Upload
alamushkei2811
View
160
Download
1
Embed Size (px)
Citation preview
CUPRINS:
INTRODUCERE.................................................................................................................................3CAPITOLUL I.....................................................................................................................................6
1.1. Noțiunea de știre. Știrea în context mediatic. Știrea de presă...............................................61.2. Principiile de elaborare a știrii. Inserarea știrilor false.............................................................141.3. Principiile deontologice ale jurnaliștilor: carențe și abateri.....................................................211.4. Abaterea involuntară de la adevăr............................................................................................263.4. Jurnalistul în slujba adevărului.................................................................................................393.5. Erata. Abaterea involuntară de la adevăr..................................................................................501.5. Puncte de vedere: verificarea știriii..........................................................................................55
CAPITOLUL II.................................................................................................................................66CONCLUZII......................................................................................................................................93BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................96
2
INTRODUCERE
Actualitatea temei. V-aţi imaginat vreodată un meci de fotbal fără minge? La
fel ar arăta şi o zi din viaţa unui jurnalist dacă în centrul valorilor sale nu s-ar afla
3
adevărul. Şi, deşi pare un păcat minor, a generaliza e echivalent, în cazul unui
jurnalist, cu a minţi.
La televizor ori urmărim false anchete jurnalistice care nu sunt
altceva decât scurgeri de informaţii compromiţătoare, ori nu vedem
decât nişte ştiri sau reportaje de multe ori anoste şi părtinitoare care
mai curând muşamalizează adevărul decât îl oglindeşte.
Jurnaliştii au o anumită libertate decizională atunci când
estimează şi comentează problemele de interes public, însă ei nu
trebuie să uite că în cazul în care criticile lor sunt false din punct de
vedere factologic sau ofensatoare, ei pot fi traşi la răspundere civilă
sau penală.
Prevederile articolului 16 din Codul civil al Republicii Moldova
vizează în mod direct apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei
profesionale. Astfel, onoarea şi demnitatea unei persoane pot fi
apărate în instanţa judiciară, dacă informaţia răspândită este
ofensatoare şi nu corespunde realităţii. Astfel, orice persoană
publică, vizată în investigaţiile de presă, fără a dovedi că afirmaţiile
jurnalistului, considerate defăimătoare, sunt false, poate pretinde că
i-a fost lezată onoarea sau că a fost defăimată – lucru care poate afecta grav
activitatea ulterioară a jurnalistului. Prevederile articolului 16 ignoră principiul
prudenţei profesionale şi gradul de eroare rezonabilă în activitatea profesională.
De aceeea tema acestei teze este una de maximă actualitate, datorită unui
spectru larg de considerații teoretice și practice privitor la expunerea unor realități și
adevăruri în textul mediatizat: fie în formă scrisă fie în audio-vizual.
Ştirea, este un gen publicistic care prezintă realitatea actuală, pe care o pune
într-o formă comunicabilă, transmisă apoi, prin intermediul unor tehnici moderne de
difuzare în masă.
Gradul de investigare a temei. Caracterul complex al subiectului
abordat în teză a determinat necesitatea luării în considerare a experienţei acumulate
în practica zilnică a diferitor agenţii de presă. Dacă referitor la metodele de elaborare a
4
unei ştiri s-a acordat o atenţie sporită atât în Republica Moldova, cât şi peste hotarele
ei, atunci particularităţile elaborării unei ştiri conforme cu gradul de obiectivitate și cu
pretenția de a corespunde realității rămân a fi o problemă discutabilă. Aceasta, pentru
că știrile false se pretează la domenii interdisciplinare și la interpretare filosofică de
anvergură. Aici putem enumera o parte din domeniile cu care ne-am putea confrunta
în analiza știrilor false, și anume: euristica, retorica, logica cu toate ramurile ei,
hermeneutica, semiotica, sociologia cu o buna parte din ramurile ei, psihologia
socială, dreptul penal, administrativ și civil etc.
Pe parcursul investigaţiilor am descoperit lucrări privind modul de colectare şi
verificarea informaţiei, mai puţin însă referitor la ştirile false. Este evidentă lipsa unui
studiu în care problema organizării fluxului informațional în cadrul agențiilor de ştiri
din Republica Moldova ar fi analizată integral, în aplicare la realităţile concrete ale
unei ţări marcate de însemnele perioadei de tranziţie, şi din perspectiva exploatării
potenţialului mediatic în vederea informării corecte a populaţiei.
Prezenta lucrare îşi propune să completeze realizările ştiinţifice în domeniu,
examinînd multiaspectual particularităţile de organizare a fluxului de ştiri false sau
parțial incomplete în cadrul agenţiilor de ştiri.
Scopul şi obiectivele investigaţiei. Reieşind din actualitatea temei şi nivelul ei
de investigare, autorul şi-a propus să cerceteze particularitaţile de organizare şi știrilor
false din Republica Moldova.
Baza empirică a lucrării o constituie procesul de colectare, elaborare, verificare
şi difuzare a ştirilor de către mass media din Republica Moldova.
Obiectul cercetării este procesul de elaborare a fluxului de ştiri, precum şi
evoluţia în timp, a procesului respectiv, de către mass media din Repeblica Moldova
ca proces de importanţă majoră pentru evocarea corectă a realității.
Investigaţia porneşte de la următoarea ipoteză de cercetare: analiza știrilor
false de la procesul de colectare, elaborare, verificare şi difuzare a informaţiei, până la
gradul de percepție și influiență socială ale acestora.
5
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al investigaţiei. Reieşind din
caracterul interdisciplinar al lucrării, scopul şi obiectivele propuse, s-a recurs la
diferite metode de investigare.
Metoda sistemică a permis analizarea pocesului de colectare, verificare şi
difuzare a informaţiei.
Prin intermediul metodei instituţionale a fost investigate particularităţile de
lansare a știrilor în diverse companii media.
La nivel empiric de cercetare a fost folosită metoda observării.
Metoda dialectică a permis integrarea în lucrare, conform principiului
corespunderii, a ideilor şi concepţiilor mai multor cercetători vis-a-vis de problematica
abordată.
La studierea materialului factologic au fost utilizate metodele cunoaşterii
teoretice - istorică şi logică.
Pentru a depăşi cadrul descriptiv, au fost aplicate metodele analizei şi sintezei.
Structura tezei. Lucrarea este structurată în două părţi. În prima, sunt cuprinse
aspectele teoretice privind particularităţile de scriere şi redactare a ştirii false sau
parțial incomplete, a știrilor tendențioase. Deasemenea vor fi urmărite şi supuse
analizei procedurile de colectare, verificare şi difuzare a informaţiei utilizate de către
diferite instituții media din Republica Moldova.
A doua parte este dedicată unei analize a fluxurilor de ştiri economice difuzate
de către agenţiile de presă “Moldpress”, “Infoprim-neo” şi “Infotag”.
CAPITOLUL I
6
1.1. Noțiunea de știre. Știrea în context mediatic. Știrea de presă.
În general există mai multe definiţii ale ştirii pe care le voi prezenta în
continuare. Ar fi o nebunie să pretindem că putem da o definiţie exactă ştirii. Până
acum, jurnaliştii au dat multe definiţii, însă niciuna nu a reuşit să se impună. Vom
încerca să conturăm totuşi nişte repere.
Ce este ştirea?
1) Ştirea înseamnă informaţie pură. Fără aceasta, niciun ziar nu ar putea avea
pretenţia să existe. Elementul central al unei ştiri îl reprezintă faptele (“ce s-a
întâmplat”), nu opiniile.
2) ABC-ul. Ştirea este răspunsul la câteva întrebări: cine? (a făcut), ce? (a
făcut), când? (a făcut), unde? (a făcut), de ce? (a făcut) şi cum? (a făcut). Fără aceste
răspunsuri, nu putem vorbi de o ştire completă.
3) Nu orice fel de informaţie poate fi o ştire. Ca să fie considerată ştire,
informaţia trebuie să aibă o mulţime de calităţi (news value, newsorthiness). S-a
ajuns, prin consens, la concluzia că noutatea este cea mai importantă calitate a unei
ştiri. Tocmai de aceea, cea mai redusă definiţie a ştirii ar putea fi: ceva despre care am
aflat abia acum. Ştirea e ca îngheţata: dacă n-o mănânci repede, se topeşte.
O caracterizare concisă a ştirii oferă şi francezul Pierre de Noye, care spune că
informaţia de presă trebuie să fie: importantă, interesantă, nouă şi adevărată. Nu
putem să ne mulţumim însă cu această definiţie. Nu toate ştirile sunt scurte, nu toate
textele scurte sunt ştiri. Există o practică printre jurnalişti de a spune că textele scurte
sunt ştiri. Este greşit să credem astfel. Nu trebuie să încadrăm un text într-un gen
jurnalistic după lungime. Într-adevăr, de obicei, ştirile sunt scurte. Dar asta nu ne dă
niciun motiv să spunem că toate ştirile trebuie să fie scurte.
Relatarea şi investigarea informaţiilor cu valoare de ştire revin profesiei de
jurnalist.1 Ştirile sunt adesea relatate de o varietate de surse, cum sunt ziarele,
programele televizate sau radiodifuzate, serviciile prin cablu şi paginile web. Dar
ştirea, de la petrecerea evenimentului şi până când aceasta ajunge sub forma finală în
1 Gross, Peter, "Culegerea şi redactarea ştirilor", Editura de Vest, Timişoara, 1993
7
faţa publicului, prin diferitele mass-medii, mai sus amintite, trece de cele mai multe
ori printr-un prim „filtru”, cel al agenţiilor de ştiri.2 Agenţiile de presă, ca şi mass-
media în general, permit oamenilor să aibă o cunoaştere a realităţii imposibilă în
absenţa acestora. O serie de evenimente, de fapte, nu ne sunt cunoscute decât prin
intermediul mediei, care desenează astfel pentru noi o realitate secundă.3 Cele mai
convingătoare fapte sunt cele trăite de reporterul însuşi. Pentru a le dobândi, jurnaliştii
merg la război, se bagă în focul incendiilor, participă la demonstraţii şi manifestaţii
antiguvernamentale, escaladează Everestul.4 Pentru un adevărat profesionist contează
enorm să vadă lucrurile cu ochii proprii, să le treacă prin inima sa. Pe lângă faptul că
descoperă astfel subiecte noi pentru articolele şi relatările sale, prezenţa sa la faţa
locului dă textelor un aer de autenticitate, le conferă vervă şi efectul prezenţei.5 Ca
rezultat, articolele devin mult mai bune, mai convingătoare şi mai interesante.
Nu există, aşadar, o definiţie universală a ştirii care ar integra toate punctele de
vedere, care ar explica noţiunea şi modul în care să fie selectate adevăratele noutăţi
din fluxul de evenimente şi întâmplări ce se produc zilnic. Căci oamenii manifestă
interese dintre cele mai diverse, ei vor să ştie ce se întâmplă pe strada învecinată, în
oraş, în ţară, în lume. La fel nu există şi o definiţie unică privind ştirea falsă.
Jurnalismul reprezintă activitatea de a strânge, a analiza, a verifica și a prezenta
informații referitoare la evenimentele curente, incluzând tendințe, rezultate și
persoane. Jurnalismul este de multă vreme înţeles ca “ochiul publicului”.
Privitor la jrnalism ca fenomen social există prejudecata formată timp de secole,
conform căreia ar prezenta realitatea socială tendențios. În 1473, la Lyon, apare întâia
carte laică scoasă de sub tipar, după care “în Franţa, «ocazionalele» sunt mici foi,
fascicule de dimensiuni limitate – între 8 şi 16 pagini – care încep să fie
comercializate şi pe care le putem situa undeva între broşură şi ziar. În Italia,
«ocazionalele» se numeau gazzette, cuvânt derivat din gazzetta care însemna «monedă
mică»: bănuţul cu care puteai cumpăra foaia i-a dat numele. La origine a fost un joc de
2 N. J. Bertrand, Funcţiile mass media. Regimuri, actori, roluri … în C.J. Bertrand (ed) Introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi, Polirom, 2001.3 Randall, David, 1998, Jurnalistul universal, Iasi, Polirom, p. 64-794 Grigoryan, Mark, Manual de jurnalism, CIJ, Chisinau, 2008.5 Gross, Peter, "Culegerea şi redactarea ştirilor", Editura de Vest, Timişoara, 1993
8
cuvinte: gazza, în italiana lui Dante, înseamnă «coţofană» şi a dat în franceză «jaser»
(a flecări). În Franţa apar, apoi, publicaţiile cu un caracter mai popular, numite
«canards» (zvon, ştire mincinoasă). Prima foaie de acest tip datează din 1529.
Caracteristic pentru canards este că aduceau la cunoştinţa marelui public toate ştirile,
reale sau imaginare, care puteau frapa imaginaţia şi sensibilitatea: inundaţiile,
cutremurele, apariţiile miraculoase care fac carieră în epocă şi, mai ales, crimele
spectaculoase care pasionează publicul”6. Foi de scandal, libele, pamflete, afişe apar în
număr mai mare în vremea războaielor religioase. În toate aceste tipărituri pot fi
întâlnite informaţii, fapte diverse, menite să amuze şi opinii. Deci, funcţiile esenţiale
ale presei se manifestă încă de la începuturi, din “preistoria” ziarului, şi asta pentru că
natura umană îşi păstrează, în timp, caracteristicile dominante. Nu suntem chiar atât
de diferiţi, cum suntem uneori tentaţi să credem, de occidentalul de acum câteva sute
de ani.
Cu toate acestea nu putem generaliza, cu riscul de a falsa, evident, și să suținem
că de la începuturile istorice ale presei mediatizate știrile ar comporta un caracter
inerent fals sau cu tendințe spre fals.
Un număr de specialişti britanici avertiza încă din 1987 asupra pericolului
instaurat de noul jurnalism şi noii jurnalişti – o elită deviantă, care asigură, prin
promovarea unui comportament plin de articulaţii, funcţionarea tuturor sferelor
organizate ale societăţii. În aceeaşi direcţie, americanul David Barsamian7 se referă la
jurnalişti ca la “stenografi ai puterii”, identificând chiar elementele necesare creionării
unui model intitulat “pudel-stăpân”, în absolută discordanţă cu modelul jurnalistului
„câine de pază” al societăţii, luptător împotriva corupţiei, a injustiţiei şi a abuzurilor.
Varietatea modurilor de abordare a subiectelor, multitudinea de perspective care
se impun pentru descrierea cât mai conformă cu realitatea a faptelor de presă nu
împiedică totuşi o tipologizare a modelelor de jurnalism. Vom proceda la enumerarea
şi definirea lor după lista lui C.-J. Bertrand: Jurnalismul de opinie – urmăreşte doar
să convingă, nu să informeze, astfel încât proprietatea factuală poate fi (şi este)
6 J. N. J e a n n e n e y –– op.cit., p.21. Prin extensie, termenul canards desemna odinioară acele publicaţii care ofereau informaţii false, foi de scandal, iar canard este folosit şi astăzi pentru a desemna o ştire falsă.
7 D a v i d B a r s a m i a n –– Stenographers of Power: Media and Propaganda, USA, Common Courage, 1992, pag. 34-56
9
neglijată; Jurnalismul literar – preocupat mai mult de a face simţită realitatea decât
de a o face înţeleasă; Jurnalismul de reportaj – bazat pe exactitatea faptelor, pe
observaţie şi pe prezenţa la faţa locului a reporterului, în opoziţie cu jurnalismul
partizan; Jurnalismul de anchetă – tip de jurnalism prestigios şi foarte apreciat, care
incumbă costuri ridicate şi riscuri la fel de mari; căutarea informaţiilor, investigaţia –
documentarea, aşadar, – sunt esenţiale aici, iar perioada de timp necesară diferă foarte
mult, de la caz la caz, dar este, oricum, mult mai mare ca perioada solicitată de
celelalte tipuri de articole; Jurnalismul de interpretare (de comentariu) – mizează pe
explicarea faptelor şi mai puţin pe informarea asupra lor şi necesită reporteri
specializaţi; Jurnalismul de serviciu (utilitar) – oferă informaţii utile din diverse
domenii de interes imediat, precum starea vremii, cursurile de schimb valutar,
programul farmaciilor, al spitalelor, al cinematografelor, adrese etc.; Jurnalismul
instituţional – tip mascat de publicitate deseori, în care instituţiile furnizează presei
informaţii favorabile despre ele; jurnaliştii trebuie să verifice întotdeauna aceste
informaţii şi să informeze opinia publică acolo unde există neconcordanţe;
Jurnalismul popular – rolul informativ este abandonat aici în favoarea celui
provocator, senzaţionalist, corelat cu o prezentare grafică atractivă (titluri mari,
ilustraţii incitante) şi cu un limbaj mult simplificat.
Ph. Gaillard defineşte jurnalistica astfel: “Profesia celor care, salariaţi sau
colaboratori, exercită o funcţie de informare, adică de căutare sau de prezentare a unor
ştiri, în slujba unui periodic scris, a unor media audio-vizuale sau a unei agenţii de
presă”8.
Dar, pentru orice jurnalist, premisele unui scris de calitate pot fi considerate
inteligenţa şi capacitatea de organizare a detaliilor, corelate cu o bună cunoaştere a
unor principii de bază şi a regulilor de punctuaţie şi, mai ales, a trăsăturilor specifice
știrilor: Orice articol-știre are o cauză şi urmăreşte un scop (ascunde o intenţie); Este
întotdeauna direcţionat către un public ţintă (are un target); Transmite o idee (sau mai
multe); Utilizează un cod (un limbaj) comun emiţătorului şi receptorului; Ideile sunt
ordonate după diferite criterii şi se prezintă sub o formă unitară; Articolul-știre trebuie
8 P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 55
10
transmis, pentru a ajunge la receptor, de la care se aşteaptă un răspuns, pe un anumit
canal9.
Jurnalistica este însă o muncă de echipă, cele mai multe cunoştinţe
acumulându-se prin contact direct (sau indirect) cu textele produse de alţi jurnalişti. A
învăţa să scrii este o muncă grea şi solitară, care cere, dincolo de talent şi îndemânare,
un exerciţiu îndelungat. Printre cerinţele esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească
un text de calitate, literatura de specialitate a sintetizat în principal: claritatea,
prospeţimea limbajului, onestitatea, precizia, adecvarea şi eficienţa.
În ceea ce priveşte ştirile, una din metodele cele mai frecvente – aproape o
normă în jurnalismul modern – este modelul 5W-H10, conform căruia, o ştire trebuie
să răspundă în mod obligatoriu la o serie de întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, de
ce?, cum?. Şi aceasta nu din lipsă de informaţii suficiente sau din ignoranţa
jurnalistului, ci pur şi simplu pentru că în logica relatării unui eveniment, răspunsurile
la aceste întrebări sunt de regulă suficiente. Mai mult, să nu uităm că un articol de ştiri
trebuie să se caracterizeze prin concizie şi că el este supus unor restricţii atât de spaţiu
cât şi de timp, aşa încât concentrarea asupra acestor întrebări este nu doar justificată,
ci absolut necesară.
Prin urmare ştirea: Este cel mai concis gen jurnalistic; Este un gen de
informare; Reprezintă relatarea pe scurt a unui fapt sau eveniment; Exclude orice
opinie a jurnalistului.
Încercări de a defini sensul termenului "adevărat".
Predicatul "adevărat" este utilizat uneori cu referire la fenomene
psihologice precum judecăţi sau opinii, alteori cu referire la anumite
obiecte fizice, şi anume, expresii lingvistice şi propoziţii in sens
gramatical, iar in alte cazuri este utilizat in legătură cu anumite
entităţi ideale denumite "propoziţii". Cat priveşte termenul
"propoziţie" (proposition), semnificaţia sa este subiectul notoriu al
unei indelungate dispute dintre diverşi filosofi şi logicieni, şi se pare
că nu va deveni niciodată destul de clară şi lipsită de ambiguitate. 9 A n d r a Ş e r b ă n e s c u –– Cum se scrie un text, Iaşi., Editura Polirom, 2000, p. 1210 Ea îşi trage numele de la iniţialele termenilor who?, what?, when?, where?, why?, cărora li se adaugă how?
11
Unii autori consideră că, din anumite motive, este cel mai
convenabil să aplicăm termenul "adevărat" propoziţiilor11. In
consecinţă, trebuie să corelăm intotdeauna noţiunea de adevăr, ca
şi noţiunea de propoziţie, cu un anumit limbaj, deoarece este
evident că o expresie care este o propoziţie adevărată intr-un
anumit limbaj poate fi falsă ori lipsită de sens in altul. Desigur, faptul
că ne interesează in primul rand noţiunea de adevăr in legătură cu
propoziţiile nu exclude posibilitatea unei extinderi ulterioare a
noţiunii şi asupra altor tipuri de obiecte.
Problema sensului (sau a intensiunii) conceptului de adevăr
ridică dificultăţi mult mai serioase. Cuvantul "adevăr", asemenea
altor cuvinte ale limbajului natural, nu este, desigur, lipsit de
ambiguitate. Deoarece în lucrările şi dezbaterile filosofice întalnim
numeroase concepţii deosebite asupra adevărului sau
falsităţii ar trebui să precizăm care concepţie va reprezenta baza
discuţiei noastre.
Aş vrea ca prin definiţia noastră să facem dreptate pornirii
intuitive de a adera la concepţia clasică aristotelică a adevărului,
intuiţie care işi găseşte expresia in binecunoscuta definiţie din
Metafizica lui Aristotel12: "A enunţa că ceea ce este nu este, sau că
ceea ce nu este este, constituie o propoziţie falsă; dimpotrivă, o
enunţare adevărată e aceea prin care spui că este ceea ce este şi că
nu este ceea ce nu este". Dacă dorim să ne adaptăm la terminologia
filosofică modernă am putea exprima această concepţie cu ajutorul
unei formulări familiare: "Adevărul unei propoziţii constă in
concordanţa (sau în corespondenţa) ei cu realitatea". Pentru o teorie
11 O discuţie critică asupra diverselor concepţii ale adevărului poate fi găsită in lucrarea in limba poloneză a lui Kotarbinski, Elemente de epistemologie, logică formală şi metodologia ştiinţei, ori in lucrarea lui B. Russell, An Inquiry into Meaning and Truth, New York, 1940.12 Aristotel, Metafizica, Cartea a IV-a, (G), Capitolul 7, Ed. IRI, Bucureşti, 1996, p. 156
12
a adevărului care se bazează pe această ultimă formulare a fost
sugerată denumirea de "teorie a corespondenţei".
Pe de altă parte, dacă vom decide să extindem utilizarea
comună a termenului "desemnează" prin aplicarea lui nu numai in
legătură cu numele, ci şi pentru propoziţii, şi dacă suntem de acord
cu afirmaţia că propoziţiile desemnează "stări de lucruri", atunci ar
putea fi posibil să utilizăm in acelaşi scop al definirii adevărului
următoarea expresie: O propoziţie este adevărată dacă desemnează
o stare de lucruri care există.
Totuşi, toate aceste formulări pot conduce la diverse erori de
inţelegere deoarece nici una dintre ele nu este suficient de precisă şi
clară (insă această apreciere se aplică mai puţin formulării
aristotelice decat celorlalte propuse de alţii). In orice caz, nici una
dintre ele nu poate fi considerată o definiţie satisfăcătoare a
adevărului. Scopul nostru este să propunem o exprimare mai precisă
a intuiţiilor noastre.
