PERIARTRITA SCAPULO

1

Universitatea „Babeş – Bolyai”

Facultatea de Educaţie Fizică Şi Sport

Specilizarea: Kinetoterapie şi Motricitate Specială

LUCRARE DE LICENŢĂ

Specilizarea: Kinetoterapie şi Motricitate Specială

2

PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ:

SINDROMUL DE IMPIGMENT

LA JUCĂTORII DE TENIS

I

INTRODUCERE ……………………….……………………………...…………………..………..……………..5

1.1.MOTIVAREA ALEGERII TEMEI…………………..…………………………………………………5

1.2. IPOTEZA DE LUCRU…………………………………………..…………..…………………………5

1.3. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE……………………………...…………….……………………………….5

II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ …………………………………………………...……..7

2.1. PROFILUL FIZIOLOGIC AL JUCĂTORULUI DE TENIS DE CÂMP………………………...……7

2.1.1. BIOTOPUL SOMATIC………………………………………………………...………..……7

2.1.2. COMPOZIŢIA CORPORALĂ ŞI CALITAŢILE ANTROPOMERTICE …………….…...…..7

2.1.3. ASIMETRIA FUNCŢIONALĂ A MEMBRULUI DOMINANT ………………………...…….8

2.1.4. APARATUL LOCOMOTOR………………………………………………………..………..9

2.2. UMĂRUL………………………………………………………………………..…………….…...…10

2.3. PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ…………………………………………………..19

2.3.1. ETIO-PATOGENIE………………………………..………………………………….…….19

2.3.2. ASPECTE CLINICE ………………………………..………………………………….…..21

3

2.3.3. EXAMENUL RADIOLOGIC………………………......…….………………………..…..23

2.4. SINDROMUL DE IMPINGEMENT…………………………………………………………..…….23

2.4.1. CAUZELE APARIȚIEI SINDROMULUI DE IMPINGEMENT ……………………………24

2.4.2. SIMPTOME………………………………………………………….…………..………….25

2.4.3. CLASIFICARE………………………………………………………….…..………………27

2.4.4. TRATAMENTUL……………………………………………………………………..……..28

2.5.RECUPERAREA SINDROMULUI DE IMPINGEMENT PRIN MIJLOACE

KINETOTERAPEUTICE……………………………………………………………..….…….………….32

2.5.1. DEFINIREA MOBILITĂŢII…………………………………………..………………..…..32

2.5.2. METODE PRACTICE DE DEZVOLTARE A MOBILITĂŢII ŞI AMPLITTUDINII DE

MIŞCARE……………………………………………………………………….……….……...…34

2.5.3. STRECHINGUL……………………………………………………..………………...……36

2.5.4. INHIBIŢIA ACTIVĂ (IA)………………………… ……………………………...……………37

2.5.5. TEHNICA CONTRACŢIE-RELAXARE…………………………..…………………………37

2.5.6. TEHNICA CONTRACŢIE-RELAXARE-CONTRACŢIE………………………...…...……..38

2.5.7. TEHNICA „CONTRACŢIA AGONISTULUI”……… …………………………..………….38

III

STUDIU PRIVIND RECUPERAREA SINDROMULUI DE IMPINGEMENT PRIN

MIJLOACE KINETOTERAPEUTICE……………………………………………….………..39

3.1. MATERIAL ȘI METODE…………………………………………...………………………………..39

3.1.1 PREZENTAREA LOTULUI DE PACIENȚI ȘI LOCUL DE DESFĂȘURARE A

CERCETĂRII…………………………………………………………………………..…......……39

3.1.2. METODE DE CERCETARE………………………………………………………….…….39

3.1.3. EVALUAREA INIŢIALĂ A SUBIECŢILOR….....…………...…………………..…….40

3.2. PROGRAM TERAPEUTIC…………………………………………………………..………………42

4

IV

REZULTATE…………………………………………………………………………………59

4.1. EALUAREA INIŢIALĂ A PACIENŢILOR…………………………………………………………59

4.2. EVALUARE FINALĂ……………………………….……………………………………………….63

4.3. INTERPRETAREA REZULTATELOR……………………………………………………...………67

V

CONCLUZII…………………………………………..………………………………………73

REZUMAT ÎN ENGLEZĂ……………………………………………………………………74

BIBLIOGRAFIE……………………………………………….….……………...….………75

5

I

INTRODUCERE

În ultimul deceniu, la sportivii de performanţă, în special la înotători şi tenismeni,

sindromul de impigement, a deveniv o problemă de bază ce frânează performanţa acestor

sportivi. Dorinţa de a face performanţă la vârste cât mai timpurii dar şi creşterea cerinţelor

fizice în jocurile de tenis obligă tenismenii să se pregătească tot mai intens, de multe ori

afectânduşi grav sănătatea.

1.1. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Mobilitatea are un rol foarte important în desfăşurarea jocului de tenis de câmp,

Motivul alegerii temei o reprezinta faptul ca kinetoterapia, fiind o modalitate eficace de

profilaxie si de tratare a sindromului de impingement.Având contact des cu jucatori de tenis

care din cauza unor antrenamente necorespunzătoare şi-au afectat sănătatea, cel mai des aceşti

jucători de tenis de camp au avut sindromul de împingement. Acest fapt m-a motivat să

studiez şi să încerc să ajut aceşti sportivi pentru ca ei să îşi poată continua cariera.

1.2. IPOTEZA DE LUCRU

In urma programului de kinetoterapie asociat cu aplicarea tratamen curative, tratament

igienodietetic, tratament curative, tratament balneo-fizic, electroterapie, hidroterapie, masaj, şi

tratament chirurgical, imbunatatim performanţele sportive ale tenismenilor, prin reducerea

intensitatii durerii, corectarea atitudinilor vicioase, realizând astfel menţinerea şi ameliorarea

densitaţii osoase, reducerea durerii, creşterea mobilităţii articulare ale umrului.

1.3. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE

Scopul lucrarii reprezinta rezolvarea problemei propuse in ipoteza de lucru,

demonstrand importanta kinetoterapiei in profilaxia si tratarea sindromului de împingement.

6

Obiectivele terapeutice:

- Cresterea si mentinerea densitatii osoase;

- Reducerea durerii;

- Cresterea capacitatii de incarcare a sistemului osos;

- să amelioreze mobilitatea articulară;

- Corectarea atitudinii vicioase;

- Reducerea riscului la scăderea a amplitudinii de mişcare;

- Creşterea capacitaţii de efort;

- Creşterea tonusului muscular general;

- Obţinerea unui grad mai mare de independenţă a pacientului;

- Ameliorarea stării generale;

- Îmbunataţirea performanţelor jucătorului de tenis;

- Să calmeze durerea;

- Să combată inflamaţia şi tendinţa în fibroză.

7

II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1. PROFILUL FIZIOLOGIC AL JUCĂTORULUI DE TENIS DE CÂMP

2.1.1. BIOTOPUL SOMATIC

Constituţia fizică sau biotipul morfologic somatic are importanţă mai mare pentru

jucătorul de tenis de câmp, dar relevanţă mai redusă în cazul tenisului de masă.

Biotipul constituţional somatic favorabil pentru jucătorul de tenis de câmp prevede

talia înaltă şi medie, anvergura mare (+8, - +10 cm faţă de talie), diametrul biacromial cu 4-6

cm mai mare decât cel bitrohanterian, diametrul palmar longitudinal mare 22-26 cm, lungimea

labei piciorului de 43-46 cm, dezvoltarea optimă a musculaturii membrelor superioare şi mai

ales a celor inferioare şi spatelui şi integritatea morfologică a analizatorului vizual (Angelescu

2002).

2.1.2. COMPOZIŢIA CORPORALĂ ŞI CALITĂŢILE ANTROPOMERTICE

Un studiu transversal prospectiv, care a evaluat 44 jucători adolescenţi de tenis şi 32 de

martori pentru a determina efectele activităţii fizice, aportului de nutrimente alimentare,

maturării sexuale şi compoziţiei corporale asupra densităţii minerale osoase a evidenţiat că

jucătorii de tenis au avut o masă corporală slabă (medie [SEM] 50,6 [1,6] kg vs. 45,1 [1,7] kg,

p=0,022), o densitate minerală osoasă a trohanterului (1,0 [0,02] g/cm2 vs. 0,9 [0,03] g/cm2,

p=0,032) şi un conţinut mineral osos al antebraţului dominant (173,7 [7,4] g vs. 146,5 [9,3] g)

semnificativ mai mare, dar o densitate minerală osoasă mai mică la nivelul antebraţului

nedominant (0,7 [0,02] g/cm2 vs. 0,8 [0,03] g/cm2, p=0,028). Aportul mediu zilnic de calciu a

fost sub cel recomandat în ambele grupe. Nu s-a constatat nici o corelaţie între densitatea

minerală osoasă şi aportul de calciu şi efort fizic. Masa corporală slabă a fost cel mai bun

indicator al densităţii minerale osoase şi conţinutului mineral osos, atât în cazul jucătorilor de

tenis, cât şi al martorilor. Pe baza acestor rezultate, autorii au concluzionat că masa corporală

slabă este cel mai bun indicator al densităţii minerale osoase şi conţinutului mineral osos la

jucătorii de tenis şi martori. Tenisul exercită un efect local specific, iar antrenamentul trebuie

8

axat pe reducerea acestui efect. Deşi aportul de calciu nu a avut nici un efect asupra densităţii

minerale osoase, alimentaţia pentru tinerii sportivi trebuie centrată pe promovarea unui regim

alimentar echilibrat, care să asigure cantităţi adecvate de energie şi nutrimente (Juzwiak ş.c.

2008).

O cercetare complexă a evaluat compoziţia corporal; aportul alimentair la 44 de

jucători de tenis adolescenţi divizat în două grupe de vârstă (vârsta 10-13 ani şi 14-18 ani).

Indicele de masă corporală şi grăsimea corporală pentru practicarea tenisiului au fost adecvate

la 89% şi respectiv 71% din jucători, indiferent de grupa de vârstă. S-a observat un deficit

caloric mai mare 10% din consumul de energie la 32% din jucători. 50% sportivi au consumat

carbohidraţi conform valorilor recomandate. Aportul de proteine şi lipide a depăşit valorile

recomandate, în timp ce aportul de fibre, calciu, potasiu, magneziu şi acid folic situat sub

recomandări la 98%, 80%, 100%, 100% şi respectiv 98% din sportivi. Deficienţele nutriţionale

observate reprezintă un obstacol suplimentar la adolescenţii angajaţi în sportul

competiţional în calea realizării unei nutriţii optime pentru menţinerea dezvoltării, stării de

sănătate şi performanţei (Juzw ş.c. 2006).

