Organizarea Conferinţei de Pace de la Paris şi poziţia Românie în problema

Bucovinei.

La 18 ianuarie 1919, Conferinţa de Pace întrunită la Paris cu participarea a 32

ţări beligerante îşi va deschide lucrările. De la început a fost clar că în acest mare

Forum, de o amploare încă necunoscută în istorie, Marile Puteri Aliate şi Asociate se

vor erija într-o aristocraţie oligarhică, efectuînd o discriminare între statele Aliate,

mari şi cele mici şi mijlocii.

La 25 decembrie 1918, Ambasada Marii Britanii la Paris înainta o notă

Ministerului Afacerilor Externe al Franţei prin care, dorind să cunoască poziţia

Franţei, îşi exprima speranţa că România va fi reprezentată la Conferinţa de Pace ca

Aliată. Ministrul de Externe al Franţei, informa guvernele britanic şi Italian precum şi

pe cel roman, că România deşi a semnat Tratatul de la Bucureşti cu Germania, trebuie

să fie considerată ca nou aliat pe motivul participării sale reînoite la război împotriva

Puterilor Centrale.1

Consiliul Suprem, hotărînd la 23 ianuarie 1919 asupra numărului de

reprezentanţi ai statelor la Conferinţa de Pace, au stabilit pentru România doar doi

delegaţi. La 24 ianuarie 1919, soseşte, la Paris, delegaţia română, condusă de primul

ministru Ion I.C.Brătianu, primul delegate al României la Conferinţa de Pace. În ceea

ce priveşte cel deal doilea delegate, acesta a fost numit în persoana lui Nicolae Mişu.

În ceea ce priveşte Bucovina, presa anunţa că aceasta va fi reprezentată de

Iancu Flondor, a cărei plecare de la Bucureşti era considerată, ca sigură. Între experţi

şi consilieri tehnici pentru Bucovina, delegaţia română cuprindea pe Nicu Flondor

pentru problemele economice şi financiare şi Alexandru Vitencu, pentru problemele

etnografice şi geografice. Numirea lui Iancu Flondor, ca membru al

delegaţiei,reprezentînd Bucovina, nu s-a adeverit.2 De altfel, relaţiile dintre Iancu

Flondor şi Ion I.C.Brătianu nu erau dintre cele mai cordiale, astfel că Bucovina a

rămas fără delegate propriu.

1. Mircea Djuvara, „Cîteva consideraţiuni generale asupra Conferinţei de la Paris” p.132. Boris Rangheţ „Relaţiile româno-americane în primul război mondial 1916-1920” p.169

24

Era evident că cei care au hotărît componenţa delegaţiei cu reprezentanţi ai

Bucovinei nu au ţinut con de pct.3 din Moţiunea adoptată de Consiliul Naţional

Român din 27 octombrie 1918, care prevedea că poporul român din Bucovina va fi

reprezentat la Conferinţa de Pace prin mandatari ai acestui Consiliu. Consiliul

Naţional Român din Cernăuţi nu numai că nu a fost consultat asupra numirii experţilor

şi consilierilor tehnici, dar unul din cei numiţi, Alexandru Vitencu, nici nu era

membru al acestui Consiliu.

Conferinţa de Pace a creat o structură complexă. Puterea de decizie o avea

Consiliul Suprem al celor zece format din cîte doi delegaţi, preşedinţi şi miniştri de

externe din Franţa, Anglia, Italia, S.U.A, Japonia. Ca organ executive era Secretariatul

General al Conferinţei de Pace, format numai din reprezentanţi ai principalelor Puteri

Aliate şi Asociate.1 Din marti 1919, Consiliul Suprem al celor zece s-a acindat în

două: Consiliul celor patru, format din G.Clemenceau, care era şi preşedinte, Loyd

George, Orlando şi Wilson. Preşedintele Consiliului de miniştri al japoniei participînd

doar atunci cînd ţara sa era interesată, precum şi Consiliul miniştrilor de Externe.2

Un membru al delegaţiei române, observă, cu temei, că hotărîrile Conferinţei

sunt luate adesea cu o ignorare a realităţilor. Între Marile Puteri s-au produs, de la

început, divergenţe, care au influenţat justeţea deciziilor luate. Franţa vroia să-şi

asigure în viitor garanţia că nu va mai fi victima unei agresiuni germane şi are

partizana măsurilor dure şi eficente în centrul Europei, arătînd un interes mai scăzut

pentru celelalte probleme ale continentului. Anglia, dimpotrivă, era mai generoasă faţă

de germani, urmărind o politică de echilibru în Europa, în timp ce S.U.A era deschisă

şi exuberantă, dorind să-şi impună concepţiile lor, manifestîndu-şi, totodată,

nedisimulat, dorinţa de cîştig şi mîndria pentru democraţia lor.

Cum în toate organele de lucru principalele Puteri Aliate şi Asociate deţineau

majoritatea, concluziile acestora erau greu de modificat în Consiliul Suprem.

