Despre Vietile Unor Nobili Greci Si Romani Plutarch

Lycurg

Exista atit de multa incertitudine in povestirile pe care istoricii le-au lasat despre legiuitorul Spartei, Lycurg, incit abia de se poate gasi cite ceva care sa fi fost sustinut de unul dintre ei fara a fi interpretat sau contrazis de ceilalti. Atitudinea lor este cit se poate de diferita atunci cind vine vorba de familia din mijlocul careia provenea, de calatoriile pe care le-a intreprins, de locul si modul in care a murit, dar cele mai multe diferente se ridica atunci cind este pusa problema legilor si formei de guvernamint, pe care le-a asezat la baza organizarii statului Sparta. In aceasta privinta, ei nu au putut ajunge la un acord sub niciun chip, ca si in cazul perioadei reale cind el a trait, dealtfel; pentru ca unii dintre ei sustin ca perioada infloritoare ce-i apartine a fost in aceeasi vreme cu domnia regelui Iphitus si ca cei doi ar fi reusit ca impreuna sa ia hotarirea incetarii confruntarilor armate pe timpul solemnitatii jocurilor Olimpice. Aceasta este opinia lui Aristotel; si pentru a confirma acest lucru, el sustine aceasta afirmatie cu o inscriptie de pe un inel de cupru utilizat in acest sport, pe care numele lui Lycurg continua sa se afle inca nesters pina in vremea sa. Dar Erathostene si Apollodorus, ca si alti cronologi, care au calculat succesiunea regilor Spartei, pretind faptul ca ei au reusit demonstratia potrivit careia Lycurg apartine unei epoci mult mai vechi decit insasi institutia jocurilor Olimpice. Ipoteza lansata de Timaeus sustine ca au existat doi regi purtind acest nume, ca ei au trait in epoci diferite, unul dintre cei doi fiind mult mai faimos, cel care a oferit si gloria acestui nume, facind ca el sa fie cunoscut de urmasi; cel din vremurile cele mai indepartate, conform lui Timaeus, a trait nu multa vreme dupa Homer; iar unii dintre ei merg pina acolo incit sa afirme ca l-au si cunoscut. Dar faptul ca a fost unul dintre cei mai mari oameni ai antichitati, poate fi cunoscut si dintr-un pasaj scris de Xenofon, unde acesta il plaseaza contemporan cu Heraclidaes. Mergind inapoi spre origini, intr-adevar, prin descendenta se trage chiar din ultimii regi ai Spartei, care erau Heraclizii; dar se pare ca in acel pasaj el vorbeste despre primii dintre succesori, mult mai apropiati de Hercules. In ciuda acestei confuzii si obscuritati ne silim a compune istoria vietii sale, situindu-ne pe pozitia acestor declaratii care sint cel mai putin contradictorii si bazindu-ne pe acei autori care sint cei mai demni de-a fi crezuti.

Poetul Simonides ne transmite ca Lycurg a fost fiul lui Prytanis si nu al lui

Eunomus; dar el este singular in aceasta opinie, pentru ca toti ceilalti considera ca originea sa deriva din geneaologia ambilor, dupa cum urmeaza:

Aristodemus Patrocles Sous Eurypon Eunomus---------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Polydectes prin prima sa sotie, Lycurg prin Dyonassa, cea de-a doua sotie.

Dieuchidas spune ca el a fost al saselea dupa Patrocles si urmind al unsprezecelea dupa Hercules. Daca ar fi sa fie adevarat asta, Sous a fost cu siguranta cel mai renumit dintre toti stramosii sai, sub conducerea sa Sparta i-a cucerit pe Heloti, transformindu-i in sclavi si aducindu-i sub stapinirea statului, cucerind o mare parte din Arcadia. Aici incepe istoria acestui rege Sous, care fiind asediat de Clitorieni intr-o zona muntoasa si arida unde nu se putea gasi apa, a fost in cele din urma nevoit sa cada la un acord si sa accepte unele conditii impuse, consimtind in a renunta in favoarea lor la toate cuceririle ce au realizate de el, cu conditia ca el insusi si oamenii sai sa poata bea din apa celui mai apropiat riu. Dupa juramintul si ceremonialul de ratificare obisnuit si-a adunattoti oamenii si le-a oferit regatul sau drept recompensa acelora dintre ei ce se vor abtine sa bea apa; si atunci cind au ajuns pe malul riului, dintre toti oamenii sai niciunul nu s-a putut stapini sa-si potoleasca setea, in scurt timp toti au baut cu lacomie pina ce s-au saturat; in cele din urma, a sosit la acel izvor insusi regele Sous, care dupa ce doar si-a stropit fata cu apa, fara a bea nici macar un strop, a insiruit intrega armata si trecind in mars prin fata inamicului, a refuzat sa recunoasca tratatul si sa-i predea cuceririle, motivind ca acele conditii stipulate in tratat n-au fost realizate in totalitatea lor.

Desi gestul sau a fost unul corect si s-a bucurat de admiratia generala pentru aceasta fapta, cu toate acestea, familia din care provenea nu si-a luat numele de la el, ci de la fiul sau, Eurypon (de la care ei se vor numi pe mai departe Euryponti); acest lucru se pare ca ar fi fost determinat de faptul ca Eurypon a slabit autoritatea excesiva a monarhiei, cistigind favorurile si popularitatea celor multi. Pentru ca dupa acest prim pas facut, ei sa devina din ce in ce mai indrazneti; iar regii ce s-au succedat dupa el si-au atras in parte asupra lor ura multimii, impotriva careia au incercat sa utilizeze forta, sau, de dragul popularitatii ori slabiciunii lor, au deschis drum liber anarhiei si confuziei, care au domnit pentru multa vreme in Sparta, ce a cauzat pe linga toate acestea si moartea tatalui lui Lycurg. El fiind acela care a incercat sa inabuse o rascoala si a fost injunghiat cu un cutit de macelar, in urma lui raminind pe tronul Spartei, fiul sau cel mai virstnic, Polydectes.

Dar si el a murit la scurta vreme dupa aceea, dreptul de succesiune la tronul Spartei (asa cum poate gindi fiecare), revenindu-i lui Lycurg. Si el a domnit pina ce s-a aflat ca regina, sotia fratelui sau Polydictes, era insarcinata, urmind sa aiba un copil; in acel moment el a declarat imediat, ca regatul apartine acestui copil, cu conditia ca acesta sa fie de sex masculin, urmind ca pina ce va ajunge la maturitate, el sa exercite conducerea statului in calitate de tutore si protector;

denumirea spartana a acestei functii fiind cea de Prodicus. Curind dupa acesta, i-a fost facuta o propunere din partea reginei, care ar fi dorit intr-un fel sa renunte la copil, cu conditia sa se casatoreasca cu ea in momentul in care ar fi ajuns pe tronul Spartei. Desi a fost profund dezgustat de ticalosia acestei femei, cu toate acestea nu i-a respins propunerea, ci incercind a se apropia de ea, i-a trimis inapoi mesagerii cu multumiri si expresii pline de bucurie, sfatuind-o in acelasi timp in cel mai serios mod cu putinta sa nu renunte la copil, pentru ca acest lucru sa nu cumva sa-i afecteze starea de sanatate, putindu-i primejdui chiar viata; el insusi, asa cum spunea, si-ar fi dorit sa vada realizat acest lucru, astfel incit imediat ce avea sa se nasca, copilul ar fi urmat sa fie inlaturat din drumul spre tron. Prin astfel de artificii el si-a apropiat femeia, pina in apropierea termenului nasterii si curind ce a auzit ca a intrat in travaliu, a trimis citiva oameni de incredere pentru a fi linga ea si a observa tot ceea ce se petrece, avind ordinul ca in cazul in care copilul era fata, sa fie inmanat femeii, dar daca era baiat, ar fi trebuit sa il aduca imediat la el, oriunde s-ar fi aflat si in orice imprejurare s-ar fi gasit. Si s-a intimplat ca in vreme ce servea masa impreuna cu principalii sai magistrati, regina sa aduca pe lume un baiat, ce curind dupa aceea i-a si fost prezentat in timp ce se mai afla inca la masa; in acel moment el a luat pruncul in bratele sale si ridicindu-l, a rostit fata de cei prezenti: "Cetateni ai Spartei, iata-l pe Regele ce s-a nascut pentru noi;" si dupa ce a rostit aceste cuvinte, l-a asezat pe Tronul Regilor Spartei, punindu-i numele Charilaus, ceea ce insemna, fericirea cetatenilor; la auzul acestei nobile fapte, intregul popor a fost entuziasmat de spiritul si caracterul lui just si generos. Domnia lui Lycurg a durat numai opt luni, dar el a fost onorat pe mai departe de cetateni si multi dintre ei s-au aflat sub ascultarea sa mai mult din respectul aratat in fata eminentelor virtuti de care a dat dovada, decit datorita faptului ca era membru in Consiliul de Regenta al tinarului Rege si detinea in mainile sale prerogativele puterii regale. Cu toate acestea, s-au gasit si unii care l-au invidiat si au incercat sa impiedice cresterea influentei sale inca din vremea in care era tinar; in principal, ei erau reprezentati de rudele si prietenii Reginei Mama, care au pretins mai apoi ca au fost tratati intr-un mod ofensator. Fratele ei Leonidas, a mers atit de departe, incit intr-o dezbatere aprinsa ce a izbucnit intre el si Lycurg, a ajuns pina la a-i arunca drept in fata acuzatia ca era convins ca nu peste mult timp, avea sa-l vada inscaunat Rege; incercind sa inspire pretutindeni neincredere si pregatind calea pentru acuzarea lui, ca si cum si-ar fi dorit sa inlature de pe tron pe nepotul fratelui sau, daca copilul ar fi avut nesansa sa sfirseasca de o moarte naturala. Acuzatii asemanatoare i-au fost aduse pretutindeni din partea Reginei Mame si a adeptilor sai.

Profund tulburat de aceste acuze neintemeiate si nebanuind absolut nimic din ceea ce in realitate i se pregatea, el a considerat ca cel mai intelept lucru din partea sa pentru a evita acuzele dusmanoase si invidia lor, o reprezinta solutia oferita de exilul voluntar; si in acest scop urma sa efectueze un pelerinaj, mergind din loc in loc, pina atunci cind nepotul sau avea sa ajunga la virsta casatoriei si cind la rindul sau va putea avea un fiu care sa-i asigure in acest fel succesiunea la tron, fara sa mai poata fi ridicate acuzatii ca ar dori in vreun fel uzurparea sa; luind aceasta decizie si-a inceput calatoria pe mare, navigind prima data catre insula Creta, unde a facut cunostinta cu cele citeva forme de

guvernamint existente aici, cu citiva dintre oamenii lor de seama si unele din legile de aici, fata de care a manifestat o aprobare fatise, luind decizia de-a le face cunoscute pentru a fi aplicate si in propria tara; o buna parte dintre ele insa le-a respins, gasindu-le a fi lipsite de valoare. Printre persoanele cele mai cunoscute pentru cunostintele si intelepciunea lor in materia chestiunilor statului, era un anume Thales, pe care Lycurg, printr-o insistenta dusa la limite si prin sincerele lui asigurari de prietenie, l-a convins in cele din urma sa mearga in Lacedaemonia; unde datorita aspectului exterior si profesiei sale, parea mai degraba a fi nimeni alcineva decit un poet liric; dar in realitate el este cel care, in parte, a contribuit la elaborarea uneia dintre cele mai reusite legislatii, cunoscute din inteaga lume. Acele cintece pe care el le-a compus, sint adevarate indemnuri la ascultare si concordie iar masurile si cadenta versurilor sale propaga asupra ascultatorului impresia de ordine si pace, exercitind o asemenea mare infuenta asupra mintii lui, incit rezistenta lui este infrinta incetul cu incetul, in aceeasi masura fiind si educati; ajungindu-se pina acolo, incit renunta la vrajba si animozitatile intestine, fiind reuniti cu totii intr-o admiratie comuna a virtutii. Astfel incit, poate fi spus pe drept cuvint, ca Thales a pregatit spiritul lacedemonienilor pentru disciplina pe care o va introduce Lycurg.

Din insula Creta, el va naviga spre tarmurile Asiei, cu intentia declarata de a studia diferentele ce exista intre regulile si modul de viata propriu Cretanilor, care de felul lor sint foarte sobri si temperati si cele proprii Ionienilor, un popor de oameni foarte delicati in maniere si ducind un mod de viata de-a dreptul somptuos, ca in acest fel sa poata trage unele invataminte; tot asa precum medicul o face atunci cind compara trupul unui om bolnav cu cel al unuia perfect sanatos. Aici el a facut pentru prima data cunostinta cu opera lui Homer, presupunem ca din mainile urmasilor lui Creophylus; si a observat ca doar citeva dintre actiunile si expresiile de un rau exemplu, larg utilizate in poemele sale, cintareau mult mai mult decit regulile adevarate ale statului si lectiile de moralitate, astfel ca si-a luat singur sarcina serioasa de-a le transcrie si sistematiza intr-o ordine, gindind ca toate acestea ii vor fi de folos in propria sa patrie. Ele au atins si o anumita reputatie in randul grecilor si anumite parti ale acestei lucrari au avut sansa sa ajunga in mainile unor persoane; dar cel care le-a facut pentru prima data cunoscute, este Lycurg.

Egiptenii spun ca a facut si o calatorie in Egipt si ceea ce-a remarcat in mod special aici, a fost modul cum ei obisnuiau sa desparta soldatii de restul natiunii, obicei ce-l va transmite de aici in Sparta, inlaturand contactul cu acesti angajati in micile meserii si ocupatii comerciale, in acest fel oferind un inalt rafinament si o nebanuita frumusete Statului. Citiva scriitori greci au insemnat aceste lucruri. Dar ca si din calatoriile sale in Spania, Africa si Indii si despre conferintele tinute aici cu Gymnosofistii, intreaga relatare, atit de departe cit am ajuns, se rezuma pe increderea acordata unui aristocrat spartan, fiul lui Hipparcus.