2.2. UMĂRUL

Umărul (Fig. 1) este cea mai mobilă articulaţie a corpului, având poate cea mai imperfectă

coaptare a suprafeţelor articulare. Acest neajuns morfologic este suplinit printr-un sistem de

structuri capsulotendinoase de mare eficienţă morfofuncţională, care în majoritatea cazurilor

stau la baza disfuncţionalităţii umărului. (Tudor Sbenghe, 1987, p.402).

9

Fig. 1. – articulatia umrului

Clasic, umărului i se descriu 5 articulaţii, dintre care 3 reale (scapulohumerală,

acromioclaviculară şi sternoclaviculară) şi 2 false (Fig. 2- Fig 3 ), numite şi „suprafeţe de

alunecare" (soapulotoracică şi bursa seroasă subacromio - deltoidiană). Conceptul de „centură

scapulară" înglobează articulaţiile sternoclaviculară, acromioelaviculară şi scapulotoracică.

(Tudor Sbenghe, 1987, p.402).

Fig. 2. – cele 5 articulatii ale umărului

10

Fig. 3. - articulatii ale umărului

Articulaţia sternoclaviculara (o diartroză) (Fig. 4) permite următoarele mişcări : ridicarea-

coborârea claviculei (trapez, sternocledomastoidian, capul clavicular şi, respectiv, marele

pectoral, deltoid, subclavieular), proiecţia înainte şi înapoi a claviculei (marele pectoral,

deltoid, subclavicular, respectiv trapez şi sternocleidomastoidian) şi circumducţia. (Tudor

Sbenghe, 1987, p.402).

Fig. 4. –articulaţia sterno-claviculară

Articulaţia acromioclaviculară (o artrodie) (Fig. 5), permite mişcări de alunecare de mică

amplitudine. (Tudor Sbenghe, 1987, p.402).

11

Fig. 5. - Articulaţia acromioclaviculară

Articulaţia scapulotoracică face joncţiunea între faţa anterioară a scapulei şi muşchiul

subscapular şi între faţa externă a coastelor şi muşchii intercostali. Între cele două feţe se

întinde marele dinţat, care delimitează spaţiul interseratosubsoapular şi spaţiul

interseratotoracic. Mişcarea pe care o permite această articulaţie este o basculare de 45° a

scapulei : ridicarea scapulei (îndepărtarea de coloana vertebrală) prin trapez, romboid, angular

şi coborârea scapulei (adducţia) prin trapez, dinţatul mare, dorsalul mare. (Tudor Sbenghe,

1987, p.402).

Articulaţia scapulohumerală (o enartroză) în care sânt posibile toate mişcările cu mare

amplitudine. Dinamica acestei articulaţii este asigurată de un mare număr de muşchi, grupaţi

de unii autori (destul de criticabil) în trei categorii :

- muşchii posteriori ai coloanei vertebrale (trapezul, marele dorsal, romboizii, angularul)

- muşchii toracobrahiali (marele pectoral, micul pectoral, subclavicularul, marele dinţat)

- muşchii scapulobrahiali (deltoidul, coracobrahialul, supraspinosul, micul rotund, marele

rotund). (Tudor Sbenghe, 1987, p.402).

Cavitatea glenoidă este mărită de un burelet glenoidian, dar nici aşa nu acoperă capul

humeral. Capsula, cu întăriturile ei ligamentare (ligamentul coracohumeral, cele trei ligamente

glenohumerale), ca şi tendoanele fuzionate ale subscapularului, supraspinosului şi rotundul

12

mic creează un puternic aparat de suspensie pentru membrul superior. (Tudor Sbenghe, 1987,

p.402).

Mobilitatea glenohumerală, deşi importantă, nu este responsabilă de toată amplitudinea de

mişcare a braţului, la care contribuie şi celelalte articulaţii, şi în primul rând scapulotoracică.


Organizarea musculaturii umărului este destul de complicată, iar modalităţile de acţiune a

diferiţilor muşchi în diferite situaţii sânt "încă departe de a fi perfect cunoscute. Eliberarea

membrelor superioare odată cu trecerea la bipedism a contribuit la complexitatea acestor

activităţi, în continuare, vor fi prezentate câteva aspecte ale activităţii unora dintre, muşchii

umărului, aşa cum apar ele într-o serie de studii mai recente (Tudor Sbenghe, 1987, p.403).

Trapezul (Fig. 6) are un rol considerabil în ridicarea umărului (partea superioară) şi în

coborîrea lui (părţile mijlocie şi inferioară), precum şi în flexia şi abducţia braţului pe toată

cursa de 180° a acestuia. Cea mai mare activitate a lui este înregistrată în mişcarea de abducţie

a braţului (în cele 2/3 inferioare ale muşchiului). Rolul trapezului superior în susţinerea

centurii în ortostatism este azi infirmat dacă subiectul se relaxează (Beam Fernandez-

Ballesteros). Chiar dacă se ia în mână o greutate (4—10 kg) şi subiectul ştie să se relaxeze, nu

apare vreo activitate în trapez (important de învăţat pentru cei care cară greutăţi în mâini).


Fig. 6. - trapezul

13

Pectoralul mare, (Fig. 7) prin capul clavicular, realizează flexia braţului, având un

maximum de activitate la 115°. Capul sternocostal nu participă la flexie, dar este esenţial în

adducţie. In rotaţia internă cu rezistenţă, acţionează tot capul clavicular. (Tudor Sbenghe,

1987, p.403).

Fig. 7. - pectoralul

Deltoidul (Fig. 8) deşi s-a spus că participă la toate tipurile de mişcare, Basmajian şi Colab.

consideră că acest muşchi nu participă deloc la rotaţia internă şi aproape deloc la cea externă.

Fasciculul anterior realizează flexia, participă la ridicarea braţului (peste 90°) şi la abducţie,

fasciculul mijlociii realizează abducţia şi ridicarea braţului, participă la flexie şi extensie,

fasciculul posterior realizează extensia şi participă (inconstant) la abducţia şi ridicarea

braţului. (Tudor Sbenghe, 1987, p.403).

Fig. 8. - deltoidul

14

Bicepsul brahial (Fig. 9) participă la flexia braţului cu rezistenţă (cotul întins). Abducţia cu

rezistenţă activează ambele capete ale bicepsului (Furlani) ; acţionează şi în adducţia cu

rezistenţă, dar numai capul scurt. Nu are rol în rotaţie. Bicepsul menţine braţul în abducţie

dacă acesta este rotat extern, iar antebraţul supinat ; dacă braţul este rotat intern, iar antebraţul

pronat, bicepsul nu poate participa la abducţie. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).

Fig. 9. – bicebs drahial

Rotundul mare(Fig. 10) a avut mult timp o acţiune controversată. Nu participă la mişcările

libere decât când braţul este în hiperextensie (în spatele corpului) pentru adducţie. Dacă se

opune rezistenţă mişcărilor, rotundul mare intră în acţiune pentru rotaţia internă, adducţie şi

extensie. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).

Fig. 10. – Rotundul mare

15

Marele dorsal (Fig. 11), este un extensor puternic şi un adductor al braţului. Rolul lui de

rotator intern este încă controversat (Basmajian îl consideră rotator în mişcarea liberă, dar

Sousa şi Colab. neagă acest rol). In mişcarea cu rezistenţă este sigur un extensor, adductor şi

rotator intern ; participă şi la cdborârea humerusului (Ito şi colab.). (Tudor Sbenghe, 1987,

p.404).

Fig. 11. – Marele Dorsal

Supraspinosul, (Fig. 12), care face parte dintre rotatori, are o acţiune cantitativă, şi nu una

calitativă, adică măreşte forţa mişcării de abducţie. Absenţa lui slăbeşte abducţia, dar nu o

suprimă. Nu este starterul mişcării de abducţie, cum a fost considerat (Van Linge, Mulder,

Basmajian). (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).

16

Fig. 12. - Supraspinosul

Subscapularul, subspinosul, rotundul mic — consideraţi muşchi depresori ai humerusului

reprezintă un ,,terţet" funcţional (Inman şi colab) (Fig. 13), care acţionează ca al doilea grup

(inferior) al cuplului de forţe din abducţie şi flexie, mişcări în care aceşti muşchi acţionează

continuu. Subspinosul şi micul rotund îşi cresc activitatea liniar cu progresia abducţiei.

Subscapularul îşi creşte activitatea pînă la abducţia de 90°, apoi activitatea lui scade. (Tudor

Sbenghe, 1987, p.404).

Fig. 13. – Subscapularu,Subspinosul, Rotundul mic

Supraspinosul, subscapularul, subspinosul şi rotundul mic formează muşchii „manşonului

rotatorilor"(Fig. 14). Aceştia, alături de deltoid, pectorali, marele dorsal şi rotundul mare,

alcătuiesc musculatura articulaţiei scapulohumerale. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).

17

Fig. 14. - Supraspinosul, subscapularul, subspinosul şi rotundul mic

Rotaţia scapulei este o importantă funcţie realizată de un grup distinct de muşchi organizaţi

într-un cuplu de forţe. Componenta superioară (partea superioară a trapezului, ridicătorul

scapulei şi digitaţiile superioare ale dinţatului anterior) menţine pasiv scapula printr-o continuă

activitate, ridică scapula crescându-i activitatea şi participă la rotarea ei. Componenta

inferioară (partea inferioară a trapezului şi digitaţiile inferioare ale dinţatului anterior)

participă la rotaţia scapulei. Activitatea acestei ultime componente creşte în timpul ridicării

braţului : partea inferioară a trapezului, în ridicarea prin abducţie ; dinţatul, în ridicarea prin

flexie. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).

In functionalitatea umarului, un rol deosebit il are bursa subacromio-deltoidiana, a carei

portiune superioara desparte tendonul supraspinosului de arcul coracoidian, iar cea inferioara

desparte deltoidul de capul humeral.

Bursa subacromio-deltoidiana constituie normal un spatiu inchis (Fig. 15), la unii bolnavi

cu boli reumatice inflamatorii ea poate comunica cu articulatia glenohumerala. O alta bursa

este cea a tendonului lungii portiuni a bicepsului. Captuşite cu un strat de celule sinoviale,

bursele se pot inflama, participând la realizarea unora dintre tulburarile clinice ale PSH.