1.Ibidem, p.5-82. Anatol Petrencu, Ioan Chiper “Istoria Universală” p.71-72

25

România, iniţial, nu avea nici un reprezentant în comisiile ce urmau să dezbată

probleme ce o interesau direct.1 După multe străduinţe, România a reuşit să fie

reprezentată în cîteva comisii şi subcomisii, dar nu avea delegaţi, în Consiliul Suprem,

de aceia deseori problemele ce o vizau întîmpinau impedimente în soluţionarea lor.

Problemele Bucovinei discutate la Conferinţa de Pace.

Proiectul Tratatului de Pace cu Austria.

Încă de la 21 ianuarie 1919, România a prezentat Conferiţei preliminare de

Pace un Memoriu în care se expunea pe larg contribuţia ţării la cauza Aliaţilor,

explicîndu-se împrejurările în care, abandonată şi izolată, România a fost nevoită să

încheie armistiţiu şi apoi pace cu Puterile Centrale.

În ceea ce priveşte Bucovina, în Memoriu se arată că acest teritoriu românesc a

aparţinut Moldovei pînă în 1775 cînd a fost răpit printr-o combinaţie diplomatică de

Austria. Administraţia austriacă s-a străduit să micşoreze importanţa elementului

romînesc, care, în 1775, forma marea majoritatea populaţiei Bucovinei. Favorizînd

imigrarea ucrainenilor şi colonizarea germanilor, Austria a transformat Bucovina într-

un mozaic de naţiuni. Pe baza principiului autoderminării popoarelor, românii şi alte

naţionalităţi din Bucovina s-au întrunit la Congresul General al Bucovinei la 28

noiembrie 1918, votînd Unirea provinciei cu România graniţele ei istorice. Se

anexează Moţiunea adoptată la acest congres, precum şi declaraţiile Consiliilor

naţionale ale germanilor şi polonezilor.2 România, luînd act de voinţa de Unire a

Congresului, a cooptat în guvernul său doi reprezentanţi ai Bucovinei. Se menţionează

că Tratatul de Alianţă din 4/17 august 1916 stabilise frontierele ditre România şi Rusia

pe rîul Prut, deoarece Rusia s-a opus ca România să ajungă la Nistru. Prin Unirea

Basarabiei din 27 martie 1918, România şi-a regăsit frotiera naturală la acest

fluviu(Anexa4).3

1. Radu Economu „Unirea Bucovinei 1918”, p.952. Ibidem, p.291

3. Mircea Djuvara „Pămînt Românesc”, p.271

26

Rusia şi Ucraina, neavînd în calitate de cobeligeranţi ai Aliaţilor deoarece

încheiaseră Pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, n-au fost acceptate la

Conferinţa de Pace de la Paris. Interesele lor au fost susţinute cu caracter privat, de

guvernele directorale şi alte forme de conducere, directe s-au prin delegaţi. Cu toate

acestea A.Sideronco. membru al directoratului condos de S.Petilura, care mai tîrziu va

fi reprezentant la Viena al acestui regim, a ridicat în martie 1919 problema stabilirii

frontierei Bucovinei, propunînd să se ţină cont că teritoriul dintre Prut şi Nistru, locuit

în cea mai mare parte de ucraineni, ca parte componentă a acestei ţări democrate. Mai

tîrziu, în mai 1919, teritoriul revendicat de Ucraina este restrîns la o porţiune din

teritoriul Ceremuşului în nord-vestul Bucovinei. La 2 mai 1919 guvernul Republicii

Socialiste a sovietelor Ucrainei prin preşedintele Comisarilor Poporului, Gh.Rakovski,

trimite de la Kiev un ultimatum guvernului roman prin care cerea evacuarea imediată

a trupelor române din Bucovina, acesta argumentînd că Ucraina Socialistă este unită

cu Bucovina prin legătură de solidaritate reunind masele muncitoare din toate ţările,

prin înrudirea etnografică a populaţiei sale, cu o parte considerabilă a populaţiei

ucrainene.1

După semnarea la 10 septembrie 1919 a Tratatului de Pace între Austria şi

Antanta, încheiat la St.Germaine en Laye, prin care Austia cedeaza României

suveranitatea asupra Bucovinei, militantul ucrainean Sydorenco declară că Ucraina

renunţă la orice pretenţii asupra Bucovinei.

Reprezentanţa diplomatică la Bucureşti a Directoratului Republicii Democrate

Ucraina, condos de S.Petilura, într-un memoriu din 26 iulie 1920 adresată

preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, generalul Averescu,

afirma:”Guvernul ucrainean declară că nu voieşte a discuta chestiunea frontierei între

cele două state, considerînd Nistrul ca frontieră definitivă între ele, dorind să

stabilească pe această frontieră dintre cele mai bune de vecinătate”.2

1.Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu “Marea Unire din 1918 în documente diplomatice Americane”, p.1532. Ion Rusu Abrudeanu “Memorii asupra Chestiunii Ucrainene “, p.354

27

La cea dea şaptea şedinţă plenară a Conferinţei de Pace prezidată de

G.Clemenceau, s-a adus la cunoştinţa Consiliului Suprem, că s-a întocmit Tratutul de

Pace cu Austria, enunţîndu-se principalele prevederi şi informînd pe participanţi, că

textul complet va fi înmînat delegaţiilor în aceeaşi zi, urmînd să fie discutat în şedinţa

din 31 mai 1919, prin Secretariatul General.1 Delegaţia, analizînd proiectul, a

elaborate o declaraţie în care au fost expuse obiecţiunile asupra textelor respective,

propunîndu-se anumite modificări.

