1

UN WHO’S WHO BÂRLĂDEAN

1. PERSONALITĂŢI NĂSCUTE LA BÂRLAD

ION T. CHIRICUŢĂ

S-a născut la 7 ianuarie 1918. Şcoala primară a urmat-o în Botoşani ( unde tatăl său, preotul Toma Chiricuţă, a fost mutat cu parohia între anii 1925 – 1927 ) şi în Bucureşti ( ultimele două clase primare, între 1927 – 1929, unde se instalase familia sa ).

Liceul “Gheorghe Lazăr” l-a frecventat în Bucureşti între 1929 – 1936. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Capitală ( 1936 – 1942 ), după care a fost

mobilizat, ca medic militar, pe Frontul de Est ( 1942 – 1943 ), apoi pe Frontul de Vest. Încadrat preparator benevol la catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din

Bucureşti ( 1937 – 1938 ), preparator de Medicină operatorie şi Anatomie topografică Bucureşti ( 1939 ), doctor în Medicină şi Chirurgie Bucureşti ( 1942 ), preparator benevol la Medicină operatorie Bucureşti ( 1946 – 1947 ), asistent universitar la Clinica a II-a Chirurgicală Bucureşti ( 1948 – 1949 ), asistent al Institutului Oncologic din Cluj ( 1949 – 1950 ), şef de lucrări ( 1950 – 1951 ) şi apoi asistent universitar la Fiziologie patologică Bucureşti ( 1951 – 1954 ), cercetător principal în oncologie Bucureşti (1954-1955), şeful sectorului Chirurgie al Institutului Oncologic Cluj ( 1955 – 1956 ), şeful Laboratorului Chirurgie al aceluiaşi institut ( 1956 – 1959 ), şef de secţie şi directorul ştiinţific al aceluiaşi institut ( 1958 ), medic primar ( 1959 ), director adjunct ştiinţific, ( 1959 – 1968 ), director ştiinţific, ( 1963 ), doctor docent ( 1968 ), conferenţiar universi-tar Cluj ( 1968 – 1971 ), profesor universitar de oncologie ( 1971 – 1988 ), medic primar gradul I ( 1978 ).

A participat la congrese şi consfătuiri internaţionale la Moscova, Atena, Istambul, Russe, Sofia, Strasbourg, Karlovy-Vary, Kracovia, Paris, Kladowo, Dubrovnik.

A fost membru al multor societăţi ştiinţifice din ţară şi din străinătate ( Houston, Carras – Franţa, Geneva, Bruxelles, Milano, Viena, Strasbourg, Atena, Dallas, Roma, Londra etc. ).

În 1982 a dăruit Muzeului “Vasile Pârvan” din Bârladul natal lucrări de artă de o incalculabilă valoare.

A încetat din viaţă în Cluj, la 4 noiembrie 1988.

MIHAIL CRISTODULO - CERCHEZ

A fost un junimist al cărui nume s-a legat pentru totdeauna cu Războiul de Independenţă ( 1877 – 1878 ). Cele două nume de familie provin de la tatăl său şi, respectiv, de la mama sa.

S-a născut la 8 iunie 1839. După studii elementare în casa părintească a urmat cursurile Academiei Mihăilene din

Iaşi. După o scurtă funcţie în Departamentul Justiţiei ieşene, intră în armată cu grad de

cadet-sergent ( 23 mai 1856 ), devenind sublocotenent ( 1857 ), locotenent ( 1858 ), căpitan (1860), maior ( 1863 ). Funcţionează în garnizoanele Ploieşti şi Bucureşti.

După îndepărtarea lui Al. I. Cuza, refuzând să jure credinţă guvernului provizoriu, îşi dă demisia din armată ( 1866 ) şi se retrage la Iaşi.

Rechemat în armată ( 1867 ), devine locotenent-colonel ( 1867 ), funcţionând în garnizoa-nele din Ismail şi Galaţi.

Devenind colonel ( 1870 ), este numit comandantul Regimentului 4 linie din Craiova. I se încredinţează misiuni în străinătate. Participă la manevrele armatei ruse ( 1875 ), devine

2

comandantul Corpului de observaţii pe Dunăre ( după izbucnirea ostilităţilor dintre sârbi şi otomani în 1876 ), funcţie în care a ajutat 15000 de refugiaţi sârbi să se refugieze la noi.

După mobilizarea armatei române ( aprilie 1877 ) devine comandantul Diviziei I, al Corpului II Armată, comandantul Diviziei de rezervă. Trece Dunărea ( 20 august 1877 ), în cadrul Diviziei a II-a a Corpului de operaţii, comandată de el.

Conducătorul armatei turceşti, gen. Osman Paşa, i se predă la Podul de lângă Vid ( 28 – 29 noiembrie 1877 ), împreună cu şapte paşale, 15 tunuri şi circa 50000 de ostaşi.

La 2 decembrie 1877 a fost înaintat la gradul de general, de către Principele Carol. A participat la luptele de la Smârdan, Inova, Vidin, acordându-i-se medalia Virtutea Militară.

După armistiţiu vine în ţară ( 21 februarie 1878 ), fiind primit oficial de către autorităţi. Instalat temporar la Craiova, a devenit apoi comandantul Diviziei I teritoriale militare,

membru în Consiliul Superior al Armatei, comandantul Diviziei 4 teritoriale militare. Bolnav, se pensionează şi îşi caută sănătatea în Austria şi Italia. Revine la Iaşi, unde moare la 12 iulie 1885.

I s-a ridicat un bust în faţa Mausoleului Ostaşului Român de la Griviţa ( Bulgaria ).

NICOLAE D. COCEA

Născut la 29 noiembrie 1880, ca fiu al locotenentului Dimitrie Cocea. După absolvirea şcolii primare din Bârlad s-a înscris la Liceul “Sf. Sava” din Bucureşti, unde a avut colegi de liceu pe Tudor Arghezi şi pe Gala Galaction.

Şi-a continuat liceul în diferite oraşe ale ţării. Studiază Dreptul la Paris (1899). Licenţa în Drept o susţine în Bucureşti. Judecător de pace la Panciu, Fierbinţi ( Ilfov ); ajutor de ocol ( Brăila ). Destituit din magistratură, se înregimentează în Partidul Social – Democrat Român, participând la congresele socialiste din Europa. A fost membru al Comitetului Uniunii Socialiste. Candidează din partea Partidului Democrat Social din România la alegerile din 1911.

Scoate revista “Facla” ( 1910 ) şi conduce apoi “Viaţa socială”. S-a documentat asupra organizaţiilor muncitoreşti în Italia, Anglia, Turcia, Grecia, Rusia

( 1911 ). Refugiat la Iaşi ( 1916 ), pleacă la Petrograd ( 1917 – 1918 ), unde scoate ziarul “L’Entante”. Aici îl cunoaşte pe Lenin. Întors în ţară este arestat şi apoi eliberat. Tipăreşte ziarul “Omul Liber”.

Ca deputat a fost un înverşunat antimonarhist (a avut şi un proces din această cauză, suferind o altă detenţie).

Participă la grevele ceferiştilor din 1933. A fost membru al asociaţiei “Amicii URSS” ( 1934 ), redactor-responsabil al publicaţiei Partidului Comunist din România, “Reporter”, ( 1937 ) şi la “Era nouă” ( 1936 ).

Sub regimul antonescian a avut domiciliul forţat la Sighişoara. După 1944 fondează ziarul “Victoria”. Devine director general al teatrelor, conducător al sindicatului ziariştilor, artiştilor şi al scriitorilor.

Se stinge din viaţă la 1 februarie 1949. A colaborat cu aproape 2000 de articole la zeci de periodice româneşti. A scris romane,

piese de teatru, traduceri şi a lăsat numeroase lucrări în manuscris.

IOAN ( IANCU ) C. CODRESCU

S-a născut în cartierul Cotu Negru, la 5 noiembrie 1834. Absolvent al Şcolii primare de băieţi nr. 1 şi al Academiei Mihăilene, la clasa de Legi.

A îmbrăţişat ideile revoluţiei de la 1848. A fost funcţionar în Secretariatul de Stat al Moldovei. Participant la mişcarea pentru Unire. Din 1857 a lucrat în Cancelaria Adunării ad-hoc a Moldovei.

3

Arhivar al Cancelariei Camerei Deputaţilor din Bucureşti ( 1857 – 1862 ), iar după reunirea Adunărilor Legiuitoare ( din Iaşi şi Bucureşti ) a funcţionat în Bucureşti până în 1899, când a demisionat.

A scos “Zimbrul” şi “Vulturul” ( 1850 ), “Steaua Dunării” ( 1859 ) şi a fost redactor la “Albina românească”.

A fost deputat liberal de Bârlad în 1867, 1870, 1871, 1876, 1879, 1884 şi 1901. A refuzat portofoliul de Finanţe. În Bârlad a activat politic, filantropic, pedagogic, cultural etc.

Fondator al “Asociaţiunii Unirea” din Bârlad ( 1869 ) şi co-fondator al ziarului local “Semănătorul” ( 1870 ).

A predat gratuit cursuri la Şcoala Normală de băieţi. A contribuit la ridicarea clădirii Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”.

Membru al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, filiala Tutova, membru al Ateneului Român ( 1900 ), membru al Societăţii geografice române.

Moare în Iaşi, la 19 ianuarie 1903 şi a fost înhumat în Bârlad.

MANOLACHE I. COSTACHE EPUREANU

Născut în 1824. Continuă studiile din ţară în Germania, unde susţine doctoratul în drept, specializându-se apoi la Paris.

Preşedintele Tribunalului Bârlad ( 1846 ), participant la revoluţia din 1848, preşedintele Tribunalului de întăritură ( 1854 ), deputat în Divanul ad-hoc ( 1857 ), membru al Comisiei Centrale, prim ministru ( 1870 ), ministrul justiţiei ( 1872 – 1873 ), ministrul lucrărilor publice ( 1876 ), creatorul şi şeful Partidului Conservator şi al Clubului său.

Colaborator şi prieten al lui Al. I. Cuza, apoi opozantul său. Moare la Schlangenbad din Narsau la 7 / 19 septembrie 1880, fiind înmormântat în

Bârlad. Şcoala nr. 9 şi o stradă din Bârlad îi poartă numele.

ALEXANDRU IOAN CUZA

Născut la 20 martie 1820. Studiile şi le-a făcut la un pension din Galaţi, apoi la Paris, unde şi-a susţinut examenul de bacalaureat. A studiat la Facultatea de Drept ( 1835 – 1836 ), continuând în ţară ( 1837 – 1840 ) la Academia Mihăileană din Iaşi.

A făcut parte din Miliţia moldovenească ( 1839 – 1840 ), a fost preşedintele Judecătoriei Covurlui ( 1842 – 1845 ), agă ( 1843 ).

Căsătorit ( 1844 ) cu Elena Rosetti. Participant la revoluţia din 1848 în Moldova, după înfrângerea căreia este nevoit să

emigreze. Revenit în ţară, reia funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, apoi director al Departamentului Treburilor din Lăuntru ( 1851 ). Fiind fără funcţii, în perioada 1851-1854, călătoreşte în Austria, Franţa, Italia şi Cehia. Pentru a treia oară, redevine preşedintele Judecătoriei Galaţi ( 1854 – 1856 ), apoi pârcălab al ţinutului Covurlui ( 1857 ). După zece zile de la reintegrarea s-a în armată ca sublocotenent, a fost înaintat la gradul de maior (1857), apoi de colonel ( 1858 ) şi ajutor de hatman în Miliţia Moldovenească, hatman ( 1858 ). În acelaşi an devine caimacan şi vice-preşedinte al Adunării Elective.

La 5 şi 24 ianuarie 1859 a fost ales domnitor al Principatelor Române. Prin reformele introduse de el a dat o lovitură decisivă feudalismul românesc şi a creat

drum capitalismului, declanşând procesul de modernizare al României. La 11 / 12 februarie 1866 a fost forţat să abdice. Părăsind ţara s-a instalat la Florenţa, apoi

la Heidelberg ( 1873 ), unde se stinge din viaţă la 15 mai 1873. Adus în ţară ( 1873 ) a fost înhu-mat la Ruginoasa, iar după primul război mondial la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

4

GEORGE DIAMANDY

S-a născut la 27 februarie 1867. Studiile primare şi cele ale Liceului “Codreanu” le-a făcut în Bârlad, apoi studiile superioare la Paris.

A activat în cercuri socialiste din ţară şi din străinătate ( Franţa, Belgia, Elveţia ). La Paris a scos revista de studii sociale “Ere Nouvelle”. În ţară devine primul director al ziarului “Lumea nouă”, de la care demisionează. Participant la Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste de la Bruxelles ( 16 – 22 august 1891 ), apoi la Congresul Internaţional al Studenţilor Socialişti ( Geneva, 12 – 24 decembrie 1893 ). În iunie 1899, trece ca şi ceilalţi, generoşii, în Partidul Liberal. Discreditat politic, pleacă pentru aproape doi ani la Paris unde a intrat într-o mişcare a intelectualilor. La 26 februarie 1901 revine în ţară la cererea guvernului liberal, devine deputat şi îşi reia activitatea literară.

Preşedintele Cercului Literar şi Artistic “Comedia” care avea ca scop de a crea încrederea în literatura română şi arta naţională. În 1912, refuzând direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, preferă scaunul de deputat liberal de Bârlad ( aripa stângă, dizidentă ).

Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români ( 1914 – 1916 ), preşedinte al Autorilor Dramatici, directorul general al teatrelor şi al Teatrului Naţional bucureştean ( 1914 – 1915 ), s-a străduit să restructureze Conservatoarele dramatice din ţară.

Ia parte activă la luptele primului război mondial, deşi era bolnav de angină pectorală şi putea fi scutit militar.

La Iaşi, în 1917, formează alături de alţi intelectuali, Partidul Muncii de orientare de stânga.

Pleacă în Rusia ( fratele său, Constantin, era ambasador ) pentru a observa evoluţia revoluţiei bolşevice. Dorind să plece de acolo în Anglia, porneşte din Vladivostok pe vasul “Kursk”, pe care moare la 27 decembrie 1917, în urma unui atac de cord. Sicriul său fiind scufundat în mare, în dreptul insulelor Feroe.

A colaborat la multiple periodice literare şi politice. Dintre piesele sale de teatru, amintim: Tot înainte ( 1910 ), Bestia ( 1910 ), Dolorosa ( 1911 ),

Raţiunea de Stat ( 1912 ), Chemarea codrului ( 1913 ), Una dintr-o mie ( f. a. ), Veşnica întrebare ( f. a.).

ELENA F. FARAGO

S-a născut la 29 martie 1878 dintr-o familie numeroasă cu şapte copii. Francisc Paximade, tatăl său, era născut în insula Tenedos din Marea Egee.

În Bârlad a urmat cursurile şcolii primare ( clasa I la Pensionul Varlaam, clasa a II. a la Institutul Nathalie Drouhet, restul claselor la Şcoala primară de stat nr. 1 de fete, pe care le absolvă în 1888 ), după care se înscrie la Şcoala Profesională de fete “Nicolae Roşca Codreanu”, de unde se retrage după absolvirea clasei a III-a.

Rămasă orfană de ambii părinţi se mută în Bucureşti unde este adoptată de Gh. Panu şi I. L. Caragiale.

Debutul literar şi-l face în 1902. Căsătorită, se mută la Constanţa, Brăila, Bucureşti şi Craiova. În ultimul oraş, devine directoarea Fundaţiei “Alexandru şi Arestia Aman” ( cu muzeul şi biblioteca ), inspectoare a Azilurilor de Copii, membră în Comitetul de Lectură al Teatrului Naţional craiovean, a întemeiat revista “Năzuinţa” ( 1922 ).

A fost sărbătorită la 50 şi la 60 de ani, devenind şi cetăţeană de onoare a Craiovei. A primit Premiul “Adamachi” ( 1908 ), “Premiul Neucholtz”, ambele ale Academiei Române, Premiul “Femina” ( 1925 ) din Paris şi Premiul Naţional pentru literatură ( 1937 ).

A colaborat la majoritatea revistelor literare din ţară cu poezii originale şi cu traduceri. Poezia sa este subtilă, muzicală, barocă. Are lucrări mai ales pentru copii.

5

Se stinge din viaţă la Craiova, la 4 ianuarie 1954, în vârstă de 76 de ani. Din volumele ei amintim: Versuri ( 1906 ), Şoapte din umbră ( 1908 ), Traduceri libere ( 1908),

Copiilor ( 1913 ), Din traista lui Moş Crăciun ( 1920 ), Să fim buni ( proză, 1922 ), Poezii alese ( 1924 ), Poezii ( 1937 ).

ALICE M. GABRIELESCU

Născută ca al cincilea copil al lui Mihail Gabrielescu, dirigintele Oficiului P. T. T. din Bârlad, la 30 septembrie 1893.

A urmat cursurile Şcolii primare nr. 1 de fete din Bârlad, după care şi-a urmat familia la Focşani, unde a frecventat cursul inferior al Institutului particular “C. Mironescu”.

Mutându-se în Bucureşti s-a înscris la Institutul “Meteanu” fără a-l absolvi, din cauza unei infirmităţi create la o ureche.

Debut ( 1920 ) la concursul literar al Editurii “Cartea Românească”, obţinând premiul I cu cartea Povestiri pentru copii. Aceeaşi editură i-a mai acordat două premii ( 1924 şi 1927 ), iar un alt premiu i l-a acordat Editura “Cugetarea” ( 1937 ).

Teatrul “Liga Culturală” îi montează în 1925 piesa Bujorel în împărăţia păsărilor, în regia lui V. I. Popa.

Sindicatul ziariştilor din Turnul Măgurele o declară membră de onoare ( 1925 ), iar în 1941 devine membră a Societăţii Scriitorilor Români. Cu excepţia revistelor “Mariana”, “Femeia” şi “Căminul”, a refuzat să colaboreze la alte ziare şi reviste în perioada 1941 – 1944.

A tradus 50 de titluri de romane şi stilizări literare. A publicat peste 500 de articole, nuvele şi recenzii, precum şi 13 volume de nuvele şi romane ( 1920 – 1945 ), dintre care amintim: Isprava lui Ursu ( 1924 ), Uimitoarele întâmplări dintr-o vacanţă ( 1927 ), Necunoscuta ( nuvele, 1928 ), Poveşti cu haz şi tâlc ( 1929 ), Marşul femeilor ( 1933 ), Lumina care nu se stinge ( 1937 ), Secretul profesional ( 1940 ), Oamenii mari când au fost mici ( 1945 ).

A tradus din Balzac, Dostoievschi, Prévost, Paustovski, Wilde, Lawson, Nemçova, Keller, Cehov, Istvan, Asztalos etc.

MARIA GIURGEA

S-a născut la 29 septembrie 1878. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti (1893-1897) la clasa Aristiţei

Romanescu, timp în care făcea parte din corul Operei din Bucureşti. Angajată la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1907-1908, arta ei a cucerit

Bucureştiul. Din 1909 trece la “Compania Davilla” pe care o părăseşte în 1911, reangajându-se la

Teatrul Naţional din Bucureşti. Joacă în reprezentaţie la Teatrul Naţional din Craiova, participă la inaugurarea teatrului din Sala “Comedia” ( 1911 ). Din 1913 profesoară la Conservator.

