ȌLPAKT- ROMANIAN OIL AD LIBITUM FOR NAZI GERMANY 04 33.pdf · provizoriu, astfel încât primele tancuri petroliere au putut fi încărcate cu destinaţia Germania. Prin negocierile

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: History and Cultural Mentalities

377

ȌLPAKT- ROMANIAN OIL AD LIBITUM FOR NAZI GERMANY

Virgil Coman, PhD, „Valahia” University of Tȃrgoviște

Abstract: On 27 May 1940 ended most important oil agreement between Romania and Nazi

Germany, agree that established the principles that have governed the exchange of oil for

weapons between the two countries during the Second World War. It was named Pact

Weapons Petrol or Ölpakt and was signed by Mircea Cancicov and H. Neubacher. Oil-Arms

Pact meant a double victory for Germany. Economically, managed a reduction in the price of

oil to about a third of the price the day.

The result of this pact was that Romanian oil products prices were maintained at the level set

by the pact and war material prices were below one reason or another, the merits of which

was uncontrollable, always increased. To justify the rise in invoking such better quality, to

refine war materials, replacement of circumstances of war under the compulsion of a metal or

other raw materials by more expensive. Thus arose between what was given and what

Romania received by in return an imbalance which in Romania is not notified and no so far

not been seriously investigated. In addition, the concept of war material (Kriegsgerät) very

flexible way, it was given by German forums very narrow interpretation.

At the time of that meeting were ministers of the Third Reich, which was expressed personal

support of that opinion seemed in a friendly way that "Ölpakt" of proved advantageous more

for Nazi Germany than for Romania and can would have required a revision of Germany's

mainly because interpret the expense of Romania arrangements that rely on it.

Keywords: the Second World War, oil products, war material, Nazi Germany, economic

agreements.

Deşi România şi-a declarat neutralitatea la 6 septembrie 1939 în cadrul Consiliului de

Coroană prezidat de regele Carol al II-lea, declanşarea războiului a pus statul român într-o

situaţie dificilă datorită presiunilor politico-diplomatice şi economice exercitate asupra sa de


378

către marile puteri angajate în conflict. Prin ocuparea Cehoslovaciei capitalul german a

obţinut poziţii importante în industria petrolieră din România. O primă reuşită s-a realizat prin

cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni deţinut de uzina cehă Brun Krolovo la Societatea

Petrol Block din România, firmă care poseda una dintre cele mai puternice rafinării din

România, şi reprezenta 5% din totalul industriei petroliere din România.

Societăţile de petrol întâmpinau greutăţi din cauza întârzierilor produse în circulaţia

vagoanelor-cazane care erau încărcate cu produse petroliere, fiind destinate atât consumului

intern, cât şi exportului.1 Astfel, societăţile de petrol ne informau că se găseau la Ploieşti 13

garnituri predate şi care nu au fost expediate, una din aceste garnituri trebuia să plece pe ziua

de 10 ianuarie 1940, iar o garnitură predată pentru 9 ianuarie a plecat abia la 11 ianuarie

1940.2 Se preciza că în trecut pentru Constanţa plecau 18-20 perechi de trenuri, plus 5-6

pentru Giurgiu, iar în acea perioadă circulau numai 9 trenuri pentru Pallas. În final se solicita

punerea în circulaţie a unui număr suficient de trenuri, pentru ca societăţile de petrol să poată

expedia garniturile chiar în ziua pentru care erau înscrise atât produsele destinate consumului

intern cât şi exportului. Măsurile care se impuneau erau :

1) repararea de urgenţă a numărului considerabil de vagoane-cazane proprietate

onor. DV. Regii care se găsesc defecte prin diferite staţiuni;

2) dotarea staţiunilor cu locomotive bune şi partizi de frâni, toate în număr suficient,

astfel ca să se evite în viitor întârzierile făcute de acum;

3) impunerea cu taxe de locaţie excepţionale a consumatorilor –autorităţi şi

particulari cari nu înapoiază vagoanele –cazane goale la rafinării în termenul uzual;

4) luarea de măsuri pentru evitarea în viitor a staţiei Ploieşti-Triaj.3

Având în vedere complicaţiile legate de aprovizionarea cu petrol din România,

guvernul Reich-ului a decis, la începutul lunii ianuarie 1940, să-l numească pe primarul de

până atunci al Vienei, dr. Hermann Neubacher, ca însărcinat special pentru problemele

economice din sud-estul Europei pe lângă Legaţia germană din Bucureşti. Spre deosebire de

diplomatul de carieră dr. Fabricius, Neubacher a fost considerat în cercurile româneşti omul

1 Informaţia este preluată din adresa „Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din România” din 12 ianuarie 1940, care se găseşte în

Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita A.N.I.C.), Fond Asociaţia Industriaşilor de Petrol, dosar

1/1940, f. 60. 2 Ibidem. 3 Ibidem, f.64.