La cea dea opta şedinţă plenară a Conferinţei de Pace, I.C.Brătianu, dezvoltînd

observaţiile delegaţiei române, a elogiat principalele Puteti Aliate şi Asociate, care au

luptat, pentru a face să fie respectat dreptul la egalitate al marilor şi micilor puteri, fără

a stabili clase diferite în ceea ce priveşte suveranitatea statelor. România acceptă să

acorde cele mai largi drepturi şi libertăţi minorităţilor, darn nu poate admite garanţia

respectării acestora să aparţină acestor puteri, care prin intervenţia lor directă privind

modul de aplicare a acestor drepturi şi libertăţi, zdruncină temeliile statului, care

singur ar trebui să asigure ordinea şi pacea pentru toţi cetăţenii.2

În Comisia pentru delimitarea frontirelor Romăniei, condusă de Andre Tardieu,

s-a dezbătut fără participarea vreunui delegate al României, stabilirea teritoriului

Bucovinei ce urma să revină României.3 Chiar şi aşa, dezbaterile au adus numerose

controverse. Delegatul Statelor Unete ale Americii, Seymour, deşi nu contesta că viaţa

economică a Bocovinei este orientată spre romănia, justifica frontiera etnică propusă

ca prezentînd mai puţine dificultăţi decît frontiera administrativă dintre Bucovina şi

Galiţia. Delegaţia engleză şi franceză au susţinut că, întrucît Bucovina a aparţinut,

pînă în 1775, Moldovei, care prin unirea cu Ţara Românească a format România,

întrega Bucovină trbuie restituită acesteia. La 22 februarie 1919, Ion I.C.Brătianu, în

şedinşa comisiei pentru delimitarea frontierelor României, a combătut tendinţa de

1. Ion Rusu Abrudeanu, Op.Cit. p3512. Radu Economu “Unirea Bucovinei 1918”p.983. Vianu Alexandru, Dorin Zamfir, Constantin Buşe “Relaţiile României în acte şi documente 1917-1939”, p.7

28

de împărţire a Bucovinei, susţinînd justeţea cererilor ţării cuprinse în Memoriul

prezentat la 21 ianuarie 1919.

Neputînduse cădea de acord, după mai multe şedinţe, comisia a hotărît la 5

martie 1919 să trimită pentru studiu, problema fixării frontierelor Bucovinei unei

subcomisii. Concluziile subcomisiei au fost prezentate Comisiei pentru delimitarea

frontierelor, care la 6 aprilie 1919, în unanimitate, a hotărît să prezinte Consiliului

Suprem, în linii generale, frontiera recomandată iniţial de delegaţia americană,

frontiera care nu delimita în componenţa României, un teritoriu cu o populaţie de

85.000 locuitori, acestă decizie provocînd o mare nemulţumire în rîndul delegaţilor

români, care la un moment dat au declaratcă refuză să semneze Tratatul de Pace cu

Austria.1

La 2 iulie 1919, secretarul general al Conferinţei de Pace, transmite delegaţiei

române hotărîrea luată de Consiliul Suprem, referitoare la stabilirea graniţelor

româno-polone în Bucovina. Hotărîrea este propusă pentru examinare celor doi

reprezentanţi ai Bucovinei, Nicu Flondor şi Al.Vitencu. În Memoriul lor din 4 iulie

1919, aceştia dezvoltînd argumentele istorice şi economice, care pledează pentru

menţinerea integrităţii teritoriale a Bucovinei(Anexa5).

Consiliul Suprem a primit după retragerea lui Ion I.C.Brătianu, la 21 iulie un

Memoriu alcătuit de delegaţia romînă, în care pe lîngă obiecţiile ridicate privitor la

împărţirea Bucovinei, se analizează şi formula neinspirată referitor la trecerea

suveranităţii Bucovinei asupra principalelor Puteri Aliate şi Asociate, care la rîndul lor

o vor transmite României.2

Reinvestită cu analiza frontierelor Bucovinei, ţinînd seama şi de observaţiile

delegaţiei române, Comisia pentru delimitarea frontierelor a ţinut două şedinţe, la 22

şi 23 iulie 1919. În cadrul acesteia s-a remarcat, că zona etnică ucraineană a

Bucovinei, astfel cum aceasta a fost delimitată de Comisie, n-a fost revendicată de

Polonia, ceea ce i-a determinat pe reprezentanţii Comisiei să accepte ca bazinul rîului

1.Ion Negură “Consideraţii asupra românităţii Nordului Bucovinei”, p.2412.Gheorghe Brătianu “Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei lui Ion I.C.Brătianu”,p.149

29

Ceremuş, să fie redat României. Această nouă propunere a fost adresată Consiliului

Suprem la 30 iulie 1919. Dat fiind tensiunea ce s-a creat între România şi principalele

Puteri ale Antantei, Consiliul Suprem a hotărît la 1 august 1919, să accepte noua

propunere a Comisiei, care însă să fie comunicată României numai după ce aceasta va

semna Tratatul de Pace cu Austria.