Fig. 15. - Bursa subacromio-deltoidiana

18

2.3. PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ

DEFINITIE: Periartrita scapulo-humerala (PSH) este un sindrom clinic, caracterizat prin

durere, redoare si impotenta funcţională a umarului, asociate în diverse grade, determinate de

procese patologice, care interesează ţesuturile periarticulare (tendoane, burse) si in unele

cazuri capsula articulara.

Prima descriere a periartritei scapulo-humerale apartine lui Duplay care, in 1874,

atribuia toate suferintile umărului bursitei subacromiodeltoidine; la o mai buna cunoaştere a

sindromului au contribuit Codman si de Seze. Incidenţa maximă este la cei peste 40 de ani.

2.3.2. ASPECTE CLINICE

Din punct de vedere clinic, deosebim 4 tablouri, descrise magistral de către de Seze, care

are contribuţii importante în aprofundarea şi mai bună cunoaştere a periartritei

scapulohumerale. Acestea sânt : umărul dureros simplu, umărul dureros acut, umărul blocat şi

umărul pseudoparalitic. (Șt Șuțeanu, 1977, p.418).

1. Umărul dureros simplu

Umărul dureros simplu, formă clinică particulară, cunoscută şi sub numele de periartrită

dureroasă simplă neanchilozantă, este consecinţa leziunilor degenerative, uneori calcificate,

ale tendoanelor celei de-a doua articulaţii, mai ales ale supraspinosului şi bicepsului.

Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr, mai ales cu

ocazia unor mişcări (când se îmbracă, când se piaptănă) sau când solicită membrul superior

respectiv prin purtarea unor greutăţi ; durerile pot stânjeni bolnavul în timpul somnului,

deoarece ele se intensifică uneori în anumite poziţii.

Mişcările umărului nu sănt limitate , rareori există o uşoară impotenţă funcţională.

Evoluţia umărului dureros simplu este favorabilă, vindecarea producându-se în câteva

săptămâni sau cel mult în câteva luni, fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori însă

durerea se poate agrava, umărul, dureros simplu devenind umăr dureros acut, hiperalgic. (Șt

Șuțeanu, 1977, p.418).

22

2. Umărul dureros acut

Umărul dureros acut (periartrita scapulohumerală acută) debutează uneori ca atare, în mod

brutal, cu o durere atroce şi impotenţă totală a membrului superior ; alteori, această formă

clinică este continuarea evoluţiei unui umăr dureros simplu. Substratul său anatamopatologic

evoluţia este îndelungată ; în lipsa unui tratament adecvat, blocajul umărului poate persista

câteva luni ; cu timpul însă, uneori după şase luni, alteori după un an, umărul începe să se

elibereze şi majoritatea bolnavilor îşi recuperează în întregime mobilitatea. (Șt Șuțeanu, 1977,

p.419).

4. Umărul pseudoparalitic

Umărul pseudoparalitic, rezultat din ruptura întinsă, spontană sau traumatică, a tendoanelor

muşchilor rotatori, se traduce clinic printr-o impotenţă a braţului : ridicarea activă la verticală

a braţului este imposibilă, în contrast cu păstrarea mişcărilor pasive. Această impotenţă

funcţională persistă şi după ce durerea, intensă iniţial (mai ales în caz de traumatism), a

diminuat spontan sau în urma tratamentului analgezic şi antiinflamator ; nu este deci vorba de

o limitare dureroasă a mişcărilor, ci de o gravă compromitere a mobilităţii active, datorită rup-

turii calotei rotatorilor. (Șt Șuțeanu, 1977, p.420).

5. Umărul blocat

Umărul blocat constituie o suferinţă frecvent întîlnită, care începe sub formă de dureri

moderate ale umărului cu exacerbări nocturne (se poate diagnostica în acest prim stadiu un

umăr dureros simplu), dar a cărui evoluţie, de obicei lentă, se face către o limitare progresivă a

mişcărilor ; cu timpul, durerea dispare total, dar mobilitatea articulaţiei soapulohumerale este

complet sau aproape complet abolită, realizîndu-se aspectul de umăr blocat; bolnavul are

dificultăţi mari în efectuarea unor gesturi cotidiene (îmbrăcatul, pieptănatul ete.), ca şi în

exercitarea unor profesiuni manuale. (Șt Șuțeanu, 1977, p.421).

2.3.3. EXAMENUL RADIOLOGIC

Diagnosticul periartritei scapulohumerale este un diagnostic clinic, exaimenul radiologie

neavând un aport esenţial din acest punct de vedere. Nu este însă mai puţin adevărat că

23

examenul radiografie trebuie efectuat oricărui bolnav cu periartrită scapulohumerală ; ar fi o

mare greşeală să se înceapă un tratament şi să se efectueze infiltraţii oricărui bolnav cu dureri

ale umărului, înainte de a ne convinge, printrun examen radiologie, de integritatea

extremităţilor omohumerale, exeluzând o artrită sau o artroză. Această integritate este necesară

diagnosticului. (Șt Șuțeanu, 1977, p.420).

Aceste calcifieri sânt ovalare, uneori rotunde şi au un volum variabil (unele sânt mici, altele

sânt foarte voluminoase) ; ele nu au o semnificaţie nosologică, putând fi asimptomatice, atâta

timp cât nu sânt însoţite de procese inflamatoare. Dacă prezenţa caleifierilor tendinoase este

constatată fie în umărul dureros simplu, fie în umărul dureros acut, în cazul acestuia din urmă

se mai pot observa calcifieri ale bursei subacromiodeltoidiene, a cărei inflamaţie acută

constituie deseori substratul morfologic al umărului dureros acut.

Fig. 16. - calcifierea tendonului supraspinosului.

2.4. SINDROMUL DE IMPINGEMENT

Clinic “sindromul de impingement” se caracterizează prin prezența unor dureri

recidivante la nivelul umărului, la subiecți tineri, în special la cei care practică anumite

sporturi. Sindromul de impingement mai este cunoscut şi sub numele de ”sindromul

supraspinosului”, ”umărul înotătorului” sau ”umărul aruncătorului”. Afecţiunea poate apărea

la orice persoană care îşi solicită excesiv umărul şi reprezintă distrugerea tendoanelor coafei

23

rotatorilor (Fig. 17).

Fig. 17. - distrugă tendoanele coafei rotatorilor.

2.4.1. CAUZELE APARIȚIEI SINDROMULUI DE IMPINGEMENT

De obicei este insuficient spaţiu între acromion şi coafa rotatorilor (Fig. 18.), astfel încât

tendoanele să alunece uşor când ridicăm braţul. Tendinopatia coafei rotatorilor apare ca

urmare a unui sindrom de suprasolicitare şi este asociat cu o biomecanică defectuoasă la

nivelul umărului. Această uzură a tendoanelor coafei rotatorilor se numeşte impingement.

Fig. 18. – Coafa rotatorilor

2.4.2. SIMPTOME

24

La început, sindromul de impingement cauzează dureri generalizate ale umărului. De

asemenea, este dureroasă ridicarea braţului prin lateral sau prin faţă, persoanele afectate

acuză insomnii cauzate de durerea umărului, mai ales când se rostogolesc pe partea

afectată. Un semn clar de sindrom de impingement este apariţia unei dureri ascuţite când

ducem mâna la buzunarul de la spate.

Pe parcursul înrăutăţirii situaţiei starea de disconfort creşte, iar articulaţia poate deveni mai

imobilă. Inabilitatea de a mai ridica braţul poate indica ruperea tendoanelor coafei

rotatorilor.

Sindromul de impingement (Impingement syndrome)

Este determinat de o suferinţă a tendonului muşchiului supraspinos. Asupra acestuia,

datorită particularitaţilor anatomice, se exercită o presiune („impingere”) care repetată

poate determina dezvoltarea unei tendinite calcifiante ce poate favoriza ruptura partială şi

chiar totală de manson („coafa”) al rotatorilor.

Dureri recidivante la nivelul umarului, la subiecţi tineri frecvent practicanţi a unor sporturi

ca: aruncare greutaţii, suliţei etc.

Debut insidios, cu o creştere gradată a intensitaţii durerii şi care este accentuată de

activitate.

Durerea are un punct maxim pe faţa antero-laterală a umarului, iradiază pe braţ, este

exacerbată noaptea, in somn, la schimbarea poziţiei şi percepută la ridicarea braţului mai

ales între unghiurile 90 – 120° (ridicarea braţului deasupra capului), la abducţia pasivă şi

rotaţia internă.

Mobilitatea umărului este afectată mai ales pentru mişcările de flexie si rotaţie internă

Semnul „impingement” este pozitiv; dacă se injectează 10 ml xilina 1% imediat sub

acromion durerea se diminueaza (semnul”impingement” se negativează), confirmând

diagnosticul de sindrom de impingement.

Apăsarea marginii anterioare a acromionului produce durere intensă.

Radiografie umar: decelează prezenta de: chisturi, necroza marii tuberozitati a capului

humeral, osteofite pe marginea anterioara şi faţa inferioară a acromionului (Fig. 18-19)

(artroza secundară). O imagine radiologică normală a umarului nu exclude diagnosticul de

PSH.

25

RMN detecteaza un spectru larg de afecţiuni, de la degenerare până la ruptura parţială sau

totală. Mai poate evidenţia leziuni ale tesuturilor moi şi este deosebit de util in urmărirea

evoluţiei postoperatorii.

Ecografia mio-entezo-osteo-articulara poate fi şi ea utilă decelând rupturi medii la nivelul

coafei rotatorilor.

Electromiografia si studiul velocităţii conducerii influxului nervos sunt obligatorii atunci

când o afectare neurologică este suspectată.

Fig. 18.-19. – radiografia umărului cu sindrom de impigement

TratamentMedicamentos – se administrează numai la indicaţia medicului ci consta în:

antiinflamatorii nesteroidiene (AINS), corticoterapie locală (diprofos injectat sub acromion),

anestezice aplicate local (intră sau periarticular sau în puncte dureroase).

Fizioterapie: termoterapie, crioterapie, electroterapie analgetică şi decontracturantă (curenţi

diadinamici, interferenţiali, curent galvanic etc), ultrasonoforeza, laser. Kinetoterapia este cea

mai importantă deoarece pe lângă recuperarea funcţionalităţii umărului, este esenţial în

combaterea recurenţei.

Chirurgical: se adresează pacienţilor tineri care dezvoltă acest sindrom. La vârstnici

tratamentul este conservator(Архипов С.В., 1975, p.230).