379

de încredere al lui Hitler, astfel încât propunerile sale cântăreau greu.4 Ministrul plenipotenţiar

german Neubacher şi-a dat seama, având în vedere situaţia critică de la frontiera sovieto-

română, de interesul stringent al armatei române pentru arme noi şi echipament nou. De

aceea, în cursul tratativelor cu ministrul înzestrării armatei, Victor Slăvescu, şi într-o audienţă

la regele Carol al II-lea, în luna februarie 1940, el a propus să se înlăture dificultăţile printr-un

schimb de armament german pe petrolul românesc, pe baza tarifului din octombrie 1939,

inclusiv a unei suprataxe de 30%. Când, din motive politice, guvernul român a ezitat,

însărcinatul special cu probleme economice din sud-estul Europei, ministrul plenipotenţiar

german Hermann Neubacher a întrerupt tratativele privind livrările de armament ce aveau loc

între Marele Stat-Major român şi secţia economică şi a înzestrării armatei din OKW,

dispunând de reîntoarcerea în Germania a reprezentanţilor firmelor de armament germane

care se aflau la Bucureşti. Guvernul român s-a răzgândit, iar în martie 1940 a semnat un acord

provizoriu, astfel încât primele tancuri petroliere au putut fi încărcate cu destinaţia Germania.

Prin negocierile pentru Pactul petrolului s-a creat un precedent. În acelaşi mod, prin contactul

zilnic ce-l avea însărcinatul special cu guvernul român a fost soluţionată în mod satisfăcător,

până la terminarea războiului, problema petrolului. Decontarea livrărilor de petrol după

expirarea tranzacţiei de schimb, care, în comparaţie cu preţurile curente a însemnat o

economie de 85 milioane mărci, s-a efectuat începând din luna octombrie 1940, din nou prin

clearing normal. În acele săptămâni şi problema transportului a ajuns mai aproape de o

soluţionare. După terminarea campaniei din vest, în iulie 1940, s-a primit din Franţa o ofertă

pentru o cantitate mai mare de conducte cu un diametru de 25 cm. Guvernul român s-a

declarat de acord cu planul german de a se construi cu ele o linie dublă de la Ploieşti la

Giurgiu, însă dorea ca lucrările să se desfăşoare sub conducerea Căilor Ferate Române, care

deţineau monopolul conductelor petroliere din România. După o serie de greutăţi de tot felul,

conducta a putut fi dată în exploatare în iulie 1941. Între timp, şantierele navale germane au

putut spori de câteva ori efectivul antebelic al flotei petroliere fluviale ( pe Dunăre). S-au

creat astfel condiţiile pentru livrarea cotelor stabilite.5

Într-un referat al Serviciului Contencios din cadrul Ţinutului Bucegi se menţiona că

examinând adresa Societăţii „Româno-Americane” înregistrată la nr. 227/940, în care se

4 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), Bucureşti,

Editura Humanitas, 1994, p. 119. 5 Ibidem, p.120.


380

preciza că Societatea „Româno-Americană” a obţinut din partea Ministerului Economiei

Naţionale, Direcţiunea Minelor, prelungirea permisului de prospecţiune pentru judeţele din

Muntenia, cu excepţia zonelor de frontieră, până la 16 iunie 1940.6 Societatea, dorind să

execute lucrările de prospecţiune în toate judeţele din Muntenia, conform permisului, cere a se

aproba de Ţinut extinderea lucrărilor în toate judeţele Ţinutului Bucegi. Se preciza că având

în vedere că Societatea „Româno-Americană” a mai obţinut o asemenea permisiune din partea

Ţinutului, pentru judeţele Muscel şi Argeş şi că, potrivit aliniatul antepenultim din art. 5 din

legea minelor, autorităţile administrative au fost obligate a da la nevoie tot concursul pentru

aceste cercetări. Răspunsul a fost primit la 9 februarie 1940 în care se menţiona că prin

rezoluţia pusă pe referat acestui Serviciu, s-a aprobat extinderea lucrărilor de prospecţiune

cerute de Societatea „Româno-Americană” şi în celelalte judeţe ale Ţinutului Bucegi, fiind

semnată de şeful secţiei Ad-tive, Victor V. Nestor.7

La 27 mai 1940, s-a încheiat cel mai important acord petrolier dintre România şi

Germania, acord care a stabilit principiile ce au reglementat schimbul de petrol contra

armament între cele două state în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost denumit

Pactul Armament-Petrol sau Ölpakt şi a fost semnat de Mircea Cancicov şi H. Neubacher.8

Conform prevederilor acordului, plata produselor exportate de fiecare parte se făcea „prin

compensare directă”. România livra Reich-ului cantităţile de ţiţei care îi reveneau ca

redevenţe de stat, iar Germania exporta în contrapartidă material de război, inclusiv cel

provenit din capturi. Acordul a fost precedat de o „Convenţie asupra schimbului de armament

german contra produse petrolifere române”, semnată de Victor Slăvescu şi H. Neubacher la

22 mai 1940, completată cu Aide-Mémoire-ul din 6 martie 1940, prin care preţul produselor

petroliere a fost plafonat la nivelul maxim admis în martie 1940, adică de 3.826 lei/tona. Se

remarca faptul că partea română a făcut concesii în cadrul acestor tratative, acceptând o

reducere a preţului petrolului exportat şi o clauză cu un conţinut neclar, în sensul că nu a fost

precizat preţul antebelic al materialului de război în nicio anexă. Poziţia statului român trebuia

pusă în concordanţă cu circumstanţele politico-militare favorabile Germaniei din prima parte

a anului 1940, când Wehrmacht-ul a obţinut spectaculoase victorii militare în Europa de vest.