Lycurg a lipsit multa vreme din Sparta si adesea a trimis aici scrisori "pentru acei regi pe care-i avem' spunea el, 'care poarta marca si isi asuma titlul regalitatii, dar care prin insusirile spiritului lor nu poseda nimic special care sa-i poata deosebi de supusii lor", adugind ca in el insusi se putea vedea adevarata

temelie a suveranitatii, o natura facuta sa guverneze si un geniu daruit sa cistige supunerea. Nici regii insisi nu erau tocmai cei care nu ar fi dorit sa-l vada sosit cit mai repede inapoi, pentru ca priveau la prezenta sa ca la un bastion ridicat impotriva insolentei supusilor.

Lucrurile aflindu-se intocmai in aceasta situatie, imediat dupa intoarcerea sa, el a si trecut la aplicarea imediata a reformelor, reusind ca in scurta vreme sa schimbe intreaga fata a organizarii statului; ce folos puteau avea citeva legi speciale si modificarea partiala a formei de guvernamint? El trebuia sa actioneze in acea calitatea a sa, de medic intelept, ca unul a carui munca era efectuata in conditiile vitrege prilejuite de o complicatie a bolilor, in care forta medicinei era redusa, iar organismul era complet epuizat, schimbind complet starea pacientului si mai apoi stabilindu-i un regim de dieta in intregime nou. Avind in mintea sa toate aceste proiecte indraznete, el s-a indreptat catre Delphi pentru a consulta preotesele lui Apolo; ceea ce curind a si facut, oferind Zeului sacrificiile sale, dupa care s-a reintors cu acel renumit Oracol in care el este numit 'cel preaiubit de Zei', fiind socotit mai degraba un Zeu decit un om; rugaciunile sale au fost ascultate de Zei, incit legile sale aveau sa fie cele mai bune, iar acel guvernamint vazut de el, cel mai faimos din intreaga lume. Incurajat de aceste prevestiri, a stabilit ca el insusi avea sa fie cel care sa-i aduca de partea sa pe conducatorii poporului Spartei, indemnindu-i sa vina alaturi de el si sa-l sustina, acordindu-i o mana de ajutor in marea si indrazneata sa intreprindere; el a fost primul care s-a rupt de acei prieteni ai sai ce erau prea pretentiosi, pentru ca apoi, treptat, sa cistige altii si pe toti acestia i-a insufletit sa puna in aplicare planurile sale. Cind toate lucrurile erau pregatite pentru actiune, a dat ordin la 30 dintre principalii conducatori din Sparta sa fie gata inarmati in piata pe vremea sfirsitului pauzei de la amiaza, astfel incit sa produca panica asupra gruparii de opozitie. Hermippus a stabilit numele a douazeci dintre cei mai ilustri sprijinitori ai sai; dar numele celui in care Lycurg avea cea mai mare incredere si pe actiunea caruia s-a bazat atit in elaborarea legilor, cit si in punerea lor in executie, a fost Arthimidas. Capatind crestere, lucrurile au luat forma unei razmerite, ajungind pina acolo incit regele Charilaus temindu-se ca este o conspiratie indreptata impotriva sa, s-a refugiat in sanctuarul din templul inchinat zeitei Minerva din Casa Bronzului; dar curind dupa aceea, cind s-a trezit la realitate si a inteles ca nu a fost planuit nimic impotriva persoanei sale, le-a luat conspiratorilor un juramint de credinta ca nu se vor indrepta impotriva sa, dupa care a parasit acel refugiu; si in plus, el insusi a intrat in alianta cu ei; si a fost de o natura atit de blanda si ingaduitoare, incit celalalt Rege al Spartei, ce impartea puterea cu el, Archelaus, intimplindu-se sa-l auda odata, pe cind il ridica in slavi pentru bunatatea sa, a facut o aluzie, spunind: "Cine poate spune ca el este altcumva decit bun? Este intr-atit de bun incit poate fi socotit chiar rau."

Printre numeroasele prefaceri si inoiri pe care le-a facut Lycurg, primul si cel de cea mai mare importanta a fost organizarea Senatului, caruia i-au fost atribuite puteri egale cu cele ale Regelui* in chestiunile de cea mai mare importanta pentru Stat si asa cum se exprima Platon, a restrins si a limitat inclinatiile si tentatiile uneori prea inflacarate, ale institutiei regalitatii, oferind in acelasi timp stabilitate si siguranta Statului. Pentru ca inainte, Statul nu a avut o

fundatie solida pe care sa se poata baza, dar a invatat intre timp sa construiasca una ce era favorabila monarhiei absolutiste, in care regele isi exercita neingradit dominatia si o alta favorabila democratiei pure, in care poporul a invins tirania; gasind in aceasta organizare a Senatului un punct de echilibru al intregii structuri, tot asa cum balastul tine intotdeuna un anumit echilibru intre cele doua punti ale unei corabii; douazeci si opt dintre ei erau intotdeauna de partea Regelui, astfel incit reuseau a se opune democratiei si pe de alta parte sprijineau poporul impotriva pericolului instaurarii monarhiei absolute. Asemeni numarului limitat de douazeci si opt de stari pomenite de Aristotel, el s-a intimplat sa fie acesta, deoarece doi dintre asociatii initiali, din lipsa de curaj, s-au desprins de restul membrilor; dar Sphaerus ne asigura ca inca de la inceput aici ar fi existat douazeci si opt de confederati; probabil ca aici exista un anume mister, in acest numar ce consta in sapte inmultit cu patru si este primul numar perfect dupa sase, fiind egal in toate partile sale. Cit priveste parerea mea personala, este ca Lycurg s-a oprit asupra numarului douazeci si opt, pentru ca cei doi Regi faceau parte dintre senatori, astfel incit adaugati la cei douzeci si opt, formau in total cifra treizeci. Atita pasiune a fost pusa in noua forma de reorganizare a Statului, incit si-au aratat si interesul de-a obtine pina si un Oracol de la Delphi, unde se gasea pe atunci Marea Preoteasa Rhetra, a carei profetie era scrisa astfel: "Dupa ce veti ridica un templu dedicat lui Jupiter Hellianus si Minervei Hellania si dupa ce veti imparti populatia dupa vechile triburi si veti constitui phylele in phyle si obele in obe, va trebui sa instituiti un Consiliu al celor 30 de batrini in care vor fi inclusi liderii si din timp in timp, va trebui sa convocati apellaizein - populatia dintre Babyca si Cnacion- pentru a o supune plebiscitului si a o consulta prin vot." Prin pyle si obe se intelegea diviziunea populatiei dupa cei doi regi, liderii lor; -apellaizein- face trimitere la Pythias Apollo si semnifica a convoca; Babyca si Cnacion se numesc azi Oenus; Aristotel gaseste Cnacion ca fiind un riu, iar Babyca un pod. Intrunirile se tineau intre Babyca si Cnacion, intrucit aici nu era ridicata nicio cladire pentru a putea fi convocata populatia din acest tinut. Lycurg era de parere ca bogatele ornamente reprezentate de statui si picturi, de boltele curios imbinate, de obiceiul impodobirii acestor locuri de intrunire, des intilnit si printre ceilalti greci, erau departe de-ai avantaja pe participanti, ci mai degraba erau un obstacol menit a le distrage atentia de la chestiunile dezbatute. Atunci cetatenii au trecut la a tine adunarile in aer liber, nu era permis niciunuia dintre cei aflati sub ordinele sale sa-i dea un sfat, ci doar sa ratifice sau sa respinga propunerea ce era facuta catre ei, venind din partea Regelui sau Senatului. Dar deoarece dupa aceea a inceput sa intimple ca prin adaugarea sau omiterea unor cuvinte cetatenii au inceput a corupe sau denatura sensul propozitiilor, regii Polydorus si Theopompus, au introdus in Rhetra, sau Marele Legamint, urmatoarea clauza: "Daca decizia poporului este luata pe cai necinstite, este legiuit pentru batrinii si liderii lui sa dizolve aceasta hotarire;" cu alte cuvinte, sa refuze ratificarea ei si sa dizolve acea adunare ca fiind corupta si viciata de consilierii lor. Si aceasta clauza a fost asimilata de popor si de liderii sai ca fiind la fel de autentica ca si restul legamintului Rhetra, dupa cum reiese din aceste versuri apartinind lui Tyrtacus:

Acest oracol direct de la Apollo l-au primit Si de la Phitia adus-au intregul ei cuvint

Regii alesi de ceruri pe-acest pamint iubit In fata natiunii vor sta in primul rind Alaturea batrinii, cei multi apoi urmind ; Un drept il lasa Rhetra, de toti a fi trecut.

Desi Lycurg a utilizat in acest mod toata priceperea de care era capabil pentru elaborarea constitutiei statului, cu toate acestea, cei care i-au urmat au gasit elementele oligarhice inca puternice si dominante si pentru a-i incerca in cel mai inalt grad capriciile si violenta, au gustat cite putin din ea, asa cum spune Platon, prin ceea ce a insemnat venirea la putere a Ephorilor, realizata la 130 de ani dupa moartea lui Lycurg. Elatus si colegii sai au fost primii care au detinut aceasta demnitate, ce le-a fost conferita in timpul domniei Regelui Theopompos, cind acesta fiind criticat intr-o zi de regina, sotia sa, ca a lasat copiilor sai mai putina putere regala decit a primit el insusi de la predecesorii sai, i-a raspuns: "Nu o putere mai mare; pentru a dainui mai mult." Pentru ca intr-adevar, prerogativele regale fiind reduse si intelept limitate, regii Spartei erau eliberati de toate pericolele ce se puteau naste din banuielile supusilor sau pizma vecinilor si nu au incercat niciodata experienta unor adevarate calamitati, asa cum s-a intimplat in Argos sau Messena, unde monarhii acestor state mentinind puteri exagerate fata de supusii lor si in limite foarte stricte, fara a manifesta in niciun fel flexibilitate in fata doleantelor poporului, au piedut totul.

Caci intr-adevar, toti cei care vor privi la razvratirile si la acele forme rele de guvernamint ce stau marturie in istoria unor natiuni apropiate, fata de care ei se gaseau si in anumite legaturi de singe, vor afla aici cele mai intemeiate motive de admiratie fata de intelepciunea si spiritul vizionar al lui Lycurg. Pentru ca la inceputul lor, toate aceste trei state au fost egale, sau in cazul ca ar fi fost vreun avantaj aici, el era de partea Messenei si Argosului, care prin insasi regiunea ce o stapineau inca de la inceputuri, erau intr-o situatie mult mai fericita decit Sparta; dar aceasta fericirea a lor avea sa fie de scurta durata, in parte din cauza temperamentului tiranic manifestat de Regii lor, iar de cealalta parte datorita imposibilitatii guvernarii poporului, in mijlocul caruia s-au ivit destul de repede tulburari si framintari ce au dus la rasturnarea tuturor institutiilor existente, ce arata destul de clar ca Sparta a cunoscut o binecuvintare cu adevarat divina in existenta acestui legiuitor intelept, ce a daruit sistemului sau de guvernamint un fericit echilibru si un caracter temperat.

Dar despre asta voi spune mai multe la locul potrivit.

Dupa intemeierea institutiei celor 30 de Senatori, urmatoarea sarcina si cu adevarat cea mai temerara dintre toate care au fost vreodata initiate de Lycurg, afost realizarea unei noi impartiri a pamintului. Pentru ca intre ei exista o inegalitate extrema si intregul stat era impovarat de o multime de nevoiasi si de oameni intru-totul lipsiti de mijloace de supravietuire, asta in timp ce intreaga bogatie a Statului era concentrata in mina doar a citorva persoane, in numar foarte mic. Prin urmare, putea in final inlatura din mijlocul statului aroganta si

invidia, luxul si crima si de aici si pe cele mai inveterate boli, nevoia si prisosul; a reusit sa obtina din partea lor renuntarea la proprietati si consimtirea unei noi impartiri a pamintului, astfel incit sa poata trai cu totii impreuna pe picior de egalitate; este meritul lor de-a fi acceptat sa mearga pe acest unic drum ce duce spre faima si arunca in dizgratie raul, rasplatind actiunile virtuoase, ca singura masura ce poate face o diferentiere intre un om si un alt om.

Pe baza consensului lor fata de aceste propuneri, a procedat fara intirziere la punerea lor in executie, astfel ca a impartit intreaga Laconie in treizeci de mii de parti egale, iar partea atasata cetatii Sparta in noua mii de astfel de loturi; Toate acestea au fost distribuite intre spartani, asa cum a procedat si cu celelalte parti, care au fost impartite cetatenilor tarii. Alti autori consemneaza ca el ar fi alcatuit doar sase mii de loturi pentru cetatenii Spartei si ca Regele Polydorus a mai adugat inca trei mii de loturi. Altii spun ca Polydorus ar fi dublat numarul loturilor impartite de Lycurg, care conform spuselor acestora, era doar de patru mii cinci sute. Un lot era astfel conceput incit productia lui sa poata hrani familiile de la un an la altul, saptezeci de masuri de griu pentru stapinul casei si alte douasprezece masuri pentru sotia sa, impreuna cu o cantitate corespunzatoare de ulei de masline si de vin. Si a fost gindit ca aceasta cantitate va fi suficienta pentru a mentine corpul intr-o buna stare de sanatate pentru a se bucura de intreaga lui forta fizica; ei considerau ca era mult mai bine fara ca aici sa existe un surplus. Se povesteste ca intr-o zi, la scurta vreme dupa aceasta diviziune a pamintului, pe cind se intorcea dintr-o calatorie in vremea recoltei, pamintul fiind de curind secerat si vazind cum stau capitele aliniate, toate fiind egale si de aceeiasi marime, el a zimbit si a rostit catre cei din apropierea sa: "Imi pare ca toata Laconia arata asemeni unei singure familii, intreaga proprietate fiind impartita egal intre un numar de frati.'"