În timpul primului război mondial a rămas în Bucureşti, unde a susţinut activitatea Teatrului Naţional, apărând în spectacole patriotice, ce sfidau cenzura germană. În vara anului 1919 pleacă într-un turneu în Transilvania şi Bucovina, abia revenite la trupul ţării. În 1926, Vasile Goldiş refuză propunerea Teatrului Naţional de a o declara “societară hors - classe”; abia la 1 august 1926 a fost declarată “societară de onoare” a Teatrului Naţional din Bucureşti. Alexandru Hodoş, directorul Teatrului Naţional, o scoate la pensie din oficiu, la 14 noiembrie 1926, act samavolnic, motiv pentru care Maria Giurgea a dat în judecată direcţia Teatrului Naţional, cerând despăgubiri morale şi materiale de două milioane de lei. Procesul a fost câştigat de către reclamantă, care a primit 1 400 000 lei şi, totodată, reclamând şi alţi actori aflaţi într-o situaţie similară, Teatrul Naţional a plătit 3 762 000 lei.

6

Maria Giurgea, timp de doi ani, a studiat teatrul clasic la Paris cu Paul Mounet. După o pauză de un an, din pricina unei boli dureroase, reintră în teatru în 1930. Teatrul Naţional din Cluj o solicită să joace în reprezentaţie.

În timpul celui de-al doilea război mondial, părăsită şi uitată pe nedrept, a căzut în misticism, stingându-se din viaţă, anonim, în 1948, după ce directorul Teatrului Naţional, Zaharia Stancu, a îndepărtat-o din teatru.

MARCEL GUGUIANU

Născut la 28 iunie 1922. În Bârlad a urmat cursurile şcolii primare şi o parte a celor secundare pe care le termină în Galaţi.

În continuare a frecventat cursurile şi lucrările Şcolii de belle – arte din Bucureşti ( 1941 – 1945 ), la clasa lui Corneliu Medrea.

A funcţionat ca profesor de desen şi caligrafie la şcolile din Bârlad: Liceul “Gh. Roşca Codreanu”, Liceul Comercial de băieţi, Liceul Industrial de băieţi.

Între 1954 – 1956 a funcţionat la Iaşi, ocupându-se cu restaurarea unor monumente istorice din Iaşi şi din Bârlad.

Din 1948 participă cu lucrări de sculptură la expoziţii anuale şi bienale. Din 1956 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Se mută în Bucureşti în 1956.

A participat la expoziţiile din Budapesta, Odense, Roma, San Marino, Napoli, Aradjelovač, Belgrad, Montpellier, Paris, Sao Paolo, New-York, Ankara, Mali, Washington, Sevilla, Miami.

A fost recompensat cu Placheta de onoare a Bienalei din Napoli ( 1972 ), cu Diploma Senne a Academiei Internaţionale Pontzen ( 1973 ), cu Diploma Benemerenza ( 1975 ), Palme D’Or ( 1975 ), toate trei din Napoli, Medalia de aur şi placheta de onoare a Republicii San Marino ( 1981 ), Premiul I la concursul “Nissida D’Oro” ( 1983 ). Cu ocazia aniversării a 80 de ani de viaţă şi peste 60 de ani de activitate ( 11 iulie 2002 ), a primit înalta distincţie Steaua României în Grad de Cavaler, din partea preşedintelui României, Ion Iliescu, în cadrul unei ceremonii la Palatul Cotroceni

Are o colecţie muzeală, care-i poartă numele, la Contess Madelaine din New-York. În 1992 s-a creat Fundaţia “Marcel Guguianu”.

Este membru al Băncii Mondiale. Au demarat lucrările pentru Complexul muzeal Marcel Guguianu, în zona centrală a

oraşului, vis-á-vis de Muzeul “V. Pârvan”, care va adăposti impresionanta sa colecţie.

CEZAR D. IVĂNESCU

Născut la 6 august 1941. În Bârlad a urmat cursurile actualei Şcoli generale nr. 2, “Vasile Pârvan”, iar cursurile liceale la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” ( primele două clase ) şi la Complexul Şcolar ( promoţia 1960 ).

Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Iaşi ( 1966 ). A predat limba şi lite-ratura română la diferite şcoli din Bârlad şi din împrejurimi. Devine redactor ( 1969 ) la revista “Argeş” din Piteşti şi apoi la revista “Luceafărul”, la care a debutat. A fost laureat al Festivalului naţional de poezie “Mihai Eminescu” de la Iaşi. Debutul său în volum Rod, în 1968.

Leit – motivul ciclului Rod este condamnarea naşterii şi morţii, “cele două valori care se neantizează reciproc”.

A apărut în spectacole de poezie, muzică şi lumină în Bucureşti, Piteşti dovedind înalte calităţi de baladist şi şansonetist. Participant la multe manifestări culturale din ţară, inclusiv în Bârladul său natal.

7

S-a implicat în traducerea şi editarea unei părţi a operei lui Mircea Eliade. Este director al Editurii Junimea din Iaşi.

Din volumele sale: Rod ( 1968 ), Baaad ( 1970 ), Rod III ( 1975 ), Rod IV ( 1977 ), Muzeon ( 1979 ), La Baaad ( 1979 ), Doina ( 1983 ), Rod ( 1985 ), Doina ( 1987 ), Sutrele muţeniei ( 1994 ), Jeu d’Amour şi Doina ( antologie, 1995 ), Pentru Marin Preda ( 1996 ), La Baaad ( antologie, 1996 ); Timpul asasinilor ( 1997 ), Poeme ( 1998 ), Doina ( Tatăl meu, Rusia ) ( 2000 ), Opera poetică ( 2000 ), Poeme ( 2001 ) ş. a.

Din motive de ordin socio-politic i s-au refuzat de la tipărire multe volume pe care le are în manuscrise.

A colaborat la majoritatea revistelor literare din ţară. „Datorită naturii sale pluricorde, a complexei sale construcţii clădite pe original, a

tâlcurilor sale depăşind pitorescul, vibrând spre infinit, poezia lui Cezar Ivănescu se vrea un analogon al Lumii”, aprecia Gh. Grigurcu.

ERNEST JUVARA

Născut la 5 mai 1870. Cursurile primare şi liceale le-a făcut la Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Paris ( 1888 – 1895 ), perioadă în care i se

încredinţează direcţia Laboratorului de Anatomie pentru disecţii şi executarea planşelor, lucrând, simultan şi în Laboratorul de Chimie ( 1890 – 1892 ).

Extern al spitalelor din Paris ( 1890 – 1893 ), preparator – ajutor la Anatomie Patologică, preparator al conferinţelor şi exerciţiilor practice de etologie.

Doctor în medicină şi chirurgie la Paris ( 1895 ), teza de doctorat fiindu-i premiată. Întors în ţară ( 1895 ) este numit asistent la Institutul de Anatomie Topografică şi

Chirurgie Experimentală din Bucureşti ( 1895 – 1900 ), apoi asistent la institutul similar din Iaşi. Profesor de Anatomie descriptivă ( 1906 ) la Institutul de Anatomie din Iaşi, al cărui

director devine. În 1907 i s-a încredinţat un serviciu de chirurgie la Spitalul “Sfântul Spiridon” din Iaşi la care efectua 300 – 400 de operaţii anuale.

Transferat în Bucureşti ( 1912 ) este numit profesor la Clinica a III-a chirurgicală a Spitalului “Filantropia” şi subdirector al Institutului de Anatomie Topografică.

În timpul Campaniei din 1913 a organizat lazarete de holerici, iar în primul război mondial a organizat şi activat în Spitalul IV de evacuare, în diferite localităţi ale Moldovei: numai între noiembrie 1916 – mai 1917 a operat peste o mie de răniţi. După ce a fost avansat la gradul de colonel ( 1917 ), trece la Spitalul IX de evacuare, operând în localul Şcolii Normale de băieţi din Bârlad.

Demobilizat ( 1918 ) îşi reia postul la spitalul “Filantropia” de la care se transferă ( 1923 ) la Spitalul “Brâcovenesc”, unde organizează o clinică model.

Şi-a imaginat şi perfecţionat 77 de piese chirurgicale şi diferite procedee chirurgicale din Paris ( 1928 ). Desenele sale anatomice constituie şi astăzi lucrări inegalate. A fost decorat cu “Steaua României” în grad de cavaler.

Decedează ( electrocutat în baie ) la 5 mai 1934 în Bucureşti, lăsând în urma sa o şcoală românească medicală, recunoscută în întreaga lume, precum şi 110 lucrări.

În 1970 UNESCO a sărbătorit un secol de la naşterea acestui fiu strălucit al Bârladului

CORNELIU D. MOLDOVANU

Născut la 15 august 1883, ca fiu al lui Dumitrache şi Ruxandra Vasiliu. După absolvirea şcolii primare din Bârlad a urmat cursurile secţiei moderne a Liceului

Internat “Costache Negruzzi” din Iaşi ( promoţia 1902 ). Debutul literar la ziarul “Paloda” din Bârlad.

8

A devenit licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1902), având profesori pe Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu – Motru, Mihail Dragomirescu, Ion Bianu, Dumitru Evolceanu. În această perioadă a fost corector, reporter, pedagog şi profesor la pensioane particulare, pentru a se putea întreţine material.

Secretar al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti ( 1904 ). Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români ( 1909 ) al cărui preşedinte a fost între

anii 1921 – 1923 şi 1932 – 1935. Din Comitetul ei de conducere a făcut parte până în 1944, luptând pentru demnitatea şi prestigiul scriitorilor şi obţinând pentru ei condiţii materiale mai bune, creându-le un fond de pensii şi ajutoare.

A iniţiat premii literare, a organizat şezători literare, a înfiinţat Consiliul literelor pe lângă Ministerul Artelor ( 1926 ) şi Casa Scriitorilor ( 1938 ).

A fost profesor de Istoria literaturii dramatice şi a costumelor la Conservatorul din Capitală ( 1911 ).

În 1914 i s-a montat prima piesă de teatru, Fluturii, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Între 1917 – 1918 s-a refugiat la Iaşi unde a devenit redactorul oficiosului Cartierului General al Armatei, “Românul”.

Franţa i-a acordat titlul de Officier d’Academiei ( 1919 ) şi Legiunea de onoare ( 1928 ). În 1922 i se acordă oficial numele de Corneliu Moldovanu. Devine directorul Teatrului

Naţional din Bucureşti şi directorul general al teatrelor ( 1924 – 1926 şi 1927 – 1928), calitate în care a rechemat în teatru pe unii actori excepţionali, pensionaţi prematur de către precedenţii directori.

A fost membru al Consiliului administrativ al Societăţii Române de Radiodifuziune. A primit Premiul Naţional de poezie ( 1933 ). Este un pionier al cinematografiei române.

Literatul, estetul, omul de artă şi patriotul Corneliu Moldovanu încetează din viaţă la 2 septembrie 1952, lăsând publicate 20 de volume şi sute de articole.

ELENA I. NICULIŢĂ VORONCA

S-a născut în 1862 ca fiică a unui macedonean şi a unei sucevene. Studiile şi le-a făcut la institutele particulare “Humpel” şi “Zilenschi” din Botoşani. Avidă de lectură, împrumută cărţi de la Biblioteca Universităţii din Cernăuţi şi cumpără

altele de la anticariatele din Viena şi Berlin. Culegătoare de balade, legende, datini, mituri solare, poveşti. Nu se cunoaşte motivul pentru care a stat în Bucovina, sub ocupaţia austriacă. A fost căsătorită cu secretarul Societăţii “Arboroasa”, Zaharia Voronca ( 1851 – 1920 ). A colaborat cu lucrări folclorice la multe reviste şi ziare (inclusiv la cele din Bârladul

natal). A întâmpinat multe piedici la tipărirea celor două volume de studii de folclor ( 1908;

1913), cel de-al doilea volum fiind premiat de către Academia Română ( 1913 ). Şi-a petrecut o bătrâneţe săracă, dar pasiunea pentru folclor nu a părăsit-o până la

dispariţia ei ( 1939 ), deşi avea o constituţie fizică puternică. Alte volume: Sărbătoarea moşilor ( 1915 ), Industria casnică în Bucovina ( 1922 ).

GHEORGHE D. PALADE

Ca descendent al uneia din cele mai vechi familii de boieri moldoveni, s-a născut în 1858. În Bârlad a terminat cursurile şcolii primare şi ale Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( promoţia 1876 ).

Licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti ( 1880 ).

9

Intrând în viaţa politică ( 1884 ), devine membru al Partidului Liberal. A fost ales deputat în trei legislaturi ( 1884, 1888, 1891 ).

Adept al libertăţii absolute a presei. A predat cursuri de economie politică la Şcoala liberă de Ştiinţe de Stat. Ca avocat şi ziarist a colaborat la “Românul” şi “Gazeta Poporului” ( al cărui director a

fost până în 1895, când a devenit ministru ). Din 1888 devine dizident al Partidului Liberal şi creează ( cu o parte dintre conservatori

şi cu radicalii liberali ) aşa-numita Opoziţie Unită. Odată cu unificarea Partidului Liberal ( după moartea lui I. C. Brătianu ), G. D. Palade

revine la Partidul Liberal ( 1891 ), devenind membru al Comitetului Executiv. Este numit Ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor ( 15 octombrie

1895 – 21 noiembrie 1896 ), Ministrul Justiţiei ( 12 ianuarie – 1 octombrie 1898 ), Ministrul Finanţelor ( 1 octombrie 1898 – 11 aprilie 1899 şi 14 februarie 1901 – 9 ianuarie 1902 ), Ministru de Interne ( 18 / 31 iulie – 22 noiembrie 1902 când şi-a dat demisia din cauza unei boli cardiace).

Moare în Bârlad la 27 mai 1903 în Grădina Publică, la banchetul oferit lui de către municipalitatea bârlădeană cu ocazia inaugurării statuii sale, acolo.

A lăsat lucrări cu caracter juridic şi politic.

LUCREŢIA N. PETRESCU

Născută la 12 decembrie 1882, ca fiica lui Nicolae şi Ana Manoliu. A urmat cursurile şcolii primare şi ale liceului în Bârlad, oraş în care revenea deseori

după părăsirea lui, pentru achiziţionarea picturile bârlădenilor N. N. Tonitza şi P. Bulgăraş. Căsătorită cu avocatul George Petrescu se mută în Bucureşti, unde a locuit tot restul

vieţii, cu excepţia refugiului din Moldova ( 1917 – 1918 ), când debutează în literatură. A scris articole, nuvele şi schiţe. Debutează în teatru cu drama Păcatul ( 1924 ). Urmează comedia Anuţa ( 1924 ), Puiul de

lup ( 1933 ), Joc primejdios ( 1935 ), Irozii ( în manuscris ), drama Orbul ( teatrul radiofonic ): romanele Mărăcini ( 1937 ), Zorile Unirii ( în manuscris ), Trenul de plăcere ( în manuscris ), volumul de versuri Stampă veche ( în manuscris ). A mai publicat volumul de nuvele Domniţa şi Jupâniţa, f. a. Are publicate circa 50 de schiţe şi nuvele. A fost membră a Societăţii Scriitorilor Români şi a Societăţii Autorilor Dramatici Români. Teatrul Naţional bucureştean a premiat-o de mai multe ori. A fost decorată cu Meritul Cultural ( 1943 ).

A purtat vastă corespondenţă cu V. I. Popa, L. Rebreanu, I. Al. Brătescu – Voineşti, Al. Davilla, M. Sorbul etc.

Încetează din viaţă în Bucureşti la 2 februarie 1961.

ALEXANDRU I. PHILIPPIDE

Părintele filologiei române s-a născut la 1 mai 1859. În Bârlad a urmat cursurile şcolii primare ( 1866 – 1870 ) şi ale Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( 1870 – 1877 ) şi apoi cursurile Facultăţii de Litere din Iaşi ( 1877 – 1881 ). În timpul studenţiei a fost “subbibliotecarul” Bibliotecii Centrale din Iaşi.

Profesor de Limba română la Liceul Naţional din Iaşi (din 1884). Intră în cercul “Junimii” pe care-l abandonează după câţiva ani.

Pleacă pentru studii de specializare la Halle, unde studiază filologia clasică şi modernă, arheologia, istoria filosofiei greceşti, între anii 1888 – 1890, după care revine la catedra sa de la “Naţionalul” ieşean.

La crearea catedrei de Filologie română la Universitatea ieşeană ( 1893 ) este numit profesor universitar suplinitor, apoi profesor titular ( 1896 ). După ce a fost ales membru

10

corespondent al Academiei Române ( 1898 ), începe lucrarea la Dicţionarul limbii române, la care lucrează până în 1906 ( 11 744 pagini în folio, până la litera D ).

Membru titular al Academiei Române ( 1900 ) la şedinţele căreia a participat de două ori ( 1910 şi 1918 ).

După o călătorie în Occident ( 1914 ) se întoarce în Iaşi pe care nu-l va părăsi până la moartea sa.

Îşi revine după un atac de paralizie ( ianuarie 1926 ); din 1931 i s-a instalat o arterioscleroză care i s-a agravat după moartea soţiei sale ( martie 1933 ), aducându-i sfârşitul la 12 august 1933.

Din volumele sale: Introducerea în istoria limbii şi literaturii române ( 1888 ), Istoria limbii române, I, ( 1894 ), Gramatica elementară a limbii române ( 1897 ), Originea românilor, I, ( 1925 ).

A publicat zeci de articole de specialitate şi a lăsat în manuscris numeroase lucrări.

VICTOR ION POPA

Născut la 29 iulie 1895. Şcoala primară a urmat-o în Călmăţui, comuna Griviţa, judeţul Tutova, unde tatăl său era învăţător.

La Iaşi urmează cursurile primelor cinci clase de liceu la Liceul internat “Costache Negruzzi”, iar ultimele două clase liceale la Liceul “Naţional”, pe care-l absolvă în 1914. Debutează în literatură ca elev.

S-a înscris la Conservatorul ieşean şi, pentru un timp, la Facultatea de Drept; devine pedagog la Liceul Internat pentru a-şi asigura situaţia materială.

Între anii 1916 – 1917 a urmat Şcoala de ofiţeri de rezervă şi a luat parte la luptele de la Oituz, cu Regimentul 12 Infanterie din Bârlad.

Participant la şedinţele cenaclului literar Academia Bârlădeană ( 1917 – 1919 ), actor al Teatrului Naţional din Iaşi ( 1918 ), stabilit în Bârlad ( 1919 ), revenit în Iaşi, unde se căsătoreşte cu Getta Kernbach; devine ajutor de pictor la Teatrul Naţional din Bucureşti ( 1923 ), pictor scenograf, secretar literar ( 1925 – 1926 ), secretar al Societăţii Autorilor Dramatici ( 1923 – 1924).

În cadrul Grupării teatrale “Atelier” ( 1923 – 1924 ) a predat cursul de Istoria Costumului şi Decorului.

Director de scenă la Teatrul Popular Bucureşti ( 1924 ). Montează piese la Teatrele Naţionale din Craiova şi Cernăuţi. Director general al Teatrului Naţional din Cernăuţi ( 1927 – 1929 ) unde a montat 41 de premiere şi reluări. Acolo a creat primul teatru românesc de păpuşi şi marionete, a deschis un ciclu de audiţii muzicale însoţite de conferinţe.