6 A.N.I.C., Fond Ţinutul Bucegi, dosar 244/1940, f. 2. 7 Ibidem, f.3. 8 Gavriil Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc 1939-1947, Ploieşti, Editura Printeuro, 2001, p.113.


381

Încheierea Pactului petrol-armament a însemnat o dublă victorie pentru Germania. În

plan economic, a reuşit o reducere a preţului petrolului la circa o treime faţă de preţul zilei.

Prin acest acord, derulat între 1 martie-30 septembrie 1940, ministrul de finanţe al Germaniei

a realizat un excedent de 80.000.000 RM, sumă care a însemnat totodată pierderi economice

româneşti. Factorii care au determinat România să facă concesii economice Germaniei au fost

înfrângerea Franţei, alungarea Angliei de pe continent, redeschiderea pe un ton ameninţător a

problemei Basarabiei de către U.R.S.S., revizionismul agresiv al Ungariei şi Bulgariei,

izolarea politico-militară în care se afla statul român. Schimbarea de poziţie a României se

observa din conţinutul comunicării făcute de preşedintele Consiliului de Miniştri al României,

Gheorghe Tătărescu, ministrul Germaniei la Bucureşti, Wihelm Fabricius, la 28 mai 1940.9

S-au pus sub pază militară toate dosarele concesiunilor cuprinzând acte de concesiune

şi hotărâri de validare şi consolidare, caiete de sarcini, astfel s-a realizat pază atât la Teleajen

unde se găseau inventariate şi depozitate toate documentele relative la concesiunile aparţinând

societăţii „Româno-Americane” cât şi la Bucureşti care erau în curs de litigiu în faţa

instanţelor judecătoreşti.10

Din cauza acestei decizii se îngreuna funcţionarea contenciosului societăţii şi apărarea

drepturilor acelei societăţi în faţa diferitelor instanţe de judecată. Societatea „Româno-

Americană” cerea să dispună limitarea măsurilor de siguranţă numai la punerea sub paza

autorităţii, fie a autorităţii miniere sau chiar a unei paze militare, numai a registrelor inventar

întocmite de societăţi în ceea ce priveşte concesiunile şi a dispune ca restul arhivelor

contencioaselor să fie lăsat în mod liber la folosinţă societăţilor petrolifere.11

La 23 decembrie 1942 în legătură cu preţul „petrolului” şi livrarea de „armament” de

către Germania la preţul „antebelic” Klughist a comunicat Vicepreşedintelui Consiliului de

Miniştri că Germania a primit „petrol” şi a livrat „armament”.12 În legătura cu aceasta, se

cerea a se verifica din nou şi a se preciza că în cadrul Ölpaktului (acordul Neubacher-

Slăvescu) valoarea exactă a petrolului din Germania şi valoarea exactă a armamentului primit

de România ( 69.514.853 R.M., 6.861.000.000 lei), Ministerul Înzestrării să comunice

9 Ibidem, p.116. 10 Informaţia este preluată din cererea societăţii „Româno-Americane” înregistrată cu nr. 51557 din 9 iulie 1940 adresată

Ministerului Economiei Naţionale în care se specifica faptul că au fost înştiinţaţi prin adresa nr. 3415 din 2 iulie 1940 care

găseşte în Serviciul Judeţean Prahova al Arhivelor Naţionale, Fond Inspectoratul Judeţean Prahova al Ministerului de

Interne, dosar 37/1940, f.152. 11 Ibidem, f.153. 12 Arhiva Ministerului Afacerilor de Externe, (în continuare se va cita A.M.A.E.), Fond 71/1939-România,

vol. 111, f. 90.


382

Direcţiei Petrolului data când Germania a început livrarea materialelor de război prevăzute în

acordul Neubacher-Slăvescu, în scopul ca Direcţia Petrolului să calculeze valoarea petrolului

livrat Germaniei tot de la această dată. Ministerul Economiei Naţionale, Direcţia Petrolului

trebuia să dea „preţul” şi „valoarea” produselor petrolifere livrate Germaniei de la începutul

acordului (Ölpakt) şi până în acel moment pe categorii de produse, păcură, benzină.

