Opera Nu Cunoaste Limite Sau Granite

7/21/2019 Opera Nu Cunoaste Limite Sau Granite

http://slidepdf.com/reader/full/opera-nu-cunoaste-limite-sau-granite 1/7

„Opera nu cunoaşte limite sau graniţe”

Verdi – Wagner

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la naşterea compozitorilor Richard

Wagner şi Giuseppe Verdi (1813), doi dintre cei mai iubi ţi, admiraţi, dar şi contestaţi

autori de operă din toate timpurile. Unul dintre ei reprezintă suavitatea şi melodicitatea

italiană, celălalt rigoarea şi fermitatea germană.

Printre atâtea diferenţe ce i-au determinat pe critici să îi separe de-a lungul

timpului, cei doi au avut însă şi multe asemănări, pe care voi incerca să le comentez mai

jos.

Astfel, prima asemănare porneşte, firesc, de la anul naşterii, ambii compozitori

fiind născuţi în 1813, Verdi în Le Roncole, Italia, iar Wagner în Leipzig, Germania.

Compozitorul german avea să descopere încă de mic copil pasiunea pentru muzică, opera

Der Freischütz de Carl Maria von Weber şi Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven

jucând un rol important în copilăria sa. Începe studiul armoniei la vârsta de 9 ani cu Franz

Liszt, şi învaţă foarte mult din copierea lucrărilor preferate, începând cu Johann Sebastian

Bach şi George Friederich Händel şi terminând cu Ludwig van Beethoven sau Carl Mariavon Weber.

Ascensiunea lui Giuseppe Verdi nu a fost deloc uşoară; începe de mic să î şi

exerseze primele încercări de pătrundere în lumea muzicii pe o spinetă veche,

dezacordată, până când, un iubitor de muzică, prieten al familiei, îi va plăti lecţiile de

muzică cu profesori renumiţi la vremea aceea. Acesta primeşte primele noţiuni de la

organistul satului, Baistrocchi, iar la vârsta de 10 ani părăseşte locul natal şi pleacă la

Busetto unde urmează şcoala şi învaţă mai departe muzica cu Ferdinando Provesi.

Diferenţele între cei doi mari vizionari ai operei nu se văd neapărat în partituri,

cred eu, ci mai ales în concepţia şi gândirea pe care aceştia o aveau cu privire la muzică şi

la viitorul ei. Verdi a fost un om ce a privit întotdeauna arta ca pe o sursă de confort

pentru spiritul uman. Aşadar, cu ajutorul muzicii, omul trebuia să se relaxeze, să se

contopescă cu ea, să simtă că face parte din ea şi mai ales să simtă că îi apără şi îi



împărtăşeşte sentimentele, ideile, gândurile. Muzica trebuia să fie una simplă, cantabilă,

melodioasă, pe înţelesul tuturor, iar subiectele libretelor trebuiau să reflecte întocmai

viaţa oamenilor.

La Wagner insa, lucrurile erau diametral opuse. Acesta, spre deosebire de Verdi,

care a rămas fidel tradiţiei înaintaşilor săi, a promovat o artă a viitorului pe care o

proclamase astfel încă din anii 1849-1850, prin scrierile sale („Arta şi revoluţia“ şi

„Opera de artă a viitorului“ , „Opera şi drama“). Este arta în care „textul devenea muzică ,

muzica ac ţ iune, iar ac ţ iunea devenea teatru”1

În aceste eseuri, Wagner afirma că doar revoluţia poate ajuta la naşterea unei arte

cu adevărat universale. Vorbind despre concepţiile sale asupra dramei muzicale („Opera

şi drama“), acesta enumeră ipotezele fundamentale după care se ghidează gândirea sa

inovatoare: arta nu trebuie să devină un mijloc de amuzament pentru public, ci să educemoral masele în vedere reorganizării societăţii umane;

- artiştii creatori trebuie să întruchipeze în operele lor idei înălţătoare, lipiste de

orice superficialitate;

- doar îmbinarea artelor poate asigura o exprimare clară a ideilor majore.

Wagner se arată interesat aici de crearea unei „Gesamtkunstwerk”2, o operă ce

unifica toate artele prin intermediul teatrului. Mai mult, el este de părere că acest

fenomen este reprezentat cel mai bine de vechea tragedie greacă. Aici putem observa

strânsa legătură dintre artă, Wagner şi filosofie, pasiune ce l-a urmărit încă din copilărie

când adormea răsfoind scrierile lui Schopenhauer.

Acest element (filosofia), constituie o latură importantă a muzicii wagneriene, o

muzică profundă, dramatică.

George Enescu afirma despre Wagner: „Este cel mai răscolitor dintre muzicieni,

cel care, vorbind despre zei, se adresează totuşi oamenilor şi laturii celei mai intime a

fiecăruia dintre noi”3.

