inculpat, atit in cursul urmaririi penale (art. 70 al. 3, 232, 255, 235, 237, 250), cit si in cursul judecatii (art. 323, 325). Cind obligatia de ascultare a invinuitului sau inculpatului nu a fost indeplinita, iar explicatiile acestuia ar fi fost necesare pentru justa solutionare a cauzei, hotarirea de condamnare apare ca nelegala si netemeinica.Cu toata importanta aratata, declaratiile invinuitului sau inculpatului nu mai au pozitia de regina probelor pe care o aveau in procesul penal inchizitorial, simpla recunoastere nefiind suficienta pentru condamnare, organele judiciare fiind obligate sa stringa probele care confirma aceasta recunoastere (art. 202 al. 2).Procedura obtinerii declaratiei invinuitului sau inculpatuluiDeclaratiile invinuitului sau inculpatului sint obtinute prin trei procedee probatorii: prezentarea unei declaratii scrise personal cu privire la invinuirea ce i se aduce, ascultarea sa si confruntarea cu alte persoane. Luarea unei declaratii scrise personal este un procedeu izolat, prevazut de lege numai in cursul urmaririi penale si intotdeauna inainte de ascultarea sa (art. 70 al. 3); confruntarea este un procedeu care se aplica dupa ce invinuitul sau inculpatul a fost ascultat si numai daca intre declaratiile sale si cele ale altor parti sau ale unor martori exista contradictii. Deci procedeul cel mai des folosit este ascultarea invinuitului sau inculpatului.Ascultarea invinuitului sau inculpatului constituie o obligatie a organului de urmarire penala si a instantei de judecata. Procedura de ascultare prevede reguli care se aplica in toate cazurile cind este ascultat invinuitul sau inculpatul, si reguli speciale pentru ascultarea invinuitului sau inculpatului in cursul urmaririi penale si in cursul judecatii.Ca regula comuna, ascultarea invinuitului sau inculpatului se desfasoara, de regula, la sediul organului judiciar, inainte de a i se lua prima declaratie; unele legislatii prevad ca invinuitului trebuie sa i se puna in vedere ca are dreptul sa nu faca declaratii; acest drept este denumit dreptul la tacere si se acorda atit in faza de urmarire penala, cit si in faza de judecata[footnoteRef:13]. Folosirea de catre invinuit sau inculpat a dreptului la tacere nu poate fi considerata, in aceste legislatii, ca un indice de vinovatie. Potrivit Codului nostru de procedura penala, organul judiciar nu este obligat sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat despre dreptul sau de a nu face declaratii, dar nici nul poate forta sa raspunda la intrebari prin violente, amenintari, promisiuni sau indemnuri (art. 68). Prin modificarea adusa in 1990 dispozitiilor art. 6, sa prevazut insa obligatia pentru organul de urmarire penala sau instanta de judecata sal incunostinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator cu ocazia ascultarii. |n acest mod, prin consultarea cu aparatorul, invinuitul sau inculpatul poate lua cunostinta despre dreptul sau la tacere si limitele in care se poate face ascultarea. [13: dreptul la t`cere se refer` la faptele cauzei; invinuitul sau inculpatul este obligat s` r`spund` cu privire la datele sale de identitate, antecedente penale, in caz contrar fiind pasibil chiar de sanc]iuni penale]

Ascultarea cuprinde doua etape: Prima etapa este consacrata cunoasterii datelor personale de identitate, de stare civila, stare materiala, studii, profesie, situatie militara, antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale (art. 70 al. 1). |nvinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunostinta fapta (faptele) care formeaza obiectul invinuirii si incadrarea juridica si i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la invinuirea ce i se aduce. |nvinuitul sau inculpatul nu este supus juramintului, asa cum sint supusi martorii. A doua etapa este consacrata ascultarii propriu-zise. |nvinuitul sau inculpatul este lasat, mai intii, sa declare tot ce stie in cauza (art. 71 al. 