Academia „Ștefan cel Mare” aMinisterului Afacerilor Interne al R.M.

Catedra: Disciplina:

Drept public Teoria Generală a Dreptului

Referat:Noțiunea și analiza principiilor generale ale dreptului

A elaborat: A verificat: Studentul pl.511 Lector-universitar

Facultatea: Științe poliținești Locotenent de poliție

Domeniu: Drept Epure Ghenadie

Arteni Nicolae

1

Chișinău 2015Cuprins

1. Introducere

2 Delimitarea principiilor dreptului

3 Prezentarea analitică principiilor ale

dreptulu 3.1 Asigurarea bazelor legale de functionare a statului

3.2 Principiul libertății și egalității

3.3 Principiul responsabilității4

3.4 Principiul echității și justiției

4 Bibliografia

2

1 Introducere

H. Buche afirmî că “principiile generale ale unui sistem constituie

ansamblul propozitiilor directoare carora le sunt subordonate atît structura

cît și dezvoltarea sistemului.” Prin urmare, principiile au un rol constructiv

cît și valorizator pentru sistemul de drept, ele cuprinzînd cerințele obiective

ale societății, care la rîndul lor ajuta în procesul de constituire a dreptului și

în procesul de realizare a sa.

Cuvîntul principiu vine de la termenul din limba latina principium,

care inseamnă inceput, izvor primordial, avînd și sensul de element

fundamental. De asemenea, noțiunea de principiu poate avea mai multe

conotații în diverse domenii. Spre exemplu, în domeniul filosofiei,

principiul are doua sensuri: unul metafizic – ca origini primele din care au

provenit și s-au dezvoltat lucrurile; unul epistemologic și etic – ca supoziții

fundamentale ale gîndirii, cunoașterii si acțiunii. În opinia lui Kant,

principiile sunt fie ale intelectului pur, fie ale rațiunii pure (ideile). În

concepția sa principiile sunt judecăți sintetice a priori, care nu derivă din

alte cunostințe mai generale și care cuprind în ele fundamentul altor

judecăți1. În concepția lui Constantin Noica dacă cunoști principiile,

“elementele” – atunci cunoști lucrurile, și nu numai pe cele reale, ci și pe

cele posibile2.

1 Kant, Critica ratiunii pure, Ed. Stiint. Bucuresti 1969, p.63122 C Noica op.cit, p.44

3

2 Delimitarea principiilor dreptului

Un principiu general de drept este rezultatul unei experiente sociale si o

reflectare a unor cerinte obiective ale evolutiei sociale, ale convietuirii

sociale, ale asigurarii acelui echilibru necesar intre drepturile unora si

obligatiile altora.

Pentru o mai buna intelegere a principiilor dreptului trebuie mentionat ca

acestea nu se identifică cu:

a. categoriile şi conceptele juridice- libertate, echitate, dreptate, justiţie

distributivă etc.;

b. normele pozitive ale dreptului. Ex: funcţionarul public este, de

regulă, numit prin concurs;

c. axiomele, maximele şi aforismele juridice. Ex: "Unde-i lege nu-i

tocmeală".

Forma pe care o îmbracă (prin care sunt exprimate) principiile dreptului

este diferită. Astfel:

unele îşi găsesc o consacrare expresă într-un text normativ- de

regulă- într-un text constituţional, în anumite legi sau coduri de legi;

altele sunt subînţelese sau deduse prin interpretare din sistemul

respectiv de reglementări juridice, ori sunt desprinse din tabloul de

valori al acelei societăţi.

Vizavi de reglementarile juridice, exista o anumita corelatie intre

principiile fundamentale ale dreptului si categoriile si conceptele juridice.