1 Ioana Ştef ănescu, vol IV, O istorie a muzicii universale, Opera romantică de la Rossini la Wagner, EdituraFundaţiei Culturale Române, Bucureşti 2002, pagina 3952 “Gesamtkustwerk” - termen provenit din limba germană, folosit pentru prima oară de scriitorul şi filosofulgerman K. F. E. Trahndorff în anul 1827. Termenul se traduce prin „sinteză a artelor”, „opera de artă ideală”, vrând să definească o operă de artă, care face uz de mai multe forme de artă, un mix de arte. 3 Ioana Ştef ănescu, vol IV, O istorie a muzicii universale, Opera romantică de la Rossini la Wagner, EdituraFundaţiei Culturale Române, Bucureşti 2002, pagina 395



Aşadar, iată un alt factor ce îi diferenţia pe cei doi: arta scrisului. Faţă de Verdi,

Wagner s-a dovedit a fi o personalitate polivalentă: poet, filosof, compozitor şi

muzicolog. Pe lângă pasiunea pentru muzică, Wagner a fost un împătimit al literaturii,

scriind numeroase cărţi, poeme, articole şi corespondenţe. Scrierile sale acopereau o arie

exinsă de domenii precum muzica, filosofia, dar şi politica.

Tot în scrierile sale se încadrau şi libretele operelor sale, fapt ce constituia din

start un avantaj faţă de „rivalul” său, Verdi, care era strâns legat de libretiştii săi.4

În compunerea muzicii, ambii au fost conduşi de profunde sentimente patriotice,

însă la Wagner, majoritatea libretelor au subiecte romantice, profunde, de multe ori

provenite din legendele si miturile germane, pe când la Verdi putem observa cu uşurinţă

aplecarea spre subiecte naţionale sau literare. Sursa de inspiraţie verdiană o constituie

viaţa oamenilor, cu aspiraţiile şi dramele lor, subiectele fiind luate din istorie şi literatură şi dramaturgie. Scria opere pentru contemporanii săi italieni, dornici de libertate şi unitate

naţională.5

În ceea ce priveşte melodia, observăm la Verdi funcţionalitatea din punct de

vedere armonic a muzicii, cantabilitatea temelor, simplitatea melodiilor, dar, în acelaşi,

timp pregnanţa şi forţa expresivă extraordinară. Melodia verdiană se caracterizează prin

bel canto-ul italian6, este o muzică în stil naţional, în maniera înaintaşilor săi Giovanni

Pierluigi da Palestrina, Claudio Monteverdi, Gioachino Rossini, Vicenzo Bellini şi

Gaetano Donizetti7.

Ca şi în cazul lui Verdi, şi la Wagner melodia este principalul purtător al emoţiei

artistice, dar învelită într-un veşmânt armonic nou, innovator, mai ales spre sfârşitul

creaţiei.

4 De-a lungul tipului Verdi a depins de diverşi libretişti ce i-au servit suportul literar al operelor sale. Ceimai cunoscuţi libretişti care au scris pentru el au fost: Francesco Maria Piave („Rigoletto”, „Traviata”,

„Simon Boccanegra”), Salvadore Cammarano („Trubadurul”), Antonio Somma („Un bal mascat”),Antonio Ghislanzoni („Aida”) şi cel mai longeviv partener al său Arrigo Boito („Falstaff”, „Otello”).5 Când italienii au ascultat corul captivilor din opera verdiană „Nabucco” au înţeles că el de fapt transpuneatristeţea şi jalea propriei lor robii. De asemenea şi opere precum „Lombarzi” sau „Bătălia de la Legnano”militează pentru libertatea italienilor. În opera „Atilla” unul din personaje exclamă la un moment dat: „Ia-ţi întraga lume, doar Italia lasa-mi-o mie!”6 Această tehnică a bel canto-ului italian se observă cel mai bine în operele „Nabucco” (corurile careamintesc de muzica lui Bellini ) sau „Don Carlos”.7 Cântecele Azucenei din „Trubadurul”, melodile Violettei din „Traviata”, romanţa Aidei , dar şi minunatulcântec al salciei din Otello, toate aduc aminte de stilul italian al înaintaşilor lui Verdi.



Prin „melodia infinită”, cum este denumit noul concept wagnerian, se înţelege

melodia continuă, nesfârşită, liberă, care nu respectă canoanele tradiţionale, care nu

respectă cadenţele obligatorii, melodia renăscând tot mereu din propriile elemenete.

Un alt element inovator şi deosebit de important în operele wagneriene este leit-

motivul8, element muzical care caracterizează şi însoţeşte personajele principale astfel

încât, uneori, personajul nici nu mai trebuie să apară în scenă, simpla audiere a leit-

motivului acestuia inducând spectatorului sentimentul prezenţei lui. Acest procedeu

componistic ce stă la baza melodiei infinite va fi valorificat în fiecare operă wagneriană.