3); expunerea libera a ceea ce stie permite invinuitului sau inculpatului sasi sistematizeze relatarile si sa comunice toate datele pe care le cunoaste. |n cursul expunerii libere este oprit invinuitului sau inculpatului sa prezinte o declaratie scrisa de mai inainte, insa se poate servi de insemnari sau amanunte greu de retinut. Dupa terminarea expunerii libere, invinuitului sau inculpatului i se pot pune intrebari de natura a completa si preciza relatarea facuta sau pentru a se verifica exactitatea celor declarate. Persoana carel asculta nu se poate multumi cu recunoasterea faptei de catre invinuit sau inculpat, ci trebuie sa obtina o relatare completa a faptei si imprejurarilor in care a fost savirsita; daca invinuitul sau inculpatul nu recunoaste fapta, i se cer explicatii asupra datelor carel invinuiesc, asupra apararilor pe care si le face si asupra probelor pe care intelege sa le propuna (art. 72).Ca reguli specifice in cursul urmaririi penale, invinuitul sau inculpatul este ascultat numai de organul de cercetare sau de procuror, fara a fi de fata ceilalti invinuiti sau inculpati in cauza sau vreo alta persoana, afara de aparatorul sau; instanta asculta pe inculpati in prezenta tuturor celorlalti inculpati, dar poate face si exceptie, ascultindui pe fiecare separat, fara prezenta celorlalti. Spre deosebire de urmarirea penala, unde numai organul de cercetare si procurorul pot pune intrebari, la judecata se pot pune intrebari, prin intermediul presedintelui completului de judecata, de catre ceilalti membri ai completului, de procuror, de parti, de ceilalti inculpati, de catre aparatorul celui ascultat.Declaratiile invinuitului sau inculpatului se consemneaza in scris, complet si exact. Declaratia scrisa i se citeste acestuia, iar daca o cere i se da sa o citeasca personal. Cind este de acord cu continutul ei, o semneaza pe fiecare pagina si la sfirsit. Daca nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune in declaratia scrisa. |n cazul in care revine asupra unora dintre relatarile facute sau propune completari, rectificari ori precizari, acestea se consemneaza si se semneaza in aceleasi conditii (art. 73). |n cursul urmaririi penale consemnarea se face de catre persoana carel asculta pe invinuit sau inculpat, in cursul judecatii aceasta sarcina revine grefierului, dupa dictarea presedintelui; persoanele aratate mai sus contrasemneaza declaratia scrisa a invinuitului sau a inculpatului alaturi de acesta. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi inregistrate si pe banda de magnetofon, cu conditia ca cel ascultat sa fie avertizat ca se face inregistrarea si sa fie respectate regulile care asigura exactitatea si corectitudinea inregistrarii. Relatarile intregistrate se transcriu apoi intrun proces-verbal, semnat de cel ascultat.Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului|n literatura de specialitate si in legislatii, declaratiile invinuitului sau ale inculpatului nu se bucura de aceeasi apreciere. |ntro parere, recunoasterii faptei de catre invinuit sau inculpat i se da o valoare absoluta de vinovatie, hotarirea de condamnare putinduse intemeia numai pe aceasta recunoastere; se considera ca nimeni nu sar recunoaste vinovat, stiind ca poate fi condamnat, daca aceasta recunoastere nu ar corespunde adevarului (nemo auditur perire volens). |n parerea opusa, recunoasterii facute de inculpat nu i se da caracter de proba de vinovatie, deoarece atitudinea acestuia poate fi influentata de interese personale sau de imprejurari care lau obligat la recunoastere. |n practica sa constatat ca in multe cazuri recunoasterea facuta de invinuit sau inculpat nu se datoreaza concordantei ei cu adevarul, ci unor motive personale[footnoteRef:14] sau ca urmare a unor presiuni ce sau exercitat asupra sa. [14: ascunderea unor infrac]iuni mai grave, preluarea din devotament asupra sa a unei infrac]iuni s`vir[ite de alt` persoan`, din bravad`, din eroare]