Nemultumit cu acesta impartire, a luat decizia de-a face o noua diviziune asupra bunurilor mobile, astfel incit, sa nu poata ramine nicio alta distinctie sau inegalitate revoltatoare intre ei. Dar gasind ca ar putea fi foarte periculos de-a se indrepta spre aplicarea acestei noi reforme intr-un mod deschis, el a urmat o alta cale pentru a le infringe avaritia, adoptind urmatoarea stratagema: a legiferat ca intreaga cantitate de monezi de aur si argint sa fie retrasa din circulatie, astfel incit in circulatia monetara curenta sa ramana doar un set de monede din fier, care desi fiind intr-o mare cantitate si cintarind destul de mult, erau cu toate acestea, de o foarte mica valoare; astfel incit, pentru a aduna douazeci sau treizeci de poundzi (cca. 9-13.6 kg; 1 pound=453,6 gr.), era nevoie de o lada destul de marisoara, iar pentru a scapa de ei, nu valorau mai mult decit o pereche de boi. Odata cu introducerea acestor monede, o mare parte din vicii au disparut din Lacedaemonia; pentru ca unde se putea imagina omul care sa mai jefuiasca pe cineva pentru astfel de monede?! Cine ar mai fi incercat sa detina sau sa ia prin forta, ori sa accepte drept mita un lucru care nu era nici usor de ascuns, nici nu putea avea vreun credit, nici macar nu ar fi putut sa-i foloseasca la ceva daca ar fi incercat sa topeasca piesele?! Pentru ca atunci cind metalul a fost incandescent, la turnarea monezilor, ele au fost calite in otet de vin, in acest fel materialul pierzindu-si proprietatile initiale si devenind aproape imposibil de-a mai fi prelucrat!

In al doilea rind, a decretat scoaterea in afara legii a tuturor meseriilor inutile si de prisos; dar in acest punct proclamatia sa poate fi gasita excedentara; pentru ca aceia care doar ceva mai inainte alergau dupa acumularea de aur si argint, cu banii ce le ramasesera ar fi fost greu sa mai poata sa plateasca o munca neobisnuita; pentru ca fiind de fier, erau aproape imposibil de tinut in permanata la purtator, asta daca si-ar fi luat asupra lor o asemenea sarcina dureroasa! iar daca ar fi dorit sa-i exporte, s-ar fi lovit de alti greci, care cu siguranta i-ar fi ridiculizat! Astfel incit aici nu se mai aflau mijloace prin care sa mai poata fi cumparate articole si marfuri din strainatate; negustorii care pina atunci ii vizitau frecvent cu marfurile lor, nu mai trimiteau acum nicio corabie in porturile Lacedaemonienilor; nu mai erau maestri de retorica, nici ghicitorii ambulanti, nici prostituate, nici un gravor in aur sau argint, sau macar vreun bijutier, care sa mai puna piciorul intr-o astfel de tara care nu detinea bani; astfel ca deprivati putin cite putin de lux si de toate cite l-au hranit si instigat, fara sa mai risipeasca nimic, aceasta dorinta nu dupa multa vreme s-a stins de la sine. Pentru ca cei bogati nu mai aveau acum niciun avantaj fata de cei saraci si bogatia si abundenta lor n-a mai gasit nicio cale sa mai soseasca aici de peste hotare, ci a fost inchisa in casa, fara sa mai poata face nimic. Si in acest fel ei au devenit excelenti artisti in lucrurile de stricta necesitate; paturi, scaune, mese si tot felul de astfel de marfuri de serie, de stricta utilitate, ce erau realizate aici intr-un mod minunat; in mod special cupele lor erau foarte la moda, fiind cumparate in mod frecvent de catre soldati, asa cum mentioneaza Critias; pentru ca ele erau astfel colorate pentru a-i preveni sa bea apa, permitindu-le in schimb sa bea dupa necesitati pentru a putea uita de suparari, incit mai apoi devenea neplacut sa le mai priveasca, cautind la amanunte; iar forma lor era in asa fel realizata, incit acea parte tulbure din licoare era oprita in partile ei laterale, astfel ca doar cea mai pura parte ajungea in gura bautorului. Pentru acest lucru ei trebuiau sa fie deasemenea recunoscatori legislatorului, care elibera pe artizani de necazul de-a mai face lucrui fara folos, trimitindu-i sa-si arate priceperea si arta daruind frumusete acelor bunuri de folosinta zilnica si utilitate indispensabila.

Cel de-al treilea atac principal si poate cea mai geniala idee a acestui mare legislator, prin care a realizat o lovitura chiar mai eficienta impotriva luxului si dorintelor exagerate ale celor bogati, a fost decretul potrivit caruia, toti cetatenii trebuiau sa ia masa in comun; mancind aceeasi paine si aceeasi carne si toate celelalte feluri ce erau specificate in acest fel, nu mai trebuiau sa isi petreaca viata acasa, asezati pe canapelele costisitoare, la mesele lor splendide, furnizind ei insisi toate bunatatile in mainile negustorilor si bucatarilor, doar pentru a se ingrasa pe la colturi, aidoma brutelor lacome, pentru a nu-si epuiza prea mult mintea pe care si-o doreau odihnita, dar distrugindu-si in schimb corpul, care slabit de atita indulgenta si exces, ducea lipsa de un lung somn, o baie fierbinte, de scutirea de la orele de munca, intr-un cuvint, de atit de multa grije si atentie, ca si cum ar fi fost fara intrerupere bolnavi. A fost cu siguranta un lucru extraordinar ca li s-a oferit un astfel de rezultat, dar unul si mai mare inca, ca au fost indepartati de bogatii, asa cum bine observa Theophrastus, nu doar aceasta patima aprinsa de proprietate, dar insasi dorinta existenta din natura de-a fi

bogat. Pentru ca fiind obligati sa se aseze la aceeasi masa cu cei saraci, cei bogati n-au mai putut sa se bucure si sa utilizeze abundenta lor, nici sa mai fie atit de satisfacuti de vanitatea lor, ce nu le mai producea aceeasi fericire, nici s-o mai manifeste ei insisi, dar nici s-o mai admire la altii. Ajungind intr-o astfel de situatie, incit proverbul lui Plutus: "binele bogatilor este orb", n-a fost verificat nicaieri in intreaga lume, asa cum a fost verificat literalmente in Sparta. Caci intr-adevar, aici nu era doar orb, ci era asemeni unei picturi, fiind total lipsit de viata si de miscare. In primul rind, nu le era permis sa ia masa acasa, iar apoi, erau obligati sa manince la masa publica, pentru ca fiecare avea un ochi atintit asupra celor care nu mincau si nu beau cu acelasi entuziasm ca si restul mesenilor, iar acestora le reprosau ca erau mofturosi si efeminati.

In special acest ultim decret a exasperat pe cetatenii bogati ai Spartei. Ei s-au grupat intr-un corp politic ale carui actiuni erau indreptate impotriva lui Lycurg si a reformelor sale si cu ticaloase cuvinte au venit si au aruncat cu pietre in el, incit desi se afla la distanta fata de ei, a fost nevoit sa fuga din piata publica si sa adaposteasca in sanctuar pentru a-si salva viata; printr-un noroc al sortii au reusit sa scape cu totii, cu exceptia unui Alcander, un tinar, care desi fusese bine educat, era cu toate acestea pripit si violent din fire, care a venit atit de aproape de el, incit atunci cind s-a intors sa vada cine se afla langa el, acesta l-a lovit peste fata cu un bat, incit i-a scos un ochi. Departe de-a fi speriat si descurajat de acest accident, Lycurg, s-a oprit putin si s-a intors catre compatriotii sai, aratindu-le fata desfigurata si ochiul scos; inspaimintati si rusinati de aceasta vedere, l-au predat in mainile sale pe acest Alcander, pentru a fi pedepsit; si cu totii l-au escortat pina acasa, exprimind o mare afectiune fata de raul tratament la care a fost supus. Lycurg le-a multumit pentru ingrijorarea si afectiunea ce au aratat-o fata de persoana sa si i-a indepartat pe toti, cu exceptia lui Alcander; si luindu-l cu sine la el in casa, fara a-i spune ceva sever, doar indepartindu-i pe cei care il insotisera, i-a poruncit sa-l astepte la masa. Tinarul, care era de un temperament sincer, s-a conformat intocmai, fara sa scoata nici cel mai mic murmur; si fiind astfel acceptat sa traiasca impreuna cu Lycurg, a avut ocazia ca sa observe in el, pe linga gentiletea si temperamentul sau calm, o extraordinara moderatie si o neobosita sirguinta, astfel incit, dintr-unul din inamicii sai, el a devenit unul dintre cei mai zelosi admiratori si le-a spus prietenilor si cunostiintelor sale ca Lycurg nu era un ursuz, un om rau si neomenos, asa cum ei l-au crezut cindva, ci personajul cel mai prietenos si bland din intreaga lume. Si astfel a procedat Lycurg prin a pedepsi un om pentru gresala sa, reusind sa faca dintr-un tinar salbatic si patimas, unul dintre cei mai intelepti si modesti cetateni ai Spartei.

In memoria acestui accident, Lycurg a construit un templu zeitei Minerva, supranumit Optiletis; optilus fiind denumirea Dorica pentru ophtalmus - ochiul. Cu toate acestea, unii autori, dintre care Discorides este unul (cel care a scris un tratat asupra guvernamintului Spartei), spune ca el a fost intr-adevar ranit, dar ca nu si-ar fi pierdut in acea lovitura ochiul; si ca a construit acel templu in semn de multumire pentru vindecarea sa. Fie ca toate s-au intimplat intocmai asa, ori altfel, sigur este doar ca dupa aceasta nenorocire Lacedaemonienii au facut o lege, prin care era nimanui nu-i mai era permis sa poarte un toiag la adunarile

publice.

Dar sa revenim la ospetele lor publice; --acestea purtau in limba greaca citeva nume; Cretanii le numeau Andria, pentru ca doar barbatii erau chemati sa ia parte la ele. Lacedaemonienii le numeau Phiditia, prin schimbarea literei 'l' in litera 'd', de la Philitia, iubeau festinurile, pentru ca pe linga faptul ca mancau si beau impreuna, aveau si sansa sa-si faca noi prieteni. Ori poate de la phido - cumpatare, pentru ca primisera atitea lectii de sobrietate; sau poate ca prima litera este o adugare ulterioara, iar la inceput cuvintul a fost, editia, de la edode, - a mananca. Ei au cunoscut astfel de societati formate din cca. 50 de persoane si fiecare dintre ei era obligat sa aduca lunar o masura de faina (o masura= 36,36 litri), 8 galoane de vin (cca. 27 litri 1 galon = 3,341 litri), 5 poundzi de brinza(cca 2, 25 kg 1 pound=453,6 gr.), 2,5 poundzi smochine si o mica suma de bani pentru a cumpara carne sau peste. Pe linga asta, atunci cind faceau sacrificii inchinte zeilor, trimiteau intotdeauna un mic ajutor in sala de mese comuna; si de asemenea, atunci cind plecau la vinatoare, ei trimiteau acolo o parte din vinatul ce l-au ucis; si doar cu prilejul acestor doua ocazii le era permis sa ia masa acasa. Obiceiul de-a manca impreuna a fost aflat sub o stricta observatie multa vreme dupa aceea; in asa masura, incit insusi Regele Agis, dupa ce i-a invins pe Atenieni, la intoarcerea sa, facind cererea obisnuita, deoarece dorea sa manance in intimitate, aceasta i-a fost refuzata de catre polemarhi; acest refuz l-a ofensat intr-o asemenea masura, incit a doua zi a uitat de datoria sacrificiului pentru incheierea fericita a razboiului, astfel incit polermahii l-au condamnat la plata unei amenzi.

Obisnuiau sa trimita copii la aceste mese publice, ca la o scoala a moderatiei; aici erau instruiti in chestiunile de stat, ascultind discursurile experimentatilor oameni politici; aici invatau a conversa cu placere, a face glume pline de spirit si a le trata fara un umor rautacios. Din acest punct de vedere, Lacedaemonienii excelau intr-un mod cu totul particular prin buna lor crestere, iar daca un om s-ar fi simtit neplacut la glumele lor, nu era nevoie decit de cea mai mica aluzie, pentru acestea sa inceteze intru-totul. Era de asemenea obisnuit printre cei mai in virsta din societatea lor de-a spune fiecaruia dintre ei, imediat dupa ce au sosit: "Pe aici (indicind la use), niciun cuvint nu iese." Cind cineva dorea a fi admis intr-una din aceste societati restrinse, trebuia sa treaca mai intai printr-o serie de probe la care erau supusi; fiecare membru al acelei societati lua o bucata mica de paine careia ii da o forma rotunda si o arunca intr-un bazin adinc, unde se afla cel care dorea admiterea in interiorul acelei societati; el lua aceasta bucata si fara a-i modifica forma, o ridica deasupra capului; cei care il displaceau, dadeau acestei bucati de paine o forma plata, ce echivala cu un vot negativ. Iar daca in bazin se gasea o singura bucata care avea aceasta forma, solicitantul era respins, astfel ca dorintele fiecaruia dintre membrii societatii trebuiau sa fie in acord cu ale tuturor celorlalti membrii. Acest bazin era numit caddichus, iar numele candidatului respins deriva de aici. Faimoasa lor mancare era supa neagra, care era apreciata atit de mult pentru ca persoanele mai in virsta se hraneau numai cu zeama, lasind celor mai tineri carnea ce intra in compozitia ei.

Se spune ca un anumit Rege al Pontului, auzind atit de multe despre aceasta supa neagra, a trimis sa-i fie adus la curte un bucatar lacedaemonian, care sa gateasca doar pentru el acest renumit fel de mancare. Dar abia ce a gustat acel rege din supa lacedaemoniana, ca si a gasit-o a fi extrem de neplacuta la gust. Observind acest lucru dupa grimasele regelui, bucatarul i-a spus: "Sire, pentru a face astfel incit acest bors sa fie savuros, trebuie ca mai intai sa va scaldati voi insiva in riul Eurotas."