Ministerul de Finanţe trebuia să verifice şi să confirme, prin organele respective, valoarea

taxelor scutite (risturne). Ministerul Economiei Naţionale trebuia să verifice şi să precizeze

valoarea produselor petrolifere, livrate în cursul perioadelor respective, socotind această

valoare la preţul „Monitor” şi la preţul real plătit de Germania şi să arate şi diferenţa între

valoarea rezultată faţă de preţ „Monitor” şi preţul real plătit. În final, adresa a fost semnată de

Şeful Serviciului F.A.N., lt. colonel Toma Nicolaescu şi o nota bene în care se menţiona că

datele cerute au fost pentru următoarele perioade: 1940 ( socotit de la 1 aprilie 1940, prima

livrare de armament din acordul Neubacher-Slăvescu şi până la 31 decembrie 1940 - 9 luni, 1

ianuarie - 31 decembrie 1941 - 12 luni şi 1 ianuarie - 1 decembrie 1942 - 11 luni).13

Ministerul Economiei Reich-ului a hotărât majorarea preţurilor de export pentru

România.14 Produsele de export germane se grupau din punct de vedere al preţurilor de export

pentru România în două categorii. Prima dintre aceste categorii cuprindea acele produse ale

căror preţuri de export au fost legate de preţul de export pentru Germania al produselor

petrolifere din România, nivelul preţurilor a fost în funcţie de nivelul de stabilitate sau

instabilitate a produsele petrolifere româneşti. A doua categorie cuprindea celelalte tipuri de

mărfuri care aparţineau acelor produse a căror preţuri de export nu au fost considerate ca

legate, preţurile lor nu au fost susceptibile de a fi majorate după criterii în funcţie de interesele

germane. La originea acestor grupări a fost „Ölpakt” prin care s-au plafonat preţurile

produselor petrolifere româneşti exportabile în Germania, astfel s-a acordat în schimb, „cel

puţin din punct de vedere formal”,15 stabilitatea preţului materialului de război ce se importa

din Germania. Urmarea a acestui pact a fost că preţurile produsele petrolifere româneşti au

fost menţinute la nivelul stabilit prin pact, iar preţurile materialului de război au fost sub un

motiv sau altul, a căror temeinicie era incontrolabilă, mereu majorate. Pentru justificarea

13 Ibidem, f. 91. 14 Informaţia este preluată din telegrama din 31 martie 1943 a Ataşatului Comercial al României în Germania către Ministerul

Regal al Afacerilor Străine referitoare la chestiunea preţurilor de export germane pentru România care se găseşte în

A.M.A.E., Fond 71/1920-1944-Germania, vol. 103/1943-1944, f. 139. 15 Ibidem.


383

majorării se invoca de exemplu o calitate mai bună, o perfecţionare a materialului de război,

înlocuirea sub constrângerea împrejurărilor de război a unui metal sau a unei materii prime

prin alta mai scumpă. Astfel a luat naştere între ceea ce România a dat şi ceea ce România a

primit în schimb prin pact un dezechilibru care în România nu a fost sesizat şi care nici până

în acel moment nu a fost serios cercetat. Pe lângă aceasta, noţiunii materialului de război

(Kriegsgerät) foarte flexibilă de altfel, i s-a dat de către forurile germane o interpretare foarte

îngustă.16

Preţurile celorlalte produse care au făcut obiectul schimbului de mărfuri româno-

germane au fost lăsate la libera formare, aproape la discreţia jocului cererii şi ofertei. Cu

ocazia tratativelor ce s-au dus la încheierea acordului din 4 decembrie 1940 s-au făcut totuşi

încercări din partea României pentru a plafona preţurile pentru unele produse germane destul

de importante de altfel, de exemplu ţagele, tuburi, cocs. Un angajament formal nu s-a luat de

către Germania decât în privinţa maşinilor agricole, care în cursul anilor 1941-1942 a fost

respectat. În cursul anului 1941 preţurile au evoluat aproape nestingherite, în sensul creşterii

lor, atât referitor la produsele româneşti cât şi cele germane. Abia cu ocazia tratativelor

economice româno-germane, care au dus la încheierea Acordului din 17 ianuarie 1941, s-a

cerut stăruitor de către România ca Germania să plafoneze preţurile unor produse ale sale,

care se puteau considera ca principalele, destinate exportului în România. Aceasta s-a făcut nu

direct prin Acordul ce s-a încheiat, ci printr-o scrisoare adresată de către Ministerul

Economiei Reich-ului. Prin această scrisoare s-au fixat preţurile pentru următoarele produse:

cocs, ţagele, tablă, sârmă, drugi de oţel, tablă zincată, material pentru cale ( şine, eclise, plăci,

buloane, cleşti), macaze.