2.4.3. CLASIFICARE

26

Clasificarea leziunilor prin impingement subacromial a fost realizata de NEER (1983)

pentru a imbunataţi intelegerea sindromului, diagnosticul si tratamentul. Există 3 stadii ale

sindromului de impingement.

Stadiul I este reprezentat de edem, inflamaţie şi hemoragie. Există mai puţin spaţiu în

regiunea subacromială pentru tendoanele coafei rotatorilor. Bursa subacromială este iritată,

mai puţin compliantă şi creşte fricţiunea în spaţiul subacromial. Acest stadiu apare de obicei la

atleţii tineri, sub 25ani. Modificările sunt complet reversibile şi răspund bine la repaus şi la

evitarea mişcărilor iritative . Nu există modificări radiologice la nivelul osului sau tesuturilor

moi din jurul articulaţiei umărului.

Stadiul II este reprezentat de fibroză şi tendinită, modificări care devin cronice şi sunt

secundare episoadelor repetate de impingement. Stadiul II apare la indivizi activi mai în

vârsta, între 25-40 ani. Bursa nu este numai iritată, ci devine mai groasă şi fibroasă, cu

scaderea complianţei. Există iritaţie, fibroză şi posibilă disocierea fibrelor în coafa rotatorilor,

la nivel superficial. Aceste leziuni nu sunt complet reversibile şi lasă sechele. Şi în acest stadiu

nu există modificări radiologice evidente în majoritatea cazurilor. Uneori pot apăre scleroza,

formarea de mici excrescente la nivelul marii tuberozităţi. Repausul şi tratamentul

conservator nu sunt atât de eficiente în acest stadiu. Studii recente (ELLMAN 1988) indică

faptul că bursectomia şi acromioplastia artroscopică pot fi folositoare în tratamentul acestor

leziuni.

Stadiul III este caracterizat de formarea de osteofite, excrescente si rupturi la nivelul

tendoanelor coafei rotatorilor. Acest stadiu apare frecvent după 40 ani. Rupturile pot fi parţiale

sau pe toată grosimea, extinzându-se în articulaţia gleno-humerală. Rupturile parţiale sunt de

obicei superficiale. (Архипов С.В., 1975, p.220).

Modificările osoase sunt reprezentate de excrescente ale marii tuberozităţi, ca şi de

osteofite anterioare de tracţiune la nivelul ligamentului coraco-acromial. Aceste modificări

sunt precoce. Ulterior, apar osteofite pe suprafaţa inferioară a articulaţiei acromioclaviculare

(pe feţele acromială şi claviculară), ca şi pe suprafaţa inferioară a acromionului anterior.

Tratamentul chirurgical este de obicei necesar şi include decompresia prin acromioplastie

anterioară cu repararea coafei rotatorilor, dacă este cazul.

27

Pacienţii tineri prezintă leziuni de stadiul I si II (BIGLIANI 1987), iar cei vârstnici leziuni

de stadiul III. Oricum, vârsta pacientului nu se corelează intotdeauna cu stadiul

impingementului. De exemplu, un pacient de 45 ani, cu un singur episod de durere secundară

impingementului poate avea o leziune de stadiul I. De asemenea, o leziune de stadiul II poate

aparea la un pacient sub 25 ani daca există episoade repetate de impingement. În trecut au

existat confuzii deoarece se credea că vârsta şi stadiul impingementului trebuie să corespundă.

Limitele de vârsta în cazul sindromului de impingement sunt arbitrare.

JOBE (1983) a clasificat sindromul de impingement la atleti în 4 stadii. Stadiul I cuprinde

tendiniţa, de obicei de supraspinos şi de cap lung al bicepsului, cu edem şi inflamaţie.

Depozitele hemoragice de fibrină apar în faza tardivă. Stadiul II se caracterizează prin

disocierea fibrelor în tendon, cu cicatrici şi tesut de granulaţie, care nu are funcţie mecanică de

forţa şi funcţionează ca o gaură în tendon. Acest lucru creează un stres la marginea ţesutului

de granulaţie, predispunând la leziuni ulterioare. Stadiul III şi IV sunt caracterizate de rupturi

ale coafei rotatorilor sub 1cm sau peste 1cm.

Virschl (1983) a clasificat tendinita umarului în 3 faze progresive: faza I-inflamatie, faza

II-modificări angiofibroblastice, faza III-modificări angiofibroblastice şi ruptură.

2.4.4. TRATAMENTUL

Tratamentul sindromul de impingement subacromial are ca obiectiv să calmeze

durerea, să combată inflamaţia şi tendinţa în fibroză, să amelioreze mobilitatea articulară.

Intensitatea şi complexitatea tratamentului depind de forma clinică a bolii. Astfel în umărul

dureros simplu acut se recomandă repaus absolut al articulaţiei (braţul este susţinut intr-o

eşarfă).

Tratamentul igieno-dietetic

Tratamentul igienic constă în punerea în repaus a umărului afectat. În caz de dureri

acute, intense, repausul trebuie realizat prin imobilizarea membrului superior cu ajutorul unei

eşarfe, menţinându-l în adducţie. Repausul nu trebuie exagerat (ca intensitate) şi nici prelungit

(ca durată), având în vedere faptul că el poate contribui la apariţia capsulitei retractile şi a

sindromului distrofiei simpatice reflexe.

28

Tratamentul dietetic constă într-un regim alimentar hiposodat ca urmare a

tratamentului cu antiinflamatoare nesteroidiene.

Tratamentul medicamentos

Acesta este util din faza acută şi va consta în antalgice, vitamine, infiltraţii şi la nevoie

antibiotice. La umărul dureros simplu ca medicaţie se aplică aspirină, se fac infiltraţii cu acetat

de hidrocortizon. După cedarea durerilor, la umărul dureros acut se administrează

fenilbutazona sau indometacinul. De asemenea se fac mişcări pentru a se evita anchilooza.

Deci atât în umărul dureros simplu cât mai ales în umărul dureros acut, mobilizarea (activă şi

pasivă) va fi prudentă, treptată.

In umărul blocat în faza iniţială (de infiltraţie activă, insoţită de dureri), este utilă

corticoterapia generală. În fazele tardive orice tratament medicamentos este inutil. Tratamentul

esenţial este kineziterapia sau balneo-kineziterapia, razele infraroşii (IR), ultrascurtele (US).

Unele intervenţii chirurgicale ( extirparea focarului calcifiat, secţionarea tendonului bicipital,

denervaţia articulară) au indicaţii restrânse şi rezultate greu de apreciat.

Tratamentul profilactic

Profilaxia sindromului de impigement prevede indepărtarea focarelor de infecţie mai ales din

sfere oterino-laringologice şi în acest fel se fac iradierile faringelui cu ultraviolete care alături

de alte măsuri sunt foarte preţioase (CFM, hidro-terapia şi masajul tonifică musculatura şi

aparatul ligamentar prevenind în feul acesta apariţia bolii.

Tratamentul curativ

Este complex în funcţie de faza evolutivă în care se află bolnavul. Se aplică:

- Tratamentul igieno-dietetic – în fază iniţială în care predomină leziunile inflamatoare

se recomandă repausul membrului afectat pană ce fenomenele dureroase se atenuează.

- Dieta fără să indice un regim special, este bine să se prefere un regim hiposodat.

Tratamentul cu agenţi fizici are un rol important în toate stadiile bolii, acest tratament

cuprinde:

29

- electroterapia

- hidroterapia

- masajul.

Electroterapia

Din procedurile de electroterapie sunt foarte utile în această boală curenţii diadinamici,

curentul galvanic asociat, ionoterapia medicamentoasa (novocaina, calciu), băi galvanice

bicelulare, ultraviolete în doză mică.

Tot din electroterapie mai folosim:

- băi de lumină parţială 10-15 minute

- diatermia cu unde scurte în doze medii 8-10 ms

- ultrasunete.

- Curentul galvanic

Hidroterapia

Definiţia şi domeniul hidroterapiei au variat atât în epoca empirismului cât şi în

perioada studiilor stiinţifice. S-a luat de la început în considerare numai factorul apa şi s-a

definit hidroterapia ca fiind aceea parte a fizioterapiei care intrebuintează apa la diferite

temperaturi şi stări de agregare, în aplicaţii interne şi externe.

Studiul aplicaţiei interne a apei privind toate procesele vitale a trecut mai târziu în

domeniul terapiei balneare, iar hidroterapia s-a marginit mai mult în aplicaţia externă.

Hidroterapia în aplicaţia externă acţionează nu numai prin temperatura apei şi manipulaţiile

mecanice cu care se asociază aproape întotdeauna.

Procedurile de hidroterapie aplicata în SINDROMUL DE IMPINGEMENT

Procedurile care se aplică au rolul să recupereze funcţonalitatea umărului şi sunt:

– comprese reci – cu acţiune antiinflamatoare, la 15°, pe loc dureros, schimbate din în 5

minute sau cu hidrofor cu o durată de o ora repetate de 2-3 ori pe zi;

– dusul cu aer cald – aplicat după ce fenomenele inflamatorii, procedura din cadrul

termoterapiei cu o durata de 6-8 minute;

30

– baile cu plante medicinale – timp de 10-15 minute;

– împachetările cu parafină sau nămol;

– duşul subacval – cu o presiune de 1,5-2 atmosfere şi durata de 6-8 minute;

– băi de aburi – timp de 10 minute.

Toate aceste proceduri sunt urmate de masaj şi CFM. Tot în sindromul de impingement mai

sunt indicate proceduri termale ca: aerul cald, lumina, nămolul, proceduri a caror tehnică de

aplicare, este în strânsă legatură cu procedurile hidrice, intra deasemenea în cadrul

hidroterapiei, căpatând denumirea corectă de hidrotermoterapie.

Masajul

Masajul este o combinaţie de manipulaţii, de prelucrări mecanice multiple , aplicate

sistematic asupra organismului, cu mână sau cu aparate special construite, în scopuri

terapeutice sau igienice. Aceste prelucrări, care se execută în majoritatea cazurilor cu ajutorul

mânilor (manipulaţii), constau din diferite forme de neteziri, apăsări, frământări, stoarceri,

frictiuni, vibraţii, scuturări sau lovituri usoare sau puternice, numite manevre de masaj.

Masajul trebuie adaptat la caracteristica anatomică a regiunii, evolutia bolii, starea generală a

bolnavului, sexul, vârsta şi starea psihică a acestuia.

