CĂINȚĂ ȘI ÎNVIERE SUFLETEASCĂ1

de

Protopop-Stavrofor Dr. DUMITRU STĂNILOAE

Rectorul Academiei teologice „Andreiane”

Titlul conferinței mele: ”Căință și Inviere sufletească”, se apropie de titlul unui studiu al

filosofului german Max Scheler2, dela care am împrumutat o seamă de idei în partea de

început a ei. Am făcut aceasta, pentru a sprijini, înaintea conștiințelor Dvs. intelectuale, cu

autoritatea unui gânditor de seamă, marele adevăruri de viață ce se cuprind în taina căinții,

atât de stăruitor cerută de Evanghelie și de învățătura Bisericii creștine.

”In mișcările conștiinței noastre, spune Scheler, în avertismentele ei, în sfaturile și

mustrările ei, ochiul spiritual al credinței a surprins în toate timpurile contururile unui

judecător nevăzut și infinit... Precum fenomenele de culoare și de suflet, ca și durerea și

bucuria, nu ni se prezintă ca simple stări interioare ale trupului nostru, ci ca fenomene

obiective cari fără această funcțiune a lor de-a ne da vești despre obiectele unei lumi reale,

nici n`ar fi simţite, tot aşa şi în aceste mişcări ale conştiinţei se cuprinde sensul unei raportări

la o ordine nevăzută și la un subiect spiritual-personal, care prezidează acea ordine” (p. 5-6).

„Filosofia modernă obișnuiește să considere căința ca un act negativ și foarte inutil, ca o

disarmonie a sufletului, care poate fi redusă la iluzii de diferite feluri, la o absurditate, sau la o

boală” (p. 6).

Se spune: „Căința ne fixează de un trecut care e terminat și neschimbat și care s`a produs

așa cum trebuia să se producă în urma unei coincidențe inevitabile de împrejurări” (p. 7).

„Căința e un balast inutil”. Nu are nici un rost să ne căim, ci să lucrăm mai bine în viitor.

Ființa căinții ar sta, după unii, în iluzia absurdă că se mai poate desființa ceea ce s`a petrecut

odată, că mai putem întoarce îndărăt direcția timpului în care curge viața noastră. In fond

căința ar confunda fapta rea, a cărei săvârșire o regretăm, cu o icoană a ei, oferită de memorie

și toată căința nu s`ar referi la faptă propriu zis, ci la această icoană, neputând muta nimic din

ceea ce am făcut și a rămas în noi în urma faptei rele. (p. 8).

După Nietzsche, căința ar fi una organică, pe care omul o întoarce în timp de pace,

încătușat de stat și de civilizație, împotriva sa, ne mai putând-o îndrepta, ca în timp de

răsboiu, împotriva altora ; iar după o altă teorie, căința n`ar fi decât expresia stării de

1 Conferință în cadrul FOR-ului la Universitate, 28 Martie 1944.2 Reue und Wiedergeburt, în vol. ”Vom Ewigen im Menschen”, Berlin 1933, p. 5-58.

1

depresiune, pe care o lasă în organism orice exces, orice abuz, orice cheltuială prea mare de

energie vitală (p. 9).

„Toate aceste teorii, zice Scheler, se bazează pe erori grave. Căința nu este nici un balast

sufletesc, nici o autoiluzionare, nici un simplu simptom de depresiune organică și nici o

isbitură absurdă, pe care am îndrepta-o într`un trecut, care ar sta neclintit ca un munte îndată

ce s`a săvârșit”. „Dimpotrivă căința este o formă de vindecare a sufletului, chiar singura cale

de recâștigare a puterilor lui pierdute” (p. 12).

„O cauză principală a greșitelor determinări ale ființii căinței stă în falsa idee ce ne-o

facem despre înlănțuirea structurală a vieții spirituale lăuntrice” (p. 12). „Dacă existența

noastră ar fi un fel de șuvoi care curge în matca aceluiaș timp obiectiv, ca și procesele naturii,

ar fi justă obiecția ce se face căinții, că este o încercare absurdă de-a face nefăcut ceea ce s`a

făcut odată. In asemenea caz, desigur că un moment de mai târziu al acestui șuvoi, nu s`ar

putea apleca asupra unuia de mai inainte, ca să exercite asupra lui vreo oarecare schimbare.