Abia la 18 decembrie 1919, după ce România a semnat atît Tratatul de Pace cu

Austria cît şi Tratatul Minorităţilor Consiliul Suprem a hotărît să comunice această

hotărîre delegaţiei române,1 care în cea mai mare parte dădea satisfacţie revendicărilor

delegaţiei.

Semnarea Tratatului de Pace cu Austria de la St.Germaine en Laye.

Consiliul Suprem hotărăşte la 12 noiembrie 1919 şă adreseze României un

ultimatum, cu termen de 8 zile, ca România să semneze, Tratatul de Pace cu Austria şi

Tratatul Minorităţilor. În caz de refuz Consiliul Suprem va notifica Romăniei să-şi

retragă delegaţia de la Conferinţa de Pace, iar ţările din Consiliu îşi vor retrage

misiunile lor diplomatice din Bucureşti. Numai intervenţia fermă a regelui Ferdinand,

a oprit Consiliul Suprem să dea public aces ultimatum.

Guvernul condos de Al.Voltoianu răspunde la 28 noiembrie 1919 că “România

nu înţelege să cedeze la stipulaţiile care ar putea să atenteze la suveranitatea şi

independenţa ei statală”, cerînd în final o prelungire a termenului pentru ca în

România să se poată forma un nou guvern desemnat de Parlamentul rezultat din

alegerile generale care au avut loc la 3 şi 4 noiembrie 1919.2

La 10 decembrie 1919, generalul Coandă, delegatul României la Conferinţa de

Pace, semnează atît Tratatul de Pace cu Austria, cît şi tratatul Minorităţilor, căruia I s-

a adus unele modificări. Prin semnarea Tratatului de Pace cu Austria nu s-a încheiat

problema graniţelor Bucovinei. Senatul votează ratificarea Tratatului încheiat cu

Austria în unanimitate.3

1.Valeriu Dobrinescu, Ion Pătroiu, Op. Cit p.1552.Alexandru Vianu “Relaţiile Internaţionaleîn acte şi documente 1917-1939”, p.353.Stelian Neagoe “Bătălia pentru Bucovina”,p.117

30

Deputatul social-democrat din Bucovina, Constantin Cracalia, declară că

Bucovina devine romănească în limitele graniţelor care urmau să fie stabilite, ceea ce

nu se ştie dacă s-a făcut. El cere plebiscite pentru teritoriile locuite de ucraineni.

Aceştia trebuie să fie reprezentaţi în administraţia ţării, proporţional cu numărul lor şi

să li se asigure dreptul la limbă, învăţămînt ţi cultură.

Ministrul de Externe, Take Ionescu, Arată că din februarie 1919 se ştia că

politica dusă de Brătianu nu avea sorţi de izbîndă şi că trbuia să se găsească soluţia,

înainte de a fi somaţi de principalele Puteri. Referitor la plebiscitul din nordul

Bucovinei, acesta a fost cerut de un deputat social-democrat bucovinean, dar nu şi de

ceilalţi deputaţi.1

Stabilirea frontierelor dintre statele succesoare ale fostei Austro-Ungarii şi a celor

căror leau revenit teritoriile acesteia s-a făcut printrun tratat special numit: ”Tratatul

dintre principalele Puteri Aliate şi Asociate şi Polonia, România, Statul Cehoslovac şi

Statul Sîrbo-Croato-Sloven, relative la unele frontiere ale acestor state”, încheiat la 10

august 1920 la Sevres. România a aderat la acest tratat la 28 octombrie 1920, anterior

semnat de Cehoslovacia şi Iugoslavia. Tratatul de la Sevres stabileşte linia de frontieră

identică cu cea fixată de Consiliul Suprem. Cutoate că în fapt, tratatul a fost aplicat, el

nu a fost ratificat.2

Tratativele şi Protocolul încheiat între România Polonia privind delimitarea

definitivă a frontierelor Bucovinei.

Comisia mixtă româno-polonă pentru delimitarea frontierei între cele două ţări,

Înfiinţată prin Tratatul de la Sevres, s-a constituit şi a lucrat în perioada dintre 1921 şi

1935, în şase conferinţe plenare, la nivel guvernamental. Delimitarea definitivă a

frontierei Bucovinei s-a făcut în cea dea cincea conferinţă plenară care a avut loc la

1.I.Ionaşcu, P.Bărbulescu, Gh.Gheorghe “Tratatele internaţionale ale României”, p.4262.N.Daşcovici “Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public”, p.27

31

Bucureşti în ziua de 26 ianuarie 1928. Cu acest prilej s-a convenit că teritoriul din

nord-estul Bucovinei, care aparţinea Polonieie să revină României. O serie de alte

probleme de frontieră litigioase între cele două ţări îşi găsesc reglementarea.

