CURS 3

PIAŢA UNICĂ – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A UNIUNII ECONOMICE

       Importanţa, avantajele şi principiile creării pieţei interne unice

 

     Dezvoltarea istorică a omenirii demonstrează că schimbul de activităţi constituie un principiu unificator al societăţilor umane, un factor de coeziune dintre popoare şi de progres al acestora. Evoluţia vieţii economice ne arată că activitatea economică este mâi eficientă atunci când societăţile sunt unice decât atunci când sunt divizate, iar elementul unificator, de progres, se consideră a fi piaţa unică

     Constituirea pieţei unice a reprezentat un obiectiv înscris în prevederile Tratatului de l a Roma în care se specifică „uniunea economică ,si monetară implică fuziunea pieţelor naţionale ale acestora, care să asigure nu numai libera circulaţie a mărfurilor în cadrul comunităţii, ci ,si a serviciilor, a capitalurilor ,şi a forţei de muncă... ", obiectiv ce urma a se realiza treptat şi în forme extrem de diferite.

     Totodată, în Tratat se specifică: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei pieţe comune ,si prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor Membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă  şi echilibrată, o stabilitate crescută, ridicarea accelerată a nivelului de viaţă ,si stabilirea unor relaţii mult mai apropiate întrebările care o formează."

     Înfăptuirea pieţei unice a fost programata pe parcursul unei perioade tranzitorii de 12 ani (până ia 31 decembrie 1969).

     Chiar dacă libera circulaţie a mărfurilor între primele 6 ţări s-a realizat încă din anul 1968, libera circulaţie a serviciilor cunoştea încă piedici importante, în timp ce libera circulaţie a capitalurilor oferea imaginea unui recul în raport cu situaţia înregistrată în anii '60. Obstacole se regăseau şi în ceea ce priveşte libera circulaţie a forţei de muncă, pe fondul. creşterii şomajului datorită recesiunii economice”.

     În aceste condiţii dificile privind stadiul înfăptuirii pieţei unice a fost adoptat Actul Unic European (AUE), care aduce un nou calendar, mai precis şi mobilizator în procesul de integrare. În articolul 8 al acestui document se stipulează: „Comunitatea va lua măsurile necesare realizării progresive a pielei unice interne (P.U.I) în cursul unei perioade ce va expira la 31 decembrie 1992”, arătând ,şi faptul că „piaţa unică internă presupune existenţa unui spaţiu fără frontiere interioare în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor ,si capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului tratat.”

     Dacă în ceea ce priveşte asigurarea libertăţii persoanelor, capitalului ,si serviciilor, AUE aducea elemente de noutate, deoarece domeniile respective au fost abordate sumar de către Tratat, în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a bunurilor se poate vorbi de o adevărată restaurare.

     Chiar dacă taxele vamale fuseseră desfiinţate, frontierele materiale erau menţinute din mai multe raţiuni:

- politice - controlul frontierelor reprezenta pentru perioada respectivă o prerogativă

majoră a statului, un atribut al suveranităţii;

- fiscale - menţinerea frontierelor permiţând fiecărui stat prelevarea, la intrarea mărfurilor străine în teritoriul naţional, a taxelor vamale;

- tehnice şi sanitare - controlul la frontieră interzicând accesul mărfurilor care nu erau conforme cu regulamentele tehnice sau sanitare naţionale. Constituirea pieţei unice pentru mai multe ţări ale Europei se justifică prin următoarele avantaje:

1. Deoarece piaţa unică suprimă obstacolele în calea schimburilor economice, ţările comunitare care în decursul timpului au ajuns la o anumită specializare, vor produce ceea ce este mai producţie din punctul lor de vedere. Aceasta va conduce la o sporire a productivitatea muncii sociale, în consecinţă, la creşterea nivelului  general de viaţă. .Dispărând constrângerile schimburilor internaţionale (taxele vamale, restricţii netarifare) agenţii economice vor avea un comportament economic generat e interesul de a produce ieftin şi de calitate superioară.

2. O piaţă mai largă, unificată, lărgeşte concurenţa, atrage în acest proces un numai mare de producători şi consumatori şi drept consecinţă, populaţia va beneficia de o mai mare varietate de bunuri şi la preţuri mai scăzute.