Dupa ce la aceste festinuri publice, asa dupa cum se obisnuia, se bea moderat, fiecare cetatean se indrepta spre casa, fara insa ca drumul sa fie luminat, deoarece utilizarea facliilor era in toate ocaziile interzisa, astfel incit, in cele din urma, fiecare dintre ei sa se poata obisnui sa marsaluiasca plini de curaj prin intuneric. Tot astfel, cum a fost si in cazul deprinderii obiceiului de-a lua masa in comun.

Lycurg nu a dorit niciodata sa dea o forma scrisa legilor sale; ba mai mult, exista aici o Rhetra ce interzice in mod expres acest lucru. Pentru ca el a gindit astfel ca tot ceea ce inseamna probleme esentiale, asemeni interesului aratat fata de bunastarea publica, acestea fiind imprimate direct in inima tinerilor printr-o buna disciplina, era astfel mult mai sigur sa ramina adinc intiparite si sa fie pastrate in deplina siguranta acolo, in acele principii de actiune organizate in ei de catre cel mai bun legislator, educatia, cu mult mai bine decit ar fi putut face asta oricare alta forma de constringere. Si pentru lucrurile de o mai mica importanta, asemeni contractelor pecuniare si altele de acelasi fel, modul in care aveau sa fie modificate, va fi dupa cum o vor impune necesitatile momentului; a crezut ca este mult mai bine sa nu impuna in astfel de cazuri o regula sau o uzanta ce sa doreasca a fi inviolabila, aratindu-se dispus sa permita ca modul lor de viata si forma de organizare a societatii sa poata fi schimbate in conformitate cu imprejurarile momentului si hotarirea oamenilor, luata dupa cum le va dicta glasul ratiunii. A conceput astfel intregul mecanism social, incit fiecare dintre legile si decretele elaborate trebuiau sa aiba ca ultim efect educatia.

Astfel ca unul din articolele inscrise in Rhetra a fost ca legile lor ar trebui sa nu fie scrise; un altul era indreptat impotriva luxului si speculei si prin acesta s-a poruncit ca acoperisurile caselor sa fie ornate doar cu securea, iar portile si usile lor sa fie fasonate doar cu ferestraul. In legatura cu faimosul dicton al lui Epaminonda despre propria masa: "Tradarea si o masa ca asta nu pot tine tovarasie impreuna", se poate spune ca a fost anticipat de Lycurg. Luxul si o casa de acest fel nu puteau fi tovarasi. Pentru ca ar fi trebuit ca un om sa aiba mult mai putine simturi decit are un om obisnuit, pentru a impodobi astfel de camere simple si vulgare cu baldachine impresionante cu picioare de argint, acoperite in purpura, cu platouri de aur si argint. Fara indoiala, ca au avut motive intemeiate pentru a crede ca isi vor mobila astfel de case cu paturi ce sa le poata fi pe masura, iar paturile vor fi la rindul lor acoperite in acelasi fel, cu o patura aspra cu o textura grosolana, ca si toate celelalte piese de mobilier si ustensile de uz casnic. Este mentionat ca Regele Leotychides, primul ce a purtat acest nume, era atit de putin obisnuit sa vada obiecte prelucrate intr-un stil diferit de cel obisnuit printre lacedaemonieni, incit atunci cind a intrat in Corint intr-o

incapere maiestuoasa, a fost atit de surprins sa vada tocaria si lambriurile taiate si fasonate cu atita finete, incit a intrebat gazdele daca astfel de copaci cresc in tara lor.

Un al treilea decret, sau Rhetra, a fost acela prin care le interzicea sa duca un razboi vreme indelungata sau sa porneasca de multe ori la razboi, impotriva aceluiasi inamic, ca nu cumva in acest fel sa-l pregateasca si sa-l instruiasca in arta razboiului, obisnuindu-l sa se apere adesea impotriva lor. Si tocmai pentru acest lucru a fost blamat Regele Agesilaus si multa vreme dupa aceea; pentru ca s-a crezut ca prin incursiunile sale continue din Boeotia i-a facut pe Tebani egalii Lacedaemonienilor; si tocmai de aceea, Antalcias, vazindu-l intr-o zi ranit, i-a spus ca in acest fel este foarte bine platit, prin aceasta durere ce trebuia s-o suporte, pentru faptul ca a facut din Tebani ostasi adevarati, chiar daca ei si-au dorit asta, sau ba. Aceste legi au fost numite Rhetra, tocmai pentru a notifica ca ele sint sanctiuni divine si revelatii.

In scopul de-a oferi o mai buna educatie tinerilor (pe care o considera sarcina cea mai importanta si nobila a unui legislator), a mers atit de departe inapoi, pina a lua in considere chiar si modalitatea prin care era materialilizata conceptia si nasterea lor, reglementind pina si felul in care erau infaptuite casatoriile. Pentru ca Aristotel greseste atunci cind spune ca dupa ce a incercat pe toate caile sa aduca femeile la o mai mare modestie si sobrietate, a sfirsit in cele din urma prin a le lasa pe acestea asa cum ele erau, pentru ca in absenta sotilor care isi petreceau cea mai mare parte a vietii in razboaie, sotiile lor, de care erau obligati sa se desparta lasindu-le stapine absolute acasa, si-au luat cele mai mari libertati, asumindu-si superioritatea; si ca erau tratate cu un respect exagerat, purtind titluri de stapina sau de regina. Adevarul este ca el a luat si in cazul lor dealtfel, toata precautia ce era posibila; a poruncit fecioarelor sa faca exercitii de lupte, alergare, aruncarea sulitei si tragerea cu arcul, pentru ca acele fructe ce le vor concepe, sa poata fi puternice, viguroase, pline de sanatate, avind o mare rezistenta a corpului, avind radacinile ferme pentru a cunoaste o mai buna crestere, plina de vigoare si sa poata fi mult mai apte sa treaca prin suferintele facerii. Si la sfirsit, pentru a putea inlatura marea delicatete si teama de a se expune la aer si toate insusirile dobindite de preocuparile femeiesti, el a poruncit ca tinerele vor trebui sa mearga goale in procesiuni, la fel ca si tinerii spartani si deasemenea, sa danseze in aceasta conditie cu prilejul diferitelor mese festive, cintind laolalta cu tinerii asezati in jurul lor, privindu-le trupurile si ascultind muzica lor. Cu prilejul acestor ocazii ei faceau remarci usturatoare in care era reflectata, asa dupa cum se si cuvenea dealtfel, imaginea celor ce nu s-au ridicat la nivelul datoriei lor in batalii; si din nou, ii cantau elogios pe cei ce au intreprins in batalie orice actiune mareata; si prin aceste mijloace ii inspirau pe cei tineri, indemnindu-i intr-un fel la imitarea acestor fapte, pentru dobindirea gloriei lor. Ceicare au fost astfel elogiati treceau mai departe mindri, entuziasmati si incintati de cinstea cistigata printre fecioare; iar cei care au fost ironizati, erau tot atit de sensibil atinsi de asta, ca si cum ar fi fost dojeniti in mod oficial; ba chiar si mai mult inca, pentru ca regii si cei mai in virsta, la fel de bine ca si restul cetatii, au vazut si au auzit tot ce a fost spus. Nu era aici niciun lucru rusinos in aceasta goliciune a tinerelor femei; modestia cu care se purtau si toata frivolitatea lor,

excludea acest lucru in intregime. In acest fel le deprindeau cu simplitatea si grija fata de sanatate si le ofereau posibilitatea sa guste din acele sentimente inalte, recunoscute ca facind parte din cimpul rezervat gloriei si actiunilor nobile. De aceea era foarte natural pentru ele sa gindeasca si sa vorbeasca precum Gorgo, de exemplu, sotia Regelui Leonidas, despre care se spune ca atunci cind o doamna straina i-ar fi spus ca femeile Lacedaemoniene erau singurele femei din lume ce puteau conduce barbatii, ar fi spus: "Dintr-un motiv bun. Pentru ca noi sintem singurele femei care nastem barbati."

Aceste procesiuni ale fecioarelor si faptul ca ele apareau goale la exercitiile lor si la dansuri, incitau la casatorie, actionind asupra tinerilor cu violenta si convingere, asa cum vorbea Platon despre dragoste, daca nu chiar despre matematici. Dar pe linga toate acestea, pentru a incuraja inca si mai eficace pe cei care continuau sa fie celibatari, acestia erau prin lege intr-un anume grad lipsiti de anumite drepturi; pentru ca ei erau exclusi sa participe la astfel de procesiuni publice in care fecioarele si tinerii spartani dansau goi impreuna, iar in timpul iernii, ofiterii ii obligau sa marsaluiasca ei insisi goi, in jurul pietii publice, in timp ce isi cintau prin intermediul unui anumit cintec, rusinea pentru care tocmai sufereau aceasta pedeapsa pentru neascultarea legilor. Mai mult decit atit, lor nu le era recunoscut respectul si onoarea ce le era aratata de cei tineri virstnicilor; si niciun om, de exemplu, nu putea fi gasit vinovat de ceea ce i s-a spus odata lui Dercyllidas, desi era un comandant atit de distins; cel care intr-o zi apropiindu-se de un tinar, acesta in loc de-a se ridica si a-i oferi scaunul, si-a pastrat pe mai departe locul netulburat, remacind: " Niciun copil de-al tau nu va face un serviciu asemanator pentru mine."

In casatoriile lor, sotul isi rapea mireasa intr-un anume fel prin forta; iar sotiile nu erau vreodata mici sau de o virsta frageda, ci in plina floare si maturitate. Dupa aceasta, cea care conducea cununia, venea si taia pe rotund parul miresei, de jur-imprejurul capului, o imbraca in haine barbatesti si o lasa asezata pe pat in intuneric; apoi venea mirele imbracat in hainele de fiecare zi, calm si linistit, tot asa cum era in vreme ce manca la masa comuna si intrind in camera particulara unde se afla mireasa, desfacind cingatoarea de virgina, pleca luind-o cu sine; iar dupa ce stateau impreuna un anumit timp, el se intorcea calm in propriul sau apartament, pentru a se culca impreuna cu ceilalti tineri. Si asa continuau, petrecind zilele impreuna si intr-adevar, noptile le petrecea mai departe cu tovarasii sai, vizitindu-si ziua mireasa cu teama si rusine si cu precautie, atunci cind credea ca ea n-o sa remarce asta; ea se folosea pe de alta parte, de toate farmecele de care era capabila, pentru a o ajuta sa-si gaseasca ocaziile favorabile in intilnirile lor, atunci cind se aflau in afara companiei obisnuite. In acest mod continuau sa traiasca o perioada destul de mare de timp, incit de multe ori aveau copii cu sotiile lor, inca inainte ca ei sa-si poata vreodata vedea fata la lumina zilei. Intilnirile lor fiind in acest fel destul de dificile si de rare, serveau nu doar in a-si mentine exercitiul auto-controlului, dar le aduceau amindoura deopotriva, un corp sanatos si viguros si mentinea afectiunea dintre ei la fel de pura si vie, plina de sensibilitate si dorinta, fara a fi afectata de un acces prea usor si o lunga convietuire dusa impreuna; in vreme ce despartirea lor era realizata destul de timpuriu, pentru a lasa in urma nestinsa

flacara dorintei si placerii in fiecare dintre ei. Dupa ce a protejat astfel casatoria prin intermediul modestiei si prudentei, a fost la fel de preocupat pentru indepartarea din inima lor a acelor sentimente goale si efeminate provocate de gelozie. In acest scop, a exclus toate tulburarile imorale, dar cu toate acestea a facut astfel incit a devenit onorabil pentru orice barbat in a permite sotiei sale sa se poata intilni si cu alti barbati, pe care ei ii vor crede potriviti, astfel incit sa poata avea copii de la ei; ridiculizindu-i in acelasi timp pe cei care erau de parere ca astfel de favoruri erau atit de nepotrivite pentru cei care plecau in razboaie pentru a-si varsa singele in batalii, pentru ca in final sa merite asta. Lycurg a permis astfel barbatilor in virsta ce aveau sotiile tinere, sa le recomande anumiti tineri recunoscuti si virtuosi, pentru a putea avea impreuna copii care sa mosteneasca aceste calitati de valoare ale tatalui si de care totodata, sa se poata bucura ca de niste adevarati fii. Pe de alta parte, un barbat onest ce era indragostit de o femeie maritata, pe baza modestiei ei si bunelor purtari a copiilor ei, putea solicita fara alte formalitati obtinerea societatii ei din partea sotului, al carei pret se putea ridica de la aceasta parcela buna de pamint, pina la valoroasa alianta a copiilor, benefica pentru el insusi. Si intr-adevar, Lycurg avea convingerea ca acesti copii nu se aflau tot atit de mult in proprietatea parintilor lor, cit in cea a Statului si de aceea nu ar fi dorit ca cetatenii sa fie zamisliti de primii veniti, ci de cei mai buni dintre oamenii ce s-ar fi gasit printre ei; legile celorlalte natiuni apareau pentru el cit se poate de absurde si nepotrivite, acolo unde oamenii se aratau a fi atit de preocupati de soarta cainilor si cailor ce-i aveau in proprietate, straduindu-se prin toate mijloacele si platind mari sume pentru a obtine descendenti de rasa si cu toate acestea isi tineau sotiile inchise, pentru a fi mame doar pentru copii lor, cei care puteau fi nerozi, infirmi, bolnaviciosi; ca si cum nu ar fi evident ca astfel de copii, avind o origine nesanatoasa isi vor proba aceste defecte prima data asupra celor care i-au procreat si i-au educat, la fel de bine cum se va intimpla si in cazul copiilor de o buna conditie, de aceasta data aratindu-se insa tocmai calitatile lor. Astfel de reglementari bazate pe temeiuri naturale si sociale au fost cu siguranta departe de acele libertati scandaloase ce au urmat mai apoi, cele care au pus in sarcina femeilor acuzatia de adulter, ce era inca necunoscuta in vremea aceea in rindul lor. Se spune, de exemplu despre Geradas, unul din Spartanii din vechile timpuri, care a fost intrebat de un strain ce pedepse prevad legile lor pentru adulter, ca ar fi raspuns: "- In tara noastra nu exista adulter." "- Bine, dar atunci sa presupunem ca ar exista", a raspuns strainul. " "- Atunci', a raspuns el 'cel acuzat ar trebui sa-i ofere acuzatorului sau un taur cu un git atit de lung, incit acesta sa poata sa se adape de pe culmea Taygetus, direct din apele raului Eurotas." "- Este imposibil sa poti gasi un asemenea animal", a raspuns strainul surprins. "- La fel de posibil este si sa intilnesti un adulter in Sparta", a raspuns Geradas zimbind.

