Mirel BĂNICĂ

Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor.

Eu cred în felul meu- practica pelerinajului în România contemporană -

De ce tocmai acest subiect? Mărturisesc încă de la început faptul că m-a atras felul în care posturile de televiziune din România prezentau subiectul pelerinajelor, ca pe un amestec unic de scandal şi atitudine pioasă, totul servit pe un fond de miros de sarmale, mititei şi îmbulzeală. După ce am început să fac primii paşi în cercetarea subiectului, mi-a plăcut ambiguitatea semanticii pelerine, distanţa care există între pelerinaj ca moştenire primară a creştinismului şi pelerinajul ca practică religioasă. Sau diferenţele existente, importante, între practica pelerinajului în lumea catolică şi cea ortodoxă. A urmat mai apoi dorinţa de a merge pe teren, de a afla acolo, la faţa locului, ce-i împinge pe mii, poate zeci de mii de oameni să stea ore lungi în aşteptare, înfruntînd ploaia, vîntul, oboseala, foamea, oamenii politici şi alte obstacole, doar pentru a se găsi, preţ de cîteva secunde în contact cu moaştele sfinţilor. A se umple de baraka, respiraţia divină a relicvelor, după expresia creştinilor copţi din Egipt.

Vă voi spune povestea unei cercetări de teren întreprinse timp de trei zile la Iaşi, în octombrie 2009, cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva. De ce Iaşi şi de ce Sfînta Parascheva? Deoarece prin amploarea, vechimea şi importanţa sa, acest pelerinaj este cel mai însemnat din lumea ortodoxă din România. Are şi rol de punte de dialog religios şi ecumenic între spaţiul slav şi Transilvania, mărturie stînd atît grupurile de călugări bulgari şi ruşi care vin în pelerinaj, cît şi mulţimea de pelerini din nordul şi nord-estul Transilvaniei.

Atunci cînd am început să redactez rîndurile de mai jos, am vrut să ţin cont de mai multe întrebări, cu scopul de a identifica logica de funcţionare a unui pelerinaj. Iată cîteva dintre ele: cine sînt pelerinii? Cum se autoconstruieşte identitatea pelerinului? Care sînt relaţiile dintre pelerinaje şi mediul în care ele se desfăşoară? Putem vorbi de o etnografie a pelerinajului, care să cuprindă analiza sistemului de obiecte purtat cu el de pelerin, îmbrăcămintea şi hrana sa, pînă la obiectele abandonate de către acesta? În fine, mărturisesc că m-a fascinat faimosul rînd, cel ce naşte de fapt la capătul aşteptării pelerinului.

13 octombrie 2009, ora 5,30. Mă găsesc pe peronul Gării de Nord, în aşteptarea trenului rapid cu destinaţia Iaşi. În lumina scăzută a dimineţii sînt vizibile grupuri mici, compuse din cinci, şase persoane, îmbrăcate călduros, purtînd genţi, rucsac sau sacoşă de plastic. Vorbesc mult între ei, schimbă pahare pline cu cafea. Alte grupuri sînt compuse doar din două, trei persoane, îmbrăcate în negru. Călugări şi călugăriţe, provenind fără îndoială de la mănăstirile din împrejurimile Bucureştiului. Aceştia din urmă le atrag ca un magnet pe celelalte persoane prezente pe peron, care încearcă să intre spontan în dialog cu călugării, cerînd sfaturi şi informaţi. Mă întreb chiar acum, la începutul călătoriei mele, dacă există un fel specific de a se îmbrăca al „pelerinului“. Observ abundenţa vestelor matlasate, a căciulilor de lînă, a fularelor, eşarfelor etc., cu toate că temperatura ambiantă nu este chiar atît de scăzută. Mă aşez pe un scaun de plastic roşu, ars cu bricheta, de pe peron, în aşteptarea momentului în care garnitura de tren va intra în gară. Chiar lîngă mine, două doamne, în jurul vîrstei de 60 de ani, tocmai şi-au terminat de băut cafeaua în gobelet de plastic şi fumează cu poftă prima ţigară a zilei, privind sosirea în gară a trenului internaţional Viena-Bucureşti. Discută despre nenorocirea pierderii bagajelor şi a medicamentelor atunci cînd se pleacă în călătorii

internaţionale şi în pelerinaj. Pe teren, în Iaşi, cele două mari spaime, bagajele şi medicamentele, vor reveni obsesiv în discuţiile celor din jur. Un alt grup, ceva mai numeros, se constituie spontan în apropiere. Par a fi profesori sau medici proaspăt ieşiţi la pensie, care doresc să se bucure cît mai mult de libertatea şi mobilitatea astfel dobîndită. „După miezul nopţii, în data de 14 octombrie, se întîmplă minuni!“, spune convinsă o persoană de sex feminin din acel grup. Mai participase anul trecut la pelerinaj, iar acum împărţea sfaturi în stînga şi în dreapta, oricui dorea să o asculte. „Ce minuni, mai exact?“, întreb şi eu sub privirea tăioasă şi contrariată a doamnei, luînd, de fapt, contact cu prima dificultate a acestui teren de cercetare atît de special: încercarea de a te plasa în afara unei situaţii sociale date, în timp ce încerci pe de altă parte să stabileşti un contact cu indivizii chestionaţi. Doamna cu pricina schimbă brusc registrul, deturnează întrebarea, spunîndu-mi că ea personal nu a avut niciodată probleme de sănătate, apoi mă priveşte cu un amestec de uimire amestecată cu milă, ca pe un sărăntoc.