Se pare că persoanele din Ministerul Economiei Reich-ului responsabile pentru

angajamentul ce s-a luat, au crezut că au comis o greşeală prin acordarea României ceva fără

să fi obţinut altceva în schimb din partea României, şi la scurt timp după aceea au început să-

şi manifeste dorinţa de a ajunge la o nouă şi generală reglementare a problemei preţurilor în

raporturile comerciale româno-germane. Acele cercuri au crezut iniţial că procedeul cel mai

nimerit ar fi fost majorarea arbitrară a preţurilor de export pentru România a produselor

germane. S-a produs însă o puternică reacţie din partea României faţă de acest procedeu, ceea

ce a determinat retractarea măsurilor bruşte ce s-au luat de a proceda la urcarea preţurilor de

16 Ibidem, f.140.


384

export faţă de România după un anumit plan la baza căruia a stat ideea de compensaţie.

Aceasta se referea la faptul că Germania a stabilizat preţurile de export pentru România

pentru o serie de produse a căror cuantum de export să contrabalanseze ca valoare produsele

româneşti petrolifere exportate în Germania, iar pentru celelalte produse a majorat preţurile

după necesitatea sau după măsura creşterii preţurilor de export ale produselor româneşti în

afară de petrol. Discuţiile infinite ce s-au dus de către comisiile guvernamentale cu ocazia

tratativelor din mai-iunie 1942, în jurul acestei probleme au fost stopate printr-un aranjament

numit „Memorandum” dintre Preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu şi

expertul economic german Carl Clodius. Prin acesta s-au creat cele două categorii de produse

de export.17 El ca aranjament prezenta un incontestabil avantaj pentru România, întrucât prin

el se ajungea la o soluţie menită a înlătura dezechilibru care exista în urma faptului că faţă de

obligaţia României de a menţine stabilitatea preţurilor româneşti la petrol, Germania nu era

obligată decât la stabilirea preţurilor armamentului ce a fost exportat. Prin acest aranjament

s-a mărit grupa de mărfuri germane de export a căror preţ era legat de preţul petrolului.

Această categorie cuprindea material de război, fier şi semifabricate de fier, maşini şi unelte

agricole, material pentru C.F.R., cocs şi zinc.

Se considera că valoarea acestor produse contrabalansa valoarea exportului României

de petrol, circa 75% a întregul export al României în Germania. Pentru cealaltă categorie de

produse, Germania a aplicat imediat o majorare de până la 50% faţă de preţul de până în acel

moment. În practică majorarea nu a fost nici într-un caz sub 50%. Tendinţa fondurilor

competente germane însă de a majora preţurile continua să se manifeste şi preţurile majorate

cu 50% şi se aplicau noi majorări după criterii necunoscute României şi fără o normă precisă.

O normă s-a stabilit doar în privinţa preţului şi pentru maşini în general care a fost majorat în

raport cu nivelul preţului intern; pentru exportul în România preţul trebuia în mod obligatoriu

să depăşească cu 75% preţul intern.

Majorările preţurilor de export la maşini au fost variate. Sunt cazuri în care preţurile

au fost majorate chiar până la 200% şi poate unele cazuri, mai mult teoretic, în care ele au fost

cu mai puţin de 50% majorate, majorările fiind în funcţie de nivelul preţurilor după majorarea

aplicată cu 50% faţă de nivelul preţurilor interne. La celelalte produse majorările de preţuri nu

erau legate de norme şi erau cazuri când s-au aplicat majorări faţă de preţurile din 1939, de

17 Ibidem, f.141.


385

500-600-700%. Argumentaţia germană în legătură cu majorările de preţuri pentru categoria cu

preţuri nelegale era că ele au fost majorate în măsura în care România îşi majora preţurile

pentru produsele ei în afară de petrol.18 Pagubele ca economia românească să sufere de pe

urma acestor majorări de preţuri erau evidente şi chiar îngrijorătoare, foarte gravă, dacă nu

alarmantă era hotărârea Ministerului Economiei Reich-ului de a majora cu 33% (1/3) şi

preţurile categoriei de produse al căror preţ de export era legat de preţul de export al

petrolului. Acea majorare a fost justificată de către forurile germane prin aranjamentul

referitor la majorarea preţului de export al petrolului, se preciza că nu se majora preţul

armamentului.

S-au majorat însă preţurile la fier şi semifabricatele lui, la maşinile agricole, la cocs şi

la zinc. Majorarea preţului acestor produse putea avea consecinţe foarte grave asupra

economiei româneşti, mai ales a economiei industriale. Au făcut deci diverse şi stăruitoare

intervenţii pe lângă Ministerul Economiei Reich-ului pentru a nu se aplica majorarea de

preţuri intenţionată, invocând întreaga gamă de argumente contra unei asemenea majorări şi

arătând că în urma tratativelor s-a declarat categoric din partea României că majorarea

preţurilor la petrol care nu era dorită de România ci de către partea germană, nu putea fi

suportată de economia românească. Preşedintele Delegaţiei Guvernamentale Răzmeriţă, cu

ocazia trecerii lui în Suedia a insistat şi pe lângă Carl Clodius pentru a obţine o renunţare la

majorarea proiectată. Clodius nu putea fi înduplecat motivând că hotărârea a fost luată de

către însuşi miniştrii ai Departamentelor respective, explicând în acelaşi timp că o revenire nu

a fost posibilă întrucât situaţia dificilă în care a ajuns Germania de a avea solduri de clearing