Tratamentul chirurgical

Indicatiile generale pentru tratamentul chirurgical al sindromului de impingement includ:

- eşecul tratamentului non-operator cu durata de 6 luni

- certitudinea unei leziuni complete simtomatice a coafei rotatorilor

- durere de intensitate mare, suficienţa pentru a compensa riscurile operatorii

Procedeul chirurgical utilizat constă în acromioplastie anterioară, ceea ce va decomprima

arcul subacromial, creând mai mult spaţiu pentru tendoanele coafei rotatorilor.

Acromioplastia anterioara, remodelarea chirurgicală a marginii anterioare a acromionului şi

excizia osteofitilor protruzivi la nivelul coafei, poate fi realizată artroscopic sau pe cale

deschisă. Indicaţiile generale pentru acromioplastia anterioară sunt un sindrom de

31

împingement subacromial ce include un acromion tip III Bigliani şi o leziune parţială a coafei,

care poate fi debridată stimulând astfel vindecarea tendoanelor.

Contraindicatiile abordului artroscopic în cazul unui sindrom de împingement includ durerea

de umăr care nu este secundara impingementului mecanic şi impingementul secundar altor

cauze ( instabilitate de umăr, disfuncţie scapulară, leziuni nervoase).

2.5 RECUPERAREA SINDROMULUI DE ÎMPINGEMENT PRIN

MIJLOACE KINETOTERAPEUTICE

2.5.1. DEFINIREA MOBILITĂŢII

Mobilitatea reprezintă „capacitatea şi proprietatea unui individ de a executa, singur sau cu

ajutorul unor forţe externe, mişcări de mare amplitudine prin mobilizarea uneia sau a mai

multor articulaţii" (Weineck, 2003). Acelaşi autor consideră termenii de flexibilitate sau

supleţe sinonimi cu mobilitatea. Părerea iui Weineck este susţinută şi de Fourre (2003),

Mobilitatea activă poate fi dezvoltată prin creşterea forţei musculare a agoniştilor.

Exerciţiile de întindere scad tensiunile musculare cu efect limitativ asupra amplitudinii de

mişcare.

Mobilitatea este limitată genetic de structurile osoase şi are o mare variabilitate individuală

în privinţa potenţialului de dezvoltare. Este singura dintre principalele forme de solicitare

motrică ce atinge nivelul maxim de dezvoltare în perioada de trecere de la copilărie la

adolescenţă, după care descreşte treptat.

Supleţea se regăseşte în unghiurile de mişcare, importante atât în desfăşurarea activităţilor

vieţii cotidiene şi sportive, cât şi în recuperarea medicală.

Prin creşterea mobilităţii articulare, mişcările se execută cu un consum energetic redus,

coordonarea motrică este ameliorată, se optimizează tehnica sportivă, viteza şi forţa de

execuţie, scade tensiunea musculo-ligamentară, se produce o rapidă alternanţă între acţiunea

agoniştilor şi a antagoniştilor.

O mobilitate neadecvată poate avea efecte negative:

- influenţă negativă asupra învăţării sau perfecţionării diferitelor mişcări;

- predispoziţie la accidente;

32

- influenţă negativă asupra dezvoltării forţei, vitezei şi coordonării;

- limitarea performanţei.

Modificări ale mobilităţii articulare

Amplitudinile de mişcare pot suferi următoarele modificări: limitare, exces sau pierdere.

a) Limitarea (deficitul) mobilităţii articulare are un caracter reversibil şi este consecinţa

organizării fibroase a ţesuturilor intra- şi extraarticulare (organizarea apare din cauza

neutilizării prelungite a articulaţiei respective).

Limitarea se numeşte redoare şi apare în caz de:

•durere (spontană sau provocată prin palpare sau mobilizare);

•contractură musculară;

•edeme;

•hidartroză;

•tensiuni sau aderenţe capsulo-ligamentare;

•retracţii aponevrotice;

•cicatrici retractile;

•rupturi sau calcifieri musculo-tendinoase;

•fisuri cartilaginoase;

•leziuni osoase proliferative (osteofite);

•corpi străini intraarticulari etc.

Limitarea mobilităţii articulare se produce şi la sportivii tineri (halterofili, atleţi - pro-

bele de aruncări) datorită dezvoltării importante a maselor musculare cu inserţii puternice pe

articulaţiile asupra cărora acţionează.

Analiza pe sexe a valorilor amplitudinii articulare evidenţiază valori mai mari la femei.

Amplitudinea articulară scade odată cu înaintarea în vârstă.

În cazul articulaţiilor dureroase, în repaus sau la mobilizare, măsurătorile sunt dificile, iar

metoda de măsurare se numeşte algometrie.

J. Bornes & P. Van Roz (1996) descriu 6 stări de durere asociată mişcării:

- durere la repaus, înainte de mobilizare;

- durere provocată de iniţierea mobilizării active;

- durere provocată pe parcursul mobilizării active;

- durerea dispare după mobilizarea activă;

33

- durere provocată de mobilizarea pasivă;

- durerea se menţine după mobilizarea pasivă.

Limitările amplitudinilor articulare se pot produce în unul sau ambele sensuri de mişcare

ale planului respectiv: sagital pentru flexie-extensie, frontal pentru abducţie-adducţie,

transversal pentru rotaţie internă - rotaţie externă.

Spasticitatea, interesările musculare sau tendinoase limitează amplitudinea articulară într-un

sens de mişcare. Astfel, o redoare în flexie va împiedica atingerea extensiei maxime,

evidenţiind un deficit în extensie.

Artropatia reumatismală (patologia condrală) limitează amplitudinea articulară în ambele

sensuri de mişcare (flexie şi extensie etc.).

b)Excesul de mobilitate articulară se înregistrează în caz de: laxitate articulară, hipotonie

musculară, rupturi musculare, elongaţii ale tendoanelor.Prezenţa laxităţii articulare la sportivi

contraindică practicarea sporturilor sau probelor de forţă.

c) Pierderea totală, ireversibilă a oricărei mişcări la nivelul unei articulaţii se numeşte

anchiloză. Această definiţie nu corespunde, din punct de vedere mecanic, realităţii anatomice

decât în fuziune osoasă, când se creează punţi osoase între segmentele articulare.

2.5.2. METODE PRACTICE DE DEZVOLTARE A MOBILITĂŢII ŞI

AMPLITTUDINII DE MIŞCARE

Pentru dezvoltarea mobilităţii se poate folosi una dintre următoarele metode, asupra cărora

există păreri diferite:

- metoda activă, cuprinzând o metodă statică şi una balistică;

- metoda pasivă;

- metoda combinată sau facilitarea proprioceptivă neuromusculară.

- Mulţi antrenori şi sportivi preferă metoda statică. Numeroşi autori consideră că atât metoda

activă cât şi cea pasivă sunt la fel de eficiente. O serie de studii comparative au ajuns la

concluzia că nu există nici o diferenţă în ceea ce priveşte eficienţa lor.Metoda activă

Metoda activă este o tehnică prin care se obţine o mobilitate maximă a articulaţiei prin

activarea musculară. Această metodă se referă la gradul de flexie a muşchiului agonist,

precum şi la relaxarea şi cedarea la o astfel de forţă de către muşchii antagonişti.

34

Metoda pasivă

Metoda pasivă permite dobândirea unei mobilităţi maxime cu ajutorul unor exerciţii cu

partener sau prin folosirea de greutăţi, fără implicarea activă a subiectului. Această metodă

poate fi aplicată în tenis pentru umeri şi încheietara mâinii.

Metoda combinată

Metoda combinată solicită sportivul să flexeze activ segmentul până la limita articulaţiei,

după care să execute o contracţie izometrică maximă la rezistenţa opusă de un partener.

Refacerea AM este un obiectiv de bază al asistenţei de recuperare medicală şi el

absoarbe de cele mai multe ori întreaga atenţie atât a kinetoterapeutului cât şi a pacientului

deşi, trebuie spus, nu întotdeauna ar trebui să fie aşa.

Metodologia recâştigării mobilităţii articulare pleacă de la aprecierea structurilor care

determină limitarea de mişcare. Deci nu entităţile de boală în cadrul cărora s-a produs

limitarea articulară ne interesează în primul rând în alegerea metodelor kinetice. Boala cu tot

cortegiul ei de semne şi substrat fiziopatologic este importantă atunci când se apreciază modul

de aplicare al metodelor kinetice adică stabilirea detaliilor programului de recuperare.

În prezenţa unui deficit de mobilitate articulară (pasivă şi activă) trebuie să ne punem

problema: „Ce structuri nu permit articulaţiei să fie mobilizată?"

La întrebarea de mai sus răspunsurile posibile sunt:

1. Ţesutul moale prin contractura sa adică a) muşchiul sau/şi b) ţesutul conjunctiv

periarticular.

2. Articulaţia prin blocarea datorită a) capetelor osoase şi b) capsulei articulare.

3. Atât datorită ţesutului moale cât şi articulaţiei.

Se percep astăzi metode kinetice specifice pentru fiecare dintre aceste situaţii astfel:

I. Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesarea ţesutului moale utilizăm:

• stretchingul (pentru ţesut moale inclusiv pentru muşchi);

• inhibiţia activă (numai pentru muşchi).

II. Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesare articulară:

• mobilizări;

• manipulări.

(Sbenghe, 2005, pag. 147).

35

2.5.3. STRECHINGUL

Orice manevră care alungeşte ţesutul moale patologic scurtat crescând amplitudinea de

mobilitate articulară este numită „stretching" (întindere).

Sbenghe (2005, pag. 147), citându-l pe Adler, enumeră următoarele avantaje ale

stretchingului:

creşte flexibilitatea ţesuturilor;

creşte abilitatea de a învăţa sau performa noi mişcări;

determină relaxarea fizică şi psihică;

determină o conştientizare asupra propriului corp;

scade riscul de traumatisme ale aparatului locomotor;

determină o stare „de bine" fizică;

scad durerile musculare şi tensiunea musculară;

realizează încălzirea ţesutului.

Efectele benefice se simt chiar din momentul începerii stretching-ului. Exerciţiile de

flexibilitate au un efect relaxant care se simte începând cu imediata practicare a acestora,

îmbunătăţind, totodată, conştientizarea propriului corp . (Barteck, 1999).

Stretching-ul aplicat asupra unui muşchi determină alinierea fibrelor muşchiului pe direcţia

tensiunii, având o acţiune importantă asupra fibrelor musculare 'cicatrizate' în urma

antrenamentului, ajutând la reabilitarea tesutului deteriorat. (Sbenghe, 2005, pag. 148).