Corelatia consta in faptul ca, conceptele si categoriile juridice servesc ca

elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar 4

acestea la randul lor ofera continut concret categoriilor juridice. Gandirea si

cunoasterea juridica resimt necesitatea unor concepte si categorii; ele

corespund legilor si ipotezelor celor mai generale, reprezentand astfel

elaborarea stiintifica a dreptului. Djuvara le numea constructii juridice. Ele

apar in urma formularii principiilor. “Constructia juridica – afirma Djuvara

– confrunta diferitele principii intre ele, analizand toate intelesurile acestor

principi, toate nuantele lor si le armonizeaza intre ele.”3

Problematica imperativităţii principiilor dreptului presupune o înţelegere şi

o explicare mai nuanţată a acestora, oferind exemple concrete: astfel, atunci

când un principiu de drept este cuprins şi reflectat într-o normă juridică el

va dobândi forţa juridică, imperativitatea acelei norme. Ex: în Consituţia

României sunt consacrate o serie de principii precum: principiul

supremaţiei legii (art. 16 pct. 2, art. 51) principiul  nu există pedeapsă fără

lege (art. 23 pct. 9 "nulla poena sine lege"), principiul "bunei credinţe în

îndeplinirea obligaţiilor şi al exercitării drepturilor " (art. 41 şi 54 -

înţelegerile trebuie respectate), principiul neretroactivităţii legii (art. 52)

etc. Asemenea principii consacrate prin Constituţie au forţa legii supreme

în stat, vor fi "fundamentale" chiar dacă nu toate dintre ele au o referinţă

generală asupra întregului sistem de drept, ci doar asupra unora sau altora

dintre ramuri-penal, civil, administrativ, internaţional etc.

Atunci când unele dintre principiile dreptului nu-şi găsesc consacrare

expresă într-o normă - ele fiind subînţelese sau deduse prin interpretare din

"spiritul" reglementărilor, există diferenţieri de opinie în analiza şi

recunoaşterea forţei juridice a acestora. Aceasta şi pentru faptul că unele

ramuri de drept (civil, comercial, internaţional) recunosc valoarea de izvor

de drept pentru principii, pe când altele (penal, administrativ, financiar)

contestă această valoare a principiilor, nuanţă ce diferenţiază forţa lor

juridică: forţa de normă, în primul caz, şi titlul de recomandare în cel de-al

3 M. Djuvara,, Teoria generala a dreptului, Vol. II, p.4535

doilea caz. În plan internaţional este tot mai extinsă practica recunoaşterii

existenţei principiilor. De ex: Carta ONU menţionează ca sursă a dreptului

"principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate", iar

Codul civil italian recomandă judecătorului de a statua, în absenţa unor

texte, în lumina principiilor generale ale dreptului.

Rolul principiilor generale este tocmai acela de a pune de acord sistemul

juridic cu schimbarile sociale, proces in cadrul caruia conceptele si

categoriile juridice dau principiilor continut concret, le asigura

functionalitatea. Pornind de la practica judiciară europeană (dar şi

naţională) care dovedeşte că nu se poate face abstracţie de existenţa

principiilor dreptului (încălcându-le sau trecându-le sub tăcere), se poate

concluziona că în ierarhia fenomenului juridic principiile se situează

deasupra normelor propriu-zise ale dreptului; forţa lor superioară apare :

a. direct, din "litera" normei

b. alteori, indirect, din "spiritul" acestora, adică din raţiunea, scopul sau

finalitatea normelor de drept ( ex: legea penală)

6

3.Prezentarea analitica principiilor ale dreptului

Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau

sunt deduse pe cale de interpretare. In general, prezentarea principiilor,

enumerarea lor, sunt rodul unor activitati de cercetare stiintifica – avand

prin aceasta gradul lor de subiectivitate, desi in continutul lor ele raspund

unor necesitati ce se impun in mod esential legiuitorului.

1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului

Actiunea acestui principiu constituie premisa existentei statului de

drept. Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie cucerirea

pe cale legala a puterii, si apoi exercitarea sa in conformitate cu cerintele

legalitatii, ceea ce implica si simtul compromisului, adica recunoasterea

legimitatii partiale a argumentelor celorlalti. Intr-un asemenea stat, dreptul

indeplineste misiunea sa de intermediar intre idealurile morale, filosofice si

fortele reale, sociologice intre ordine si viata (asa cu afirma Paul Roubier).