Regizor la Teatrul “Regina Maria” ( 1929 – 1933 ). Se dedică în exclusivitate scrisului ( 1933 – 1938 ). Participă la Paris ( 1937 ) cu machete de

decoruri de teatru, ceea ce i-a adus conferirea Legiunii de onoare din partea guvernului francez. Inspector delegat cu organizarea teatrului sătesc ( 1934 ). Director al Teatrului Muncito-

resc “Muncă şi Voie Bună” ( 1938 ), devenit “Luptă şi lumină”, apoi “Muncă şi lumină”. Trece la Teatrul din Sărindar ( 1939 ), director al Oficiului Naţional Cinematografic ( O. N. C. ); în 1943, demisionează din postul de director al Teatrului “Muncă şi Voie Bună” ( 1944 ) şi se angajează regizor la Sala “Comedia” a Teatrului Naţional bucureştean.

A fost profesor suplinitor la catedra de Dicţiune, dramă şi comedie a Conservatorului din Bucureşti, în anul şcolar 1943 – 1944.

Intră în lumea umbrelor în Bucureşti, la 30 martie 1946.

ŞTEFAN PROCOPIU

Născut la 19 ianuarie 1890. În Bârlad a urmat cursurile şcolii primare şi ale Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( promoţia 1908 ).

11

Licenţiat al secţiei Fizico – Chimice a Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi ( 1912 ), după care a urmat alte studii universitare la Paris.

Asistent universitar la catedra de Aplicaţiile electricităţii la Universitatea din Bucureşti. Între 1 septembrie 1917 – noiembrie 1919 a funcţionat la Catedra de fizică a Liceului “Gh.

Roşca Codreanu” din Bârlad. A fost clasificat primul pe ţară la examenul de capacitate (1919). Devine şef de lucrări la

catedra universitară sus-amintită ( 1919 ). Face studii de specialitate la Paris cu profesorii Gabriel Lippmann, Marie Curie, Paul

Langevin, Aimè Cotton, Charles Fabry, lucrând în Laboratoire de récherches physique. Devine doctor în Ştiinţe Fizice la Sorbona ( 5 martie 1924 ) şi până atunci avea publicate

30 de lucrări. Reia catedra sa din Bucureşti, iar la 15 ianuarie 1925 este numit profesor titular la catedra

de Gravitate, Căldură şi Electricitate a Universităţii din Iaşi, la care a predat până la pensionarea sa ( 1 octombrie 1962 ).

A fost decanul Facultăţii de Electrotehnică a Politehnicii “Gheorghe Asachi” din Iaşi de la înfiinţarea ei ( decembrie 1937 ), până la 1 februarie 1941, când trece decan al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii Iaşi.

Membru al Academiei Române ( 1955 ), premiat al Academiei Române ( 1920 ); Doctor honoris causa al Politehnicii din Iaşi ( 1 februarie 1967 ), membru al Comisiei mondiale pe anul 1970 de propuneri pentru Premiul Nobel la Fizică, membru al multor societăţi ştiinţifice române şi străine.

Descoperitor al Magnetonului Niels – Bohr, nu i s-a acordat Premiul Nobel dintr-o neglijenţă a comisiei. Descoperitor al Efectului Procopiu.

Savantul de valoare mondială a încetat din viaţă în Iaşi la 22 august 1972, lăsând publicate 177 de lucrări ştiinţifice.

NICOLAE G. RĂDULESCU – NIGER

S-a născut la 2 ianuarie 1861. Absolvent al unei şcoli primare şi ale Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( promoţia 1880 ) din Bârlad.

De foarte tânăr a scris piese de teatru ( prima i s-a reprezentat la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1891 – 1892 ).

Membru al Societăţii Autorilor Dramatici ( 1910 ). A publicat, sub diverse pseudonime, în zeci de ziare şi reviste, poezii, piese de teatru etc. A colaborat la ziarele bârlădene “Tutova”, “Paloda”, “Crucea”, precum şi la altele din

capitală şi din provincie. A fost funcţionar la Ministerul Cultelor şi Artelor. În 1940 era pensionar. A încetat din viaţă în 1944.

A publicat peste o sută de volume: romane, piese de teatru, poezii, nuvele, povestiri, fabule, cântece pentru copii, traduceri din Edmon Rostand, Henri Sienkiewicz, Guy de Maupassant, M. Gorki ş. a.

VASILE C. STURDZA

S-a născut la 8 noiembrie 1810 ca fiul vornicului, spătarului şi agăi Constantin Sturdza ( 1757 – 1817 ) din Bârlad.

Studiile şi le-a făcut în străinătate, de unde se întoarce în 1833, ocupându-se cu administrarea moşiei sale, până în 1849.

Devine judecător al Divanului Domnesc din Iaşi ( 1849 – 1850 ), apoi ministrul Lucrărilor Publice ( 1850 ); preşedintele Divanului Domnesc ( 1856 ), comisar al guvernului pe lângă Banca Naţională a Moldovei, candidat la căimăcămia Moldovei.

12

Căsătorit cu Zulnia Negri ( 1823 – 1901 ), una din surorile lui Costache Negri, în 1854 până în 1901. După divorţ a avut neplăceri juridice privind dreptul de moştenire a moşiei soţiei sale de la Răcăciuni. Retras în Tecuci este scos de pe lista alegătorilor de marii proprietari.

Deputat în Adunarea Ad–Hoc ( 11 septembrie 1857 ) în districtul Tecuci, a fost împotriva legii agrare propusă de Costache Negri. Caimacan al Moldovei ( 1858 ), alături de Anastasie Panu şi Ştefan Catargi, toţi favorabili Unirii. A contribuit la alegerea lui Cuza ca domn.

Cumnat şi văr cu Costache Negri şi văr cu Manolache Costache Epureanu a suferit eşecuri guvernamentale la începutul domniei lui Cuza ( el formase primul guvern moldovean 17 / 29 ianuarie – 6 / 18 martie 1859 ). A fost nevoit să cedeze în faţa ostilităţii elementelor conservatoare.

A fost ministru de Interne şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri din Moldova ( 29 ianuarie – 18 martie 1859 ), de unde demisionează. A mai deţinut funcţia de preşedinte al Curţii de Casaţie de la înfiinţarea ei ( 24 februarie 1861 ).

La detronarea lui Cuza se retrage din viaţa politică. Încetează din viaţă în ianuarie 1870.

NICOLAE N. TONITZA

S-a născut la 13 aprilie 1886, ca fiu al negustorului Nicolae Antoniţă ( Toniţă ). După absolvirea şcolii primare nr. 2 ( 1892 – 1896 ), urmează primele două clase ale

Gimnaziului real “Manolache Costache Epureanu” şi ultimele două clase ale cursului inferior al Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( 1900 – 1902 ). În liceu îşi descoperă talentul de pictor.

Abandonând gimnaziul şi Bârladul ( 1902 ) se înscrie la Şcoala naţională de arte – frumoase din Iaşi ( clasa profesorului Gh. Popovici ).

În vara anului 1903 ( la 17 ani ) călătoreşte în Italia, în cadrul unei excursii arheologice. În semn de protest faţă de o nedreptate constatată, refuză să se prezinte la examenul de

diplomă ( 1907 ) şi pleacă în Germania, unde expune picturile sale ( 1908 ). Debutează în publicistică. Părăsind şi studiile din Germania se stabileşte la Paris ( 1909 ), unde-şi deschide o expoziţie personală ( 1910 ).

S-a reîntors în ţară în 1911, susţinându-şi examenul de diplomă ( 1912 ). Obţine, prin concurs, certificatul de pictor bisericesc ( 1912 ). A suplinit catedra de Desen liniar la Liceul Militar ieşean ( 1914 ), de unde demisionează ( 1916 ). Intrând în lupte în primul război mondial, cade prizonier la Turtucaia ( 1916 – 1918 ), de unde se întoarce cu boli pe care le va purta toată viaţa.

Se mută în Bucureşti ( 1919 ) unde participă, cu regularitate, la expoziţii colective şi personale. Din 1921 s-a instalat la Vălenii de Munte, unde a locuit până în 1924.

Se retrage din asociaţia “Arta Română” şi creează “Grupul celor patru” ( alături de Francisc Şirato, Ştefan Dimitrescu şi Oscar Han ) cu care expune la alte şapte expoziţii.

Ocupă catedra de Pictură a Academiei de Arte Frumoase din Iaşi ( 1930 ), la care devine şi rector ( 1937 – 1939 ), după care rămâne numai la catedra sa.

Se stinge din viaţă în Bucureşti, la 26 februarie 1940 şi a fost înmormântat în cimitirul Ghencea.

A pictat, în colaborare, biserica din Grozeşti – Bacău ( 1912 ), Palatul Mitropoliei din Iaşi ( 1906 ), bisericile din Poieni – Vaslui ( 1911 ), Scorţeni – Bacău ( 1912 ), Capela familiei Moruzi din Iaşi ( 1913 ), biserica din Netezeşti – Ilfov ( 1914 ), Sfântul Gheorghe – Nou, Constanţa ( 1931 ), Schitul Durău ( 1935 – 1937 ).

A expus la München, Paris, Veneţia, Haga, Amsterdam, Bruxelles, Bucureşti: ( “Tinerimea artistică”, “Pasajul Majestic”, “Sala Liedertafel”, “Salonul umoriştilor”, “Teatrul Naţional”, “Salonul Societăţii umoriştilor români”, “Maison d’Art”, Salonul Oficial, Salonul Sindicatelor artelor frumoase, “Sala Mozart”, “Viaţa Românească”, “Sala Hasefer”, “Cartea

13

Românească”, “Galeriile de artă”, “Căminul artei”, “Sala Ileana”, “Salonul de toamnă”, “Sala Dalles” ).

A primit Diploma de onoare în cadrul “Expoziţiei Universale” din Paris ( 1937 ) şi Marele Premiu Elena şi Gheorghe Vlasto al Academiei Române ( 1938 ).

Bârladul l-a eternizat prin acordarea numelui său Galeriilor de artă, Şcolii de artă şi muzică, unei străzi. A fost organizată o amplă retrospectivă.

GEORGE GH. TUTOVEANU

Bardul bârlădean, pe adevăratul său nume Gheorghe Gh. Ionescu, s-a născut la 20 noiembrie 1872. Pseudonimul literar de George Tutoveanu l-a adoptat în 1898.

După absolvirea Şcolii primare nr. 1 de băieţi “Costache Robu” şi după frecventarea parţială a Gimnaziului real “Manolache Costache Epureanu”, ambele din Bârlad, face o pauză de câţiva ani, dedicându-se poeziei ( debutul la ziarul local “Paloda”, în 1887 ).

Absolvă Şcoala Normală de Institutori din Bucureşti în 1897, după care funcţionează ca învăţător în Craiova, Olteniţa, Focşani, Fălticeni şi Bârlad ( din 1903 ), oraşul avându-l învăţător la şcoala primară pe care o absolvise cândva.

În Bârlad, împreună cu Emil Gîrleanu şi Dimitrie Nanu fondează revista “Făt – Frumos” ( 1904 ), înfiinţează Biblioteca Publică ( 1906 ), devine membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români ( 1908 ), conduce revista “Freamătul” ( 1911 ). A fost revizor şcolar al judeţului Tutova ( 1911 – 1912 ), director al Şcolii medii de băieţi de la înfiinţarea ei ( 1912 ).

Împreună cu Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă înfiinţează Societatea literară Academia Bârlădeană (1 mai 1915).

În Bârlad a scos revistele literare ale Academiei Bârlădene: Florile dalbe (1919), Graiul nostru ( 1925 – 1927 ), Scrisul nostru ( 1929 – 1931 ). A condus ziarul local “Moldova”( 1928 ).

A funcţionat ca profesor suplinitor de pedagogie la Şcoala Normală de băieţi ( 1920 – 1921 ), director al Şcolii de Aplicaţii ( 1921 – 1922 ), profesor suplinitor de limba română, istorie şi filosofie la noul liceu de fete abia înfiinţat “Iorgu Radu” ( 1921 – 1922 ).

A fost numit de către Casa Şcoalelor inspector general cultural pentru întreaga Basarabie (1926-1928), apoi prefect al judeţului Tutova ( 1931 – 1932 ).

S-a recăsătorit în 1949 cu profesoara Eugenia Leu. A încetat din viaţă în Bârlad, la 18 august 1957. A fost un catalizator al vieţii culturale bârlădene timp de peste o jumătate de secol. A

colaborat la majoritatea revistelor şi ziarelor ţării. Din volumele sale: Albastru în şase ediţii, La arme, Luptătorilor pentru ţară ( 1913 ), în două

ediţii, Tinereţă ( 1924 ), Patria ( 1924 ), Poezii alese ( 1924 ), Sonete ( 1938 ), manuale şcolare de compuneri, gramatică, exerciţii de aritmetică şi geometrie pentru clasele I-IV primare.

GEORGE GH. URSU

Născut la 25 ianuarie 1911. Absolvent al şcolii primare şi al Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( 1929 ) din Bârlad.

Debutează, ca elev, la “Dimineaţa copiilor” ( 1925 ). Între 1929 – 1933 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi,

unde profesorul său, Garabet Ibrăileanu, i-a conturat personalitatea intelectuală şi profesională. Licenţiat în Limba şi literatura română. Examenul de capacitate ( 1935 ) în Limba şi literatura română ( principal ), iar în 1937 în Limba latină ( secundar ).

A funcţionat ca profesor la liceele din Tecuci, Bârlad ( Liceul Comercial ), Fălticeni şi Galaţi ( 1935 – 1947 ). Obţine examenul de definitivat în 1942. Ca profesor al Liceului “D. A. Sturdza” din Tecuci a deţinut secretariatul redacţional al revistei locale “Analele Moldovei”.

14

Inspector şcolar al regiunii Galaţi ( 1947 ), inspector de Limba română în Ministerul Educaţiei Naţionale ( 1947 – 1948 ), inspector general în Ministerul Învăţământului ( 1948–1952). Între 1952 – 1961 a funcţionat la Liceul “Aurel Vlaicu” din Bucureşti.

A fost membru în Comitetul de redacţie al revistei “Limbă şi literatură”. Lector universitar ( 1961 ), apoi conferenţiar la Institutul Pedagogic de 3 ani din Capitală.

Prodecan al Facultăţii de Filologie ( 1963 – 1971 ), şeful catedrei de Literatură a aceleaşi facultăţi. Şi-a susţinut teza de doctorat în Filologie în 1969. S-a pensionat în 1976. Colaborator la zeci de reviste literare româneşti, participant la multe manifestări culturale din ţară ( şi mai ales din Bârlad ).

Încetează din viaţă în Bucureşti, la 25 iunie 1980. Din volumele sale: Antologia scriitorilor bârlădeni ( 1937 ), Cele mai frumoase poezii româneşti,

2 volume ( 1937 în colaborare ), G. Ibrăileanu şi Bârladul ( 1939 ), Viaţa lui Nicolae Beldiceanu (1942), Tecuciul literar ( 1943 ), N.Beldiceanu ( 1961 ). Memorialistica în opera cronicarilor ( teză de doctorat, 1972 ); volumele de poezii: Salcâm uituc ( 1973 ), Dealul brânduşilor ( 1974 ), Fulgi de zăpadă ( 1978 ); manuale şcolare de limbă şi literatură română, de metodologie etc.

2. PERSONALITĂŢI, FOŞTI ELEVI AI ŞCOLII BÂRLĂDENE

IOAN ANTONOVICI

A văzut lumina zilei la 18 noiembrie 1856 în cătunul Similişoara, comuna Bogdana, judeţul Tutova.

Din cauza unei boli a fost nevoit să urmeze clasa I primară între anii 1865-1868 în Bogdana şi în Chiţocul Vasluiului şi celelalte clase primare la Şcoala publică nr. 1, de lângă biserica Vovidenie din Bârlad, între 1869 – 1872.

Îşi continuă studiile la Seminarul din Huşi ( 1872 – 1876 ), apoi pe cele ale Seminarului Socola din Iaşi ( 1876 – 1879 ).

Revenit în Bârlad a funcţionat ca institutor la Pensionul profesorului Ioan Popescu ( 1879 – 1880 ).

După căsătorie ( 1880 ) a avut şase copii care au devenit profesori, magistraţi, pictori. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti ( 1885 – 1892 ) unde-şi susţine

licenţa ( 1892 ), după care devine paroh al bisericii “Sfântul Ilie” din Bârlad ( 1892 – 1912 ), profesor de Filosofie şi de Limba română la Şcoala Normală, profesor de Religie la Liceul “Gh. Roşca Codreanu”, la Şcoala secundară de fete “Nicolae Roşca Codreanu” ( la care a fost şi director ), precum şi la Externatul de fete.

Membru al Consistoriului Eparhiei Huşi ( 1897 – 1900 ) unde devine preşedinte ( 1906 – 1909 ), apoi membru al Consistoriului superior ( 1909 – 1918 ), după care a fost hirotonisit sub numele de Iacov Bârlădeanu, devenind locotenent de episcop de Huşi ( până în 1921 ), vicar al Episcopiei huşene, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei ( 1921 ), egumen al bisericii “Sfântului Spiridon” din Iaşi ( 1921 – 1923 ).

Numit episcop al “Dunării de Jos” ( 1923 – 1924 ), apoi al Huşilor ( 1924 – 1931 ). Acolo a creat un muzeu şi a reorganizat “Buletinul Eparhiei Huşilor”.

A mai deţinut diferite funcţii şi a fost recompensat cu diferite medalii şi plachete: protoiereu al Inspectoratului Şcolar, consilier comunal şi senator de Tutova, membru al Comisiei Monumentelor Istorice din judeţul Tutova, membru de onoare al Academiei Române ( 1919 ), membru al Societăţii Franceze de Istorie, premiat al Academiei Române ( 1906, 1911, 1912 ), a primit Medalia de aur şi Placheta de colaborator al Expoziţiei jubiliare din 1906 ( la cea de a 40-a aniversare a urcării pe tron a principelui Carol ).

15

Din volumele sale: Geografia comunei Bogdana ( 1889 ), Sclavia şi creştinismul ( 1892, în două ediţii ), Fraţii Gheorghe şi Nicolae Roşca Codreanu ( 1908 ), Documente bârlădene, în cinci volume ( 1911, 1911, 1915, 1924, 1926 ), Un dascăl ardelean la Bârlad, Ioan Popescu ( 1928 ).

Are publicate zeci de articole în periodicele vremii.

DIMITRIE I. BAGDASAR

Născut ca al doisprezecelea copil al unei familii de ţărani săraci, în satul Idrici de Jos, comuna Roşieşti, judeţul Fălciu, la 17 decembrie 1893.

Şcoala primară a urmat-o în satul natal, apoi a urmat cursurile Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( absolvent al secţiei moderne, promoţia 1913 ). Între 1913 – 1919 a urmat cursurile Facultăţii de Medicină la Institutul Medico – Militar.

După susţinerea doctoratului ( 1922 ), devine medic secundar la secţiile neurologie şi chirurgie ale Spitalului Militar, lucrând şi în Laboratorul de Histologie şi Anatomie patologică Bucureşti.

Întors de la Paris ( 1924 ) a lucrat în laboratorul sus-amintit (cu profesorul Ştefan Besnea), la care a rămas până la sfârşitul vieţii sale. Acolo şi-a dat seama de importanţa neuroanatomiei şi neurohistologiei.