     Pe pieţele naţionale înguste, concurenţa este mai restrânsă, se practică preţuri mai ridicate şi pot apare condiţii pentru practicarea de preţuri administrate sau de monopol cu consecinţe negative asupra nivelului de trai.

3. Piaţa unică avantajează atât producătorii cât şi consumatorii, deoarece permite realizarea unor producţii de serie mare care va determina reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor.

4. Se apreciază că o piaţă unică va determina o nouă redistribuire a capitalului investit şi, ceea ce este mai important, o optimizare a investiţiilor de capital în interiorul comunităţii.

     Progresul tehnico-ştiinţific contemporan generat de revoluţia ştiinţifico-tehnică impune investiţii însemnate în echipamente de producţie, existând garanţia folosirii depline a capacităţilor de producţie, dimensionate la nevoile întregii comunităţi, eliberate de pericolul constrângerilor naţionale la export şi import.

5. Piaţa unică generând o  mişcare liberă a capitalurilor va determina o folosire raţională şi  eficientă a forţei de muncă, deoarece mişcarea capitalurilor este însoţită de o mişcare liberă a forţei de muncă. Aceasta va genera o ocupare a forţei de muncă de o asemenea manieră încât să elimine decalajele dintre ţările uniunii cât şi o mai bună salarizare, salariile putând fi menţinute în mare măsură în limite rezonabile.

     În esenţă, crearea pieţei unice se consideră a fi binefăcătoare deoarece lărgeşte concurenţa, liberalizează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă, generează presiuni asupra reducerii costurilor şi a preţurilor şi, în ultimă instanţă., menţinerea unui nivel de trai ridicat.

     Economiştii şi oamenii politici abordând problema creării pieţei unice ca o componentă esenţială a procesului de integrare economică, reliefează două principii pe care ţările participante la acest proces, precum şi cele r c la Uniunea Europeană, este necesar să le cunoască şi însuşească:

- procesul de integrare nu trebuie să fie înţeles   şi însuşit, deocamdată, în termenii restrictivi ai regionalismului, deoarece nu se poate concepe, la momentul actual, o politică regională de sine stătătoare.

     Aceasta deoarece este încă necesar, pentru actuala etapă să se facă apel la puterea de organizare naţională, la pârghiile naţionale de dezvoltare economică. Ca urmare, se apreciază că va continua favorizarea zonelor şi ţărilor dezvoltate în detrimentul celor rămase în urmă sau subdezvoltate, nefiind întrunite condiţiile materiale pentru egalizarea nivelului de dezvoltare a tuturor economiilor naţionale cuprinse în zona integrată.

- oricât de adâncit ar fi procesul integrării şi realizate obiectivele propuse, integrarea şi realizarea pieţei unice nu trebuie deocamdată înţeleasă în sensul abolirii totale a frontierelor naţionale ale statelor ci al lărgirii comunităţii de interese în teritoriul integrat”.

      Toate mişcările referitoare la integrarea internaţională trebuie să fie susţinute în termenii pozitivi ai lărgirii comunităţii, intereselor şi aspiraţiilor, şi nu în termenii negativi ai ruperii liniilor de apărare a integrităţii naţionale;

     Militându-se pentru menţinerea într-o formă sau alta a graniţelor sau a promovării interesului naţional s-a pus problema găsirii acelor funcţii ale vieţii economice naţionale care pot fi centralizate la nivel comunitar şi care ar permite realizarea obiectivelor integrării în mod treptat, şi care în totalitatea lor constituie aşa numitele politici cooperatoare.

Asigurarea celor patru libertăţi de circulaţie

a) Libera circulaţie a mărfurilor. Printre urmările concrete ale înfăptuirii PIU se numara suprimare ontrolului la frontieră, libertatea totală a transferului de capital, apropierea taxelor pe valoarea adăugată, liberalizarea activităţilor bancare, echivalarea diplomelor, etc. în acelaşi timp a fost extinsă aria deciziilor ce pot fi luate cu majoritate calificată şi nu cu unanimitate, iar puterea Parlamentului European a sporit prin procedura numită „cooperare”.

     Constituirea pieţei unice, potrivit prevederilor Tratatului de la Roma şi a altor dispoziţii adoptate ulterior de către diferitele instituţii ale Uniunii Europene, urma să se realizeze în mod treptat, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă ajungându-se în final la adoptarea unei monede unice în cadrul comunităţilor.

     Uniunea vamală care trebuie înţeleasă ca un teritoriu vamal unic al ţărilor membre şi o politică comercială comună faţă de terţi s-a realizat treptat prin înfăptuirea obiectivelor cuprinse în Tratatul de la Roma:

a) înlăturarea completă, dar treptată a taxelor vamale de export şi import, în relaţiile comerciale dintre ţările semnatare a tratatului, atât pentru produsele industriale, cât şi pentru produsele agricole;

b) înlăturarea completă, dar treptată, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare în calea comerţului reciproc al ţărilor membre pentru a asigura o liberă circulaţie a mărfurilor în interiorul comunităţii;

c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre pentru a nu discriminate produsele importate din ţările membre faţă de cele autohtone şi elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii;

d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi, în decursul perioadei de tranziţie, prevăzută pentru dezarmarea vamală şi înlăturarea barierelor netarifare din calea schimburilor comerciale reciproce acestea implică, în primul rând, instituirea unui tarif vamal comun faţă de terţi, conceput ca o medie aritmetică a tarifelor vamale naţionale a ţărilor membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul de la Rorna a mai prevăzut ca, odată cu instituirea tarifului vamal comun, să se armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor membre pentru a se aplica uniform de către toate acestea.

     Scopul creării uniunii vamale l-a reprezentat realizarea liberei circulaţii a mărfurilor, în sensul de a asigura condiţii identice de circulaţie a produselor în ţările comunitare, indiferent de unde provin. Acest deziderat a fost realizat de abia în anul 1993, de când mărfurile pot traversa liber frontierele intercomunitare. Conceptele de import şi export nu mai există în relaţiile dintre ţările membre, ci sunt folosite numai în relaţiile cu terţii.

     Liberalizarea circulaţiei mărfurilor nu înseamnă o liberalizare şi a controlului asupra calităţii lor. Acest control rămâne încă o necesitate pentru respectarea standardelor privind: normele de securitate, specificităţile tehnice, normele de mediu înconjurător şi de sănătate a produselor etc. În acelaşi timp se specifică necesitatea respectării unor reguli obligatorii de concurenţă, ce interzic orice acord între firme care ar putea limita libera circulaţie a mărfurilor. De asemenea, în cazul firmelor foarte mari, sunt prevăzute o serie de interdicţii privind poziţia de monopol.

     Desfiinţarea barierelor vamale a necesitat elaborarea Tarifului Vamal Comun (T.V.C.), care trebuia să se conformeze prevederilor GATT, conform cărora, tariful vamal al unei uniuni vamale nu poate crea incidenţe protectoare suplimentare faţă de cele generate de tarifele precedente ale ţărilor membre.

Taxele vamale ale tarifului vamal comun se stabileau la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate de ţările comunitare. Totodată, au fost eliminate atât restricţiile cantitative la import şi export, cât şi toate măsurile cu caracter echivalent.

     Deoarece există pericolul ca acelaşi tarif vamal să fie aplicat şi interpretat în mod diferit, în funcţie de regimul vamal din fiecare ţară, a fost necesară armonizarea legislaţiilor vamale naţionale, fapt realizat în mod treptat, pe parcursul mai multor ani, şi finalizat la 1 ianuarie 1993, moment din care toate formalităţile vamale au fost suprimate în relaţiile dintre ţările membre.

b) Libera circulaţie a serviciilor. O altă coordonată a pieţei unice strâns legată de circulaţia liberă a mărfurilor o reprezintă libera circulaţie a serviciilor, care a fost realizată din anul 1986. Se apreciază că serviciile deţin circa 60% din totalul locurilor de muncă disponibile, reprezentând sectorul comunitar cu cel mai mare potenţial al utilizării forţei de muncă; generează 62% din produsul intern brut comunitar, faţă de 35% cât reprezintă ponderea industriei şi agriculturii.

     Liberalizarea serviciilor s-a făcut ceva mai lent în comparaţie cu alte sectoare, fiind necesare măsuri treptate importante în vederea liberalizării transporturilor, serviciilor bancare şi financiare, a asigurărilor, serviciilor de investiţii, telecomunicaţiilor şi turismului.

  Tratatul de la Roma afirmă egalitatea de tratament a prestatorilor externi şi interni de servicii, „...prestatorul poate pentru executarea prestaţiei sale, să îşi execute cu titlu temporar activitatea în care este furnizată prestaţia, în aceleaşi condilii pe care această ţară le impune propriilor resortisanţi.”

      În ceea priveşte libera circulaţie a serviciilor, ea vizează prestaţiile furnizate în mod normal contra unei remuneraţii, în măsura în care ele nu sunt influenţate de râsurile privind libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Este vorba de activităţi cu caracter industrial, comercial, artizanal sau profesiuni literale.

     Trebuie făcută distincţia între libertatea de stabilire şi prestare de servicii: libertatea de stabilire reprezintă posibilitatea, pentru toate întreprinderile unui stat membru, de a se instala în altul, prin intermediul unei agenţii, sucursale sau filiale; reprezintă, în acelaşi timp, şi posibilitatea pe care o are un lucrător independent de a se stabili într-un alt stat membru. În timp ce libertatea de stabilire are caracter durabil, libertatea de prestare de servicii are caracter temporar.

     Un domeniu dificil s-a dovedit cel al recunoaşterii diplomelor, ceea ce presupune o armonizare a sistemelor de învăţământ. Începând cu anul 1991 toate diplomele obţinute în învăţământul superior sunt recunoscute, cu specificarea, prevăzută de a urma efectuarea unor stagii de pregătire suplimentară, cu o durată de maximum trei ani, fie susţinerea , unui examen de aptitudini.

     Procesul de înfăptuire a libertăţii serviciilor financiare (mai ales din domeniul bancar şi cel al asigurărilor) a întâmpinat numeroase dificultăţi. Începând cu anul 1993 se asigură tuturor instituţiilor de credit, care au primit recunoaşterea oficială pentru a se instala într-o altă ţară, posibilitatea de a-şi deschide, fără autorizaţii suplimentare, sucursale în alte ţări şi de a desfăşura activităţi bancare.

     În ceea ce priveşte sectorul asigurărilor, acesta prezintă unele caracteristici care-1 particularizează: produsele oferite sunt foarte diferite, se adresează unor consumatori diferiţi, piaţa asigurărilor este organizată într-un mod foarte diferit de la o ţară la alta, cu numeroase reglementări naţionale, ceea ce demonstrează încă dificultatea constituirii unei veritabile pieţe europene a asigurărilor.

c) Libera circulaţie a capitalurilor. Realizarea uniunii vamale, a liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor, obiective ale primei etape de înfăptuire a pieţei unice au fost urmate de liberalizarea circulaţiei capitalurilor şi forţei de muncă.

     Pentru realizarea liberei circulaţii a capitalului s-au adoptat mai multe directive

şi reglementări potrivit prevederilor capitolului patru al Tratatului de la Roma "Capitalurile şi plăţile".

     O circulaţie liberă a capitalurilor este considerată numai acea deplasare a lor ca operaţiuni financiare care au în mod esenţial legături cu investirea de fonduri, faţă de remunerarea pentru un serviciu prestat. Transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat ca o deplasare de capital, mai ales în situaţia când se stinge obligaţia de plată rezultată dintr-o tranzacţie ce a implicat circulaţia mărfurilor şi serviciilor, după cum transferul de bancnote în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scop de comerţ, educaţie, tratament medical constituie plăţi şi nu o deplasare de capital.

     Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării de investiţii pe piaţa comunitară fără restricţii, astfel încât să

contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în Uniunea Europeană, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un înalt grad de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă. Nu sunt însă suficiente doar investiţiile directe, neîngrădite, ci este necesar să se recurgă şi la alte modalităţi importante sau favorizante precum eliminarea îngrădirilor la emiterea de acţiuni şi obligaţiuni, favorizarea creditului, eliminarea sistemului de taxe şi impozite asupra profitului adus de capitalul investit, tranzacţiilor cu capitalul etc.

     În capitolul Tratatului de constituire a Comunităţii Economice Europene sunt cuprinse prevederi care interzic orice restricţii la circulaţia capitalurilor între stalele membre, între state membre şi ţările terţe. În privinţa liberei circulaţii a capitalurilor între ţările membre există prevăzute o serie de categorii ce pot face obiectul liberei circulaţii: investiţiile directe, investiţii de proprietăţi mobiliare, transferurile de capitaluri, de interes personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare, credite pe termen lung, tranzacţii privind hârtiile de valoare. Libera circulaţie a capitalurilor nu se poate aplica acelor capitaluri cu destinaţie sau provenind din ţările terţe implicând investiţiile directe, inclusiv investiţiilor imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de capitaluri.

     În privinţa asigurării liberei circulaţiei capitalurilor, Tratatul prevede că: "ţările membre se străduiesc să nu introducă nici o restricţie valutară în interiorul Comunităţii, de natură să afecteze mişcările de capitaluri, plăţile curente aferente acestor mişcări, şi să nu facă să devină şi mai restrictive reglementările existente”.Cu alte cuvinte, singura obligaţie a ţărilor membre era de a desfiinţa treptat, şi numai în măsura în care era necesar pentru buna funcţionare a pieţei, restricţiile puse mişcării de capitaluri aparţinând persoanelor rezidente în ţările membre.

     La începutul anilor '60 ţările membre adoptaseră o strategie minimală în domeniul liberalizării capitalurilor, ceea ce înseamnă că nu s-a trecut la constituirea unei pieţe comune în domeniul serviciilor bancare şi financiare, deoarece sectorul bancar este direct controlat de către stat, fapt ce impune, din dorinţa de a proteja consumatorii şi depunătorii, respectarea anumitor reguli prudenţiale, reguli care distorsionează condiţiile în care se desfăşoară concurenţa. Pe de altă parte, ţările membre nu erau dispuse să-şi piardă autonomia în domeniul politicii monetare. Se poate aprecia, în prezent, că prin măsurile întreprinse începând cu 1 ianuarie 1993 (mai puţin Grecia şi

Portugalia) libera circulaţie a capitalurilor era asigurată în interiorul Comunităţii.

     Tratatul prevede, totodată, măsuri de eliminare a restricţiilor privind plăţile între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe. În categoria de plăţi sunt incluse pe de o parte plăţile aferente schimbului de mărfuri, servicii şi capitaluri, cum ar fi cele privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi şi care se cuvin creditorului sau beneficiarului; pe de altă parte transferurile de capitaluri în cadrul liberei circulaţii a acestora şi transferurile de salarii pentru activitatea desfâşurată de beneficiar într-un stat membru ca persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea liberei circulaţii a persoanelor.

d) Libera circulaţie a persoanelor. Libera circulaţie a forţei de muncă, un alt obiectiv prevăzut în Tratatul de la Roma, menit să conducă la înfăptuirea pieţei unice, creează posibilitatea migrării forţei de muncă în interiorul Uniunii Europene şi resorbirea în anumite perioade a excesului de mână de lucru. Libera circulaţie implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă ,si angajare. Interzicerea discriminării priveşte orice formă sub care aceasta s-ar prezenta, indiferent de importanţa şi sfera ei, ea incluzând şi domeniul educaţional.

     Dreptul de liberă circulaţie îl au persoanele care au naţionalitatea unuia din statele membre, dar în absenţa definiţiei comunitare a naţionalităţii, fiecare stat membru fiind suveran în stabilirea condiţiilor în care el acordă naţionalitatea, inclusiv dubla naţionalitate.

     Libera circulaţie a forţei de muncă implică, sub rezerva anumitor limitări pe motive de o dine publică, securitate publică, ori sănătate publică următoarele coordonate: 

a. acceptarea ofertelor reale de angajare, deplasarea în mod liber pe teritoriul

statelor membre în acest scop;

b. şederea într-un stat membru în scopul angajării, potrivit prevederilor ce stabilesc

angajarea naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acţiune administrativă;  

c. rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acel

stat.

     Libertatea de circulaţie o au lucrătorii salariaţi şi chiar membrii de familie. Noţiunea de lucrător în accepţiunea Uniunii Europene are în vedere exercitarea unei activităţi reale şi efective, cu excluderea activităţilor care sunt atât de reduse, încât se prezintă ca activităţi marginale sau accesorii. Este necesar ca şederea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţa unei activităţi economice, neexistând încă dreptul de şedere în orice stat membru independent de activitatea profesională.

     Libera circulaţie a lucrătorilor este îngrădită în următoarele două situaţii:

a) când se consideră că angajarea persoanelor care nu au naţionalitatea statului respectiv, deşi aparţin unui stat membru al Uniunii, contravine interesului legitim al statului respectiv;

b) pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică.

     Libera circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de măsuri de securitate socială, stabilite prin diferite regulamente, care au ca obiectiv coordonarea regimurilor de securitate socială, astfel încât să se poată aplica tratamentul naţional lucrătorilor străini, aparţinând altor state membre, ceea ce face ca lucrătorii respectivi să poată obţine beneficii sociale indiferent de teritoriul unde îşi au domiciliul. Prin aceasta, statul membru este obligat să-i aplice legislaţia sa celui încadrat pe teritoriul său. Scopul acestui principiu este acela de a se evita orice suprapunere a contribuţiilor lor sociale dacă s-ar aplica simultan mai multe sisteme legislative, sau să se ajungă la situaţia în care lucrătorii să rămână fără protecţie în materie socială.

     Libera circulaţie a forţei de muncă şi reglementările adoptate de fiecare ţară nu au putut duce decât parţial la ocuparea populaţiei şi ameliorarea salariilor. Şomajul se menţine la cote relativ ridicate fapt ce a impus elaborarea de programe comune de formare rapidă şi reciclare a forţei de muncă susţinută prin fonduri special constituite.

     Stadiul realizării şi impactul creării pieţei interne unice

     Realizarea pieţei interne unice, aşa cum a fost stipulată în Tratatul de la Roma, a întâmpinat numeroase dificultăţi şi greutăţi, fapt ce a necesitat adoptarea unor măsuri ulterioare pentru urgentarea acestui proces.

     Actul Unic European, adoptat în iunie 1985 şi ratificat de parlamentele statelor membre ale C.E.E. a avut ca obiectiv realizarea unei pieţe unice europene, până la sfârşitul anului 1992, când trebuiau asigurate cele patru libertăţi fundamentale, respectiv circulaţie mărfurilor, a forţei de muncă, capitalului şi serviciilor. După 13 ani de la intrarea oficială în funcţiune a pieţei interne unice (P. I. U.) în cadrul Uniunii Europene, cele 4 libertăţi prevăzute ale acesteia sunt în mare parte asigurate în interiorul frontierelor comunitare. În prezent, oficialităţile Comisiei  Uniunii Europene constată că toate reglementările din P. I. U. preconizate în Carta Albă aprobată în 1985 sunt introduse şi aplicate în legislaţiile naţionale, însă unele sunt încălcate frecvent de cei 25.

     La reuniunea la nivel înalt din 16 - 18 iunie 1997, de la Amsterdam, Consiliul European a adoptat în linii mari, Planul de acţiune, de aplicare corectă ,si coerentă a reglementărilor comune adoptate de ţările comunitare privind P. I. U., elaborat de Comisia Executivă. în sfera problemelor abordate nu au putut lipsit cele referitoare la piaţa internă unică a U.E., cea mai mare piaţă a lumii. Această piaţă a contribuit la accelerarea creşterii economice, la creşterea competitivităţii întreprinderilor comunitare şi la crearea de noi locuri de muncă în statele membre ale U.E. Potrivit experţilor comunitari, funcţionarea Pieţei Interne Unice a adus cu sine o creştere a produsului intern brut al U.E. de 1,1 - 1,5% şi în acelaşi timp a contribuit la crearea de circa 800.000 - 900.000 de noi locuri de muncă.

     Totodată, se apreciază că Uniunea Europeană are nevoie de o politică dinamică, care să contribuie în toate regiunile U. E. şi ale Spaţiului European la o dezvoltare echilibrată a economiei, care să ţină cont de aspectele sociale ale fiecărei zone. O bună funcţionare a P.I.U. va ajuta la trecerea la moneda unică în cele mai bune condiţii şi va contribui la reuşita viitoarelor extinderi ale U.E. Voinţa puternică de a acţiona în această direcţie există, dar trebuie tradusă în practică: Astfel Consiliul European reunit la Amsterdam a primit favorabil Planul de acţiune în favoarea Pieţei Interne Unice, prezentat de Comisia Uniunii Europene Consiliului ministerial.

     Acest plan expunea într-o manieră detaliată acţiunile Prioritare care trebuiau puse în aplicare pentru ameliorarea Acţionării Pieţei Interne Unice până la 1 ianuarie 1999.

     Statele membre ale U.E. şi-au reînnoit astfel angajamentul politic de a face să progreseze Piaţa Internă Unică cu introducerea EURO. Acest Plan de Acţiune urmărea patru obiective strategice:

     1. Întărirea eficacităţii reglementărilor. În acest context se apreciază că Piaţa Internă Unică este un mecanism a cărui funcţionare se bazează pe încredere reciprocă. Această încredere nu poate exista decât cu condiţia ca reglementările comune să fie aplicate în mod corespunzător. Este, de asemenea necesară simplificarea reglementărilor la nivel comunitar şi naţional pentru a reduce dificultăţile întâmpinate de întreprinderi în acest domeniu şi pentru a stimula crearea de noi locuri de muncă.

     2. Suprimarea principalelor distorsiuni care afectează piaţa. Există un acord general asupra faptului că barierele fiscale şi comportamentale anticoncurenţiale constituie defecte care trebuie eliminate.

     3. Suprimarea obstacolelor sectoriale care împiedică dezvoltarea pieţelor. Piaţa Unică nu va putea funcţiona la întreaga capacitate dacă barierele care există încă - şi bineînţeles toate cele care ar putea să apară - nu sunt suprimate. Noi acţiuni legislative vor fi poate necesare pentru a completa locurile cadrului legislativ al Pieţei Interne Unice, dar va trebui să existe şi o schimbare de atitudine a Administraţiilor naţionale faţă de această piaţă.

     4. Crearea unei pieţe unice care să fie in serviciul tuturor cetăţenilor . Uniunea Europeană are nevoie de o Piaţă Internă Unică, mai eficace în stimularea creşterii economice, a inovaţiei ,ţi creării de noi locuri de muncă Şi care să răspundă mai bine intereselor fiecăruia (cetăţeni, consumatori şi întreprinderi). Acţiunile vor fi puse în aplicare potrivit unui calendar în trei faze. Aceasta preve pe termen scurt aplicarea unor măsuri.

     Printre măsurile incluse în prima fază se enumera:

     - eliminarea tuturor întârzierilor în transpunerea în practică a directivelor relative la piaţa internă;

     Crearea în interiorul statelor a unor structuri destinate să centralizeze plângerile persoanelor fizice sau juridice, referitoare la problemele legate de Piaţa Internă Unică să rezolve rapid aceste probleme şi să supravegheze respectarea regulilor privind Piaţa Internă Unică la nivel naţional (până la 1 octombrie 1997);

     - punerea efectivă în aplicare a măsurilor de liberalizare în sectoarele telecomunicaţiilor şi energiei electrice (cel mai târziu în ianuarie 1998 şi respectiv, în februarie 1999);

     - ameliorarea şi extinderea bazei de date EURES pentru ofertele de locuri de muncă la nivel paneuropean;

     - instaurarea unui dialog cu cetăţenii (la începutul anului 1998) şi cu agenţii economici (pe 1 iulie 1998) pentru a permite oricui să deţină cu uşurinţă informaţii asupra drepturilor pe care i le oferă Piaţa Unică şi asupra modului de rezolvare a problemelor care ar putea apărea.

     Crearea pieţei interne unice are multiple efecte micro şi macroeconomice.

     Impactul microeconomic ai creării pieţei unice interne este axat pe efectele pozitive ce derivă din liberalizarea schimburilor intracomunitare:

     - reducerea iniţială a costurilor, ca urmare a desfiinţării formalităţilor vamale şi obstacolelor în calea schimburilor;

     - reducerea costurilor, ca urmare a extinderii a economiilor de scară;

     - reducerea preţurilor, ca urmare a intensificării concurenţei;

     - câştiguri generate şi de alte efecte decât cele legate de preţ, cum ar fi intensificarea procesului de inovare, lărgirea gamei de produse, modificări în planul organizării producţiei.

     Impactul microeconomic al creării pieţei unice interne este realizat de:

     - mutaţiile înregistrate de fluxurile de forţă de muncă dintr-o ţară în alta;

     - mişcarea capitalurilor a crescut considerabil, cu efecte favorabile asupra

relansării investiţiilor, fiind favorizate întreprinderile mici şi mijlocii;

     - în paralel cu creşterea mişcărilor de capital, şi în principal a investiţiilor străine directe, au crescut considerabil ,si fuziunile ,si achiziţiile;

     - integrarea pieţelor financiare a cunoscut creşteri sensibile, chiar dacă în calea dezvoltării acestor pieţe au apărut o serie de obstacole.