Dar, spre deosebire de desfășurarea proceselor naturii, al căror timp e un continuum uniform

al unei singure dimensiuni, cu o singură direcție, tot înainte, în existența noastră spirituală

avem în fiecare moment prezentă structura întregului pe care-l reprezintă viața și persoana

noastră. Fiecare moment al vieții noastre cuprinde în sine o lansare nu numai spre viitor ci și

spre trecut, ca să nu mai vorbim de actualitatea prezentului” (p. 13). I. Geyser distinge între

conștiința primordială, receptivă, a unui obiect, sau a unei întâmplări, și conștiința activă,

care se poate adăuga celei dintâi, prin aplecarea, prin întoarcerea sufletului asupra

conținutului perceput mai înainte, sau a stării aflătoare în conștiința primordială.1 Dar

conștiința activă, revine de nenumărate ori asupra unui conținut sufletesc, descoperindu-i alte

și alte sensuri. Mai bine zis proectează asupra lui mereu altă lumină pe urma nouilor

experiențe de viață. „Noi dispunem astfel nu numai asupra viitorului, ci și asupra trecutului”

(p. 13). „Nu există de aceea parte a vieții noastre trecute, care, desigur, fără a putea fi

schimbată ca fapt de cronologie istorică, să nu poată fi transformată ca sens, ca valoare, ca

factor ce influențează asupra vieții noastre ulterioare, putând fi făcută din piedecă a viețuirii în

bine temelie înoită a unei vieți împrospătate” (p. 14). Orice clipă a vieții noastre trecute, fără a

o goli din noi, o putem curăți de răul din ea, cum curățim un izvor de noroiul din el. Cât trăim

putem fi mereu altfel și altfel, determinați continuu în alt chip de o faptă sau alta din trecutul

nostru, după cum o interpretăm în lumina noilor situații, a noilor influențe ce le-am primit

dela semeni, a noilor noastre dispoziții. De aceea, niciodată nu se poate spune de o faptă

trecută a noastră că și-a epuizat valoarea și puterea de determinare. Numai când murim, toate

1 Abriss der allgemeinen Psychologie, Münster in Westfalien, Schöningh, 1922, p. 10.

2

faptele și chiar toată viața noastră a devenit ceva încheiat, ce nu ne mai poate determina, deși

poate determina pe alții.

Până atunci orice clipă a timpului obiectiv, devenită clipă a trecutului nostru, și-a pierdut

acel caracter de lucru terminat, închis, încremenit, pe care îl au fenomenele naturale trecute.

Intrând în trecutul nostru, a intrat de fapt în proprietatea noastră, s`a supus puterii persoanei

noastre, care poate scoate din ea, ca dintr`o comoară, alte și alte sensuri, energii și direcții

pentru viața noastră, sau mai bine zis îi poate desveli alte și alte fețe cu putere eficientă asupra

noastră. „Măsura și felul influinții fiecărei părți a trecutului asupra orientării vieții noastre, stă

în fiecare clipă a existenții în puterea noastră” (p. 15). Nu numai noi suntem determinați de

trecut, ci și trecutul nostru de noi, desigur în anumite limite generale. Nu suntem în mod

iremediabil robii trecutului ca natura; nu ne împinge de dindărăt cu biciu de fier o dura lex, o

lege a Karmei, ci această lege o putem scutura, căci noi putem da trecutului nesfârșite fețe și

din acestea putem valorifica pe aceea care vrem. Nu suntem vânduți sub lege în mod definitiv,

rostogoliți mai departe cu povara crescândă a faptelor noastre, înfășurată în jurul nostru, ci

putem deveni liberi putem începe dela început, ca niște copii ai lui Dumnezeu, printr`o nouă

naștere, cum spune Evanghelia. Acest adevăr, e valabil și pentru istorie în general. „Trecutul

istoric” e ceva nedeterminat, mereu deschis pentru a primi sau a-și arăta, în lumina noilor

împrejurări, alte sensuri și pentru a influența asupra viitorului, putând fi reluat și prefăcut în

putere, care să sporească puterea generațiilor ulterioare” (p. 15).

Dar deși am făcut-o şi până acum, e necesar să stăruim asupra unei distincții: trecutul

personal – căci el este tema noastră – poate să ne înfluințeze în două feluri: 1. organic,

automat, inconștient, ca în viața naturii, și 2. poate fi făcut ceea ce vrem noi ca influință de

viitor, prin meditare asupra lui.

Despre această din urmă prefacere a trecutului e cuvântul nostru. O condiție a ei este

amintirea, care, în baza facultății spiritului de-a se apleca și asupra trecutului său, adună în

clipa prezentă fapta trecută, sau mai bine zis întipărirea ce-a lăsat-o în noi, și prin aceasta îi dă

sensul și puterea eficientă care vrea. Trecutul neamintit e o forță care ne determină fatal, într-

un singur sens. De această fatalitate trebue să scăpăm și aceasta o putem face prin amintire,

care fiind și o meditație, adaugă totdeauna ceva nou dela ea trecutului, modificându-l cum

vrea. Iar căința este și ea amintirea unei fapte împreunată cu neplăcerea pentru săvârșirea ei.