Verdi, spre deosebire de Wagner, nu crea opere gândindu-se la faima ulterioară, ci

pentru prezent, pentru contemporanii săi italieni dornici de libertate. Astfel, numele lui

devenise simbolul mişcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominaţia Austriei, Verdi

fiind numit senator în parlamentul italian (V.E.R.D.I. – Vittorio Emanuele Re D'Italia) .Compozitorul cunoştea perfect măsura în care publicul le căuta, le dorea, le

aprecia. A ales subiecte de tragedie, subicte sentimentale, observând ceea ce

emoţionează, ceea ce impresionează, ceea ce place.

Atras mai mult de drama muzicală decât ceilalţi predecesori ai săi, Verdi nu va

renunţa la cantabilitatea şi nici la virtuozitatea vocală, la fel cum nici Wagner nu o va

face. În această privinţă la Verdi vom oberva o apropriere de stilul mozartian, compozitor

a cărui operă a studiat-o amănunţit, căci pentru dramaturgie, el nu sacrifica nici

frumuseţea vocală şi nici virtuozitatea.9

Din punct de vedere armonic, deşi pare un tradiţionalist, chiar şi Verdi este un

inovator. Include în muzică sa momente modale, desprinse fie din fondul muzicii

libertăţii, fie din însuşi structura muzicii populare italiene. La Wagner însă, vorbim de o

alt fel de inovaţie. Acesta va anticipa în creaţia sa atonalismul curentelor viitoare:

impresionismul şi expresionismul, mai ales în ultimele sale opusuri: „Parsifal” şi „Tristan

şi Isolda”10.

8 „Idee fixă” lasată de Hector Berlioz, fiind un motiv conducător, pregnant, ce are rolul de a caracterizasonor un personaj, o idee sau o acţiune pe parcursul discursului muzical. În creaţia wagneriană numărulleit-motivelor creşte cu fiecare operă, ajungând la „Tristan şi Isolda” să găsim câte un leit-motiv pentrufiecare personaj, acţiune, sau chiar stare de spirit în parte.9 Un exemplu grăitor în acest sens îl constituie celebrul cvartet vocal din ultimul act al operei Rigoletto ,adevărat model pentru virtuozitatea dramatico-muzicală.10 Odată cu opera „Tristan şi Isolda”, Wagner va prefigura atonalismul. Opera abundă în modulaţii de multeori la tonalităţi îndepărtate. Procedeul cromatic devine aici o lege de bază a gândirii armonice wagneriene,



O asemănare între cei doi titani ai muzicii am putea să o găsim şi în tratarea

orchestrei. A nu se confunda cu orchestraţia! La Wagner întâlnim un aparat orchestral

bine definit, amplu, îmbogăţit chiar cu noi instrumente create special de Wagner pentru o

sonoritate dramatică: tubele wagneriene11, pe când la Verdi orchestra este una simplă, de

tip romatic.

Asemănarea, aşa cum spunem, ar putea fi tratarea orchestrei. Ambii compozitori

acordă orchestrei un rol important în acţinea operei. Orchestra nu mai este doar un

acompaniator, ci devine chiar un personaj în sine. La Verdi se observă foarte bine acest

lucru în opera „Aida”, unde îi acordă orchestrei un rol important în comentarea acţiunilor

scenice, sau în „Macbeth”, unde vedem orchestra ca un adevărat personaj.

Şi la Wagner observăm această grijă permanentă acordată intervenţiilor

orchestrei. Un exemplu elocvent îl descoperim în „Lohegrin” sau în „Tristan şi Isolda”,unde prin permanenta împletire a vocilor cu comentariul orchestral se impune un nou

model de simfonizare a discursului ce ajunge să determine uneori chiar o subordonare a

vocilor şi mai ales a unor episoade de prelungi comentarii instrumentale.12

Spre sfârşitul creaţiei sale (odată cu operele „Aida” şi „Otello”) vom putea spune

ca Verdi îl egalează pe Wagner din punct de vedere orchestral.

O ultimă componentă ce ar mai trebui abordată este reprezentată de forma

arhitecturală a operelor verdiene şi wagneriene. Şi aş putea începe prin câteva asemănări

notabile. Ambii compozitori tind pe parcursul creaţiei să realizeze o muzică tot mai

liberă, mai fluentă, lucru care era greu de realizat din cauza numerelor închise (arii) care

fragmentau discursul muzical. Aşadar, în acest context, ambii vor pleda pentru

desfiinţarea numerelor închise, creând astfel o muzică pe placul lor.13

senzazţia de îndepărtare de la spijinul tonal fiind dată în special de treptele alterate şi de amplificareaacordurilor cu suprapunerea de terţe, ajungând la acorduri de septimă, nonă şi chiar undecimă.11 Tuba wagberiană este un instrument ce combină elemente ale tubei cu cele ale cornului francez. A fost