2.5.4. INHIBIŢIA ACTIVĂ (IA)

După cum arătam mai sus există 2 metode kinetice pentru refacerea AM compromisă de

contractura musculară: stretchingul şi inhibiţia activă.

Inhibiţia activă se aplică bineânţeles numai ţesutului contractil, având la bază inducerea

relaxării reflexe musculare prin intermediul unor tehnici speciale care fac parte din grupul

mare al tehnicilor de facilitare neuroproprioceptivă (PNF). Din acest motiv, IA nu se aplică

decât muşchiului normal inervat şi sub control voluntar normal. Deci aceste tehnici nu-şi au

36

locul în situaţii clinice ca: slăbire musculară accentuată, paralizii, spasticitate piramidală,

miopatii severe.

Pentru a realiza creşterea mobilităţii, IA se asociază cu stretchingul, ea având rolul să

pregătească muşchiul, relaxându-1 pentru a putea fi întins şi ţesutul conjunctiv al muşchiului.

Ţesutul contractil fiind decontractat prin IA, stretchingul va reuşi cu uşurinţă să facă să

cedeze sarcomerii.Există 3 tehnici utilizate obişnuit pentru obţinerea IA: tehnica hold- relax

(contracţie-relaxare), tehnica hold-relax-contraction (contracţie-relaxare- contracţie) şi ca o

variantă tehnica contracţiei agonistului. (Sbenghe, 2005, pag. 150).

2.5.5. TEHNICA CONTRACŢIE-RELAXARE

Se bazează pe principiul „ inhibiţiei autogenice " Sherrington, adică contractarea intensă

a unui muşchi este fiziologic urmată de o relaxare a acestuia. Acest proces fiziologic este

„patronat" de reflexul de tendon Golgi care se activează în cazul creşterii intense a tensiunii

de contracţie a muşchiului, reflexul intrând imediat în funcţie în mod protectiv prin inhibiţia

contracţiei muşchiului. Acest moment de inhibiţie (relaxare) musculară este folosit pentru

alungirea lui prin stretching.

Tehnic, lucrurile se petrec astfel: se aduce segmentul la nivelul de amplitudine de mişcare

maxim posibil. Se realizează în acest punct timp de 5-10 sec. o contracţie isometrică maximă a

muşchiului care trebuie alungit căci blochează AM. Imediat apoi se solicită o relaxare cât mai

bună în care timp kinetoterapeutul exercită un stretching pasiv al muşchiului. Repaus câteva

secunde (20-40 sec.) şi se reia exerciţiul; se fac 3-5 repetiţii. (Sbenghe, 2005, pag. 151).

2.5.6. TEHNICA CONTRACŢIE-RELAXARE-CONTRACŢIE

La tehnica precedentă se asociază în final o contracţie concentrică a muşchiului opus

celui retracturat, care trebuie întins, adică pacientul execută un stretching activ. Prin această

completare se realizează o „inhibiţie reciprocă" Sherrington prin care contracţia unui muşchi

induce inhibiţie (relaxare) opozantului său. (Sbenghe, 2005, pag. 152).

2.5.7. TEHNICA „CONTRACŢIA AGONISTULUI”

37

În cadrul celor 3 tehnici de inhibiţie activă muşchiul agonist este muşchiul opus celui

retracturat, iar antagonist este muşchiul retracturat. Tehnica are la bază tot inhibiţia reciprocă

şi se realizează prin contracţia puternică a muşchiului agonist (contra unei rezistenţe), după

care antagonistul relaxat va fi întins.Tehnica se utilizează în cazul muşchiului retracturat

dureros sau când acesta este într-un stadiu precoce de vindecare după o lezare.

III

STUDIU PRIVIND RECUPERAREA SINDROMULUI DE

IMPINGEMENT PRIN MIJLOACE KINETOTERAPEUTICE

3.1. MATERIAL ȘI METODE

3.1.1 PREZENTAREA LOTULUI DE PACIENȚI ȘI LOCUL DE DESFĂȘURARE A

CERCETĂRII.

Recuperarea pacienților sa facut in perioada 1 ianuarie 2013 – mai 2013, în cadrul spitalului de

recuperare Sebeş, judeţul Alba, sub îndrumarea doctorului Damian Dorina. Lotul de subiecți din

programul de recuperare este format din 6 subiecţi cu vârste de 29 - 35 ani, 5 băieţi şi o fată, de

profesie jucători de tenis de câmp.

Tabelul 1. – Pacineți si caracteristicile lor

Nr.

pacineți

Numele Initiala in

studiu

Varsta Sex Inalțime Greutate

1. Zsiros Oana Z. O. 29 F 174cm 67 kg

2. Bragaru Tudor B. T. 32 M 180 cm 87 kg

3. Milin Vlad M. V. 35 M 186 cm 80 kg

4. Todaşcă Adrian T. A. 36 M 190 cm 72 kg

5. Sitea Cătăln S. C. 32 M 182 cm 85 kg

6. Haiţă Alin H. A. 30 M 177 cm 89 kg

38

3.1.2. METODE DE CERCETARE

1. Studiul bibliografic l-am realizat din cărțile de specialitate în care a fost tratată problema

cercetarii.

2. Metoda observației a fost folosită în scopul alcătuirii unei descrieri și caracterizări

complexe a subiecțiilor precis și obiectiv.

Observarea simplă, directă întamplătoare a pacienților în condiții nespecifice și nepregătite

urmărind postura întregului corp, caracteristicile mersului și echilibrului.

Pe baza unei observații sistematice am cules date ce privesc deformațiile

articulare,culoarea tegumentelor, edemul la nivelul segmentului,troficitatea, temperatura

tegumentelor, blocaje articulare.

3. Metoda de măsurare (exploarare si evaluare) a urmărit obtinerea unor date exacte asupra

gradelor de mobilitate și forța musculară a genunchiului, şoldului, umarului, cotului. Am

folosit goniometria ca metodă de măsurare a amplitudinilor de mișcare în articulație,

măsurători comparative ale perimetrului genunchilor, gambelor, coapselor.

4. Metoda anchetei

Aceasta metodă ne furnizează date privind cunoașterea subiecților în dinamica evolutiei

lor, cunoașterea condițiilor și cauzelor ce au generat afecțiuni și sechelele aferente,

cunoaşterea elementelor de genetică ce pot contura un tablou complet asupra datelor și

aspectelor subiective și obiective legate de subiecți și perspectiva acestora în timp.

5. Inregistrarea, prelucrarea și reprezentarea grafică a datelor:

În urma colectării tuturor datelor necesare la începutul cercetării și aplicării programelor

de recuperare, a urmăririi permanente a programelor realizate de pacienți, în final, s-a făcut

analiza rezultatelor și s-a folosit metoda grafică pentru a scoate în evidență cât mai clar

nivelul de la care s-a pornit cu fiecare pacient și evoluția sa ulterioară.

Obiectivele programului de recuperare

- combaterea durerii.

- menținerea / creșterea amplitudinii de mișcare.

- refacerea forței musculare

- respectarea regulilor de profilaxie secundară a umărului

39

3.1.3. EVALUAREA INIŢIALĂ A SUBIECŢILOR

1. Teste goniometrice ale articulatiei scapula-humerale

Am măsurat goniometric articulaţia umărului pentru flexie, extensie, adducţie, abducşie,

rotaţie internă, rotaţie externă.

4. Testarea durerii : sa testat conform unei scale de la 1 la 10.

5. Teste de mobilitate

Ex.1. Sistemul HETTINGER : Din stând: îndoirea răsucită a bratului stâng până se

ajunge cu fata dorsală a mâinii în contact cu spatele, caută să atingă (cu degetele

orientate în sus) degetele de la braţul drept care este ridicat, îndoit şi răsucit astfel încât

palma să atingă spatele; antebratul drept ranversat peste umăr la spate(Fig. 18).

Fig. 18. – ex 1 sistemul hettinger

Ex.2. Din decubit ventral, bastonul apucat la capete, inapoia bazinului, se ridică

bastonul înapoi sus cât permite mobilitatea umarului (Fig. 19).

Fig. 19. – testul de extensie scapula-humerală

http://www.topendsports.com/testing/tests/shoulder-stretch.htm

40

Ex.3. Din decubit ventral cu bratele sus, bastonu apucat la capete, la semnal se executa

flexia braţelor pană la amplitudinea maximă de mişcare (Fig. 20).

Fig. 20. – testu de flexie coxo-femurală

6. Evaluarea bilanțului muscular

Valoarea standard pentru forța flexoriilor , extensoriilor, rotatorilor interni şi externi,

adductori şi abductori este 5.

7. Testul de impingement NEER

Constă în poziţionarea examinatorului în spatele pacientului, imobilizarea scapulei cu mâna

opusă părţii examinate a pacientului şi propulsia, cu mâna opusă, a braţului de examinat în

plan scapular (Fig. 21).Testul se consideră pozitiv dacă pacientul acuză durere în timpul

manevrelor.

Durerea se datorează comprimării tendonului muşchiului supraspinos între trohiter şi suprafaţa

caudală a acromionului.

Fig. 21. - Testul Neer

41

3.1. PROGRAM TERAPEUTIC

Programul de recuperare a paciențiilor

Programul de kinetoterapie trebuie să fie sistematizat şi organizat în vederea obţinerii

unor rezultate eficace, este foarte important colaborarea cu pacientul, care trebuie urmărit de-a

lungul tratamentului observând modificările pozitive şi negative apărute pe plan fizic şi psihic.

În cadrul programului de recuperare ne stă la dispoziţie o mare varietate de exerciţii

grupate pe:

- Exerciţii pentru respiraţie

- Posturari.

- Exerciţii pentru tonifierea musculaturii care, înzăvoraşte genunchiul.

- Mobilizări articulare pentru recâştigarea extensiei complete, apoi pentru mărirea flexiei.

- Exerciţii pentru refacerea stabilităţii genunchiului.

- Exerciţii pentru refacerea controlului muscular dinamic.

- Respectarea regulilor de profilaxie secundară.

Este recomandat începerea cât mai precoce a programului de kinetoterapie, pentru

prevenirea agravării bolii şi pentru ameliorarea semnelor clinice, câte 3 şedinţe pe săptămână,

o şedinţă de 30-45 de minute.

Intensitatea efortului vom creşte treptat în funcţie de capacităţile pacientiilor,

programul trebuie individualizat în parte pentru fiecare pacient.