In statul de drept izvorul oricarei puteri politice sau civile trebuie sa

fie vointa suverana a poporului, iar aceasta trebuie sa-si gaseasca formule

juridice potrivite de exprimare, in asa fel incat puterea poporului sa poata

functiona in mod real ca o democratie. Din acest motiv trebuie sa existe

aceste acele canale intermediare prin care circula puterea, sa fie stabilite

garantii constitutionale eficiente pentru realizarea separatiei si autolimitarii

puterilor in stat. Guvernarea prin drept (Rule of Law) in cadrul statului de

drept isi are determinatiile sale calitative in raport cu ansamblul conditiilor

interne si internationale specifice intr-o etapa data. Guvernarea are ca scop

ideal ponderarea, in unele cazuri chiar reprimarea tendintelor abuzive,

discretionarea, si afirmarea climatului in care omul sa-si gaseasca linistea

intr-o ordine juridica activa.

7

2. Principiul libertatii si egalitatii

Hegel afirma ca “ideea dreptului este libertatea” si pentru ca ea sa fie

intr-adevar sesizata trebuie sa fie cunoscuta atat in conceptual ei cat si in

existenta in fapt a acesteia. Libertatea constituie substanta si determinarea

dreptului, iar sistemul dreptului este domeniul libertatii infaptuite. Conform

Art. 3 din Declaratia universala a drepturilor omului “fiecare individ are

dreptul la viata, la libertate si la siguranta personala”.

Fundamente ale vietii sociale, libertatea si egalitatea trebuie sa-si

gaseasca expresia juridica. Aceste concepte vor fi principii ale dreptului,

care le va consacra intr-o unitate ce tine de insasi dialectica vietii sociale.

Principiul general al libertatii se difuzeaza in ramurile dreptului fie

sub forma libertatilor generale, fie sub forma libertatilor individuale.“In

timp ce libertatile generale indica un set de protectii, libertatile civile

definesc canalele libere si pozitive ”4. Libertatea de gandire este strans

legata de libertatea de exprimare, libertatea cuvantului, libertatea de a scrie

si de a publica. Aceste libertati sunt in inscrise in constitutii si in

documentele internationale privind drepturile omului. In planul realizarii

efective a libertatii sociale, rolul dreptului se concretizeaza in ingradirea

inclinatiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, in

neutralizarea acelei suspiciuni difuze a autoritatilor politice fata de

gruparile neconformiste si in inlaturarea tuturor barierelor si a

discriminarilro ce persista in calea asigurarii sanselor egale de manifestare

si progres pentru toti oamenii. In acest cadru, Montesquieu considera ca

“Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce ingaduie legile; si daca un

4 Roy E Macridis, Liberal Democraticy, Contemporary Political Ideologies, Movements and Recimes. Cambridge, Massachusetts, 1980, p 20

8

cetatean ar putea sa faca ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate,

pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel”5.

Libertatea este una singura, dar caile sale de manifestare sunt

numeroase: libertatea religioasa, libertatea cuvantului, libertatea presei.

Acestor forme de exprimare ale libertatii le corespind diversele drepturi ale

individului prevazute in constitutii si aparate in reglementarile legale

subsecvente constitutiei. Libertatea trebuie intelease de fiecare om, in felul

acest ea devenind o conditie pentru ca fiecare sa-si poata construi, gratie

alegerilor sale perpetui, propria personalitate. Momentul sau esential este

alegerea susceptibila de a ne construi noi insine. “Nu avem – scrie JP Sartre

– nici inapoia noastra, nici inaintarea noastra, justificari si scuze. Este ceea

ce as exprima spunand ca omul este condamnat sa fie liber. Condamnat

pentru ca el nu s-a creat pe sine insusi si, de altfel, deoarece el este

reponsabil de tot ceea ce face”6. In societatea zilelor noastre, ce se

caracterizeaza printr-o multiplicare fara precedent a raporturilor

interumane, libertatea isi afirma latura externa, prin numeroasele sale

garantii juridico-statale. Exista un adevar unanim admis, ca o societate

civila are trei drepturi “absolut” necesare: securitatea persoanei, libertatea

individului, proprietatea. Din toate aceste trei drepturi, proprietatea apare

ca un fundament al atitudinii independente a spiritului; fara libertate

economica nu poate exista nici o libertate si este deschis oricand drumul

servitutii.