În căință se regretă împlinirea unei fapte. Omul vrea să nu o fi săvârșit. Poate să scape de ea

prin această voință? Poate, în baza stăpânirii ce ne este dată asupra trecutului de a-l modifica,

în baza faptului că trecutul nu e ceva depărtat în timp, ci-l avem prin amintire, deci și prin

amintirea împreunată cu regret, în mâna noastră, în cuprinsul clipei prezente. Dar scăparea

3

aceasta nu are sensul că locul pe care-l deținea acea faptă regretată e golit de orice conținut, ci

sensul că acel loc e umplut cu un temei de viață nouă. Fapta rea, și puterea ce decurge din ea,

este înlocuită, printr-o anumită convertire, într`un izvor de viață nouă, într-un arc încordat

spre hotărîri noui (p. 15-20, după sens). De câte ori ne gândim la acea faptă rea, dacă ne

gândim cu regret, ne răsare în aceeaș clipă împreună cu ea hotărîrea de-a nu mai greși, de-a

viețui altfel, încât cu timpul ea nu mai apare decât foarte șters, sau în planul secund, ca ceea

ce fusese odată în acel loc. Dar o căință puternică, cu lacrimi adânci o poate înlocui în măsura

aceasta radicală, dintr`o dată. Prin căință pe locul unui fost păcat țâșnește un izvor de apă a

vieții. Astfel un fost păcat, prin căință ni se face prilej de viaţă nouă, dreaptă, precum în viața

neamului o înfrângere e prefăcută în izvor de biruințe viitoare.

„Căința are ca urmare, așa dar, întinerirea morală”. „In orice suflet dorm încă puteri

necariate de păcat” (p. 18). Dar ele sunt ținute sub apăsarea mecanizării și învârtoșării dela

suprafață, amorțite sub vraja rea a robiei patimilor și poftelor. Prin proectele bune ce le facem,

din când în când, pentru viitor, nu reușim să le descătușăm. Spre aceasta e necesară sguduirea

stihială a unei căințe, care să aducă apele curate din adâncul nostru peste pământul uscat dela

suprafață. Orice proect de îndreptare, care nu primește, printr`o asemenea căinţă, puterea

necesară de-a se înfăptui durabil, ratează și ratarea unui proect bun ne scufundă, prin

descurajarea ce-o lasă în urmă, și mai jos. „Calea spre autodisprețuirea extremă duce aproape

totdeauna prin proecte nerealizate, cărora nu le-a premers căința dătătoare de putere” (p. 19).

Căința ne scoate la suprafață noui puteri, sub forma unor virtuți pe care nu le mai aveam.

Ea frânge acel zid al mândriei, care nu îngăduie să ne apară din trecutul nostru, decât ceea ce

dă satisfacție mulțumirii noastre de noi înșine. Prin aceasta căința înseamnă o redobândire a

sincerității față de noi înșine și precum mândria în raport cu trecutul propriu e o rigiditate și în

raport cu alții, la fel sinceritatea față de noi înșine, ne înmoaie comportarea înțepată și

nesinceră și față de alții. Căința aduce smerenia, care scoate sufletul din mândria ce-l încuie în

eul său, topind tendințele de mândră refulare a unui trecut, care nu ne satisface orgoliul, ca și

rigiditatea și uscăciunea ce decurge de aci pentru toată viața noastră în raport cu semenii.

Rigidul, învârtoșatul nici nu poate crede, nici nu se poate antrena într`o acţiune sau atitudine,

care comportă convingerea simțită, că nu dela sine, ci dela ceva dinafară de el îi vine mai

binele pentru care se avântă în această acțiune. Căința aduce deci scăparea din lâncezire și

descurajare, căci ea pune pe un om în legătură cu izvoarele vieții din afară de el. (p. 20-22).

De sigur pentru un asemenea efect de generală înnoire și împrospătare, nu ajunge o căință

pentru o faptă parțială, ci e necesară o căință care să se refere la tot modul meu de-a fi fost

până acum. E necesar un regret adânc nu numai pentru ce-am făcut în cutare caz, dar și pentru

4

tot felul meu de-a fi, ca izvor al faptelor rele, pe care le-am săvârșit și le săvârșesc, sau ca

pământ uscat din care n`au răsărit și nu răsar faptele bune cari trebuiau. E necesară o căință

ființială. Abia aceasta e căința cea adevărată. Ea dă un sens și o valoare nouă, nu numai unei

anumite fapte trecute, ci întregului nostru eu. Nemulțumiți cu acest eu, pe care nu-l mai vrem,

reușim să punem în locul lui eul pe care-l vrem, sau eul vechiu înoit total, după imaginea

nobilă pe care ne-am făurit-o, cele mai adeseori sub influința unor propoveduiri sau

îndemnuri, cari ne-au descrîs în trăsături concrete un astfel de model. Și așa cum în locul unei

fapte rele, prin amintirea plină de regret, reușim să înrădăcinăm temeiul hotărîrii de-a lucra în

viitor altfel, la fel în locul eului vechiu, reușim să sădim și să facem să crească eul cel nou.