În tren. La o primă vedere, trenul pare a fi un rapid ca oricare altul, pelerinii îşi fac simţită prezenţa, mai degrabă discret. Plasat strategic la capătul vagonului, discut cu şeful de tren, bărbat în jur de 45 de ani; detaşat de la regionala CFR Galaţi, simte nevoia să-mi spună că „este credincios, dar nu habotnic, ca o parte dintre ăştia... Eu sînt şef de tren, dar nu sînt din regionala asta. Pelerinii sînt aşa, cum să zic, oameni mai sărmani. Eu nu trebuie să mă uit la biletul lor ca să-i recunosc. Trenul are un singur vagon suplimentar pentru eveniment, presa asta exagereză mult. Nu are CFR-ul bani de trenuri în plus. Pentru presă, pelerinajul este ca lingura de miere pentru muşte, se aruncă toţi pe el“. Apoi se întrerupe brusc, se uită în stînga şi în dreapta ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu se mai află nimeni în preajmă, spunînd cu voce scăzută, aproape de taină: „Vedeţi, să aveţi grijă acolo la Iaşi. Sînt şi multe vrăjitoare care merg acolo“. Accentuează în mod nefiresc cuvîntul „acolo“, însoţindu-l cu o înclinare complice a capului.

Pe măsură ce trenul avansează în podişul Moldovei, încep să sune telefoanele celor din jur. Se dau şi se primesc acatiste şi pomelnice prin intermediul acestei banale minuni tehnologice. Cea mai interesantă discuţie din timpul călătoriei o port cu un grup de patru femei de la ţară, vîrstnice. S-au urcat în tren din gara Adjud. Poartă cu ele flori proaspete de grădină, busuioc verde, lumînări, pomelnice, bani „pentru acatiste“, haine groase, hrană – tot inventarul pelerinului. Discuţia pe care o purtăm este foarte liberă, m-au acceptat pe deplin în grupul lor, primesc o mulţime de sfaturi despre cum trebuie să-mi organizez pelerinajul, cum să mă îmbrac, cum să mă port. Din păcate, reportofonul pe care am înregistrat discuţia noastră a sfîrşit scurcircuitat şi plin de apă în ploaia diluviană ce a urmat în după-amiaza acelei zile. Bunicile din Adjud au toate copii şi nepoţi emigraţi în Italia. Pe aceştia nu-i mai interesează pelerinajul la Sfînta, chiar şi aşa mai vin acasă cînd se nimereşte – îmi spun cu tristeţe. Oamenii politici care vin să se facă văzuţi la Iaşi sînt percepuţi ca o fatalitate, „o încercare pe care ne-o dă Sfînta în fiecare an“. Chiar aşa au spus, cu neprefăcută sfială. Mai aflu de la ele că, înainte de 1989, Miliţia nu împiedica desfăşurarea pelerinajelor, dar nici nu intervenea atunci cînd ar fi fost nevoie, în timpul anumitor momente de îmbulzeală, inevitabile. „Parcă voit o făceau, să se sperie lumea de înghesuială, să spună apoi în jur că nu este bine la pelerinaj“, spune una dintre bătrîne. Tocmai în acel moment îşi face apariţia în vagon o patrulă mobilă formată din doi poliţai de la Căile Ferate (Poliţia TF) şi un jandarm. Aruncă o privire circulară, percutantă, celor din jur. Pleacă la fel de rapid cum au sosit. Cele patru bătrîne se fac mici, mici în scaune, zdrobite de autoritatea uniformei. După plecarea acestora, încep să vorbească despre cît de necesară este, citez, „ordinea şi disciplina“, atît de bune pentru un pelerinaj. La despărţire, chiar atunci cînd trenul intra în gara Iaşi, îmi oferă flori şi busuioc proaspăt, „să am ce să duc la Sfînta“.

Ora 12,00. Sosirea în Gara Iaşi. Călătorul proaspăt debarcat în gara Iaşi nu remarcă nimic deosebit cu privire la existenţa marelui pelerinaj – afiş, banner sau alt semn distinctiv. Nu există nici tăbliţe indicatoare sau un punct de primire al pelerinilor, nimic. Voi regăsi abia mai tîrziu un fel de „birou de informaţii“ aparţinînd Primăriei Iaşi, aflat chiar în centrul oraşului. Doi poliţişti comunitari, dînd impresia de prea-plin în uniforma lor strîmtă, împart într-un fel de cort de picnic pliante trase la xerox. Revin la gara Iaşi. Se simte totuşi prezenţa fluxului de pelerini care caută instinctiv direcţia către Catedrala Mitropolitană. Pelerinii „vechi“ (cu ghilimele), cei care cunosc deja cea mai scurtă cale pentru a se înscrie la coadă, nu stau prea mult pe gînduri şi se năpustesc de-a lungul bulevardului, peste şinele de tramvai şi strada plină de gropi. O parte dintre aceştia se opresc în micile magazine alimentare de la parterul blocurilor de locuinţe, pentru a-şi „completa“ provizia de apă şi alimente.