După demisia din armată ( 1927 ) face studiile de specializare la Boston (SUA) în clinica profesorului Harvey Cushing, unde a învăţat neurochirurgia modernă. S-a transferat la Spitalul de urgenţă din Bucureşti ( 1933 ), iar din 1935 la Spitalul Central, prin concurs.

Intre 1937 – 1945 a funcţionat în calitate de funcţionar la catedra de Neurochirurgie din Bucureşti. La clinica sa, se internau bolnavii din Ungaria, Bulgaria, Palestina.

Între 1931 – 1941 a efectuat 1800 de operaţii pe sistemul nervos. În 1939 a participat la Congresul Naţional de Chirurgie din Bucureşti.

Fiind om cu vederi politice de stânga a intrat în jocul comuniştilor, colaborând la “Ajutorul Roşu”, ajutând pe antifasciştii din ilegalitate, apărându-i în procese, iar din 1942 a intrat în Partidul Comunist din România.

După 1944 a făcut parte din Apărarea Patriotică ( pe care a condus-o între anii 1942-23 august 1944 ), organizând în Universitate mişcarea comunistă.

După 1944 a mai făcut parte şi din Comitetul Executiv al Partidului Naţional Popular. A fost unul din iniţiatorii ARLUS-ului, luptând contra partidelor politice istorice ( Naţional – Ţărănesc şi Liberal ).

La 6 martie 1945 a fost numit ministrul Sănătăţii în guvernul dr. Petru Groza, calitate în care a creat 60 de circumscripţii rurale noi, sanatorii, 100 de case de naşteri la ţară, a dirijat campanii antitifosexantematice, a febrei tifoide, a febrei recurente. A creat Institutul de Endocrinologie Bucureşti.

Între anii 1945 – 1946 a fost profesor de Neurochirurgie la Facultatea de Medicină din Capitală.

La 15 iulie 1946 încetează din viaţă în Bucureşti. Academia Română îl declară, post-mortem, membru de onoare al ei ( 1948 ), iar în anul

1956 Clinica de neurologie a Spitalului Central primeşte numele savantului care va rămâne în istoria medicinii româneşti.

Dimitrie Bagdasar a studiat traumatismele cranio–cerebrale, compresiunile radiculo–medulare, abcesele intracraniene, a localizat evoluţia tuberculomului cerebral.

A condus clinica sa cu metodă şi ordine, cu focul pasiunii sale profesionale; avea respect pentru valoarea oamenilor, era mândru şi demn.

Celor peste 50 de articole de specialitate publicate li se adaugă teza de doctorat şi vasta lucrare de 6000 de pagini, în colaborare, Traite de Neurologie ( 1951 ).

16

NICOLAE I. BAGDASAR

S-a născut în Idriciu de Sus, comuna Roşieşti, judeţul Fălciu, la 5 februarie 1896. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar liceul la “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad ( 1909 – 1916 ).

Între octombrie 1916 – martie 1917 a urmat cursurile Şcolii Militare de ofiţeri de rezervă din Botoşani, fiind apoi repartizat la Regimentul 51 / 52 Infanterie, cu care participă la primul război mondial.

După demobilizare urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, unde-şi susţine licenţa în iunie 1922, după care pleacă la specializare în Germania, unde îşi ia doctoratul în Filosofie la Universitatea din Berlin, în iunie 1926.

Profesor titular de Limba germană la Şcoala Comercială Română din Salonic – Grecia ( 1926 – 1927 ), apoi la Şcoala Comercială “Nicolae Kretzulescu” din Bucureşti ( 1927 – 1930 ).

Ca secretar al Societăţii Române de Filosofie ( 1928 – 1940 ), a întemeiat Editura Filosofică ( 1930 – 1944 ) şi a devenit secretar de redacţie al “Revistei de Filosofie” ( 1928 – 1943 ).

Asistent universitar la Laboratorul de Psihotehnie al Facultăţii de Filosofie Bucureşti ( din 1 februarie 1928 ), asistent la catedra de Psihologie, Logică şi Teoria Cunoaşterii de sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru. În 1940 a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice.

La universitatea ieşeană devine profesor titular la catedra de Filosofie Generală ( Episte-mologie şi Metafizică ), Istoria Filosofiei Moderne şi Contemporane ( 1942 – 1949 ).

În 1942 devine membru corespondent al Academiei Române, titlu care i s-a ridicat ( şi nu numai lui ) de către regimul comunist, în 1948. A fost co-director al revistei “Ethos” ( 1943 – 1946 ).

Destituit din învăţământul superior ( 1949 ), devine director de secţie al Institutului de Istorie din Bucureşti ( 1949 – 1950 ), apoi consilier ştiinţific al Institutului de Istorie al Academiei R. P. R., referent ştiinţific al Institutului de Istorie şi Filologie al Academiei ( Filiala Iaşi ), între anii 1953 – 1956, coordonator ştiinţific al Dicţionarului Enciclopedic Român ( 1956 – 1958 ).

După pensia de merit ( 1959 ) lucrează la revizuirea operei sale, pentru o viitoare reeditare, până la dispariţia sa din 21 aprilie 1971.

În 1970 fusese declarat membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. A colaborat la numeroase reviste de specialitate şi de cultură din ţară şi străinătate.

Lucrările sale inedite, de proporţii, de valoare actuală, au fost elaborate de pe poziţii raţionaliste. Din volumele sale: David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc ( 1936 ), Istora filosofiei moderne, coordonator ştiinţific ( I, 1927; II, 1938; III, 1939; IV, 1940; V, 1941 ), Teoria cunoştinţei, 2 volume ( 1941; ed. a II-a, 1944 ), Antologie filosofică, Filosofi străini ( 1943 ), alte 3 opere postume, alte 14 lucrări lăsate în manuscris.

SIMION BOGDĂNESCU

Ion Puflea ( numele real ) s-a născut la 27 octombrie 1951 în Hupca, comuna Bogdăneşti, Bârlad, unde a urmat cursurile şcolii primare, iar cursurile gimnaziale la Unţeşti. A absolvit Liceul “Gheorghe Gheorghiu-Dej” ( azi “Mihai Eminescu“ ).

A urmat cursurile secţiei Română – Franceză a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Iaşi ( 1973 – 1977 ).

Participant al cenaclului literar studenţesc “Nicolae Labiş”. Profesor de Limba şi literatura română la Liceul “Dr. Petru Groza” din Odorheiu

Secuiesc ( 1977 – 1982 ), la Liceul Pedagogic din acelaşi oraş ( 1982 – 1984 ), la Liceul industrial nr. 1 din Odorhei ( 1984 – 1990 ). În acest din urmă oraş a fost co-autorul creării liceului românesc “Marin Preda”.

17

Venit în Bârlad ( 1990 ), devine profesor la Liceul Teoretic “Mihai Eminescu”, la care predă şi astăzi, ca profesor cu gradul I.

Este editorul revistelor “Prometeu descătuşat” şi “Academia Bârlădeană”. A participat la faza naţională a concursului “Creativitate şi eficienţă în învăţământ” şi la cenaclurile “Aron Pumnul” ( Odorhei ), “Luceafărul” ( Miercurea Ciuc ). A fost distins cu Premiul II la Concursul Naţional “Baladele Dunării” ( Galaţi 1983 ) şi de alte două ori cu Premiul I la Concursul “Pământ al bucuriei şi frăţiei” ( Topliţa 1982, 1984 ). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Are publicate până acum 7 cărţi de poezie: Totem interior ( 1991 ), Dioptrii ( 1992 ), Adio somnoroasă - spleen călugăresc ( 1994 ), Obscure (1996), Elegii fără timp ( 1997 ), Apa vie şi smiceaua de măr ( 1999 ), Şoc ( 2000 ) şi un volum de eseuri: Spic de idei ( 2002 ).

Scriitorul Daniel Drăgan îl caracterizează ca fiind “un plăieş al limbii române într-un spaţiu în care acesta are graniţele în interior”, iar criticul literar Theodor Codreanu ca fiind “un poet al unei lirici pluridimensionale în spiritul sintezei româneşti”.

VIRGIL N. CARAIVAN

Ca fiu al unui învăţător, s-a născut în comuna Şuletea, judeţul Tutova, la 7 februarie 1879. După absolvirea şcolii primare în comuna natală, urmează cursurile Gimnaziului

“Manolache Costache Epureanu” şi ale Liceului “Gh. Roşca Codreanu”, pe care le absolvă în 1897, iar cursul superior liceal la Liceul “Petru Rareş“ din Piatra Neamţ ( absolvent în 1900 ).

Student al Facultăţii de Drept şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, din 1901. Debutul literar la “Noua Revistă Română” ( 1901 ). Împreună cu câţiva prieteni studenţi scoate revista “Tribuna” ( 1903 – 1904 ), apoi devine

ziarist profesionist, colaborând la “Semănătorul” lui N. Iorga ( 1904 ). Membru fondator ( 1909 ) al “Societăţii Scriitorilor Români”, al cărei membru şi casier a fost ( 1910 ). S-a retras ca animator cultural în Bârlad şi la Şuletea. Scoate revista “Răzeşul” ( 1926 ), înfiinţează la Băseşti ( Viişoara ) Asociaţia Studenţilor Tutoveni “Al. Vlahuţă”, din Bârlad, precum şi Societatea Culturală “Iuliu A. Zanne”, tot în Bârlad, cu ziarul “Glasul nostru”.

În 1934 scoate revista “Documente răzăşeşti”, iar în Peicani ( Fălciu ) organizează Societatea Culturală “Virgil Caraivan” ( 1933 ).

A efectuat săpături arheologice, a activat în cadrul Academiei Bârlădene, a colaborat la multe reviste şi ziare din ţară, bucurându-se de prietenia celor mai de seamă scriitori români ai timpului. A scris nuvele, poveşti, traduceri, scrisori, cugetări, articole şi cronici. S-a stins din viaţa în 1966, în Bucureşti, lăsând 18 volume şi sute de articole. Din volumele sale: La şezătoare, Poveşti şi snoave ( 1907 ), Poveşti de pretutindeni ( 1909 ), Basme şi legende străine ( 1911 ), Movila Roşie, Povestiri, schiţe şi amintiri ( 1913 ), La gura sobei ( 1924 ), Poveşti corsicane ( 1910 ), Snoave, f. a. etc.

CONSTANTIN CHIRIŢĂ

Născut în satul Puţu Olarului, comuna Ibăneşti, judeţul Tutova, la 12 martie 1925. Aici a urmat cursurile şcolii primare. Primele şase clase liceale le-a efectuat la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, ultimele două absolvindu-le în Bucureşti.

După ce a frecventat parţial cursurile Politehnicii bucureştene, se dedică literaturii şi ziaristicii.

Debutul literar a avut loc în 1949. A fost redactor la diferite reviste literare ( mai ales la “Luceafărul” şi “Sportul literar” ) etc.

Scriitor fecund şi, deseori, militant politic al timpului ( secretar de partid al Uniunii Scriitorilor, 1972 – 1977 şi vicepreşedinte al ei, din 1977 ). A colaborat la diferite reviste literare,

18

sociale şi politice din ţară. Majoritatea cărţilor sale se adresează tineretului. Uniunea Scriitorilor l-a premiat în două rânduri ( 1964 şi 1974 ).

A fost un virtuos eseist. În romanele sale adresate maturilor, a adus imaginea lumii universitare şi tehnocrată.

A participat la toate manifestările culturale ale Liceului “Gh. Roşca Codreanu” şi ale Bârladului.

Din volumele sale: Oameni din oraşul nostru ( 1951 ), Cireşarii ( 1956 ), Întâlnirea, roman, 2 volume ( 1959 ); Oţelul, roman( 1960 ), Pasiuni, roman ( 1962 ), Adâncimi, piesă de teatru ( 1974 ), Livada, roman ( 1979 ), ciclul Trilogia în alb: Trandafirul alb ( 1964 ); Pescăruşul alb ( 1969 ), Îngerul alb ( 1979 ), ciclul Cireşarii, în cinci volume, ediţia a VII-a, Cavalerii florii de cireş ( 1985 ), Castelul fetei în alb ( 1985 ), Roata norocului ( 1985 ), Aripi de zăpadă ( 1985 ), Drum bun cireşari ( 1985 ).

GHEORGHE V. CUCU

În comuna Puieşti a judeţului Tutova a văzut lumina zilei la 11 februarie 1882, ca al şaselea copil din cei nouă, al ţăranului sărac şi ciobotarului Vasile Cucu şi al Smarandei Cucu.

În Bârlad urmează cursurile şcolii primare ( 1890 – 1894 ) şi ale Şcolii de cântăreţi bisericeşti, având profesor pe psaltul Damian Rânzescu ( director ), pe profesorul de teorie – solfegii şi dirijorul corului bisericii “Domneasca”, Athanasie Popovici, şi pe psaltul Ion Botoi. Pleacă la Brăila unde se angajează tenor al bisericii Sfinţii Voievozi.

A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti ( 1890 – 1905 ) cu profesorul Eduard Wachmann, Dumitru Chiriac şi Gheorghe Brătianu.

Devine cântăreţ de strană la Biserica Brezoianu ( 1901 – 1904 ) la care devine dirijorul corului ei ( 1904 – 1932 ). Între timp ( 1901 – 1907 şi 1912 – 1928 ) a fost dirijor secund al Corului Carmen.

A urmat un Curs pregătitor de Armonie şi Contrapunct la Conservatorul Naţional din Paris ( din 1907 ) şi la Schola Cantorum din Paris, cu Vincent d’Indy ( Contrapunctul şi orchestraţia ). Acolo a fost dirijorul corului capelei române ( 1907 – 1911 ).

Întors în ţară ( 1911 ) se angajează “maestru suplinitor de muzică” în Piteşti ( 1912–1915 ), Turnu Severin ( 1915 ) şi Slatina. A fost dirijorul corului Mitropoliei bucureştene, la care a rămas în anii 1916 – 1919. A obţinut premiul al doilea “George Enescu” pentru “coruri religioase” ( 1919 ), Premiul Societăţii Compozitorilor pentru culegeri de folclor ( 1925 ), Medalia de aur a expoziţiei din 1906. A funcţionat ca profesor provizoriu la Catedra de Teorie şi Solfegii la Conservatorul din Bucureşti ( 1920 ), profesor la Seminarul “Nifon” din Bucureşti ( 1920–1932 ), profesor de Armonie la Academia de Muzică Religioasă din Capitală ( 1928 – 1932 ).

Moare în Bucureşti la 24 august 1932, fiind înmormântat la cimitirul Ghencea. A fost un clasic al muzicii corale româneşti. De la el au rămas peste 100 de piese muzicale

( unele tipărite ).

CONSTANTIN N. DIMOFTACHE ZELETIN

Coborâtor din două vechi familii moldoveneşti răzeşeşti ( Brăiescu Dimoftache şi Ţarălungă ), din părinţi preot şi învăţătoare, s-a născut la 13 aprilie 1935.

A urmat cursurile şcolii primare ( 1941 – 1945 ) în comuna Burdusaci ( fostă Oprişeştii de Jos, din judeţul Tecuci ).

După absolvirea Colegiului Naţional “Codreanu” din Bârlad ( 1945 – 1952 ), a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, secţia Pediatrie ( promoţia 1959 ). După practici medicale în Bucureşti, funcţionează la Hunedoara ( 1960 – 1961 ) şi Mangalia ( 1961 – 1962 ).

19

Devine cercetător ştiinţific la catedra de Biofizică a I. M. F. Bucureşti ( 1962 – 1965 ), apoi asistent universitar ( 1965 ), doctor în medicină ( 1973 ), şef de lucrări ( 1983 ), conferenţiar universitar ( 1990 ), profesor universitar ( 1993 ).

A participat la simpozioane naţionale de biofizică din ţară ( Bucureşti, Braşov, Timişoara, Târgu Mureş, Iaşi, Cluj, Sovata, Craiova ) şi din străinătate ( Leningrad, Moscova ). A efectuat numeroase vizite documentare în multe ţări europene, mai ales în Italia, Franţa şi Grecia. Din 1973 este membru al comitetului de conducere al secţiei de Biofizica a U. S. S. M. A lucrat în domeniile autoradiografiei şi histoautografiei în regenerarea hepatică, în aberaţii cromozomiale, metabolismul A. D. N.-ului în spermatozoidul congelat, promotor a citospectrofotometriei în România, a cercetat acţiunea apei deuterate asupra unor parametri biofizici. A elaborat lucrări didactice ( Curs de biofizică, 1963; Prelegeri de biofizică medicală, 3 volume, 1964, 1971, Îndreptar de lucrări practice de biofizică, în patru ediţii: 1964, 1972, 1975, 1977, Biofizică medicală, 1977 ).

Poet, eseist, prozator, traducător din lirica italiană şi franceză. Membru al Uniunii Scriitorilor ( 1967 ). A tipărit: Călătorie spre transparenţă, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977, Ideograme pe nisipul coridei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982, Andaluzia, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986, Respiro în amonte, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1995, Gaură-n cer, Ed. Athena, Bucureşti, 1997, Adagii, Ed. Athena, Bucureşti, 1999. Traduceri: Michelangelo – Sonete, Ed. pentru literatură universală, Bucureşti, 1964; Lirica Renaşterii italiene, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966, în două volume; Charles Baudelaire - Florile Răului ( 1968 ), în colaborare; Valmiki: Ramayana ( 1968 ), în colaborare; Romain Rolland – Viaţa lui Michelangelo ( 1970 ); Alessandro Parrenchi – Michelangelo sculptor ( 1970 ), Sonetul italian în Evul Mediu şi Renaştere, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970; Charles de Tolnay – Michelangelo ( 1973 ), în colaborare, prefaţă; Michelangelo - Sonete şi crâmpeie de sonet, Ed. Albatros, Bucureşti, 1975, Scrisori, urmate de Viaţa lui Michelangelo, de Ascanio Condivi, în două volume ( 1979 ); Lirica franceză modernă, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, Florile răului de Charles Baudelaire, în versiunea lui C. D. Zeletin, note şi comentarii ( 1991 ).

A fost premiat al Uniunii Scriitorilor, al Salonului Naţional al Cărţii, premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, preşedintele scriitorilor medici, preşedintele de onoare al Academiei Bârlădene.

VIOREL DINESCU

S-a născut la 2 aprilie 1951 în satul Zărneşti, comuna Jorăşti, judeţul Galaţi, dintr-o familie modestă de agricultori.

În satul natal a urmat cursurile şcolii primare, în Jorăşti, pe cele gimnaziale, iar în Bârlad pe cele liceale la Liceul “Gh. Gheorghiu Dej”, pe care-l absolvă în 1970.

Ca elev, împreună cu colegul său, Ion Puflea ( recte, Simion Bogdănescu ), a condus revista “Aripi tinere” care apare şi astăzi.

După absolvirea cursurilor Facultăţii de Matematică a Universităţii din Iaşi, a devenit profesor la Liceul nr. 3 din Galaţi, trecând prin toate gradele de învăţământ. Ca student a colaborat la mai multe ziare şi reviste, dedicându-se, cu asiduitate literaturii. Debutul poetic şi l-a făcut la revista “Săptămâna” condusă de Eugen Barbu. A colaborat la revistele: “România literară”, “Luceafărul”, “Cronica”, “Tribuna”, “Actualitatea Galaţiului”, şeful secţiei Cultură, redactor la Editura “Porto – Franco” din Galaţi. Este membru al Societăţii Scriitorilor “C. Negri” din Galaţi, membru al Uniunii Scriitorilor din România, colaborator al multor reviste de cultură.