Aceasta este omorîrea omului vechiu și nașterea, prin botez și căință, a omului nou, care

crește treptat în viața noastră. Dacă în locul unde a murit în noi o faptă rea a țâșnit un fir de

apă vie, tot așa pe locul fostului eu omorît a țâșnit fântâna de apă vie a omului nou, ca pe locul

unde a căzut după legendă Meșterul Manole.

De sigur prin căință am omorît un eu, care era și așa atât de anchilozat și de amorțit în

automatismul păcatului, încât era numai la aparență viu. Am omorît mai degrabă moartea

noastră prin căință; moartea care ne desființa treptat firea. Am murit legii, am murit păcatului,

ca să viem în spirit, în duhul liber de forța trecutului, care ne rostogolea mai departe, în

automatismul neputincios al vieții după trup. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că înainte

de Hristos domnea moartea firii din pricina păcatului. El a adus moartea acestei morți, adică

moartea păcatului spre eliberarea firii. Până nu ne căim, ne stăpânește moartea firii noastre din

cauza păcatului; prin căință primim o nouă moarte, moartea păcatului spre slobozirea firii.

Hristos a schimbat adecă rostul morții întâi în persoana Lui și apoi în cei ce-I urmează,

făcând-o din moarte a firii moarte a morții, moarte spre viață. Această omorîre a formei celei

vechi, a structurii superficializate și învârtoșate, a quasiexisteței noastre, nu o putem face fără

suferință. Suferința căinții, împreunată cu înfrânarea și cu suportarea unor încercări grele, este

singura forță creatoare care frânge structura veche, nu pentru a stârpi ci pentru a înnoi pe om.

Cu cât mai multă suferință este în căința noastră, cu cât mai abundente lacrimi, cu atât se

înfăptuiește mai total această omorîre a omului vechiu și nașterea celui nou. Omul simțurilor

nu vrea ușor să moară, deși e mort pentru spirit, sau tocmai de aceea. Și moartea lui o simțim

ca suferință, pentru că tocmai noi cari îl omorâm suntem pe de altă parte împletiți cu el, și ne

este greu să renunțăm la culcușul comod al vieții după simțuri și la carapacea mândriei.

Pentru motive de metodă, am privit până acum căința în sine, desprinsă de condițiile de

cari este întovărășită. Aceasta a putut da impresia că e posibilă o căință, ca fenomen petrecut

înăuntrul izolat al omului. O asemenea căință însă nu este deplină, nu este căința propriu-zisă.

5

Căința nu este o chestiune individuală a omului, ci o chestiune de relație între el și

Dumnezeu. Căința crește din conștiința vinei, nu dintr`o simplă depresiune biologică, după o

consumare excesivă de putere. Ai putut să nu fi trecut prin asemenea excese, și totuși să te

simți, nu deprimat pur și simplu, ci vinovat. Conștiința ne prezintă în mod clar sentimentul de

vină, pe care dela un moment dat nu-l mai putem suporta. Iar vina exprimă totdeauna un

raport faţă de altă persoană, un raport pe care l-am alterat prin purtarea mea nevrednică. Vina

nu e o simplă chestiune particulară a mea, ci ea mă arată într`o legătură cu altul, pe care n`am

onorat-o. Și cine simte intensiv vina, o simte nu numai față de oameni, ci în primul rând față

de persoana absolută a lui Dumnezeu. Accentul absolut cu care ne învinovățește conștiința, ne

face să simțim că ea vorbește în numele unui for absolut, față de care suntem răspunzători, dar

am nesocotit obligația noastră, făcându-ne vinovați. Vina devine ceva relativ, când o simțim

numai față de oameni, putând trece peste ea la ordinea zilei, așa cum putem trece peste

oameni. Numai când simțim că omul nu este relativul biologic, pe care-l sesizăm empiric, ci

are o valoare eternă și i-am periclitat prin fapta noastră nu numai o existență efemeră, ci

etenitatea, așadar numai când vedem pe om susținut și întemeiat de Dumnezeu, ca valoare

eternă, numai când îl vedem în numele lui Dumnezeu, sentimentul vinei noastre față de el are

asprimea și neîndurarea absolută. Dacă omul nu-i decât o înfiripare temporală de forțe

materiale, nu mai are în ochii noștri nici o importanță faptul că l-am păgubit, împuținându-i în

câtva viața, care și așa e extrem de relativă.

Dar a ne simți vinovați față de om, văzut ca valoare eternă susținută de Dumnezeu, cum de

fapt ne simțim, înseamnă a ne simți vinovați față de Dumnezeu însuși. Propriu zis sentimentul

vinovăției față de Dumnezeu și față de semeni, văzuți în lumina lui Dumnezeu, e un tot

indisolubil. Și numai acest sentiment e cu adevărat sentimentul autentic al vinei.