Mă îndrept la rîndul meu către Catedrală, înconjurat de pelerini. Îi recunoşti uşor, nu doar din cauza unor atribute exterioare evidente (cum ar fi scaunul pliant de camping ţinut sub braţ), ci mai degrabă după mersul lor alert, de oameni avînd un scop precis. Urmează un prim contact cu ceea ce am numit pelerinajul resursă. O vînzătoare ţigancă de vîrstă incertă propune celor interesaţi diferite modele de pieptene sculptat în os, o adevărată raritate. Nu departe de gară pelerinii sînt acostaţi de doi tineri corect îmbrăcaţi, costum-cravată. Extrem de politicoşi. După ce-şi spun numele, ne cer să participăm la un „sondaj de opinie“. Sînt studenţi la Facultatea de Teologie Baptistă din oraş, chiar dacă nu-şi declină această identitate decît la final, la insistenţele mele. Primesc un CD pe coperta căruia stă scris cu litere groase „Biblia, sau misticismul?“, precum şi un Nou Testament, format de buzunar. Pelerinii se lasă chestionaţi cu vădită plăcere, cred că interpretează gestul celor doi ca pe o formă de recunoaştere a condiţiei lor pelerine.

În centrul oraşului este ridicat un cort alb, cu o cruce roşie pe el. Trei persoane tinere promovează programul „Mişcarea pentru Sănătate“, se oferă să măsoare gratuit tensiunea, oferă sfaturi pentru diete etc. Sînt membri ai Bisericii Adventiste, chiar dacă nici ei nu îşi afişează direct apartenenţa. La fel ca şi celălalt grup neoprotestant întîlnit mai înainte, folosesc pelerinajul ca o resursă utilă pentru contactul cu un public la care nu ar fi ajuns altfel în mod obişnuit.

(va urma)

 Mirel BĂNICĂ

Starea-sentiment de comunitas şi mass-media- practica pelerinajului în România contemporană -

N.red.: În numărul trecut (331), Mirel Bănică a început (în articolul „Eu cred în felul meu“) povestea unei cercetări de teren întreprinse, în octombrie 2009, cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva. În acest număr apare partea a doua.  

14 octombrie 2009. Ora 03,30 dimineaţa. Ceaţă, frig umed. Oamenii se aşază grăbiţi în rînd, fără a schimba nici un cuvînt între ei. Toţi evaluează din priviri lungimea cozii şi timpul asociat de aşteptare. Fiecărui reper vizual îi corespunde un anumit număr de ore. „Anul trecut am început coada de aici de la baie (este vorba de o mai veche baie publică, mărturie a

prezenţei evreieşti din oraş) şi am ajuns la Sfînta în jur de ora 11 dimineaţa“, aud pe cineva din jur. Se poate vorbi oare de „noroc“ atunci cînd vrei să înţelegi ce se întîmplă într-un pelerinaj? Am norocul să fi intrat de data aceasta în rînd împreună cu un grup de circa 15 persoane, bărbaţi şi femei, originari din Matca, comună din sudul judeţului Galaţi. O localitate renumită pentru producţia sa de legume – de altfel, cît timp au stat la rînd, bărbaţii nu au încetat să vorbească despre diferitele pieţe din ţară unde au fost prezenţi cu fructe şi legume. „Mătcaşii“ – după cum se autodenumesc – se încurajează reciproc pentru a rezista frigului din ce în ce mai persistent şi oboselii provocate de statul în picioare. Bărbaţii au uşoare altercaţii verbale cu jandarmii, care le cer să nu mai iasă din rînd şi să nu depăşească linia gardului metalic de control. În lumina bolnăvicioasă a iluminatului stradal, fumul de ţigară se ridică spre cer în volute violete. Banana time: bărbaţii îşi aduc aminte de armată, de felul cum „omorau“ timpul acolo. Apoi îi privesc pe mai tinerii jandarmi îmbrăcaţi în ţinută de intervenţie şi spun admirativ: „sînt aici adunate şase unităţi de jandarmi, din şase judeţe ale Moldovei“. Trag cu şi mai multă sete din ţigară. Soţiile par a fi mult mai disciplinate. Nu ies din rînd, nu fumează, nu fac incesante deplasări după cafea. Ba, mai mult, îşi ceartă soţii: „Cum ai să o atingi tu pe Sfînta cu buzele alea spurcate de ţigară“, spune mustrător una dintre ele. Bărbaţii nu răspund nimic, doar că încetează să mai glumească. Obsesia aceasta a spurcăciunii, a întinării sacrului am întîlnit-o mai tîrziu şi la o ţigancă în vîrstă ce vindea batiste şi lenjerie de corp. „Batistele se ating de raclă, apoi se poartă în poşetă, în buzunar, îmi spune femeia. Poţi să te ungi cu ea pe unde te doare. Da’ să nu daţi cu ea pe la nas, că este păcat mare“. Contaminarea cu sacrul este fulgerătoare, iar reaua lui utilizare poate avea consecinţe funeste – iată ce cred că a vrut să-mi transmită vînzătoarea ambulantă. 