Tratamentul gonartrozei trebuie continuat până la dispariţia durerii, recăpatarii

mobilităţii, fapt care necesită sprijinul familiei, cadrului medical, kinetoterapeutului.

Motivarea pacientului este un element important al tratamentului.

Programul de kinetoterapie este constituit din următoarele exerciții fizice:

Refacerea mobilităţii:

Prin adoptarea unor posture

In flexie :

42

Exerciţiul 1 — Pacientul în decubit dorsal, cu braţul ridicat. în flexie maximă (pe lângă urechi)

şi genunchii (G) flectaţi : cu o greutate în mână menţine în această postură 2 min — cotul

întins (Fig. 22). Dozare 5x15 sec.

Fig. 22.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exerciţiul 2 — în ortostatism, cu faţa la spalier, la distanţă de o lungime a MS : mâinile apucă

bara de la nivelul umerilor ; se duc fesele îndărăt, în timp ce trunchiul se înclină în faţă între

braţe, menţine 2 min (Fig. 23). Dozare 5x5 sec.


în extensie :

Exerciţiul 3 — Subiectul în decubit dorsal, cu MS respectiv în afara mesei, atârnând în jos : cu

o greutate în mână (Fig. 24). Dozare 5x5 sec.

43


In abducţie :

Exerciţiul 4 — Stând costal la spalier, se așează brațul pe o șipcă , cât mai, cotul fiind flectat

la 90° (braţul abdus) (Fig. 25). Dozare 5x5 sec.


D. In rotaţie:

Exerciţiul 5 — în decubit dorsal, cu mâinile sub cap, pacientul caută, să-şi coboare cotul .pe

planul patului (rotaţie externă) (Fig. 26). Dozare 5x5 sec.

44


Exerciţiul 6 — Subiectul, şezând pe un taburet, caută să-şi ducă antebraţul la spate (rotaţie

internă) (Fig. 27). Dozare 5x5 sec.


Prin mobilizări pasive

Exerciţiul 7 — Din decubit dorsal mâinile pe lângă corp. Subiectul duce braţul sus, prin lateral

până la pragul de limitare a amplitudinii de mişcare. Kinetoterapeutul apucă cu o mână cotul

din partea medială şi cu cealaltă mâna blocând din partea laterală scapula tensionează

articulaţia umărului 5 secunde (Fig. 28). Dozare 5x5 sec.

45


Exerciţiul 8 — Din decubit dorsal mâinile pe lângă corp. Subiectul flexează braţul până la

pragul de limitare a amplitudinii de mişcare. Kinetoterapeutul apucă cu o mână cotul din

partea posterioară şi cu cealaltă mâna blocând din partea laterală scapula tensioniază

articulaţia umărului 5 secunde (Fig. 29). Dozare 5x5 sec.

Fig. 29.- exercițiu pentru refacerea mobilității.

Exerciţiul 9 — Din decubit ventral. Kinetoterapeutul cu o mână face priza pe partea anterioara

a cotului si tracţioneaza inapoi braţul, cealaltă mâna blochează scapula posterior (Fig. 30).

Dozare 5x5 sec.

46


Exerciţiul 10 — Din decubit dorsal, cotul sprijinit pe un suport în abducţie de 45 grade,

antebraţul flectat la 90 grade şi în suplinaţie. Kinetoterapeutul fixează cotul pe suport cu o

mână şi cu cealaltă apucă incheietura mâinii şi execută rotaţia internă a braţului (Fig. 31).

Dozare 5x5 sec.


Exerciţiul 11 — Din decubit dorsal, cotul sprijinit pe un suport în abducţie de 45 grade,

antebraîul flectat la 90 grade şi în suplinaţie. Kinetoterapeutul fixează umărul anterior cu o

mână şi cu cealaltă apucă incheietura mâinii şi execută rotaţia externă a braţului (Fig 31).

Dozare 5x5 sec.

47


Exerciţiul 12— Din decubit dorsal, cotul sprijinit pe un suport în abducţie de 45 grade,

antebraţul flectat la 90 grade şi în supinaţie. Kinetoterapeutul fixează umărul anterior cu o

mână şi cu cealaltă apucă incheietura mâinii şi execută extensia antebratului (Fig 32). Dozare

5x5 sec.


Exerciţiul 13 — Din decubit dorsal, pe un rulou aflat sub nivelul omoplaţilor. Subectul

flectează braţele la 90 grade, antebraţele la 90 grade, mâinile prinse la ceafă, şi executa

extensia trunchiului tragând puternic din braţe spre înapoi , kinetoterapeutul îl ajută să

tensioneze articulația (Fig 33). Dozare 5x.

48


Exerciţiul 14 — Din decubit dorsal, genunchii flexaţi la 90 grade, pe un rulou vertical la

nivelul omoplaţilor, subiectul trage omoplaţii spre înapoi până în punctul maxim al

amplitudiniii de mişcare, după care kinetoterapeutul apsă anterior umerii spre înapoi

menţinând tensiunea 5 secunde (Fig 34). Dozare 5x.


Exerciţiul 15 — Din stând cu braţele în abducţie la 90 grade, coatele fixate anterior pe tocul

uşii. Subiectul apleacă trunchiul spre înainte, tensionând umărul (Fig 35). Dozare 5x5 sec.


49

Exerciţiul 16 — Din aşezat pe scaun ,braţele flexate, antebraţele flexate, mâinile apucate la

ceafă, subiectul trage coatele înapoi şi le menţine în tensiune 5 secunde, kinetoterapeutul

apucă coatele subiectului şi îl ajută în menţinerea tensiunii (Fig. 37). Dozare 10x.


1.3 Exercitii active

Exerciţiul 17 — Din stand, picioarele depărtate la nivelul umerilor, braţele flectate la 150

grade, antebraţele flexate pe brat, mâinile apucate la ceafă. Subiectul trece în sprijin stând,

coatele sprijinite pe perete, menţine 15 secunde (Fig 38). Dozare 7x.


50

Exerciţiul 18 — Din decubit dorsal, bastonul jos, apucat cu mâinile în pronaţi la nivelul

umerilor. Subiectul execută flexia braţului până în punctul maxim al amplitudinii de mişcare,

menţine 5 secunde (Fig 39). Dozare 10x.


Exerciţiul 19 — Din stând costal la perete, o mână pe şold cealaltă sus, sprijinită pe perete.

Subiectul face întoarceri la dreapta şi la stânga, fără să desprindă mâna de pe perete, atât cât ii

permite mobilitatea umărului (Fig 40). Dozare 5x10.


Exerciţiul 20 — Din stând, un membru superior flexat din umăr şi din cot, cu mâna la ceafă,

celălalt membru în extensie, cotul flexat la 90 grade, mâinile apucă o curea, alternativ fiecare

membru trage în direcţia sa (Fig 41).

Dozare 5x10 sec.

51


.

Exerciţiul 21 — Din decubit ventral, bastonul jos, mâinile în pronaţie ţin bastonu la nivelul

umerilor. Subiectul execută extensia antebraţelor până în punctul maxim al amplitudinii de

mişcare, menţine 5 secunde (Fig. 42). Dozare 5x.


Exerciţiul 22 — Din stând, mâinile pe lânga corp, subiectul flectează la 90 grade şi adduce la

45grade braţul, cealaltă mână apucă braţul şi il trage spre piept (Fig 43). Dozare 5x5 sec.


52

Exerciţiul 23 — Din stând, braţele lângă corp, subiectul face extensia braţelor şi apucă

mâinile, menţine tensiunea 5 secunde (Fig 44). Dozare 5x.


Exerciţiul 24 — Din stând braţele lângă corp, subiectul duce un braţ sus prin lateral

concomitent cu îndoirea trunchiului în direcţia opusă braţului (Fig 45). Dozare 5x10.


Exerciţiul 25 — Din stând, bastonul jos, apucat la capete, mâinile în pronaţie. Subiectul trece

în ghemuit după care trece în stând cu extensia trunchiului şi braţele în extensie (Fig. 46.- Fig.

47). Dozare 5x10.

53

Fig. 46.- Fig. 47- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exerciţiul 26 — Din stând, bastonul înainte, apucat la capete, mâinile în pronaţie. Subiectul

rasuceşte trunchiul dreapta-stânga (Fig 48.-49). Dozare 5x10.

Fig. 48.- Fig. 49- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exerciţiul 27 — Din stând, bastonul sus, apucat la capete, mâinile în pronaţie. Subiectul

execută îndoiri ale trunchiului dreapta-stânga cu ducerea bastonului până în punctul maxim de

amplitudine de mişcare (Fig. 50.- Fig. 51). Dozare 5x10.

Fig. 50.- Fig. 51.- exercițiu pentru refacerea mobilității

54

Exerciţiul 28 — Din stând, bastonul jos, apucat la capete, mâinile în pronaţie. Subiectul

execută deplasarea braţelor în „ S”, alternativ dreapta- stânga (Fig. 52.- Fig. 53). Dozare 5x10.


Exerciţiul 29 — Din stând, bastonul jos şi la spate, apucat la capete. Subiectul duce bastonul

în poziţie verticală deasupra umărului alternativ dreapta-stânga (Fig. 53.- Fig. 54).

Dozare 5x10.

.


Exerciţiul 30 — Din stând, basotul apucat la mijloc, mâinile lângă corp, subiectul execută

răsucirea bastonului în plan sagital pe deasupra umărului (Fig. 54.- Fig. 55).

Dozare 5x10.

55


Exerciţiul 31 — Din stând, basotul apucat la mijloc, mâinile la spate, subiectul execută

ridicarea basotului în sus pe lânga corp (Fig. 56.- Fig. 57). Dozare 5x10.

Fig. 56.- Fig. 57..- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exerciţiul 32 — Din stand-aplecat, mâna stângă sprijinită pe spalier, mâna dreaptă cu o

greutate în mână execută balansări ale brațului în toate planurile (Fig. 58). Dozare 2 min.

Fig. 58.- exercițiu pentru relaxare

56

Exerciții pentru recuperarea forței

Exerciţiul 33 — Din stând costal dreapta la spalier cu elasticu în mână, subiectul execută

tracțiuni în plan orizontalcu mâna dreaptă (Fig. 59). Dozare 5x10.

Fig. 59.- exercițiu pentru refacerea forței

Exerciţiul 34 — Din stând costal stânga la spalier cu elasticu în mână, subiectul execută

tracțiuni în plan orizontal cu mâna dreaptă (Fig. 60). Dozare 5x10.