De aceea căința trebue să o facem în fața lui Dumnezeu, ca să putem scăpa de vină, dar în

fața lui Dumnezeu prin fața omului, văzut în lumina lui Dumnezeu, care se străvede prin el,

prin fața omului pus înaintea ta de Dumnezeu, pentru a te căi în fața lui ca în fața lui

Dumnezeu.

Tocmai pentru că fapta ta rea, sau starea ta întreagă, o simți nu ca o simplă insuficiență

naturală, ci ca o vină față de Dumnezeu și semeni, iertarea ei nu ți-o poți da singur și nu poți

singur așseza în locul răului săvârșit, sau a omului vechiu din tine, temeiul vieții celei noui.

Am amintit că alăturea de căință stă întotdeauna smerenia și sinceritatea, sau că ea este

lovitura necruțătoare și mortală dată mândriei. Dar sinceritate deplină față de sine însuși și

înlăturarea mândriei, care nu lasă să-i apară înaintea conștiinței ceea ce a fost nedemn, există

numai acolo unde omul le prelungește pe acestea în afară față de semenul său.

6

Sunt mulți cari, sub pretextul că se căiesc și se mărturisesc în fața lor înșiși, își mențin

mândria, care acopere și menajează starea lor reală. In fața sa omul e totdeauna cu cruțare.

Omul care se căiește lui însuși o va face de sigur pentru a-și da singur iertarea, dar a-și da

singur iertarea însemnează eo ipso a se menaja pe sine însuși. De aceea iertarea pe care și-o dă

omul singur nu îl satisface. El simte că prin asemenea iertare nu a scăpat real de povara vinei,

că autoiertarea e o pseudoiertare.

Chiar de s`ar duce cineva în natură și și-ar striga acolo vinile, cu iluzia că le comunică lui

Dumnezeu, acel om tot nu le spune decât sie însuși, căci cu sentimentul de-a ocoli

descoperirea lor reală, s`a dus în natură, sau și le-a mărturisit doar intimității sale. Intr`o

admirabilă și revelatoare conferință, pe care domnul rector Dr. Iuliu Hațieganu a ținut-o anul

trecut despre boalele fizice pe cari le provoacă anormalitățile psihice, din cari multe sunt ceea

ce numim păcat, Domnia Sa amintea de recomandarea pe care o fac unii medici soțului și

soției de-a amenaja în casă o cameră pustie, un așa zis vomitorium psihicum, în care soții,

ducându-se pe rând, să strige tot ce au pe suflet împotriva celuilalt ca să se ușureze. Aceasta

arată că şi medicina mai nouă afirmă valoarea mărturisirii. Dar dl rector a arătat că nu prea

crede în puterea de uşurare a acestei instalaţii, întrucât nu reprezintă o realizare complectă a

mărturisirii. Soțul sau soția nu se vor simți despovărați până nu vor primi iertarea după o

sinceră căință și mărturisire din gura unui semen care să judece cu înțelegere șă să le fortifice

sufletul în cunoștință de cauză. Vina o simțim ca pe un produs al egoismului, al lipsei de

încredere și de dragoste față de Dumnezeu și de semeni, al mândriei, al ieșirii noastre din

circuitul larg al vieții în comuniunea dragostei. De aceea nu putem scăpa de ea decât prin

lansarea noastră în situația exact opusă: prin ieșirea din egoismul mândru și izolator și prin

intrarea în circuitul vieții comune în duh, prin comunicarea iubitoare și jertfelnică. Numai așa

fluviul larg al vieții va curge iar prin noi, scăpându-ne de uscăciune și de moarte.

Pentru adevărata caăință trebuie să căutăm fața unui semen. Ne-o spune aceasta și

experiența naturală, căci numai o destăinuire înaintea altuia ne aduce ușurarea. De aceea se

cere nu numai căință, ci și mărturisire a păcatului. Dar mărturisirea nu o putem face decât în

fața unui semen.

Dumnezeu nu e o substanță din substanța noastră, sau o lege oarbă, sau o idee fără

conștiință, ci este un subiect suveran, liber, conștient și deosebit de eul nostru. Certitudinea

aceasta o avem când ne mustră conștiința și când simțim nevoia să ne căim și să ne mărturisim

unui Judecător suprem. De aceea trebue să dăm sentimentului că mărturisirea ne-o ascultă

însuși Dumnezeu ca subiect opus nouă, judecător peste noi, suportul cel mai adecvat, prin

aceea că facem căința și mărturisirea noastră înaintea unui subiect uman, care nu e una cu noi,

7

ci ne întâmpină, fără să-l putem manua ca pe un obiect mort, din fața noastră. Și sentimentul

acesta, că prin subiectul ce stă în fața noastră și ne ascultă mărturisirea, ne întâmpină însuși

Dumnezeu, ne este întărit nu numai prin analogia ce există între acest raport și raportul nostru

cu Dumnezeu, ci și prin prezența de fapt a lui Dumnezeu într`un chip tainic în spatele celui ce

ne ascultă mărturisirea.