Guvernele României şi Poloniei au acceptat concluziile Comisiei mixte româno-

polonă şi au făcut cunoscută această hotărîre, prin notificarea unor note diplomatice

identice, schimbate la Varşovia în 10 octombrie 1928. În cea dea şasea şi ultima

şedinţă a Comisiei Mixte care a avut loc la Bucureşti la 17 noiembrie 1935 luînduse la

cunoştinţă de lucrările Subcomisiei tehnice de delimitare pe teren a frontierei adunate

în nouă volume de documentaţii. Comisia mixtă stabileşte prin art.2 al protocolului

încheiat că frontiera dintre cele două ţări, care va porni de la vîrful Stog şi avînd drept

punct final confluenţa pîrîului Zarncaz cu Nistru, se îndreaptă spre vechea frontieră

dintre Galiţia şi Bucovina.

În aceiaşi zi de 17 noiembrie, s-a încheiat o Convenţie pentru ocrotirea,

conservarea şi recunoaşterea unor semen convenţionale de frontieră. Atît Protocolul

cît şi Convenţia urmau să fie ratificate de Parlament, dar din motive ce nu sunt

cunoscute, acest lucru nu s-a produs. Cum ambele părţi au aplicat pe teren, prevederile

Protocolului şi a Convenţiei, acestea au rămas în vigoare.1

Unirea Bucovinei cu România, hotărîtă la Congresul General al Bucovinei, a fost

recunoscută pe plan internaţional, începînd cu Tratatul de Pace cu Austria şi

încheinduse cu protocolulComisiei mixte româno polone din 17 noiembrie 1935. Un

drum lung şi anevoios, care însă s-a încheiat cu rezultate positive, cu toate că

diplomaţia română a găsit cu greu mijloacele cele mai potrivite, pentru a convinge

asupra justeţei cauzei privind Bucovina

1. Radu Economu “Unirea Bucovinei 1918” p105-106

32

Postfaţă Politica promovată de Austria, în teritoriul Bucovinei din 1775 pînă la Marea

Unire a fost destul de dură, în deosebi pe plan social şi cultural. Etnia română a

reprezentat o etnie tolerantă, întrucît guvernul Austriac a promovat o amplă

politică de colonizare şi de integrare politică şi culturală în cadrul imperiului,

care a avut de multe ori o atitudine impasibilă în ceea ce privea dezvoltarea

economică a acestui teritoriu. Toate acestea s-au reflectat negative asupra

dezvoltării ulterioare a Bucovinei, nu în zadar în pragul Marii Uniri, Bucovina se

afla într-o stare deplorabilă.

Eforturile depuse pentru o eventuală unire a Bucovinei cu Vechiul Regat au

fost destul de fragile pînă la primul război mondial. Odată cu capitularea Austriei

s-au creat premise favorabile pentru unirea Bucovinei cu Patria Mamă, premise

care au fost valorificate de unii politicieni autohtoni, cărora li se datorează

realizarea idealului naţional.

Conştiinţa naţională, care a rămas veşnic aprinsă a servit drept element

fundamental în realizarea acestui eveniment şi nici cea mai aspră politică de

subjugare nu a putut să curme interesul pentru realizarea acestui ideal. Marea

nedreptate realizată între Ruşi şi Austrieci în 1775, în sfîrşit a fost ştearsă, însă

cei 144 de ani de dominaţie străină nu pot fi uitaţi aşa uşor. Integrarea politică,

administrativă şi culturală a Bucovinei, a fost destul de anevoioasă, efectuînduse

printr-un şir de proiecte de legi cu caracter unionist.

Pe plan extern, recunoaşterea internaţională a unirii Bucovinei a întîmpinat de

asemenea unele impedimente, determinate în mare măsură de instabilitatea politicii

externe a României. Caducitatea Tratatului de Pace, semnat între România şi

Puterile Centrle, au înclinat balanţa în favoarea intereselor române. Activitatea

diplomaţiei române în promovarea intereselor reale ale bucovinienilor nu a fost

caracterizată de o eficacitate deplină, de aceea au apărut numeroase controverse în

33

delimitarea definitivă a frontierelor, iar în final pierderea celor cinci localităţi din

nord-vestul Bucovinei.

Cu părere de rău guvernul roman a dat dovadă de impasibilitate în unele

cazuri faţă de această regiune din nordul Basarabiei, după ce tinsese cu atîtă

înverşunare şi fermitate la realizarea unirii. Aceasta a dus cu ca în present

teritoriul fostei Bucovine să includă altă etnie, altă cultură, cu toate că am avut

aceeaşi istorie comună, care n-ar trebui ignorată.