Ca si Codul anterior, dar cu mai multa precizie, Codul de procedura penala din 1968 adopta o solutie de mijloc, in sensul ca nu refuza o valoare probanta declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului, dar conditioneaza aceasta valoare probanta de confirmarea lor de fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza (art. 69). Ca urmare, luata izolat, rupta de celelalte probe, recunoasterea facuta de inculpat nu are forta probanta; simpla recunoastere a savirsirii faptei, fara a fi sustinuta de alte probe, nu poate sta la baza unei hotariri de condamnare; de aceea, organul de urmarire penala este obligat sa administreze probele necesare chiar daca invinuitul recunoaste invinuirea (art. 200 al. 2). Deci declaratiile invinuitului sau ale inculpatului au valoare probanta conditionata de existenta altor probe care sa confirme veracitatea lor.|n cele mai multe cazuri declaratiile invinuitului sau inculpatului sint confirmate de ansamblul probelor din dosar; sint insa si cazuri cind nu exista decit putine probe care sa confirme recunoasterea savirsirii infractiunii[footnoteRef:15]. [15: |n practica judiciar` sa statuat c` o hot`rire de condamnare poate interveni atunci cind recunoa[terea este confirmat` de declara]ia unui singur martor, de g`sirea corpului delict asupra inculpatului, de identificarea urmelor l`sate de acesta la locul faptei, de confirmarea imprejur`rilor recunoscute cu constat`rile f`cute in urma unei reconstituiri. Nu constituie astfel de imprejur`ri declara]ia unei persoane c` a fost de fa]` cind inculpatul a dat declara]ia de recunoa[tere, deoarece ele nu pot confirma decit declara]ia de recunoa[tere, nu [i concordan]a ei cu adev`rul.]

Declaratia invinuitului sau inculpatului poate fi acceptata in total sau in parte. Divizibilitatea declaratiei invinuitului sau a inculpatului da posibilitatea organului de urmarire penala sau instantei de judecata sa considere ca adevarata numai acea parte din declaratie (de exemplu ca este autorul faptei) care se coroboreaza cu toate celelalte probe, si sa inlature ca neadevarata alta parte a declaratiei (de exemplu ca a fost in legitima aparare), daca aceasta nu este confirmata de ansamblul probelor.|ntrucit invinuitul sau inculpatul este ascultat de mai multe ori in cursul procesului penal, este posibil ca el sa revina, sa retracteze o declaratie data anterior, in total sau in parte. Existind doua declaratii care se contrazic, cel care face aprecierea lor trebuie sa stabileasca, dintre ele, care corespunde adevarului; pentru aceasta, legea noastra nu stabileste o ordine de prioritate, declaratia data la organul de urmarire penala, mai ales daca inculpatul era asistat de aparatorul sau, avind aceeasi forta juridica probanta cu cea data in fata instantei de judecata; de aceea, cu ocazia retractarii, invinuitului sau inculpatului i se cere sa motiveze de ce revine asupra declaratiei anterioare (art. 325). Aplicinduse regula generala de evaluare a probelor, se va considera adevarata acea declaratie care este confirmata de ansamblul probelor existente in cauza, indiferent daca este data in cursul urmaririi penale sau al judecatii, cu obligatia de a se motiva optiunea facuta, de a indica probele care o confirma si de a arata caracterul izolat al declaratiei contrare.|n acelasi mod se apreciaza si declaratia data de un invinuit sau inculpat prin care se invinuieste o alta persoana de a fi participat la infractiunea pe care a savirsito; pentru a sta la baza unei condamnari, declaratia coinculpatului trebuie sa se coroboreze cu ansamblul probelor administrate in cauza.Declaratiile altor parti din proces (art. 7577)0. Procedura obtinerii declaratiilor partii vatamate, ale partii civile, ale partii responsabile civilmenteCodul de procedura penala anterior prevedea ca mijloc de proba numai declaratia invinuitului sau inculpatului. Pentru a asigura un tratament egal