In acest tu, care ne ascultă mărturisirea, avem esența lui tu în general, avem în principiu pe

oricare tu, adecă judecata și înțelegerea oricărui semen, aplecată ca persoana a doua peste noi

și peste faptele noastre. Judecata, iertarea și fortificarea ce ne-o dă acest semen știm că sunt

cele pe care ni le-ar da oricare altul, căci sunt reacțiunea pe care o trezește descoperirea

purtării noastre, în general, într`o altă conștiință. Avem în acest tu, așadar, întreaga omenire

vis a vis de noi, spiritul întreg al ei în forma care ne este opusă, dar ne ascultă, ne judecă, ne

iartă și ne fortifică. Iar în spiritul ei întreg în această formă, se află și Dumnezeu, care este si

El un Tu după asemănarea celui omenesc, deși universal și absolut.

Prin căință simțim că dăm seamă pentru greșalele noastre, în baza răspunderii care ne este

pusă pe umeri. Ori socoteală se poate da numai în fața altuia și în mod eminent în fața lui

Dumnezeu, Stăpânul a toate, față de care avem suprema răspundere. Până nu I-ai dat socoteală

Lui, nu ți se liniștește cugetul. Iar El nu e una cu tine, ci stă în fața ta, sentiment satisfăcut de

prezența unui semen, care te ascultă și te judecă în numele lui Dumnezeu.

Precum numai ieșind cu ceea ce ai în spiritul tău în fața unui semen, te-ai lansat din temnița

ta în circuitul vieții generale, tot așa numai prin iertarea și încurajarea ce ți-o dă acela, te

îmbogățești și te fortifici real. Cine nu a experiat adevărul, că doi prieteni buni, sau două ființe

cari se iubesc își comunică reciproc puterile spirituale, putând face lucruri mult mai mari

decât înainte? In comunicarea iubitoare mai multe euri își sporesc treptat viața spirituală nu

numai prin ceea ce aveau în ele, ci și prin sorbirea din rezervorul universal. Nimenea nu-și

poate spori viața duhului prin sine, ci numai prin mijlocirea altora în comunicarea iubitoare.

Prin iertarea și încurajarea ce le primim dela semenul căruia ne-am mărturisit, fluviul spiritual

ce curge în semeni, fluviu omenesc dar și dumnezeesc, revarsă în noi putere nouă, căci între

mine și el s`a stabilit circuitul iubirii, manifestată de mine prin încrederea mărturisirii, iar de

el prin duioșia iertării și încurajării spre o înnoire a vieții. Căința, și renașterea ce vine prin ea,

este o taină a comuniunii, nu a individualismului. Numai în funcție unul de altul, dar în

funcție determinată de dragoste, ne putem înnoi. Propriu zis numai în funcție de altul și în

acelaș timp de Dumnezeu, adică atunci când prin acel altul e văzut Dumnezeu.

Am spus înainte că omul nu este numai decât rob al trecutului său, ci poate să și dispună

asupra lui, prefăcându-l în izvor de viață nouă. Putem preciza acum: omul poate pune

8

stăpânire peste trecutul său, îl poate umplea cu putere nouă, numai cu ajutorul semenului său

și cu bunăvoința lui Dumnezeu, adică cu harul Lui, căci harul nu e altceva decât bunăvoința

lui Dumnezeu. Refacerea trecutului fiecăruia dintre noi, înnoirea mea, e o operă comună a

mea, a semenului meu și a lui Dumnezeu. Trebue să cerșesc dragostea semenului și a lui

Dumnezeu, adecă a lui Dumnezeu prin semenul meu, ca să mă pot umplea cu putere nouă.

Aceasta însemnează mântuirea prin har, care exprimă cel mai evident adevăr. Viața în

marginile individualiste nu e viață, ci moarte. Viața adevărată e dar al comuniunii, ne vine

prin iertarea și prin încurajarea, prin valoarea ce ne-o recunoaște în chip iubitor semenul,

văzut în lumina absolută a lui Dumnezeu, sau Dumnezeu cel absolut, prin fața atențiunii și

duioșiei concrete a semenului. De valoarea ce ne-o recunoaște altul atârnă sporirea în putere și

conținut a vieții noastre, vorba altuia toarnă în noi un plus de viață, ne întărește cum nu ne

putem întări pe noi. De aceea, în starea căinții când noi ne considerăm nevrednici, avem lipsă

ca altul să ne întărească, recunoscându-ne totuși o valoare. Dar știind nesiguranța judecății

altuia, numai când el are siguranța că ne recunoaște o valoare în numele lui Dumnezeu și când

noi îl simțim având siguranța că vorbește în numele lui Dumnezeu, primim întărire deplină.