34

Anexa 1

Cuvîntul lui Iancu Flondor la Constituanta Bucovinei din 27 octombrie

1918.

Domnilor,

O iobăgie naţională de aproape un secol şi jumătate, pe cît de dureroasă pe atît

de ruşinoasă, e pe şfîrşite. Poporul roman din Bucovina e pe cale de a sparge şi de a

lepăda lanţul care i-a ferecat sufletul. Liberi, în puterea suveranităţii naţionale, d-

voastră veţi hotărî astăzi, ce veţi afla de bine pentru un viitor fericit şi falnic al

neamului românesc din Bucovina. Dar să nu uităm, că acest moment înălţător s-a

35

născut din suferinţe grele şi adîncă jale şi e sfinţit cu singe abundant al eroilor noştri.

Vă provos să vă sculaţi în picioare ca semn de juruinţă că nu-I vom uita niciodată şi

că ne vom arăta întodeauna demni de sacrificial lor. Închei cu rugămintea

fierbinte:”Dee Dumnezeu la momentul acesta mare şi acele care vor urma să afle în

rîndurile noastre numai suflete mari”

Ion Nistor, Unirea Bucovinei-28 noiembrie

1918,Cartea Românească,Bucureşti, 1928,p.36-37

Anexa 2

Cei 50 de membri ai Consiliului Naţional Român aleşi de Adunarea Naţională la 27 octombrie 1918

1. Balmoş Gheorghe 26.Niculiţă Popovici2. Băncescu Gheorghe 27.Odoilicean Ilie3. Dionisie Bejan 28.Onciul Aurel4. Bondărescu Vasile 29.Popovici Dorimedont5. Boncheş Gheorghe 30.Popovici Alecu6. Bucevschi Dumitru 31.Procopovici Alecu7. Candrea Ion 32.Puşcariu Sextil8. Clain Cornel 33.Reuţ Romul9. Culda Toader 34.Saghin Alexandru

10.Dan Dimitreie 35.Şandru Gheorghe11.Flondor Nicu 36.Şandru Alboi Vasile12.Flondor Iancu 37.Sîrbu Gheorghe 13.Gheorghian Octavian 38.Sbiera Radu14.Grigorovici Gheorghe 39.Scalat Modest15.Homiuc Cornel 40.Simeonovici Teofil16.Hurmuzachi Alexandru 41.Tarnavschi Ipolit

36

17.Hurmuzachi Constantin 42.Teleaga Gheorghe18.Iacob Mihai 43.Tomaşciuc Victor19.Iliuţ Ion 44.Tomoiagă Laurenţie20.Isopescul-Grecul Costantin 45.Ţurcan Aurel21.Jascu Constantin 46.Ţurcan Dimitrie22.Leuştean Teodor 47.Vasilovschi Nicu23.Lupu Florea 48.Voitea Gheorghe24.Marcu Vasile 49.Voronca Aurel25.Mihalescu Nicolae 50.Zanca Teoader

Glasul Bucovinei, Cernăuţi nr.3,29 octombrie 1918.

Anexa 3

Moţiunea Congresului General al Bucovinei

Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, în 15/28 noiembrie 1918 în sala

sinoidală din Cernăuţi,

Considerînd că de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde

vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, au făcut pururea parte din Moldova, care

în jurul ei s-a închegat ca stat.

Considerînd că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de

domnie de la Suceava, gropniăele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum

şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei.

37

Considerînd că fiii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii din Moldova şi sub

conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului

lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi cotropirii păgîne.

Considerînd că în 1775, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul

Moldovei şi cu dea sila alipită Coroanie Habsburgilor.

Considerînd că 144 de ani poporul bucovinean a indurate suferinţele unei

ocîrmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale, care prin strîmbătăţi şi

persecuţii caută să-I înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri, cu care

voieşte să trăiască ca frate.Considerînd că, în acelaşi timp, poporul băştinaş a fost

împiedicat systematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de cîştig ale acestei ţări

şi despoiat, în mare parte de vechea sa moştenire.

Considerînd că, cu toate acestea,bucovinienii n-au pierdut nădejdea cîă ceasul

mîntuirii, aşteptat cu atîta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună,

tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui

Ştefan şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui,

cînd se vor uni toate ţările române dintru Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar.

CONSTATĂ CĂ CEASUL ACESTA MARE A SUNAT

Astăzi, cînd după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor

şi nobililor ei aliaţi s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru

toate neamurile, şi cînd în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a

zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit şi toate neamurile încătuţate în cuprinsurile ei

şi-au cîţtigat dreptul de liberă hotărîre de sine, cel dintîi gînd al Bucovinei dezrobite

se îndreaptă către Regatul României, de care am legat nădejdea dezrobirii noastre.

Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupînd suprema putere a

ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii

naţionale hotărîm:

UNIREA NECONDIŢIONATĂ ŞI PE VECIE A BUCOVINEI, ÎN VECHILE

EI HOTARE PÎNĂ LA CEREMUŞ, COLACIN ŞI NISTRU CU REGATUL

ROMÂNIEI

38

Acest act votat în unanimitate, reprezentînd hotărîrea liberă a poporului

bucovinean, se va înmîna de către o delegaţie Majestăţii sale Regele Ferdinand I al

României ăi se va aduce la cunoştinţa Puterilor Aliate.

„Monitorul Bucovinei” , Fascicula nr.8, 5 ianuarie 1919

Anexa 4

Extras din Memoriul general al României, prezentat la Conferinţa preliminară de Pace referitor la revendicările privind frontiera Bucovinei

România sub regiunea răpită de la Moldova şi ataşată Coroanei Austriei, sub numele de Bucovina.

Frontierele se definesc astfel: Nistru de la vărsare pînă la frontiera cu Galiţia. De aici, o linie atingînd Prutul la confluenţa cu Ceremuşul, urmînd de aici frontiera către Galiţia şi Ungaria la punctul Stog.

Bucovina este un fragment din Moldova, răpită în 1775 de Austria printr-o combinaţie diplomatică. Administraţia austriacă s-a atrăduit să micşoreze importanţa elementului românesc, care era aproape exclusiv în 1775. Spre deosebire de Ungaria, Austria a preferat să provoace un amestec de naţionalităţi, introducînd colonii ăi favorizînd imigrarea.

Cu toată favorizarea elementului ucrainean, acesta n-a ajuns la mai mult de 3/8 din populaţia totală.

39

Moldova a reclamat tot trupul Bucovinei şi s-au manifestat tendinţe iredentiste.

Guvernul provizoriu, născut dintr-o Adunare Naţională a românilor şi toate naţionalităţile provinciei, cu excepţia ucrainenilor, a proclamat la 28 noiembrie1918, la Cernăuzi, unirea definitivă fără condiţii cu România a întregii Bucovine.

România a luat act de această voinţă de unire a Bucovinei ţi a făcut loc în guvernul ei a reprezentanţilor privinciei. Tratatul din 1916 a stabilit frontiera pe Prut, fiindcă ruşii s-au opus ca România să ajungă la Nistru, dar prin unirea Basarabiei şi-a regăsit frontiera naturală la acest fluviu.

Mircea Djuvara „Războiul româniei 1916-1918” Editura, Cartea Românească, Bucureşti 1968, p.278

Anexa 5

Memoriu asupra primului proiect al Tratatului de Pace cu Austria privind frontierele Bucovinei

Paris, 4 iulie 1919

În 28 noiembrie 1918 a hotărît Adunarea Naţională din Cernăuţi compusă din marea majoritate a populaţiei întegii ţări Unirea Bucovinei în hotarele ei vechi istorice, pînă la Nistru, Colacin şi Ceremuş cu România.

Unirea aceasta nu constitue o anexiune ci o dezanexiune, realipindu-se teritoriul Moldovei, răpit de Austro-Ungaria în 1775, iarăşi la patria mamă.

Precum s-au respectat vechile frontiere ale Alsaciei şi Lorenei ale Galiţiei etc., restituindu-se statelor din care făceau parte, în graniţele lor istorice, de asemenea trebuie tratată şi Bucovina, restituindu-se în vechiul ei ciprins, cu atît mai bine că aceste frontiere nu s-au schimbat în decurs de mai bine de 5 secole fiind respectată chiar de Austria ca frontieră naturală a Bucovinei.

40

În special nu sw poate admite o schimbare a frontierelor între Nistru şi Prut din următoarele motive:

Calea ferată Cernăuţi, Zalesciki, e o arteră principală a Bucovinei, care leagă sistemul căilor ferate bucovinene cu reţeaua din Galiţia orientală, deci trebuie să treacă prin teritoriul românesc, cu o zonă, care să fie scutită, cel puţin la 40 km. Între frontiera veche a Bucovinei şi între frontiera nouă stabilită se află mai multe sate răzeşti, cu o populaţie românească, în partea slavizată, care doreşte să rămînă sub România. Şi în valea Ceremuşului se află multe sate răzăşeşti, care prin alipirea lor la Galiţia ar cădea prada slavizării. Valea Ceremuşului îşi are debuşeul economic natural la Cernăuţi. Unica rectificare a frontierelor istorice ce sar putea admit ear fi referitor la cedarea districtului Storojineţ-Putila, a cărui cedare n-ar constitui o pierdere mare economică şi etnografică.