Lucrări: Ora ideală ( debut poetic ), Bucureşti, Editura Cartea Românească ( 1983 ), premiat; O altă nuanţă a Revoluţiei, Bucureşti Editura Albatros ( 1983 ), volum premiat; Ecuaţii albastre, Bucureşti, Editura Eminescu ( 1984 ) volum premiat de către Academia R. S. România; Etape, Galaţi, Editura Porto – Franco ( 1980 ), premiat de aceeaşi editură; Armistiţii literare, Galaţi, Editura Porto – Franco ( 1992 ), premiat de Societatea Scriitorilor “C. Negri” din Galaţi;

20

Ontologia cristalului, Galaţi, Editura Porto – Franco, ( 1994 ); Concurenţă şi coliniaritate în Geometria plană, Galaţi, Editura Porto – Franco, ( 1994 ) în colaborare; Istoria polemică şi selectivă a literaturii gălăţene ( critică literară ); Zeii de pământ, versuri; Portrete nedevelopate, pamflete; Eros-Anteros, Editura Porto – Franco, 1996; Grădini suspendate, Galaţi, Editura Press, 1998; Poeme, Galaţi, Editura Press, 1998.

GHEORGHE IVĂNESCU

A văzut lumina zilei la 20 octombrie / 2 noiembrie 1912 comuna Vutcani, judeţul Fălciu, unde a urmat cursurile şcolii primare.

A urmat cursurile Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( 1923 – 1930 ), apoi cele ale Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi ( Filologia clasică şi filologia modernă ), specialitatea Limba şi literatura română ( cu profesorii Garabet Ibrăileanu, Ilie Bărbulescu, Ion Minea, Ion M. Mironescu, Constantin Tafrali, Cezar Papacostea ).

După susţinerea examenului de licenţă ( 1933 ) a plecat la studii de specializare la “L’École Pratique des Hautes Études” din Paris ( 1934 – 1935 ) şi la “Şcoala Română din Roma” ( 1935 – 1937 ).

Asistentul profesorului Iorgu Iordan ( 1935 – 1948 ) la catedra de Filologie, devenită, apoi, de Limba română şi dialectele ei, a Universităţii ieşene.

Doctor în Filologie (1945), profesor suplinitor ( 1945 – 1946 ), profesor delegat ( 1946 – 1948 ), profesor titular ( 1948 – 1952 ).

Intrând în dizgraţia conducerii politice, este trecut ca cercetător în cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române ( 1952 – 1956 ), de unde se transferă în Bucureşti ca secretar ştiinţific al Comisiei pentru Studiul Formării Limbii şi Poporului Român de pe lângă Prezidiul Academiei R. P. R. ( 1956 – 1962 ). Este numit profesor de lingvistică romanică la Institutul Pedagogic din Timişoara (transformat în Universitate, din 1962), unde a fost redactor-responsabil al “Analelor Universităţii Timişoara”. Numit director al Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografie din Craiova, al Academiei (din 1969), transformat în Centrul de Ştiinţe Sociale şi Politice din R. S. R., unde a redactat revista “Philologica” şi “Historica” ( 1970 – 1971 ). Revine ca profesor de Lingvistică indo-europeană şi română” ( 1971 ) în Iaşi. Docent, membru corespondent al Academiei ( 1965 ).

Încetează din viaţă în 1987. A lăsat valoroase şi originale contribuţii la dezvoltarea filologiei române, dintre care amintim: Originea românilor ( 1947 ), Curs de sintaxa limbii române moderne ( 1948 ), Istoria limbii române ( în manuscris ), Istoria lingvisticii ( în manuscris ), Din istoria graiurilor bănăţene şi oltene ( în manuscris ).

PAUL JELESCU

De origine bucureştean, s-a născut la Bucureşti la 6 aprilie 1901, oraş în care a urmat cursurile şcolii primare “Sfânta Vineri” ( 1908 – 1912 ), apoi a urmat Conservatorul din Bucureşti ( 1912 – 1916 ), în paralel şi cursurile Liceului “Sfântu Sava”.

În timpul refugiului ( 1916 – 1918 ) vine în Bârlad, ca cercetaş, unde a dat examen pentru clasele a V-a şi a VI-a la Liceul “Gh. Roşca Codreanu”. În acea perioadă, a fost decorat de către Comandantul Armatei Române care-şi avea reşedinţa în localul acelui liceu.

Devine elev al Academiei Regale de Muzică ( 1919 – 1920 ). La absolvire obţine Premiul I, ca bursă pe timp de zece ani, perioadă în care a studiat la “Schola cantorum” ( 1920 – 1924 ) compoziţia, dirijatul, stilul polifonic, devenind profesor. A studiat orga, clavecinul, armonia, acompaniamentul şi improvizaţia.

Devine profesor de pian special la Conservatorul din Cernăuţi ( 1924 – 1935 ) şi apoi director ( 1931 – 1935 ). Dotează Conservatorul cu o preţioasă bibliotecă de specialitate,

21

înfiinţează noi cursuri, iniţiază bogate activităţi culturale, organizează spectacole de teatru, festivaluri artistice, audiţii muzicale săptămânale etc.

A fost profesor de pian special la Academia Regală de Muzică din Bucureşti (1935–1959 ), pianist-solist în spectacole publice sau la Radiodifuziunea Română, maistru de sunet al acestei ultime instituiţii ( 1935 – 1956 ), profesor la Conservatorul bucureştean, îndrumător al soliştilor, compozitorilor şi criticilor muzicali.

A scris numeroase eseuri, articole, studii folclorice, texte de concerte-lecţii, a tradus primul Tratat de dodecafonie.

A fost primul român care a făcut emisiuni la “Radio Tour Eiffel” ( 1925 ), a fondat Asociaţia Muzicală “George Enescu” ( 1931 ), a fost preşedintele Ligii Culturale, secţia Bucovina ( 1931 – 1935 ).

A fost participant la Zilele Culturale Bârlădene, ediţia 1978. A lăsat 54 de compoziţii, 17 dintre ele rămase în manuscris.

RADU MIRON

S-a născut la 3 octombrie 1927, în comuna Codăieşti – Vaslui, în care a urmat cursurile şcolii primare ( 1934 – 1938 ).

În 1939 se înscrie la Liceul Industrial din Iaşi, de unde se transferă la cel din Bârlad pe care-l absolvă în 1948.

A urmat cursurile Facultăţii de Matematică – Fizică a Universităţii din Iaşi ( 1948 – 1952 ), dovedindu-se un student inteligent, serios şi muncitor. Ca student a fost numit preparator ( 1950 ).

Cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române, Filiala Iaşi ( 1951 ), tot în acel an a devenit şi asistent la facultatea pe care o absolvise.

După examenul de diplomă ( 1952 ), devine doctorand la specialitatea Mecanică. La acelaşi Institut de Matematică a lucrat sub îndrumarea profesorului Mendel Haimovici. Din 1956 devine lector, iar în 1957 doctor în Ştiinţele fizico-matematice.

Este numit şef de sector al acelui Institut (1963), conferenţiar al Facultăţi de Matematică – Fizică. A fost premiat de către Ministerul învăţământului pentru lucrările ştiinţifice publicate în 1962. Academia i-a mai acordat Premiul “Gheorghe Ţiţeica”.

Din 1969 devine titular la Facultatea de Matematică – Mecanică din Iaşi, la care a funcţionat şi ca decan între 1972 – 1976.

A coordonat teze de licenţă şi de doctorate, lucrări de gradul I pentru profesori ai şcolii secundare. A fost participant la numeroase congrese, simpozioane în ţară şi peste hotare. A devenit membru titular al Academiei Române.

Lucrările sale cuprind manuale, cursuri, monografii şi articole din domeniile: geometrie diferenţială a suprafeţelor din spaţiu euclidian, mecanică analitică, curbe pe varietăţi de spaţii Riemann, configuraţii Myller, spaţii Nn, bazele algebrei etc.

MIHAI NICU

Născut la Bârlad în anul 1941, a urmat cursurile Colegiului „Gh. Roşca Codreanu” între anii 1955 – 1959, apoi cursurile postliceale la Şcoala Tehnică de Chimie din Iaşi, specialitatea operator chimist antibiotice ( 1959 – 1961 ). Se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială, specializarea Chimia şi Tehnologia Compuşilor Macromoleculari, pe care a absolvit-o în anul 1966, cu media maximă. Începe o prodigioasă carieră universitară: preparator la Catedra de Chimie Organică ( 1966 – 1972 ), asistent la disciplinele tehnologice ale Catedrei de Chimie şi Tehnologia Compuşilor Macromoleculari ( 1972 – 1976 ); şef de lucrări la disciplinele tehnologi-ce ale aceleiaşi catedre ( 1976 – 1990 ); conferenţiar universitar ( 1990 – 1994 ); prof. dr. univ. ing.

22

( 1994 – prezent ). Din 1996 i se recunoaşte calitatea de conducător de doctorat în domeniul ingineriei, specializarea Ştiinţa şi ingineria materialelor.

Prof. univ. dr. Mihai Nicu este titularul disciplinelor: Ştiinţa şi ingineria materialelor, Minimizarea poluanţilor la sursă şi reducerea deşeurilor, Chimia tehnologică.

Este coautor la multe brevete aplicate în producţie. A realizat în colaborare proiecte tehnologice şi de execuţie ale secţiei de prelucrare plastisoli de la Piatra Neamţ, a primei instalaţii de sinteză a poliuretanilor de tip moldoton, a măririi capacităţii de producţie a fabricii Lactoma III de la Săvineşti. Pentru merite în domeniul inventicii a fost distins cu diplome şi medalii de aur la Salonul Internaţional de Inventică, Iaşi, 1996. Activitatea didactică se materializează în 12 cărţi şi manuale editate, dintre care amintim: Chimia polimerilor, Ed. Gama, 1996; Chimie tehnologică. Operatori chimici şi tehnici, Ed. Gh. Asachi, Iaşi, 1999; Fizica polimerilor. Introducere în ştiinţa materialelor polimerice, Ed. Ex Libris, Brăila, 2000; Inginerie şi managementul minimizării la sursă a poluanţilor şi pierderilor. Manual, Ed. Gh. Asachi, Iaşi, 2001; Bilanţuri de mediu, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001; 70 de lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate, 16 brevete de invenţie, dintre care 6 se aplică în industrie, 96 de evaluări de impact asupra mediului, ale unor agenţi economici, 62 de contracte de cercetare ştiinţifică pe care le coordo-nează.

Prof. univ. dr. ing. Mihai Nicu a participat cu comunicări la numeroase manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale. Este membru fondator şi membru al mai multor societăţi academice din ţară şi străinătate. Este membru al Consiliului profesoral al Facultăţii de Chimie Industrială din Iaşi.

ŞTEFAN MOTAŞ-ZELETIN

S-a născut la 8 iunie / 20 iunie 1882 în comuna Burdusaci, din fostul judeţ Tecuci ( azi comuna Răchitoasa, judeţul Bacău ).

Şcoala primară a urmat-o în comuna natală, ultima clasă la Nicoreşti, după care s-a înscris ( 1895 ) la seminarul din Roman. După anul al treilea s-a transferat la cel din Iaşi, unde a dat examene de diferenţă de liceu pentru primele cinci clase.

Ultimele trei clase liceale le-a urmat la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad ( clasele a VI-a şi a VII-a la cursuri cu frecvenţă, iar ultima clasă la fără frecvenţă ), absolvind liceul în 1903, după care urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie ale Universităţii din Iaşi. Îşi ia licenţa în 1906.

După un timp scurt a deţinut funcţia de secretar al Seminarului Pedagogic din Iaşi şi de profesor suplinitor la diferite şcoli ieşene. Îşi susţine examenul de capacitate (1909), după care a fost numit profesor suplinitor ( 1909 ), apoi titular ( 1910 ) la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad la catedra de Limba Germană şi de Filosofie.

Între ( 1909 – 1912 ), aflat în concediu de studii, a fost la Universităţile din Berlin, Leipzig şi Erlangen, în ultimul oraş luându-şi examenul de doctorat ( 1912 ).

Revine la catedra sa bârlădeană, oraş în care a scris Evanghelia naturii, volumul I, Din ţara măgarilor şi Suferinţa vremii ca problemă filosofică. A participat la luptele din 1913 şi 1916 – 1918, după care a revenit la Bârlad. Din Bârlad s-a mutat cu catedra la Liceul “Mihai Viteazul” din Capitală, la care a funcţionat între 1920 – 1927. La propunerea lui Ion Petrovici a fost numit profesor universitar la catedra de Istoria Filosofiei Vechi şi Medievale din Iaşi.

La bolile lui contractate la Roman, s-a adăugat un reumatism acut, o boală de rinichi şi alta de inimă, obligându-l ca aproape tot anul 1933 să-l petreacă în sanatorii.

La 20 iulie 1934 a trecut hotarul vieţii, fiind înmormântat în Cimitirul “Sfânta Vineri”. A fost membru al Partidului Poporului, ca şef al organizaţiilor din Tecuci şi Roman. Din volumele sale: Evanghelia naturii, I, 1915; Din ţara măgarilor. Însemnări, 1916; Burghezia

română. Originea şi rolul ei istoric, 1925; Retragerea, 1926; Naţionalizarea şcoalei, 1926;

23

Neoliberalismul. Studiu asupra istoriei şi politicii burgheze române, ediţia a II-a, 1927, manuale pentru licee etc.

ION I. PLĂCINŢEANU

Deşi născut în Dorohoi 2 / 15 februarie 1893, a urmat cursurile Şcolii primare de aplicaţie ( 1899 – 1903 ) şi primele 7 clase liceale la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” în Bârlad ( 1903 – 1910 ), la secţia reală, ultima clasă la Liceul Naţional din Iaşi.

După cinci luni de funcţionare ca profesor de Matematică la Liceul “Nicolae Bălcescu” din Brăila ( 1916 ) a fost mobilizat, luând parte la luptele din Transilvania, Muntenia şi Moldova, fiind mutat apoi la Serviciul Geografic al Armatei.

Între 1916 – 1930 a funcţionat ca profesor la diferite licee ieşene: Şcoala Comercială de băieţi ( 1918 ), Şcoala Normală de băieţi “Vasile Lupu” ( 1919 ), după ce şi-a luat examenul de capacitate.

Fără bursă, face studii de specialitate în vederea doctoratului ( 1921 – 1926 ), la Universitatea din Berlin ( cu profesorii Albert Einstein şi Max Planck ) şi la Universitatea din Göttingen ( cu profesorii Max Born, W. Pohe şi W. Heisenberg ). Doctoratul l-a susţinut în 1926, în Filosofie, specialitatea Fizică Teoretică. Devine conferenţiar suplinitor la catedra de Optică Teoretică din Iaşi ( 1926 ), conferenţiar definitiv (1930), după ce şi-a susţinut examenul de docenţă ( 1929 ), apoi profesor agregat la catedra de Fizică Matematică Iaşi ( 1932 – 1935 ), profe-sor titular ( 1935 – 1938 ), profesor la catedra Mecanică a Politehnicii ieşene ( din 1938 ).

Regimul comunist l-a îndepărtat din învăţământul superior, suferind şi o claustrare de libertate.

După 1955 i s-a permis să predea cursuri la Academia Militară. Încetează din viaţă în 1960. A fost recompensat cu “Coroana României” în grad de Cavaler cu Spade, “Crucea

Comemorativă de Război” ( 1916 – 1918 ) cu brevetul “Oituz”, membru al Societăţii Române de Matematică, membru al Societăţii Române de Fizică, membru titular al Academiei de Ştiinţe din România.

Are aproape 20 de volume şi broşuri publicate, peste o sută de articole de specialitate şi Teoria cuantelor, în manuscris.

CICERONE – GEORGE D. POGHIRC

Ca fiu al unor învăţători s-a născut la 20 martie 1928 în satul Măscurei, comuna Pogana, judeţul Tutova.

Urmează cursurile şcolii primare în comuna Iana ( 1935 – 1939 ), după care a intrat la Liceul militar din Chişinău, ultima clasă liceală terminând-o la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad.

A urmat apoi studii la secţia de Filologie Clasică a Facultăţii de Filologie din Iaşi şi Bucureşti.

Obţine diplomă de merit la examenul de licenţă din 1951, după care a fost numit asistent la catedra de Filologie Clasică şi Lingvistică generală a Universităţii bucureştene ( 1951 – 1954 ), perioadă în care a colaborat la Dicţionarul Academiei.

După ce devine lector ( 1954 ), obţine o bursă şi este trimis la Leningrad ( 1955 ) pentru aspirantură în Gramatică Comparată a Limbilor Indo-Europene, tot acolo pregătindu-şi teza de doctorat ( în domeniul indo-germanisticii ), extinzându-şi cercetările asupra limbilor sanscrită, hitită, gotică, irlandeză veche, lituaniană şi slavă veche. După stagiul de aspirantură ( 1958 ) şi-a continuat studiile limbilor balcanice, basco-umbrică, bretonă şi norvegiană ( în Bucureşti şi Oslo).

24

După doctorat ( 1959 ) devine secretarul Societăţii de studii clasice şi secretar al Cercului Lingvistic al cadrelor didactice din filologie ( 1959 – 1962 ), prodecan al Facultăţii de Limbă Clasice şi Romanice ( 1963 – 1970 ). Conferenţiar ( 1964 ), profesor şi director-adjunct al cursurilor de vară pentru străini de la Sinaia ( din 1965 ). Şeful catedrei de Limbi Orientale la Universitatea din Bucureşti ( 1967 ), profesor universitar ( 1968 ). Preşedintele Societăţii Române de Studii Orientalistice şi vicepreşedintele Societăţii de Ştiinţe Filologice din R. S. R.

Director general al învăţământului superior umanist ( 1970 ), post din care şi-a dat demisia din cauza politicii regimului de atunci.

A participat la congresele internaţionale de la Eforie, Plovdiv, Brno, Varşovia, Bucureşti, Bonn, Oslo. A participat la schimburi de experienţă, pentru 1 – 2 ani în Franţa, S.U.A., Italia etc.

Acceptând invitaţia de a ţine cursuri la Universităţile americane din Indiana, Michigan, Barkeley, timp de trei ani, se întoarce, obligat, după doi ani. Invitat în 1976 la Universitatea din Padova, pentru trei ani, refuză să se mai întoarcă în ţară. Stabilit la Paris, devine azilant politic, fără cetăţenie română. În 1980 ocupă o catedră universitară la Bochum ( Germania ). Repune în funcţiune Centrul Român de Cercetări din Paris.

În 1993 Universitatea din Bochum şi Societatea pentru Limbă şi Literatură Română l-a sărbătorit pentru cei 12 ani de slujire a catedrei de Romanistică de acolo. A rămas cu o catedră la Sorbona, locuind în Paris, de unde vine anual în ţară.

Este preşedintele de onoare al Institutului de Orientalistică din Bucureşti.