Dar se cer două însușiri dela semenul în fața căruia te căiești și te mărturisești, ca acestea

să-și dea rodul, abstrăgând de profunzimea căinții tale și de sinceritatea mărturisirii: trebuie să

ți se înfățișeze ca purtătorul a) prieteniei și b) al autorității desăvârșite, mai bine zis ca

purtătorul prieteniei desăvârșite divine și al autorității desăvârșite divine, dar totuși cu față vie

concretă.

Numai cu ajutorul lui te poți cunoaște deplin și numai în fața lui te poți, cunoscându-te

deplin, căi în chip corespunzător și mărturisi cu sinceritate. Și numai el te va judeca obiectiv,

fără menajamente, dar totuși cu iubire și cu voința de-a te fortifica.

Să ne oprim întâi o clipă la cunoașterea de tine, însuți care ți se cere pentru căință,

cunoaștere la care dealtfel nu poți ajunge fără voința de căință. Precum atunci când fugi de

lumina feții altuia, fugi și de anumite fapte și stări din tine, la fel o insuficientă prietenie te

face să eviți a te analiza sincer pentru a te descoperi.

In zadar te analizezi pe tine în singurătatea eului. Această meditație nu-ți procură o

cunoaștere totală a ta. Ieși din ea aproape totdeauna cu o părere unilaterală despre tine, sau

prea bună sau prea rea, și judecata care ți-o rostești singur o simți fără suport. In general, în

fața unui semen vezi în tine laturi pe care nu le-ai văzut înainte, fie că te mustră pentru

absențe dela datorii, cărora tu le-ai găsit scuza, fie că-ți prilejuiește vederea unei mizerii,

căreia nu ai puterea de voință să-i ajuți , sau a unei calități pe care tu nu o ai. Am experiat cu

9

toții că în fața fiecărui om ne apărem nouă înșine în altă lumină, ni se descopere o altă lature a

noastră. Aceasta dovedește că în singurătate ne rămîn în umbră atâtea aspecte ale noastre.

Cel mai deplin îți ajută să te cunoști un prieten bun, lângă care te simți la largul tău, dar

care are o supremă seriozitate morală, încât te simți provocat să te cauți în toate străfundurile

de întunerec și de păcat ale tale; un prieten care pe lângă aceasta, are și curajul de a-ți pecetlui

ca păcat ceea ce-i păcat, sau de a-ți spune singur greșalele, de-a te mustra pentru ele, dar în

așa fel că te zidește, nu te înveninează. Dacă nu o face, trăiești cu el într`o minciună și într`o

falsă prietenie, iar dacă o face cu patimă, sau cu o satisfacție suspectă, nu te zidește și nu mai

ai încrederea care te ajută să te cunoști și să i te descoperi.

Dar unde putem găsi între oameni un asemenea prieten? Nicăiri. Rămânem așa dar

condamnați în temnița păcatului și a nesincerității, odată ce fără un prieten desăvârșit nu

putem scăpa din ea? Nu. Căci Dumnezeu dăruiește fiecăruia un asemenea prieten, în persoana

duhovnicului. Acesta te ajută să te cunoști, să te căiești și să te mărturisești, atât prin

conștiința lui că e trimis al Domnului, trebuind să te asculte desbrăcat de orice sentiment

personal, cât și prin conștiința ta că el, fiindu-ți dăruit de Domnul, e departe de orice-i

omenesc în scrutarea ce ți-o face, dar are și autoritatea dumnezeească ce te pune în cea mai

responsabilă vibrație. Duhovnicul, purificat de tot ce-i omenesc în el, îți arată o față, în care

licărește mila semenului, care înțelege neputința omenească, dragostea desăvârșită a lui

Hristos, care și-a dat viața pentru ca să ni se ierte orice păcat, dar și autoritatea judecătorului

suprem, în fața căruia trebue să dăm seama de toate.

Pentru ca omul să se cunoască cu adevărat, are lipsă de o oglindă perfectă care să nu-i

acopere nimic din ceea ce este, dar și curajul să se privească în ea. Duhovnicul ne oferă atât

oglinda aceasta, cât și curajul de a ne privi în ea.

Noi nu ne putem cunoaște singuri nici măcar înfățișarea noastră exterioară, atât de deplin

cum ne-o cunosc alții. Trebuie să ne-o vadă alții și apoi să ne-o spună. Dar fără patimă și fără

lingușire, ci sincer și totuși iubitor. Aceasta numai duhovnicul o poate face în ceea ce privește

interiorul nostru.

Mulți oameni ne cunosc interiorul. Dar unii o lature, alții alta, întrucât n`am fost decât

într`un contact fugitiv cu ei și ne judecă dintr`un interes sau altul. Pentru o cunoaștere deplină

a noastră, trebuie să dăm ocazie cuiva să ne cunoască cu deamănuntul, din toate laturile, cuiva

care nu ne judecă din vreun unghiu de vedere personal, ci cu dragostea lui Iisus și cu

obiectivitatea normelor lui Dumnezeu.