Radu Economu “Unirea Bucovinei1918”

Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1994, p.187

Bibliografie selectivă

1.Abrudeanu Ion Rusu “Memorii asupra Chestiunii Ucrainene “, Editura Semne, Bucureşti p.3542.Atanasiu Victor, Anastase Iordache, Mircea Posa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, “România în primul Război mondial”, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.421.3.Bălan Teodor „Bucovina în preajma războiului mondial” , Editura Rum –Irina, Bucureşti, 1992, p.1364.Brătianu Gheorghe “Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei Lui Ion I.C.Brătianu”, Bucureşti, 1940, p.149.5.Campus Eugen, Moisiuc V. “România şi Conferinţa de la Paris (1918-1920).Triumful principiilor Naţionalităţilor”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.261.6.Daşcovici Nicolae, “Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public”Editura Socec, Iaşi 1996, p.27.7.Djuvara Mircea “Cîteva consideraţii generale asupra Conferinţei de la Paris”, EdituraColisseum, Bucureşti, 1991, p.13.8.Djuvara Mircea „Războiul româniei 1916-1918”Editura, Cartea Românească, Bucureşti 1968, p.279.Djuvara Mircea „Pămînt românesc”, Cartea Românească, Bucureşti 1977, p.27110. Dutceac Vasile „Minimul drepturilor minorităţilor naţionale în românia”, Editura Semne, Bucureşti 1988, p.511.Economu Radu “Unirea Bucovinei 1918” Editura fundaţiei culturale române, Bucureşti 1994, p.105-10612.Economu Radu „Unirea Bucovinei 1918” p.2

41

13.Economu Radu, „Unirea Bucovinei 1918”, p.4014.Economu Radu“Unirea Bucovinei 1918” p.9815.Economu Radu “Unirea Bucovinei1918” Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1994, p.18716.„Glasul Bucovinei” 5 noiembrie 1918, p.117.“Glasul Bucovinei”, Cernăuţi nr.3,29 octombrie 191818. ”Glasul Bucovinei” nr.548, octombrie 192019.„Glasul Bucovinei”, nr.424, mai 192020. Ibidem, p.5-8.21.Ibidem, p.62-6422.Ibidem, p.180-181.23.Ibidem, p.241.24.Ibidem, p.29125.Ibidem. Dosarul nr.11, p.7426.Ibidem. Dosarul nr.46, p.8-2127.Ibidem , textul cuvîntării lui Ion Nistor p.3-428.Ibidem, Textul adeziunii polone şi germane p.429.Ionaşcu I., Bărbulescu P., Gh.Gheorghe, “Tratatele internaţionale ale României”, EdituraUniversitatea Bucureşti1996, vol.I, p.426.30.Ionescu N.I. „Rezultatele din martie 1920, pentru adunările naţionale constituante”, Editura Universitatea, Bucureşti 1998 p.5,2131.Krupensky Boris “Istoria Ucrainei”, Editura Geschichte, Leipzing, 1999, p.26332.„Monitorul Bucovinei” , Fascicula nr.8, 5 ianuarie 19133.Muşat Mircea şi Ion Ardeleanu” Viaţa politică în România 1918-1921”, Editura Adevărul, Bucureşti 1998, p.26734.Neagoe Stelian “Bătălia pentru Bucovina”, Editura Helicon, Timişoara 1992, p.11735.Neagoe Stelian „Bătălia pentru Bucovina” p.9235.Neagoe Stelian „Bătălia Pentru Bucovina” p.11236.Negură Ion “Consideraţii asupra românităţii nordului Bucovinei”, Cartea Românească, Bucureşti,1984, p.241.37.Nistor Ion “Amintiri răzleţe din timpul Unirii”, Cernăuţi 1928, p.18138.Nistor Ion “Unirea Bucovinei”, Editura Adevărul, 1993, p.117.39.Nistor Ion „Uirea Bucovinei” p.11540.Nistor Ion “Unirea Bucovinei-28 noiembrie 1918. Studii şi documente”, Cartea românească,Bucureşti 1988, p.36-3741.Ion Nistor”Zece ani de la unirea Bucovinei”, Cartea Românească, Bucureşti 1978, p.138.42.Nistor Ion “Istoria Bucovinei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.384-38543.Panaitescu Petru „Istoria Românilor”, Editura Logos, Chişinău 1991, p.270-27144.Pătroiu Ion, Valeriu Florin Dobrinescu, “Marea Unire din 1918 în documente diplomaticeAmericane”, Editura Socec, Iaşi, 1989, p.153.45.Petrencu Anatol, Chiper Ioan “Istoria Universală”, Editura Prut Internaţional, 2002, p71-7246.Popa Dumitru „Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină” Editura fundaţieie culturaleRomâne 1989,p.13-1447.Puşcariu Sextil, “Memorii”, Editura Minerva, Bucureşti,1978, p.339.48.Rangheţ Boris, “Relaţii româno-americane în perioada primului război mondial 1916-1920”,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p.169.49.Varta Ion, Demir Dragnev, “Istoria Românilor”, Editura Civitas, Chişinău 2003, p.19550.Vascan Vasile „Modul de administrare a serviciului public în Bucovina”, Editura Universitatea, Bucureşti 1991, p.19551.Vianu Alexandru “Relaţiile Internaţionaleîn acte şi documente 1917-1939”, p.3552.Vianu Alexandru, Dorin Zamfir, Buşe Constantin, “Relaţiile româniei în acte şi documente “

42

Editura Universitatea Bucureşti, 1971, p.7.

43