VASILE RĂŞCANU

Născut la 20 iulie 1885 în satul Orgoieşti, comuna Bogdăneşti, judeţul Tutova, unde a urmat cursurile şcolii primare.

Este admis la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, din care a fost exmatriculat pentru difuzarea de manifeste incitatoare, dar a fost reprimit în liceu de către ministrul Spiru Haret. A absolvit liceul în 1905 şi apoi s-a înscris la secţia Biologie Animală şi Vegetală a Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, având profesor pe Paul Bujor. Acolo, alături de alţi colegi, a format ( 1905 ), “Cercul studenţesc”, a intrat în Cercul “România muncitoare”, a făcut propagandă socialistă printre ţărani ( 1905 – 1906 ).

Se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi ( 1908 – 1913 ), având coleg pe Nicolae Hortolomei.

A participat la Campania din 1913. Condamnat pentru “subminarea autorităţii militare”, reuşeşte să scape de pedeapsa capitală ( izbucnise războiul ) şi a fost trimis pe linia I a frontului.

Demobilizat ( 1918 ) se întoarce în Iaşi, unde este numit şef de lucrări la catedră de Fiziologie a Facultăţii de Ştiinţe Medicale din Bucureşti ( din 1920 ), lucrând la Clinica de Neurologie a Spitalului Colentina. Din 1922 ocupă o catedră la Facultatea de Medicină din Iaşi. Intră în Comitetul “Maxim Gorki” şi în politica de stânga, ca membru al Partidului Ţărănesc – Poporanist, devine deputat. Din 1935 a luat contact cu P. C. R.

În 1941 a fost exclus din învăţământul superior. Urmărit de Gestapo a stat ascuns într-o stână din munţii Bucegi.

În 1944 reintră în învăţământul universitar. Termină de construit şi de dotat clădirea actuală a facultăţii sale şi a Spitalului “Sfântul Spiridon”, precum şi sediul “Societăţii de Medici şi Naturalişti” din Iaşi, la care a fost reales preşedintele ei ( 1956 – 1973 ).

Decan şi rector al I. M. F. Iaşi, deputat în Parlamentul comunist ( 1946 ). A înfiinţat Laboratorul de Electrofiziologie în Iaşi, a condus timp de două decenii Institutul de Cercetări Medicale al Academiei R. S. R. Participant la congrese internaţionale de Fiziologie în Olanda, Cehoslovacia, S. U. A., Austria, Japonia, Germania, Franţa. A fost membru titular al Academiei şi recompensat cu cele mai înalte ordine şi medalii ale regimului politic de atunci.

25

A încetat din viaţă la 4 mai 1980, lăsând numeroase articole publicate şi câteva tratate, în colaborare.

LUCIAN VASILIU

S-a născut la 8 ianuarie 1954 în comuna Puieşti, din fostul judeţ Tutova ( azi Vaslui ). Absolvent al Liceului nr. 1 ( azi “Mihai Eminescu” ) din Bârlad, promoţia 1972.

Absolvent al Secţiei Română – Franceză a Facultăţii de Litere din Iaşi, după care a funcţionat ca muzeograf la Muzeul de Literatură al Moldovei ( Casa Pogor ).

A debutat în presă în 1973, ca student, în revista “Convorbiri literare”. În perioada 1976 – 1981 a fost redactor al revistei “Dialog”. În anul 1979 a obţinut marele Premiu de poezie “Nicolae Labiş”.

A fost şi este prezent în multe reviste şi antologii de poezie românească în S. U. A., Anglia, Ungaria, Belgia.

A realizat reapariţia revistei „Dacia literară” în 1990. Actualmente este directorul Muzeului Literaturii Române, din Iaşi şi al revistei “Dacia literară”.

A fondat Societatea culturală „Junimea ‘90”. A coordonat, timp de patru ani, 1990-1994, Atelierul de creaţie literară „Junimea” de la Casa Pogor. A fost coautorul fondării editurii particulare „Canova” ( 1992 ). A iniţiat apariţia salonului de carte „Libex” ( 1993 ). Este editorul operelor unor valoroşi scriitori moldoveni ( Mihai Codreanu, Ionel Teodoreanu ).

Este posesorul mai multor premii literare: Premiul naţional „Nicolae Labiş”, Suceava, 1979; Premiul naţional „Mihai Eminescu”, Iaşi, 1983; Premiul naţional al tineretului, Bucureşti, 1986; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru volumul Verile după Conachi, 1990; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru volumul Mierla de la Casa Pogor, 1996. Lucrările sale în volume au fost recenzate de scriitori de seamă, ca Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Radu G. Ţeposu, Nichita Danilov, Constanţa Buzea, Alexandru Călinescu, Ion Holban, Laurenţiu Ulici etc.

Din 1990 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor. În afara unui număr mare de articole de presă, are publicate până acum următoarele

şapte volume ( romane şi poezii ): Mona Monada, Junimea, Iaşi, 1981; Despre felul cum înaintez, Albatros, 1983; Să alergăm împreună, roman, Junimea, 1985; Fiul omului, Cartea Românească, 1986; Verile după Conachi, Junimea, 1990; Parlamentari, prefecţi, primari de odinioară - V. Pogor şi N. Gane, Canova, 1993; Mierla de la Casa Pogor, Cronica, 1994; Albumul Iaşi, Cronica, 1994; Dincolo de disperare, versuri (antologie), Helicon, Timişoara, 1995; Monografia cimitirului Eternitatea, Cronica, Iaşi, 1995; Prin Iaşii de odinioară, în colaborare, Cronica, Iaşi, 1996; Iaşii între legendă şi istorie, Editura Institutului de Istorie European, 1996; Taz der Monaden ( Dansul monadelor ), versuri, ediţie româno-germană, 1996; Lucianograme, Axa, Botoşani, 1999.

Radu G. Ţeposu îl caracteriza astfel: “Lucian Vasiliu şi-a creat un univers propriu, populat cu personaje enigmatice şi cu o mitologie stranie, în care se recunoaşte o lume împărţită dilematic între nostalgia spiritualităţii absolute şi tentaţia experienţei purificatoare”.

Lucian Vasiliu face parte din Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România. În 2002 a fost nominalizat pentru premiul Uniunii Scriitorilor.

ALEXANDRU VLAHUŢĂ

S-a născut la 5 septembrie 1858 în satul Pleşeşti ( azi, comuna Alexandru Vlahuţă ), din judeţul Tutova. La 9 ani ( 1867 ) intră în şcoala primară din satul natal, pe care o absolvă în 1871.

Elev al Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( 1871 – 1878 ), în ultima clasă de liceu căsăto-rindu-se cu Ida Pagano. După susţinerea examenului de bacalaureat ( 1879 ) s-a înscris la Facultatea de Drept în Bucureşti, fără a o termina de studiat.

26

S-a stabilit în Târgovişte ( 1879 ), fiind încadrat profesor de Limba română şi Limba latină la Gimnaziul “Văcărescu”, apoi la Şcoala divizionară de la Mănăstirea Dealu, post din care este îndepărtat ( 1882 ), angajându-se imediat ca avocat. În 1885 se desparte de Ida Pagano, după trei ani, recăsătorindu-se cu Margareta Dona ( 1888 ), de care divorţează în 1896.

În 1900 a primit Premiul “Năsturel” al Academiei Române. Împreună cu George Coşbuc scoate “Semănătorul”( 1901 ). Lucrează la elaborarea unor cărţi de citire pentru şcoli primare. Referendar la Casa Şcoalelor ( 1902 – 1918 ) şi reîncadrat în 1918.

În 1905 se căsătoreşte pentru a treia oară cu Alexandrina - Ruxanda Gâlcă. Călătoreşte în Franţa, Italia ( 1908 ) şi în Norvegia ( 1913 ).

Între 1912 – 1916 s-a instalat la Dragosloveni, de unde se refugiază la Bârlad ( 5 decembrie 1916 ).

După război scoate revista “Lamura”. A încetat din viaţă la 19 noiembrie 1919. În 1948 a fost ales, post-mortem, membru de

onoare al Academiei R. P. R. După doi ani ( 1950 ) soţia sa a încetat din viaţă. Din volumele sale: Nuvele ( 1886 ); Din goana vieţii ( 1892 ), 2 volume; Dan, roman ( 1894 ),

Icoane şterse ( 1895 ); În vâltoare ( 1896 ); Clipe de linişte ( 1899 ); România pitorească ( 1901 ); Din durerile lumii ( 1908 ); Din trecutul nostru ( 1908 ), File rupte ( 1909 ); Pictorul N. Grigorescu ( 1910 ); La gura sobei ( 1911 ); Dreptate ( 1914 ).

GHEORGHE VRABIE

Născut la 16 aprilie 1908 în satul Gârdeşti, comuna Stâncăşeni ( azi, Voineşti ), judeţul Tutova. Primele două clase primare le-a urmat în satul vecin, Obârşeni, iar ultimele două clase la Şcoala primară nr. 1 de băieţi din Bârlad şi, în continuare, cursurile Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( 1922 – 1929 ).

A frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde şi-a susţinut licenţa în 1923 cu profesorii Mihail Dragomirescu, Dumitru Caracostea şi Nicolae Cartojan.

În Bârlad a activat în cadrul Societăţii literar-ştiinţifice “Stroe Belloescu”, Societăţii “Avântul” şi în Asociaţia Studenţilor Tutoveni “Alexandru Vlahuţă”.

După examenul de capacitate (1935) devine profesor suplinitor la Liceul din Olteniţa ( 1936 – 1938 ), profesor provizoriu la Liceul “Grigore Ghica-Vodă” din Dorohoi ( 1938 – 1940 ), profesor definitiv la Liceul “Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Buzău ( 1941 – 1947 ).

Premiat al revistei “Gândirea” ( 1939 ). Cu bursa Fundaţiei “Humboldt” a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Berlin ( din septembrie 1940 ), unde-şi susţine teza de doctorat ( 1943 ). Reîntors în ţară ( august 1944 ) este numit lector la catedra de Istora Literaturii Vechi, apoi este numit secretar general al unui cerc de folclor din Bucureşti ( 1946 – 1949 ); de asemenea, a condus un colectiv de etnografie în cadrul Institutului de geografie.

A fost participant activ la şedinţele Institutului de Literatură şi Folclor ( 1953 – 1962 ), devenit ulterior, Institutul de Istorie şi Teorie Literară. A fost numit lector la Institutul de Pedagogie din Piteşti ( 1962 ), la care devine conferenţiar, apoi profesor. Paralel, devine directorul Universităţii Populare din Piteşti ( 1965 – 1970 ) şi preşedintele Asociaţiei Folclorului Argeşean ( 1966 – 1973 ), participând la Congresul Asociaţiei din ţară şi din străinătate ( Paris, Helsinki, Edinburg, Darmestadt, Novisad ).

Colaborator la zeci de reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, colaborator al lui George Călinescu, membru al Societăţii Internaţionale de Etnografie şi Folclor, al Societăţii pentru Cercetarea Naraţiunilor Populare, al Cercului de Studii al Eposului Folcloric, laureat al premiului “Herder”. A stat permanent în dizgraţia forurilor politice ale ţării. A dăruit liceului pe care-l absolvise în 1929 o parte din biblioteca sa. A încetat din viaţă în Bucureşti.

27

Volume: Bârladul cultural ( 1938 ); Balada populară română ( 1966 ); Folcloristica română ( 1968 ); Folclorul-obiect, principii, metodă, categorii ( 1970 ); Retorica folclorului ( 1975 ); Structura poetică a basmului ( 1975 ) etc.

3. PERSONALITĂŢI, FOŞTI PROFESORI AI ŞCOLILOR BÂRLĂDENE

MIHAI BERZA

Născut la Tecuci la 10 / 23 august 1907, oraş în care a urmat cursurile şcolii primare şi ale Liceului “Dimitrie A. Sturdza”, pe care-l absolvă în 1926.

După încheierea cursurilor Facultăţii de Litere din Iaşi ( 1926 – 1929 ), a urmat cursurile Seminarului Pedagogic din Cernăuţi şi ale Şcolii Pregătitoare de Ofiţeri de Artilerie ( R ) din Craiova.

După ce a funcţionat ca profesor la Şcoala Inferioară de Meserii şi la Liceul Internat ( 1 ianuarie – 1 septembrie 1931 ), ambele din Iaşi, şi-a susţinut examenul de capacitate ( 1931 ) la Istorie ( principal ) şi Geografie – Drept ( secundar ), fiind numit profesor provizoriu la catedra de istorie a Liceului “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad ( 1931 – 1933 ). În această perioadă, luându-şi concediu de studii, a plecat la Şcoala Română din Roma ( 1931 – 1935 ).

După susţinerea tezei de doctorat în Istorie ( 1935 ) în Iaşi, audiază cursurile de la “L’École Pratique des Hautes Études”, din Paris. A fost numit secretarul Şcolii Române din Roma ( 1936 – 1938 ).

Director adjunct al Institutului de Istorie Universală “N. Iorga” ( 1941 – 1948 ), paralel funcţionând şi ca profesor al Şcolii Superioare de Arhivistică ( 1944 ) şi profesor titular ( 1945 – 1950 ).

Intrând în învăţământul superior ( 1950 ), ajunge conferenţiar ( 1954 ) şi profesor titular ( 1956 ), apoi şef de catedră la Istoria Universală Medie, Modernă şi Contemporană. Din 1963 a condus Institutul de Studii Sud – Est Europene.

În 1966 a predat cursuri la “College de France” din Paris, iar după pensionarea sa ( 1973 ) a rămas profesor consultant la Universitatea din Bucureşti.

A fost recompensat cu titluri academice ale multor instituţii cu profil istoric din ţară şi de peste hotare, culminând cu titlul de membru corespondent al Academiei (1963). A participat la numeroase manifestări ştiinţifice şi culturale în ţară (şi în Bârlad) şi peste hotare.

În afara celor peste 120 de articole de specialitate publicate, Mihai Berza a colaborat la redactarea unor capitole din Istoria României, editată de Academie. Din lucrările publicate: Memorator de istorie, partea I, 1929; Nicolae Iorga, istoric al Evului Mediu, 1944; Mănăstirea Suceviţa, 1958; La culture roumaine aux XV-e, et XVI-e siècle, 1962; Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, 1964.

A încetat din viaţă la 5 octombrie 1978.

VASILE GAVRILĂ BĂRGĂOANU

Vasile Gr. Bărgăoanu ( adevăratul său nume ) s-a născut la 2 ianuarie 1850 în Satul Nou ( Uifalăul Chichişului ), azi satul Corvineşti, comuna Matei, judeţul Bistriţa-Năsăud. Aici a urmat cursurile şcolii primare ( 1857–1859 ), apoi ale Şcolii Normale din Năsăud ( 1859 – 1863 ). Între 1866 – 1867 a frecventat cursurile Gimnaziului din Bistriţa, apoi se mută la Preparandie, unde îşi ia examenul de maturitate.

28

Devine profesor de pedagogie, germană şi matematică la Preparandia din Gherla, de la care trece în Vechiul Regat, ca profesor de pedagogie la Şcoala Normală din Bucureşti ( 1888 – 1900 ), apoi la Şcoala Normală din Bârlad ( 1900 – 1901 ) ca profesor şi director al ei. Aici a primit ca recompensă pentru munca sa profesională şi gospodărească “Răsplata Muncii”, clasa I şi “Ordinul Coroana României”. A fost unul dintre reorganizatorii învăţământului primar din ţară ( 1906 ).

Ca politician a fost ales senator de Beclean şi Gherla. A încetat din viaţă, în mizerie, la 11 ianuarie 1923, în Bucureşti.

Din volumele sale: Metodul comptului în şcoala poporală ( 1878 ); Istoria Pedagogiei ( 1898 ); O pagină din istoria Şcolii Normale din Bârlad ( 1901 ); Povăţuitor didactico-metodic ( 1920 ); Logica intuitivă, ediţia a II-a ( 1921 ); Didactica ( 1921 ); Pedagogia ( 1921 ). Are publicate 35 de volume şi 17 manuale şcolare.

CONSTANTIN DIMITRESCU - IAŞI

Născut în Iaşi, la 25 februarie 1849. În Iaşi a urmat şcoala primară, Liceul Central ( devenit Naţional ) ( 1860 – 1867 ),

Universitatea Mihăileană ( 1867 – 1869 ), având profesori pe Titu Maiorescu, Nicolae Ionescu, Ion C. Şendrea.

Profesor de limba latină la Liceul Central ( 1868 ), profesor de psihologie, logică şi morală la Liceul din Botoşani, apoi la Şcoala Centrală de fete din Iaşi ( 1870 ) şi la Şcoala Centrală de băieţi ( 1872 ).

După un concurs ocupă catedra de filosofie la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad ( 1871 – 1878 ), la care a mai predat psihologia, morala şi geografia, la Şcoala Normală pedagogia din 1870, la Institutul particular Borislavsky, limba română.

În 1875 şi-a luat concediu fără plată pe timp de doi ani pentru studii de specializare la Berlin, unde-şi susţine doctoratul în filosofie ( 1877 ). Revenit la Liceul “Gh. Roşca Codreanu”, desfăşoară o intensă activitate culturală şi pedagogică pentru cadrele didactice din localitate ( la Şcoala primară nr. 2 de fete ).

Ocupă, prin concurs, catedra de psihologie, pedagogie şi estetică la Universitatea din Iaşi ( 1879 – 1880 ), apoi catedrele de Metafizică Contemporană, Istoria Filosofiei Moderne, Istoria Pedagogiei ( 1883 – 1884 ) şi de Pedagogie Gimnazială ( 1882 – 1883 ).

Inspector general al învăţământului ( 1882 ), directorul Şcolii Normale superioare din Iaşi ( 1882 – 1883 ), deputat liberal de Iaşi ( 1884 ), membru al Consiliului Permanent al P. N. L., junimist activ.

La 16 noiembrie 1885 s-a transferat la Universitatea din Bucureşti. A înfiinţat ziarul “Democraţia” ( 1888 ). În afara Universităţii a mai predat la Seminarul Pedagogic universitar, al cărui director a rămas până la pensionarea sa ( 1919 ).

Director al Bibliotecii Centrale Bucureşti ( 1894 – 1910 ), inspector general al învăţă-mântului, preşedintele Consiliului Permanent al Ministerului Instrucţiunii Publice, vice-preşedintele Camerei Deputaţilor, rector al Universităţii Bucureşti ( 1898 – 1911 ).

A introdus în ţară cursurile de Sociologie ( 1894 ). Încetează din viaţă la Turnu Severin, la 16 aprilie 1923. A lăsat tipărite peste o sută de volume, broşuri şi articole. Dintre volume, amintim:

Progres şi evoluţiune ( 1886); Progres şi civilizaţie ( 1886 ); Istoria filosofiei în evul de mijloc ( 1911 ); Studii de critică ( 1974, postum ).

29

GHEORGHE GHIBĂNESCU

A văzut lumina zilei la 29 septembrie 1864, în satul Gugeşti, comuna Boţeşti, judeţul Fălciu.

În Huşi a frecventat şcoala primară şi cursul inferior al Seminarului Teologic; cursul superior l-a urmat la Seminarul Socola – Iaşi ( 1879 – 1882 ).