Ora 06,30 dimineaţa. După estimările mele, am avansat cam 70 de metri liniari, nu mai mult. „Abia acum începe să ne muncească rîndul“, spune cineva din spatele meu, pe care nu-l pot identifica. Un bătrîn îmbrăcat ponosit povesteşte, oricui are chef să-l asculte, viaţa şi minunile Sfintei Parascheva. Un fel de stare de spirit bon enfant pluteşte în aer. Oamenii încep să discute timid, subiectele sînt diverse, legate în general de viaţa cotidiană şi de pelerinaj. Supravegherea jandarmilor devine şi ea mai atentă. Tot pentru a omorî timpul, unul dintre mătcaşi iese din rînd. Cumpără flori, se întoarce rapid cu braţele încărcate de crizanteme aproape sălbatice. „Ia uitaţi-vă oameni buni la el, parcă-i ieşit drept de la emisiunea lu’ ăla de la Antena, Mircea Radu, Din Dragoste“, exclamă sonor unul dintre ei. Toată lumea izbucneşte în rîs. Tot atunci îşi face apariţia un cuplu neobişnuit în viaţa reală, firesc în acest cadru. Doi pensionari, soţ şi soţie, poartă între ei, fiecare agăţat de o toartă, un coş de răchită, plin cu gogoşi calde. Servesc gogoşi oricui doreşte, însoţite de un pahar de vin roşu dintr-o sticlă de plastic. Mătcaşii iau cu toţii gogoşi, mulţumesc respectuos, să fie de sufletul lor şi altele asemenea, răspunsuri obişnuite în astfel de ocazii. Unul dintre bărbaţi regretă cu voce tare că vinul nu a fost cald, să se mai încălzească puţin. Într-adevăr, frigul a devenit foarte tăios, acum la ivirea primelor gene de lumină. Rîndul pare să se fi transformat într-un animal viu, avînd propria lui viaţă. Începem să ne simţim apropiaţi unul de celălalt, se formează acea stare-sentiment de communitas, esenţa pelerinajului, analizată atent de antropologul Victor Turner în cartea Imagine şi pelerinaj în cultura creştină, publicată în 1978 şi devenită între timp un reper clasic în studiul pelerinajelor. O femeie din grupul de la Matca îmi spune cu o voce joasă, pentru a nu fi auzită şi de cei din jur, că au „bărbaţi buni, care nu beau“. Ba mai mult, vin des şi la slujba de duminică sau la sărbătorile de peste an, atunci cînd nu sînt plecaţi cu treburi prin ţară. 

Ajungem într-o zonă în care stîlpii sînt numerotaţi, ca nişte staţii de autobuz. Hîrtia trasă la imprimantă, format A4, este plastifiată şi fixată pe stîlpii de iluminat public şi pe alte repere naturale (garduri, ziduri de casă) la circa doi metri înălţime. Brusc, cei din jurul meu par a fi

scoşi din amorţeala care-i cuprinsese. Încep să citească cu voce tare „staţiile“ rămase pînă la marea întîlnire. Abia mai tîrziu, în cadrul pelerinajului de Sfîntul Dumitru de la Bucureşti, am aflat rostul acestor numere, după ce am discutat cu o studentă medicinistă, voluntară Crucea Roşie. Ele servesc la regularizarea fluxului de pelerini şi la orientarea în caz de urgenţă medicală sau de altă natură, ca puncte de reper vizual. Repet, pe teren am văzut cum efectul psihologic asupra pelerinilor era extraordinar. 

Un strigăt agită mulţimea: „A venit Proteveul!“. Proteveul este numele generic care este atribuit oricărui post de televiziune prezent aici. Într-adevăr, undeva în faţă se poate vedea lumina orbitoare a unui reflector şi o tînără reporteră care „ştie mai multe despre ceea ce se întîmplă“, potrivit formulei de prezentare deja consacrate în jargonul media. Fiecare dintre cei prezenţi în rînd îşi intră imediat în rol, construind involuntar pentru camere imaginea pelerinului: sînt strînse scaunele pliante, femeile îşi aranjează baticul de pe cap, bărbaţii aruncă ţigările etc. Acest comportament în faţa camerelor de filmat l-am întîlnit la toate pelerinajele la care am participat. Grace Davie, sociolog britanic, într-un studiu dedicat religiozităţii contemporane, crede că ritualitatea modernă are următoarea marcă specifică: fiinţele umane se autodefinesc ca protagonişti ai acţiunilor rituale, veritabili autori şi actori, spre deosebire de ritualitatea aşa-zis „tradiţională“, în care orice acţiune era condusă de un număr mic de persoane, clerici sau laici. Cred că, în cazul studiat de noi, mass-media îndeplineşte tocmai acest rol, de amplificator al individului, protagonist şi autor al pelerinajului. 

În cele din urmă, echipa de televiziune se opreşte doar la cîţiva metri în faţa mini-grupului din care fac parte. Oamenii par sincer dezamăgiţi, reintră în starea de aşteptare obişnuită. Eu mă gîndesc că ar trebui să scriu un studiu separat cu privire la evoluţia reflectării pelerinajelor în mass-media românească, care oscilează de la idealizarea pioasă a pelerinajului, la bătălia pe sarmale, privite ca motor al acţiunii, după expresia profesorului Vintilă Mihăilescu, folosită într-un articol dedicat „deconstrucţiei sarmalelor“, un aliment generator de ordine socială în cadrul pelerinajului. 

(va urma)  

Sfînta e a poporului!- practica pelerinajului în România contemporană -

N. red.: Autorul îşi continuă povestea cercetării de teren intitulată „Eu cred în felul meu“, pe care a întreprins-o la pelerinajul din octombrie 2009 cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva. Primele două părţi au fost publicate în numerele anterioare.  