tuturor partilor din proces, Codul de procedura penala din 1968 a inclus printre mijloacele de proba si declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente, acestea constituind surse importante de probe privitoare la fapta, la autorul ei, la prejudiciu, la conditiile raspunderii civile. Ca urmare, organul de urmarire penala sau instanta de judecata are obligatia sa cheme, pentru a fi ascultate, persoana care a suferit o vatamare prin infractiune si persoana responsabila civilmente pentru paguba produsa prin infractiune de invinuit sau inculpat (art. 76 al. 1). Persoana vatamata poate declara ca nu doreste sa participe la proces ca parte vatamata sau ca parte civila; in acest caz, va putea fi ascultata ca martor (art. 82). Daca a declarat ca participa la proces ca parte vatamata sau ca parte civila, va fi ascultata in calitatea in care participa in proces. Persoana responsabila civilmente, care a devenit parte in proces, va fi ascutlata in aceasta calitate.Ascultarea partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente se desfasoara dupa procedura ascultarii invinuitului sau inculpatului. |n prima etapa se retin datele privitoare la identitate, stare civila si materiala, alte date personale, iar in etapa a doua relatarile pe care le fac asupra faptei savirsite si a imprejurarilor in care a avut loc, a prejudiciului produs, a intinderii sale, a modalitatilor de reparare. |n cazul cind relatarile sint complete si exacte, pot servi la lamurirea cauzei; declaratiile acestor parti constituie si un mijloc de aparare a intereselor lor legitime, precum si de indicare a probelor care dovedesc imprejurarile relatate. De aceea, o atenta cercetare penala sau cercetare judecatoreasca trebuie sa includa si ascultarea in amanunt a acestor parti din proces.Valoarea probanta a declaratiilor partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmenteFiind parti in proces, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente actioneaza pentru apararea intereselor lor; ca urmare, declaratiile lor in legatura cu cauza in care au calitatea de parti sint interesate in sustinerea pozitiei pe care o au, ceea ce le poate determina sa faca declaratii necorespunzatoare adevarului. |n consecinta, legea pune pe acelasi plan al valorii lor probante declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente cu declaratiile invinuitului sau inculpatului; declaratiile acestor parti, facute in cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sint coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza (art. 75). Consideratiile cu privire la valoarea probanta a declaratiilor inculpatului se aplica, asadar, si declaratiilor acestor parti.Declaratiile martorilor (art. 7886)0. Calitatea de martor in procesul penalDeclaratiile martorilor sint printre mijloacele de proba cele mai des folosite in procesul penal, prin ele fiind posibila dovedirea tuturor faptelor si imprejurarilor care formeaza obiectul probatiunii, de la faptul principal la imprejurarile care caracterizeaza persoana partilor din proces. Rar se intilneste in practica o cauza in care sa nu fie necesara ascultarea unui martor; folosirea in procesul penal a numerosi martori, din care nu putini sint lipsiti de sinceritatea necesara sau de insusirea de a reda exact imprejurarile la care au asistat, impune adoptarea unei tactici adecvate la ascultarea lor si o atentie deosebita in aprecierea declaratiilor pe care le dau.Martorul este persoana fizica ce are cunostinte despre vreo fapta sau imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului si care este chemata de catre organele judiciare pentru a fi ascultata cu privire la cunostintele sale (art. 78). Prezentarea in fata organelor judiciare a persoanelor chemate in calitate de martor este o indatorire sociala, de a ajuta justitia la aflarea adevarului; totodata, insa, este si o obligatie legala, deoarece neindeplinirea ei poate atrage o constringere juridica.|ndatorirea de a fi martor are caracter general, in sensul ca orice persoana fizica, fara deosebire de sex, virsta, religie, cetatenie, situatie sociala etc., daca este chemata in fata autoritatii judiciare pentru a fi ascultata in aceasta calitate, trebuie sa raspunda acestei chemari. Legislatia noastra nu interzice ascultarea persoanelor care prezinta infirmitati fizice (surd, orb, mut), daca ascultarea se face cu privire la fapte pe care lea perceput cu simturile sanatoase, sau care prezinta infirmitati psihice, daca au momente de luciditate in care pot sa redea constient cunostintele pe care le au; nu se interzice ascultarea unor minori, chiar la o virsta frageda, si nici a persoanelor in virsta inaintata, daca se constata ca au facultatea de a percepe si reda corect ceea ce au perceput. De asemenea, pot fi ascultate ca martor si persoanele care au fost condamnate pentru marturie mincinoasa, urmind insa ca declaratiile lor sa fie apreciate cu atentie sporita.Persoanele care au calitatea de parte in proces nu pot fi ascultate ca martor; persoana vatamata poate fi ascultata ca martor numai daca nu este constituita ca parte civila sau nu participa in proces ca parte vatamata; invinuitii sau inculpatii care au fost scosi de sub urmarire penala pot fi ascultati ca martori de instanta de judecata, deoarece nu mai au calitatea de parti in proces. |n practica judiciara sint ascultate ca martor persoanele care au comis dare de mita, daca prin autodenuntare au beneficiat de aparare de pedeapsa (art. 255 Cod penal).Exceptii de la indatorirea de a fi martorSint doua categorii de persoane fata de care nu opereaza indatorirea de a fi martor: persoanele pentru care este interzisa ascultarea ca martor; persoanele care pot refuza calitatea de martor.Este interzisa ascultarea ca martor a persoanelor obligate sa pastreze secretul profesional, daca ascultarea se refera la faptele si imprejurarile de care au luat cunostinta in exercitiul profesiei. Aceasta interdictie corespunde legii penale care incrimineaza fapta de divulgare a secretului de stat, de serviciu si a celui profesional (art. 169, 196, 298 Cod penal).Prin secret profesional trebuie sa intelegem secretul la care se refera legea penala, anume secretul de stat, de serviciu si cel al profesiei, deoarece persoanele care il detin au dobindit cunoasterea lui din exercitiul unei activitati profesionale. Daca interdictia pentru secretul profesiei (medic, farmacist, avocat, preot) este determinata de interesul increderii cetatenilor in discretia persoanelor carora il incredinteaza, pentru secretul de stat si de serviciu interesul de a fi pastrat chiar fata de justitie se justifica prin apararea unor importante valori sociale.Pentru a opera interdictia se cere conditia ca faptele si imprejurarile pentru a caror relatare este ascultat martorul sa fie cunoscute din exercitiul profesiunii sau al serviciului; dobindirea acestor cunostinte din alte surse nu impiedica ascultarea[footnoteRef:16]. Persoana obligata a pastra secretul profesional va putea fi, totusi, ascultata ca martor daca se obtine incuviintarea persoanei sau institutiei fata de care este obligata sa pastreze secretul (art. 79 al. 1). [16: Un avocat nu poate fi ascultat ca martor despre faptele incredin]ate lui de persoana c`reia ii acord` asisten]a juridic`, dar dac` aceste fapte lea perceput in afara exerci]iului profesiunii, el nu numai c` poate fi ascultat ca martor asupra acestor fapte, dar este [i obligat s` le relateze; legea d` intiietate calit`]ii de martor celei de ap`r`tor cu privire la faptele [i imprejur`rile pe care acesta lea cunoscut inainte de a fi devenit ap`r`tor sau reprezentant al uneia din p`r]i (art. 79 al. 2). Aceast` intiietate trebuie extins` [i la alte persoane (judec`tor, procuror), care au cunoscut fapte [i imprejur`ri inainte de a veni cauza spre judecat` in fa]a autorit`]ii din care fac parte.]

A doua exceptie de la indatorirea de a fi martor cuprinde persoanele care nu sint obligate sa depuna ca martor (art. 80). Astfel, sotul si rudele apropiate ale invinuitului sau ale inculpatului pot refuza sa faca declaratii, iar organele judiciare nu le pot obliga sa devina martori. |n cazul in care aceste persoane au acceptat sa devina martore, ele trebuie sa declare adevarul, altfel savirsesc infractiunea de marturie mincinoasa. Pentru a se garanta exercitiul dreptului de a refuza calitatea de martor, organele de urmarire penala si instanta de judecata au obligatia sa atraga atentia sotului si rudelor apropiate ale invinuitului sau ale inculpatului despre dreptul de a nu face declaratii.Obligatiile si drepturile procesuale ale martorilorDin momentul chemarii sale in fata autoritatii judiciare, martorul are obligatia procesuala de a se infatisa la locul si data indicata in chemare (art. 83); lipsa sa nejustificata se sanctioneaza cu amenda judiciara (art. 198 lit. c), iar in caz de repetare va fi constrins sa se prezinte prin aducere silita (art. 183). Odata prezentat, martorul are obligatia sa faca declaratii si sa raspunda la intrebarile ce i se pun. Daca martorul refuza sa faca declaratii sub motivul ca nu stie nimic in cauza, desi cunoaste imprejurari esentiale asupra carora i sa cerut sa faca declaratii, comite infractiunea de marturie mincinoasa (art. 260 Cod penal); aceeasi infractiune o savirseste martorul daca nu respecta obligatia pe care o are de a declara numai adevarul si tot ceea ce stie despre faptele si imprejurarile esentiale ale cauzei. Cind martorul, desi are cunostinte despre faptele cauzei, refuza sa fie ascultat ca martor, savirseste fie infractiunea de omisiune a incunostintarii organelor judiciare (art. 265 Cod penal), fie cea de favorizare a infractorului (art. 264 Cod penal), dupa cum imprejurarile pe care le cunoaste, dar refuza sa le declare, sint in favoarea sau defavoarea inculpatului.Martorul are si drepturi procesuale; el este protejat impotriva violentei si amenintarilor care sar putea exercita asupra sa in vederea obtinerii de declaratii (art. 68) si are dreptul de a refuza sa raspunda la intrebarile care nu au legatura cu cauza (art. 86 al. 2); de asemenea, martorul are dreptul sa ceara ca declaratia sa fie consemnata exact si complet (art. 86 combinat cu art. 71). Dupa ascultarea sa, martorului i se asigura restituirea cheltuielilor efectuate cu deplasarea, intretinerea pe durata deplasarii si plata unei sume corespunzatoare venitului de care a fost lipsit datorita indeplinirii obligatiei de martor (art. 190).Procedura de ascultare a martorilorMartorii pot fi ascultati atit de organele de urmarire penala, cit si de instanta de judecata. Cunoasterea persoanelor care urmeaza a fi ascultate ca martor se determina de organele de urmarire penala prin investigatiile facute de acestea sau prin propunerile facute de parti. Martorii ascultati in cursul urmaririi penale sint, de regula, reascultati in instanta de judecata; in acest scop, procurorul indica in rechizitoriu persoanele care urmeaza a fi ascultate ca martor de instanta de judecata (art 263). |n cursul judecatii se poate propune de procuror si de catre parti ascultarea si a altor martori, instanta avind dreptul sa admita sau sa respinga motivat propunerea, ori sa dispuna din oficiu ascultarea altor martori.Persoanele chemate in calitate de martor sint ascultate pe rind, fara a fi de fata martorii care nu au fost inca ascultati, spre a nu se influenta unii pe altii. Ascultarea se desfasoara in doua etape. |n prima etapa, autoritatea care asculta stabileste identitatea martorului (nume, prenume, virsta), adresa si ocupatia sa; se verifica apoi daca martorul are vreun interes legat de cauza, fiind intrebat daca este ruda cu vreuna din parti, in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii (art. 84). |n cazul in care este sot sau ruda apropiata cu invinuitul sau inculpatul, i se pune in vedere ca nu este obligat sa faca declaratii (art. 80 al. 2). Dupa indeplinirea acestor formalitati, martorul este invitat sa depuna juramintul[footnoteRef:17]. Legea prevede trei ipoteze: [17: |n legisla]ia noastr`, pin` in 1948, martorul depunea un jur`mint religios; dup` 1948 jur`mintul a fost laic, iar din 1956 a fost suprimat; jur`mintul laic a fost reintrodus prin Codul din 1968, iar din 1993 (Legea nr. 45/1993) a devenit din nou religios.]

Martorul care consimte a depune juramint religios formuleaza astfel juramintul: Jur ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sami ajute Dumnezeu. Referirea la divinitate din formula juramintului se schimba potrivit credintei religioase a martorului. |n timpul depunerii juramintului, martorul de credinta crestina tine mina pe cruce sau pe biblie. Pentru martorul fara confesiune, juramintul este: Jur pe onoare si constiinta ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Pentru martorul care din motive de constiinta sau confesiune nu depune juramint, formula este: Ma oblig ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu.Situatiile dupa care urmeaza a se depune juramintul se retin pe baza afirmatiilor facute de martor.Minorul care nu a implinit virsta de 14 ani nu depune juramint, insa i se atrage atentia sa spuna adevarul (art. 81 al. 3); el este ascultat in prezenta unuia din parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia i sa incredintat spre crestere si educare. A doua etapa consta in ascultarea martorului asupra faptelor si imprejurarilor pe care le cunoaste in legatura cu cauza. |n acest scop i se pune in vedere martorului obiectul cauzei si imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus ca martor, cerinduise sa declare tot ce stie cu privire la acestea (art. 86). Martorul esta lasat mai intii sa declare tot ceea ce stie in legatura cu cauza penala, experienta juridica confirmind ca aceasta este cea mai potrivita modalitate ca martorul sa spuna ceea ce stie. Dupa ce a terminat relatarea libera, martorului i se pun intrebari cu privire la faptele si imprejurarile cauzei care trebuie constatate, cu privire la persoana partilor, precum si in ce mod a luat cunostinta despre cele declarate. |ntrebarile pot fi de precizare a unor date, de completare a relatarilor, de verificare a sinceritatii sau exactitatii relatarilor facute. Sint interzise intrebarile tendentios sugestive, intrebarile care se refera la fapte a caror dovedire este oprita de lege sau care vatama, fara nici un interes pentru cauza, onoarea martorului sau a altora. Relatarile martorilor se consemneaza intro declaratie scrisa, ca si declaratiile partilor (art. 7174). Unele particularitati ale ascultarii martorilor in cursul urmaririi penale fata de ascultarea sa in cursul judecatii sint asemanatoare cu cele examintate la declaratiile invinuitului sau inculpatului.Valoarea probanta a declaratiilor martorilorSpre deosebire de declaratiile partilor, pentru care Codul prevede in mod special o valoare probanta conditionata (art. 69, 75), pentru declaratiile martorilor nu se prevede nici o dispozitie speciala privitoare la valoarea lor probanta, astfel incit se incadreaza in regula generala a liberei aprecieri a probelor. Declaratia unui singur martor, in care se are incredere ca spune adevarul, poate fi suficienta pentru condamnarea inculpatului, daca confirma cu fermitate vinovatia acestuia; se cere, insa, ca declaratia sa fie sincera (martorul doreste sa ajute justitia in cunoasterea exacta a faptelor) si fidela (sa corespunda evenimentului petrecut in realitatea obiectiva).Pentru autoritatile judiciare se pune, insa, problema de a discerne care declaratii ale martorilor sint sincere si fidele si care sint nesincere si necorespunzatoare adevarului; practica judiciara a dus la concluzia ca nu toti martorii sint de buna credinta, declaratiile unora fiind vadit deformate, dupa cum sa constatat ca martori de buna credinta pot face totusi relatari necomplete sau inexacte.|n aprecierea sinceritatii martorului este necesar sa se verifice moralitatea acestuia (daca poate fi corupt), capacitatea intelectuala (daca poate fi influentat), pozitia pe care o are fata de proces (legatura de rudenie, prietenie, dusmanie), interesul pe carel poate avea in legatura cu soluti