După bacalaureat ( 1882 ) a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie Iaşi. După un concurs ocupă catedra de Limbă română a Şcolii Normale din Bârlad ( 1885 – 1889 ), oraş în care a scos revista de pedagogie “George Lazăr” ( 1887 – 1889 ) şi săptămânalul conservator “Bârladul” ( 1887 – 1888 ). Din Bârlad s-a transferat la Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi, la catedra de Limba română ( 1889 ), la care a predat până la pensionarea sa (1931). Simultan a mai predat şi la Şcoala de aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală.

Director al Şcolii Normale ieşene, deputat, membru în Comitetul de conducere al Teatrului Naţional, membru corespondent al Academiei Române ( 1905 ). Încetează din viaţă la 4 iulie 1936, în Iaşi. În lucrările sale a descifrat 150 000 de documente, parte din ele fiind nevoit să le vândă, la bătrâneţe. A tipărit peste 25 de volume din Surete şi izvoade ( 1906 – 1913 ), 13 volume din Ispisoace şi zapise ( 1906 – 1922 ), fiecare volum în câte două părţi. În 1934 intenţiona să scoată alte 74 de volume din Surete şi izvoade care ar fi trebuit să conţină 180000 de documente. Autor al multor manuale şcolare. Alte volume: Baba Vodoaia şi Dascălul Dumitrache, nuvele ( 1902 ); Glosarul Psaltirei şcheeane ( 1902 ); Traista cu vorbe ( 1905 ); Slovar slavo-român ( 1911 ); Cuzeştii. Monografie istorică, ( 1912 ); Documente basarabene ( 1914 ).

IOAN POP FLORANTIN

S-a născut la 8 august 1843 în satul Potpeleac ( azi în comuna Gârbou, judeţul Sălaj ). În casa părintească începe învăţătura claselor primare, iar pe cele liceale le urmează în Cluj, luându-şi bacalaureatul în 1863.

După absolvirea Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Viena ( 1863 – 1867 ), îşi susţine doctoratul în 1867. Rămâne încă un an la Viena.

Junimist, a fost ajutat de Titu Maiorescu să ocupe Catedra de Filosofie a Liceului “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad ( februarie 1869 – octombrie 1870 ). În această perioadă a scris: Pribeagul, O floare albă, Juanita, O casă neagră şi Tutuhum, tipărindu-şi şi volumul Cântece voiniceşti ( 1870 ).

Se transferă la Liceul Central din Iaşi ( 1870 – 1899 ) unde devine director ( 1878 – 1881 ). A suplinit, fără a preda, catedra de Filosofie a lui Titu Maiorescu la Universitatea din Iaşi ( 1872 – 1873 ). A părăsit gruparea Junimea, trecând în Partidul Liberal. Scoate “Foaia familiei” ( 1875 la Iaşi ) şi 1905 – 1906 la Bucureşti.

Se transferă la Liceul Naţional din Iaşi, la catedrele de Limbă Română şi Limba Germană, unde a fost şi director ( 1873 – 1878 – 1881 ).

Conferenţiar meritoriu în oraşele din Moldova a redactat numeroase manuale didactice şi a luptat pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii.

Încetează din viaţă la 29 august 1936. Din volumele sale: Fundamentul în filosofie ( 1971 ); Romeo, roman ( 1973 ); Estetica ( 1874 );

Jocuri frobeliene ( 1884 ); Noţiuni de psihologie ( 1892 ); Principii de logică (1893 ); Mama Tudora ( 1915 ); Ştefaniada ( 1924 ).

IOAN POPESCU

Ioan Popovici ( adevăratul său nume ) s-a născut la 1 ianuarie 1830 în satul Coaş ( azi, aparţinând comunei Săcălăşeni, judeţul Maramureş ). În Baia Mare a urmat cursurile şcolii

30

primare şi primele patru clase ale Gimnaziului Minoriţilor ( de călugări ) între 1842 – 1846, de unde trece la Gimnaziul Piariştilor din Cluj.

Intră voluntar în armată la 18 ani, participând la revoluţia din 1848. Revoluţia fiind înfrântă, se refugiază în Bârlad, ca logofăt al boierului Iorgu Radu ( 1851 ). Ca profesor şi director al Şcolii publice nr. 1 în care funcţiona şi “Clasul fundaţiei Codrianului”, a predat între 1851 – 1858, istoria, geografia, gramatica, aritmetica şi latina, apoi, la Gimnaziul “Codreanu” ( din 1858 ) şi la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” până în 1892, limba română şi limba latină.

În Bârlad a contribuit la deschiderea a cinci şcoli primare de băieţi, a două şcoli primare de fete şi a Şcolii Normale de băieţi ( 1870 ), a cărui director a fost până la pensionarea sa ( 1891). A deschis un institut particular cu internat ( 1870 – 1886 ) şi o şcoală de adulţi ( 1889 – 1894 ), 32 de ateliere.

Preşedintele Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român ( 1867 – 1901 ), membru în Consiliul general de Instrucţiune ( 1883 – 1885 ), membru în Consiliul comunal al Bârladului ( 1885 – 1888 ), deputat de Tutova ( 1891, 1895 – 1899 ), membru în Consiliul judeţean Tutova (1895 – 1899 ), donator al Spitalului local, fondatorul primei tipografii locale ( 1869 ) şi al primului ziar local, “Semănătorul” ( 1870 ).

Moare la 11 iulie 1901.

CRISTIAN SIMIONESCU

Născut la 21 iulie 1939 în comuna Hlipiceni, judeţul Botoşani, ca fiu al învăţătorilor Ion şi Profira Simionescu.

După absolvirea şcolii primare în comuna natală, a urmat cursurile Liceului Naţional din Iaşi, cu excepţia ultimei clase, pe care a absolvit-o în 1956 la Liceul “Aurel Vlaicu” din Bucureşti.

Tatăl său a participat la Campania din Est ( 1941 – 1944 ) şi a fost deţinut politic ( din 1950 ) la Piteşti şi Aiud.

Cristian Simionescu a urmat cursurile Facultăţii de Filologie ale Universităţii din Iaşi, pe care le-a absolvit în 1966, când şi-a susţinut examenul de stat cu lucrarea „Proza lui Mihai Eminescu”.

A funcţionat ca profesor la diferite şcoli generale din Bârlad, iar din 1982 la Clubul Elevilor, unde editează publicaţia “Revista Cireşarilor”, continuată apoi cu “Pagini de jurnal”. În cadrul acestui club trei elevi au cunoscut debut editorial.

A debutat în 1970, apoi, timp de zece ani, a fost interzis de către cenzură să mai publice. La “Cronica” ieşeană a colaborat cu cronici de artă plastică, la “Oferta” cu cronici de

cultură la rubrica Forme de relief subiective. Devine membru al Uniunii Scriitorilor în 1983. Volume publicate: Tabu ( Editura Cartea Românească, 1970 ); Vicleniile oceanului ( Editura

Cartea românească 1980 ); Maratonul ( Editura Cartea românească 1985 ); Insula ( Editura Cartea românească, 1988 ), Maratonul ( Editura Timpul, Iaşi 1995 ); Poezii ( Editura Vitruviu, Bucureşti, Colecţia de poezie îngrijită de Mircea Ciobanu ); Ţinutul bufonilor ( Ed. Junimea, Iaşi, în seria “Dictatură şi scriitură”, colecţie iniţiată şi coordonată de Cezar Ivănescu ); albumul de artă plastică Paul Neagu ( Londra – prezentat de Cristian Simionescu ).

Versiuni în limbi străine: 1997 – traducere parţială în limba franceză la Struga ( Macedonia ) – traducător Elena Popoiu; 1998 – traducere în limba engleză în Antologia de poezie ( An Anthology of Contemporany Poets of Iaşi) editată de Adam J.Sorkin; Iaşi – Oxford – Portland – traducere: Adam J.Sorkin şi Lidia Vianu; 2001 – traducere în Antologia de poezie română în limba macedoneană – Skopjie, traducere Lydia Dimovska.

A făcut parte din juriile naţionale pentru tinerii scriitori; concursurile “Tinere condeie” ( Bucureşti ), “Aurel Dumitraşcu” ( Piatra Neamţ ): “Pagini de jurnal” ( Bârlad ); a organizat

31

prima expoziţie itinerantă a plasticianului român, stabilit în Anglia, Paul Neagu, la Bârlad ( prezentată de Andrei Pleşu ), la Bacău, Buzău, Piatra Neamţ, Bucureşti.

Premii primite: 1985 – Premiul Uniunea Scriitorilor, Asociaţia Bucureşti, poezie – lucrarea Maratonul ( Ed. Cartea Românească, Bucureşti ); 1995 – Premiul de poezie pentru antologia Maratonul ( Ed. Timpul, Iaşi ), la Ediţia I a Galeriilor tomitane ( Filiala Scriitorilor Constanţa ); 1997 – invitat la Festivalul internaţional de poezie de la Struga – Macedonia, traducere în franceză de Elena Popoiu; 2001 – Premiul Serilor de Poezie de la Vânători – Neamţ ( ediţia a VII-a ) – la Catedrala “Înălţarea Domnului” – Mânăstirea Neamţ, Premiul “Opera Omnia”; Premiul special pentru poezie la Festivalul Internaţional de Poezie Româno – Canadiană “Ronald Gasparic” ( ediţia a VI-a, martie 2002 ); Premiul şi medalia “Teiul de aur”, acordat la prima ediţia a Premiilor Eminescu pentru literatură, arte vizuale, colecţii şi colecţionari, 15 iunie 2002, Ipoteşti – Botoşani.

ANEXE

PERSONALITĂŢI BÂRLĂDENE

Nr. crt. Numele şi prenumele Profesia

1. ABUREL, Eugen – Bogdan profesor universitar, doctor în medicină 2. AGACHE, I. Ion profesor universitar, doctor în economie politică 3. AILENEI, Traian actor 4. ALACI, Valeriu profesor universitar, doctor în matematică 5. ALEXA, Gheorghe profesor universitar, doctor în chimie 6. ALEXA, Ioan conferenţiar universitar, doctor în medicină 7. ANDONIU, Ioan general 8. ANGHELUŢĂ, Theodor profesor universitar, doctor în matematică 9. ANTOHI, Ioan profesor universitar

10. ANTONOVICI, Ioan episcop, istoriograf, publicist 11. ARSENE, Sp. Grigore conferenţiar universitar, doctor în matematică 12. ASIMINEI, Constantin dramaturg, poet, publicist, profesor 13. ATANASIU, Gheorghe romancier, institutor 14. ATHANASIU, Virgil conferenţiar universitar, doctor în matematică 15. BAGDASAR, Dumitru Academician, profesor universitar în medicină, ministru 16. BAGDASAR, Ioan filolog, publicist 17. BAGDASAR, Nicolae profesor universitar, doctor în filosofie 18. BAHRIM, Tr. Dumitriu asistent universitar, doctor în biologie 19. BALAN, Nicolae profesor universitar, doctor în medicină 20. BALMUŞ, Gheorghe profesor universitar, doctor în medicină 21. BARBU, Nicolae profesor universitar, doctor în geografie 22. BÂRCĂ – GĂLĂŢEANU, Dumitru profesor universitar, doctor în fizică 23. BÂRSĂNESCU, Şt. Ştefan academician, profesor universitar, doctor în pedagogie 24. BASARAB, Ludovic pictor

32

25. BEJENARU, C. Nicolae profesor universitar, doctor în istorie 26. BELDEANU, V. Adrian filolog, poet, prozator, pictor, critic de artă 27. BERDAN, Gheorghe general 28. BICHIR, I. Gheorghe doctor în istorie, cercetător 29. BICHIR, I. Năstase profesor universitar, doctor în electrotehnică 30. BIZIM, Alexandru maestru emerit al sportului, profesor 31. BOGDĂNESCU, Simion (Puflea, Ion) poet, eseist, profesor 32. BONTEA, Gheorghe profesor universitar, doctor în agronomie 33. BORGOVAN, Ion compozitor 34. BOTEZ, Mihai profesor universitar, doctor în matematică 35. BRAUNER, Mihai sculptor 36. BRILL, Alfred conferenţiar universitar, doctor în medicină 37. BRUNEA – FOX, Filip gazetar, prozator 38. BUDU, N. Alexandru conferenţiar universitar 39. BUJOR, Paul academician, profesor universitar, doctor în biologie 40. BUJOREANU, Gheorghe publicist 41. BUŞILĂ, Papiliu general 42. BUTUNOIU, Cezar general 43. CARAIVAN, Virgil scriitor, editor 44. CATUNEANU, Grigore general 45. CĂLINESCU, George academician, profesor universitar, doctor în filologie 46. CHIRIACESCU JIU, Nicolae scriitor, profesor 47. CHIRICUŢĂ, Anton doctor, inginer în construcţii, inventator 48. CHIRIŢĂ, Constantin prozator, ziarist, reporter 49. CIHOSCHI, Alexandru general 50. CIHOSCHI, Henri general, ministru 51. CIHOSCHI, Stanislas profesor universitar, doctor în economie politică 52. CIOCÂRLAN, Ion scriitor, folclorist 53. CIORTOLOMAN, Henrieta profesor universitar, doctor în medicină

54. CLAUDIAN, I. Virgil ( COŞNIŢĂ, Cezar ) profesor universitar, doctor în matematică

55. COATU, Gheorghe publicist 56. COATU, Gheorghe general 57. COCEA, D. George profesor universitar conservator, dirijor, violoncelist 58. CODREANU, Ion general 59. CODREANU, Traian profesor universitar, doctor în chimie 60. COGĂLNICEANU, Octav general 61. COLOŞENCO, P. Mircea-Dumitru cercetător literar, ziarist, eseist, scriitor, publicist 62. CONDOIU, Virgil pictor, profesor 63. CONDREA, I. Ion conferenţiar universitar, inginer mecanică 64. CONDREA, Petru profesor universitar, doctor în medicină

65. CONSTANTINESCU ( MAC ), Mihai - Filip profesor universitar, sculptor, decorator

66. CORNEA, V. Ioan asistent universitar, doctor în medicină 67. COSMA, I. Nicolae general 68. COSMA, Simion conferenţiar, doctor în chimie 69. COSTĂCHESCU, N. Gheorghiţă profesor universitar, doctor în medicină 70. COTRUŢ, Gheorghe profesor universitar, doctor în chimie 71. COZMA, M. Gheorghe general 72. CREŢU, N. Nicolae conferenţiar universitar, doctor în filologie 73. CRIŞAN, Constantin poet, prozator, dramaturg, publicist, preot, misionar

33

74. CRUCEANU, Vasile profesor universitar, doctor în matematică 75. CUCU, Gheorghe compozitor, dirijor 76. DAVIDOGLU, Cleante general 77. DĂRÂNGĂ, Mihai conferenţiar universitar, doctor în chimie 78. DIMA, Mihai profesor universitar, doctor în chimie 79. DIMACHI, Nicolae dramaturg

80. DIMOFTACHE ZELETIN, N. Constantin

profesor universitar, doctor în medicină, poet, prozator, eseist, critic de artă

81. DINESCU, Viorel poet 82. DOBROVICI, Anton profesor universitar, doctor în medicină 83. DOBROVICI, Constantin profesor universitar, doctor în medicină 84. DOBROVICI, M. Matei instituitor, publicist, autor de cărţi didactice 85. DOLINESCU – FERCHE, I. Suzana doctor în arheologie, cercetător 86. DONCIU, T. Nicolae Profesor universitar, doctor 87. DONEA, Gh. Fănel asistent universitar, fizică 88. DONOSE, Vasile compozitor 89. DRAGU, G. George publicist, eseist, profesor, filolog 90. DRĂGOI, V. Cezar-Nicolae poet, prozator, reporter 91. DRUICĂ – ZELETIN, C. Ioan conferenţiar, doctor în fizică 92. DUDA, D. Rene – Corneliu profesor universitar, doctor în medicină 93. EPURE, Traian general 94. FILIP, V. Gheorghe conferenţiar universitar 95. FILIPESCU, Miltiade academician, profesor universitar, doctor în geologie 96. FLORESCU, Jean Lorin actor 97. GALAN, A. Nicolae profesor universitar, doctor 98. GAVĂT, Iulian academician, profesor universitar, doctor în geologie 99. GHEORGHIU, Ioan profesor universitar, doctor în medicină

100. GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe lider comunist 1945-1965

101. GHEORGHIU POGONEŞTI, Alexandru scriitor

102. GIUŞCĂ, Dan academician, profesor universitar, doctor în geologie 103. GOCIU, C. Gheorghe profesor universitar, doctor în ştiinţe agricole 104. GRIGORE, Ioan general 105. HANGANU, P. Ion conferenţiar universitar, doctor în matematică 106. HĂULICĂ, C. Theodor profesor universitar 107. HÂNCU, Gh. Silvia-Otilia asistent universitar, doctor în medicină

108. HOBANA, Ion ( Mantaroşie, Aurelian ) scriitor, filolog

109. HRISTEA, Ion general 110. HRISTIDE, Ion conferenţiar universitar, doctor în chimie 111. HUIDOVIDI, Gheorghe profesor universitar, doctor în chimie 112. HURMUZACHE, Emil profesor universitar, doctor în medicină 113. IACOB, I. Gheorghe publicist, redactor, învăţător 114. IACOB – GAVRILIŢĂ, M. Lorica profesor universitar, doctor în medicină

115. IBRĂILEANU, Garabet academician, profesor universitar, doctor în filologie, critic literar, scriitor

116. IDRICEANU, Traian conferenţiar universitar, doctor în geologie 117. IFTEME, I. Gabriel doctor în chimie 118. IOACHIMOVICI, Emil avocat, publicist 119. IONESCU, Cristea pictor, profesor 120. IONESCU – RION, Raicu scriitor, profesor 121. IUTEŞ, V. Elena – Georgeta ( Gica ) scriitoare

34

122. IVAŞCU, D. George profesor universitar, doctor în filologie, critic literar, gazetar, editor, scriitor

123. IVĂNESCU D. Cezar poet, traducător, editor 124. IVĂNESCU, D. Dumitru doctor în istorie, cercetător 125. IVĂNESCU, N. Aurel poet, publicist 126. IVĂNESCU, P. Gheorghe academician, profesor universitar, doctor în filologie 127. JACOTĂ, Mihai publicist, profesor

128. JELESCU, Paul profesor universitar conservator, dirijor, compozitor, pianist

129. JUVARA, Alfred profesor universitar, doctor în drept 130. JUVARA, Ion profesor universitar, doctor în medicină, academician