La ora 09,30 dimineaţa, după şase ore de aşteptare, părăsesc rîndul sub privirile pline de reproşuri ale celor din jur. Jandarmul de lîngă mine mă întreabă dacă vreau să merg doar la toaletă, nu înţelege cum poate ceda cineva atît de aproape de ţinta finală; mai aveam circa două ore, două ore şi jumătate de aşteptare – „dacă ne ajută Dumnezeu şi Sfînta să nu apară parlamentarii, să nu se oprească rîndul“, după cum spunea o voce din jur. Odată ieşit din rînd, mă îndrept către mica esplanadă din faţa Catedralei, acolo unde va avea loc slujba religioasă dedicată Sfintei Parascheva. Pînă să ajung însă acolo, parcurg încă o dată imensul rînd cu

privirea, de data aceasta în sens invers. Ceea ce mă izbeşte în toată această diversitate incredibilă este absenţa preoţilor şi a călugărilor din rînd. Sau, mai, bine spus, non-prezenţa lor este acută, te-ai fi aşteptat să fie acolo, nu doar ca administratori ai sacrului şi ai evenimentului, în general, dar şi ca buni păstori, în mijlocul mulţimii.  

14 octombrie, orele 11,00-13,00. Slujba dedicată Sfintei Parascheva se află în plină desfăşurare. Exceptînd pelerinii aflaţi în rînd, pot fi distinse două mari grupuri de oameni. Un prim grup asistă la slujbă, înghesuit în faţa estradei sau cu ochii pe un ecran uriaş. Un alt grup, foarte heteroclit, este prezent la marea atracţie reprezentată de pelerinaj. Cinetica este maximă, sînt singurele momente de veritabilă îmbulzeală pe care le-am putut vedea pînă acum. Două curente umane, ca două Gulf Stream-uri în miniatură, dau naştere la diverse fricţiuni şi altercaţii între cei care vor să participe la slujbă şi ceilalţi, simpli gură-cască, turişti sau curioşi. La un moment dat, rîndul se dezorganizează de-a binelea. Se zvoneşte că au venit „parlamentarii“ de la Bucureşti, numele generic acordat aici oricărei oficialităţi. Ei sînt lăsaţi să intre să se închine fără aşteptare, fapt ce strică dinamica rîndului. Cei din spate nu înţeleg ce se întîmplă, împing, situaţia este critică. Starea de iritare este vizibilă. Sub ochiul de sticlă al unei camere TV, o femeie strigă suficient de tare pentru a fi auzită de cei din jur: „Sfînta, draga de ea, nu este a parlamentarilor şi nici a popilor! Ea este a noastră, a poporului!“ Recunosc că m-am oprit în loc, uluit. Strigătul acelei femei închidea în el toată complexitatea relaţiei dintre pelerinaj şi religia populară. Biserica îi percepe pe sfinţi ca pe nişte intermediari între om şi divinitate. Religia populară nu gîndeşte însă aşa, pentru că ea se opreşte pur şi simplu la sfinţi. Astfel, se creează o stare de comunicare extrem de intensă cu sacrul, pe care teologia oficială nu prea a vrut şi nici nu prea a ştiut să-l analizeze de-a lungul timpului, dar care, iată, este o realitate pe teren. Pelerinajele, din multe puncte de vedere, arată toată puterea de creativitate şi spontaneitatea religiei populare, greu de ţinut în frîu de către Biserică. Religia populară ascunde dorinţe şi nevoi profunde de sacru, pe care religia „oficială“ nu le poate satisface. Sau, după cum scria François Isambert, distins sociolog al religiilor, „religia populară datorează mai mult oamenilor şi mai puţin cărţilor“. Imaginea pelerinajului ca scenă publică apare acum în toată splendoarea sa. Toate împrejurimile catedralei sînt împînzite de tarabe mai mari sau mai mici unde se vînd obiecte religioase. Ştefania Stoica, artistă, îşi prezintă ea însăşi CD-urile conţinînd un fel de doine-balade lente, dulcege. Pe măsuţa de lemn din faţa sa stă scris: „Muzică religioasă“. Artista şi-a construit o imagine pioasă (voal negru, rochie lungă, corectă), iar atunci cînd nu este solicitată de clienţi, ţine mîinile încrucişate pe piept. CD-urile sînt realizate artizanal, direct pe blancuri, nu poartă nici o inscripţie. Doar imaginea interpretei pe copertă: ea priveşte spre cer exact ca o Madonă îndurerată. 

Inventarul obiectelor religioase propuse spre vînzare, modul în care sînt prezentate şi aşezate, negocierea preţului etc. ar putea constitui obiectul unei prezentări separate. Doar o scurtă enumerare: ceas fosforescent plus crucifix, 20 de lei. „Merge şi cu încărcător de Nokia, domnu’“, spune dezinvolt vînzătorul. Săculeţ vată sfinţită Sfînta Parascheva plus tămîie, plus mini-icoană plastifiată, totul introdus într-un cub de plastic, 3 lei. Candelă plus cărbune, plus tămîie, 10 lei. La o privire mai atentă, plicul de carton vîndut sub numele de „tămîie“ se dovedeşte a fi o aromă indiană oarecare, de genul celor vîndute în orice magazin cu profil oriental din Occident. Candele fumegă abundent, umplînd aerul cu miresme orientale. În imensa lor majoritate, obiectele vîndute sînt fabricate în China, inclusiv straiele preoţeşti. Icoanele mai provin şi din Rusia, via Chişinău. Este foarte greu, dacă nu imposibil, să mai găseşti pe tarabe obiecte care pînă la jumătatea anilor ’90 făceau parte din artizanatul mănăstiresc: cruciuliţe şi crucifixe sculptate, ouă încondeiate, icoane pictate manual, ştergare etc. Tot la tarabe se pot cumpăra o mulţime de publicaţii religioase. Editate în marea lor