în defavoarea ei, faţă de diferite state se datora faptului că Germania a exportat la preţuri prea

reduse; ea nu şi-a majorat în aceeaşi proporţie ca partenerii ei preţurile produselor ei. Această

motivare exprima clar tendinţa forurilor germane de a ajunge la o echilibrare a balanţei de

plăţi româno-germane, la evitarea creării unui nou sold în favoarea României, prin majorarea

preţurilor produselor ce erau exportate în România.19

Cu ocazia unor întrevederi ce au fost cu miniştrii Reich-ului, prin care a fost exprimată

susţinerea tezei ca opinie personală părea, într-un mod amical că „Ölpakt”-ul a avut

consecinţe avantajoase mai mult pentru Germania decât pentru România şi că poate s-ar fi

impus o revizuire a lui mai ales că Germania interpreta în defavoarea României aranjamentele

18 Ibidem, f. 142. 19 Ibidem, f.143.


386

că se baza pe el. Tüngeler, care era de faţă şi care probabil putea deveni succesorul lui

Reinhardt la şefia referatului pentru România din Ministerul Economiei Reichului, a răspuns

că o revizuire a pactului care ar avea ca şi consecinţă denunţarea lui, ar putea fi considerată de

Germania ca un refuz de a livra petrol.20

La 11 ianuarie 1943 s-a fixat pentru anul 1943 o livrare de 4 milioane tone produse

minerale pentru Germania şi Aliaţii săi. Pentru a realiza aceste exporturi, experţii germani şi

români au examinat la Berlin trei posibilităţi. Prima posibilitate se referea la încercarea de a

menţine producţia de ţiţei la nivelul anului 1942, respectiv 5,6 milioane tone producţie, care a

început să scadă din vara anului 1942, fiind prezentate ca măsuri ca Guvernul german să

livreze aparate de sondaj cerute de România, să fie urgentată. Pentru a garanta o exploatare

eficace a structurilor izolate, mai ales în România de vest, Guvernul Regal Român ar fi trebuit

să acorde societăţilor petrolifere române structurile solicitate de ele conform legii din 17 iulie

1942 într-o măsură corespunzătoare acelei legi. Ar fi fost de dorit ca Guvernul Regal Român

să acorde comunităţilor de muncă ale societăţilor producătoare ţinuturilor miniere solicitate

conform legii petrolifere din 17 iulie 1942. Guvernul Regal Român trebuia să distribuie

societăţilor producătoare noi drepturi de sondaj în câmpul petrolifer cunoscut din ţinutul

mineral românesc, situat la marginea exterioară a Carpaţilor conform participaţiei lor la

producţia română de ţiţei, totodată Guvernul Regal Român urma să permită exploatarea

nelimitată a sondelor de la Măneşti. Producătorii români de petrol urmau să primească la

termen cauciucurile şi articolele tehnice de cauciuc conform programului de cauciuc convenit

între cele două state. Pentru majorarea producţiei activităţii societăţilor producătoare ar fi fost

indicat ca Guvernul Regal Român să micşoreze cotele de amortizare în impunerea acestor

societăţi şi să admite fonduri neimpuse pentru sondaje de deschidere.21

A doua posibilitate se referea la micşorarea consumului prin schimbări tehnice. În

scopul micşorării consumului românesc de păcură prin schimbarea instalaţiilor de încălzire de

la păcură la gaz respectiv cărbune, Guvernul Regal român urma să fie sprijinit de către

Guvernul german prin sfaturi şi prin livrarea materialului necesar. Guvernul German urma să

livreze Căilor Ferate Române materialul necesar pentru efectuarea celei de a doua schimbări,

cum ar fi : ascensoare, vagoane de cărbuni, şine pentru căi ferate înguste, motoare electrice,

instalaţii de ridicare precum şi 20.000 t cărbune lunar. Schimbarea trebuia să se efectueze în

20 Ibidem, f.144. 21 A.M.A.E., Fond 71/1939-România, vol. 111, f. 161-162.


387

aşa fel, ca să se facă din luna mai 1943 o economie de 4.000, din luna iunie 6.000, din luna

iulie 8.000 şi din luna august 10.000 t de păcură lunar. Prin urmare, economisirea totală din

anul 1943 se însuma la 68.000 t. Guvernul German trebuia să dispună livrarea urgentă către

Uzinele Electrice Comunale şi ceilalţi consumatori mari a materialelor necesare pentru

alipirea fabricilor industriale din Bucureşti la conducta de gaz, mai ales conducte, piese de

alipire, distribuitori, regulatori de presiune şi becuri. Alipirea celorlalte fabrici urma să se

efectueze conform programului stabilit cu Societatea Gaz şi Electricitate. La Societatea

