2

Click here to load reader

Poema Madre de Esteban El Grande

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Poema Madre de Esteban El Grande

Poezia Muma lui Stefan cel Mare

IPe o stanca neagra, intr-un vechi castel,Unde cura-n poale un rau mititel,Plange si suspina tanara domnita,Dulce si suava ca o garofita;Caci in batalie sotul ei doritA plecat cu oastea si n-a mai venit.Ochii sai albastri ard in lacrimeleCum lucesc in roua doua viorele;Buclele-i de aur cad pe albu-i san,Rozele si crinii pe fata-i se-ngan.Insa doamna soacra langa ea vegheazaSi cu dulci cuvinte o imbarbateaza.IIUn orologiu suna noaptea jumatate.In castel in poarta oare cine bate?- “Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit;Eu, si de la oaste ma intorc ranit.Soarta noastra fuse cruda asta data:Mica mea ostire fuge sfaramata.Dar deschideti poarta... Turcii ma-nconjor...Vantul sufla rece... Ranile ma dor!”Tanara domnita la fereastra sare.- “Ce faci tu, copila?” zice doamna mare.Apoi ea la poarta atunci a iesitSi-n tacerea noptii astfel i-a vorbit:- “Ce spui, tu, straine? Stefan e departe;Bratul sau prin taberi mii de morti imparte.Eu sunt a sa muma; el e fiul meu;De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu!Insa daca cerul, vrand sa-ngreuiezeAnii vietii mele si sa ma-ntristeze,Nobilul tau suflet astfel l-a schimbat;Daca tu esti Stefan cu adevarat,Apoi tu aice fara biruintaNu poti ca sa intri cu a mea vointa.Du-te la ostire! Pentru tara mori!Si-ti va fi mormantul coronat cu flori!”IIIStefan se intoarce si din cornu-i suna;Oastea lui zdrobita de prin vai aduna.Lupta iar incepe... Dusmanii zdrobitiCad ca niste spice, de securi loviti.

Poema Madre de Estaban el Grande

I.Sobre una roca negra, en un antiguo castilloDonde cae en el abismo un pequeño ríoLlora y gime una joven dama,Dulce y suave como una rosa.Ya que en la batalla, su querido esposo Se fue con el ejército y ya no volvió.Sus ojos azules arden en lágrimasComo brillan en el rocío dos violetas;Sus rizos de oro caen sobre su pecho,Las rosas y los lirios le acarician el rostro.Pero la señora suegra a su lado vigilaY le dice dulces palabras de valentía.II.Un ruido suena en medio de la noche¿Quién llamará a la puerta ? -" Soy yo, buena madre, tu querido hijo;Vuelvo de la guerra muy herido.Nuestro destino fue cruel esta vez:Mi pequeño ejército huye roto.Mas abre la puerta.... los turcos me rodean...El viento sopla fuerte....las heridas me duelen!"La joven dama se asoma a la ventana.- " Qué estás haciendo, niña?" dice la señora.Luego sale a la puertaY en el silencio de la noche dice:-" ¿Qué dices tu, extranjero? Esteban está lejos;Su brazo reparte miles de muertos.Yo soy su madre; el es hijo mío.Si eres tú el mismo, yo no te conozco!Pero si el cielo, quiere agravarLos años de mi vida y ponerme triste,Cambiando tu alma noble;Si de verdad eres Esteban,Entonces aquí, sin victoria,No puedes entrar con mi voluntad.¡Vete con el ejército! ¡Muere por tu país! Y tendrás la tumba llena de flores!"IIIEsteban vuelve y su corneta suena;Reúne su maltrecho ejército. La batalla empieza de nuevo... los enemigos heridosCaen como espigas, golpeados por hachas.