Așa se luminează valoarea duhovnicului și necesitatea ca să nu lunecăm în grabă prin fața

lui, ci să ni-l facem prieten statornic.

10

Să mergi în fața lui, iubite tinere, fără teamă și fără ezitare. Să nu crezi că descoperirea ta

în fața lui este o desgolire nedemnă. Nedemnă e înfățișarea înaintea lumii în haina murdară a

păcatelor și a viciilor. Căci păcatele, patimile sunt valuri puse pe intimitatea noastră cea

frumoasă. E grămada de noroi pusă pe ceea ce suntem noi înșine sau putem fi în adâncul

nostru. Sub ele e înăbușit, e sufocat, e aproape mort centrul nostru intim, prin care suntem

spirit și viață, în care stă demnitatea noastră de om, destinat veșniciei și creșterii în spirit până

la îndumnezeire. Comunicarea păcatelor tale nu e o desgolire de care trebuie să te sfiești, ci

curajul de-a scoate la suprafață ceea ce e frumos în tine. Păcatele și așa se văd, chiar dacă nu

le spui. Și se văd mai urâte când nu le spui. Dar când le mărturisești în duh de căință, apari

prin ele tu cel din adânc, înfrumusețat de căință. In chiar momentul mărturisirii lor, păcatele

nu ți se mai văd în urâțenia lor. Chiar în momentul în care ai început mărturisirea ta în fața

duhovnicului, a început renașterea ta, înnoirea ta prin tot ceea ce faci acum, ajutat de

duhovnicul dat ție de Dumnezeu.

Dar peste toate acestea, sau ca o confrmare a tuturor acestora, adu-ți aminte de cuvântul lui

Iisus care nu minte și care i-a dat duhovnicului, categoric, putere de-a ierta păcatele: „Luați

Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele iertate vor fi și cărora le veți ținea vor fi ținute” (Ioan 20,

22-23).

Am început această conferință cu caâteva idei din Max Scheler. Mă întorc din nou la el.

„Acesta e, zice el, marele paradox al căinții, că deși privește plină de lacrimi înapoi, influința

ei se îndreaptă fericit și puternic spre viitor, spre înnoire, spre eliberarea de moartea morală”.

Nu utopia, ci căința este cea mai revoluționară putere a lumii morale” (p. 42). Revoluțiile cele

mai adânci și mai pline de urmări au fost reculegerile religioase ale omenirii, întru regăsirea

spiritului în fața lui Dumnezeu. Iar cea mai mare dintre toate a fost creștinismul, și după el

orice înnoire a creștinismului. „Nu vreo nouă înțelepciune juridică, nici vreo bună intenție a

oamenilor de stat și nici vreo „revoluție” în ghilimele, sunt în stare să aducă schimbarea de

cuget cu adevărat înoitoare a popoarelor” (p. 48).

Toate sistemele de idei pe care omul modern le-a născocit pentru a scăpa de tot mai

tragicul impas în care se frământă viața omenirii, trebuiesc trecute prin arderea căinții. Omul

modern a lăsat să crească vina timpurilor atât de mult, până ce nu a mai avut curajul să o

ispășească, ba nici puterea să o simtă și să o gândească și până ce, tocmai din această pricină,

vina acoperită de el cu întuneric i-a devenit o putere obiectivă de „raporturi” economice,

sociale, sau de altă natură, cărora gândește că trebue să se supună fără crâcnire. Sfâșiați masca

încremenită a acestor „raporturi” și veți da de vină. Vina proprie sau a înaintașilor, pentru care

11

nu s`a adus căință, i se întoarce omului modern de dinafară, ca o fantomă, în care nu se mai

recunoaște sufletul său, ca o dura lex, care-l robește și îl târăște ca pe un neputincios spre un

necunoscut tot mai îngrozitor, la care nici nu mai îndrăznește să gândească. Tot felul de teorii

științifice și foarte complicate cerșesc fantomei crescută leviatanic o „explicație” (p. 49). Dar

nici una nu vede că scăparea nu o poate aduce decât despovărarea spiritului de păcat, ieșirea

lui biruitoare la suprafață peste toate „raporturile” învârtoșsate ale vieții, orientate exclusiv

spre cele materiale. In loc ca aceste teorii și sisteme politice să postuleze această despovărare

a spiritului prin întâlnirea ochi în ochi cu Dumnezeu, rostogolesc și mai mult societatea în

raporturile de aramă al unui determinism tot mai omorâtor de spirit, din care tot mai greu se

va putea ieși. Omenirea își decretează solemn robia prin născocirea a tot felul de

determinisme: determinism economic, biologic, rasial, abisal, libidoist, etc. (p. 49).

Omenirea se află la o răspântie, în care necesitatea unei revoluții adevărat înnoitoare, în

sensul de eliberare a duhului, se pune sub forma supremei și ultimei alternative. Dela aceasta

atârnă mântuirea ei.

12