Generală de Gaz şi Electricitate economia se cifra de la 1 mai 1943 la 4.500 t lunar şi la

celelalte fabrici industriale din Bucureşti începând cu luna iulie încă 5.500 t lunar şi de la 1

octombrie alte 5.000 t. Economisirea totala se cifra la 84.000 t. Guvernul German s-a interesat

ca materialele necesare pentru trecerea la arderea cărbunelui a industriilor situate în afară de

Bucureşti şi regiunile petrolifere să fie livrate imediat. Pentru planul acelei schimbări, pentru

îndrumarea firmelor româneşti şi pentru urgentarea livrărilor de materiale urma să se instaleze

la Bucureşti un birou tehnic. Acesta constata în cazuri unice modul economic de schimbare,

schiţând la faţa locului construcţiile necesare şi urma să asigure împreună cu autorităţile

germane şi române livrarea urgentă a materialului necesar. Totodată exista şi posibilitatea de

fabricare a instalaţiilor pentru această schimbare şi în România. Guvernul Regal Român urma

să pună la dispoziţie braţele de muncă necesare pentru efectuarea acelei lucrări (ingineri,

monteuri şi muncitori auxiliari). Economisirea se cifra la 60.000 t. Se încercau toate

posibilităţile de a se putea ridica producţia de cărbune a României la 300.000 t lunar.

Guvernul German a fost dispus să livreze şi pentru acest scop instalaţii, unelte, maşinării,

aparate pentru fabricarea brichetelor. Societăţile româneşti producătoare de cărbune trebuiau

să comunice dorinţele lor Legaţiei Germane din Bucureşti, căreia Guvernul German urma să îi

trimită câte un specialist minier şi tehnico-mecanic. Guvernul German urma să asigure

livrarea conductelor conform nr. 74 al convenţiei din 12 iunie 1942 pentru conducta Potorca-

Bucureşti să înceapă chiar în anul 1943. Întrucât a fost util, ca în intervalul unei executări

prompte şi nestingherite a proiectului pentru efectuarea tehnică şi comercială a construcţiei şi

a livrării necesare să fie sub conducerea unui singur serviciu, a fost numit din partea

Guvernului german societatea „Deutsche Bergwerks-und Hüttenbaugesellschaft”. Această

societate urmând să construiască conducta din ordinul Căilor Ferate Române. Guvernul

German urma să trimită în România un specialist, care trebuia să studieze posibilităţile pentru


388

adaptarea motoarelor staţionare Diesel la consumul de gaz pentru generatori.22

Cea de-a treia posibilitate se referea la micşorarea consumului prin diminuarea

distribuirilor pentru consumul românesc intern. Întrucât transformările tehnice prezentate nu

produceau în anul 1943 decât maximum o economisire de cca. 200.000 t şi la realizarea

programului convenit la 11 ianuarie 1943 necesitându-se însă 700.000 t, experţii au fost de

părere, că procurarea acestor cantităţi nu a fost posibilă decât printr-o micşorare efectivă a

distribuirilor pentru consumul românesc intern. Având în vedere importanţa covârşitoare a

uleiului mineral în interesele comune de război, experţii propuneau, ca să se distribuie pentru

consumul intern numai 75% din cantităţile consumate în anul 1941. Această măsură, a cărei

importanţă covârşitoare şi gravitate cunoscută, a fost indicată de către experţii germani ca mai

puţin aspră decât măsurile luate până în acel moment în ţările beligerante. Pentru exportul în

alte ţări rămânea în urma efectuării programului convenit numai o cantitate redusă. Guvernul

Regal Român putea să efectueze în anul 1943 exporturi în alte ţări numai până la un total de

100.000 t. Sub denumirea de alte ţări nu se înţelegea Germania, Aliaţii săi şi regiunile ocupate

de Germania. 23

Producţia ţiţeiului în România a fost evaluată pentru anul 1943 la 5,3 milioane tone.

Prin eforturi deosebite ale producătorilor şi prin livrarea adiţională a aparatelor de foraj din

partea Germaniei, această producţie putea fi majorată la 5,60 milioane t din care trebuia

scăzut pentru pierderi la rafinării 0,25 milioane t din care rămâneau 5,35 milioane t. Exportul

a fost conform protocolului din 11 ianuarie 1943 la 4 milioane t, din care rămâneau 1,35

milioane t la care se adăuga prin întrebuinţarea cărbunilor în loc de păcură 0,20 milioane t şi

prin transformarea realizată la C.F.R. şi la Braşov (gaz) 0,10 milioane t în total 1,65 milioane

t. Exportul în ţări terţe a fost de 0,10 milioane t, din care au rămas pentru România 1,55

milioane t. Această cantitate reprezenta 78,4% din consumul intern al României în anul 1941

(1,978.000 t). Se propunea pentru asigurarea exportului de 4 milioane t, necesar pentru

conducerea războiului, de a restrânge consumul propriu al României la 75% şi al consumului

din anul 1941. 24

În urma încheierii misiuni lui Pillat privind operaţiunea de stampilare a titlurilor

petrolifere româneşti la Vichy a fost suspendată. Dacă în teritoriul ocupat de Germania