construit la iniţiativa lui Wagner pentru tetralogia „Inelul Nibelungilor”. El dorea un instrument care puteasă intoneze motivul Walkiriei, sobru ca un trombon, dar cu un ton mai puţin incisiv, ca cel al unui corn.12 Pentru dramatizarea discursului muzical, Wagner foloseşte în această operă instrumente mai puţinutilizate (corn englez, clarinet bas, tuba bas) ce dau o sonoritate aparte, şi de asemenea se ajută şi deamplificarea aparatului orchestral, căruia îi adaugă un număr ma mare de instrumente la fiecare partidă,obţinând astfel un efect de „îngroşare” a compartimentelor orchestrei, în special al alămurilor.13 Verdi renunţă la numerele închise odată cu opera „Ernani”, iar Wagner odată cu opera „Tristan şiIsolda”. Se putea observa acum la Wagner foarte clar diferenţa dintre opera menţionată mai înainte şiprimele sale opere reprezentative: „Olandezul zburător”, „Tannhaüser” şi „Lohengrin”.



Dar să ajungem la deosebirile ce există între structurile operelor celor doi. La

Wagner vom întâlni desf ăşurări ample în realizarea operelor, pe când, la Verdi vedem

mai degrabă un stil concentrat, simplu, structurile armonice venind de multe ori din

cântecul popular italian.

O concluzie ar fi aceea că Giuseppe Verdi a fost un maestru în compunerea unor

melodii accesibile, de o frumuseţe şi naturaleţe aparte, în timp ce, Richard Wagner a

reuşit să inoveze în ceea ce priveşte structura şi armonia operei, datorită implicaţiilor

profunde, opera sa capătând denumirea de dramă muzicală. Puţini compozitori au

exercitat o influenţă atât de puternică aspura contemporanilor şi asupra epocii ce a urmat

(denumită etapa „postwageriană”) aşa cum a f ăcut-o Wagner.

Interesant este faptul că, deşi contemporani, cei doi compozitori au avut concepţii

total diferite cu privire la muzică. La ascultarea muzicii lui Wagner, Verdi, un admiratoral operelor contemporanului său (lucru ce nu îl putem spune şi despre Wagner, care de

fiecare dată când avea ocazia îl „caricaturiza” pe Verdi), nu a fost mirat de abordarea

diferită, ci din contră, a înţeles că muzica lui Wagner este una esenţialmente germană, şi

că este cazul ca el insuşi să rămână italian. Şi a demonstrat cât de subtilă este

transformarea caracterului unei influenţe, prin ultimele sale trei capodopere: „Aida”,

„Otello” şi „Falstaff”.

Aşadar, tind să folosesc acea sintagmă „Verdi versus Wagner” mai degrabă în

acest fel „Verdi şi Wagner”. Deşi aparent lui Wagner îi revine meritul de a fi inovat mai

mult în genul de operă, nu l-aş plasa nicicând pe Verdi pe o treaptă mai jos. Ambii

compozitori au adus un real aport în muzica romantică, devenind, în timp, embleme ale

operei romantice, fapt care ne face pe noi să îi iubim pe amândoi şi să le ascultăm de

fiecare dată operele cu plăcere.



BIBLIOGRAFIE

Budden, Julian. The operas of Verdi, vol II

Bughici, Dumitru. Dic ţ ionar de forme şi genuri muzicale, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1974Brumaru, Ada. Romantismul în muzică, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din

RPR, Bucureşti, 1961

Constantinescu, Grigore. Giuseppe Verdi, Editura Didactică şi Pedagogică, 2009

Ecaterina Iuliana, Kirkóza Köpeczi. Estetica operelor verdiene în oglinda rolurilor

feminine. Între liric şi dramatic, Volumul I

Einstein, Alfred. Musician in the Romantic Era, New York, W.W. Norton Company,

1947

Merişescu, Gheorghe .Istoria muzicii universale. Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1968

Neither, Arthur. Giuseppe Verdi, BiblioLife, LLC

Ştef ănescu, Ioana. O istorie a muzicii universale, volumul IV, Opera romantică

de la Rossini la Wagner, Editura Fundaţiei Culturale Române,

Bucureşti 2002

Vargă Ovidiu, Ştef ănescu Ioana. Curs de istoria muzicii universale , Volumul I ,

Bucureşti 1996xxx. Enciclopedia univerala Britanică. Volumul VI

xxx. Dicitionar de mari muzicieni. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2006

xxx. Dicţionar de termeni muzicali, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1984

xxx. La Musique , Larousse , volumul II , Paris, 1965

xxx. The New Grove Dictionary of Music and Musicians. Edition Macmillan and Co. ,

Londra, 2002

Documents

Opera Nu Cunoaste Limite Sau Granite