majoritate extrem de precar (fotocopiate xerox şi legate artizanal) sînt greu de găsit în altă parte, din cauza distribuţiei lor inexistente. Foi volante, broşuri efemere (Iisus biruitorul, stă scris pe una dintre ele), cărţi de rugăciuni. Peisajul publicistic este dominat însă de cărţile dedicate Părintelui Arsenie Boca, pe de o parte, iar pe de altă parte, de cărţile domnului Dan Puric. În multe cazuri, am putut observa cum cele două cărţi, Cine sîntem? şi Omul Frumos, se găseau expuse între alte volume cu subiecte ezoterice sau naturiste. În faţa unei astfel de tarabe cu obiecte religioase, izbutesc să discut cu un jandarm aflat la sfîrşitul serviciului. A fost de strajă în punctul cel mai nevralgic, chiar lîngă raclă. Dialogul se leagă uşor, atunci cînd constatăm că avem acelaşi scop: căutăm icoane „româneşti“ (cu ghilimele, desigur), altele decît cele din Rusia, Ucraina sau China. Mărturiseşte puţin încurcat că a fost ales de comandantul său să stea de veghe chiar acolo deoarece „m-au citit, au simţit că le am cu religia“. După ce încrederea s-a aşternut între noi, îmi propune discret să mă bage în faţă, atunci cînd va fi iarăşi de serviciu.

Printre tarabe, se plimbă un tînăr de circa 30 de ani, îmbrăcat în trening, cu şosete în papuci de plastic. Poartă cu el o listă de semnături. Este vorba de un candidat independent la cea mai înaltă demnitate a statului, cea de preşedinte. Îşi începe de fiecare dată discursul de abordare, cu propoziţia: „Sînteţi de acord ca pelerinii să fie lăsaţi să doarmă în frig, afară, pe jos, în Catedrală? De îndată ce voi fi ales, voi schimba această stare de lucruri!“. După care, întinde cu gest decis, aproape agresiv, tabelul cu semnături curioşilor strînşi cerc în jurul său. Oamenii rîd de el, dar sînt şi persoane care semnează automat, fără a şti de fapt despre ce este vorba. 

14 octombrie 2009, seara, după ora 18,30. Condiţiile meteo au devenit iarăşi dificile, temperatura a scăzut la circa 3-4OC. Stă să plouă, ceea ce dă naştere unui sentiment de îngrijorare în rîndul celor aşezaţi la rînd. Compoziţia acestuia s-a modificat vizibil, se pot vedea mulţi tineri din mediul urban, cca 25% din totalul celor prezenţi, după estimările mele vizuale. Pelerinii din satele Moldovei, dar şi ţiganii colorat îmbrăcaţi din nordul şi vestul Transilvaniei au plecat, ceea ce îmi aminteşte de dialogul purtat cu o vînzătoare de carte religioasă. „Pelerinii adevăraţi vin cu patru-cinci zile înainte, mai pe la început. Restul, la spartul tîrgului, mai mult să caşte gura, să facă şi ei cumpărături, să se laude la copii că au fost pe aici.“ 

Odată cu lăsarea întunericului, se creează adevărate „instalaţii“ religioase. Candele şi lumînări de plastic, plus icoane de mici dimensiuni, majoritatea reprezentînd imaginea Sfintei Parascheva. Mai tîrziu, discutînd cu un preot ce participase la pelerinaj, acesta mi-a spus că ele servesc pentru „a arăta drumul pelerinilor“. Văzut de departe, efectul vizual este copleşitor. În timpul ultimelor staţii, chiar înainte de sosirea la raclă, starea de nervozitate şi nerăbdarea ating punctul maxim. Grupurile devin din ce în ce mai compacte, înghesuiala este mare. „Oameni buni, de ce împingeţi aşa, că doar aţi fost atît de cuminţi pînă acum“, spune un jandarm care încearcă să pară calm. O doamnă care distribuie colivă în pahare de plastic spune că are „prieteni preoţi care sînt chiar acum de serviciu la raclă. Nici ei nu mai rezistă, săracii, sînt epuizaţi după atîtea zile cu mulţimea“. Remarc în treacăt faptul că tarabele improvizate se întind pînă la doar cîţiva metri de raclă. Integrat în rînd, mă apropii de punctul zero al aşteptării, al rîndului, al ordinii stabilite în acea seară acolo. Racla Sfintei Paracheva este depusă pe un fel de mică scenă rectangulară din lemn, cu acoperiş. Locul este înconjurat cu garduri metalice de protecţie, pe care sînt suprapuse folii mari de plastic, protecţie împotriva ploii extrem de violente care a căzut cu o seară în urmă. Un sas în care are loc contactul cu sacrul. În jurul scenei se găsesc mai multe persoane în genunchi, în adoraţie

extatică, precum şi mai mulţi părinţi cu copii în braţe, încercînd să se apropie de raclă, fără a sta la rînd.  

Mirel BĂNICĂ

Ce se schimbă și ce rămîne neschimbat în credință- practica pelerinajului în România contemporană -

N.red.: Publicăm ultima parte a cercetării de teren intitulate „Eu cred în felul meu“, pe care Mirel Bănică a întreprins-o la pelerinajul din octombrie 2009, cu ocazia hramului Sfintei Parascheva. Primele trei părţi au fost publicate în numerele anterioare.