Pentru a da observaţiei de mai sus un inţeles mai precis ar
trebui să explicăm ce inţelegem prin expresia "conjuncţia logică a
unei infinităţi de propoziţii", dar aceasta ne-ar duce prea
departe in sfera problemelor tehnice ale logicii moderne).
Pentru a identifica unele dintre condiţiile specifice pe care
trebuie să le satisfacă limbajele in care (sau pentru care) este dată
definiţia adevărului, ar fi de dorit să incepem cu o discuţie asupra
acelei antinomii care implică in mod nemijlocit noţiunea de adevăr,
şi anume, antinomia mincinosului.
Pentru a prezenta această antinomie intr-o formă inteligibilă, să
considerăm următoarea propoziţie: Propoziţia tipărită in această
carte la pagina... randul... este falsă. De dragul conciziei vom inlocui
această propoziţie cu litera "S". In acord cu convenţia referitoare la
utilizarea adecvată termenului "adevărat", vom enunţa următoarea
13
echivalenţă de forma (T): (1) "S" este adevărată dacă şi numai dacă
propoziţia tipărită in această carte la pagina... randul... nu este
adevărată. Pe de altă parte, avand in minte semnificaţia simbolului
"S", vom stabili in mod empiric următorul fapt: (2) "S" este identică
cu propoziţia tipărită in această carte la pagina... randul... Acum, pe
baza unei legi familiare a teoriei identităţii (legea lui Leibniz), din (2)
deducem că putem inlocui in (1) expresia "propoziţia tipărită in
această carte la pagina... randul..." cu simbolul ≪S≫. Obţinem: (3)
"S" este adevărată dacă şi numai dacă "S" nu este adevărată.
Am ajuns in acest fel la o contradicţie evidentă. In opinia mea,
ar fi greşit şi periculos din perspective progresului ştiinţific să
minimalizăm importanţa antinomiilor de acest tip şi să le tratăm
drept curiozităţi sau sofistică. Nu poate fi negat faptul că avem de-a
face cu o absurditate, că am fost constranşi să asertăm o propoziţie
falsă ( intrucat (3) fiind o echivalenţă intre două propoziţii
contradictorii, este in mod necesar o propoziţie falsă). Dacă ne luăm
in serios, atunci nu ne putem resemna cu acest fapt.
Definiţia adevărului, in căutarea căreia ne aflăm, se aplică
propoziţiilor unui anumit tip de limbaj. Prin urmare noi cunoaștem și
întrebuințăm în lumea reală mai multe tipuri de limaje: limbaj
semiotic, limbaje logice, limbaje informatice etc. Noțiunea de adevăr
îl găsim în limajul semiotic, al doilea limbaj este cel "in care vorbim"
despre primul limbaj şi in termenii căruia, in particular, incercăm să
construim definiţia adevărului pentru primul limbaj. Ne vom referi la
primul limbaj cu ajutorul expresiei "limbaj obiect", iar la cel de-al
doilea cu ajutorul expresiei "meta-limbaj". Iar pentru a defini
noţiunea de adevăr pentru acest limbaj va trebui să avem un nou
metalimbaj, altfel spus, un metalimbaj de un nivel mai inalt. In acest
fel construim o intreagă ierarhie a limbajelor.
14
Va trebui să includem termenul "adevărat" sau orice alt
termen semantic pe lista termenilor nedefiniţi ai
metalimbajului şi să exprimăm proprietăţile fundamentale ale
noţiunii de adevăr cu ajutorul unei serii de axiome.
1.2. Principiile de elaborare a știrii. Inserarea știrilor false.
Piramida răsturnată – cea mai eficientă schemă de redactare a unei știri.
Tehnica piramidei răsturnate constă în prezentarea celor mai importante informaţii în
chiar introducerea ştirii, după care urmează date explicative, complementare, de
context şi alte detalii. Cele trei părţi esențiale ale unei ştiri scrise sub forma piramidei
răsturnate: a) Lead – introducerea sau capul ştirii; b) Corpul ştirii - dezvoltă
introducerea; c) Final – trebuie să fie memorabil.
Lead-ul (atacul sau primul paragraf) este nucleul informativ esenţial, care
sintetizează principalele informaţii. El trebuie să fie atât informativ cât şi incitativ. În
esenţă, lead-ul trebuie să capteze atenţia cititorului şi să îl invite la lectură.
Corpul ştirii conţine date care explică şi aprofundează introducerea, explicaţiile
care ajută la situarea evenimentelor în context şi o serie de date secundare care
întregesc imaginea faptului. Background-ul îşi are locul tot în această zonă a ştirii.
Finalul fixează în mintea cititorului evenimentul. El trebuie să fie memorabil.
Un element sensibil în această schemă este şapoul. De regulă, nu se foloseşte în
ştiri, însă, în cazul ştirilor de dimensiuni mari, el se impune. Şapoul este un element al
titrării. Conţine mesajul esenţial. El trebuie să fie incitant, să-l facă pe cititor să-şi
continue lectura. Ce trebuie să reţinem este că functionează ca un lead, dar nu
înlocuieşte lead-ul propriu-zis al articolului.
Prin ce-și câştigă obiectivitate o știre: corectitudinea informaţiilor; citarea
surselor; citarea tuturor părţilor implicate într-un conflict (dacă o sursă acuză pe
cineva de ceva, nu dăm ştirea fără să avem şi poziţia celui acuzat); evităm să ne
15
spunem opiniile; verbe de distanţare (dacă o sursă lansează acuzaţii, folosim verbe
precum: “susţine”, “pretinde”).
Exigenţe ale ştirii: Coerenţa – nu trebuie să plecăm într-o direcţie şi să ajungem
în altă parte. Trebuie să menţinem aceeaşi linie logică. O ştire trebuie să aibă conţinut
unitar. Trebuie să ţinem cont că fiecare entitate (cuvânt, propoziţie) face parte dintr-un
text (ştirea), care trebuie să comunice, să transmită ceva. Nu trebuie să scăpăm
niciodată din vedere acel ceva (unghiul de abordare).
Concizia – dacă putem spune acelaşi lucru cu mai puţine cuvinte, nu trebuie să
ezităm să o facem. Există o regulă în jurnalism care este formulată astfel: maxim de
informaţie cu minim de cuvinte. Sunt indicate propoziţiile şi frazele scurte.
Claritatea – cititorul trebuie să înţeleagă imediat ce vrem să-i spunem. Nu
folosim fraze ambigue, nu lăsăm loc interpretărilor (scriem ştiri, nu poezii). Nu îl vom
determina pe cititor să meargă la dicţionar să caute sensurile. Limbajul trebuie să fie
clar, simplu.
Citarea surselor- suport de veridicitate a știrilor: Indicarea surselor de
informare, în cadrul ştirii, este vitală. Fără surse, nu există ştire: Sursa trebuie să apară
cel târziu la sfârşitul lead-ului, altfel el nu este complet; Sursa completă apare abia în
primul paragraf de dezvoltare, ca să nu încărcăm lead-ul; Orice personaj de ştire
trebuie identificat cu nume şi funcţie (calitatea în care vorbeşte); Cititorul nu trebuie
să întâmpine greutăţi în a înţelege cine e personajul.
Datarea știrii: Dubla datare este considerată o greşeală. Ştirea ar semăna cu un
proces verbal dacă am data cu ieri, 10 mai. Este de ajuns să spunem că evenimentul s-
a petrecut ieri. Este de preferat să folosim la datare formule ca: ieri, azi, mâine,
poimâine, peste o săptămână, săptămâna trecută. Acestea sunt formule uzuale, mult
mai uşor de poziţionat în timp.
Evaluarea informaţiilor de presă este, de cele mai multe ori, un proces
subiectiv. Ceea ce unii consideră drept ştire bună poate pentru alţii reprezintă o ştire
de mâna a doua. Dar în instituţiile media cu pretenţii de performanţă asemenea
discrepanţe nu au voie să apară. Subiectivitatea există, însă ea nu se manifestă
grosolan, sau măcar nu ar trebui să se manifeste aşa în media de calitate. Există un
16
consens în evaluarea informaţiilor. Conştient sau nu, jurnaliştii folosesc anumite
criterii de relevanţă (standarde calitative) atunci când iau decizii. Dacă urmărim
ziarele dintr-o zi sau jurnalele de ştiri de la radio sau de la televiziune, putem să
observăm cu uşurinţă că informaţiile prezentate sunt cam aceleaşi peste tot. De aici
putem să tragem concluzia că oamenii din presă utilizează nişte standarde comune.
Teoreticienii şi practicienii media13 au ajuns la un anume consens în încercarea
de stabilire a valorii de ştire a unei informaţii. Ei au identificat o serie de criterii
(valori de informare) pe baza cărora jurnaliştii pot decide ce e demn de a fi publicat şi
ce nu. Dintre acestea, cele mai importante sunt:
1. Noutatea (proximitatea temporală). Întotdeauna pe cititorul de presă îl
interesează ceea ce este actual. „Ştirea trebuie să fie nouă. Când o citeşti sau auzi de
ea, trebuie să fie pentru prima dată.”14 Publicul va fi mult mai interesat de o ştire
despre un eveniment care s-a petrecut ieri decât despre un eveniment care s-a petrecut
acum două luni. Ştirea e ca îngheţata: dacă n-o mănânci repede, se topeşte. După
ordinea de interes15, în presa scrisă, au prioritate: a. viitorul imediat; b. trecutul
imediat; c. prezentul; d. viitorul îndepărtat; e. trecutul îndepărtat.
2. Distanţa (proximitatea spaţială. Cu cât faptele despre care vorbim în ştiri se
petrec mai aproape de publicul nostru, cu atât interesul pentru ele este mai mare.
Evenimentele apropiate pot avea urmări pentru cititor, pot fi directe, imediate, concret
resimţite de el şi pot fi într-o mai mare măsură controlate. În jargonul jurnaliştilor,
proximitatea spaţială se mai defineşte şi prin sintagma “moarte kilometrică”. Această
regulă a fost formulată de jurnaliştii francezi astfel: „moartea unui european din Vest
echivalează cu moartea a trei est-europeni, a nouă latinoamericani, a 11 oameni din
Orientul Mijlociu şi a 12 asiatici”.
3. Neobişnuitul (raritatea). Cu cât un eveniment este mai neobişnuit, mai rar,
cu atât valoarea de informaţie a ştirii este mai mare. Imprevizibilitatea îl atrage pe
cititor. Dacă o echipă de fotbal din prima ligă învinge la scor mare o echipă din liga a
treia, acest lucru nu miră pe nimeni. Dacă însă o echipă de liga a treia o bate pe cea
13 vezi W.A Agee, Ph.H Ault, E. Emery, 1983; B. Brooks, G. Kennedy, 1988; B.Itule, D. Anderson, 1991; M. Mencher 1987; K Metzler,1986; C. Rich 1994 etc.14 K. Metzler, 1986, p.2315 M. Voirol, 1992, p. 24
17
din liga întâi, putem spune că informaţia e o ştire bună. Faptul că o persoană oarecare
a căzut de la etajul 10 şi a scăpat fără nicio zgârietură este o ştire. Faptul că o persoană
oarecare a căzut de la etajul 10 şi a murit nu e o ştire, pentru că era previzibil că, după
o astfel de căzătură, şansele de supravieţuire sunt minime.
4. Notorietatea (proeminenţa personalităţii). Implicarea unei personalităţi într-
o situaţie obişnuită de viaţă poate transforma un fapt divers într-un eveniment, iar un
eveniment într-o ştire. Valoarea informaţiei creşte direct proporţional cu gradul de
notorietate al acelora care participă la un eveniment. Cu cât vizibilitatea în rândul
publicului a subiectului unei ştiri este mai mare, cu atât valoarea ei este mai mare. Din
acest punct de vedere, ştirile nu sunt democratice, după cum aprecia un jurnalist.
Numele cunoscute sunt privilegiate. Să presupunem că avem informaţia că un cetăţean
oarecare şi-a lovit nevasta. Valoarea acestei informaţii nu este foarte mare. Dar, dacă
aflăm că acela care şi-a lovit soţia este preşedintele ţării sau un actor celebru, valoarea
informaţiei creşte considerabil. Criteriul notorietăţii nu funcţionează numai în cazul
persoanelor, ci şi în cazul instituţiilor. Ştirile despre companiile mari au o valoare mai
mare decât ştirile despre companii mici.
5. Conflictul / competiţia. Oamenii iubesc competiţia. Face parte din viaţa
noastră, de aceea vrem să ştim cât mai multe despre ea. Vrem modele de reuşită.
Vrem consolări în cazul unui eşec. Uneori, conflictul este acel pretext de a deveni
fiecare dintre noi mici judecători, care împart dreptatea între cei care sunt în conflict.
Devenim suporteri câteodată. Un exemplu foarte simplu, în acest sens, îl reprezintă
confruntările sportive. La meciurile amicale, conflictul este mic, iar interesul
publicului este pe măsură. Situaţia se schimbă, însă, în cazul unui meci oficial, unde
competiţia este mult mai mare. Cu cât e mai multă competiţie şi miza este mai mare,
cu atât ştirea e mai bună.
6. Consecinţele / Impactul (numărul persoanelor afectate). Valoarea de
informaţie este cu atât mai mare cu cât se referă la un eveniment sau un fapt care
afectează mai multe persoane. Alegerea informaţiilor se face, în acest caz, în funcţie
de consecinţele asupra publicului.
18
7. Amploarea (numărul persoanelor implicate). Acest criteriu se referă la
numărul oamenilor care participă efectiv la eveniment. Cu cât numărul acestora este
mai mare, cu atât creşte şi valoarea de informaţie a ştirii. Numărul participanţilor este
perceput adesea ca un indicator al importanţei (amplorii) evenimentului.
8. Proximitatea socială. Ceea ce provoacă proximitatea socială este „ceea ce
oamenii au în comun”16: naţionalitatea, religia, cultura, profesia etc. Pentru o revistă
IT tot ce are legătură cu Internetul, cu hardware-ul, cu software-ul etc. este interesant.
La fel sunt interesante pentru o revistă feminină: moda, cumpărăturile, produsele de
întreţinere şi înfrumuseţare etc.
9. Proximitatea afectivă (interes uman). Oamenilor le plac poveştile despre
oameni. Tot ceea ce este de ordin emoţional (viaţa, moartea, dragostea, fericirea) este
interesant. Oamenii tind să se identifice cu bucuriile, suferinţele, necazurile şi
reuşitele celor din jur. Chiar dacă nu sunt evenimente cu nişte consecinţe majore
pentru public, ele îi oferă acestuia ceva la fel de important – emoţie. Povestea unui
sportiv care a rămas invalid în vârful carierei, a unei mame care luptă să-şi salveze
copilul de la o boală gravă, a unei familii căreia i-au murit toţi cei patru copii într-un
accident de maşină, toate aceste drame nu au cum să nu stârnească interes.
10. Preferinţa pentru concret. Criteriul se referă la prezentarea unor informaţii
specifice, precise, bine delimitate. Cu cât informaţia este mai generală, mai vagă, cu
atât ea are o importanţă mai mică. Cifrele trebuie puse în context. Degeaba le spunem
cititorilor că bugetul statului de anul acesta a crescut cu 2,5 miliarde de euro faţă de
cel de anul trecut. Foarte puţini dintre ei vor şti cât înseamnă această cifră. Mult mai
bine, în acest caz, ar fi să transformăm în procente şi să spunem că bugetul a crescut
cu 0,5 la sută. Oamenii îşi vor da seama mai uşor de importanţa cifrei.
11. Caracterul complet al informaţiei. S-a ajuns de comun acord că, pentru a fi
completă ca informaţie, o ştire trebuie să răspundă la următoarele întrebări: cine?, ce?,
când?, unde?, cum?. Pe lângă acestea, foarte importantă este şi întrebarea de ce?.
Valoarea unei ştiri este cu atât mai mare cu cât răspunde la mai multe dintre aceste
întrebări.
16 S. Preda, 2006, p. 28
19
Criteriile enumerate mai sus funcţionează corelativ. Ideal ar fi ca o ştire să
poată întruni cât mai multe dintre valorile enunţate anterior. Cu cât îndeplineşte mai
multe criterii, cu atât ştirea e mai bună. Noutatea este vârful piramidei valorilor, în
cele mai multe cazuri. Dincolo de ea, ierarhia valorilor poate fi oricare.
Pe lângă criteriile clasice de evaluare a valorii de informare, o serie de factori
influenţează tratarea informaţiilor de către media17. Toţi aceştia funcţionează corelativ,
similar criteriilor de evaluare şi în strânsă legătură cu acestea. Dintre factori, îi
amintim pe următorii:
1. Politica editorială. Ceea ce este important pentru o publicaţie economică nu
este, cu siguranţă, la fel de important şi pentru o publicaţie pentru femei. Politica
editorială este văzută ca o strategie redacţională pe termen lung care dictează o
anumită viziune asupra: valorilor profesionale, morale, culturale, politice. Această
viziune trebuie respectată şi asumată de întreaga redacţie. Tot politica editorială stă şi
la baza distincţilor care se fac între publicaţii: ziar serios – ziar de scandal, cu
orientare politică de stânga – de dreapta, publicaţie specializată – publicaţie
generalistă etc.
2. Instinctele editorilor şi ale reporterilor. Există o prejudecată în lumea presei,
anume aceea că jurnaliştii pot recunoaşte din instinct ştirea. În mare parte, este
adevărat, dar trebuie să înţelegem corect noţiunea de instinct. Instinctele editorilor şi
ale reporterilor depind foarte mult de experienţa lor. Un editor bun intuieşte cum va
decurge un eveniment. El îi va putea da sfaturi exacte reporterului pe care îl va trimite
să scrie ştirea. Când a ieşit de pe uşa redacţiei, reporterul trebuie să fie lămurit de către
editor care va fi unghiul de abordare al articolului. Aşa funcţionează intuiţia.
3. Audienţa. Publicul este ultima şi cea mai importantă instanţă care evaluează
ştirile. Prin simplul act de a cumpăra sau nu ziarul, cititorul şi-a câştigat statutul de cel
mai aspru evaluator. Dacă jurnaliştii nu ţin cont de preferinţele şi de nevoile sale
atunci când aleg sau resping ştirile, publicaţia pentru care lucrează e sortită pieirii.
4. Spaţiul publicistic disponibil. Prima întrebare pe care o pune un reporter
căruia i se dă de scris un articol este, aproape invariabil, “cât să scriu?”. În presa
17 B.Itule, D. Anderson, 1991, pp. 45-46; J. Charron, J. Limieux, 1991, p. 9
20
scrisă, la fel ca şi în audiovizual, există limitări de timp şi de spaţiu. Nu poţi să te
întinzi mai mult decât îţi este comandat. Un jurnalist bun scrie exact numărul de
semne care i se cere.
5. Numărul de ştiri disponibile. Există două situaţii, şi în ambele munca
jurnaliştilor e la fel de grea. Se poate întâmpla ca într-o zi să nu fi fost evenimente,
deci să fie ştiri puţine. Problema e că paginile ziarului sau minutele jurnalului trebuie
umplute cu informaţii. Partea proastă e că valoarea informaţiilor publicate va fi, în
acest caz, una mai scăzută, pentru că jurnaliştii nu au de unde să aleagă.
6. Presiunea din partea patronului. În cazurile cele mai urâte această presiune
este directă şi impusă, iar locul de muncă al jurnaliştilor este condiţionat de supunere
sau de nesupunere. În alte cazuri, chiar dacă nu există o presiune reală din partea
patronului, poate exista totuşi o presiune închipuită. Este vorba de faptul că unii
jurnalişti se autocenzurează atunci când vine vorba de a scrie articole negative legate
de patronul lor.
7. Influenţa celor care cumpără spaţiul publicitar. Sunt publicaţii pentru care
cei care cumpără publicitate sunt mai importanţi decât cititorii. De regulă acestea sunt
publicaţiile mici de provincie. Au existat situaţii în care advertiserii şi-au retras
reclamele dintr-un ziar pentru că acesta a publicat articole negative legate de
companiile sau produsele pe care le promovau.
8. Mixul ştirilor. Un produs mediatic trebuie să fie echilibrat. De exemplu un
ziar trebuie să păstreze proporţii bine definite între ştirile locale, cele naţionale şi
internaţionale. Un ziar local va acorda mai multă importanţă celor locale, unul
naţional celor naţionale.
9. Competiţia dintre instituţiile de media. Această competiţie duce de multe ori
la situaţii nu foarte plăcute pentru public. În goana după audienţe, selecţia ştirilor la
posturi de televiziune, ziare sau radiouri concurente are de suferit.
10. Imaginea. În televiziune, imaginea este un factor vital în evaluarea ştirilor.
Ştirile care nu pot fi ilustrate au o valoare mai mică de informaţie.
11. Costurile de producţie. Realizarea anumitor articole implică uneori costuri
de producţie mari. Dacă instituţia de presă nu are cum să asigure bugetele, multe
21
dintre subiecte vor fi abandonate. Problema costurilor se pune în raport cu evaluarea
corectă, din redacţie, a potenţialului unui subiect. Pentru a reduce o parte dintre aceste
costuri, majoritatea instituţiilor media apelează la colaboratori. Un ziar care are un
colaborator într-un oraş în care se petrece un eveniment important are costuri de
producţie mult mai mici decât un ziar care trebuie să trimită un om din redacţie.
1.3. Principiile deontologice ale jurnaliștilor: carențe și abateri.
Deontologia. În ceea ce priveşte mass-media, aceasta presupune un ansamblu
de principii şi reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferinţă în
colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor
categorii de populaţie.
Pentru a-şi păstra prestigiul şi independenţa, mijloacele de comunicare trebuie
să-şi asume o primă responsabilitate: să devervească bine populaţia.
Deontologia nu se practică decât în regimurile democratice. Ea nu există cu
adevărat decât acolo unde există libertatea de expresie, o anumită prosperitate a
mijloacelor de comunicare şi jurnalişti competenţi, mândri de a-şi practica
profesia. Fără prosperitate nu sunt consumatori, deci nici publicitate, mijloacele de
publicitate devin sărace, corupte sau susţinute şi controlate de către stat.
A trata subiectul deontologiei înseamnă a vorbi despre îndatoririle jurnaliştilor.
Aceste îndatoriri implică existenţa drepturilor pe care oamenii de presă le posedă, atât
în calitate de oameni, cât şi în calitate de practicieni ai unei meserii deosebite. Legea,
de altfel, le garantează adesea unele dintre aceste drepturi, iar unele coduri le evocă:
dreptul la un salariu decent, dreptul de a fi informaţi în legătură cu politica
redacţională şi consultaţi înaintea unei schimbări importante în conducere;
dreptul de a refuza o misiune incompatibilă cu convingerile lor sau cu
deontologia, dreptul accesului la informaţii etc. Fiind purtători de cuvânt ai
publicului, ei merg acolo unde acesta nu poate merge în masă, fac ceea ce el nu poate
face: jurnaliştii se bucură de prerogative, însă publicul trebuie să le ceară socoteală.
22
Îndatoririle omului. Obligaţiile jurnalistului constă mai ales în îndatoririle
oricărei fiinţe umane, aplicate în domeniul presei. Ei trebuie să răspundă nevoilor
instinctive pe care par să le resimită toţi oamenii: încă din copilărie dorim să ne
exprimăm liber, dorim ca adulţii să spună adevărul, să fie responsabili.
Valori universale. Valorile mediatice sunt, în foarte mare parte, aceleaşi în
toate regimurile globului unde guvernarea este democratică. Dontologia se bazează,
într-adevăr, pe valori universale, cum ar fi refuzul urii, al violenţei, al dispreţului
faţă de om (fascism) dau faţă de anumiţi oameni (rasism). Deontologia se armonizează
cu cea mai mare parte a ideologiilor: iudaism, budism, confucianism, creştinism
(catolic şi protestant), islam moderat, umanism, social-democraţie. Însă ea nu se
potriveşte cu extremismul, cu totalitarismul sau fundamentalismul.
Rezultă că ierarhia valorilor variază de la o cultură la alta. Astfel, un studiu
comparativ, avându-i ca subiecţi pe jurnaliştii americani şi pe cei chinezi a arătat că
cele două grupuri apreciază că informaţia dată trebuie să fie exactă şi completă, însă
primii plasează pe primul plan al virtuţilor jurnalistice agresivitatea şi curiozitatea,
în timp ce ceilalţi evidenţiază în primul rând modestia şi loialitatea.
O profesie se întemeiază pe valorile împărtăşite de cea mai mare parte a
membrilor săi – chiar dacă ele nu sunt scrise negru pe alb. În cazul jurnaliştilor: să
publice o relatare completă, exactă, pertinentă, echilibrată asupra actualităţii; să ofere
cetăţenilor informaţia de care au nevoie – făcând acestea, să nu aducă prejudicii
nimănui; să se pună în locul persoanelor afectate de ceea ce se publică; să examineze
efectele pe termen scurt şi lung a ceea ce dezvăluie.
Prezentă în orice cod deontrologic modern, clauza de conştiinţă este marca unei
dintre cele mai importante cuceriri profesionale ale secolului trecut şi anume libertatea
de a refuza să-ţi trădezi propriile convingeri. Clauza de conştiinţă presupune că
jurnalismul este prin definiţie o meserie liberală şi, ca atare, subordonarea ierarhică
încetează în momentul în care te simţi obligat să o practici împotriva propriei tale
conştiinţe. Chiar dacă îndeplineşte, în felul său, un serviciu public, omul de presă nu
e un funcţionar obligat să-şi îndeplinească îndatoririle fie că e de acord cu ele, fie că
nu. Or, pentru a spune adevărul mai înainte de orice altceva, e nevoie să-l crezi tu
23
însuţi. Clauza de conştiinţă e egală deci cu dreptul ziaristului de a spune NU atunci
când cineva, dinlăuntrul instituţiei sale de presă sau din afara ei (dar şi cu acordul ei)
îl presează să rostească lucruri în care nu crede, sau să tacă atunci când el ştie că
trebuie să vorbească.
Coduri: tipuri şi conţinuturi. Uneori el se numeşte cod etic, al onoarei sau de
conduită – sau chiar chartă a jurnaliştilor, reguli de conduită sau declaraţii de
principii: Francezii preferă charta (din cauza Codului Civil) le repugnă termenul de
„Cod”, chiar dacă la origine charta este o listă de drepturi (şi nu îndatoriri) adesea
acordate de un suveran.
1) coduri de origine guvernamentală (se pot asimila decretelor)
2) coduri naţionale (concepute de o asociaţie sau de mai mulţi,
patroni şi jurnalişti
3) coduri internaţionale cum ar fi cel al Federaţiei Internaţionale a
Editorilor de Ziare, rebotezată 1996 în Asociaţia Mondială a Jurnaliştilor ce
reprezintă 18.000 de publicaţii.
4) coduri făcute de asociaţii patronale (precum Charta conduitei
corecte a sindicatului presei cotidiane regionale – din Franţa)
5) coduri de sindicate (ca în Elveţia şi Marea Britanie)
6) coduri de asociaţii de jurnalişti (Society of proffesional
Journalists – SDX în SUA)
7) coduri monomedia ca cel al ASNE (Asociaţia americană a
redactorilor-şefi de cotidiane pentru presa scrisă) şi cel al NAB pentru
radioteleviziune
8) coduri proprii unui organ de presă, fie pentru un ziar ca „La
Croix” (Paris) sau „Chicago Tribune”, fie pentru o reţea de radioteleviziune, ca
NHK în Japonia
Principiile fundamentale ale activităţii de presă sunt considerate idei
întemeietoare sau percepte directoare ce organizează şi justifică sistemul mass-media.
Aceste principii sunt:
1. Accesul liber la informaţie;
24
2. Libertatea de exprimare şi de conştiinţă;
3. Buna-credinţă;
4. Egalitatea de tratament;
5. Răspunderea;
6. Protejarea surselor;
7. Respectul vieţii private;
8. Independenţă profesională.
Pentru domeniul mass-media, triada etica-moralitate-deontologie are o
conotație unică și exprimă un paradox greu de soluționat.
Atunci când are loc încălcarea normelor de conduită ce reglementează relaţiile
interumane, se asistă la intervenirea răspunderii. Când se ia în discuţie problema
răspunderii jurnalistice, se face referire la faptele aflate în sistemul presei sau care se
află în legătură cu acesta şi nu se ia în discuţie conduita ilicită în genere, conduită ce
poate caracteriza orice persoană.
În privinţa caracterului ilicit al unor acţiuni, Constituţia Republicii Moldova
prevede: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.” „Sunt interzise de lege
defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau
la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”
La nivelul Codului Penal, aceste abateri sunt clasificate drept infracţiuni. De
asemenea, în Constituţie se precizează : „Răspunderea civilă pentru informaţia sau
pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului,
autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă
se stabilesc prin lege.”
Texte de lege privind faptele ce pot fi comise prin intermediul mass-media şi
răspunderea pentru acestea sunt cuprinse detaliat şi în Codul Penal şi Codul de
Procedură Penală, în Codul Civil şi Codul de Procedură Civilă sau în Codul Muncii şi
unele legi speciale.
25
Pentru a verifica veridicitatea faptelor devenite informații de inters public in
cazuri litigioase sau confuze, trebuie in primul rând să folosim o bună tehnică de
documentare.
In alta ordine de idei, adevărul mesajelor noastre e direct dependente de
comportamentul nostru față de sursele de informare, fie ele obiecte sau oameni.
Principiul verificarii informației din măcar doua surse se cuplează firesc cu un
alt principiu operațional, cel al echidistanței (un operator util pentru a contextualiza
corect un subiect).
Dreptul la rectificare si dreptul la replică. In societatea noastră persista încă
tendința de a trata rectificarea și replica drept cadouri pe care editorul le face după
bunul său plac, celui care le reclamă. De cele mai multe ori eroarea e tratată ca
inexistentă, ca invizibilă, printr-o tăcere cețoasă și vinovată, care deriva de fapt în
linie directă din mentalitatea comunistă asupra presei: lucrul despre care nu vorbești,
nu există. Legal vorbind, o rectificare promptă a erorii, atunci când autorii și editorii
sunt conștienti de ea, e probă suficientă de onestitate care poate impiedica declanșarea
unui proces, fie el civil sau penal.
Din unghiul de vedre al eticii profesionale, dreptul la replică este o investiție in
adevăr al strategiei editoriale în fața legii, atunci când există legi cu referire directă la
comportamentul presei, el devine o obligație firească cu consecințe mai mult sau mai
puțin grave într-un proces civil sau chiar penal. In ambele cazuri, un drept la replică
trebuie să fie difuzat de organismul de presa în același loc cu materialul incriminat, cu
aceleași caractere, și in cât mai scurt timp.
Infracţiunea de presă este legată în primul rand de difuzarea și întocmirea
reportajelor și a știrilor false. Este evident că atunci când discutăm despre
principiul răspunderii jurnalistice ne referim exclusiv la fapte aflate în sistemul presei
sau în legătură cu aceasta şi nu la conduita ilicită în general, conduită ce face poate
caracteriza orice persoană chiar dacă are sau nu profesia de ziarist.
În privinţa delictelor de presă apare o altă neclaritate, deoarece cei mai mulţi
jurişti sunt de acord că pentru acestea intervine răspunderea civilă, ceea ce ar putea
26
conduce la ideea că răspunderea penală, administrativă sau de dreptul muncii ar fi
exclusă.
1.4. Abaterea involuntară de la adevăr
Există în demersul jurnalistic cazuri când jurnalistul nu are intenţia de a ascunde adevărul,
dar se poate întâmpla să se abată totuşi de la linia lui fără să îsi poată da seama pe moment. Însă în
jurnalistică, atunci când te-ai abătut involuntar de la adevăr şi ai comis o greşeală ea trebuie negreşit
să fie reparată. Publicul destinatar va aprecia mai mult instituţia de presă respectivă, atunci când
aceasta recunoaşte că a comis o greşeală şi-i va acorda mult mai multă încredere.
Procedurile prin care ziarul, postul de radio sau de televiziune pot face ca o greşeala să nu
afecteze pe nimeni, sunt diferite .
Majoritatea ziarelor au o pagină anume pentru disculpări, de obicei a doua sau a treia, unde
sunt corectate toate greşelie. Acest lucru îi ajută pe cititori să le descopere mult mai repede.
Niciodată, corectarea greşelii nu trebuie îngropată la sfârşitul ziarului, nu trebuie să dea impresia că
aceasta s-ar vrea ascunsă.Lawrence Beaupre ne arată cum anume trebuie să procedăm atunci când
greşeala comisă de jurnalist este de mari proporţii .
Pentru o eroare destul de gravă, jurnalistul ar trebui să scrie un alt articol în care să
recunoască greşelile pe care le-a făcut în cel iniţial sau să scrie un articol în care să explice
împrejurările în care s-a produs respectiva greşeală şi ce consecinţe a avut asupra destinatarului. O
eroare majoră care a fost comisă de un ziar şi care a avut grave consecinţe publice poate constitui un
subiect demn de a apărea în presă. După una din erorile cele mai grave comise de vreun ziar
vreodată, publicarea unui articol special în care se cer scuzele de rigoare şi se explică cum s-a produs
eroarea aduce de la sine aprecierea pentru sinceritatea de care s-a dat dovadă. Chiar şi cei despre care
s-a vorbit în articolul în care s-a comis greşeala , pot aprecia sinceritatea şi pot afirma că articolul a
redus la minimum prejudiciul cauzat. Publicarea unui astfel de articol în care se recunoaşte greşeala
poate duce la creşterea credibilităţii.
Dacă eroarea s-a produs la un post de radio sau un post de televiziune, mecanismul este în
mare acelaşi. Nu contează modalitatea prin care se recunoaşte greşeala cel mai important este faptul
că aceasta a fost recunoscută. La postul de radio, spre exemplu, atunci când s-a sesizat că s-a produs
o greşeală, realizatorul emisiunii în care a fost strecurată eroarea poate să-şi ceară scuze chiar în
cadrul aceleiaşi emisiuni, dacă timpul îi permite şi dacă greşeala a fost sesizată în timp util, sau se
poate face o emisiune separată în care realizatorul poate intra în contact direct cu persoana
27
prejudiciată, telefonic sau chiar invitând persoana respectivă în emisiune, vorbind sau chiar glumind
pe seama acelei erori. Acelaşi lucru este valabil şi pentru posturile de televiziune.
În cazul în care trece o perioadă de timp şi greşeala nu este recunoscută şi eroarea este foarte
gravă, atunci instituţia respectivă poate fi acuzată de către o persoană sau persoanele la adresa cărora
s-au făcut unele afirmaţii neadevărate.
Corectarea şi recunoaşterea greşelii nu trebuie privită drept un gest neînsemnat, care poate să
fie neglijat. Eficace pentru a restabili încrederea publicului, inserarea corectării are rarul avantaj de a
nu costa nimic.
Erata sau greşeala de presă nu poate fi decât neintenţionată , deoarece denaturarea sau
falsificarea datelor şi faptelor în mod intenţionat , înseamnă încălcarea gravă, cu vinovăţie a
normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile intenţionate îl discreditează pe autor şi
publicaţia în sine, postul de radio sau televiziune la care lucrează, iar faptele sale intră sub incidenţa
legii penale, unde sancţiunile sunt drastice ajungându-se până la pedeapsa cu privarea de libertate .
Eroarea sau greşeala neintenţionată poate fi de două feluri:
Eroarea de fapt, atunci când jurnalistul s-a înşelat asupra faptelor descrise, asupra persoanelor
citate în articol sau atunci când s-a înşelat asupra conţinutului unui document ori în priviinţa sensului
unor cuvinte sau declaraţii şi eroarea de drept.18
Eroarea de fapt apare atunci când ziaristul vorbeşte despre arestarea unei persoane dar
persoana respectivă a fost doar invitată la poliţie pentru a i se lua o declaraţie .
Eroarea de drept care presupune încălcarea unor principii, norme şi reguli jurnalistice,
deoarece ziaristul nu le cunoaşte. În priviinţa normelor de drept, lucrurile sunt complicate, deoarece
fiecare om este obligat să cunoască legile şi celelalte acte şi normative. De aceea nu poate exista un
ziarist care să nu cunoască principiile, normele şi regulile specifice pentru meseria sa. În practică,
întâlnim uneori situaţii ce dovedesc că regulile nu sunt cunoscute, oamenii de presă fiind deci autorii
unor erori de drept. . Tocmai pentru faptul că o greşeală nu este privită drept un lucru făcut
intenţionat pentru a induce în eroare, ci ca o abatere a jurnalistului, acesta trebuie să facă tot
posibilul să o repare, pentru ca publicul să-şi dea seama că instituţia pentru care jurnalistul lucrează
este demnă de încredere.
18 Szabo, L.Vasile, : Libertate Şi Comunicare În Presă, p.28
28
Considerăm necesar să aruncăm o privire în structura internă a
informaţiei sociale întrucât
am observat că, în diverse domenii, aceasta este studiată
diferit. Prin urmare informația transmisă într-o știre televizată nu
poate fi analizată cu metodele unor științe exacte cum ar fi
semiotica sau hermeneutica.
În epoca actuală, prin cele mai diverse încercări de explicare,
folosire şi valorificare a
domeniilor şi nivelurilor informaţionale ale vieţii sociale apare,
în opinia noastră, un domeniu
nou al culturii, cultura informaţiei.19
Cultura informaţiei se manifestă în mod esenţial prin
informatizarea unor aspecte definitorii
ale fiinţei şi fiinţării umane. Apar şi se dezvoltă gândirea
informaţională, acţiunea
informaţională, omul informaţional şi, în consecinţă,
“societatea informaţională”.
Totuşi, la acest nivel, raportul dintre consumul şi produsul
informaţional este covârşitor în
favoarea primului aspect: individul direcţionează fluxul
informaţiei prelucrate asupra sa
însăşi, asupra micromediului său psihic şi social, hrănindu-se
psihic din acest mediu produs de
el însuşi sub influenţa unor factori externi şi interni.
19 Drăgănescu, M. – (2000), Societatea informaţională şi a cunoaşterii. Vectorii societăţiicunoaşterii în vol. “Societatea informaţională – Societatea cunoaşterii. Concepte, soluţiişi strategii pentru România”, Editura Expert, Bucureşti.
29
În zilele noastre, mediul cultural devine un mediu
informaţional, în care structurile spirituale
generează permanent informaţie nouă, dar cu mijloace tehnice
tot informaţionale. Informaţia
care circulă liber în mediul social începe chiar să se
autogenereze cu mijloace şi în forme la
care omul contribuie ca iniţiator, interpret, utilizator(1) şi
evaluator.
Produsele informaţionale de tip socio-uman şi de ordin tot mai
tehnic sunt de natură tot mai
abstractă, mai nematerială, realizarea lor necesită resurse,
abilităţi şi mijloace care sunt din ce
în ce mai mult de aceeaşi natură−ideală, iar schimbările
generate de acest nou mod de
producţie, tot mai specific uman, deşi sunt tot mai radicale, au
caracter din ce în ce mai
nedistructiv, creativ.
Cu toate că astăzi modul de producţie şi de viaţă spiritual tinde
să devină dominant, nu numai
ca importanţă, ci şi ca pondere, consumul de energie
nonintelectuală este încă semnificativ în
activităţile umane. Acest lucru produce în continuare entropie,
care este transferată tot mai
uşor şi în tot mai mare măsură asupra naturii biotice şi fizice,
dar şi asupra naturii umane.
Informaţia socială este informaţie generalizată, întrucât are
semnificaţii privitoare la toate
domeniile anterioare ale existenţei, nu numai la societate. Ea
este, de asemenea, informaţie
30
esenţială, fiind rezultatul sintezelor culturale succesive.
Informaţia socială poate fi
caracterizată şi ca informaţie practică, prin natura specifică şi,
în acelaşi timp, polivalentă, a
elementelor conţinute.
Fiecare tip de informaţie socială (indiferent dacă este ştiinţifică,
tehnică, politică, morală sau
artistică), pe lângă conţinutul său specific, integrează şi o serie
de elemente de context, care
sintetizează aspecte definitorii ale unui mediu cultural, ca şi o
structură generativă internă,
care o face fertilă în actul creaţiei.
Prin urmare tindem să creăm informație în mod sistemic. In ceea ce
priveşte informaţia pe care am numit-o de sistem, ea reprezintă
conţinutul
informaţional specific al unei unităţi sociale.
Stratul sistemic reprezintă ansamblul informaţiilor referitoare la
obiectul, mijloacele şi
produsele specifice ale activităţii umane în diferitele domenii
ale culturii care produc noutate
în societate. Această categorie de informaţii este sistematizată
în disciplinele specializate şi
dezvoltate prin programe coerente de cercetare, ştiinţifice sau
filosofice.
31
Se poate spune că activitatea de presă are două laturi sau două coordonate: una
obiectivă şi una subiectivă. Pe de o parte, constatăm că în mod obiectiv jurnalistul
respectă regulile ce guvernază circulaţia informaţiei în sistemul sursă – ziarist –
public, reguli a căror încălcare poate duce la sancţiuni stabilite de totalitatea
normelor juridice aflate în vigoare într-un stat. Pe de altă parte, se poate constata că
ziaristul are libertatea de a decide singur prin prisma propriei subiectivităţi, dacă
informaţiile deţinute meriră sau nu să fie transmise publicului, precum şi libertatea de
a hotărî forma în care acetea vor fi publicate.
Condiţiile în care îi sunt prezentate publicului informaţiile depind însă şi
de sursele şi resursele de care dispune fiecare jurnalist în parte şi fiecare organizaţie
de presă în ansamblu. Relatările sunt cu atât mai obiective cu cât omul de presă se
poate baza pe mai multe elemente concrete.
Disponibilităţile umane, materiale şi tehnice au un grad mare de
contribuţie la obiectivizarea activităţii jurnalistice. Se spune că obiectivitatea este de
neatins, deoarece de la procesul de selectare a subiectului ce urmează a fi publicat
până la conţinutul lui sunt determinate de multe ori o serie de judecăţi subiective.
Deşi componenta subiectivă este inerentă, ca în orice activitate umană,
sistemul presei funcţionează după criterii obiective recunoscute în practică şi
acceptate de public, mai ales când acesta are posibilitatea de a alege, de a selecta
ziarele pe care le citeşte, posturile de radio şi televiziune ce îi satisfac preferinţele. De
aceea, audienţa poate fi unul dintre criteriile importante ale obiectivităţii .
Admiţând existenţa factorilor subiectivi şi caracteristica lor utilă
constatăm că traseul informaţional sursă – jurnalist – public, se structurează în funcţie
de un principiu definit prin expresia – „un grad cât mai mare de obiectivizare”2 -
principiu tradus prin formula aplicării unor norme jurnalistice general acceptate şi prin
care se cenzurează într-o măsură eficientă latura subiectivă.
32
Un grad cât mai mare de obiectivizare nu se poate obţine decât prin
conjugarea cu un alt principiu şi anume: principiul imparţialităţii. Imparţialitatea
însumează acele reguli jurnalistice prin a căror aplicare se asigură egalitatea de
tratament; imparţialitatea trebuie să intervină atât în procesul de culegere a
informaţiilor brute, deci în raport cu sursele, cât şi în timpul redactării articolului .
Cu privire la persoane, imparţialitatea tradusă prin egalitate de tratament,
presupune ca atunci când două sau mai multe persoane sunt în raporturi
contradictorii, iar subiectul articolului este legat de acest diferent, opiniile fiecăruia şi
probele invocate să fie prezentate cu cea mai mare grijă, fără a crea între subiecţi
inegalităţi artificiale. În context, trebuie amintit un alt principiu al jurnalisticii: cel al
ascultării în mod obligatoriu şi a părţii adverse.
Mass-media înseamnă comunicare. În condiţiile când democraţia,
libertatea de expresie şi pluralitatea opiniilor există, influenţa a ceea ce se comunică
este reală doar în măsura în care intereseză receptorul, ceea ce îl face pe acesta să fie
atent, să se implice şi să ia atitudine. Tot ceea ce trece peste acest interes trebuie să fie
considerat drept un eşec al presei.
Obiectivitatea nu este întotdeauna în concordanţă cu orizontul de
aşteptare al publicului şi cu atât mai puţin concordă cu dorinţele sale.
In presa, cu cat jurnalistul este mai responsabil, cu atat greselile vor
aparea mai rar. Functie de rata erorilor, organizatiile de presa risca pe termen lung sa-
si stirbeasca semnificativ credibilitatea.
Este evident ca in cativa ani Internetul va patrunde in majoritatea caselor
si, printr-o singura atingere a tastelor, oricine va putea obtine informatii corecte, intr-
un timp record si la un pret derizoriu.Din ce in ce mai constienti de legatura dintre
informatie si pretul acesteia in bani, consumatorii de presa vor sanctiona imediat
lucrurile de proasta calitate.
Fie ca percep sau nu erorile lor, majoritatea jurnalistilor nu-si fac un
obicei din a le recunoaste.Dimpotriva, atunci cand realitatea devine incontestabila, ei
continua sa-si sustina punctual de vedere. Vazuta ca sectia de productie a unei mari
intreprinderi, redactia trebuie sa-si impuna standardele de calitate cerute, in vederea
33
realizarii produsului finit - materialul de presa.O stire eronata arata ca o ceasca fara
fund, sau ca un surub fara cap, ambele date la vanzare in starea in care sa
afla.Cumparatorul da bani pe ziar, il citeste si isi da seama ca e fara “fund” , sau ca nu
are “cap”.Insa, cititorul nu poate fi inselat la nesfarsit.El fie va lua un alt produs, fie
se va supara intr-atat incat va refuza sa mai cumpere informatii.
Ca in oricare alta activitate, si in presa de calitate se pot strecura
erori.Esential este ca atunci cand ele apar, organizatia de presa sa reactioneze rapid,
fara a-si motive gestul, recunoscandu-si greseala si indreptand-o.
Exactitatea si obiectivitatea sunt elementele cheie ale
jurnalismului.Opinia publica are nevoie si merita sa primeasca informatii usor de
deslusit.” A spune lucrurile asa cum sunt” este o responsabilitate esentiala a
jurnalistilor si a institutiilor de presa.A promova informatii gresite reprezinta un
deserviciu adus opiniei publice si o cale sigura de erodare a credibilitatii
jurnalismului.
Nu de multe ori, jurnalistul se scuza dand vina pe conditiile tehnice,pe
expirarea limitei de timp, pe concurenta acerba de pe piata mass-media si multe scuze
de genul acesta.Jurnalistul profesionist, la sfarsitul redactarii fiecarui material de presa
poate raspunde fara ezitari la o serie de intrebari menite sa inteleaga in ce masura a
respectat minimele standarde legate de exactitate.Iata cateva intrebari:
- Esti sigur in mare masura de exactitatea faptelor redactate in material?
- Poti sa atribui toate informatiile sau sa le justifici prin documente?
- Ai verificat de doua ori informatiile cheie?
- Poti sa spui numele si numarul de telefon al fiecarei surse citate?
- Esti sigur ca toate declaratiile din relatare reflecta adevarul?
- Esti pregatiti sa sustii in mod public informatiile pe care le-ai verificat?
- Citatele din material sunt prezentate corect in context?
- Citezi surse anonime?
- Folosesti orice documente sau poze provenite din surse anonime?
- Ai folosit un limbaj sau niste fotografii avand un anumit potential
“distructiv”?
34
Reporterul, in cariera sa, vrea sa fie pe cat de dezinteresat, pea tat de
transparent, intr-un cuvant vrea sa fie obiectiv.Insa preferintele jurnalistilor
intotdeauna distorsioneaza imaginea, daca nu prin omiterea detaliilor, cel putin prin
alegerea numai a unora dintre ele.Preferinta deriva din experienta si calitatile
innascute sau dobandite ale fiecaruia dintre noi.Chiar atunci cand ne dam seama de
preferintele pe care le manifestam, devine dificila indreptarea lor.
In realitatea romaneasca, politicile editoriale nu numai ca nuanteaza
faptele, distorsionandu-le, dar mai mult isi fac un scop din a sustine fara menajamente
preferintele deseori bizare ale actionarilor.Jocul direct, cinstit, cu cartile pe fata, cu
scopul principal de informare a publicului, este inca departe de presa
romaneasca.Interesele financiare ale ale organizatiilor de presa, dorinta lor de a
inregistra profit prin orice mijloace, determina adoptarea unor politici editoriale
situate departe de conceptual de obiectivitate.
Reporterul, cititorul(telespectatorul), organizatiile de presa, limbajul,
capacitatile de investigatie si interpretare ale reporterului, toate influenteaza
obiectivitatea intr-o anumita masura.
Din multitudinea de detalii ale unui eveniment, reporterul selecteaza
acele parti care i se par relevante, intreaba si investigheaza pentru a clarifica intelesul
a ceea ce a observat, iar in final isi organizeaza informatiile sub forma de stire,
relatare, reportaj, ancheta.Functie de experienta de viata, de educatia si judecata sa, un
reporter poate alege doua-trei elemente cheie ale evenimentului, iar un altul le poate
ignora pe acestea, alegand cu totul altele.
Specialistii spun ca ne putem apropia de adevar, sau cel putin de miezul
problemei, daca stim mai multe despre limitele reporterului.Cand un reporter trece de
la lucruri relative simple, concrete la unele abstracte, complexe judecatile de valoare
pe care trebuie sa le faca in fiecare stadiu al investigatiei si interpretarile faptelor
reflecta bagajul sau de cunostinte si de valori.Acesta este rezultatul educatiei, al
experientei religioase, al copilariei, al vietii de familie, al trecutului social si
economic, al prietenilor si asociatiilor din care a facut parte, al vietii sentimentale, ca
si al capacitatii sale de a judeca.
35
Psihologii afirma ca numai un jurnalist lovit brusc de amnezie s-ar putea
apropi de un eveniment intr-o stare pura de neutralitate.
Un alt element ce influenteaza procesul obiectivitatii face referire la regulile
jurnalistice.Potrivit acestora, o stire nu are valoare de stire pana cand nu se intampla
ceva, adica pana cand nu avem un eveniment.Drept consecinta directa, multe aspecte
grave ale societatii, nu neaparat legate de un eveniment, sunt tratate superficial in
presa, sau nu sunt abordate deloc.
Jurnalistii au invatat ca interesul cititorilor se manifesta cu precadere
cand vine vorba de conflicte sau de lucruri neobisnuite.De multe ori reporterul isi
canalizeaza exclusiv atentia pe conflictul in sine, neglijand tocmai ceea c ear face
relatarea pe deplin inteleasa, adica contextul.Fenomenul se observa fara greutate cand
ziaristii relateaza declansarea unei greve.Cu exceptia a doua-trei referiri legate de
conditiile de munca ale grevistilor, nu se spune nimic altceva despre cum s-a ajuns la
conflict.
Jurnalistii considera ca ideile nu fac parte din categoria “stiri”, de aceea
trateaza cu precadere conflictele de pe strada, in detrimental conflictului de idei, fara
sa faca legatura intre cele doua aspecte.
Problemele de interes public apar deseori cu tenta subiectiva datorita
complexitatii lor.Ele pe de o parte au propria istorie, deloc de neglijat, iar pe de alta
parte prezinta o conexiune pe orizontala cu alte probleme.
Un eveniment ce se deruleaza intr-un timp mai lung,are toate sansele sa
fie incomplete prezentat.Cu cat un eveniment dureaza mai putin, cu atat el are sansa
de a fi relatat in intregime, deci mai obiectiv.Discontinuitatea in tratarea problemelor,
bombardamentul cititorului obisnuit cu un maldar de informatii diverse, il face pe
acesta numai sa reactioneze la stiri, fara sa inteleaga, sa analizeze si astfel sa aiba o
imagine clara a ceea ce se intampla in jurul lui si in lume.Extrem de rar jurnalistii
prezinta cap-coada un anume subiect, aratand originea, evolutia, momentele
culminante si consecintele.
Spatiul, respectiv timpul alocat unei relatari afecteaza in mod
semnificativ obiectivitatea.Modelul reporterului “ instant”, gata in orice moment sa
36
reproduca rapid evenimentele , sub amenintarea depasirii orei limita, aduce deseori
deservicii presei si, nu in ultimul rand , opiniei publice.Factorul viteza aplicat fara
discernamant tuturor problemelor, indiferent de complexitatea lor, pe motiv ca ar fi de
interes public si nu sufera amanare, nu face decat sa ameninte obiectivitatea.
De obicei editorii stabilesc marimea unei relatari in timp si spatiu, cu
toate ca jurnalistii sunt revoltati cand li se cere sa micsoreze textul materialului.Insa,
la fel de bine, chiar redactorul poate gresi printr-o abordare superficiala, in fuga, a
unei probleme complexe.
In plus, ritmul alert are deseori un efect negativ asupra reporterilor si
editorilor, aflati intr-o permanenta goana dupa subiecte fierbinti.
Limbajul folosit de jurnalisti este unul din elementele cheie, capabile sa
incline hotorator balanta in favoarea subiectivismului.Tonul materialului presa,
defensiv, neutru sau agresiv, provine in proportie decisiva din imbinarea constienta a
unor cuvinte alese cu grija.Dintr-un eveniment nesemnificativ, de o gravitate minima,
un jurnalist cu talent si experienta poate realiza un text deosebit, folosind un limbaj
adecvat.
Limbajul luat ca un lucru de sine statator este un mediu imperfect pentru
exprimarea adevarului.Cuvintele pot fi inadecvate ,cand este nevoie de precizie;
ambigue, cand se cere un inteles; cu o anume conotatie, cand avem nevoie de o
definitie; aluzive, cand este cautata identitatea.O gandire limpede ne ajuta sa
transpunem ideile in expresii clare, sa trecem peste ambiguitatile cuvintelor.
“Ora limita” ii impinge pe jurnalisti spre cuvinte nepotrivite , spre un
limbaj de lemn, cu termini de specialitate deprinsi din rapoartele medicale, din cele ale
politiei sau din mediul economic.
Gasirea termenului potrivit si plasarea lui la locul potrivit diminueaza
substantial riscul unei relatari tendentioase.
Cand relateaza un eveniment de interes public, reporterul are tendinta de
a interpreta ceea ce a vazut si a auzit, de a explica fenomenul.Unii editori, considera
insa ca stirile nu trebuie interpretate.Potrivit acestoram materialul de presa “explicat”
de jurnalisti, are darul mai degraba de a-i convinge pe cititori, decat a-i lamuri.
37
Pe de alta parte, adevarul in legatura cu problemele de interes public nu
iese la iveala numai prin observatie directa, sau prin intermediul simturilor.O
multitudine de factori fac posibila intelegerea unui fenomen, cum ar fi conexiunile cu
alte evenimente din trecut, legatura cu istoria locurilor in care se petrece actiunea etc.
In peisajul mediatic romanesc, editorii nu promoveaza relatarile plate,
superficiale.O astfel de abordare nu-i este de folos in primul rand celui care urmareste
sa puna in practica o politica editoriala.Nici cititorul obisnuit nu s-ar simti in largul
sau daca nu ar avea imaginea completa a fenomenului, nu ar putea face legaturile
necesare intelegerii acestuia.
Jurnalistii ar trebui sa-i ajute pe oameni sa inteleaga problemele din ce in
ce mai complexe care le afecteaza viata si nu o pot face decat judecand faptele si
valorile.Studiile au aratat ca cititorii nu manifesta un real interes in parcurgerea
materialelor perfect neutrepe motiv ca relatarea nuda a faptelor lasa prea multe aspecte
nelamurite si are darul de a plictisi.In conditiile ritmului rapid al vietii cotidiene,
consumatori de presa astepata ca jurnalistii sa faca mai multa analiza, sa le usureze
astfel intelegerea fenomenelor.Esential este ca reporterii sa fei neutri in anchetarea
unei probleme, si nu in exprimarea a ceea ce descopera.
Un bun jurnalist gaseste evenimentul, verifica faptele, pune ideile cap la
cap, cauta cauzele si conditiile in care s-a petrecut evenimentul, discerne problemele
de interes public, distinge sursele si corecteaza eventualele elemente partinitoare.
Presupunand ca majoritatea, daca nu toti jurnalistii unei institutii de presa sunt
obiectivi, sau incearca sa atinga obiectivitatea, exista posibilitatea ca institutiile
respective sa fie profund subiective.Politica editoriala stabilita, conditiile de munca;
interesele comerciale, atuurile profesionale si manageriale ale sefilor, pot conduce,
fiecare in parte, la un jurnalism de slaba factura.
Un prim pas subiectiv al institutiei de presa, reprezentata prin editor,
poate aparea in momentul selectarii materialelor “bune de tipar”, sau “bune pentru
lansarea in eter”.Se pune intrebarea daca editorii respecta criteriile profesionale in
alegerea stirilor, sau pur si simplu ei urmaresc cu precadere linia politicii editoriale
38
trasata de patronat.S-ar spune ca ultima varianta se apropie mai mult de realitatea
romaneasca.
Asa cum obiectivitatea unui reporter depinde de perceptia sa, de selectia
lucrurilor esentiale, la fel si obiectivitatea unei institutii de presa depinde de selectarea
riguroasa a celor mai importante aspecte de interes public, ce vor fi transmise
jurnalistilor, pentru a fi investigate si interpretate.
Rezulatele bune ale unei institutii de presa, depind de calitatile persoanei
aflate la conducere.Aceasta persoana are nevoie de o serie de attribute, cum ar
fi:intelepciune, experienta, autoritate, resurse si putere de a aplica politica editoriala.
Pentru ca institutiile media sunt, cu doua exceptii(radioul si televiziunea
de stat), patronate de firme private, principalul lor scop este sa aduca
profit.Televiziunile, radiourile si ziarele obtin bani, in special din publicitate, ultimele
avand un “plus” rezultat din vanzarile directe si din abonamente.
Institutiile de presa, in special cele din Romania, au si alte afaceri, in
afara de redactarea ziarului sau producerea de programe TV.Cele mai profitabile au la
baza relatii contractulale cu institutii ale statului.Pe masura ce realtiile comerciale se
dezvolta pe mai multe directii, implicand din ce in ce mai multi fuctionari publici si
oameni de afaceri, institutiile media isi pierd din obiectivitate.Ele nu mai pot relata
onest despre indivizi care ii ajuta sa castige sume importante de bani.La fel de bine,
marile firme producatoare de tigari, de de bauturi alcoolice, cele de telefonie mobile
sau de echipamente de calcul, ca principale cumparatoare de reclama, au un statut
privilegiat.
De multe ori jurnalistii se simt frustrati, deoarece salariatii de la
departamentul de publicitate au salarii simtitor mai mari si ca deseori rezultatul
muncii lor este cotat mai prost decat un centimetru patrat de publicitate.Din acest
motiv, reporterii competenti, insa slabi motivati, migreaza incontinuu de la institutiile
media la firme din afara sferei jurnalismului.
Comunicarea obiectiva il implica si pe cititor, respective pe ascultator
sau telespectator.Daca reporterul are o scapare, sa zicem ca memoria ii joaca feste,
aceslasi lucru i se poate intampla si cititorului.
39
Daca reporterul va scrie cu precizie, va face distiinctiile fara a se implica
emotional, dar cu exactitatea necesara intelegerii materialului, atunci si cititorul va
intelege ceea ce reporterul a inteles si a scris, realizandu-se comunicarea obiectiva.
“Poarta-te cu cei din jur asa cum ai vrea sa se poarte ei cu tine”, pare a
fi regula de aur in jurnalism, principiul calauzitor in cautarea obiectivismului.
3.4. Jurnalistul în slujba adevărului
Comunicarea instantanee a devenit o realitate care s-a întrupat sub ochii
noştri, mai ales în ultimul deceniu, aproape fără să băgăm de seamă, căpătând valori
economice, răsturnând toate reprezentările noastre cu privire la propria noastră
existenţă, de la problemele muncii cotidiene la cele ale familiei, relaţiilor de integrare
şi ierarhiilor ori la cele ale proprietăţii. Rolul presei devine pe zi ce trece tot mai
important, lucru ce se petrece odată cu conştientizarea individului că fără mijloacele
de comunicare în masă, realitatea nu ar mai fi aceeaşi.
Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi lumea fără multimedia? Cum s-
ar putea informa individul cu privire la evenimentele ce se petrec în diferitele colţuri
ale lumii, cum s-ar putea îmbunătăţii relaţiile interumane, cum s-ar putea ameliora
unele situaţii de criză prin care trece un stat sau altul la un moment dat, dacă nu ar
exista mijloacele de comunicare în masă?
Dacă altă dată cea mai mare parte a oamenilor ignorau efectiv presa,
acum se resimte nevoia acută a existenţei mijloacelor de comunicare de calitate.
Acest lucru, nu poate fi asigurat, decât prin intermediul unei democraţii solide, iar
pentru că democraţia nu poate supravieţui fără cetăţeni civilizaţi şi informaţi, implicit
nu există nici cetăţeni bine informaţi fără mijloace de comunicare de calitate.
Mass-media întreţine neîntrerupte relaţiile cu lumea întreagă şi fac ca
dialogul între oameni să fie posibil, ca mesajele transmise de toată lumea să fie
auzite. Receptarea mesajelor presei este, în sistemul democratic, una liberă şi
selectivă. Sistemele mediatice sunt investite cu un grad de încredere în care orice
40
suspiciune nu discreditează numai emiţătorul, ci sădeşte sâmburele îndoielii chiar în
ceea ce priveşte articulaţia sistemului. Dintr-o asemenea perspectivă se nasc
întrebările cu pricire la bunele raporturi în ceea ce priveşte credibilitatea şi onestitatea
presei. Prima vocaţie a profesionistului din mass-media este aceea de a promova
libertatea de a comunica în vederea informării oamenilor cu privire la observaţiile
sale asupra lumii înconjurătoare. Această libertate este unul din drepturile umane
numite absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Ţelul mass-media
nu poate fi doar acela de a câştiga bani. Nici acela de a fi libere: libertatea este o
condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Scopul este acela de a avea media care să se
pună în slujba cetăţenilor. În mai toate codurile deontologice, elaborate şi adoptate de
state din toată lumea, se menţionează că jurnalistul trebuie să se afle într-un proces
continuu de CĂUTARE ŞI APĂRARE A ADEVĂRULUI. Adevărul este piatra de
încercare a meseriei de ziarist. Dar de ce este atât de important ca jurnalistul să
respecte adevărul? Astăzi, mai mult decât altă dată, ziaristul este primul factor care
promovează dreptul la comunicare.
Preocuparea sa esenţială este aceea de a căuta informaţia optimă şi de a o
transmite cât mai exact şi veridic publicului. Termenul optim este luat în sensul de
„adevărat” şi nu cel mai bun. Aceasta nu înseamnă că informaţia nu are şi înţelesuri
morale, nu numai epistemice, după cum şi adevărul are numeroase aspecte morale,
pe lângă funcţia sa de valoare fundamentală a cunoaşterii omeneşti. Mijloacele de
comunicare au, indiscutabil o influenţă considerabilă, furnizând informaţia şi stabilind
ierarhii ale evenimentelor care dintre ele sunt importante şi care nu. Se spune că
fiecare om doreşte adevărul despre lumea în care trăieşte, precum şi despre sine, dar
nu toţi oamenii reuşesc să îndeplinească total autonomi această năzuinţă. Fiecare
dintre noi doreşte să cunoască adevărul în realul său înţeles însă întotdeauna mai
rămâne un sâmbure de îndoială cu privire la adevărata lui valoare. Vorbind mai
realist, se poate spune că nici un om nu ştie şi nu poate numai de unul singur să
recunoască adevărul, căci acesta poate lua mai multe faţete şi poate avea multe
interpretări.
41
Omul îşi formează ideea de adevăr sprijinindu-se pe nenumărate mijloace
printre care şi cele specifice comunicării în forme moderne (mass-media). Nimeni nu
posedă o cunoaştere directă a întregului glob. Dincolo de experienţa sa personală,
ceea ce cunoaşte fiecare provine din şcoală, conversaţii, dar mai ales de la mijloacele
de comunicare. Pentru omul obişnuit cea mai mare parte a regiunilor, a oamenilor, a
subiectelor despre care mijloacele de comunicare nu vorbesc nu există.
Până la apariţia marilor cotidaene, regionale şi naţionale, apoi a
mijloacelor audio-vizuale care produc imagini vorbite şi imagini transmise
instantaneu pe tot globul , ziaristul era un “ sub-gen „ al omului de litere (după o
expresie dispreţuitoare a lui Balzac) pentru că el se ocupa cu elaborarea ştirilor şi
articolelor zilnice şi nu cu scrierea unor opere menite să străbată secole culturale.
Statutul jurnalistului se modifică odată cu naşterea industriei comunicării
şi a industriilor culturale, aşa cum se schimbă şi condiţia scriitorului, a avocatului şi a
altor profesii denumite cândva liberale. Dar cu toate aceste restructurări legate de
cerinţa ca ziaristul să fie înzestrat deopotrivă cu un larg orizont de cultură generală şi
cu toate mijloacele şi tehnicile moderne ale scrisului, exprimării vorbite şi imaginaţiei,
ziaristul, TREBUIE SĂ SLUJEASCĂ ADEVĂRUL ŞI NUMAI ADEVĂRUL.
Din secolul al XVIII – lea se pare, de la omul politic şi gânditorul englez
Edmund Burke, datează enunţul: “presa este cea de-a patra putere în stat “. O formulă
care poate primi mai multe interpretări, însă, dacă ţinem seama că puterea include nu
numai pe cei care guvernează la un moment dat, ci şi ” opoziţia „ adică toate puterile
politice care vor schimbarea status-quo-uluui. Această sintagmă însă poate primi şi
sensul mai larg al presei sub toate cele trei forme ale ei: scrisă, vorbită şi audiovizuală
– de sursă de informaţii completă, exactă, adevărată despre problemele de interes
general prin care guvernele, instituţiile şi toţi cei care deţin la un moment dat
autoritatea pot fi făcuţi responsabili de către public de stările de lucruri date precum şi
faţă de publicul însuşi care îşi exprimă într-o formă sau alta nemulţumirile şi
speranţele.
Totodată guvernele, în general cele din regimurile autoritare, exercită un
control al difuzării informaţiilor, apoi şi al formelor de comunicare directe prin
42
intermediul cenzurii. Această instituţie – sau doar măsuri perfide de intimidare
declarate prin constituţii şi legi, încălcatemai mereu, de altfel, mai ales de către cei
aflaţi la putere face ca jurnaliştii să ju fie absolut liberi să spună tot adevărul.
Autocenzura reprezintă una dintre cele mai grave forme de ştirbire a libertăţii de
expresie care în cazul jurnaliştilor este mereu acompaniată cu un grad ridicat al
responsabilităţii. Fireşte, adevărul complet se obţine prin împletirea adevărurilor
parţiale şi prin criticarea neadevărurilor care au ca suport democratic dreptul de
exprimare al opiniilor contrare. Riscurile şi responsabilităţile meseriei de jurnalist,
derivă din faptul că presa este mereu în contact cu oamenii care trebuie să fie
respectaţi. Opiniile acestora, desfăşurarea normală a activităţilor cotidiene, depind de
modul în care presa furnizează informaţiile iar dacă aceasta ar fi iresponsabilă şi ar
minţi în mod voluntar s-ar crea atunci un haos de neînchipuit şi toate activităţile ar fi
îndreptate spre o direcţie greşită.
De ce ar fi omul de presă dator cu o responsabilitate sporită faţă de actele
sale profesionale? Răspunsul este simplu şi caracteristic pentru toate domeniile.
Atunci când îţi alegi meseria de jurnalist, trebuie să ştii că rolul tău este acela de
acţiona pentru scoaterea la iveală a adevărului, iar aceasta nu este doar o slujbă, ci
are mult de-a face cu o anume vocaţie. Exemplul cel mai potrivit ar fi alegerea de a fi
medic care presupune în primul rând o vocaţie, o afinitate cu respectivul domeniu şi
în nici un caz nivelul de salarizare. Mediile de informare au nevoie în primul rând
de o libertate de comunicare, lipsită de valoare fără un suport etic stabil, deoarece ar
priva însăşi mediile de informare de întemeierea lor pe credibilitate şi încredere din
partea publicului. Numai o presă liberă, coerentă şi responsabilă se poate bucura de
sprijinul destinatarilor ei : cetăţenii.
Funcţia jurnaliştilor de A CĂUTA ŞI APĂRA ADEVĂRUL ŞI
DREPTATEA este strâns legată de manifestarea dreptului de a pune în discuţie
activitatea deţinătorilor puterii, indiferent cine sunt aceştia, dezvăluind abuzurile,
incompetenţa, corupţia şi toate celelalte delicte mari şi mici. Pentru aceasta ziariştii
trebuie să aibă acces la cât mai multe surse de informaţie, dacă este posibil la orice fel
de sursă. Însă, acest lucru nu este întotdeaua posibil cu toate că cei care ne conduc
43
susţin, de cele mai multe ori, sus şi tare că presa din România este sau a devenit liberă
în ultimii 15 ani. Prin urmare, orice ziarist are acces la informaţiile de interes public,
pentru a le rede la rândul lui, publicului destinatar. Nu au fost însă, puţine cazurile
când activitatea şi demersurile jurnalistice au fost obstrucţionate de politicienii care
ori vroiau să ascundă o piscină subterană destinată numai şi numai demnitarilor, în
care au fost investite sute de mii de euro, ori un bufet de lux, care la fel a necesitat
sume importante. Însă tot legile pun anumite limite temporale asupra diferitelor
genuri de arhive şi la alte surse de documentare. Decupările de fapte, date şi
evenimente se fac atât conştient cât şi inconştient, pe baza unor “ linii directoare “
asimilate în cadrul vieţii de grup sau pur şi simplu preluate din atmosfera epocii, de la
marile agenţii de presă, din concepţia redacţională a ziarului, postului de
radiodifuziune sau de televiziune, a studioului cinematografic de actualităţi.4
În activitatea sa jurnalistul are de învins numeroase obstacole obiective
şi subiective, trebuie să facă faţă multor refuzuri, ameninţări ori atacuri violente .
În ultima perioadă – în lupta lor de a căuta adevărul şi de a-l face public
prin orice mijloace- mulţi ziarişti au fost atacaţi şi chiar ucişi de către persoanele a
căror reputaţie a fost pusă în pericol. Un exemlu elocvent şi de actualitate este cazul
celor 3 ziarişti români, răpiţi în Irak. Cei 3 au plecat în tratrul de război pentru a
transmite de acolo informaţii de interes pentru publicul din ţara noastră, au plecat, în
căutarea adevărului. Cei 3 jurnalişti de război au ales să se deplaseze pe front chiar
dacă erau conştienţi de situaţia din zonă, prin urmare ei riscă acum să îşi piardă
viaţa,în încercarea lor de a transmite informaţii adevărate, chiar de la faţa locului. În
situaţia lor nu presa este cea care ascunde sau nu spune tot adevărul. Celula de criză
de la Palatul Cotroceni, cea care s-a constituit imediat după ce vestea că jurnaşiştii au
fost răpiţi gestionează situaţia şi menţine legătura cu grupul care îi ţine captivi pe cei 3
care au plecat împreună cu ghidul lor. În încercarea de a tranmite rudelor, prietenilor
sau tutuor cetăţenilor, adânc impresionaţi şi şocaţi de situaţia jurnaliştilor, presa a
prezentat chiar şi neadevăruri, manipulată fiind de persoane care nu au urmărit decât
să inducă în eroare opinia publică. Din cauza lipsei informaţiilor, - celula de criză
44
transmiţând doar informaţii vagi cu privire la soarta ostaticilor- presa a căzut în plasa
manipulatorilor anunţând chiar şi eliberarea acestora.
Prin urmare, meseria de jurnalist nu este deloc uşoară. Este o meserie
care implică multe riscuri, o meserie cu numeroase responsabilităţi, o meserie în care
eşti conştient că poţi chiar să îţi pierzi viaţa. Cu toate acestea mulţi dintre ziarişti sunt
atât de devotaţi meseriei pe care o practică, încât nu se gândesc decât la faptul că pot
să relateze informaţii proaspete populaţiei. Tot în încercarea de a afla adevărul, 2
tineri jurnalişti de la o televiziune naţională şi-au pierdut viaţa acum un an, la
Mihăileşti, în momentul încare se aflau în locul în care o autocisternă încărcată cu
azotat de amoniu s-a răsturnat. Treziţi în miez de noapte pentru a culege informaţiile
necesare, cei doi tineri au apucat să filmeze o parte din tragedia ce avea să urmeze.
Autocisterna a luat foc după care a explodat, radiind totul în cale pe o suprafaţă de mii
de metri. Pericolul nu i-a speriat pe cei 2 ziarişti aflaţi în floarea vârstei. Ei nu s-au
gândit decât să îşi facă cât mai biine datoria şi să transmită adevărul. Oricum dacă nu
ar fi existat presa care să relateze exact evenimentul de la Mihăileşti, multe din cele
întâmplate acolo ar fi fost muşamalizate.
Complexitatea fenomenelor care caracterizează societatea modernă
solicită un profil jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni şi informaţia
exactă, pe capacitatea de a înţelege realităţile economice, sociale şi politice, pe
abilitatea de a reda clar concis şi la timp toate aceste realităţi.
Jurnalistul este unic prin înţelesul său. Nu există jurnalism rusesc, polonez,
jurnalism american sau jurnalism franţuzesc. Nu există jurnalism republican, liberal
sau reformist, naţionalist, jurnalism separatist sau materialist. Aceasta pentru că, atâta
timp cât servesc vreuna dintre aceste cauze, sau oricare alta, practicienii lui nu sunt
nicidecum jurnalişti ci propagandişti. Nu poate fi vorba nici de jurnalism popular,
pamfletar sau jurnalism de scandal. Există doar două feluri de jurnalism : de bună şi
de proastă calitate. Atât jurnalismul de bună calitate cât şi cel de proastă calitate nu
cunosc limite şi vorbesc toate limbile pământului. Fiecare cultură poate avea propriile-
i tradiţii, fiecare limbă - o voce diferită. Dar jurnaliştii buni, din întreaga
lume,oriunde s-ar afla sau oriunde activează sunt cu toţii de acord asupra rolului pe
45
care îl au; acesta este, mai presus de toate, CĂUTAREA ŞI APĂRAREA
ADEVĂRULUI .
Adevărul trebuie să fie asociat întotdeauna cu binele şi cu dreptatea,iar
minciuna cu răul. Când grecii antici asociau adevărul cu dreptatea şi considerau
adevărul însuşi ca valoare morală, aveau fără îndoială în vedere tocmai prezenţa
activă a omului ca descoperitor al adevărului şi totodată ca beneficiar al său.Falsul şi
minciuna ne apar imorale, deoarece, ele generează răsfrângeri negative în relaţiile
dintre oameni afectează puterea lor de creaţie, gândirea şi acţiunea lor.
Prima valoare pe care cel care practică meseria de jurnalist este dator
moral faţă de societate şi faţă de el însuşi - valoare pe care trebuie să o ia în
considerare în preocupările sale de descoperire a realităţii - este valoarea de adevăr a
faptelor de cunoaştere , concordanţa lor cu faptele cercetate .” Într-o lume ca a
noastră, - afirma C. W. Mills – a practica ştiinţa socială, înseamnă, înainte de toate, a
practica politica adevărului.”5 Acest lucru trebuie considerat ca un concept general
valabil pentru întregul corp al ştiinţelor socio – umane printre care se află şi
jurnalistica. Adevărul reprezintă cel dintâi criteriu după care apreciem statutul şi
valoarea unei discipline în planul cunoaşterii şi al oricărui efort de cunoaştere în
genere.A descoperi şi a afirma adevărul dincolo de orice circumstanţe ţine în primul
rând de gradul de profesionalism a oricărui jurnalist .
Căutând să atingă acest obiectiv jurnaliştii pot servi societatea mai bine
decât cele mai conştiincioase autorităţi ; aceasta pentru că trăiesc în ele. Acesta este şi
motivul pentru care , câteodată , guvernele încearcă să-i obstrucţioneze şi să-i aducă la
tăcere, etichetându-i drept subversivi
Din punctul de vedere al unei prese cu adevărat libere, realitatea estr în acelaşi
timp o materie primă dar şi un produs finit.
Preluând din oferta haotică de fapte ale cotidianului pe acelea care par a
avea consecinţe sau par a răspunde curiozităţii epistemice a destinatarului, presa le
încarcă cu semnificaţie şi elaborează un „ real ” inteligibil mai mult sau mai puţin
ordonat. Aceasta este şi motivul pentru care, atunci când sunt evaluate
responsabilităţile faţă de cetăţean şi faţă de societate, pe care se fundamentează
46
exerciţiul profesional, jurnaliştii sunt obligaţi să se refere mai întâi de toate la
ADEVĂR.
În mod firesc, nici unul dintre noi, nu ne facem decât iluzii copilăreşti cu
privire la nivelul reprezentărilor umane, asupra unui adevăr unic, ori a unui adevăr
ultim, a unui ADEVĂR ABSOLUT. De adevărul absolut nu se mai ocupă decât
religia, iar de adevărul demonstrabil ultimativ ştiinţa şi justiţia. Adevărul, ca măsură
circumstanţială a inteligibilului,este deci, în ceea ce priveşte presa, o datorie
fundamentală pentru un jurnalist şi o garanţie de credibilitate pentru destinatarul
cetăţean.6
Cu toată modestia asumată, practica jurnalistică, fundamentată pe însăşi
etica modelului democratic, nu-şi poate propune să definească adevărul faptelor
relatate decât ca virtualitate, ca unghi de interpretare demonstrabil, nici unic, nici
infailibil, contrapondere a minciunii, fie ea voluntară sau nu.
Este şi motivul pentru care presa se adresează opiniei publice şi opiniei
individuale a cetăţeanului. Ambele opinii sunt direct dependente de felul în care
mesajul reuşeşte să aproximeze corect şi pe cât se poate de obiectiv realitatea, dar şi
de capacitatea de interpretare a mesajului, care există natural, în fiecare destinatar, fie
el public, fie individual.7
Indiscutabil, mijloacele de comunicare în masă au o influenţă
considerabilă asupra opiniei publice. Acestea furnizează în primul rând informaţii
vitale şi, în acelaşi timp, stabilesc ce evenimente şi care persoane sunt importante . De
multe ori, se poate întâmpla ca simpla publicare a unor informaţii să declanşeze o
acţiune a puterilor politice, chiar înainte ca utilizatorii să reacţioneze.
Incontestabil este faptul că mass-media, stabilesc şi ordinea de zi a
societăţii. Mijloacele de comunicare în masă, nu le pot dicta oamenilor cum să
gândească dar în mod sigur ele
enţină în mod constant obiectivi faţă de realitatea înconjurătoare şi să ţină cont
de libertatea de expresie de care beneficiază .
47
„Libertatea va fi cel mai bine apărată din momentul în care personalul care
lucrează în presă şi celelalte medii de informare se vor strădui în mod constant şi
voluntar să menţină un înalt simţ al responsabilităţii .”8
Cunoaşterea şi stăpânirea realităţii sunt drumuri nu lipsite de ocolişuri sau
paradoxuri, dar care pot să ţină seama de măreţia traseului parcurs. Atât cunoaşterea
teoretică cât şi exerciţiul practic se pot bloca la un moment dat într-un perimetru
problematic, plin de ambiguităţi şi antinomii, de scurtcircuitări între adevăr şi fals,
între sigur şi nesigur, între certitudine şi conjunctură, care asigură într-un fel,
succesul căutărilor ulterioare. Adevărul nu există în sine, ci este o proprietate a unor
enunţuri despre realitate şi cum enunţul este realizat de om, este firesc să primească
unele conotaţii subiective .
Trebuie să fim de acord că receptarea şi transmiterea informaţiei
primesc amprenta intervenţiei subiectului care codează şi decodează informaţia.
Adevărul este raportat la circumstanţele emiterii şi receptării acestuia .
„Dacă este adevărat –şi neîndoielnic este – că puterea presei stă în însăşi
credibilitatea ei, atunci, pare de la sine înţeles că singurul element constant care
poate întreţine credibilitatea, este puterea, responsabilitatea fiecărui jurnalist faţă de
adevărul rostit 9. Jurnalistul nu are obligaţii care să fie mai ferme ăi mai înrobitoare
decât acelea de a rosti adevărul, adevăr pe care destinatarul îl aşteaptă şi de care are
nevoie. Pentru a putea respecta adevărul, pentru a-l căuta şi mai apoi a-l transmite mai
departe, înainte de oricine altcineva, trebuie ca însuşi jurnalistul să-l creadă şi să fie
convins că informaţia pe care o transmite va fi pe placul publicului .
Prin urmare, jurnalistul va refuza să mintă sau va recunoaşte deschis că a
dezinformat atunci când, fără voia lui a dat publicităţii o informaţie eronată.
Unul dintre dezavantajele meseriei de jurnalist este acela că ziaristul nu
poate fi responsabil pentru toate informaţiile pe care le transmite. Presa depinde de
mai multe surse de informare. Ce se poate întâmpla, atunci când sursa nu furnizează
informaţii exacte? Jurnalistul trebuie deci să caute surse cât mai credibile şi cât mai
de încredere care să nu denatureze adevărul faptelor relatate .
48
Adevărul jurnalistic se referă atât la adevărul faptelor cât şi la adevărul
ideilor din perspectiva diferitelor ideologii. Adevărul presei privind faptele naturale
este aproape total dependent de sursele de informare din lumea ştiinţei. Când totuşi
jurnalistul are ocazia să descrie un fapt natural, îi revine o anumită răspundere pentru
adevăr ca martor ocular, dar nu ca specialist, el nefiind un competent în ştiinţele
naturii .
Dependenţa presei de alte surse de informare autorizate o scuteşte de
răspunderea pentru eroare în prezentarea faptelor , cu condiţia să fi preluat exact
informaţia şi să se menţioneze sursa .
Omul de presă se află într-o poziţie cheie în societate şi îndeplineşte un
rol extrem de complex, datorită plasării sale la mijlocul distanţei dintre sursele de
informare şi public. Dreptul publicului de a fi informat, un drept omologat şi prin
Constituţie, presupune o relaţie constantă cu presa, organizată într-un sistem distinct
şi în cadrul căruia un rol important îi revine jurnalistului. În Declaraţia de la Munchen
relaţia este stabilită astfel: În acest drept al publicului de a cunoaşte faptele şi părerile
îşi au sursa toate îndatoririle şi drepturile jurnaliştilor.
Deci, pe de o parte, jurnalistului îi este recunoscut dreptul general la
informaţie pe care îl are oricum, iar pe de altă parte, dreptul social de a aduna şi de a
transmite informaţiile cu exactitate şi acurateţe, care sunt îndatoriri precise în
exercitarea meseriei.
Jurnalistul culege şi sintetizează informaţiile pe care le publică, în
condiţiile responsabilităţii sale în raport cu publicul care are prioritate absolută.
Asemenea tuturor şi ziariştii au drepturi care pot fi bine înţelese dacă se
acceptă interdependenţa lor cu datoria şi cu obligaţia. Unul dintre cele mai importante
drepturi ale jurnalistului, este acela de a căuta şi difuza informaţii veridice, de a
transmite adevărul fără deformări sau omisiuni .
Există în demersul jurnalistic elemente care afectează adeseori adevărul.
Lipsa de timp pentru a construi o imagine cuprinzătoare asupra realităţii, dificultatea
sau imposibilitatea de a ajunge la timp la toate sursele şi de a găsi toate informaţiile şi
nevoia de a scrie articolul într-un spaţiu limitat şi adesea destul de mic, toţi aceşti
49
factori îl împiedică pe jurnalist să scrie un articol aşa cum şi-ar dori. Adesea, când
scriu sau editează un articol de informare, jurnaliştii fac unele lucruri care în fapt
măresc distanţa dintre articolul lor şi adevăr. Jurnaliştii ştiu ce înţeleg editorii lor prin
articol de impact şi scriind articolul într-un mod cât mai convingător exagerează sau
ridică subiectul deasupra valorii sale reale.
Nu sunt mulţi cei care înţeleg că jurnaliştii sunt fiinţe supuse greşelii
care lucrează în birouri supraaglomerate, uneori chiar şi 14 ore pe zi, şi încearcă să
afle ce se întâmplă în lume de la persoane care ezită să le furnizeze informaţii sau îi
obstrucţionează pur şi simplu.
Complexitatea fenomenelor care caracterizează societatea modernă,
solicită un profil jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni şi informaţia
exactă, pe capacitatea de a înţelege corect realităţile economice, sociale, politice,
ecologice şi psihologice complicate şi pe abilitatea de a reda clar, concis şi la timp
toate aceste realităţi, într-un mod accesibil tuturor. În această lume complicată şi
confuză, talentul care te ajută să scrii frumos şi agresivitatea care te ajută să obţii
informaţia la timp nu mai sunt suficiente pentru a face adevărata presă, adică acea
presă responsabilă, în acord cu interesele, nevoile şi cerinţele publicului. Jurnalistul
trebuie să înţeleagă că rostul lui este acela de a respecta publicul şi în virtutea acestui
lucru jurnalistul trebuie să pătrundă în inima adevărului şi să îl redea aşa cum este,
chiar şi cu riscul că acel adevăr ar putea afecta mase de oameni .
Adevărul prezent peste tot în realitatea înconjurătoare este dificil de redat în
cuvinte atunci când el poate să rănească sau atunci când poate provoca stări de
nelinişte în sufletul destinatarului.
Evenimentele care au loc zi de zi în viaţa noastră, stări de lucruri cauzate
de sărăcie şi neajunsuri, sunt camuflate uneori de către jurnalişti pentru a nu provoca
panică în rândul oamenilor.Evenimente cum ar fi crime, violuri, furturi şi altele care
îngrozesc pur şi simplu, din ce în ce mai frecvente în viaţa cotidiană, sunt prezentate
sub o formă mai voalată. Prezentarea lor aşa cum s-au petrecut cu detalii nu pot decât
să stârnească repulsie şi nelinişte. În faţa faptelor analizate şi adevărurilor constatate,
jurnalistul este dator moral faţă de regulile meseriei şi faţă de public să ia o anumită
50
atitudine şi anume aceea de a face publice toate adevărurile obţinute prin
documentarea de zi cu zi . Plecând de la fapte constatate veridic jurnalistul ar putea să
propună soluţii, să facă demersuri în formularea unor proiecte şi căi de îndreptare a
societăţii să ia întotdeauna o atitudine deschisă însă, pentru toate acestea, jurnalistul
trebuie să se întemeieze pe adevărul faptelor. Adevărul este deci punctul de plecare
şi temeiul oricărui jurnalist serios, adevăr pe care este dator moral să-l apere. Din
valoarea numită simplu adevăr, nume sublim şi simplu- după cum spunea Kant - ,
provine întreaga şi reala noastră putere. Căci puterea durabilă, reală nu vine decât din
cunoaşterea obiectivă a stării de fapt a lucrurilor. Când adevărul se asociază cu binele
şi dreptatea puterea jurnalistului devine pe cât de mare, pe atât de valoroasă moral.
Am putea concluziona analiza cercetării jurnalistului drept căutător şi
apărător al adevărului, spunând că adevărul trebuie deci să constituie criteriul esenţial,
indiciul valoric şi scopul oricărei cercetări Norma de conduită a jurnalistului ar putea
fi redată sintetic,prin tradiţionalul jurământ depus de martori în faţa instanţei juridice .
„JUR SĂ SPUN ADEVĂRUL ŞI NUMAI ADEVĂRUL”
3.5. Erata. Abaterea involuntară de la adevăr
Există în demersul jurnalistic cazuri când jurnalistul nu are intenţia de a
ascunde adevărul, dar se poate întâmpla să se abată totuşi de la linia lui fără să îsi
poată da seama pe moment. Însă în jurnalistică, atunci când te-ai abătut involuntar de
la adevăr şi ai comis o greşeală ea trebuie negreşit să fie reparată. Publicul destinatar
va aprecia mai mult instituţia de presă respectivă, atunci când aceasta recunoaşte că a
comis o greşeală şi-i va acorda mult mai multă încredere.
Procedurile prin care ziarul, postul de radio sau de televiziune pot face ca
o greşeala să nu afecteze pe nimeni, sunt diferite .
Majoritatea ziarelor au o pagină anume pentru disculpări, de obicei a
doua sau a treia, unde sunt corectate toate greşelie. Acest lucru îi ajută pe cititori să
le descopere mult mai repede. Niciodată, corectarea greşelii nu trebuie îngropată la
sfârşitul ziarului, nu trebuie să dea impresia că aceasta s-ar vrea ascunsă.Lawrence
51
Beaupre ne arată cum anume trebuie să procedăm atunci când greşeala comisă de
jurnalist este de mari proporţii .
Pentru o eroare destul de gravă, jurnalistul ar trebui să scrie un alt articol
în care să recunoască greşelile pe care le-a făcut în cel iniţial sau să scrie un articol în
care să explice împrejurările în care s-a produs respectiva greşeală şi ce consecinţe a
avut asupra destinatarului. O eroare majoră care a fost comisă de un ziar şi care a avut
grave consecinţe publice poate constitui un subiect demn de a apărea în presă. După
una din erorile cele mai grave comise de vreun ziar vreodată, publicarea unui articol
special în care se cer scuzele de rigoare şi se explică cum s-a produs eroarea aduce de
la sine aprecierea pentru sinceritatea de care s-a dat dovadă. Chiar şi cei despre care s-
a vorbit în articolul în care s-a comis greşeala , pot aprecia sinceritatea şi pot afirma că
articolul a redus la minimum prejudiciul cauzat. Publicarea unui astfel de articol în
care se recunoaşte greşeala poate duce la creşterea credibilităţii.
Dacă eroarea s-a produs la un post de radio sau un post de televiziune,
mecanismul este în mare acelaşi. Nu contează modalitatea prin care se recunoaşte
greşeala cel mai important este faptul că aceasta a fost recunoscută. La postul de
radio, spre exemplu, atunci când s-a sesizat că s-a produs o greşeală, realizatorul
emisiunii în care a fost strecurată eroarea poate să-şi ceară scuze chiar în cadrul
aceleiaşi emisiuni, dacă timpul îi permite şi dacă greşeala a fost sesizată în timp util,
sau se poate face o emisiune separată în care realizatorul poate intra în contact direct
cu persoana prejudiciată, telefonic sau chiar invitând persoana respectivă în emisiune,
vorbind sau chiar glumind pe seama acelei erori. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
posturile de televiziune.
În cazul în care trece o perioadă de timp şi greşeala nu este recunoscută şi
eroarea este foarte gravă, atunci instituţia respectivă poate fi acuzată de către o
persoană sau persoanele la adresa cărora s-au făcut unele afirmaţii neadevărate.
Corectarea şi recunoaşterea greşelii nu trebuie privită drept un gest
neînsemnat, care poate să fie neglijat. Eficace pentru a restabili încrederea publicului,
inserarea corectării are rarul avantaj de a nu costa nimic.
52
Erata sau greşeala de presă nu poate fi decât neintenţionată , deoarece
denaturarea sau falsificarea datelor şi faptelor în mod intenţionat , înseamnă încălcarea
gravă, cu vinovăţie a normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile
intenţionate îl discreditează pe autor şi publicaţia în sine, postul de radio sau
televiziune la care lucrează, iar faptele sale intră sub incidenţa legii penale, unde
sancţiunile sunt drastice ajungându-se până la pedeapsa cu privarea de libertate .
Eroarea sau greşeala neintenţionată poate fi de două feluri:
eroarea de fapt, atunci când jurnalistul s-a înşelat asupra faptelor descrise,
asupra persoanelor citate în articol sau atunci când s-a înşelat asupra conţinutului unui
document ori în priviinţa sensului unor cuvinte sau declaraţii şi eroarea de drept. 1
Eroarea de fapt apare atunci când ziaristul vorbeşte despre arestarea unei
persoane dar persoana respectivă a fost doar invitată la poliţie pentru a i se lua o
declaraţie .
eroarea de drept care presupune încălcarea unor principii, norme şi reguli
jurnalistice, deoarece ziaristul nu le cunoaşte. În priviinţa normelor de drept, lucrurile
sunt complicate, deoarece fiecare om este obligat să cunoască legile şi celelalte acte şi
normative. De aceea nu poate exista un ziarist care să nu cunoască principiile,
normele şi regulile specifice pentru meseria sa.
În practică, întâlnim uneori situaţii ce dovedesc că regulile nu sunt
cunoscute, oamenii de presă fiind deci autorii unor erori de drept.
Tocmai pentru faptul că o greşeală nu este privită drept un lucru făcut
intenţionat pentru a induce în eroare, ci ca o abatere a jurnalistului, acesta trebuie să
facă tot posibilul să o repare, pentru ca publicul să-şi dea seama că instituţia pentru
care jurnalistul lucrează este demnă de încredere.
GREŞEALĂ SAU ABUZ DE PRESĂ
De unde putem şti că presa nu abuzează de puterea pe care o are (a patra în stat
după legislativ, executiv, judecătoresc) şi că nu încalcă propriile principii, norme şi
53
reguli? Înainte de a încerca un răspuns la această întrebare spinoasă trebuie lămurită
problema greşelilor săvârşite de presă.
Eroarea sau greşeala de presă nu poate fi decât neintenţionată, deoarece
denaturarea sau falsificarea datelor şi faptelor în mod intenţionat înseamnă încălcarea
gravă, cu vinovăţie, a normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile
intenţionate îl discreditează pe autor şi publicaţia, postul de radio sau televiziune la
care lucrează, iar faptele sale intră sub incidenţa legii penale, unde sancţiunile sunt
mari, mergându-se până la pedeapsa cu privarea de libertate.
EROAREA SAU GREŞEALA NEINTENŢIONATE pot fi de două
feluri:
1) Eroare de fapt atunci când jurnalistul s-a înşelat
asupra faptelor descrise, asupra persoanelor citate sau nominalizate
în articole sau atunci când s-a înşelat asupra conţinutului unui
document ori în privinţa sensului unor cuvinte sau declaraţii.
Eroarea de fapt apare atunci când, spre exemplu, ziaristul
vorbeşte despre arestarea unei persoane, dar persoana respectivă a fost
doar invitată la poliţie pentru a i se lua o simplă declaraţie. Sau x i-a
dat mită lui y, în realitate a fost invers.
- viză de intrare în Germania, de fapt ştampilă prin care i se
interzice intrarea în statul respectiv.
2) Eroare de drept presupune încălcarea unor principii,
norme şi reguli jurnalistice deoarece jurnalistul nu le cunoaşte. În
privinţa normelor de drept lucrurile sunt complicate, deoarece
fiecare om este obligat să cunoască legile şi celelalte acte
normative. În cazul jurnalisticii se adaugă normele şi regulile
stabilite pentru această activitate. Nu poate exista un ziarist care
să nu cunoască principiile, normele şi regulile specifice pentru
meseria sa.
În practică întâlnim uneori situaţii ce dovedesc că regulile nu sunt cunoscute,
oamenii de presă fiind deci autorii unor erori de drept. Jurnaliştii începători pot efectiv
54
să nu cunoască că anumite norme, iar autorii cu experienţă deşi le cunosc le încalcă
din comoditate. Adică nu verifică informaţia din surse independente, sperând că
articolul „merge şi aşa”, ulterior constatând că s-au înşelat.
PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE
Ziaristul, dar şi presa în general, nu se bucură de un statut special, aşa cum au
reprezentanţii celor trei puteri oficiale în stat. Parlamentarii se bucură de imunitate,
ceea ce înseamnă că pe durata mandatului lor nu pot fi aduşi în faţa justiţiei decât dacă
li se ridică imunitatea de către camera din care fac parte. Preşedintele ţării nu poate fi
decât suspendat de către parlament şi destituit prin referendum. Guvernul poate fi
destituit numai prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Judecătorii se bucură de
inamovibilitate, iar faptele lor sunt cercetate tot de colegii de breaslă, reuniţi în
Consiliul Superior al Magistraturii. Ziaristul, fiind un cetăţean ca oricare altul, poate
fi tras la răspundere la iniţiativa oricărei persoane ce se vede vătămată. Prejudiciul
poate fi reparat prin uzarea de dreptul la replică sau prin aducerea cazului în faţa
instanţei. Tocmai de aceea unele fapte cu caracter penal: calomnia, ofensa adusă
autorităţii (a căror condiţie de existenţă ar fi fost săvârşită în public) au ca domeniu
de aplicare în primul rând presa.
CU INTENŢIE SAU FĂRĂ. Fapte, evenimente, acţiuni.
Efectul (sau consecinţa) unui articol poate fi unul pozitiv, adică informarea
publicului. Voinţa ziaristului şi a redacţiei este tocmai aceasta, de a aduce la
cunoştinţa opiniei publice unele aspecte ce mofifică viaţa socială. Uneori însă
modalitatea de prezentare a informaţiilor poate distorsiona realitatea, fapt care duce la
calomnierea sau ofensarea unor persoane. Chiar dacă jurnalistul şi redacţia nu au
urmărit apariţia efectelor negative, acestea se produc totuşi în virtutea legii.
Pentru o mai bună înţelegere, vom recurge la următoarea clasificare:
a) Acţiuni umane – caracterizate de faptul că
depind de voinţa omului. (Cumpărarea unui ziar sau
culegerea de informaţii sunt astfel de acţiuni).
55
b) Evenimentele – se produc independent de
voinţa umană. Acestea sunt incendiile, cutremurele,
inundaţiile, accidentele etc.
Acţiunile umane se împart în:
1) acţiuni voluntare – dorite şi urmărite de om, adică intenţionate. La
modul general sunt identificate prin termenul de acte. Sensul termenului de act
în accepţiunea de acţiune voluntară nu trebuie confundat cu cel de înscris sau
document, accepţiune des întâlnită în limbajul cotidian în expresii de genul:
„Actele dumneavoastră la control, vă rog!”
2) acţiuni involuntare – nedorite, dar care se produc totuşi, şi care
poartă denumirea de fapte. O faptă o reprezintă ameninţarea unei persoane
pentru a obţine de la ea o confirmare sau un lucru, ameninţare neurmată de o
agresiune fizică, dar în urma căreia victima se sperie, face stop cardiac şi
moare.
Acţiunile se mai pot împărţi în două categorii în funcţie de gradul de
conformitate faţă de normele juridice:
a) Legale – cum este, spre exemplu, traversarea străzii pe culoarea
verde a semaforului sau editarea unei publicaţii;
b) Ilegale – cum sunt d’furtul, omorul sau evaziunea fiscală.
1.5. Puncte de vedere: verificarea știriii.
I. BUNA-CREDINŢĂ
Ziaristul nu este vinovat de veştile rele
Practica arată că se porneşte de la realitatea dată şi că faptele sunt în natura
lucrurilor, că ziaristul ia cunoştinţă de ele aşa cum sunt şi le prezintă publicului ca
atare. El nu poate fi făcut răspunzător de veştile rele aduse. Important este ca autorul
56
să nu influenţeze în mod vădit şi conştient mesajul transmis, cu alte cuvinte trebuie să
fie în măsură să elimine sau să se atenueze elementele ce pot denatura sensul de bază.
A respecta principiul deci a acţiona cu bună-credinţă, implică abţinerea de la
îndeplinirea acelor acţiuni care au ca efect încălcarea normelor şi regulilor jurnalistice,
încălcare ce poate duce la sancţiuni de ordin juridic (condamnări, amenzi, plata unor
despăgubiri) de ordin administrativ sau care ţin de dreptul muncii (concedieri,
penalizări, retrogradări) ori la sancţiuni de ordin moral (expunerea oprobiului
public). Însă nu teama de o sancţiune, indiferent de natura ei, trebuie să-l convingă pe
ziarist să lucreze corect, în limita prevederilor legale şi a regulilor acceptate şi cu
respectarea dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie.
Redactorii şi reporterii trebuie să fie convinşi că buna-credinţă exclude
superficialitatea în documentare şi redactare, lipsa de politeţe, exercitarea de presiuni
şi minciuna. Un jurnalist nu poate fi de bună-credinţă când scrie la comandă sau când
are interese personale.
Buna-credinţă este o caracteristică a persoanei în presă, fiind o formă specifică
de abordare a relaţiilor stabilite cu sursele de informaţii, cu colegii (şefi sau
subalterni), precum şi cu publicul.
Buna-credinţă a omului de presă este faţă de:
1. Sursă – căreia i-a cerut părerea sau date noi;
2. Faţă de public – căruia i-a prezentat informaţiile deţinute
menţionând faptul că lipsesc anumite date, dar că jurnalistul a încercat să le
afle, însă nu i s-a permis.
3. Faţă de sine – întrucât a făcut tot ceea ce se putea pentru o
documentare completă şi prin faptul că a dat ştirea la timp, respectând regula
menţionării situaţiei că sursele au refuzat colaborarea.
Surse de rea-credinţă
Sub aparenţa bunăvoinţei şi a bunei-credinţe, unele persoane pot transmite
ziaristului date false, cărora le crează o aparenţă de credibilitate. Acest lucru este
cunoscut sub denumirea de intoxicare a presei. Sursele respective pot profita de
încrederea jurnalistului sau îi pot specula interesul pentru publicarea în premieră a
57
aşa-ziselor ştiri de senzaţie. Tehnicile de intoxicare a presei sunt diverse. O
informaţie „tare” poate fi transmisă la un pahar în fugă pe scările tribunalului
printr-o însemnare lăsată la vedere „din greşeală” pe un birou, prin înmânarea unor
documente despre care ziarul nu ştie că sunt contrafăcute etc.
Buna-credinţă faţă de cititor, ascultător sau telespectator, tradusă prin
respectul pe care omul de presă li-l datorează, impune recunoaşterea cu
promptitudine a inexactităţilor apărute şi acordarea cuvântului celor prejudiciaţi,
inclusiv a dreptului la replică. Pentru a evita astfel de situaţii, jurnalistul trebuie să-
şi pună la bătaie toată forţa de convingere pentru ca informaţiile să fie publicate cu
menţionarea cât mai explicită a surselor. Dacă ziaristul crede că sursa nu are
motive întemeiate pentru a nu i se da numele, este mai bine ca astfel de informaţii
să nu fie publicate până nu sunt confirmate din alte surse.
Sunt, însă, necesare câteva precizări în privinţa clauzei de conştiinţă.
Ziaristul, ca orice om, îşi are propriile idei, convingeri şi opinii. În munca sa el se
călăuzeşte după aceste idei, convingeri, opinii, respectând însă principiile normale
şi regulile jurnalistice. El nu poate fi obligat de nimeni să facă ceva împotriva
propriei conştiinţe şi nici nu poate fi împiedicat să şi-o apere, indiferent cine ar fi
persoana sau instituţia care i-o cere. Refuzul jurnalistului de a oferi spre publicare
ceva care este în contradicţie cu convingerile proprii nu poate fi sancţionat nici de
justiţie, nici de şefii săi. Ziaristului nu i se poate cere să vadă o ilegalitate acolo
unde el crede că nu există şi nici nu i se poate cere să formuleze textul lăsând să se
înţeleagă sau să se sugereze stări şi fapte despre care ştie că nu există ori sunt
exagerate în mod intenţionat.
Aspectele acestea trebuie înţelese mai ales de patronii mijloacelor de
comunicare în masă. Ei sunt proprietarii mijloacelor tehnologice şi ai bazei
materiale şi nu ai conştiinţelor celor care lucrează în redacţiile pe care le
finanţează. Libertatea presei se bazează şi pe libertatea de conştiinţă a omului de
presă, fiind una din garanţiile presei independente şi neaservite. Este un principiu
fundamental al statului de drept. Aservirea conştiinţei jurnaliştilor nu face decât să
încurajeze pornirile autoritariste, ce pot duce la subminarea democraţiei.
58
Presiuni exercitate asupra oamenilor de presă
Am văzut că independenţa unei redacţii poate fi afectată relativ uşor prin
presiuni de natură politică, economică şi juridică. La aceste încercări de a i se
impune îngrădiri trebuie să se aştepte orice persoană care lucrează în presă. În cazul
jurnalistului, este chiar mai delicată, deoarece el are de înfruntat, pe lângă pericolele
menţionate anterior şi pe cele venite din direcţia editorilor, patronilor, şefilor (de
la redactorul – şef până la redactori) sau colegilor.
Independenţa ziarului poate fi afectată intenţionat ori neintenţionat, în
funcţie de voinţă sau consimţământul exprimate în astfel de ocazii. O afectare
intenţionată există atunci când, prin faptele şi atitudinea sa, jurnalistul încalcă
principiile, normele sau regulile meseriei, ori acceptă încălcarea lor de către alţii
pentru a avea el un beneficiu. Când jurnalistul profită de poziţia sa exercitând
presiuni neprincipiale, altele decât cele acceptate ca fireşti pentru profesia sa, asupra
unor persoane, presiuni cu scopul de a obţine avantaje personale, se pune problema
încălcării normelor de etică şi deontologie jurnalistică.
Asistăm deci la o situaţie stranie în care independenţa ziaristului este
îngrădită cu concursul manifestat expres sau tacit, al celui care se sau realizează
o emisiune. Este vorba de conflictul de interese, de acceptarea unor atenţii şi de
autocenzură. Meseria de jurnalist este incompatibilă cu activismul politic sau
social. Dacă nu se operează această distincţie există riscul ca ziaristul să folosească
publicaţia, postul de radio sau televiziune pentru a-şi crea avantaje faţă de adversarii
politici sau de a impune idei în sânul comunităţii în care militează fără ca oponenţii săi
să poate beneficia de spaţiul de exprimare avut la dispoziţie de jurnalist.
Note bene: Conflictul de interese şi părtinirea de care poate da dovadă
ziaristul înregimentat ca activist politic sau social nu trebuie confundat cu rolul de
grup de presiune deţinut de mass-media. Un ziar, un post de radio sau de televiziune
pot desfăşura campanii de presă pentru a influenţa hotărârile adoptate de organele de
decizie, la nivel local sau naţional. A cere (şi a insista) în luarea unor măsuri
adecvate împotriva poluării ori a declanşa o dezbatere care să arate consecinţele
59
majorării unor taxe locale sunt probleme ce interesează comunitatea şi nu aduc
avantaje pentru un ziarist anume.
Acceptarea unor atenţii sau avantaje nu numai că afectează independenţa şi
credibilitatea jurnalistului, dar reprezintă şi o infracţiune. Atenţiile pot consta în
cadouri, mese, excursii, bani, adică foloase necuvenite, pe care le primeşte lăsându-se
convins să relateze sau nu despre anumite fapte ori să scoată în evidenţă anumite
aspecte şi să treacă altele sub tăcere.
Jurnalistul în lupta cu... autocenzura
Autocenzura îmbracă mai multe forme, chiar dacă în toate relevantă e
atitudinea jurnalistului. Deşi regula este că poziţia ziaristului trebuie să fie una
activă, aceea de a contribui la realizarea funcţiei informative a presei, în practică
întâlnim adesea o atitudine pasivă, o atitudine de neimplicare. Fie din comoditate, fie
din teamă, reporterul se mulţumeşte să relateze numai acele aspecte pe care, din
punctul său de vedere, le consideră convenabile, trecând sub tăcere alte informaţii de
care publicul ar fi mai interesat. Înregistrăm o poziţie de pasivitate când jurnalistul se
mulţumeşte să difuzeze informaţii anoste, deşi ştie că, în urma unor investigaţii ar
putea afla date capabile să pună mai bine în lumină evenimentul relatat, informaţia
comunicată devenind una cu adevărat utilă.
(Ex. Avem aici în vedere sistemul conferinţelor de presă susţinute de
reprezentanţii administraţiei, în care aceştia prezintă date despre comunitate de pe o
poziţie favorabilă lor. Sunt jurnalişti care preferă să preia aceste date ca atare,
transmiţându-le mai departe publicului fără un minimum de analiză critică, realizând
relatări terne şi fără eficienţă practică).
Autocenzura intervine şi atunci când în cadrul unei conferinţe sau declaraţii de
presă se fac referiri, de orice natură, la adresa altor persoane ori instituţii. A trece sub
tăcere aceste informaţii este o greşeală de presă foarte mare. La fel de greşită este şi
atitudinea jurnalistului care redă alte opinii la adresa unor persoane sau instituţii fără a
le oferi şi acestora din urmă dreptul (posibilitatea) de-aşi exprima punctul de vedere,
de regulă chiar în cadrul aceluiaşi articol ori în cadrul aceleiaşi emisiuni. Respectarea
regulei contradictorialităţii, regulă ce intervine în astfel de situaţii şi care înseamnă
60
punerea în cadrul aceluiaşi articol sau al aceleaşi emisiuni a declaraţiilor făcute
de două persoane aflate în dispută, duce la realizarea unei cât mai mari obiectivităţi
şi la realizarea unei bune informări a cititorilor, ascultătorilor sau telespectatorilor.
Autocenzura rămâne o atitudine negativă şi o greşeală, chiar dacă este realizată
datorită acceptării unor atenţii pentru a omite relatarea unui eveniment ori a unor
aspecte ale acestuia. Şi în cazul redacţiei putem vorbi de autocenzură, atunci când în
urma analizei privind atitudinea promovată de un editor faţă de anumite instituţii şi
persoane, jurnalistul consideră că este necesar să-şi impună, întemeiat sau nu, o
reţinere de a relata. Poate exista o astfel de autocenzură totală sau parţială.
Autocenzura totală apare atunci când se consideră că un eveniment trebuie
trecut sub tăcere sau că nu are relevanţă pentru public, deoarece jurnalistul ştie, ori are
impresia că ştie, că relatarea sa nu va fi difuzată ori nu va fi reprodusă în ziar.
Autocenzura parţială intervine atunci când după aprecierile corecte sau făcute
de ziarist, acesta ajunge la concluzia că nu trebuie să pună în relatarea lui acele date ce
ar împiedica difuzarea ei, considerând că este în contradicţie cu poziţia (sau interesele)
patronilor, editorilor ori şefilor din redacţie.
Autocenzura şi latura ei pozitivă
Autocenzura îşi are însă şi partea ei pozitivă, dar numai în anumite situaţii.
Acest lucru ţine de principiul răspunderii jurnalistice, în primul rând de
răspunderea morală faţă de cetăţean şi societate, „răspundere, se spune în
articolul 1, din rezoluţia 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care
trebuia scoasă în evidenţă mai ales în momentul actual, când informaţia şi
comunitatea joacă un rol de maximă importanţă în ceea ce priveşte atât
formarea atitudinii individuale a cetăţeanului, cât şi evoluţia societăţii şi a vieţii
democratice”.
În practica presei însă situaţia este mult mai complexă. Nimeni nu pote formula
reguli generale într-un domeniu atât de delicat. A relata sau a nu relata despre un
eveniment ori despre unele aspecte ale sale este o decizie f’grea, pe care trebuie să o ia
ziaristul în cauză. Acesta nu numai că are libertatea de a hotărî dacă şi cum va face
relatarea, dar hotărârea luată implică şi o mare responsabilitate. Cenzura autoimpusă
61
poate duce la o informare trunchiată, adică la încălcarea dreptului de informare,
drept deţinut de public. Însă şi prezentarea în detaliu a unor fapte sau aspecte ale
unui eveniment poate fi taxată cu o încălcare a principiului răspunderii morale faţă de
cetăţeni şi societate. Cu toate acestea, în practica jurnalistică s-au format câteva reguli
prin respectarea cărora se consideră că se poate deroga de la principiul accesului liber
la informaţie în beneficiul păstrării sau refacerii unor relaţii sociale acceptate de
societate. În acest context este potrivit să amintim întrebările pe care şi le pune
profesorul american de jurnalism Peter Gross: „este oare necesar ca mediile de
informare să prezinte imagini de violenţă extremă sau imagini care surprind
trăiri personale din cele mai intime? Trebuie oare să reproducă întocmai
mijloacele de informare în masă fiecare cuvânt, chiar dacă este vulgar, obscen
sau blasfemator? Este dificil de dat un răspuns. Părerea noastră este că, în general,
presa trebuie să se abţină, pe cât poate, de la a relata astfel de situaţii extreme.
Autocenzura este necesară în ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă, când se
recomandă să se evite citarea numelor şi evitarea fotografiilor în care minorii pot fi
recunoscuţi. Se va evita redarea numelor şi în cazul victimelor unei agresiuni (viol
spre exemplu), precum şi menţionarea numelui celor ce s-au sinucis.
O altă regulă e cea a renunţării la prezentarea violenţelor şi brutalităţilor
într-o manieră ce urmăreşte senzaţionalul cu orice preţ. De asemenea, jurnaliştii
trebuie să se abţină de la a prezenta publicului informaţii ce pot trezi în rândul
cetăţenilor speranţe sau temeri nejustificate. (Ex. a prezenta reţete sau
medicamente „miraculoase” atunci când specialiştii în domeniu nu s-au pronunţat şi
nici de a vorbi de pericole iminente sau îndepărtate în timp pe un ton catastrofic şi
alarmant).
Cenzura internă
O problemă deosebită o reprezintă independenţa jurnalistului în cadrul
propriei redacţii. În practică se pot întâlni mai multe situaţii:
1. solicitarea făcută de către patron şi acceptată de către ziarist, de a lucra pe
un salariu mai mic în locul unui alt coleg;
62
2. modificările făcute de editor, redactorul-şef, redactorii responsabili de
număr sau pagină şi de editorii coordonatori în articolele sau emisiunile
reporterilor sau redactorilor în ideea de a sublinia aspecte contrare realităţii;
3. cerinţa venită din partea unui şef din redacţie, acceptată de ziarist, de a
scrie despre un anumit eveniment şi de a insista pe unele aspecte din relatări,
operaţiuni prin care realitatea este distorsionată sau sunt exprimate idei aflate în
contradictoriu cu convingerile proprii ale omului de presă.
Una din regulile ce funcţionează aici este aceea că exclusivitatea publicării se
cuvine ziaristului, postului de radio sau televiziunii la care ziaristul lucrează sau este
colaborator permanent. La această regulă sunt şi excepţii:
a) acceptul scris primit de la patronul mijlocului de
informare la care este angajat permanent de a lucra şi pentru
alţii;
b) posibilitatea avută de ziariştii liberi (free-
lancer), sau ziarişti fără contract de a-ţi vinde anchetele,
reportajele, interviurile ori materialele foto realizate acelor
publicaţii, posturi de radio sau televiziune alese de ei.
COMENTARIUL ONEST (FAIR COMMENT)
Wayne Overbeck (2000; 122-123) explică foarte clar cum este apărat dreptul de
a comenta.
„Invocarea comentariului onest (fair comment defense) apără exprimarea
opiniei faţă de prestaţia publică a unor persoane cum sunt acelea din show-business şi
politicienii, aceste persoane plasându-se voluntar înaintea publicului. Tribunalele au
recunoscut de multă vreme că faptul de a comenta prestaţia figurilor publice este o
funcţie legitimă a presei care ar trebui apărată, chiar dacă, uneori, acest lucru
înseamnă scuzarea defăimării.
63
Este apărată chiar şi exprimarea ostilă, cu două condiţii: exprimarea să se
bazeze pe fapte concrete şi care întrunesc acurateţea, şi trebuie să fie criticată prestaţia
publică nu viaţa privată a persoanei, deşi tendinţa este să se renunţe la a doua
condiţie”.
În continuare, autorul citează o rezoluţie a Curţii Supreme de Justiţie a SUA.
„Conform Primului Amendament, nu există idee falsă. Oricât de pernicioasă ar
putea să pară opinia, corectarea ei nu depinde de juraţi, ci de competiţia cu alte idei”.
Pentru ca lucrurile să fie clare, autorul citat (o autoritate în aceste chestiuni) ne
oferă următorul exemplu:
„«În opina mea, X este un mincinos» - este calomnie, pentru că implică un fapt
fals. (În schimb): «În opinia mea, X dă dovadă de o ignoranţă abisală acceptând
învăţăturile lui Marx şi Lenin» - nu este calomnie”.
În plus, simţim nevoia să adăugăm, comentariul necinstit se articulează în
măsura în care informaţiile de context (background) sunt fie trecute sub tăcere,
mizându-se pe „lipsa de memorie” a publicului, fie sunt deformate. Evident, pe de altă
parte, aici se insinuează şi trucurile argumentării tendenţioase (vd. supra).
După cum ne aşteptăm, nu ne va fi greu să găsim în presa română un exemplu
de comentariu nu tocmai corect, fără ca acesta să fie neapărat calomnie. Iată un
fragment din editorialul semnat de Corina Drăgotescu, intitulat Accesul alegătorilor,
doar cu cartelă PSD (în ziarul Adevărul, nr. 4293, joi 22 aprilie, 2004, p. 1).
Sublinierile în text ne aparţin).
„Domnului Năstase îi plac lucrurile frumoase: obiectele de artă, casele de bun
gust, hainele elegante, oraşele bine gospodărite, comunele cu şanţurile săpate după
raza laser, câmpurile curate, colţurile de lume cu peisaje magnifice dătătoare de calm.
Dar cel mai mult şi mai mult iubeşte premierul chipul său pe ecrane şi articolele
triumfaliste din ziare în care guvernului i se mulţumeşte pentru merite, iar
partidului i se fac operaţii estetice pentru a obţine tinereţea fără bătrâneţe şi
viaţa fără de moarte. Orice rând strâmb strică ziua preşedintelui PSD.
(Până aici, avem o „punere în temă” aparent laudativă, până la combinaţia
dintre şanţuri şi raza laser. Ultima parte subliniată, deşi faptele enunţate nu par a fi
64
nici verificate nici verificabile, nu sunt încă un comentariu tendenţios. El devine
tendenţios, fără să fie neapărat calomnie, în continuare, datorită simplului fapt că
acţiunile enunţate nu sunt dovedite; ele pot sau nu pot fi adevărate).
Oameni special antrenaţi vânează fiecare cuvânt interpretabil din articolelel de
presă şi monitorizează toate evoluţiile de „pe sticlă” ori din eter pentru a-i raporta apoi
«AN-ului» cine trebuie trecut pe lista neagră şi cine nu. Dacă premierul se supără
pe un ziarist, tot anturajul transmite vibraţia de nemulţumire şi-l penalizează pe
îndrăzneţ cu radierea de la sursele de informaţii, chiar şi cele oficiale. În România
anului 2004, controlul puterii asupra presei a luat forme tot mai rafinate. În afară de
strategia economică, vizând atribuirea contractelor de publicitate, administraţia
Năstase a inventat o formulă nouă. De la vestita afirmaţie iliesciană - «Măi
animalule», s-a trecut la un limbaj diplomatic mai ameninţător decât luatul de guler.
«Cine nu scrie bine nu mai primeşte informaţii. Cine nu are informaţii iese de pe
piaţă» - aceasta pare să fie deviza partidului de guvernământ în ce priveşte relaţia
cu presa în prag de campanie”.
(Fragmentele subliniate exprimă doar senzaţiile adversităţii/ostilităţii puterii
faţă de jurnaliştii incomozi, senzaţii care, în absenţa numelor (jurnaliştilor „agresaţi”)
şi a faptelor (concrete) sunt difuzate. Pe de altă parte: faptele incriminate (interzicerea
accesului la informaţii, atribuirea contractelor de publicitate în virtutea dialecticii
serviciu-contraserviciu), nu ştim să fi făcut obiectul ştirilor documentate/ale
anchetelor jurnalistice, cu surse citate on the record (ca să nu mai pomenim şi de
regula încrucişării surselor), altfel spus, conţinând dovezi. Cu alte cuvinte, în absenţa
dovezilor, ceea ce se spune aici reprezintă atribuirea unor intenţii, bănuiala exprimată
sub forma certitudinii, că aceste intenţii inavuabile/neoneste/nedemocratice există; ba,
mai mult, acţionează. Nu sunt afirmaţii, ci alegaţii. Problema este că cititorul grăbit,
nu suficient de atent, descifrează aceste supoziţii ca fiind chestiuni demonstrate).
1. Veridicitatea şi temeinicia informaţiei. Orice informaţie,
parvenită de la
65
surse din exterior, este percepută ca una relativ veridică, iar
gradul de relativitate
este direct proporţional cu gradul de credibilitate a sursei.
Pentru a stabili
valoarea acestei interdependenţe, este de dorit să vă elaboraţi
un formular
personal în care, alături de informaţiile colectate, să notaţi de
fiecare dată şi
calificativele atribuite surselor:
a) absolut sigură şi competentă;
b) de obicei de încredere;
c) nu prea de încredere,
d) absolut nesigură;
e) indefinită.
Ar tebui să ţineţi cont de faptul că o sursă, alteori sigură, într-o
anumită conjunctură
v-ar putea furniza o informaţie incompletă sau absolut
neautentică, pe
când o sursă, considerată nu prea de încredere, ar putea să vă
pună la dispoziţie
un material factologic veridic. În procesul de selectare a datelor
şi a faptelor
pentru viitorul articol de investigaţie încercaţi să elaboraţi o
scară de măsură şi
pentru gradul de veridicitate a informaţiei:
a) este confirmată şi de alte surse;
b) este veridică aproape la sigur;
c) posibil veridică;
d) îndoielnică;
e) neveridică;
66
f) nedefinită.
CAPITOLUL II
Există o legătură strânsă între procesul de creare a irealului şi standardele
Profesionale.
Cu cât
standardele sunt mai scăzute cu atât este mai uşor să modelezi realitatea în mod
fals.
Cu cât este mai coborât nivelul
conştiinţei şi al principiilor, cu atât este mai lipsit de dificultăţi să pui cap la cap
lucruri care nu au decât o legătură minoră. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai puţine
reguli de urmat, cu atât te descurci mai uşor în complexitatea societăţii
contemporane. Standardele scăzute, impuse de lipsa de profesionalism, de
principii morale, de etică, de capacitate intelectuală, de nivel cultural permit
coborârea permanentă a calităţii programelor şi diminuarea capacităţii
telespectatorilor de a alege, de a face judecăţi de valoare, de a căpăta uneltele
necesare pentru a deosebi calitatea de kitch, adevărul de fals, ficţiunea de
realitate, frumosul de urât, interesantul de important.
Iată care sunt cele 6 argumente cel mai des folosite pentru a justifica
impunerea şi raportarea la standarde scăzute :
1. telespectatorii sunt vinovaţi pentru că sunt incapabili să înţeleagă lucruri
importante şi complexe şi, de aceea, trebuie ajutaţi - teoria marii prostii
2. trebuie dat oamenilor ceea ce-şi doresc
3. dacă telespectatorilor nu le place ce văd, pot închide televizorul sau pot
67
schimba canalul
4. de ce e rău să te distrezi ?
5. dacă nu le dăm oamenilor ce-şi doresc, o va face altcineva
6. oamenii pot diferenţia între „ştirile fierbinţi, reale şi importante” şi distracţie.
Toate aceste argumente au la bază un singur lucru. Ignorarea cu bună
ştiinţă sau din prostie a faptului că televiziunea este o parte componentă a unei
realităţi complexe. În secolele trecute realitatea putea fi descompusă în părţi
relativ stabile, independente - la fel ca o maşină care poate fi descompusă în
bucăţi - dar acest lucru nu se mai poate face astăzi, într-o societate în care totul
este o parte a unui sistem electronic extrem de intercorelat. Un sistem este prin
definiţie o entitate cu componente care nu au o existenţă aparte sau nu
funcţionează în afara întregului din care fac parte. Inima, plămânii sau ochii
omului nu funcţionează complet în afara corpului uman, din care sunt doar
simple părţi.
Multe persoane ar insista că mass-media doar încearcă să înşele pentru a
convinge. Din păcate lucrurile nu stau tocmai aşa. În jurnalism există atitudini
părtinitoare. Şi ele se manifestă în relatări şi reportaje filmate prin selectarea cu
un scop a actelor, surselor ce urmează a fi intervievate, tipurilor de întrebări
puse, accentuărilor. Aceste tehnici sunt folosite de ziarişti cu experienţă pentru
a
distorsiona, influenţa şi convinge într-un fel subtil.
Un reporter va folosi citarea directă (pentru a descrie pozitiv sau negativ o
persoană), pe când altul va folosi citarea indirectă. Un ziarist va cita o persoană
dintr-o relatare pentru a oferi un punct de vedere „tipic”.
Un ziarist care relatează o dezbatere între candidaţi politici va înclina să-şi
„susţină“ favoritul, redând părţi din discursul candidatului care-l arată pe acesta
68
într-o lumină favorabilă şi minimalizând (sau omiţând) comentariile ilogice,
brute, non-gramaticale, sau uşor deschise spre critică. Poate că ceea ce decide
ziaristul să relateze este adevărat, cel puţin prin faptul că este precis în ceea ce
relatează. Şi desigur că ziaristul va fi sigur că oponentul favoritului său
beneficiază de tratament neutru sau negativ. Un ziarist care este fotograf poate
face acelaşi lucru cu un aparat de fotografiat - caută anumite unghiuri, aşteaptă
zâmbetul, încruntarea sau rânjetul potrivit. Într-un sens, o poză nu poate
„minţi”,
dar nu încape îndoială că o poză poate fi propagandistică prin aceea că oferă
impresii care sunt false pentru realitate.
Un ziarist poate indica sursa în Cazul A, dar nu în Cazul B.
Managementul ştirilor, propaganda, relatarea directă ? Reporterul poate folosi
propoziţii generalizatoare, cum ar fi: „Românii cred că ţara este condusă de
FMI...” sau „experţii chinezi prevăd că linia dură de la Beijing va fi răsturnată
în
următoarele săptămâni”. Care români ? Ce experţi chinezi? Cum a ajuns
reporterul la aceste concluzii ?
Alt reporter dezgroapă din bibliotecă citate vechi ale cuiva care face
obiectul ştirilor şi le integrează în relatare pentru a da substanţă poziţiei
dominante luate - adesea fără ca măcar să explice că sunt citate vechi.
Reporterul îi dă adesea „celeilalte părţi” şansa de a-şi spune părerea (astfel
simulând obiectivitatea), spunându-i astfel audienţei, de fapt, că problemele
complexe au doar două părţi.
Ce ziarist poate spune că este nevinovat de tehnicile deliberat persuasive?
Cine din domeniul jurnalismului nu-şi permite jumătăţi de adevăr, distorsiuni,
„managementul” ştirilor, exagerări, false analogii, tactici ad hominem, evidenţe
69
ascunse, apeluri emoţionante, strategii machiavelice şi alte tehnici cu scop
precis
pentru a atinge anumite obiective? Ziariştii sofisticaţi şi
pricepuţi, desigur, fac toate eforturile pentru a evita acest tip de jurnalism.
În loc să integreze propriile valori
şi judecăţi în jurnalism în moduri uşor de recunoscut, ei apelează la subterfugii,
îndeplinindu-şi scopurile prin selectivitate tactică şi accentuare. Şi în loc să-şi
exprime ei înşişi un punct de vedere, o poziţie sau o opinie personală, ei îi lasă
pe alţii să vorbească pentru ei. Ei citează selectiv, în funcţie de scopul pe care
doresc să-l atingă. Înclinaţiile propagandistice ale ziariştilor fac dificil ca
publicul să ştie când li se spune adevărul. Nimănui, desigur, nu i se spune întreg
adevărul în jurnalism. Adevărul pus în moara jurnalismului iese afară în bucăţi,
incomplet şi cernut prin sistemul de valori subiectiv al ziaristului, astfel încât
adevărul este ceva „pătat“ când este exprimat de ziarişti. Trebuie să ne amintim
citatul celebru al lui Jefferson, în care îi scria unui prieten că „însuşi adevărul
devine suspect când este pus în acel vehicul poluat (presa)”.
Ziariştii sunt îndeosebi persoane cu
convingeri puternice, iar înclinaţiile lor răzbat în ceea ce scriu.
La un anumit moment, fiecare dintre noi s-a făcut vinovat de
neînţelegerea sau rănirea altora, ca urmare a faptului că percepţiile pe care ni le
formasem erau false. În mod asemănător, toţi am folosit cândva un stereotip
cultural pentru a descrie un grup de oameni. Percepţiile greşite de toate tipurile,
inclusiv stereotipurile culturale, rezultă din însăşi natura lor - faptul că
percepţiile sunt empirice, învăţate şi selective.
Toţi facem
70
114
acest lucru. Chiar şi academicienii care, ca şi ziariştii, proclamă idealul
neutralităţii şi căutarea imparţială a adevărului. Savanţii îşi afirmă teoriile
favorite şi scot în evidenţă figurile lor politice favorite; ei îşi citează cel mai
adesea aliaţii ideologici şi se asigură că studenţii lor nu intră deloc sau foarte
puţin în contact cu ideile adversarilor lor ideologici. S-a spus că poţi să zici care
sunt politicile şi valorile profesorilor observând pe cine citează şi uitându-te la
notele de subsol şi notele bibliografice din publicaţiile lor.
Media încetează să fie organ de ştiri şi devine unealtă a propagandei, când
este captivă.
Aşa cum spuneam, există în cadrul „instituţiei propagandei“ o structură
specializată în construirea mesajelor şi găsirea acelor canale de comunicare sau
a
tehnicilor de transmitere a informaţiilor. Putem considera televiziunea ca o
astfel
109
de structură specializată ? Agenţiile de propagandă sunt în general agenţii
guvernamentale şi principala lor funcţie este să-şi sprijine şi să-şi hrănească
susţinătorii. Ei fac acest lucru prin convingere, adesea cu mare pasiune şi uneori
printr-o reţea complexă de mesaje subtile. Ele sunt doar un canal între guvern şi
oameni şi promovează aproape întotdeauna status quo-ul sau schimbarea care îi
va da guvernului o autoritate şi putere mai mare.
Apărătorii mass-media susţin că televiziunea există de obicei pentru a
comunica cu publicul, în numele său sau în numele proprietarilor şi directorilor
săi. Ei sunt conduşi de standardele internaţionale de jurnalism sau de mersul
71
divertismentului din mass-media. Dacă este un oficios necritic
al guvernului, al unei afaceri, biserici sau altei entităţi, media este încă un
instrument de comunicare în masă, dar nu mai este independentă, ci lucrează în
cooperare cu media din altă parte a lumii. În timpul Războiului Rece, un ziar
finanţat de CIA sau KGB era privit de ziariştii din întreaga lume nu ca un ziar
independent, ci ca fiind o voce suspectă şi captivă.
Cei care folosesc cu uşurinţă termenul de propagandă pentru a examina şi
a evalua mass-media românească trebuie să accepte una din următoarele două
păreri: sau media este manipulată de influenţe externe şi este astfel nesigură,
sau
este populată de oameni care participă deliberat la inducerea în eroare. Într-un
astfel de sistem media înseamnă soldaţi conştienţi sau inconştienţi în războiul
de
propagandă.
2. propaganda gri combină informaţiile adevărate cu cele false. Sunt multe ştiri
care abundă în date precise, dar a căror corectitudine nu poate fi verificată.
Senzaţia de „bine documentat“ atrage după sine acceptarea cu uşurinţă a ideilor
transmise. Folosirea datelor, a cifrelor, a statisticilor exacte dau senzaţia de
„adevărat“. Cel care descoperă adevăruri deja cunoscute, va trage concluzia
inconştient că şi elementele pe care nu le cunoaşte sunt adevărate.
3. propaganda neagră foloseşte elemente false în construirea mesajelor. Se
citează surse din cadrul unor instituţii sau persoane particulare fără nume care
nu
pot fi identificate de telespectator. De multe ori, astfel de ştiri nu fac decât să
întărească unele zvonuri acre circulă deja. Ele vin în întâmpinarea aşteptărilor
telespectatorilor, preocupaţi de o anumită problemă care s-a discutat mult în
72
cercul său de cunoscuţi. Cu cât apropierea de ceea ce ar dori telespectatorul să
audă este mai mare, cu atât mesajul are mai mari şanse să fie acceptat. Cu cât se
ocupă mai mult de probleme generale care interesează un grup mai mare de
oameni, cu atât impactul mesajului în masă este mai mare.
Manipulare
Manipularea se face în mai multe feluri. Cele mai uzitate sunt folosirea
argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parţiale aranjate în
secvenţe
false şi combinarea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele
emoţionale non-raţionale ale conştiinţei umane. În timp ce prima formă de
manipulare este grosieră şi este folosită cu grupuri mari de oameni cu nivel
coborât de inteligenţă şi cultură, cea de-a doua este pusă în practică de
profesionişti care încearcă să-i influenţeze pe cei mai greu de indus în eroare cu
minciuni relativ uşor de descoperit prin folosirea logicii, a bunului simţ, al
culturii şi al informaţiilor.
În ultimul timp, prin înmulţirea fantastică a surselor de
informaţii s-a apelat din ce în ce mai puţin la manipularea prin propagarea de
minciuni sau de construcţii false care cuprind adevăruri parţiale şi s-a folosit
cea
de-a doua tehnică, uneori în combinaţie cu prima. De ex.: un lucru (presupus de
noi fals) spus de un copil într-o emisiune de ştiri (într-un reportaj) pare mult
mai
verosimil decât rostit într-un context asemănător de un matur. În ambele cazuri
este vorba de transmiterea unei informaţii false, elementul care ajută la
acceptarea lui fiind specific manipulării subliminale. Apelarea la stereotipul
73
„copiii sunt puri, ei nu prea mint decât învăţaţi de cei mari “existent la nivel
inconştient, combinată cu stimularea centrilor de emoţionare în faţa unui copil
fac mult mai uşor de transmis o informaţie falsă.
Spre deosebire de metodele de convingere raţională, prin manipulare nu
se urmăreşte determinarea celuilalt de a înţelege mai corect şi mai profund
problema discutată ci, dimpotrivă, inocularea senzaţiei de înţelegere
(superficială) şi obţinerea unei reacţii inconştiente, instinctuale, rezultat al
eficacităţii mesajelor relaţionale.
Se poate observa cu uşurinţă că cei mai de succes oameni care apar în
televiziune (politicieni, afacerişti, realizatori sau moderatori de programe,
intelectuali) sunt aceia care stăpânesc capacitatea de a explica orice cu cuvinte
puţine şi simple, „pe înţelesul tuturor“.
De aceea, de cele mai multe ori, pasul 1 în
manipulare este explicarea foarte simplă, care să prindă imediat fără să mai
permită apariţia necesităţii de a pune întrebări suplimentare. Cei mai buni
manipulatori ştiu dinainte ce întrebări i-ar putea pune (sau îşi pun)
telespectatorii
şi răspund la acestea înainte de a fi chiar conştientizate de aceştia. Astfel, cel de
acasă are senzaţia extrem de puternică că cel ce vorbeşte spune adevărul pentru
că altfel „ar fi incapabil să răspundă la întrebările pe care nu i le-a pus nimeni
încă“. Calitatea de „veridic“ trebuie dată oricărui mesaj care manipulează. Este
condiţia esenţială ca o comunicare, neînsoţită de mesaje relaţionale,
subconştiente, să reuşească. Din păcate, pentru mulţi oameni ceea ce le pare clar
este şi veridic, însă a fi veridic nu e același lucru cu adevărul.
Pe de altă parte, studii psihologice au arătat că oamenii
au capacitate redusă în a asimila „noutăţile“. De aceea este folosită des tehnica
redundanţei, pentru a mări cantitatea elementelor din mesaj şi, implicit, a
procentului noutăţilor care poate fi folosit. Tehnică extrem de utilă atunci când
vrei să transmiţi fără ostentaţie elemente noi, pe care le susţii mai greu cu
74
argumente. De aceea, într-o „mare“ de banalităţi, apariţia unui element nou va
duce la „absorbirea“ lui instantanee.
Există o metodă de disimulare a manipulării extrem de periculoasă -
folosirea unor tehnici de manipulare vizibile pentru a ascunde o manipulare
mult
mai subtilă. În general, această tehnică este folosită de cei care nu-şi pot
camufla
(sau n-au făcut-o până în acel moment) opiniile. Folosirea exagerată a
argumentelor în favoarea sau defavoarea unei poziţii duce la respingerea sau
acceptarea acelei poziţii în mod instinctual. Într-o astfel de luare de poziţie,
orice propoziţie care ar devia puţin de la linia cunoscută de telespectatori ar fi
receptată de aceştia ca o dovadă de „bun simţ“ şi de „trezire la realitate“. Chiar
dacă modificarea va fi numai în formă, telespectatorii o vor considera extrem de
importantă şi o vor accepta ca adevărată.
Neacceptând deontologic părerile personale
120
declarate şi nici interpretările celor care informează (în principal prezentatorii),
ştirile au aura de obiectivitate.
Iată care sunt tehnicile cele mai uzitate:
1. selectarea ştirilor. Criteriile de selectare ale ştirilor pot fi de trei feluri:
importanţa lor, interesul pe care îl poartă telespectatorii subiectului sau pe care
îl
poate trezi acesta, interesul pe care îl poartă ştirilor cel ce le selectează. Este
clar
că, în absenţa unui profesionalism sau în prezenţa unor interese puternice (nu
neapărat materiale) cel care are această putere va selecta în special acele ştiri
75
care îi vor servi interesele sau, în cel mai fericit caz, nu i le vor leza.
2. conceperea ştirilor. Ştirile sunt astfel concepute încât să poată fi asimilate cu
uşurinţă de telespectatori. Au o formulare simplă, stilistic accesibilă, cu
tonalităţi uşor optimiste sau pesimiste, în funcţie de senzaţia care trebuie
transmisă telespectatorului.
3. plasarea ştirilor. Am mai discutat despre importanţa plasării unei ştiri în
desfăşurătorul unui jurnal. O ştire care deschide jurnalul va fi considerată „mai
adevărată“ pentru că va fi considerată „mai importantă“. O ştire plasată în
mijlocul jurnalului va beneficia de o importanţă mai mică în ochii
telespectatorilor. De asemenea, plasarea unei ştiri după calupul publicitar îi va
diminua din seriozitate.
4. titlurile ştirii. Mai nou se folosesc titluri şi pentru ştirile care apar în jurnalele
de televiziune. Ele ar trebui să fie o sinteză a conţinutului informaţiei. Pentru a
atrage atenţia telespectatorului se folosesc formule bombastice, adeseori
exagerate. De multe ori titlul prezintă o concluzie posibilă şi nu arată (din lipsă
de spaţiu) şi celelalte opţiuni.
5. alegerea amănuntelor. Evident că este foarte greu dacă nu imposibil să
prezinţi într-un scurt buletin de ştiri întreaga desfăşurare şi istorie a unui
eveniment complex şi deosebit de important. De aceea, este necesară selectarea
acelor amănunte care pot fi susţinute cu informaţii şi imagini. Pentru „coerenţa“
şi cursivitatea relatării, vor fi eliminate acele elemente neclarificate sau care ar
necesita un spaţiu extrem de mare pentru lămurire şi se folosesc în special acele
amănunte uşor de prezentat şi de explicat şi care se încadrează perfect în
„desfăşurarea evenimentului.
6. selecţia imaginilor. Vor fi alese acele imagini care să dea greutate
informaţiilor.
76
Minciuna
Psihologic vorbind, minciuna reprezintă o strategie protectivă, adaptivă şi
succesivă de inserţie a individului într-o reţea socială complicată. Minţim ca să
rezistăm. Îi minţim pe alţii, ne minţim pe noi inşine. Minţim în mod conştient şi
câteodată inconştient. Minţim din interes sau nemotivat, vinovaţi sau nevinovaţi, pe
faţă sau pe ascuns. “În cazul unei minciuni (operaţie comunicaţională de tip
persuasiv), intenţionalitatea generală o constituie atingerea unui scop, intenţionalitatea
prezentă o reprezintă cadrul (o vânzătoare, o oră de curs, o petrecere), iar
intenţionalitatea reacţională este replica efectivă în contextul discuţiilor” (Vladutescu
S., 2006, p. 150).
Mitul
Referitor la mit, autorul ne spune, “totul poate fi mit, deoarece universul este
infinit şi fiecare obiect din lume poate trece de la o existenţă închisa , mută la o stare
orală, deschisă apropierii de societate. Mitul este nelimitat, caci nicio lege nu interzice
vorbirea. Fundamentul mitului şi al mitologiei îl constituie istoria şi conştiinţa
semnificativă a materialului uman” (Vladutescu S., 2006, p. 159). În această privinţă
este de evidenţiat punctul de vedere al profesoarei Mădălina Moraru din lucrarea:
Moraru, M. (2009). Mit şi publicitate. Bucureşti: Editura Nemira. (Ştefan Vlăduţescu
face, pe drept cuvânt, o recenzie deosebit de favorabilă cărţii Mădălinei Moraru
77
( Mădălina Moraru (2011). Mit şi publicitate, convicţiune şi persuasiune. AUCCOM,
Analele Universităţii din Craiova. Seria Comunicare. Media. 1-2, 266).
Ficţiunea
Ficţunea este o operaţie fundamentală a persuasiunii. “Există o alură structural
narativă a ştirii care aduce jurnalismul în apropierea ficţiunii. Există însa, pe de alta
parte, o tendinţa spre negativ a jurnalismului, manifestată prin exercitarea actului
mediatic, nu doar în structurile narative ale ficţiunii, ci după metoda ficţiunii.
Persuasiunea ignoră, deformează, ocoleşte obiectivitatea fie prin înlocuirea totală a
realitaţii cu ficţiunea, fie prin mixarea realităţii cu elemente ficţionale” (Vlăduţescu
Ştefan, 2006, p.168).
Seducţia
Seducţia este operaţia persuasivă cea mai inocentă, ea jucând în contul intuiţiei
sub o mască de cogitaţie. “Pentru ca operaţia de seductie să fie fecundă, pentru ca în
substanţa sa persuasivă ea sa depună cuvinte şi gânduri emoţionale, pentru ca
destinatatrul să fie sedus sub presiunea acestora şi într-o zi să devină obiect al unei
veridictţuni ce constată efectul persuasiv, în aceste scopuri este necesar ca discursul
rostit sa nu fie un discurs al adevărului decât în cazul unui adevăr rostit din eroare”
(pag. 194). Seducţia este una dintre artele iluziei, ale podoabelor, o încununare a
retoricii sofistice. Obiecte ale seducţiei pot fi: succesul, faima, banii, iubirea,
celebritatea, respectul, prestigiul, importanţa, puterea.
Oamenii au tendinţa să se creadă independeţi, autonomi şi rezistenţi la
influenţă, ignorând orientarea, determinarea şi obligativitatea pe care unele influenţe
le fac active în cadrul opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor lor şi condideră că
acţiunile lor sunt urmarea unor hotărâri luate în afara influenţelor. “Putine persoane,
precizează S. Asch (Jessus in the study of social influences on judgement în Berg I. –
78
A. şi Bass B. –M., Conformity and deviation, New York, Harper and Row, 1961,
pag.144), sunt conştiente de circumstanţele istorice responsabile pentru opiniile lor.”
Autorul completează, “am extinde spunând că puţini indivizi realizează situaţiile de
influenţă şi conştientizează conţinuturile convictive şi persuasive ale mesajelor şi cu
atât mai puţini realizează provenienţa unora dintre opiniile, atitudinile şi
comportamentele lor” (pag. 207).
O opinie face obiectul influenţării, intoxicării, propagandei, dezinformării sau
manipulării ca principale tipuri de persuasiune şi ca principale componente ale
jurnalismului negativ. Obiectul influenţei prin opinabil îl reprezintă fiinţa umană.
Aceasta poate fi şi este permanent ţinta unor proiecte de influenţă cu sens determinat.
Toate aceste tehnici ale persuasiunii se realizează prin acţiuni precum
influenţarea, intoxicarea dezinformarea propaganda şi manipularea auditoriului,
abaterea acestuia de la evenimentele, acţiunile curente şi stringente ale vieţii cotidiene,
obţinerea de avantaje politico economice ale unor grupuri de interese.
Influenţarea
“Statul influenţează, mass-media influenţează, vânzătorul, preotul şi profesorul
influenţează. Influenţa este peste tot, căci omul însuşi este un exponent al unei
influenţe. Cultura şi civilizaţia sunt lecţii de influenţă, dar exerciţii de influenţă sunt şi
manifestările antisociale, violenţa şi criminalitatea. Nu trebuie să ne temem decât de
influenţa persuasivă. Trebuie să combatem jurnalismul negativ ce recurge la
influenţare. Primul pas în a-l combate este a ne apăra de el, iar în acest sens nu
deţinem decât o singura soluţie. Ca să ne apăram trebuie să-l cunoaştem (pag. 216)”.
Intoxicarea
79
Intoxicarea este un ansamblu de operaţii, o acţiune, putând deveni operaţiune în
momentul în care acţiunea este investită cu amploare ca forţe, mijloace şi efecte.
“Operaţia elementară ce prezidează intoxicarea o reprezintă minciuna. Aceasta are
drept sprijin, în raport de situaţie, atât seducţia, cât şi ficţiunea şi mitul. Acţiunea de
intoxicare constă într-un ansamblu de măsuri informative vizând influenţarea unei
ţinte prin introducerea în circuitul informaţional al acesteia de informaţii care să
determine prin influenţă vicierea deciziilor funcţionale” (p.217). Canalul predilect de
punere în practică a intoxicării îl reprezintă mass-media. Specifică intoxicării este
articularea sa inferenţial. Ţinta îşi produce singură intoxicarea. I se pun la dispoziţie
informaţii adevărate şi informaţii false. Din aceste conglomerate, ţinta construieşte o
premisă şi trage o concluzie intoxicatoare pe care ulterior o promovează. Autorul ne
sugerează şi metode de evitare a căderii în capcana intoxicării: “Detectarea
agresiunilor de tip intoxicare se poate realiza prin analiza discursurilor mediatice în
mod incrucişat în raport cu sursa emitentă. Ca simptome ale intoxicării trebuie avute
în vedere, limpezimea discursului şi ireproşabilitatea raţionamentelor prin care se
procesează informaţii excesiv asigurate şi ranforsate din punctul de vedere al
legitimităţii şi credibilităţii” (p.220).
Dezinformarea
“Operaţiile retoricii dezinformative bazate pe minciună constau în procedurile
prin care punerea în discurs a faptelor este denaturată dezinformativ. Alterarea
premeditată din dezinformare este suscitată de o sursă de putere. Intruziunea tehnicilor
alternative de dezinformare de dovedeşte usor recognoscibila pentru cel ce cunoaşte
evenimentul brut” (p.221). Canalele de propagare a mesajelor dezinformative pot fi de
trei feluri: cu acoperire natională, cu acoperire selectivă şi întruniri, congrese,
simpozioane.
Deşi neiertătoare, dezinformarea nu este totalmente inevitabilă. Sistemul de
persuadare dezinformativ poate fi dezamorsat printr-un sistem de disuadare. Având în
80
vedere că dezinformarea pleacă de la un fapt de bază (act, acţiune, eveniment), singura
măsură salutară a puterii ei persuasive o constituie regăsirea faptului de bază în
termini reali, iar nu în termenii dezinformării.
2.Conexiunile false
2.1.Transferul
Nu veţi pune pe fruntea muncitorului această cunună de spini. Nu veţi
crucifica omenirea pe o cruce de aur ! - William Jennings Bryan, 1896
Transferul este o tehnică prin care propagandistul transferă autoritatea şi
prestigiul unui lucru respectat de noi asupra a ceva ce el vrea ca noi să
acceptăm.
De exemplu, majoritatea ne respectăm biserica şi naţiunea. Dacă propagandistul
reuşeşte să facă biserica sau naţiunea (Atenţie ! Ca simbol şi nu ca întreg !) să
aprobe o campanie în numele unui program, el îi transferă autoritatea,
sancţiunea şi prestigiul asupra acelui program. Astfel, putem accepta ceva pe
care altfel l-am putea respinge.
În mecanismul transferului, simbolurile sunt constant utilizate. Crucea
reprezintă biserica creştină. Steagul reprezintă naţiunea. Aceste simboluri
trezesc emoţii. La vederea lor, este trezit cu viteza luminii întregul complex de
sentimente pe care-l avem faţă de biserică sau naţiune.
3.Apeluri speciale
3.1.Oamenii simpli
Prin folosirea tehnicii oamenilor simpli (a sintagmei respective sau a
„oamenilor normali, de pe stradă“), vorbitorii încearcă să-şi convingă audienţa
că ei şi ideile lor sunt „ale oamenilor”. Această tehnică este folosită atât de cei
care-şi fac reclamă, cât şi de politicieni.
Ultimii preşedinţi ai Americii au fost toţi milionari, dar ei au făcut eforturi
mari pentru a se prezenta ca cetăţeni normali. Bill Clinton mănâncă la
McDonald’s şi citeşte romane poliţiste de duzină. George
81
3.2.Oportunismul
Tema de bază a apelului oportunismului este: „toată lumea face asta, aşa
că şi tu trebuie s-o faci”. De vreme ce puţini dintre noi vor să fie lăsaţi pe
dinafară, această tehnică poate avea destul succes. Prezentarea publică a
rezultatelor sondajelor de audienţă sau de opinie are printre alte roluri şi pe
acela
extrem de important de a arăta telespectatorilor sau oamenilor în general care
este tendinţa generală şi în ce direcţie merge majoritatea.
3.3.Frica
„Străzile ţării noastre sunt tulburate. Universităţile sunt pline de studenţi
rebeli care protestează. Comuniştii încearcă să ne distrugă ţara. Rusia ne
ameninţă cu puterea sa şi Republica e în pericol. Da - pericol de afară şi
dinăuntru. Avem nevoie de lege şi ordine ! Fără ele naţiunea nu poate
supravieţui.” - Adolf Hitler, 1932
Această tehnică poate fi extrem de eficientă când este folosită demagogi,
dar este de obicei folosită în moduri mai puţin dramatice. Aveţi în vedere
următoarele:
- O reclamă TV prezintă un accident auto teribil (apelul la frică) şi le aminteşte
privitorilor să cumpere o soluţie pentru dezaburirea parbrizului
(comportamentul
de reducere a fricii).
Rezumând, există 4 elemente ale unui apel la frică reuşit: 1) o ameninţare,
2) o anumită recomandare asupra comportamentului publicului, 3) înţelegerea
de
către public că recomandarea va fi eficientă în abordarea ameninţării, şi 4)
82
înţelegerea de către public că este capabil să se comporte în modul recomandat.
Când apelul la frică nu include toate cele 4 elemente, este probabil să
eşueze.
4.Erori de logică
Logica este procesul tragerii unei concluzii din una sau mai multe
premise. O afirmaţie, în ea însăşi, nu este nici logică, nici ilogică (deşi poate fi
adevărată sau falsă).
Ca exemplu de cum se poate face abuz de logică, să considerăm următorul
argument care a fost mult răspândit pe Internet.
148
- Premisa 1: Bill Clinton sprijină legislaţia de control al armelor.
- Premisa 2: Toate regimurile fasciste ale sec. XX au adoptat o legislaţie de
control al armelor.
- Concluzie: Bill Clinton este fascist.
Acesta este un exemplu relativ extrem despre cum e poate face abuz de
logică. Mai jos sunt descrise altele.
Trebuie să observăm că un mesaj poate fi ilogic fără a fi propagandist -
toţi facem greşeli de logică. Deosebirea este că propagandiştii manipulează
- deliberat logica pentru a-şi promova cauza.
4.2.Extrapolări nepermise
Tendinţa de a face prevederi importante asupra viitorului pe baza câtorva
mici fapte este o eroare comună de logică. După cum arată Stuart Chase, „este
uşor să vedem punctele slabe ale acestui tip de argument. Ducându-şi
argumentaţia până la limită, îl forţezi pe oponent într-o poziţie mai slabă.
Întregul viitor este împotriva sa. Dus în defensivă, îi este greu să dezaprobe
ceva
- care nu s-a întâmplat încă.
83
CONCLUZII
Libertatea presei nu este absolută. Ea este limitată de existenţa unor
exigenţe de natură politică, ţinând de protejarea, în cazuri bine definite, a interesului
etatic, ca şi de necesitatea salvgardării unui set se valori incluzând onoarea, demnitate,
toleranţa, respectul identităţii minorităţilor.
Presa, indiferent de suportul şi de vehiculul utilizat, acţionează într-un
perimetru în care limitele indicate de voinţa populară, democratic exprimată, sunt
transcrise constituţional. Reglementarea legală se interferează cu normarea
deontologică realizată în interiorul profesiunii. De exemplu, dacă o televiziune sau un
grup media îşi pot impune limitarea prezentării imaginilor reflectând violenţa
cotidiană, instituind astfel o regulă aplicabilă doar acelei televiziuni sau acelui grup
media, o dispoziţie constituţională ce ar interzice utilizarea canalelor media ca
vehicule pentru propagarea separatismului sau urii de rasă nu este facultativă şi se
aplică tuturor instituţiilor media.
Încălcarea setului de limitări legale, întemeiate pe prescripţia
constituţională, conduce la un tip de răspundere juridică. Fie că este vorba de
răspundere civilă sau penală, instanţele de judecată sunt cele care apreciază relaţia
dintre conduita omului de presă şi prescripţia legală aplicabilă.
Dreptul la liberă exprimare se cere inserat în contextul unei ţesături de
articole pe care Constituţia României, ca şi celelalte constituţii europene, le conţine.
Libera exprimare este inimaginabilă în absenţa libertăţii conştiinţei: în definitiv, presa
liberă există cu adevărat doar în măsura în care nici o ideologie nu este impusă, prin
decizie etatică, ca ideologie dominantă.
O definire constituţională a statului nostru, ca cea de la art.1, ali. 3 –
„România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea
şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”
Primele trei locuri în ceea ce priveşte informarea sunt deţinute de radio,
televiziune şi presa scrisă. Aceste suporturi ale informaţiei se diferenţiază între ele
84
prin mai multe elemente cum ar fi: publicul care nu este comun decât în parte,
precum şi modul de difuzare al ştirilor, însă toate aceste mijloace de informare îşi
asumă aceeaşi sarcină : a informa, a forma şi a distra. Nici un om nu poate avea
cunoştinţe directe despre lume în ansamblul ei, iar mulţi dintre noi nu avem decât o
experienţă limitată. Ceea ce ştim despre restul lumii ştim în primul rând datorită
mijloacelor de comunicare în masă. Unele dintre mijloacele de comunicare în masă,
joacă cu precădere rolul de a oferi cetăţeanului informaţii şi idei venite din alte părţi, îl
ajută dă dobândească o viziune globală asupra lumii în general, conţinutul
informaţional al oricărui canal de comunicare, având rolul de a transmite cunoştinţe,
adâncind conştiinţa de sine a fiecăruia dintre noi prezentând alţi oameni, alte idei şi
alte tipuri de comportament.
În mass- media, activitatea se desfăşoară sub acţiunea şi presiunea
timpului ducând astfe, uneori, la o abordare simplistă a informaţiilor. În consecinţă
mass-media poate utiliza în diferite cazuri miturile, stereotipurile prezentând uneori
imagini incomplete şi adesea diferite faţă de lume.
După cum titlul lucrării de faţă îl defineşte pe jurnalist drept veşnic
căutător şi apărător al adevărului, am încercat pe parcursul lucrării să analizăm etapele
prin care jurnalistul caută să descopere şi apoi să apere adevărul informaţiilor pe care
le oferă publicului. Adevărul în jurnalistică a ridicat şi ridică încă multe controverse
atât în rândul profesioniştilor din mass-media cât şi al oamenilor. Mulţi dintre cei care
fac parte din rândul cititorilor, auditorilor şi telespectatorilor îşi pun chiar problema
existenţei adevărului în jurnalistică. Bineînţeles că există adevăr în jurnalistică,
adevărul având în societate o valoare fundamentală, iar pentru jurnalişti respectarea
adevărului ţine de normele şi principiile etice ale meseriei; de aceea el trebuie să fie
respectat şi promovat în totalitate. După cum am văzut pe parcursul lucrării,
jurnalistul caută întotdeauna să pătrundă în inima adevărului şi să îl redea cetăţeanului
destinatar exact în forma brută în care l-a primit, fără exagerări sau disimulări.
Desigur, nu toţi cei care se dedică profesiunii de jurnalist ştiu să aprecieze valoarea
de adevăra unei informaţii, prin urmare există şi cazuri în care unii neprofesionişti nu
85
redau adevărul decât în anumite limite, încărcându-l cu anumite interpretări şi
conotaţii personale.
În societatea actuală, mijloacele de comunicare sunt singurele capabile să
ne ofere repede un raport complet asupra evenimentelor care se petrec în jurul nostru.
Rolul presei este să obţină informaţia, să o prelucreze pentru ca apoi să o facă să
circule. De asemenea, rolul presei este şi acela de a veghea asupra celor trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească lucru despre care vom vorbi în capitolul
“Jurnalistul între independenţă şi angajare politică.”Pentru ca jurnalistul să poată
înţelege informaţiile care îi parvin, pentru a le reda pe înţelesul tuturor, jurnalistul
care se vrea profesionist ar trebui să fie câte puţin din toate: istoric, pedagog,
politician, jurist, inginer, economist, etc.
Oricât de pregătit ar fi şi oricât de temeinice i-ar fi cunoştinţele jurnalistul
trebuie să fie conştient de rolul său, de sarcina de a primi mesajele de a le filtra şi a le
prelucra pentru a le transmite pe canalele mass-media cu onestitate, fără a se abate de
la principiile meseriei.
BIBLIOGRAFIE
1.Bibliografia obligatorie pentru studenţi:
1. INTRODUCERE ÎN ETICA ŞI LEGISLAŢIA PRESEI, Miruna Runca,
Ed. ALL, Colecţia „Jurnalism şi Comunicare”, Bucureşti, 1998
2. DIN CULISELE CELEI DE-A PATRA PUTERI, Mihai Comn, Ed.
Carro, Bucureşti, 1996
3.A PATRA PUTERE – LEGISLAŢIE ŞI ETICĂ PENTRU
JURNALIŞTI, Runca Miruna, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
86
4.LIBERTATE ŞI COMUNICARE ÎN LUMEA PRESEI, Lucian Vasile
Szabo, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999
5.DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE, Claude-Jean
Bertrand, Institutul European, Iaşi 2000
• LEGISLAŢIA COMUNICĂRII PUBLICE, Kent Middleton, Robert
Trager, Bill F. Chamberlin, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
6.MANUAL DE JURNALISM. Tehnicile colectării informaţiei. Jurnalism
specializat. Elemente de etică jurnalistică şi legislaţie a presei, Cristian Florin
Popescu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004
b) Bibliografia cursului
• MASS-MEDIA ŞI LIBERTATEA DE EXPRIMARE (Ghidul
Jurnalistului), Ed. Setronic, Bucureşti, 1997
• INTRODUCERE ÎN ETICA ŞI LEGISLAŢIA PRESEI, Miruna Runca,
Ed. ALL, Colecţia „Jurnalism şi Comunicare”, Bucureşti, 1998
• LIBERTATE ŞI COMUNICARE ÎN LUMEA PRESEI, Lucian Vasile
Szabo, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999
• DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE , Claude-Jean
Bertrand, Institutul European, Iaşi 2000
• INSULTA ŞI CALOMNIA PRIN PRESĂ, Corneliu Turianu, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000
• ETICA MASS-MEDIA (Studii de caz), Clifford G. Christians, Mark Fackler,
Kim B. Rotzoll, Kathy B. McKee, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
• LEGISLAŢIA COMUNICĂRII PUBLICE, Kent Middleton, Robert
Trager, Bill F. Chamberlin, Ed. Polirom, Iaşi 2002
• LEGEA AUDIOVIZUALULUI, Monitorul Oficial al României, Anul XIV,
nr. 534/22 iulie 2002
• LEGEA PRIVIND PROTECŢIA INFORMAŢIILOR CLASIFICATE,
Monitorul Oficial al României, Anul XIV, nr. 248/12 aprilie 2002
• Ordonanţă de urgenţă privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din
Codul Penal referitoare la infracţiunea contra demnităţii şi infracţiuni contra
87
autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală – Monitorul
Oficial al României, Anul XIV, nr. 351/27 mai 2002
1. BERTRAND, Claude-Jean , Deontologia mijloacelor de
comunicare, Iasi, Institutul European, 2000.
2. BERTRAND, Claude-Jean (coord.), O introducere în presa scrisă
şi vorbită, Iaşi, Polirom, 2001.
3. CHRISTIANS, G. Clifford , Etica mass-media. Studii de caz, Iaşi,
Polirom, 2001.
4. DEAVER, Frank, Etica in mass media, Bucuresti, Silex, 2004
5. MIROIU, Mihaela, Gabriela BLEBEA, Introducere în etica
profesională, Editura Trei, Bucureşti,2001
6. ONCIIU, Adrian,Probleme de etica in journalism, Asociatia
Jurnalistilor Profesionisti Din Iasi, 2001
7. RANDALL, David. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru
presa scrisă, Iaşi, Polirom, 1998.
8. RUNCAN, Miruna, Introducere în etică şi legislaţia presei,
Bucuresti, All Educational, 1998
9. MATEI-SAVULESCU, Aura. MUNTEANU, Cristina. Etica si
deontologie in mass-media si relatii publice, Pitesti, Independenta Economica,
2004
10. DABU, Valerică, Dreptul comunicării sociale, Bucureşti, Editura
Comunicare.ro, 2006
11. Déontologie des medias : institutions, pratiques et nouvelles
approches dans le monde, Editura Presses de l'UNESCO, 2005
12. DEX, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999
13. La liberté de la presse dans le monde en 2006, Reporters sans
frontières, Rapport Annuel 2006
14. Manuel d’évaluation des droits de la communication, Campagne
88
CRIS, Septembrie, 2005
15. STĂUREANU, M., Dicţionar român latin, Bucureşti, Editura
Viitorul Românesc, 1998
16. SZABO, Lucian-Vasile, Libertate şi comunicare în lumea presei,
Timişoara, Editura Amarcord, 1999
89
ANEXE
90