22 Ibidem, f. 163-165. 23 Ibidem, f.165-166. 24 Ibidem, f. 177.


389

naţional-socialistă titlurile au fost aproape în totalitatea lor semnate şi stampilate, în zona

denumită liberă această operaţiune a fost departe de a fi terminată, deşi ea durase aproape doi

ani. O nouă întârziere a fost provocată de faptul că, deşi de la desînsărcinarea lui Pillat au

trecut patru luni, totuşi Ministerul Românizării nu a numit un succesor în această funcţie, cu

toate intervenţiile uneori telegrafice. În asemenea condiţii, Legaţia a primit zilnic numeroase

reclamaţii din partea particularilor sau băncilor interesate de a reintra în posesia titlurilor

depuse spre stampilare. Ministerul Afacerilor Străine francez, la rândul lui, s-a făcut

interpretul acestor plângeri, prin care a cerut stăruitor să luăm măsuri pentru grăbirea operaţiei

de stampilare.25

Până în 1943 rezultatul intervenţiilor României era negativ, datorită poziţiei absolut

rigide mai ales a Ministerului Economiei Reich-ului. Pe de altă parte era posibil ca în

cercurile germane să existe convingerea că în schimbul de mărfuri cu România, Germania era

din punct de vedere al preţurilor dezavantajată, aceasta s-a putut deduce din întreaga motivare

germană în legătură cu majorarea de preţuri hotărâtă.

Punctul de vedere românesc nu putea fi decât contrar acelui german întrucât altfel,

după starea de spirit ce exista la forurile germane, ele s-au simţit încurajate în tendinţa lor de

majorare continuă a preţurilor de export. Din cele ce preced rezulta că reexaminarea

problemei preţurilor în schimbul de mărfuri româno-germane era inevitabil. Dacă nu era

adusă în discuţie, ea foarte probabil putea fi adusă de către partea germană cu ocazia

proximelor tratative economice româno-germane din mai 1943. Ataşatului Comercial al

României în Germania propunea efectuarea următoarele lucrări:

„a) Constatarea nivelului preţului petrolului faţă de nivelul preţului armamentului la

data încheierii Ölpakt-ului sub aspectul majorării preţurilor respective până la acea dată.

b) Constatările majorărilor de preţuri la materialul de război după încheierea Ölpakt-

ului.

c) Constatarea pierderilor suferite de economia naţională a României drept

consecinţă a faptului că petrolul, al cărui preţ era plafonat, nu era contrabalansat de un

cuantum de produse germane egale ca valoare şi ele cu preţuri plafonate.

d) Majorările de preţuri la produsele noastre ;

e) Majorările de preţuri la produsele germane bazate pe încheieri reale (facturi),

25 Informaţia este preluată din adresa din 13 februarie 1943 de la Vichy către Ministerul Regal al Afacerilor Străine,

Direcţiunea Economică care se găseşte în Ibidem, f. 180.


390

ţinându-se seama de faptul că preţurile produselor din Protectorat nu pot avea în sprijinirea

tezei noastre decât un rol auxiliar.

f) Media majorării preţurilor române şi germane şi compararea lor”.26

În concluzie, pentru statul român petrolul a constituit principala avuţie naţională, cu o

contribuţie hotărâtoare la susţinerea politicii generale a ţării în război, cantitatea de produse

petroliere exploatate, în anii 1939-1947, a depăşit cu mult etapele similare anterioare, petrolul

a fost sursa generatoare a celor mai mari ameninţări, reflectate în strategiile adoptate de marile

puteri, care urmăreau aservirea economică şi politică, ocupaţia militară, inclusiv

dezmembrarea statului român. În subsidiar, toate strategiile respective au avut ca obiectiv

comun instituirea controlului asupra petrolului românesc.

BIBLIOGRAPHY:

I. Izvoare inedite

1. Arhiva Ministerului Afacerilor de Externe

a) Fond 71/1920-1944-Germania, vol. 103/1943-1944

b) Fond 71/1939-România, vol. 111

2.Arhivele Naţionale Istorice Centrale

a) Fond Asociaţia Industriaşilor de Petrol, dosar 1/1940

b) Fond Ţinutul Bucegi, dosar 244/1940

3. Serviciul Judeţean Prahova al Arhivelor Naţionale, Fond Inspectoratul Judeţean Prahova

al Ministerului de Interne, dosar 37/1940

II. Lucrări generale

1. Hillgruber Andreas, Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-

române (1938-1944), Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

2. Preda Gavriil, Importanţa strategică a petrolului românesc 1939-1947, Ploieşti, Editura

Printeuro, 2001.

26 A.M.A.E., Fond 71/1920-1944-Germania, vol. 103/1943-1944, f.145-146.

Documents

ȌLPAKT- ROMANIAN OIL AD LIBITUM FOR NAZI GERMANY 04 33.pdf · provizoriu, astfel încât primele tancuri petroliere au putut fi încărcate cu destinaţia Germania. Prin negocierile