131. LASCAROV- MOLDOVANU, Alexandru scriitor, publicist, misionar

132. LAZĂR, Ioan doctor în biologie, cercetător

133. LONGHIN, Scarlat academician, profesor universitar, doctor în medicină, general

134. LUCA, N. Gheorghe conferenţiar, doctor în chimie 135. LUCATU, Emanoil conferenţiar universitar, doctor în chimie 136. LUPU, T. Ion doctor în filologie, publicist, profesor 137. MALAXA, Nicolae inginer, industriaş 138. MÂNDRU, V. Constantin ( Costache) general 139. MANOLIU, Const. general 140. MANOLIU, T. Mihai general 141. MARCU, Boţ profesor universitar, doctor în chimie 142. MARDARE, Cristinel doctorand în matematică 143. MARDARE, Simion scriitor, ziarist, revizor şcolar, profesor 144. MATEESCU – MOVILĂ, C. Nicolae folclorist, publicist, institutor 145. MATEI, Ilie academician, profesor universitar, doctor în chimie 146. MAXIM, Gh. Gheorghe conferenţiar universitar, doctor în biologie 147. MAXIM, Nicolae profesor universitar, doctor în chimie 148. MIHORDEA, I. Vasile conferenţiar universitar, doctor în istorie 149. MIRON, Radu academician, profesor universitar, doctor în matematică 150. MIRONESCU, Traian doctor în medicină 151. MOCANU, Nicolae scriitor 152. MODIGA, D. Bogdan profesor universitar 153. MOSCU, Ion general 154. MOSCU, Nicolae general 155. MOSCU, Th. Theodor general 156. MOTAŞ-ZELETIN, Ştefan profesor universitar, doctor în filosofie 157. MUNTEANU, C. Vasile scriitor 158. MUNTEANU, Georgeta profesor universitar 159. MUNTEANU, N. Ioan doctor în ştiinţe agricole 160. NEGRESCU, Ion general 161. NESTOR, Aurelian ziarist, publicist 162. NESTOR, Ignat ziarist, publicist 163. NEŞTIAN, Simion doctor în medicină, general 164. NICHITA, Gheorghe pictor, poet

165. NICHITA, Radu ( RAPPAPORT, Rolland ) gazetar, secretar literar de teatru

166. NICU, M. Mihai profesor universitar, doctor în chimie, inginer 167. NIŢULESCU, Iuliu academician, profesor universitar, doctor în medicină 168. NIŢULESCU, Virgil profesor universitar, doctor în medicină

35

169. OPRIŞAN, Gr. Ion scriitor, publicist, misionar

170. PALADE, Gh. Emil publicist, licenţiat în filosofie, autor de manuale didactice, profesor

171. PARFENE, Constantin conferenţiar, doctor în filologie 172. PATRICIU, Valeriu profesor universitar, doctor în geologie, inginer 173. PAVELESCU, Dan profesor universitar, doctor în ştiinţe tehnice 174. PAVELESCU, Mircea poet, redactor 175. PAVLOSEVICI, Traian general 176. PÂRVAN, Vasile academician, profesor universitar, doctor în istorie 177. PETRAŞCU, Nicolae scriitor, memoralist, diplomat 178. PHILIPPIDE, Alexandru academician, profesor universitar, doctor în filologie 179. PLĂCINŢEANU, Gheorghe profesor universitar, doctor în medicină 180. PLĂCINŢEANU, Ion profesor universitar, doctor în fizică 181. POGHIRC, D. George – Cicerone profesor universitar, doctor în filologie 182. POPESCU ŞEICARU, Pamfil scriitor, gazetar, editor, politician 183. POPESCU, Emil actor, poet, publicist 184. POPESCU, Şt. Ioan profesor universitar, doctor în chimie 185. POPESCU – DOCAN, C. Gheorghe doctor în drept, ministru

186. POPESCU – ZELETIN, Ioan academician, profesor universitar, doctor în ştiinţe silvice

187. POPOVICI – BAYREUTH, Dimitrie artist liric 188. PORTASE, Gheorghe pictor 189. PREDA, Laurian profesor universitar, doctor inginer electro. 190. PRICOP, Gheorghe profesor universitar, doctor în ştiinţe agricole 191. PROCOPIU, Ana profesor universitar, doctor în chimie 192. PROFIRI, Nicolae academician, profesor universitar, doctor în construcţii

193. PRUTEANU, Paul ( SOLOMONOVICI, Pâncu ) profesor universitar, doctor în medicină

194. RADU, Anton profesor universitar, doctor în economie politică 195. RAIANU, Octavian conferenţiar universitar, doctor în biologie

196. RAICU, Lucian ( LEIBOVICI, L. Bernard ) scriitor, critic literar

197. RĂŞCANU, Theodor general 198. RĂŞCANU, Vasile academician, profesor universitar, doctor în medicină 199. ROŞCA, I. Dumitru profesor universitar, doctor în ştiinţe agricole 200. ROTARU, Petru general 201. RUGINĂ, Valeriu profesor universitar, doctor în medicină 202. RUSU, V. Costache profesor universitar, doctor inginer industria uşoară 203. SAVA, M. Gabriela – Mileu asistent universitar, doctor în biologie 204. SĂNDULESCU, Georgeta profesor universitar, doctor în medicină 205. SĂVEANU, N. Nicolae doctor în drept, ministru 206. SÂRBU, Panaite profesor universitar, doctor în medicină 207. SERE, I. Dimitrie xilograf 208. SIMIONESCU, Gh. Ioan lector universitar natematică 209. SION, Vasile profesor universitar, doctor în medicină, ministru 210. SOLOMON, Constantin istoriograf, publicist, editor, cercetător, profesor

211. SOLOMON, Dumitru ( SOLOMON, Dolfi ) dramaturg, scriitor, publicist

212. SOLOT, David ( SOLOMONOVICI, David ) conferenţiar universitar, doctor în medicină, pictor

213. SPIRIDON, Gheorghe pictor 214. SPULBER, Dorian profesor universitar, doctor în matematică

36

215. SPULBER, Gr. Virgil cercetător 216. STAMATIN, Nicolae profesor universitar, doctor în biologie 217. STOENESCU ( CHIRIAC ), N. Gineta conferenţiar universitar, educaţie fizică 218. ŞERBĂNESCU, Cristea general 219. ŞIANU- SOLOMON, P. Mioara lector universitar, doctor în filologie 220. TALPEŞ, Constantin general

221. TAŞCĂ, Gheorghe academician, profesor universitar, doctor în economie politică

222. TĂBĂCARU, Grigore profesor universitar, doctor în pedagogie, metodist 223. TEODORESCU, C. Constantin asistent universitar, doctor în medicină 224. TEODORESCU – B RANIŞTE, Tudor scriitor, ziarist 225. TEREJA, Gh. Emanoil lector universitar 226. TOCINEANU, C. George general 227. TONITZA, Nicolae general 228. TUDORANU, Gheorghe profesor universitar, doctor în medicină 229. URSU, Gherasim doctor în medicină, general 230. VÂNTU, Gh. Gheorghe avocat, ministru 231. VÂNTU, Th. Ioan conferenţiar universitar, doctor în chimie 232. VASILIU, Dumitru doctor-docent în medicină 233. VASILIU, Lucian poet, editor, muzeograf

234. VASILIU – SACERDOTEANU, Virginia conferenţiar universitar, doctor în istorie

235. VICOL, D. Ion profesor universitar, academia de muzică, compozitor 236. VIZIREANU, Badiu scriitor, profesor 237. VLAHUŢĂ, Alexandru scriitor, poet 238. VLĂDESCU – RĂCOASA, Gheorghe profesor universitar, doctor în sociologie, ministru 239. VORNICU, Gheorghe scriitor, publicist 240. VOROBCHIEVICI, Victor general 241. VRABIE, Gheorghe profesor universitar, doctor în filologie

242. ZAHARESCU, Barbu ( ZUCHERMAN, M. Bernard )

academician, profesor universitar, doctor în economie politică

243. ZAHARESCU – KARAMAN, Nicolae profesor universitar, doctor în medicină

244. ZAHARIA, Dumitru doctor în istorie, cercetător, arhivar 245. ZLATE, Th. Gheorghe lector universitar

PERSONALITĂŢI, ELEVI AI ŞCOLII BÂRLĂDENE

1. ANTONOVICI, Nicolae publicist 2. BALMUŞ, Petru profesor universitar, doctor în medicină 3. BANTEA, Eugen doctor în istorie, general 4. BARBĂLATĂ, M. Ioan profesor universitar, doctor în matematică 5. BĂNICI, C. Cleonela lect. universitar, Facultatea de drept 6. BÂCLEA, Emil profesor universitar, compozitor, dirijor, flautist

7. BERCOVICI, Martin academician, profesor universitar, doctor în electrotehnică

8. BRĂESCU, N. Luminioara – Corina asistent universitar, Facultatea de medicină 9. BRUCKNER, Ion profesor universitar, doctor în medicină

10. BULGĂRAŞ, Petre pictor 11. CALMUSCHI, Constantin scriitor, istoriograf 12. CARACAŞ, Remus filolog, scriitor, cercetător, publicist

37

13. CERCHEZ, Vasile profesor universitar, doctor în chimie 14. CHIRIAC, Frumusache publicist, autor de manuale, profesor 15. CHIRIAC, Virgil prozator 16. CHIRICUŢĂ T. Ion profesor universitar, doctor în medicină 17. CIORĂSCU, Florin academician, profesor universitar, doctor în fizică 18. COCEA, D. Nicolae scriitor, ziarist 19. CODRESCU, Constantin doctor în medicină, om de cultură 20. CODRESCU, Ioan editor, ziarist, publicist, politician 21. COROI, Ioan profesor universitar, doctor în drept 22. COSMA, Ştefan publicist, istoriograf, muzeograf

23. COSTACHE – EPUREANU, Manolache doctor în drept, politician, şef de partid, ministru

24. CREŢU, Nicolae profesor universitar doctor în filologie 25. CRISTODOLO-CERCHEZ, Mihail general-erou 26. CUZA, Constantin unionist 27. CUZA, I. Alexandru domnitor 28. CUZA, Ioan unionist 29. DAMASCHIN, Vasile gazetar, publicist, bibliotecar 30. DARIE, Natalia artist liric 31. DAVIDOGLU, Anton profesor universitar, doctor în matematică 32. DECIU, P. Teodor general 33. DIACONESCU, V. Constantin general 34. DIAMANDY, George dramaturg, romancier, gazetar, politician 35. DIMITRIU – BÂRLAD, C. Ioan sculptor 36. DIMOFTE, Cezar profesor universitar, doctor în geologie 37. DOBOŞ, Vasilian poet, pictor, publicist

38. DOCAN, George doctor în drept, ministru, Curtea de casaţie

39. DOCAN, Ioan (Iancu) politician 40. DOMOFTE, Constantin sculptor, pictor, profesor 41. DRAGOMIR, V. Cristian profesor universitar, doctor în medicină 42. DRAGOMIR, V. Dragoş profesor universitar, doctor în medicină 43. DROUHET, P. Charles profesor universitar, doctor în filologie 44. DRUŢU, P. Costache profesor universitar, doctor în ştiinţe tehnice 45. DUDA, D. René – Corneliu profesor universitar, doctor în medicină

46. DUDA, Virgil ( LEIBOVICI, Rubin ) prozator

47. EMANDI, Theodor doctor în drept, ministru, politician 48. FARAGO, Elena poet, prozator, editorialistă 49. GABRIELESCU, Alice prozator 50. GAIU, Emanoil conferenţiar universitar, doctor în matematică 51. GALIŢĂ, Mihai critic literar, dramaturg, autor de manuale, profesor 52. GĂVĂNESCU, Eduard cercetător, istoriograf, publicist 53. GHEORGHIU – DEJ, Gheorghe politician 54. GHICA, Vasile politician 55. GIURGEA, Maria artist dramatic 56. GIUŞCĂ, Toma om de cultură, filantrop, politician 57. GUGUIANU Marcel sculptor

58. GUŢIANU – ALESSANDRESCU, Emilia artist liric

59. HAMANGIU, Constantin doctor în drept, ministru, legislator 60. HASAN, A. Gheorghe profesor universitar, doctor în biologie

38

61. IGNAT, E. Grigore erou naţional, căpitan 62. IONESCU, Gh. Bogdan profesor universitar, doctor în drept 63. IONESCU, Ştefan istoriograf, muzeograf, scriitor 64. IVĂNESCU, Cezar poet, traducător, editor 65. IVĂNESCU, D. Dumitru doctor în istorie, traducător 66. JUGĂNARU, Panaite doctor în filologie, general 67. JUVARA, Alfred profesor universitar, doctor în drept 68. JUVARA, Ernest profesor universitar, doctor în medicină 69. KAMINSCHI, Alexandru publicist, politician, doctor în medicină 70. LITZICA, Constantin conferenţiar universitar, doctor în Filologie 71. MANOLACHE, I. Constantin academician, profesor universitar, doctor în biologie 72. MANOLACHE – HOLDA, Ion scriitor 73. MASTACAN, Gh. Gheorghe profesor universitar, doctor în geologie 74. MASTACAN, Gh. Nicolae general 75. MĂDÂRJAC, Alexandru magistrat, general 76. MÂNDRU, Athanasie poet, traducător 77. MIHALACHE, Gr. Grigore profesor universitar, doctor în medicină

78. MOLDOVANU, Corneliu ( VASILIU, Corneliu ) poet, prozator, om de cultură teatrală

79. MUNTEANU, Vasile publicist

80. MUNTEANU-BÂRLAD, N. Gheorghe scriitor, istoriograf, publicist, profesor

81. NASTEA – CERCHEZ, Cecilia artist liric 82. NEDELEA, George poet, bibliotecar, publicist 83. NEGRESCU, Gheorghe general aviator 84. NICOLAU, C. Constantin publicist 85. NICOLAU, C. Vasile publicist 86. NICOLAU, Tr. Constantin academician, profesor universitar, doctor în medicină 87. NICU, Mihai profesor universitar, doctor în chimie 88. NICULIŢĂ – VORONCA, Elena folclorist 89. PALADE, D. Gheorghe doctor în drept, ministru, politician 90. PALADE, Silvestru general 91. PALADE, Sp. Gheorghe profesor universitar, doctor în fizică

92. PALODA, Ion ( VAINFELD, Isac ) doctor în medicină, publicist

93. PANDELE, Gheorghe doctor în chimie, inventator 94. PANDELEA, Nicolae scriitor, traducător 95. PEIU, N. Ion pictor, profesor 96. PETRESCU, Lucreţia dramaturg, romancier 97. PHILIPPIDE, I. Alexandru academician, profesor universitar, doctor în filologie 98. POGHIRC, Pompiliu – Octavian profesor universitar, doctor în geografie 99. POGONAT, Petru profesor universitar, doctor în drept

100. POPA, I. Victor dramaturg, romancier, pictor scenograf, regizor, profesor

101. POPESCU, Aurica ( STAN Ana ) scriitor, publicist

102. PROCOPIU, Ştefan academician, profesor universitar, doctor în fizică 103. RACLIŞ, Costache politician 104. RALEA, Radu profesor universitar, doctor în chimie 105. RĂDULESCU – NIGER, N. Gheorghe scriitor 106. RÂMNICEANU, Merica pictor, decorator 107. RĂŞCANU, Petre profesor universitar, doctor în istorie

39

108. RĂŞCANU, Ruxandra profesor universitar, doctor în chimie 109. ROŞCA – CODREANU, Gheorghe boier filantrop 110. ROŞCA – CODREANU, Nicolae boier filantrop 111. SCHABNER – TUDURI, Alexandru doctor în medicină, publicist 112. SIEGFRIED, Wolfinger pictor scenograf 113. SION, Vasile profesor universitar, doctor în medicină, ministru 114. SLOBOZEANU, Horia conferenţiar universitar, doctor în medicină 115. STURDZA, Vasile politician

116. STURDZA – BÂRLĂDEANU, Alexandru politician

117. ŞARAGEA, Marcel ( SCHRAGER, Marcel ) profesor universitar, doctor în medicină

118. TAŞCĂ, C. Constantin profesor universitar, doctor în medicină 119. TĂNĂSESCU, D. Dumitru doctor în medicină, general 120. THEILER, George profesor universitar, doctor în matematică 121. TONIZTA, N. Nicolae pictor, profesor 122. TUTOVEANU, G. Alexandru gazetar, publicist

123. TUTOVEANU, George ( IONESCU, Gh. Gheorghe ) poet, publicist, editor

124. URSU, Gh. Gheorghe conferenţiar universitar, doctor în filologie, poet, cercetător, publicist

125. VARLAM, Florin conferenţiar universitar, doctor 126. VASILESCU, N. Corneliu Pictor, profesor 127. VASILIU, Constantin conferenţiar universitar, doctor în medicină 128. VASILIU – RĂŞCANU, Constantin ministru, general 129. VOROBCHIEVICI, Octav general 130. WEINTRAUB, Benö conferenţiar universitar, doctor în medicină

131. ZAHARESCU, Barbu ( ZUCHERMAN, M. Bernard )

academician, profesor universitar, doctor în economie politică

132. ZAHARESCU – KARAMAN, Nicolae profesor universitar, doctor în medicină

133. ZUGRAVU, Nelu profesor universitar, doctor în istorie

PERSONALITĂŢI, FOŞTI PROFESORI AI ŞCOLII BÂRLĂDENE

1. AGURA, D. D. profesor universitar, doctor în istorie, ministru 2. BELLOESCU, Stroe filantrop, ctitor, profesor, autor de manuale 3. BERZA, Mihail academician, profesor universitar, doctor în istorie 4. BORGOVANU, Gr. Vasile pedagog, autor de manuale şcolar 5. BOTEZ, Constantin scriitor, filolog, editor 6. BOTEZ, Octav profesor universitar, doctor în filologie 7. BUTTESCU, Dimitrie conferenţiar universitar, doctor în chimie 8. CĂDERE, Dimitrie conferenţiar universitar, doctor în mineralogie 9. CHIRICUŢĂ, Toma scriitor, editor, preot, publicist, misionar

10. CONSTANTINESCU – IAŞI, Petre academician, profesor universitar, doctor în Istorie 11. CUCU, N. Stan cercetător istoric, profesor, om de cultură

12. DIMITRESCU – IAŞI, C. Constantin profesor universitar, doctor în filosofie, rector universitar

13. EVOLCEANU, Dimitrie profesor universitar, doctor în filologie 14. FEDELEŞ, Constantin doctor în filologie, cercetător ştiinţific, publicist 15. FINŢESCU, Gheorghe academician, doctor în biologie, profesor

40

16. GHIBĂNESCU, Gheorghe academician, istoric, publicist, editor, profesor 17. GOROVEI, Artur folclorist, scriitor, istoriograf, publicist 18. HÂRLESCU, Dimitrie pictor, profesor 19. MÂNDRESCU, Simion profesor universitar, doctor în limba germană, diplomat 20. NANU, Dimitrie poet, traducător, editor, profesor 21. NEAGOE, Ştefan filolog, profesor, cercetător, publicist, politician

22. PATRICIU, Grigore pedagog, publicist, metodist, profesor, autor de manuale didactice

23. POP, Ioan – Florentin prozator, publicist, profesor 24. POP-RETEGANU, Ion folclorist, pedagog, învăţător 25. POPESCU, Ioan om de cultură, profesor, creator de şcoli 26. POPESCU, Spiridon scriitor, profesor, publicist 27. POPOVICI, Constantin academician, profesor universitar, doctor în matematică 28. RAŞCU, N. Ion poet, critic literar, publicist, profesor 29. SEVERIN, Emil profesor universitar, doctor în chimie 30. SIMIONESCU, Cristian poet, eseist, profesor 31. STURDZA – BULANDRA, Lucia actriţă 32. ŞERBAN, Nicolae profesor universitar, doctor în filologie 33. TARASOV, Stavru pictor, profesor 34. TEODORESCU, Raul conferenţiar universitar, doctor în filologie 35. VANCEA, Ştefan profesor universitar, doctor în biologie 36. VÂRGOLICI, G. Ştefan profesor universitar, doctor în filologie

Extras din ISTORIA BÂRLADULUI, volumul 2, Editura SFERA, Bârlad, 2002