Cam asta este ce am avut de spus despre casatoriile lor.

Nu statea in puterea parintelui sa dispuna in legatura cu copii sai dupa cum acestia isi doreau; ei erau obligati sa-i aduca in fata unor anumiti magistrati intr-un loc numit Lesche; aici se aflau citiva din batrinii tribului de care apartineau copiii; sarcina lor era sa-i priveasca cu atentie si daca il gaseau viguros si bine

cladit, dadeau ordin pentru educarea lui, alocindu-i unul din cele noua mii de loturi de teren despre care am mentionat mai inainte, pentru a asigura intretinerea lui, iar daca il gaseau a fi plapind si gresit intocmit trupeste, porunceau sa fie dus la ceea ce se numea Apothetae, un fel de prapastie aflata sub muntele Taygetus; astfel gindind, ca nu este nici spre binele copilului insusi, nici spre binele interesului public sa fie oprit, daca inca de la bun inceput nu aparea a fi bine intocmit pentru a putea fi sanatos si plin de vigoare. Pe seama aceleiasi justificari, femeile nu isi imbaiau copii nou-nascuti cu apa, asa cum se proceda in celelalte tari, ci cu vin, pentru a incerca in acest fel temperamentul si trasaturile corpului lor; in intentia de a indeparta dintre ei pe acei copii epileptici, debili, bolnaviciosi, ce se vor dovedi a fi astfel dupa ce au fost imbaiati, in timp ce dimpotriva, cei care erau de o constitutie puternica si viguroasa capatau o asemenea rezistenta si isi insuseau un temperament asemanator cu cel al otelului. Doicile utilizau in acest scop o deosebita grije si o adevarata arta; iar pentru asta nu foloseau scutece, copii cresteau liberi si neconstrinsi, fara a fi obisnuiti legati, desavirsindu-si in acest fel liber membrele si forma trupului, fara a fi capriciosi si mofturosi in ceea ce priveste mancarea; fara sa se teama in intuneric, sau de-a fi lasati singuri; fara orice fel de artag, proasta dispozitie sau plinset. In baza acestei educatii spartane, doicile lor au fost angajate adesea pentru a creste copiii unor cetateni apartinind altor state; si exista marturii potrivit carora cea care l-a cresut pe Alcibiade a fost de origine Spartana; protectorul sau Pericle, asa cum ne marturiseste Platon, a ales in acest scop o servitoare numita Zopyrus, ce nu era cu nimic mai buna decit toate celelalte sclave de rind.

Lycurg era insa de o alta parere; nu ar fi dorit sa aiba maestri cumparati din piata pentru a educa pe tinerii Spartani, astfel incit nici acestia sa nu se vada obligati sa-si vinda osteneala la rindul lor, nici nu ar fi foate legal fata de parinti sa-si vada astfel educati copiii, dupa propria fantezie; dar curind ce acestia ajungeau la virsta de sapte ani, ei erau inscrisi in anumite companii sau clase, unde traiau sub acelasi spirit de ordine si disciplina, executind exercitiile si jucindu-se cu totii impreuna. Din rindurile lor erau alesi cei care dovedeau cea mai buna conduita si curaj pentru a fi numiti capitani; ceilalti aveau intotdeuna atentia lor aplecata catre ei, supunindu-se ordinelor date si suportind rabdatori pedepsele hotarite de ei; astfel incit, intregul curs al educatiei lor era un exercitiu continuu al unei perfecte si totale supuneri. Cei mai in virsta, care erau martori la performantele inregistrate, adesea provocau in rindul lor dispute si certuri, pentru a le oferi prilejul de-a descoperi diferitele lor caractere si a-i putea remarca pe cei dispusi la acte de vitejie, sau pe cei ce se lasau infrinti de lasitate, pentru a-i cintari cu intelepciune pentru atunci cind vor intimpina situatii cu mult mai dificile decit cele de acum. In ceea ce priveste scrisul si cititul, le ofereau doar atit cit era necesar sa cunoasca la rindul lor; grija de capetenie a sefilor era sa faca din ei osteni supusi, sa-i invete sa suporte infringerea si sa se bucure de victorie in batalie. In acest scop, pe masura ce cresteau si disciplina lor sporea proportional, odata cu inaintarea lor in virsta; capul lor era tuns scurt si erau obisnuiti sa marsaluiasca in picioarele goale, iar cea mai mare parte a timpului sa se joace fara haine pe ei.

Dupa ce ajungeau la virsta de doisprezece ani le era interzis sa mai poarte

orice imbracamite pe dedesubt; aveau o haina pe care trebuiau sa o poarte vreme de un an; trupurile lor erau puternice si uscate, cu foarte putin ajutor din partea bailor si unguentelor; aceste ingaduinte omenesti le erau permise doar pentru citeva zile pe timpul unui intreg an. Locuiau impreuna in mici detasamente, dormeau pe saltele de papura ce crestea pe marginile raului Eurotas, de unde o culegeau cu mainile goale, fara sa se foloseasca pentru asta de un cutit; iar daca era vreme de iarna, amestecau impreuna cu papura putin puf de scaieti, despre care se credea ca avea proprietatea de-a oferi caldura. In vreme ce ajungeau la aceasta virsta, nu exista niciunul dintre acesti copii promitatori, care sa nu aiba o iubita in societatea careia sa-si petreaca timpul. Cei mai in virsta aveau deasemenea un ochi atintit asupra lor, venind adesea pe terenul de exercitii si ascultind la ei, asa cum se intreceau in spirit sau in forta fizica unii cu ceilalti si faceau asta cu atita seriozitate si preocupare, ca si cum ar fi fost parintii, tutorii sau chiar magistratii lor; incit cu greu ar fi gasit un ragaz sau un loc, in care sa nu existe cineva prezent pentru a le reaminti de datoria lor si a-i pedepsi in cazul in care ar fi neglijat-o.

Pe linga toate acestea, aici erau alesi unii dintre cei mai buni si onesti oameni din intreaga cetate avind drept sarcina cirmuirea lor; acestia ii pregateau in citeva grupe si peste fiecare dintre ele asezau drept capitan pe cel mai cumpatat si indraznet dintre cei pe care ei ii numeau Ireni, care in general aveau in jur de douazeci de ani, ce iesisera deja cu doi ani in urma din rindul celor numiti baieti; si pe cei mai in etate dintre ei, ce urmau a deveni in curind Ireni, iesind din rindul baietilor si urmand a deveni in curind barbati. Prin urmare, acesti tineri erau capitanii ce ii conduceau in lupta, iar acasa deveneau cirmuitori, folosindu-i in aceste functii; ii trimiteau pe cei mai mari dintre ei pentru a aduce lemne, iar pe cei mai slabi si mai putin abili sa adune salata si ierburi, iar acestia nu aveau voie de a lipsi, sau sa incerce sa sustraga ceva; ceea ce faceau adesea, strecurindu-se in gradina, sau ducindu-se cu viclenie si pe ascuns in sala de mese; iar daca erau prinsi asupra faptului, erau biciuiti fara mila pentru ca au furat afit de prosteste, dar si cu atita stingacie. Sterpeleau de asemenea, orice fel de mancare le cadea in mana, asteptind si pindind toate momentele prielnice in acest scop, atunci cind ceilalti oamenii erau adormiti, sau cind erau mai putin prevazatori decit in mod normal. Iar daca erau prinsi, nu doar ca erau biciuiti, dar erau si infometati, fiindu-le reduse si stipendiile obisnuite, care si asa erau destul de subtiri, dealtfel asa erau concepute in mod intentionat pentru a se vedea obligati sa se ajute ei insisi si sa fie fortati sa-si incerce energia si abilitatile. Acesta era de fapt principalul tel al acestui exercitiu si tratament aspru; mai exista insa si un altul, care nu era deloc lipsit de importanta, acela ca se puteau dezvolta fizic, devenid mai inalti, capatind totodata si cea mai mare rezistenta a organismului; pentru ca spiritul vital nu era suprasolicitat si impovarat de o cantitate prea mare de hrana; care in mod inevitabil s-ar fi reflectat prin cresterea in latime si in grosime, ce isi are originea in acea calitate naturala ce duce la cresterea corporala; iar corpul devenind lipsit de fermitate, moale, pentru ca este flexibil, creste in inaltime. Si acelasi lucru se pare ca va conduce si la frumustetea formelor; un habitat arid si sarac este un subiect mai potrivit pentru o configurare a naturii, unde un altul grosolan si suprasaturat este prea greu pentru a fi modelat intr-un mod corespunzator. Intocmai asa cum le gasim pe

acele femei ce se folosesc de leacuri in timp ce sint insarcinate, ce dau nastere la prunci mai slabi si mai mici, dar avind formele mult mai frumoase si mai bine imbinate; trupul lor izbutind a fi mult mai flexibil si usor de modelat. Oricum, prefer sa-i las pe altii sa determine care este ratiunea acestei alegeri.

Dar sa revenim acolo unde am inceput aceasta digresiune. Atit de serios se spune ca priveau lacedaemonienii la aceste furturi facute de copiii lor, incit circula o poveste despre un tinar care ar fi furat o tinara vulpe, pe care a ascuns-o sub mantia sa si a suportat durerea de a-i smulge cu ghiarele si dintii maruntaiele, cazind mort pe loc, mai degraba decit s-o lase sa fie vazuta. Iar ceea ce se poate observa azi in practica din Sparta, este suficient pentru a da credit acestei povesti, pentru ca eu insumi am vazut citiva tineri suferind biciuirea pina la moarte la picoarele altarului Dianei Orthia.

Tinerii Iren, sau capeteniile adolescentilor, obisnuiau sa mai ramina impreuna cu ei inca o scurta vreme dupa masa de seara, poruncind unuia dintre ei sa cinte o melodie, punindu-i altuia o intrebare ce necesita un raspuns informat si bine gindit; de exemplu, Cine era omul cel mai bun din intreaga cetate? Ce gindea despre o astfel de actiune a unui astfel de om? Se foloseau inca de timpuriu pentru a le transmite o dreapta judecata asupra lucrurilor si persoanelor si pentru a lua ei insisi aminte asupra abilitatilor si defectelor compatriotilor. Iar daca nu aveau pregatit imediat un raspuns la intrebarea, Cine avea cea mai buna sau cea mai rea reputatie dintre cetateni, era privit de catre ceilalti drept un om greu de cap, avind o dispozitie usuratica si mai putin sau total lipsit de acele sentimente inalte precum cel al onoarei si virtutii; pe linga asta, le ofereau suficiente temeiuri pentru ceea ce obisnuiau a spune, ca doar in citeva cuvinte sa includa cit de multe semnificatii; iar daca nu puteau face asta, sau nu dadeau un raspuns corect la intrebarea pusa, erau socotiti stingaci, fiind blamati public de conducatorii lor. Uneori, Irenii faceau asta in prezenta batranilor si magistratilor, astfel incit acestia se puteau convinge daca pedepsele dictate de eierau corecte si utile intr-o anumita masura, sau nu; si atunci cind ei dadeau gres, nu erau dojeniti in fata tinerilor, dar cind acestia plecau, erau chemati sa dea explicatii si sa-si primeasca pedeapsa, daca au ajuns prea departe cazind intr-una din extreme, fiind prea indulgenti sau prea severi.

Iubitii si favoritii, imparteau cu tinerii onoarea sau rusinea suferita de ei; si aici circula o poveste despre unul dintre ei, care a suferit o amenda din partea magistratilor pentru ca tinarul pe care-l iubea plingea ca o femeie in vreme ce se afla in lupta. Si desi acest tip de dragoste era astfel aprobata printre ei, incit cea mai virtuoasa mama de familie si-ar fi dorit sa faca din ea o ocupatie pentru ficele ei, cu toate acestea, intre ei nu exista rivalitate si daca citiva indragostiti isi intilneau iubirea lor intr-o aceeasi persoana, asta insemna mai degraba inceputul unei prietenii intime, in vreme ce cu totii impreuna conspirau pentru realizarea in practica a cuceririi obiectului iubirii lor.

De asemenea, ii invatau sa vorbeasca cu o ironie plina de naturalete si gratie si sa cuprinda cit mai multe din ideile lor in foarte putine cuvinte. Pentru ca Lycurg, cel care a dat dispozitie, asa cum am vazut, ca o moneda de dimensiuni

atit de mari ce ar fi trebuit sa aiba o valoare atit de neinsemnata, avea o atitudine cu totul diferita atunci cind venea vorba despre un discurs, nepermitind ca acestasa fie tinut daca nu continea in citeva cuvinte numeroase sensuri, pline de inteles si de utilitate; prin obisnuinta practicarii unei taceri indelungate, copiii Spartei au ajuns sa ofere doar raspunsuri laconice; pentru ca intr-adevar, astfel de oameni limbuti si incapabili sa pastreze tacerea, rareori pot da nastere la un astfel de numar de cuvinte judecate. Regele Agis, atunci cind mai multi atenieni au luat in ris sabiile lor de mici dimensiuni, spunind ca ele erau astfel facute pentru a putea fi inghitite cu usurinta de catre scamatorii de pe scena unui teatru, le-a raspuns: "Noi le gasim suficient de lungi pentru ca sa-i poata ajunge pe inamicii nostri"; si sabiile lor erau tot asa de scurte si ascutite dupa cum erau si frazele lor. Ele isi atingeau scopul si captau atentia ascultatorului mai bine decit putea s-o faca oricine altcineva. Insusi Lycurg se pare ca avea un discurs laconic, plin de rationamente, daca este sa dam crezare anecdotelor ce circula inlegatura cu el; asa cum apare si din raspunsul sau adresat unei persoane ce dorea cu orice pret instaurarea democratiei in Sparta. "Incepe prietene', i-a raspuns el 'si institu-o mai intai in familia ta." Altul ce il intreba de ce permite un sacrificiu atit de saracacios si lipsit de importanta fata de Zei, va primi replica sa, "Ca sa putem astfel avea intotdeauna cite ceva de oferit.". Fiind intrebat care sint exercitiile militare si de lupta pe care el le considera a fi cele mai potrivite, el a raspuns: "Toate, cu exceptia celor in care iti intinzi mainile catre dusman." Ii este atribuit un raspuns similar ce era adresat intr-o scrisoare catre un conational ce i se adresa in scris; fiind consultat in legatura cu modul in care se puteau apara cel mai bine in fata dusmanului, el a raspuns: "Printr-o rezistenta slaba dar continuua si nu dorind cu inflacarare ca fiecare om sa fie mai maret decit semenul sau." Fiind din nou consultat daca este necesar sa inconjoare cetatea cu un zid de aparare, ar fi raspuns: " Cea mai bine fortificata cetate este cea care este aparata de un zid de oameni si nu de caramizi." Dar daca toate aceste scrisori sint contarfacute sau nu, e o sarcina greu de elucidat.

In legatura cu aversiunea lor fata de flecareala, circula urmatoarele apoftegme. Regele Leonidas ar fi spus catre cineva care tinuse un discurs in fata sa asupra unei chestiuni foarte importante dealtfel, dar la timpul si in locul nepotrivit: "Foarte nimerit, numai ca in alta parte!" Regele Charilaus, nepotul de frate al lui Lycurg, fiind intrebat de ce unchiul sau a facut doar un numar restrins de legi, a raspuns: "Oamenii care folosesc putine cuvinte, au nevoie de putine legi." Cind cineva a acuzat in public pe sofistul Hetacus pentru ca fiind invitat la masa publica nu a scos niciun cuvint pe toata durata ei, Archidamidas a raspuns in apararea lui: "Cel care stie cum sa vorbeasca stie si cind."

Raspunsul ascutit, dar cu toate acestea, fara a fi lipsit de eleganta, de care am pomenit mai sus, poate fi exemplificat dupa cum urmeaza. Demaratus, fiind intrebat insistent intr-o maniera stinjenitoare de un individ: "Care era cel mai bun om din Lacedamonia?" i-a raspuns intr-un final, "El, pentru ca este cel mai mic si asemeni tie." Cineva, aflat in compania Regelui Agis, preamarea Elenii pentru gestionarea corecta si onorabila a acordului tacit din vremea jocurilor Olimpice; "Intr-adevar", a raspuns Agis, "ei sint indreptatiti in cel mai inalt grad de-a fi elogiati, daca pot sa faca justitie o data in cinci ani." Theopompus i-a raspuns

unui strain ce vorbea foarte mult despre afectiunea sa fata de Lacedaemonieni, spunindu-i ca este numit Philolacon (iubitorul de Lacedaemonieni) de catre conationalii sai, dar ca ar fi fost mult mai onorabil pentru el daca l-ar fi numit Philopolites (iubitorul propriilor conationali). Si Plisoanax, fiul lui Pausanias, atunci cind un orator din Atena le-a spus Lacedaemonienilor ca sint lipsiti de invatatura, i-a raspuns: "Cuvintele tale rostesc adevarul; caci noi singuri dintre toti Grecii nu avem nicio invatatura vatamatoare." Cineva l-a intrebat pe Archidamidas care era numarul la care se puteau ridica Spartanii; "Indeajuns incit sa tina departe pe cei ticalosi", a raspuns el.

Putem vedea caracterul lor chiar din aceste remarci ironice. Pentru ca ele nu sint aruncate la intimplare, ci spiritul lor este motivat de o anumita valoare sau de-o alta asupra careia reflectia lor se indreapta. De exemplu, atunci cind cineva a fost indreptat catre o anumita persoana ce reusea sa imite intocmai cintecul privighetorii, el a raspuns: "Bine, dar eu am auzit cintecul privighetorii insasi." Altcineva a citit pe un mormint aceasta inscriptie:

" Incercind sa inabuse o cruda tiranie Cu totii au murit la Selinus in batalie"

si a spus ca prin aceste cuvinte le era platiti pretul corect; pentru ca in loc de-a incerca sa inabuse acea tiranie, trebuiau s-o lase sa arda pina la capat. Cineva s-a oferit intr-o zi unui tinar sa-l insoteasca pentru a asista la o lupta de cocosi ce se vor bate pina la moarte, acesta i-a raspuns ca nu-l intereseaza absolut deloc acei cocosi care vor muri, ci aceia ce vor trai pentru a ucide in continuare altii. Un altul, intrind intr-o cetate si vazind un mare numar dintre locuitori lenevind pe scaunele lor, le-a spus: "Zeii mi-au interzis sa ma asez in acel loc unde n-am sa pot ajunge cel putin pina acolo incit sa-i salut pe batrani." Pe scurt, raspunsul lor era atit de concis si pertinent, incit oricine putea remarca faptul ca exercitiile intelectuale erau o caracteristica mult mai exacta in cazul educatiei spartanilor, decit exercitiile fizice.

Pana nici instructorii lor de poezie si muzica nu puteau fi mai putin atenti fata de obiceiul lor de-a intretine conversatii pline de gratie si de bun-simt. Si chiar cintecele lor aveau in ele un anumit gen de viata si un spirit ce ajungea sa inflameze si sa posede mintea ascultatorului, indemnindu-i sa treaca plini de ardoare si entuziasm la actiune; stilul lor era unul simplu, natural, fiind lipsit de artificial; subiectul era intotdeauna unul sincer, moral; cel mai adesea erau compuse in memoria unor oameni ce cazusera pe cimpul de lupta in apararea patriei, sau pentru a-i acoperi cu rusine pe cei care se comportasera nedemn; pe primii dintre ei, i-au declarat fericiti, glorificindu-i; viata ultimilor, era descrisa drept cea mai mizerabila si mai cumplita. Nu acordau mare importanta fata de ceea ce puteau face si se mandreau cu ceea ce au facut; in functie de diferitele virste, aveau organizate trei ansambluri corale, pe care le ascultau cu prilejul festivitatilor solemne, primul era alcatuit din batrani, cel de-al doilea din tineri, iar ultimul din copii;

batranii, incepeau astfel:

"Odata am fost tineri, puternici si bravi";

tinerii le raspundeau: "Asa sintem noi azi, veniti si ne-ncercati;" copiii soseau la urma, cintind: "Vom fi cei mai puternici si bravi dintre soldati;"

Intr-adevar, daca vom lua in considerare efortul depus pentru realizarea compozitiilor muzicale, unele dintre ele existind pina in timpurile noastre si ariile de flaut pe care marsaluiau atunci cind se aruncau in batalie, vom putea gasi ca Terpander si Pindar aveau dreptate sa spuna ca aceasta muzica si aceste valori s-au aliat impreuna pentru a da nastere spiritului spartan.

Terpander spunea despre Lacedaemonieni:

"In ei si-au dat intilnire lancea si cintecul Iar Justitia hoinareste libera pe strazile lor"

iar Pindar:

"Consiliile batranilor intelepti de-aici au rasarit Ca cei tineri sa-si cucereasca cu lancea pamintul dorit, Si dansul si cintecul si bucuria, le slavesc cum ei au simtit"

Ambii descriu Sparta a fi nu mai putin muzicala, decit razboinica; iar in cuvintele unuia dintre poetii lor:

"Cu fierul aspru si taios se 'ncinge Si harpei vine cintecul sa-nchine."

Pentru ca intr-adevar, inainte de-a se angaja in batalie, prima data, Regele oferea sacrificii inchinate Muzelor, dupa toate probabilitatile pentru a pastra in memoria lor educatia primita si acele ratiuni juste pe baza carora vor trece la actiune si prin urmare, a-i insufleti pentru a putea in acest fel realiza fapte de vitejie in lupta, care sa fie vrednice de a fi consemnate de memoria contemporanilor. In aceasta vreme si Lacedaemonienii se vedeau nevoiti sa se abata putin de la severitatea educatiei lor in favoarea celor mai tineri, acceptind ca acestia sa-si faca parul ondulat si sa-l impodobeasca, sa poarte haine elegante si arme splendid ornate; si erau incintati sa-i vada asemeni unor cai mandri ce alearga falnici cu coama fluturind in vint, fortind pe finalul unei curse. Prin urmare, curind ce au ajuns la maturitate, primind o buna educatie, ei au inceput a se ingriji de parul lor ca sa fie taiat si ingrijit, in special cu o zi inainte de batalie, urmind cuvintul rostit de legislatorul lor, care spunea ca, un par bogat adauga frumusete unei fete placute si teroare uneia urite.

Atunci cind se aflau pe cimpul de exercitii, executia acestora era in general una moderata, marsurile efectuate nu erau atit de dure, nici autoritatea ofiterilor

exercitata asupra lor nu era atit de stricta, cu toate acestea, atunci cind ajungeau pe cimpul de batalie se putea spune despre ei ca erau singurii oameni din lume carora razboiul le oferea un ragaz de odihna. Cind armata era aliniata in rindurile de bataie si inamicul se gasea linga ei, Regele sacrifica o capra, dupa care le ordona soldatilor sa-si puna ghirlandele pe capete, iar flautistilor sa cante acordurile unui imn inchinat lui Castor, incepind sa cante el insusi primele acorduri din imnul victoriei. Era o priveliste magnifica si teribila totodata, sa-i vezi pe toti acesti barbati falnici marsaluind in armonia flautelor, fara cea mai mica dezordine in rindurile lor, fara sa se poata citi nici cea mai mica neliniste in privirea lor, sau cea mai mica schimbare in expresia acestor razboinici, ce se deplasau calmi si veseli spre a infrunta destinul in batalia finala. Era putin probabil ca astfel de barbati sa cunoasca ce este teama, sau orice acces de furie, fiind stapiniti de acele valori ce le confera siguranta, bazata fiind si pe o anumita doza de speranta, ca si cum s-ar fi aflat in serviciul unei divinitati ce ii intovaraseste si ii conduce. Regele avea permanent linga persoana sa pe citiva din cei care au fost incoronati la jocurile Olimpiadelor; si pe aceasta baza se spune ca un Lacedaemonian a refuzat un dar considerabil ce i-a fost oferit cu conditia sa nu se inscrie pe listele competitiei; iar atunci cind a fost inlaturat de adversarul sau din competitie, citiva intre spectatori au strigat catre el: "Hei, Lacedaemonianule, ce ti-a mai ramas acum din victorie?", la care el a zimbit raspunzind: "Voi lupta alaturi de Rege!" Dupa ce loveau dusmanul, rasturnind liniile inamice pina ce acestea incepeau sa fuga in deruta, continuau sa-l urmareasca asigurindu-si victoria, dupa care sunau retragerea, gindind ca este josnic si nedemn pentru un Grec sa taie oamenii in bucati cind acestia s-au dat batuti si au renuntat la orice rezistenta. Acest mod de-a trata inamicul trada nu numai generozitate, dar si diplomatie; pentru ca in acest fel se facea cunoscut ca ei ii ucid doar pe cei ce opun rezistenta, restul armatei fiind crutat, iar oamenii se puteau gindi in general ca cel mai bun mijloc de a se pune la adapost il oferea fuga.

Sofistul Hippias, spune ca insusi Lycurg a fost un mare soldat si un comandant de exceptie. Philostephanus ii atribuie prima diviziune a cavaleriei in corpuri de cite cinzeci de ostasi grupate in careu; dar Demetrius Phalerianul spune exact contrariul, sustinind ca toate legile sale au fost elaborate pe vremea unei paci permanente. Si intr-adevar, armistitiul sacru Olimpic, sau incetarea luptelor pe perioada desfasurarii jocurilor Olimpice, ce a fost realizat prin intermediul actiunilor orchestrate, cu mijloacele si sub conducerea lui, ma fac sa inclin sa cred ca a fost un om cit se poate de blind, care a iubit linistea si pacea. Cu toate acestea, Hermippus ne spune ca el n-a avut niciun rol in luarea acestei hotariri; cel care ar fi realizat armistitiul sacru ar fi Iphitus, iar Lycurg ar fi sosit aici doar ca spectator, iar pina si asta, gratie doar unui simplu accident. Fiind aici, ar fi auzit in spatele sau vocea unui om blamindu-l si minunindu-se cum a putut sa nu-i incurajeze si in ultima instanta sa le impuna compatriotilor sai sa participe la aceasta adunare a tuturor Grecilor si intorcindu-se, cum n-a vazut pe nimeni in spatele sau, a tras concluzia ca era o voce din Ceruri, iar dupa aceasta s-ar fi dus imediat la Iphtius, sprijinindu-l in conducerea ceremoniei acestei festivitati, care prin ajutorul sau a fost mult mai bine organizata si s-a bucurat de o mult mai mare recunoastere decit pina atunci.

Dar sa ne reintoarcem la Lacedaemonieni. Disciplina lor continua si dupa ce acestia deveneau maturi. Nu-i era permis nimanui sa traiasca dupa bunul sau plac, intreaga cetate era un soi de cimp de antrenament, in care fiecare avea repartizata partea sa de provizii si de sarcini, privind catre sine ca spre cineva nascut sa serveasca patriei si nu propriului sau interes. De aceea, in cazul in care nu aveau nimic altceva de indeplinit, veneau sa supravegheze pe tinerii ce efectuau exercitiile de antrenament, incercind sa-i invete ceva util, sau sa invete ei insisi de la cei care aveau mai multe cunostinte. Si intr-adevar, una dintre cele mai inalte si mai mari binecuvintari pe care Lycurg a oferit-o acestui popor, a fost abundenta timpului liber, cel care a procedat la interzicerea exercitarii oricarei activitati sau deprinderi comerciale. Pentru ca tot acest intreg proces de acumulare de bani de care depinde intreaga suita a necazurilor ce circula in lume printre cei ce cauta in acest scop sa faca afaceri, nu putea avea nicio importanta pentru ei, intr-un stat in care bogatia obtinuta nu oferea celui ce reusea sa o detina niciun fel de onoare sau de respect. Helotii lucrau pamintul in locul lor, platind anual o anumita cantitate de produse in natura, fara alte necazuri suplimentare pentru ei. Despre acest lucru circula o poveste a unui Lacedaemonian ce s-a intimplat sa ajunga la Atena in timpul cind avea loc procesul unui atenian ce a fost amendat pentru ca ducea o viata lipsita de griji, fara sa aiba nicio activitate productiva, care a fost condus acasa de prietenii sai ce-l compatimeau profund, fiind cu mintea aflata intr-o grava ratacire; Spartanul a fost atit de surprins de aceasta intimplare, incit i-a rugat pe acei prieteni sa-l insoteasca pina la casa celui condamnat, pentru a-l putea cunoaste pe acest om ce era obligat la o penalitate pentru ca traia ca un om liber; intr-atit de mult desconsidera ei devotamentul pe care oamenii il arata dedicindu-si cea mai mare parte din timpul si actiunile lor in folosul unor simple cistiguri banesti si unor arte comerciale.

Nu este nevoie sa mai spun ca dupa ce a intrat in vigoare suita de legi privind prohibitia circulatiei metalelor de aur si argint, a incetat imediat si schimbul lor, ca de acum sa nu se mai intilneasca nici avaritie si nici saracie in rindul lor, ci doar egalitate, unde independenta si nevoile fiecaruia erau pe deplin suplinite, pentru ca ele se ridicau doar la atit de putin. Tot timpul lor, cu exceptia celui in care se gaseau pe cimpul de exercitii, era petrecut in dansuri corale si festivitati, in partide de vinatoare si in participarea la exercitiile de conversatie din pietele si locurile publice. Celor ce erau sub treizeci de ani nu le era permis accesul in pietele de schimb, dar aveau toate cele necesare familiei lor asigurate prin grija iubitilor si cunoscutilor; nu era considerat un lucru de cinste nici pentru cei mai in virsta, sa fie vazuti petrecindu-si o prea mare parte din timp in aceste locuri; era considerat a fi mult mai potrivit pentru ei sa frecventeze locurile de conversatii, unde isi petreceau intr-un mod rational timpul si nu alocindu-l cistigurilor banesti sau schimbului de marfuri, ci in cea mai mare parte era destinat emiterii unor judecati de valoare asupra diferitelor actiuni ce considerau a merita pe deplin atentia lor; inchinind panergice celor buni si blamindu-i pe ceilalti si toate acestea intr-o lumina si intr-un mod cavaleresc, exprimandu-se fara o prea mare gravitate, incercind in acest fel doar sa le dea o lectie, ce sa le poata oferi totodata si un sfat avizat si o corectare. Nici insusi Lycurg nu era

exagerat de sever; el a fost cel care a dedicat, dupa cum ne spune Sosibius, mica statuie inchinata Rasului. Bucuros, a introdus si alte mancaruri asortate alaturi de celebra supa neagra spartana, dar si locurile de agrement, ca un fel de-a le servi o bomboana care sa le aduca putina dulceata in stricta si aspra lor viata. In concluzie si-a educat cetatenii in asa fel incit, nici nu si-ar mai fi dorit, nici nu ar mai fi putut sa mai traiasca de la sine; erau astfel constituiti, incit binele lor era totuna cu binele public si formau intocmai albinelor asezate pe rama unui stup, un roi unitar ce iesea din imbinarea numeroaselor alveole construite identic cu o perfectiune ce numai Natura o poate realiza, pentru a se grupa in jurul regelui sau; ca prin zelul si spiritul public sa indeplineasca totul, iesind in intregime din sfera sinelui pentru a se devota intru-totul celei a patriei. Care erau acele nobile sentimente ce-i conduceau, va putea apare probabil mai limpede din cele citeva cuvinte, ce dincolo de trecerea timpului, au reusit sa ajunga pina la noi. Paedaretus, cel care nu a fost admis in lista celor trei sute alcatuita de Regele Leonidas pentru a-i intirzia pe Persi la Taermopile si a le oferi ragaz Grecilor pentru a-si stringe rindurile, s-a reintors acasa plin de bucurie, fiind deosebit de incintat sa descopere ca se aflau in Sparta alti trei sute de oameni ce erau mult mai buni decit el. Polycratidas, fiind trimis impreuna cu alti ambasadori sa intilneasca locoteneta Regelui Persiei si fiind intrebat de ei daca au venit intr-o vizita cu un caracter particular, sau daca ea are un caracter public, a raspuns: "Intr-una publica daca vom reusi; iar daca nu, intr-una particulara." Argileonis a intrebat pe citiva, ce se reintorceau de la Amphipolis, daca fiul sau Brasidas a murit curajos si a devenit astfel Spartan, iar atunci cind acestia au inceput sa-l laude in cel mai inalt grad cu putinta, spunind ca un astfel de om nu se mai afla in Sparta, a spus catre ei:

"Nu rostiti un asemenea lucru; Brasidas a fost un om bun si viteaz, dar aici in Sparta sint multi altii, cu mult mai buni decit el."

Asa cum am spus mai inainte, Senatul era constituit din cei care i-au fost de un ajutor capital lui Lycurg si l-au asistat intru-totul in realizarea planurilor sale. El a ordonat ca locurile ramase vacante sa fie completate, oferindu-le barbatilor celor mai buni si merituosi ce au trecut de virsta de saizeci de ani; si nu trebuie sa ne mire prea mult, daca aici a fost data o puternica lupta pentru ocuparea lor; pentru ca ce competitie poate fi mai glorioasa, decit una in care nu erau contestati cei mai slabi dintre oamenii slabi, sau barbatii cei mai puternici dintre cei mai puternici barbati, ci aceia care puteau fi cei mai buni si intelepti oameni, dintre cei mai buni si mai intelepti si sa fie incredintati pentru totdeauna dupa aceea, ca o rasplata pentru meritele lor, cu autoritatea suprema a statului si cu puterea asupra vietii, drepturilor fundamentale si a celor mai inalte interese ale semenilor lor? Modul in care s-a efectuat alegerea lor a fost urmatorul: fiind chemat intregul popor, acesta a numit din randurile lui persoanele considerate a fi cele mai de vaza dintre toti locuitorilor cetatii, aceste persoane selectate au fost inchise intr-o camera aflata chiar in apropierea locului unde se desfasura alegerea, astfel incit, nici sa nu fie vazute, nici sa nu poata vedea, putind in schimb sa auda doar zgomotul facut de adunare; pentru ca ei au decis ca aceasta alegere sa fie facuta, ca si altele ce aveau loc in legatura cu celelalte

chestiuni ale momentului, prin strigatele multimii. Odata implinite toate acestea, concurentii n-au fost adusi pentru a fi prezentati in grup, ci urmand unul dupa celalalt, alesi prin tragere la sorti si trecuti in aceasta ordine prin fata mutimii, fara ca sa rosteasca niciun cuvint. Cei care erau incuiati, aveau impreuna cu ei tablite de scris, in care inregistrau si marcau fiecare strigat si nivelul sau de sonoritate, fara a putea cunoaste in favoarea carui candidat era facut, ci doar ca a fost primul, cel de-al doilea, al treilea, si asa mai departe. Cel care era gasit a fi cunoscut cele mai multe exclamatii, avind si nivelul cel mai inalt, era declarat asa cum se si cuvenea, invingator si era numit Senator. Dupa aceea i se aseza pe crestet o ghirlanda si mergea in procesiune la toate templele, pentru a aduce multumiri Zeilor pentru alegerea sa; era urmat de un mare numar de tineri ce il aplaudau si de femei ce cintau versuri in onoarea sa, apologiind virtutile si clipele de fericire existente de-a lungul vietii sale. In acest mod, faceau inconjurul cetatii, dupa care venea rindul prietenilor si cunostintelor, care se asezau la masa in fata lui, fiecare dintre ei rostind aceste cuvinte, "In onoarea ta, Cetatea ofera acest banchet," iar el in loc sa accepte, se aseza la masa comuna, acolo unde se afla locul sau obisnuit si era servit ca si inainte, cu exceptia faptului ca acum se bucura si de o a doua ratie, care era adusa si asezata alaturi. In timp ce masa era incheiata, femeile ce se trageau din aceiasi stirpe cu el, se asezau in jurul usii, dupa care el venea linga ele si facind un semn celei pe care o stima cel mai mult, ii prezenta portia oprita de el, spunind ce este un semn de pretuire din partea sa si de acum inainte ii apartinea ei; dupa care ea era asteptata si primita intr-un mod triumfal acasa, de catre celelalte femei.

In legatura cu festivitatile funerare, Lycurg a facut reguli foarte intelepte; la inceput, pentru a elimina toate superstitiile, a permis ingroparea decedatilor in interiorul cetatii si chiar si in jurul templelor, pentru ca tinerii sa se obisnuiasca cu acest tip de imagini si sa nu se teama sa vada corpurile neinsufletite ale semenilor, ori sa-si imagineze ca daca ating un astfel de corp, sau vor trece peste un mormant, vor putea in acest fel sa profaneze un om. Imediat dupa aceea, le-a dat ordin sa nu mai aseze nimic alaturi de el in mormant, cu exceptia citorva frunze de maslin, iar aceasta doar daca o vor dori apropiatii sai, impreuna cu hainele sacojii in care a fost invelit. Nu a mai tolerat ca numele lor sa fie inscriptionate pe morminte, cu exceptia barbatilor cazuti in lupta sau a femeilor ce au murit la oficierea unei datorii sacre. Timpul acordat pentru perioada de doliu a fost deasemenea scurtat de la douazeci, la unsprezece zile; in cea de-a treisprezecea zi, se duceau pentru a oferi un sacrificiu Zeului Ceres, dupa care doliul inceta. Dupa cum se poate observa, asa dupa cum a inlaturat din cadrul ceremoniei toate acele lucruri de prisos, tot asa a si redus din rindul celor necesare pe cele mici si neinsemnate, care nu exprimau un omagiu in fata virtutilor sau dispretul fata de vicii. El a introdus in inima Lacedaemonienilor numeroase dovezi si exemple de buna conduita; ce le erau prezentate in mod permanent in fata ochilor, astfel incit cei tineri sa aiba modele demne de-a fi urmate, in vreme ce acest tip de educatie, format gradual, permitea avansarea treptata catre acele virtuti, ce cu greu mai puteau fi acum sortite esecului.

Si din acest motiv le-a interzis sa mai calatoreasca in strainatate si sa se familiarizeze ei insisi cu acele reguli straine, de-o moralitate indoielnica, cu

obiceiurile acelor oameni lipsiti de educatie dar mai ales cu totul lipsiti de viziunea unei buni guvernari. La fel de bine a procedat si cu strainii asezati in Lacedaemonia, care au fost cu totii alungati, cei care nu au putut oferi un raspuns foarte bun din care sa reiasa motivul pentru care se aflau acolo; si asta nu pentru ca s-ar fi temut citusi de putin ca s-ar fi putut informa ei insisi si ar fi putut cauta sa imite modul sau de-a guverna (asa cum se temea Tucidides!), sau ca vor putea invata vreodata vreun lucru bun de la ei, ci mai degraba nu dorea ca in cele din urma sa se vada nevoit sa introduca ceva contrar bunelor maniere. Cu oameni ciudati, vor trebui admise cuvinte ciudate; aceste noutati, produc noutati in gandire; si urmarea acestor perspective si sentimente al caror caracter este atit de discordant, va fi in cele din urma distrugerea armoniei statului. Iar grija sa de capetenie era tocmai salvarea Spartei de infectia relelor obiceiuri straine, tot asa cum cum omul de rind incearca sa previna boala, taind raul din radacina inca de la inceput, pentru a putea opri orice posibilitate de declansare mai tirziu, a unei adevarate pandemii.

Pina acum, cel putin din partea mea, n-am vazut nici cea mai mica urma de injustitie sau inechitate in legile lui Lycurg, desi citeva dintre ele, despre care trebuie cu toate acestea sa admit ca au reusit sa dea nastere unor soldati desavirsiti, le consider imperfecte din punct de vedere juridic. Poate Cryptia (daca este una din ordonantele lui Lycurg, asa cum Aristotel zice ca ar fi). Ambele ii sint atribuite tot lui si de catre Platon, care este de-o opinie asemanatoare legislatorului si sistemului sau de guvernamint. Prin aceasta ordonanta magistratii expediaza in particular pe citiva dintre cei mai capabili tineriin tara, din timp in timp, inarmati doar cu pumnalele lor si luind cu ei doar putin din toate proviziile necesare acestei misiuni; pe timpul zilei se ascundeau singuri in locurile cele mai ferite si ramaneau ascunsi aici, dar pe timpul noptii ieseau la drumul mare si ucideau pe toti Helotii ce le ieseau in cale; uneori, navaleau peste ei la lumina zilei si-i ucideau intocmai asa cum ii gaseau la munca cimpului. Asa cum ne spune Tucidides in istoria sa despre razboiul Peloponesian, ca un mare numar dintre ei, dupa ce au fost mentionati pentru curajul lor de catre Spartani, fiind impodobiti cu ghirlande, eliberati din sclavie si acordindu-le rangul de oameni liberi si fiind condusi pe la toate templele in semn de onoare, curind dupa aceea au disparut cu totii subit; fiind in numar de doua mii; si niciun om, fie atunci, sau de atunci si pina azi, n-a putut oferi un raspuns despre modul cum au disparut. Aristotel adauga in mod special, ca in curind ce Eforii si-au ocupat noile functii, s-au folosit de acestea pentru a declara razboi impotriva lor, astfel ca ar fi fost masacrati in masa, fara sa aiba loc niciun fel de incalcare religioasa. In acelasi timp, este recunoscut ca Spartanii tratau cu ei cu foarte mare greutate; era un lucru obisnuit sa-i oblige sa bea in exces, pentru ca apoi sa-i conduca in acea stare in salile lor publice, astfel incit copiii lor sa poata vedea care este imaginea ce o ofera un om beat; ii obligau sa danseze vulgar si sa cinte melodii ridicole, interzicindu-le in mod expres sa le amestece cu altele mai bune. Si in consecinta, atunci cind Tebanii au invadat Laconia si au luat un mare numar de Heloti, ei nu mai puteau fi deterninati in niciun fel sa mai cinte versurile lui Terpander, Alcman, sau Spendon: "Pentru ca stapinilor nu le place", spuneau ei. Astfel ca acea observatie ce a fost facuta de cineva, era perfect adevarata, ca in Sparta omul care era liber, in cea mai mare parte asa si era, iar

cel care era sclav aici, era cel mai mare sclav din intreaga lume. Parerea mea este ca aceste excese si acte de cruzime au inceput a fi exercitate in Sparta in timpurile din urma, in special dupa marele cutremur de pamant, atunci cind Helotii au declasat o insurectie generala si s-au aliat cu Messenienii, pustiind tara si punind cetatea intr-unul dintre cele mai mari pericole din intreaga ei istorie. Pentru ca nu ma pot convinge pe mine insumi sa-i pot atribui lui Lycurg o conduita marcata de o asemenea rautate si barbarie, judecindu-l dupa blinda dispozitie si spiritul de justitie, de care a dat din plin dovada cu fiecare ocazie; si pentru care au depus marturie pina si Oracolele.

Atunci cind a inteles ca cele mai importante institutii ale Statului au prins radacini adinci in mintea compatriotilor sai, ca aceste obiceiuri au devenit unele familiare si simplu de urmat pentru ei, ca sistemul sau de guvernamint va fi capabil ca de aici inainte sa cresca prin propriile sale puteri si sa dezvolte pe mai departe plecind de la sine, asa cum ne spune undeva Paton, Punctul de Reper al omenirii, cind el a vazut pentru prima data ca exista si si-a inceput miscarea, a simtit bucurie, intocmai asa cum trebuie sa fi simtit si Lycurg insusi, privind cu bucurie si satisfactie la maretia si frumusetea structurii sale politice, aflata intr-o munca feerica si o miscare continua, imaginindu-si gindul, tot atit de departe cit puterea de anticipare a omului poate sa si ajunga, de-a o face nemuritoare, pentru a o oferi intr-o forma imuabila posteritatii. A convocat o adunare extraordinara a tuturor cetatenilor, in fata careia a rostit: ca de acum credea ca fiecare lucru a fost stabilit intr-o forma multumitoare, atit pentru fericirea, cit si pentru virtutea Statului; dar ca aici mai ramasese inca un lucru ce fusese lasat in urma, unul dintre cele de cea mai mare importanta, pe care el gindea ca nu este potrivit sa-l impartaseasca si lor, pina ce nu a consultat deja Oracolul; intre timp, cea mai fierbinte dorinta a lui era ca ei sa respecte intru-totul legile, fara cea mai mica incercare de modificare a lor, iar apoi va putea purcede intocmai, pentru a implini ceea ce Zeii ii cer. Cu totii au consimtit imediat, implorindu-l sa-si grabeasca calatoria; dar inainte de a se desparti, el a avut grije sa ia un juramant de credinta, celor doi Regi, Senatului si intregului popor, pentru a ramane credinciosi si a mentine forma politica stabilita de el, pana atunci cind Lycurg se va intoarce din nou acasa. Indeplinite toate acestea, s-a indreptat spre Delfi, unde a inchinat un sacrificiu lui Apolo, intrebind daca legile pe care el le-a stabilit erau bune si suficiente pentru a asigura fericirea si virtutea poporului sau. Oracolul a raspuns ca acestea erau excelent intocmite si ca oamenii, atit cit i-a observat, ar trebui sa traiasca bucurindu-se de cel mai inalt renume. Lycurg a luat Oracolul scris si l-a trimis imediat in Sparta; si oferind un al doilea sacrificiu lui Apolo si-a luat ramas bun de la prietenii si fii sai; el a luat decizia ca Spartanii nu trebuiau eliberati de juramantul lor de credinta si ca dorea ca din propria vointa sa-si incheie viata acolo unde se gasea. Se afla acum la virsta in care viata mai este inca tolerabila si cu toate acestea poate fi incheiata fara regrete. De altfel, se gasea intr-o conditie suficient de prospera. Tocmai de aceea s-a gindit sa-si afle sfirsitul printr-o abstinenta totala de la hrana; gindind ca este de datoria unui om de stat sa faca chiar si din moartea sa, daca este posibil, un act spre folosul statului si chiar daca era la sfirsitul vietii sale, sa dea un exemplu de virtute care sa aiba ca efect un scop folositor. Dar pe de o parte, dorea ca drept incununare a propriei vieti, sa-si consume fericirea proprie printr-o moarte

potrivita pentru a face cinste unei vieti onorabile, iar pe de alta parte, sa asigure concetatenilor sai bucuria avantajelor pentru care el si-a petrecut intreaga sa viata pentru a le obtine pentru ei, de vreme ce si-au dat juramantul solemn ca vor mentine institutiile fondate de el pina la reintoarcerea sa in patrie.

Nu a fost inselat in asteptarile sale, pentru ca Lacedaemonia a continuat a fi cetatea de frunte a intregii Grecii pe durata a inca cinci sute de ani, aflindu-se intr-o stricta respectare a legilor lui Lycurg; in tot acest timp nu a fost facuta nicio incercare de schimbare, de-a lungul domniei a patruzeci de Regi, mergind in jos pina in timpul lui Agis, fiul lui Archidamus. Pentru noua creatie a Eforilor, desi gindul lui era de-a infinta o institutie in sprijinul poporului, ea a fost tot atit de departe de-a reduce influenta aristrocratiei, pe cit a reusit sa creasca influenta sa in interiorul sistemului de guvernamint.

Sub domnia lui Agis, aurul si argintul au inceput a curge spre Sparta si odata cu el a inceput a sosi intreaga cohorta a tuturor acelor mirsavii ce escorteaza lipsa de cumpatare si dorinta de-a dobindi bogatii; Lysander a contribuit la aceasta neorinduiala; prin aducerea in tara a unor mari prazi de razboi, desi el insusi era incoruptibil, cu toate acestea, pe aceasta cale a introdus in tara avaritia si luxul si a subminat legile si ordinile date de Lycurg; care atita vreme cit s-au aflat in vigoare, imaginea lor reprezentata prin Sparta, era mai degraba a unor reguli de viata urmate de un om intelept si cumpatat, decit cea a unui sistem politic de guvernare a unei natiuni. Si asa cum poetii i-au dat nastere lui Hercules, invesmintat cu pielea unui leu si bita sa, pentru a-l trimite in lume sa-i pedepsesca pe nelegiuiti si pe tirani, tot astfel se poate spune despre Lacedaemonieni, care cu un simplu bat si o haina aspra au cistigat din toata inima si benevol supunerea intregii Grecii si prin aceasta intreaga intindere ei au suprimat nedreptele uzurpari si despotismele arbitrate in razboaie, cele care au dat nastere si tulburarilor civile; si aceasta adesea fara a lua mai mult timp decit a da jos o pavaza, dar de abia prin trimiterea doar a unui singur deputat, sub a carui directie brusc se supuneau cu totii, la fel ca roiul de albine ce se stringe pentru a fi alaturi de regina lor. Un asemenea capital de ordine si echitate incit era de ajuns pentru a suplini si nevoile altora, intr-atit a existat in acest Stat!

Si de aceea nu pot face altceva decit sa ma minunez in fata celor care au spus ca Spartanii erau buni supusi, dar rau guvernatori si pentru a proba banuiala lor se folosesc de o vorba a Regelui Theopompus, care atunci cind cineva a spus ca dominatia Spartei a durat atit de mult doar pentru ca Regii lor ii puteau conduce atit de bine, a replicat: "Nu, ci mai degraba pentru ca cetatenii inteleg sa fie atit de supusi." Pentru ca oamenii nu inteleg sa se supuna, ci asta doar daca guvernatorii lor inteleg cum trebuie sa ii conduca; supunerea este o lectie predata de catre comandanti. Un adevarat lider, prin el insusi creaza ascultare in rindul supusilor sai; asa cum este ultima realizare in arta echitatiei pentru a face un cal blind si usor de stapinit, tot asa este si in stiinta guvernarii, pentru a inspira oamenilor vointa de-a se supune. Spartanii au inspirat oamenii nu doar cu simpla vointa ci cu o dorinta absoluta in a fi intru-totul supusii lor credinciosi. Pentru ca nu au trimis spre ei petitii pentru corabii sau bani, sau ajutor in osteni, ci doar pentru comandament Spartan; si reusind sa obtina unul,

l-au folosit in deplina onoare si respect; in aceasta maniera aleasa s-a comportat Gylippus la Sicilienii, Brasidas la Chalcidieni, iar Lysander, Callicratidas si Agesilaus, fata de toti Grecii din Asia; ei au dat stilul lor la toti compozitorii si au imbunatatit fiecare persoana sau Print ce era trimis catre ei; avind in permanenta ochii lor indreptati spre Sparta insasi, ca un model perfect al bunelor maniere si a unui guvernamint intelept. Restul pareau a fi scolarii, ei erau maestrii intregii Grecii; si despre acest Stratonicus in mod placut se face aluzie, ca atunci cind a pretins in gluma sa faca o lege astfel incit Atenienii sa-si poata conduce procesiunile religioase si misteriile, Elenii ar fi trebuit sa prezideze jocurile Olimpice si daca ei ar fi pierdut, Lacedaemonieni ar fi invins. Antisthene, unul dintre elevii lui Socrates, spune in modul cel mai serios catre Tebani, atunci cind ei erau in culmea gloriei lor dupa victoria de la Leuctra, ca au intocmai infatisarea unor scolari care doar ce si-au batut maestrul. Cu toate acestea, nu a fost inclus in planurile lui Lycurg ca acest oras-stat sa guverneze peste multe altele; el a gindit mai degraba la fericirea statului sau, intocmai unui cetatean particular, ce se reduce in principal la exercitiile de virtute si la armonia dintre locuitori; de aceea, obiectivul sau in toate rinduielile, a fost saii faca si sa ii mentina eliberati de griji, independenti si cumpatati. Si tocmai de aceea cei care au scris cele mai valoroase lucrari politice, ca Platon, Diogenes, Zeno, l-au luat pe Lycurg pentru modelul lor, cu toate ca el nu a lasat in urma lui nimic altceva decit niste proiecte si cuvinte; intrucit Lycurg a fost autorul unui sistem de guvernamint fata de care nimeni altcineva n-a putut face ceva mai mult, decit eventual sa-l copieze, care nu a existat in scris, ci pe care el l-a transpus in realitate; si in vreme ce omul a fost in general tratat drept un caracter individual imposibil de realizat din punct de vedere filosofic, el, prin exemplul unui stat complet filosofic, s-a ridicat singur mai presus de toti ceilalti legislatori ai intregii Grecii. Si asa cum spune Aristotel, ei i-au acordat mai putina onoare in Lacedaemonia dupa moartea sa, decit el ar fi meritat, desi are ridicat un templu aici si ei ii ofera anual sacrificii, asemeni unui Zeu.

Este relatat ca atunci cind oasele sale au fost aduse acasa in Sparta, mormantul lui a fost lovit de un fulger; un accident care nu i s-a mai intimplat niciunei alte personalitati neobisnuite, in afara de el; si lui Euripide, cel care a fost inmormantat la Arethusa, in Macedonia; si el se poate servi de intreaga admiratie a poetilor, ca de o marturie in favoarea lui, ca a avut prin asta aceeasi soarta cu a acestui om sfint si favorit al Zeilor. Unii spun ca Lycurg ar fi murit in Cirrha; Apollothemis spune, ca dupa ce ar fi ajuns la Elis; Timaeus si Aristoxenus adauga ca mormantul sau ar fi indicat de Cretani aflindu-se in districtul Pergamus, linga drumul strainilor. In urma sa a lasat un singur fiu, Antiorus, dupa a carui moarte, fara indoiala, familia sa s-a stins. Dar cunostintele si prietenii sai au tinut anual o zi comemorativa inchinata lui multa vreme in urma; iar zilele de intilnire erau numite Lycurgicele.

Aristocrates, fiul lui Hipparcus spune ca el ar fi murit pe insula Creta si ca prietenii sai Cretani, in concordanta cu dorinta sa expresa, i-au incinerat corpul, imprastiindu-i cenusea pe fundul Marii, de tema ca nu cumva, daca relicvele sale ar fi fost transportate in Sparta, cetatenii sa poata pretinde ca in acest fel au fost

eliberati de juramantul solemn si sa faca schimbari in forma de guvernamint.

Cel putin atit poate fi suficient pentru a descrie viata si actiunile lui Lycurg.

Tr. ~CasCarino~