PLUMB – G. BACOVIAAPARTENENŢA LA SIMBOLISM

G. Bacovia reprezintă o prezenţă inedită în peisajul liricii moderne româneşti. Poezia sa din primele

volume „Plumb” şi „Scântei galbene” stă sub semnul simbolismului, curent literar-artistic apărut în Franţa la

sfârşitul secolului al XIX-lea ca reacţie împotriva retorismului romantic şi a parnasianismului, care accentua

muzicaliatea textului prin formă în detrimentul conţinutului. Din punct de vedere tematic şi al imaginarului

poetic G. Bacovia s-ar încadra în rândul decadenţilor, aceştia spre deosebire de primii simbolişti care puneau

accent pe necesitatea evadării din real spre spaţii exotice, pe vis, cultivând versul liber şi simbolul, pun accent

pe lumea citadină perferică, pe oraşul haotic, murdar, cu cafenele sărăcăcioase, pieţe murdare, parcuri

dezolante, mansarde, fiinţe atinse de boală, predominând în poezie sentimentele de tristeţe, deziluzie, nevroză.

Astfel, aşa cum afirma Lidia Bote în „Simbolismul românesc”, în lirica bacoviană „ decorul, oamenii,

lucrurile au culoarea cenuşie a plumbului, peste care domină tristeţea, apăsarea, dezgustul refulat, fie pentru

o lume stăpânită de forţe obscure..., covârşitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite în suflet oboseala,

descompunerea...”

Poezia „Plumb” deschide volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1916 având valoarea unei arte poetice,

reunind teme şi motive recurente în creaţia poetului şi prezentând o anume viziune despre condiţia poetului în

societate. Se înscrie în linia simbolistă prin cultivarea simbolului, tehnica repetiţiilor, cromatica, motivul

solitudinii, dramatismul trăirilor eului liric, prezenţa corespondenţelor între spirit şi materie, starea de angoasă

şi atmosfera sumbră, acestea redând viziunea despre lume a poetului

Titlul poeziei este dat de temenul simbol plumb cu valoare de laitmotiv, sugerând apăsarea, angoasa,

monotonia existenţială, izolarea, fie că este vorba de spaţiul exterior, fie de cel interior, atât prin culoare cât şi

prin sugestia greutăţii.

Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială, condiţie

determinată de două coordonate esenţiale, iubirea şi moartea, aşa cum reiese si din versul „Dormea întors

amorul meu de plumb”.

Structural textul este alcătuit din două strofe de tip catren, construite pe baza lexemului plumb,

reluat în cele opt versuri de şase ori, în fiecare context fiind inclus într-o sintagmă nominală cu valoare de

determinant. Singurele versuri în care simbolul nu este prezent sunt cele care susțin explicit starea de spirit a

eului liric: „Stam singur în cavou...și era vânt...”, respectiv „Stam singur lângă mort și era frig”, cadrul spațial

în care se află - în cavou și lângă mort, cât și factorii cadrului natural, conturând un univers restrictiv, un

spațiu al alienării. Cele două secvenţe poetice corespund celor două planuri ale realităţii: cea exterioară,

obiectivă, simbolizată prin cavou şi cimitir şi cea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii

invocat zadarnic de eul liric. Observăm prezenţa lirismului subiectiv prin diverse mărci lexico-gramaticale:

persoana întâi a verbului- „stam”, „am început” şi adjectivul posesiv din structura „amorul meu”. Stările

eului liric sunt specifice viziunii simboliste despre lume.

Strofa I surprinde elemente ale cadrului exterior închis, apăsător în care se simte claustrat şi singur

aşa cum însuşi declară: „Stam singur în cavou”. Cavoul este un simbol al apăsării şi angoasei, stare accentuată

şi de numeroasele epitete metaforice construite pe baza lexemului plumb – „sicriele de plumb”, „coroanele de

plumb”. Tehnica repetiţiilor este un alt element care subliniază atmosfera poeziei, ajutând la redarea

muzicalităţii, dar şi a cromaticii. Mai întâi tema morţii este sugerată prin structura „dormeau

adânc...”,demonstrându-se cum aceasta anihilează atât trupul cât și spiritul. Chiar si vântul, singurul element

de mişcare produce efecte reci „şi era vânt/ Şi scârţâiau coroanele de plumb”iar florile- simbol al vieţii se

contaminează de materia grea creând senzaţia unei prăbuşiri. Deşi nu există indicii ale cadrului temporal,

atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.

Versul unu al celei de-a doua strofe face trecerea spre planul interior dar acesta se află sub semnul

tragicului, optimismul fiind anulat de dispariţia afectivităţii: „Dormea întors amorul meu de plumb” –

întoarcerea cu faţa spre apus semnificând moartea. Pierderea iubirii – pierderea iubitei, ar putea constitui

pretextul liric al textului, erosul fiind prezent dintr-o altă perspectivă decât cea romantică, pierde orice urmă

de identitate, transformându-se într-o senzație alienată de cădere. Astfel că versul dat și întregul poem

subliniază că poetul a pierdut și ultima șansă de redempțiune, de unde evaziunea în spațiul restrictiv al

cimitirului, al cavoului și al sicriului. Putem observa că tot ce-l înconjoară pe poet, de la cel mai mic spațiu și

până la întregul univers: sicriu-cavou-oraș-univers, apar ca niște cercuri ale constrângerii, din care acesta nu

mai poate evada. Eul liric îşi conştientizează destinul, „aripile de plumb” presupun un zbor în jos, căderea,

apropierea de neant. Încercarea de salvare este iluzorie:”Şi-am început să-l strig...”Starea de solitudine este

clar precizată prin reluarea sintagmei :”Stam singur lângă mort”.

Viziunea simbolistă despre lume, cu tristeţea specifică, moartea, singurătatea este susţinută la nivelul

textului nu doar în planul ideilor poetice ci şi la celelalte niveluri poetice. Sonorităţi lugubre sunt obţinute în

plan fonetic prin predominanţa vocalelor închise o sau u şi prin aglomerarea consoanelor dure: b, m, p, t, ş.

La nivel morfologic se remarcă prezenţa verbelor statice utilizate la imperfect:”dormeau, stam,

scârţâiau”desemnând trecutul nedeterminat, prezenţa unei stări de angoasă, de încremenire specifică mediului

în care se află. Cele două verbe, la perfect compus – am început şi conjunctivul – să-l strig arată disperarea

poetului ce conştientizează că universul său a fost cuprins de atmosfera sumbră a morţii. Textul se

construieşte la nivel lexical prin dezvoltarea câmpului semantic al morţii: sicriu, cavou, funerar, coroană,

mort. Într-un alt context ar trebui să se înscrie lexemul flori sau amor, ca simboluri ale vieții și fericirii dar și

acestea se contaminează cu materia amorfă a plumbului.

Fiind un text simbolist, nivelul stilistic nu este bogat ilustrat, punându-se accent pe utilizarea

simbolului în structurile metaforice de tipul:”flori de plumb”, „aripi de plumb”, a corespondenței dintre

concret și abstract, a asocierilor dintre senzațiile vizuale, auditive și cromatice, care dau naștere sinesteziei.

Prin atmosferă, muzicalitate, sugestie, simbol, corespondenţe, angoasă, spleen, poezia lui Bacovia se

încadrează simbolismului decadent, textul reprezentând o adevărată artă poetică, text programatic ce anunță

aspectele esențiale ale liricii bacoviene. Prezenţă insolită , autorul se sincronizează cu literatura europeană,

tratând în manierăa personală, autohtonă tehnica poetică simbolistă.