14 octombrie 2009, seara, după ora 18,30. Totul este acoperit de flori, ghidajul jandarmilor devine din ce în ce mai sever. Înainte de a urca scările ce duc la raclă, mai aud doar o voce bărbătească care ne spune „pe două rînduri, pe două rînduri, înaintăm frumos, nu ne oprim“, aşa... În vîrtejul emoţional, colorat şi olfactiv în care am intrat, apuc să văd o pelerină care încearcă să depună pe raclă o bucată de pînză albă. Pînza, moştenitoarea acelor linţolii de in denumite brandea, cu care se acopereau în Antichitatea Tîrzie relicvele, este îndepărtată cu un gest expert de către un preot, de veghe lîngă moaşte. Un alt preot are gestiunea acatistelor şi a containerului metalic sigilat conţinînd banii introduşi de pelerini, aflat chiar la urcarea pe scenă. Alphonse Dupront crede că practici de acest gen reprezintă de fapt o restituire simbolică a darului primit din partea unui sfînt vindecător. Subiectul aduce liber o parte din sine ca ofrandă, angajîndu-se, după expresia lui Dupront, într-o întîlnire dramatică, în cadrul acestui complicat rit de trecere. După ce ies din acest tunel al întîlnirii cu sacrul, oamenii par ameţiţi şi fericiţi. Slăbiţi chiar, unii dintre ei. Florile şi busuiocul depuse pe racla Sfintei sînt redistribuite, de un grup de tineri, celor din jur. Îmi permit să citez în acest context un pasaj din cartea Omul şi sacrul a lui Roger Caillois, folositor pentru înţelegerea momentului zero al oricărui pelerinaj de acest tip: „Sacralizat şi desprins de profan, omul trebuie să rămînă departe de el atît cît durează starea sa de puritate sau de consacrare. De altfel, nu o poate menţine mult: dacă vrea să-şi asigure însăşi existenţa fizică, el trebuie să revină la uzul a tot ceea ce o întreţine şi care ar fi incompatibil cu sfinţenia. Această punere în lumină a riturilor de intrare-ieşire care permit trecerea de la o lume la alta, respectîndu-le etanşeitatea ambelor, este una dintre cele mai preţioase contribuţii la studiul sacrificiului aduse de istoria religiilor“ (am citat din ediţia Nemira, 2006).

15 octombrie 2009, drumul de întoarcere către Bucureşti. În tren. Dialog cu o tînără doctoriţă, specializată în boli de nutriţie şi diabet. Originară din Iaşi, profesează ca medic, dar este şi cadru didactic asociat la Facultatea de Medicină din oraş. Merge la Bucureşti pentru a urma un stagiu intensiv de pregătire pentru un aparat complicat de analiză rapidă a sîngelui. Nu pare a fi interesată de fenomenul pelerinajelor, dar nici complet indiferentă faţă de starea religiei astăzi. Laudă îndelung virtuţile curative şi principiile sănătoase ale postului. Îmi spune că numărul de pelerini pare să fi crescut de la an la an, din 1990 încoace. Pentru ea, numărul de pelerini din Iaşi este proporţional cu vremea de afară şi numărul de moaşte „invitate“. Cu cît sînt mai multe racle cu atît există şi mai mulţi pelerini. Îmi vorbeşte despre prieteni de-ai ei, medici, care au experimentat pelerinajul. Mă întreabă de ce sînt atît de interesat de acest subiect. „La urma urmei, pelerinajul nu se poate explica. Şi eu cred, dar

cred în felul meu“, spune doctoriţa. Trenul intră în Gara de Nord. Ne spunem la revedere grăbit. La fel procedau şi cei care se despărţeau la Iaşi după ore de aşteptare, încolonaţi ca pelerini.

 

În loc de concluzie

1. Studiul pelerinajelor este un act complex, care reflectă istoria unei ţări, a sentimentului religios, a raportului dintre tradiţie şi inovaţie. A societăţii în ansamblu. După cum bine se ştie, nu există încă o teorie general valabilă a schimbării sociale şi, în particular, a schimbărilor din cadrul diferitelor sisteme religioase ale lumii. Căutarea cauzelor generale, definitive, ultime ale schimbării conduce în general fie la false evidenţe, fie la cauzalităţi dăunătoare. Iată de ce cred că studiul unor fenomene cum sînt pelerinajele contribuie la înţelegerea forţelor discrete care modelează fiecare segment al societăţii, în particular al Bisericii şi al raportului acesteia cu modernitatea. Esenţialul este aici: s-a schimbat practica religioasă în ultimii douăzeci de ani şi dacă da, în ce sens? Pornind de la pelerinaje ca fenomene paradigmatice, ar trebui să ne întrebăm care este natura, profunzimea şi angajamentul schimbărilor observabile.

Cînd spun aceste lucruri, nu mă refer desigur la substanţa teologică a problemei. Biserica ortodoxă (şi nu este doar cazul ei, ci şi al celorlalte culte din România, fiecare cu specificul său) a suferit cele mai vizibile schimbări în ceea ce priveşte stilul de a fi prezentă în societate, în raporturile ei cu puterea politică şi în discursurile oficiale. Fără a mai vorbi despre reflectarea imaginii sale în mass-media. La aceste schimbări, credincioşii au răspuns adesea fie prin re-inventarea unor forme de coeziune, cum ar fi pelerinajele, fie prin variate forme de opoziţie şi rezistenţă, cum ar fi faimoasa blogosferă ortodoxă, dominată de intoleranţă, fundamentalism şi închidere într-un site autosuficient.