57

Exerciţiul 35. — Din stând facial la spalier cu mâna stângă sprijinită pe spalier și elasticu în

mâna dreaptă, subiectul execută tracțiuni în plan orizontal cu mâna dreaptă (Fig. 61).

Dozare 5x10.


Exerciţiul 36 — Exerciţiul 35. — Din stând dorsal la spalier cu elasticu în mâna dreaptă,

subiectul execută tracțiuni în plan orizontal cu mâna dreaptă (Fig. 62).

Dozare 5x10.


58

IV

REZULTATE

4.1. EALUAREA INIŢIALĂ A PACIENŢILOR

Tabelul 2 – AMPLITUDINEA DE MIŞCARE ÎN ARTICULAŢIA SCAPUO-HUMERALĂ

Iniţiale

subiect

ARTICULATIA SCAPULO-HUMERALA

Flexie Extensie Adducţie Abducţie Rotaţie externă Rotaţie internă

Valoare Normal

180˚

Valoare Normal

50-60˚

Valoare Normal

180˚

Valoare Normal

180˚

Valoare Normal

80-90˚

Valoare Normal

90-95˚

Valoare

masurata

Def

icit

Valoare

masurata

Def

icit

Valoare

masurata

Def

icit

Valoare

masurata

Def

icit

Valoare

masurata

Def

icit

Valoare

masurata

Def

icit

Z. O. 170˚ 10˚ 47˚ 13˚ 166˚ 14˚ 155˚ 15˚ 76˚ 14˚ 75˚ 20˚

B. T. 168˚ 12˚ 46˚ 14˚ 169˚ 11˚ 157˚ 13˚ 79˚ 11˚ 79˚ 16˚

M. V. 160˚ 20˚ 38˚ 22˚ 160˚ 20˚ 165˚ 15˚ 80˚ 10˚ 80˚ 15˚

T. A. 165˚ 15˚ 46˚ 14˚ 167˚ 13˚ 166˚ 14˚ 79˚ 11˚ 80˚ 15˚

S. C. 164˚ 16˚ 45˚ 15˚ 166˚ 14˚ 154˚ 16˚ 71˚ 19˚ 78˚ 17˚

H. A. 169˚ 11˚ 38˚ 22˚ 168˚ 12˚ 165˚ 15˚ 77˚ 13˚ 82˚ 13˚

Grafic 1- AMPLITUDINEA ŞI DEFICITUL DE MIŞCARE ÎN ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ :

FLEXIE , EXTENSIE

0

20

40

60

80

100

120

140

160

180

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

170 168 160 165 164 169

47 46 38 46 45 38

10

13

12

14

20

22

15

14

16

15

11

22

Gra

de

le d

e m

ișca

re

subiecți

flexie extensie deficit

59

Grafic 2- AMPLITUDINEA ŞI DEFICITUL DE MIŞCARE ÎN ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ:

ADDUCȚIE, ABDUCȚIE

4.2. EVALUARE FINALĂ


Iniţiale

subiect


Flexie Extensie Adducţie Abducţie Rotaţie externă Rotaţie internă Valoare Normal

180˚

Valoare Normal

50-60˚

Valoare Normal

180˚

Valoare Normal

180˚

Valoare Normal

80-90˚

Valoare Normal

90-95˚

Val

oar

e

mas

ura

ta

Def

icit

Val

oar

e

mas

ura

ta

Def

icit

Val

oar

e

mas

ura

ta

Def

icit

Val

oar

e

mas

ura

ta

Def

icit

Val

oar

e

mas

ura

ta

Def

icit

Val

oar

e

mas

ura

ta

Def

icit

Z. O. 175˚ 5˚ 90˚ 0˚ 179˚ 1˚ 179˚ 1˚ 82˚ 8˚ 89˚ 6˚

B. T. 180˚ 0˚ 89˚ 1˚ 180˚ 0˚ 178˚ 2˚ 84˚ 6˚ 93˚ 2˚

M. V. 180˚ 0˚ 90˚ 0˚ 180˚ 0˚ 176˚ 4˚ 85˚ 5˚ 94˚ 1˚

T. A. 178˚ 2˚ 88˚ 2˚ 178˚ 2˚ 179˚ 1˚ 90˚ 0˚ 93˚ 2˚

S. C. 177˚ 3˚ 89˚ 1˚ 179˚ 1˚ 178˚ 2˚ 87˚ 3˚ 93˚ 2˚

H. A. 180˚ 0˚ 89˚ 1˚ 180˚ 0˚ 174˚ 6˚ 83˚ 7˚ 95˚ 0˚

0

50

100

150

200

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

166 169 160 167 166 168 155 157 165 166 154 165

14 15

11 13 20 15 13 14 14

16 12 15

Gra

de

le d

e m

ișca

re

subiecți

adductie abductie deficit

0

20

40

60

80

100

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

76 79 80 79 71 77

75 79 80 80 78 82

14 20 11 16 10 15 11 15 19 17 13 13

Gra

de

le d

e m

ișca

re

subiecți

rotati externa rotatie interna deficit

60

Grafic 7- AMPLITUDINEA ŞI DEFICITUL DE MIŞCARE ÎN ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ :

Tabelul 15 – TESTUL NEER

Nume subiect Rezultat cm

1. Zsiros Oana NU

2. Bragaru Tudor NU

3. Milin Vlad NU

4. Todaşcă Adrian NU

5. Sitea Cătăln NU

6. Haiţă Alin NU

4.3. INTERPRETAREA REZULTATELOR

În urma analizei evaluării iniţiale şi cea finală s-a observant că programul kinetoterapeutic a

imbunătăţit starea pacienţilor aducând modificări importante în starea medicală a pacienţilor.

Am observat că sa marit considerabil amplitudinea de mişcare în articulaţia scapulo-humerală:

cu o medie de 12,3˚ pentru flexie, cu o medie de 15,83˚ pentru extensie, cu o medie de 13,16˚

pentru adducţie, cu o medie de 12˚ pentru abducţie, cu o medie de 8,16˚ pentru rotaţie externă

şi cu 13,83˚ pentru rotaţie internă. Nivelul de creştere a amplitudinii de mişcare este prezentat

în (tabeul 16) și (graficele 17, 18, 19).


Iniţiale

subiect


Flexie Extensie Adducţie Abducţie Rotaţie externă Rotaţie internă Valoare Normal

180˚

Valoare Normal

50-60˚

Valoare Normal

180˚

Valoare Normal

180˚

Valoare Normal

80-90˚

Valoare Normal

90-95˚

Z. O. 5 13 13 14 6 14

0

50

100

150

200

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

175 180 180 178 177 180

90 89 90 88 89 89

5

0

0

1

0

0

2

2

3

1

0

1

Gra

de

le d

e m

ișca

re

subiecți

flexie extensie deficit

61

B. T. 12 13 10 11 5 14

M. V. 20 22 20 11 5 14

T. A. 13 12 11 13 11 13

S. C. 13 14 13 14 16 15

H. A. 11 21 12 9 6 13

Grafic 17- EVOLUȚIA AMPLITUDINII DE MIŞCARE ÎN ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ :

FLEXIE, EXTENSIE

Grafic 18- EVOLUȚIA AMPLITUDINII DE MIŞCARE ÎN ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ:

ADDUCȚIE, ABDUCȚIE

0

5

10

15

20

25

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

5

12

20

13 13 11

13 13

22

12 14

21

Gra

de

le d

e m

ișca

re

subiecți

flexori extensori

0

5

10

15

20

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

13

10

20

11 13

12

14

11 11 13 14

9

Gra

de

le d

e m

ișca

re

subiecți

adductori abductori

62

Grafic 19- EVOLUȚIA AMPLITUDINII DE MIŞCARE ÎN ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ: ROT.

INTERNĂ / EXTERNĂ

Deasemenea în urma programului kinetoterapeutic a scăzut durerea pentru mişcarile din

articulaţia scapulo-humerală, in (tabelul 17) şi (graficul 20) este prezentat pentru fiecare

pacient în parte cu câte nivele a scăzut durerea. Durerea a scăzut în medie cu 3,3 nivele, din

maxim 10 posibile.

Tabel 17 – nivelul de scădere a durerii

Nr. Iniţiale subiect Nivelul de scădere

1. Zsiros Oana 4

2. Bragaru Tudor 3

3. Milin Vlad 4

4. Todaşcă Adrian 3

5. Sitea Cătăln 2

6. Haiţă Alin 4

Grafic 20. – nivelul de scădere a durerii

0

5

10

15

20

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

6 5 5

11

16

6

14 14 14 13

15 13

Gra

de

le d

e m

ișca

re

subiecți

rotație internă rotație exteră

0

1

2

3

4

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

4

3

4

3

2

4

Gra

de

le d

e m

ișca

re

subiecți

63

Mobilitatea scapulo-humerale conform ex. 1 din sistemul Hettinger s-a mărit în medie cu

11cm pentru brațul drept în flexie și o medie de 16,1cm pentru brațul drept în extensie.

Valorile de creştere a mobilităţii sunt prezentate în (tabelul 18) şi (graficul 21).

Tabelul 18 - Sistemul HETTINGER : Ex1


Dreapta – flexie Dreapta-extensie

1. Zsiros Oana 5 cm 12 cm

2. Bragaru Tudor 14 cm 22 cm

3. Milin Vlad 8 cm 15 cm

4. Todaşcă Adrian 11 cm 15 cm

5. Sitea Cătăln 16 cm 14 cm

6. Haiţă Alin 12 cm 19 cm

Grafic 21- Sistemul HETTINGER : Ex1

Amplitudinea de extensie în articulaţia scapulo-humerală s-a marit în medie cu 11,83 cm,

valorile de creștere a amplitudinii de mişcare sunt reprezentate în (tabelul 19) și (graficul 22).

Tabelul 19 – TESTUL DE EXTENSIE ÎN ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ


1. Zsiros Oana 12

2. Bragaru Tudor 13

3. Milin Vlad 11

4. Todaşcă Adrian 13

5. Sitea Cătăln 12

6. Haiţă Alin 10

0

5

10

15

20

25

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

5

14

8 11

16

12 12

22

15 15 14

19

Gra

de

le d

e m

ișca

re

subiecți

dreapta - flexie dreapta-extensie

64

Grafic 22. – TESTUL DE EXTENSIE ÎN ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ

0

2

4

6

8

10

12

14

Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.

12 13

11

13 12

10 G

rad

ele

de

miș

care

subiecți

extensie

Documents

PERIARTRITA SCAPULO