3. Principiul responsabilitatii

Responsabilitatea insoteste libertatea. Dar trebuie facuta delimitare

concreta intre libertate si liberal – arbitru. “Cand se aude spunand – scria

Hegel – ca libertatea in genere este sa poti actiona asa cum vrei, o atare

reprezentare poate fi luata numai ca totala lipsa a culturii gandirii, in care

5 Montesquieu, op. cit., p.193 6 J.P Sartre, L’existensialisme est un humanisme, Nagel, 1964, p 36-37

9

nu se gaseste inca nici o urma a ceea ce este vointa libera in si pentru sine,

dreptul, moralitatea .”7

Responsabilitatea este un fenomen social si un act de angajare a

individului în procesul interactiunii sociale. Concepând responsabilitatea ca

o asumare a raspunderii fata de rezultatul actiunii sociale a omului, se

admite ideea ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a

responsabilitatii, si totodata, ca libertatea este o conditie fundamentala a

responsabilitatii. Dreptul nu trebuie sa fie privit si apreciat doar prin efectul

sau sanctionator, intervenind pe tarâmul raului deja faptuit, ci trebuie avuta

în vedere posibilitatea ca prin continutul prescriptiilor juridice sa contribuie

la fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor fata de lege, care

presupune grija fata de integritatea valorilor ocrotite de lege.

Fiind strans legata de de actiunea omului, responsabilitatea apare ca

fiind strans legata de sistemul normativ. Nivelul si masura responsabilitatii

sunt apreciate in functie de gradul si continutul procesului de transpunere

constienta in practica a prevederilor normelor sociale. “Toate fiintele –

scrie Paul Fauconnet – sunt in mod virtual apte a deveni responsabile.

Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietati care i-ar fi lui

inerente, ci din situatia in care se gaseste angajat.”8

Ca o concordanta intre ideile, sentimentele, atitudinile individului si

cerintele normelor sociale, responsabilitatea a fost plasata, incepand cu

Fauconnet, in mod absolut, pe terenul moralei. Domeniului juridic i-a fost

contestat dimensiunea responsabilitatii, recunoscandu-i doar domeniul

raspunderii (ca raport impus din afara).

In concluzie, asa cum afirma si M. Florea, dobandind dimensiunea

responsabilitatii, “individual nu se mai afla in situatia de subordonare

“oarba” si supunere neinteleasa fata de norma de drept, ci in situatia de 7 Hegel, op.cit., p.488 P. Fauconnet, La reponsabilité, F. Alcan, Paris, 1928, p.396

10

factor care se raporteaza la normele si valorile unei societati in mod activ si

constient.”9

4. Principiul echitatii si justitiei

Echitatea si justitia readuc in prim plan problema existentei unor

prescriptii fundamentale preexistente, desprinse din Ratiune sau dintr-o

ordine supraindividuala, si al caror scop este acela de a da siguranta vietii

sociale.

Etimologia cuvantului echitate dezvaluie diverse conotatii si

implicatii pe care le-a avut inca din antichitate. Astfel, echitate provine din

latinescul aequitas, care inseamna dreptate, potrivire, cumpatare.

La greci, si anume la Aristotel termenul (epieiheia) avea mai mult

sensul de justitie sociala, ce avea ca scop indreptarea legii, acolo unde era

deficitata din cauza caracterului sau universal.

La romani, termenul aequitas are un sens mai apropiat dreptului. La

Cicero, aequitas se confunda cu jus civile – dreptul egal pentru toti

cetatenii. In general, la jurisconsultii Romei aequitas apare ca scop si ideal

al dreptului.

Justitia, (sora romana a lui Dikè – zeita armoniei si pacii civile la

greci) reprezinta acea stare generala ideala a societatii, realizabila prin

asigurarea pentru fiecare individ in parte si pentru toti impreuna a

satisfacerii drepturilor si intereselor lor legitime. In conceptia lui Platon,

justitia se realizeaza prin indeplinirea de catre fiecare clasa sociala a ceea

ce ii era destinat prin nastere - sa conduca, sa munceasca, sa se lupte, sa se

supuna fara proteste, etc.

9 M. Florea, Responsabilitatea actiunii sociale, E. stiintifica si Enciclop., Bucuresti, 197611

La romani justitia se fonda pe principiul moral al dreptatii, ei

asezand la baza justitiei acel honeste vivere (a trai cinstit).

Morala crestina influenteaza continutul ideii de justitie. Crestinismul

construieste o intreaga metafizica teologica bazata pe “justitia divina”.

Filosofia germana a sec.XIX a formulat teza reglementarii conduitei

umane potrivit unei legi morale apriorice. Kant, spre exemplu, concepe

justitia ca un scop in sine, considerand sanctiunea juridical drept o

rasplatire a raului cauzat, destinata a satisface exigentele morale.

Montesquieu considera ca justitia este o lupta: daca nu ar fi existat

injustitia s-ar ignora pana si numele justitiei. Ideea de justitie – considera

Stammler – inseamna in ultima instanta, excluderea contradictiei dintre

scopurile urmarite de societatea omeneasca.

In celebra sa lucrare “La giustitia”, Georgio del Vecchio, subliniaza

faptul ca ideea de justitie are un dublu aspect: ea constituie o schema logica

a juridicitatii si prezinta totodata o exigenta practica de evaluare a

actiunilor umane. Ca principiu de drept, rationalitatea ideii de justitie

ajunge atfel sa domine prescriptiile pozitive. Lex injusta non est lex. Exista

numeroase dovezi, in istorie, care sa ateste faptul ca pot sa apara si sa

functioneze legi injuste. In cazul in care legile pot fi nedrepte, impunandu-

se astfel schimbarea lor, mai ales cand acestea reprezinta un obstacol

definitv in realizarea justitiei. “nimic insa – afirma Del Vecchio – nu se

poate pretinde in numele justitiei fara o supunere la poruncile ei”10.

Consacrand, in lucrarea sa “Justice et Raison”11, un spatiu important

analizei logice a justitiei, autorul Belgian Chaim Perelman identifica sase

moduri de intelegere a notiunii de justitie, care au un element conceptual

comun, elementul egalitatii. Functia esentiala a legii este aceea de a stabili

categoriile esentiale intre memrii careia trebuie sa existe egalitate, dupa 10 Georgio Del Vecchio, Op. cit., p. 10211 Chaim Perelman, Justice et Raison, Press Inversitaires de Bruxelles, 1963

12

criterii diverse – munca, rangul, nevoile. Odata stabilite categoriile

esentiale, egalitatea trebuie asigurata prin puterea de constrangere. Justitia

este o virtute rationala, manifestarea ratiunii in actiune. Din acest motiv

realizarea unei justitii concrete nu constituie o necesitate sociala, si este

suficienta o justitie formala, care asigura, prin regula de justitie egalitatea

intre membrii fiecarei categorii esentiale stabilite prin lege.

Enumerînd și analizînd principiile generale ale dreptului, putem

concluziona că o buna cunoaștere a unui sistem juridic are ca punct de

plecare examinarea modului în care ideile conducatoare (principiile) sunt

reflectate în acest sistem. Acesta este motivul pentru care mulți practicieni

si teoreticieni ai dreptului manifesta un interes crescut pentru principiile de

drept. Acest interes vizeaza atat normele si institutiile dreptului intern, cat

si in domeniul dreptului international contemporan. Mai trebuie mentionat

faptul ca principiile generale nu pot exista în mod abstract, fără să fie in

legatura cu reglementarile din ramurile de drept.

Expresie juridica a raporturilor fundamentale din societate,

principiile dreptului sunt cele care asigura deschiderea sistemului dreptului,

legatura sa cu realitatea. H. Buche ofera o definitie sugestiva si

cuprinzatoare: “A acționa asupra dreptului si a ajuta dreptul sa actioneze,

aceasta e natura principiilor generale ale dreptului”.12

4 Bibliografie12 H.Buche, Op. cit., p.79

13

1. N. Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, Bucuresti,

1996

2. M. Djuvara, Teoria generala a dreptului, (Enciclopedie juridica),

vol.I-II, Bucuresti, 1930

3. Dan Ciobanu, Introducere in studiul dreptului, Bucuresti 1991.

4. Del Vecchio, Lectie de filosofie juridica, Editura Europa Nova, Iasi,

1993

5. Eugeniu Speranta, Introducere in Filosofia Dreptului, Cluj, 1940

14