Amploarea pelerinajelor ca reacţie la schimbare şi modernitate dă întreaga măsură a tensiunilor existente în acest moment în sînul Ortodoxiei, a traversării acestui deşert al modernităţii, traversare însoţită de conflicte, emoţie şi neînţelegeri, inerente oricărui proces important de reorganizare. Rămînînd în acest cadru, ne putem întreba dacă Biserica dispune de un discurs unificat şi fiabil, care să-i permită să-şi definească fără ambiguitate „raporturile cu lumea“. Teologia şi justificările teologice (inclusiv în cazul pelerinajelor) par să nu mai fie capabile să comunice adevărul, în faţa presiunii şi dorinţei ambiante de a afla ce se petrece „în realitate“, în cadrul unor astfel de fenomene de masă.

2. Experienţa pelerinajului. Cînd un cercetător crede că a spus tot despre un pelerinaj, încercînd să-l modeleze pentru a-i da dimensiunea paradigmatică de care pomeneam mai sus, la final are impresia că, de fapt, nu a spus nimic. Catherine Mayeur, antropolog francez, spunea la finalul unei superbe cărţi dedicate pelerinajelor copte şi musulmane în Egiptul contemporan următoarele: „La sfîrşitul a lungi ani de studiu şi mii de pagini consacrate fenomenului, constat cu bucurie că nimic nu poate explica frumuseţea unei melodii sufite în tăcerea nopţii“. Majoritatea autorilor pe care i-am parcurs şi au ales pelerinajul ca „teren“ de studiu lasă să se înţeleagă că există un ceva acolo, care nu poate fi prins în cuvinte, o nucă tare ce nu se lasă spartă prea uşor cu uneltele sociologiei şi antropologiei. Iată de fapt unde stă dificultatea, dar şi plăcerea pe care o resimt faţă de un astfel de subiect.

3. Aş dori să mai subliniez două lucruri, care pot părea contradictorii. Pelerinajele există, aparent au o stare bună de sănătate, nu încetează să se multiplice. Mulţimea prezentă pare mai numeroasă de la an la an, cu toate că doar statisticile Jandarmeriei Române, în cazul în care acestea există, ar putea furniza cifre exacte ale fenomenului. În cadrul unui program aparent neschimbat şi ghidat de către Biserică, pelerinajele prezintă un anumit număr de comportamente, individuale şi colective, care prelungesc în esenţă o realitate seculară. Ele, pelerinajele, atrag favorurile şi participarea unei largi pături a credincioşilor. Dincolo de aparenţe, pelerinajele actuale ascund pierderi de dinamism şi de substanţă importante. Din acest punct de vedere, exclamaţii de genul „Pelerinajul la Sfînta nu mai este ce era odată“ sau „Eu cred în felul meu“ sînt complementare. Nu este vorba aici nici de idealizare naivă, nici de o constatare seacă, sub masca imparţialităţii academice.

Contextul social în schimbare (şi ce schimbare, mai ales în cadrul regiunilor rurale ale Moldovei!) îndepărtează încetul cu încetul lumea rurală de pelerinaje. Nu este vorba doar de îmbătrînirea populaţiei sau de imigraţia masivă. Observînd şi încercînd să înţeleg ce reprezintă cu adevărat un pelerinaj, m-am întrebat dacă nu cumva este vorba de forme de supravieţuire glorioasă a religiei ortodoxe, reciclate şi adaptate stilului de viaţă modern. Kitsch-ul invadant ca formă de pierdere a substanţei teologice profunde a pelerinajului este sufocant, nimeni nu-l poate nega. Semnificaţiile mai vechi ale pelerinajului, legate de respectul ierarhiei sociale şi familiale, sînt înlocuite cu comportamente anomice, inserate în cadrul unui nou tip de comportament religios, centrat de multe ori pe superficial şi ritualitate seacă.

Pe de altă parte, sărbătoarea pelerinajului este înrădăcinată în imaginarul colectiv, în obiceiurile sale motrice şi în autoreprezentarea de sine atît a Bisericii, cît şi a credincioşilor. Ea a devenit o expresie privilegiată a simbolisticii sociale. Dar dinamica desfăşurării sale, din care noi nu am putut arăta decît o parte nesemnificativă, lasă să se întrevadă penetrarea ei cu o mulţime de componente ale modernităţii analitice şi raţionale, a multiplicării semnificaţiilor acordate pelerinajului. Acest fapt se vede nu doar în felul în care mass-media încearcă să prezinte fenomenul, balansînd între evenimentul pur şi explicaţii pseudoştiinţifice, ci şi în felul în care o mulţime de credincioşi răspund chemării pelerine de o manieră individuală, în afara controlului Bisericii.

La fel ca şi în cazul altor pelerinaje contemporane din lumea creştină, Biserica nu controlează în totalitate ceea ce se întîmplă acolo, ele reprezentînd, deci, şi o formă de practică individuală, încurajată de modernitate. Situaţia se complică încă şi mai mult dacă luăm în considerare clasa în urcare a celor pe care i-aş putea denumi „creştini moderni“, practicînd o religie „conştientă“, cei care au abandonat poziţiile tradiţionale ale religiei populare pentru a le adopta, paradoxal pentru unii, pe cele ale religiei oficiale, fundamentate teologic şi practic.

Traiectoria românească a pelerinajelor ortodoxe este pentru moment imprevizibilă şi greu de determinat. Ne îndreptăm oare către un viitor compus din forme inedite de credinţă, amestec hibrid de permanenţă şi de inovaţie, dependente de factori pe care i-am putea denumi „religioşi“ şi „profani“? Pentru a evita riscul de a-i confunda, am încercat să-i conjug, în faţa dumneavostră.

Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor.