Nedelciu_Tripla_prefata

8/13/2019 Nedelciu_Tripla_prefata

http://slidepdf.com/reader/full/nedelciutriplaprefata 1/15

1

Mircea Nedelciu şi „tratamentul fabulatoriu” al cenzurii.

Despre metoda triplei prefeţe. Ramona Hărşan

ÎNŞTIINŢARE: Această lucrare este realizată cu sprijinul Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resureslor Umane (POS DRU ), ID76945 finanţat de Fondul Social European şi deGuvernul României.

Despre discursul prefeţelor s-a spus deja demult că joacă un rol programatic şi legitimator,

mai ales de la naşterea romanului modern încoace1. Dar în calitatea sa de „receptacol natural al

ideologiei”2, destinat iniţial să „furnizeze un model al producţiei literare [...] şi în acceaşi măsură un

model de lectură al acesteia”3, el a căpătat la noi, nu de puţine ori, în cadrul regimului comunist, o

coloratură vizibil marcată politic. Această deviere (forţată) a rolului de mediere dintre producţia

literară şi câmpul social pe care o presupune orice „discurs prefaţial”4 a însemnat, în acest caz,acceptarea şi asimilarea unei doze (variabile) de compromis în raport cu „câmpul puterii”5. Efectul

acestor preluări de ordin ideologic şi/sau formal şi al prezentării ca imanentă a osmozei cu discursul

oficial, a fost, pe termen lung, acela al anulării (parţiale sau totale) pentru noi, cei de azi, a valorii

legitimatoare a prefeţelor scrise în epoca trecută. Mai mult, dacă autorilor (de prefeţe sau de cărţi)

care au ales atunci varianta compromisului, acesta le-a apărut adesea ca o realitate inevitabilă, ca un

imperativ, în sens mai larg sau mai restrâns, al supravieţuirii, într-un sistem ce părea sortit unui

viitor etern (o condiţie a supravieţuirii fiinţei umane, a culturii sau a cărţii, a evitării încarcerării, amenţinerii sau ameliorării statutului social etc.), el, acest compromis, ni se înfăţişeză nouă,

trăitorilor de astăzi, ca extrem de controversabil6.

Un exem plu de acest gen este şi cazul soluţiei originale anti-cenzură a lui Mircea Nedelciu

aplicată romanului Tratament fabulatoriu. Apărut în 1986 la editura Cartea românească, romanul a

venit introdus de o aproape descurajant de amplă prefaţă a autorului, pretinsă „parte integrantă a

romanului”7, al cărei discurs (în mare măsură, extrem de teoretic) părea să prezinte, cel puţin la o

primă vedere, contaminări grave cu ideologia oficială. Cum era şi de aşteptat, această bizară1 De la Michel Raymond, în Le Roman depuis la Révolution (Paris, 1967, Armand Colin, Col. U) , sau la FrédéricMittérand, în Le discours du roman (Paris, 1980, Presses Universitaires de France) şi până la André Patient Bokiba în Le discours préfaciel: instance de légitimation littéraire (Québec, 1991, Presses de l'Université Laval,vol. 24, no 2, pp. 77-97) sau Alan Robertson în Interpreting the rhetoric of contextual instrumentality ( în Working Papers in Art and Design, vol 4, 2006, University of Hertfordshire, ISSN 1466-4917) ş.a. 2 Cf. Angela Ion, Le Réalisme et le Roman moderne în Histoire de la littérature française, Bucureşti, 1982, EdituraDidactică şi Pedagogică, p.72. În original: „réceptacle naturel de l’idéologie”. Traducerea noastră. 3 Frédéric Mittérand, ed. cit. Traducerea noastră.4 Termenul îi aparţine lui Frédéric Mittérand (ed. cit.) şi va fi folosit în acest sens pe tot parcursul prezentei lucrări. Înoriginal : « discours préfaciel ».5 Termenul îi aparţine lui Pierre Bourdieu (în Regulile artei, Bucureşti, 1998, Univers) şi va fi folosit în acest sens pe tot

parcursul prezentei lucrări. 6 A se vedea, în acest sens, discuţia de la pagina 2 a prezentei lucrări şi secţiunea de concluzii (pp. 10-12)7 Cf. Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II -a – 1996 , în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului,Bucureşti, 2006, Editura Compania, p.308.



2

introducere a generat, se pare, dispute şi luări de poziţie diverse încă de dinainte de publicare (aşa

cum reiese din explicaţiile ulterioare ale autorului8) şi continuă să suscite controverse până în

contemporaneitatea imediată. Dacă varianta originală a prefeţei din 1986 a fost prompt identificată

de cenzori ca „anticomunistă”9 şi deci, nu doar nepublicabilă în forma ei iniţială, dar şi (subînţeles)

imputabilă ca act „criminal”, versiunea modificată publicată în prima ediţie a romanului stârneşte şiea, după 1990, critici mai mult sau mai puţin severe din partea unora dintre oamenii de litere

români: în viziunea acestora, ea ar reprezenta o supralicitare a rolului de a integra „social”10

romanul, echivalentă cu un compromis greu de acceptat11.

Încercând să păstrez, pe cât posibil, o poziţie de lucru neutră în ceea ce priveşte această din

urmă controversă, voi încerca în lucrarea de faţă să investighez modul în care prefaţa în cauză

relaţionează cu „câmpul puterii”, în ideea de a încerca să aproximez măsura de compromis şi/sau de

autenticitate care poate fi decelată pornind de la textul propriu-zis. Îmi propun aşadar să urmărescmijloacele prin care s-ar realiza aici, pe de o parte, subversiunea „anticomunistă” şi pe de altă parte

diversiunea care are ca scop mistificarea acesteia în scopul legitimării romanului, oprindu-mă totuşi

cu nişte observaţii succinte, spre final, şi asupra controversei mai sus-amintite, dar în contextul mai

larg al disputei privind fenomenul „rezistenţei prin cultură”. Voi căuta astfel să (re)discut demersul

lui Mircea Nedelciu pornind de la o abordar e mai degrabă fenomenologică a textului prefaţial şi al

anexelor sale ulterioare12, iar de pe aceste poziţii, să (re)evaluez eficienţa şi meritele soluţiei

legitimatoare închipuite de Mireca Nedelciu (cu acceptarea prealabilă şi implicită a riscurilor pe

care aceasta le prezintă13).

*

„M-am întrebat adesea ce anume îl face pe cititorul unui roman să citească şi prefaţaacestuia. [...] În realitate [...] o relaţie între cititor şi autor, între efortul scriitorului şi plăcerea s aufolosul pe care cititorul speră să le obţină la lectura textului se stabileşte prin preţ . O alta prin prestigiu. Ultima, dar nu şi cea mai frecventă, prin prefaţă. PRE este deci o secvenţă obligatorie detrecere. Aşa se explică probabil şi de ce unele prefeţe sunt semnate de autori cu un prestigiu maimare decât al autorului prefaţat. Prefaţa creşte prestigiul, prestigiul creşte preţul, iar preţul este «oexpresie bănească a valorii unei mărfi.»

8 Aşa cum rezultă din postfaţa Avertisment la ediţia a II -a – 1996 şi din notele explicative ulterior adăugate prefeţei din1986 a romanului.9 Cf. Mircea Nedelciu, ed. cit., p.308.10 Conform lui Mircea Nedelciu, orice producţie culturală are o « existanţă socială » proprie (Mircea Nedelciu, Prefaţă la Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, 2006, Editura Compania, pp.52, 62 et al.). 11 A se vedea, în acest sens, poziţiile unor specialişti precum Alex. Ştefănescu (în articolul Mircea Nedelciu, publicat în România literară, nr.6/2002), Laszlo Alexandru (în Istoria hollywoodiană a literaturii române, articol publicat înrevista Tribuna, nr.85/2006), Mihai Dinu Gheorghiu ( Prefeţe- feţe. Răspunsul sociologului la provocarea prozatorului,în Dialog , nr.114/oct. 1986, pp. 5-6), Monica Lovinescu ( într-o cronică la Europa liberă ) sau reproşul mărturisit deMircea Mihăieş în interviul Viaţa ca o bielă-manivelă (Observator cultural , nr. 101, ianuarie 2000).12 Mă refer aici la postfaţa Avertisment la ediţia a II -a – 1996 şi la notaţiile explicative ale autorului pentru aceeaşi

ediţie, adăugate Prefeţei în 1995.13 Aşa cum au fost deja descrise în literatura de specialitate (v. Adina Diniţoiu, « Textualism socialist » şi « rezistenţă prin cultură » în proza anilor `80, în Observator cultural , nr. 553/ 03.12.2010 ş.a.)



3

Aceasta este o prefaţă a unui autor fără prestigiu, scrisă pentru propria-i carte, al cărei preţîncă nu a fost stabilit. După ce manuscrisul va merge în tipografie, va fi cules, corectat etc., serviciulde contabilitate al editurii va stabili şi preţul cărţii. De voi reuşi să -l cunosc înaintea ultimeicorecturi, îl voi adăuga în această paranteză (...). De nu, îl veţi citi dumneavoastră direct pe coperta a patra.

Deci prefaţa este un fel de târguială, o tocmeală, o învoială, şi rolul ei este diferit de la unsistem economic la altul. Asta, pentru că şi modul de a stabili preţul în diverse societăţi diferă.”14

Iată transcrierea aproape integrală (cu o scurtă omisiune15) a primei pagini şi jumătate din

prefaţa lui Mircea Nedelciu din 1986. Dacă am citat acest fragment, este pentru că îmi pare deja

exemplar pentr u principalele caracteristici ale retoricii utilizate de autor pe tot parcursul prefeţei:

tonul adesea ironic, mecanismele ludice şi provocatoare ale experimentului textualist de suprafaţă,

exprimarea aluzivă şi abordarea cultă, sistematică şi conştientă de sine din subtext. În legătură cu

acest ultim aspect, cred că este important să observăm că scriitorul se autodenunţă ca avizat în ceea

ce priveşte rolul discursului prefaţial în general (acela al corelării conţinutului unei cărţi cu

realitatea socio-culturală în care aceasta urmează să fie integrată, i.e. al funcţiei lui de legitimare în

cadrul câmpului social16), fără a uita însă să plaseze o menţiune referitoare la posibilele specificităţi

funcţionale ale prefeţei, relative la un „sistem economic” sau altul, la „un tip sau altul de organizare

socială”17. Or, dacă este să luăm în considerare şi explicaţiile ulterioare ale autorului în legătură cu

această prefaţă, ultima propoziţie citată (precum multe altele de -a lungul textului) ar autoriza ideea

că într -o societate care asociază producţiilor ei literare o valoare (nu neapărat sau nu numai în sens

economic) scăzută – bunăoară, sistemul comunist – funcţia esenţială a prefeţei ar putea (sau ar

trebui) să fie dublată de un răspuns advers (explicit sau disimulat) la acest tip de atitudine. Mai

mult, am putea citi aici şi un avertisment referitor la necesitatea contaminării (in vitro sau nu) cu

elemente ce ţin de doctrina de Partid a oricărui text care ar cău ta să legitimeze transferul în sfera

publică al unei pr oducţii literare în contextul comunist.

Construindu-şi discursul superficial ca pe o critică aparentă a relaţiei (de ostilitate) dintre

societate şi artă în sistemul capitalist „de consum” (prin apelul la conceptul de „marşandizare” a

producţiei culturale), Mircea Nedelciu anexează acestei retorici marxiste „hipertextuale”, conform

explicaţiilor pe care el însuşi le oferă post factum, un „hipotext” 18 subversiv:

„Critica „artei” consumiste a fost dintotodeauna singurul teren pe care intelectualii din est secredeau egalii celor din vest. Refuzul kitsch-ului de tip societate de consum era însă o revoltămascată împotriva kitsch-ului ideologizant de la noi”,

14 Mircea Nedelciu, Prefaţă la romanul Tratament fabulatoriu (în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă aautorului, Bucureşti, 2006, Editura Compania, pp.13-14. Sublinierile îi aparţin lui Mircea Nedelciu. 15 Fragmentul omis va fi citat (aproape integral) mai târziu în cuprinsul lucrării (v. nota 46, p.7). 16 Noţiunea de « câmp » va fi folosită, pe parcursul acestei lucrări, în sensul pe care i-l atribuie Pierre Bourdieu în Regulile artei.17 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., p.25.18 Termenii referitori la tipologiile textuale („hipertext”, hipotext”, „metatext”) se vor o adaptare la dicuţia de faţă aconceptelor lui Gérard Genette din Palimpsestes:La littérature au second degré (Paris, Éditions du Seuil, 1992) şi vorfi folosiţi în acest sens pe tot parcursul lucrării.



4

notează autorul într -o precizare ulterioară de subsol19, în sensul în care:

„transformarea artei în marfă nu ţine de simplul statut acordat subit unui obiect de către societate[...], ci de o serie de elemente pe care opera de artă începe să fie obligată să le conţină pentru aobţine acest statut de marfă, statut fără de care n-ar mai putea să-şi îndeplinească funcţiileesenţiale”20.

Această cheie dublă de lectură pe care o constituie sensul aluziv, conotativ al definiţiei conceptuluide „marşandizare” (trimitere ascunsă, după „scrisele” autorului21, la rolul propagandistic alocat

literaturii în spaţiul comunist) îi pare scriitorului suficient de vizibilă pentru a nu trece complet

neobservată de către cititorul avizat:

„Sunt convins că cititorii mei nu şi-au bătut capul cu prefaţa, sau că, dacă totuşi au răsfoit-o, auînţeles bine care «societate» era ostilă artei şi de ce. Asta pentru că se dezvoltase enorm pe atunciştiinţa de a citi printre rânduri.”22

Nu ar fi de altfel singura dată când Mircea Nedelciu îşi invită deschis cititorii la o practică de

lectură sofisticată, a vigilenţei, a „lecturii întrebare” (care să o suplinească, în termenii săi, pe cea a

„lecturii torpoare”), sau a „atitudinii critice”, „constructive” în raport cu actul de citire a textului 23.

Dicotomie relativ omoloagă, după cum bine observă Adina Diniţoiu într -un articol din Observator

cultural 24, cu cea a lui Jean Ricardou despre „lectura curentă” vs. „a doua lectură” 25. Dar asupra

acestei duble semnificări a discursului vom mai reveni, tangenţial, pe parcursul lucrării.

De reţinut, însă, că Mircea Nedelciu tinde să mizeze mai mereu pe o astfel de dedublare

textuală a sensului, pe procedeul sugestiei şi, implictit, al disimulării prin adaos: „Este, dacă vreţi, o

poveste despre cum să treci de cenzură adăugând, şi nu tăind dintr -un text şi, mai ales, pentru atrece de cenzură un alt text, adică romanul.”, notează scriitorul în Avertisment... 26. Devine astfel

mai evidentă şi logica din spatele dublei (şi, respectiv, triplei) prefaţări a romanului de către scriitor.

Căci într -adevăr, dacă este să luăm în calcul justificările ulterioare ale autorului (şi cred că este

imposibil să nu o facem, măcar pe principiul democratic al „prezumţiei de nevinovăţie”, dacă nu din

alte motive), această prefaţă este un discurs alcătuit iniţial din două paliere suprapuse de text, cărora

li se alătură, odată cu ediţia din 1996 apărută la editura All , un al treilea nivel metatextual. Acesta

din urmă, compus din explicaţii furnizate în note de subsol şi completat de postfaţa de autor Avertisment la ediţia a II -a -1996 , vine să divulge şi să comenteze fabuloasa geneză dublă a prefeţei

din 1986. Avem astfel de a face, odată cu această a doua ediţie a romanului, cu un hiper text

19 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., p.29, nota 2.20 Ibidem, p. 28. Sublinierile îi apar ţin lui Mircea Nedelciu. 21 Mă refer aici, din nou, la explicaţiile ulterioare ale autorului, furnizate în textele menţionate mai sus (nota 13, p.2). 22 Mircea Nedelciu, Avertisment Avertisment la ediţia a II -a – 1996 , ed.cit. , p.309.23 Ibidem, pp. 48-49.24 Adina Diniţoiu, « Textualism socalist » şi « rezistenţa prin cultură » în proza anilor `80, în Observator cultural , nr.

553/ 03.12.2010.25 Jean Ricardou, Literatura : o critică în Pentru o teorie a textului. Anthologie Tel Quel 1960-1971, Bucureşti, 1980,Univers.26 Mircea Nedelciu, Avertisment Avertisment la ediţia a II -a – 1996, ed. cit. , p.309.



5

prefaţial adăugat celui iniţial (el însuşi deja odată reluat la rândul lui). Sau, mai precis, am putea

vorbi aici despre o multiplă punere în abis27 a unei aventuri metatextuale iniţiale, deja destul de

complicată ea însăşi prin dedublarea („intrinsecă” şi „extrinsecă”) a sensurilor. În aceste condiţii, nu

este greu de închipuit de ce prefaţa la Tratament fabulatoriu ni se înfăţişează, în expresia Adinei

Diniţoiu, ca un text format din „50 de pagini sinuoase, hibride”, în care „înseşi intenţiile lui Nedelciu ne par ambigue”28. Iată motivele pentru care, de dragul unei tentative de (relativă)

dezambiguizare, vom trata în cele ce urmează cele trei etaje ale acestei construcţii metatextuale

complexe ca pe nişte variante succesive şi separate ale discursului de legitimare care înveleşte

preţiosul conţinut al romanului. Vom obţine astfel trei aşa-zise prefeţe ale aceluiaşi text ficţional.

În acest sens, o „primă prefaţă” ar fi textul introductiv original, cel care nu a văzut niciodată

lumina tiparului ca discurs de sine stătător şi care poate rămâne, teoretic, o enigmă neelucidabilă în

ceea ce priveşte conţinutul şi/sau însăşi existenţa sa. Practic, însă, Mircea Nedelciu ne oferă, fautede mieux29, o imagine palpabilă a acestuia, în ediţia post-comunistă a Tratamentului fabulatoriu. În

această prezentare, conţinutul original al prefeţei apare ca un discurs nonconformist, mai ales sub

aspect formal şi dacă îl raportăm la ceea ce se putea scrie (cu acordul puterii) în epocă, dar care

(pentru noi – generaţii mai puţin versate în practica forţată a lecturii „printre rânduri” – sau mai

circumspecte) rămâne în continuare, la o primă vedere, relativ ambiguu sau ambivalent în ceea ce

priveşte latura sa conţinutistică. O „a doua prefaţă” ar fi prefaţa oficială publicată la apariţia

romanului, în 1986, cea modificată în urma expertizei cenzorului, un text cu o aparenţă formal (şi

superficial) „domesticită” întru conformitatea cu retorica puterii, i.e. cu faimoasa „limbă de lemn” a

limbajului „legal” autorizat către politica de stat. În fine, „prefaţa a treia” ar fi cea „re-formatată” şi

comentată pentru ediţia din 1996 a romanului. Această variantă prefaţială se prezintă ca un text „cu

două feţe”, una dintre ele cuprinzând, între paranteze pătrate, modificările operate în conformitate

cu intervenţia cenzorului, cealaltă excluzându-le şi fiind explicitată, aşa cum am mai arătat, cu

ajutorul a două metode principale de amendare (notele de subsol aplicate direct pe textul prefeţei şi

respectiv postfaţa de autor intitulată Avertisment...). Această a doua „faţetă” a „prefeţei a treia” este,

de fapt, chiar „prima prefaţă” despre care vorbeam mai înainte, adnotată şi comentată. Acestea fiind

spuse, am să le iau pe rând.

„Prefaţa originală” (sau „prima prefaţă”) este un amplu discurs teoretic, constituit din

aproximativ cincizeci de pagini de problematizări (voit) neclare (şi subliminal polifonice) ale

relaţiei dintre artă şi contextul social (într-o accepţiune foarte largă a termenului); sau, în celălalt

sens, aluziv, de subtext, este vorba (conform explicaţiilor ulterioare ale autorului) despre o abordare

27 Termenul îi aparţine lui André Gide ( Les faux-monnayeurs, Paris, Gallimard, 1960).28 Cf. Adinei Diniţoiu, op.cit. 29 În lipsă de altceva (mai bun, preferabil).



6

a raporturilor dintre producţia artistică şi „câmpul” comunist ideologizant al „puterii”30. Demersul

aparent gravitează în jurul unor noţiuni-cheie apreciate negativ sau negate de pe poziţiile unei

retorici marxiste (precum „moartea artei”, „marşandizarea literaturii” sau „estetica bazată pe o

atitudine contemplativă” ca „estetică burgheză”, „arta ca marfă” sau „artă afirmativă”), cărora li se

opun concepte sau atitudini valorizate pozitiv sau „îndulcite” într-o formă care să le facă atractive, admisibile şi asimilabile discursului oficial (precum „oper a deschisă” al lui Umberto Eco,

avangarda estetică sau „estetica implicării şi a acţiunii” fundamentată pe o „atitudine critică” şi „o

activitate textuantă constructivă” a receptorului, „întrebuinţarea directă” a artei, „artă minoritară” ,

rezistentă la „marşandizare” sau, de ce nu, chiar conceptul de „artă” însuşi).

Pe de altă parte, găsim în indicaţiile ulterioare ale lui Mircea Nedelciu „traducerile” în

intenţii subversive ale acestor concepte esenţiale, sugerate prin intermediul unor difuze echivalenţe

semantice de tipul celor enumerate de Adina Diniţoiu: „marşandizare = ideologizare, artă minoritară= artă neînregimentată, artă majoritară = artă ideologizată”31, sau „acordarea unei funcţii [...]

exclusiv religioase a artei”, unde „religioasă” s-ar traduce prin „ideologică”32, „monoteismul

intolerant” = „intoleranţa” „partidului unic” relativ la producţia artistică 33 ş.a. În plus, regăsim pe

alocuri şi răbufniri spre suprafaţă ale demersului ascuns, precum o destul de curajoasă dezvoltare a

afirmaţiei că „O raportare sau alta a societăţii faţă de arta sa determină modificări aparente a le

funcţiei principale a artei [cea de „perpetuare a omului ca fiinţă socială”, n.n. 34], mai bine zis:

apariţii ale acestei funcţii sub alte înfăţişări.”35, sau expresia limpede provocatoare: „Eu ştiu că nicio

societate nu le poate interzice oamenilor să viseze [...]”36. Dar aceste vizibile ieşiri „subversive”

sunt imediat atenuate, de cele mai multe ori, cu citate sau afirmaţii conformist -contradictorii.37

Inconsecvenţele de acest tip sunt folosite, însă, conform comentariilor ulterioare ale

scriitorului, pe de o parte, în aşa fel încât să atragă observaţiile negative ale cenzorilor, iar pe de altă

parte, într-o manieră care să nu prejudicieze definitiv publicarea romanului. În Avertisment..., el

mărturiseşte:

„cenzura de atunci devenise o simplă cenzură a detaliului, a cuvintelor şi a frazelor. Ea nu avea de

apărat o concepţie estetică, ci doar de evitat incidentele. Pornind de la această observaţie, şi pentru căla sfârşitul facultăţii făcusem o teză despre «marşandizarea» literaturii, mi-a venit ideea ca pentru publicarea romanului să-i atrag pe cenzori într-o dezbatere de «estetică marxistă».”38,

30 Termenii marcaţi sunt folosiţi în sensul precizat la notele 17 (p.3) şi 5 (p.1) ale prezentei lucrări. 31 Adina Diniţoiu, op. cit. 32 Mircea Nedelciu, Prefaţă , ed. cit., p. 26.33 Ibidem, p.25.34 Ibidem, p.25.35 Ibidem, p.26.36 Ibidem, p.28.37 A se vedea, spre exemplu, nota 2 (p. 31), ed. cit.38 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II -a – 1996, ed. cit., p. 307



7

însă: „cum avusesem grijă să împănez prefaţa cu citate din Marx şi din mai toţi intelectualii de

stânga din occident, am simţit că [...] asta îmi va salva romanul, adică îl va face «publicabil»”39. Ni

se revelează, deci, scopul ascuns al acestei primei variante a textului introductiv: „salvarea”

romanului propriu-zis de intervenţia cenzorilor. Rolul, într -o anumită masură, autodestructiv şi

funcţia de „paratrăsnet ideologic”40

ale prefeţei iniţiale sunt evidenţiate în mai multe rânduri în Avertisment...: „Până la urmă, acestă prefaţă [...] nu avea decât rolul de a fi salvat restul romanului

de la maltratări”41. Sau:

„Eram convins că teoriile dezvoltate în prefaţă ( pe care am declarat-o parte integrantă a romanului) îivor atrage pe cenzori. Se vor ambiţiona să ceară tot felul de modificări în partea de teorie literară şisociologie a literaturii, şi astfel romanul propriu-zis va trece fără modificări. Practica a dovedit că numă înşelasem.”42

De altfel, această vocaţie „soteriologică”, de tip (auto)sacrificial a primei prefeţe pare destul de

plauzibilă şi dacă ne gândim la provocările de ordin formal, textual, pe care le presupune ea întermeni discursivi. Retorica (prea) serios teoretică este presărată, din loc în loc, cu inserturi narative

(ficţionale şi autoficţionale43) aparent neintegrate demersului principal şi complet neconforme cu

concepţia de stat despre elocvenţa ştiinţifică. Iată, de exemplu, o astfel de intrare, chiar pe prima

pagină a prefeţei:

„Am scris cuvântul realitate! (Şi vine la mine pictorul D., mă salută, se aşează. Ce mai faci?,întreabă şi-şi lungeşte gâtul să vadă ce scrie pe pagina asta din maşina de scris. Uite, mă, încerc sărescriu începutul prefeţei ăsteia, mă chinui demult cu ea, nu prea merge!)”44;

după care urmează, fără nicio altă trecere, un citat din Caragiale referitor la preţul pe care îl „au înfaţa cititorilor producţiile literare naţionale”. Autorul mărturiseşte că „Intercalarea unor astfel de

povestiri [...] în plină demonstraţie de teorie a literaturii pe baze marxiste trebuie că-i lăsa pur şi

simplu perplecşi pe cenzori. Cel puţin eu aşa îmi închipuiam şi mă pufnea râsul.”45 Trebuie observat

aici şi faptul că aşa-numita suprafaţă „textualistă” a discursului era deja, şi numai prin ea însăşi, una

de natură să provoace suspiciuni. Mircea Nedelciu declara într-un interviu acordat lui Andrei Bodiu

în revista Interval :

„atunci a apărut acest cuvînt, textualism, [...] un cuvînt acuzator, adică textualismul era prima fază;după aia erai numit cosmopolit, şi după aia probabil, mă rog, nu se mai practica asta cu „duşman al poporului“. Dar cosmopolit nu era un nume bun. După ce aveai nişte cr onici în care erai numit

39 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II -a – 1996, ed. cit., p. 30840 În expresia Sandei Cordoş din Un obiect „util”, în Mircea Nedelciu, ed.cit., p. 8.41 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II -a – 1996, ed. cit., p. 309.42 Ibidem, p. 308.43 Pentru evitarea controverselor inutile, precizăm că termenul este utilizat aici în sensul mai larg autorizat de Vincent

Colonna în L’autofiction (Essai sur la fictionalization de soi en littérature), Thèse de doctorat, EHESS, 1989.44 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., p. 13. Acesta este, aproape in integrum, textul pe care îl ocultasem din citareaanterioară a primei pagini (v. şi nota 16, p. 3). 45 Ibidem, nota 1 (ed. cit.), p. 40.



8

textualist, pe urmă erai înjurat în “Săptămâna”, pe urmă aveai greutăţi să îţi publici următorul volum.Se crea un fel de dosar ”46.

Demn de observat, între mecanismele subversiunii mi se mai pare şi sistemul de aluzii

succesive referitoare la romanul 1984 al lui George Orwell, practică intertextuală caracteristică

postmodernismului occidental, aplicată aici cu un rafinament nu neapărat excesiv de eficient (dincauza gradului ridicat de subtilitate), dar dovedind un simţ emotiv al realităţii extrem de acut (şi mă

refer aici mai ales la sugestia realizată prin datarea intenţionată a prezentului textual în 1984,

ulterior manipulată de cenzor – cu bună ştiinţă sau nu)47. Iar printre formele de disimulare-încifrare

a mesajului de subtext, mi se pare că s-ar mai cere notată tehnica utilizării citatelor, o tehnică pe

care aş numi-o „a uzului şi abuzului”, în ideea că preluările din teoreticieni marxişti şi gauşişti nu

sunt doar abundente, ci sunt şi dispuse şi selectate conform unei anumite logici a codificării, diferită

de cea uzuală, a simplei „utilităţi” argumentative a citării. Scriitorul semnalează, de altfel, el însuşi,

mai multe astfel de situaţii ale abuzului de tip dizlocare şi/sau dezamorsare a valorii textului plasat

între ghilimele: folosirea unor citate „banale”, neelocvente (şi deci, benigne) din autorii nedoriţi;

includerea printre referinţe a unor autori obscuri („articlieri” de mică anvergură precum A. S.

Vasques, a cărui existenţă i-a părut cenzorului, la o primă vedere, fictivă)48; utilizarea citatelor din

autori canonici ai marxismului (precum Karl Marx însuşi) în scopul surdinării sau „controlării”

„efectului de ecou”49 al unor afirmaţii mai îndrăzneţe sau al unor estompări menite să autorizeze

dublul sens50.

Pentru a încheia această mai largă prezentare a „primei prefeţe”, aşa cum apare ea integrată

apoi în cea de a doua şi decupată în cea de a treia (prezentare care ne va fi aşadar utilă şi în

continuare), aş mai îndrăzni să adaug o ultimă observaţie care mie mi se pare de esenţă. Şi anume,

aceea că (aşa cum ar rezulta din felul în care este articulat discursul programatic, atât la nivel

formal, cât şi la nivel ideatic) o trăsătură de primă importanţă a retoricii P refeţei ar fi, poate,

distanţa ludico-ironică (şi autoironică) faţă de valenţa de vehicul propagandistic pe care a căpătat-

o, în comunism, discursul teoretic însuşi. Subtextul şi unele dintre inserturile beletristice51, alături

de un număr relativ mic de citate utile52 îmi dau senzaţia că ar fi, de fapt, singurele elemente cu

adevărat „serioase” – adică, în legătură cu care autorul se ia realmente în serios, pe care le asumă la

46 Interviu cu Mircea Nedelciu : Sînt atît de orgolios încît consider că nici n -am avut modele şi nici nu m-am lăsatinfluenţat . Interviu realizat de Andrei Bodiu. Interval , nr. 4, 1998. [online] Disponibil pe Internet:http://interval.tripod.com/04-98/nedelciu.html.47 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., p. 28.48 Ibidem, nota 2, p.27.49 Aluzie la titlul volumului de proză scurtă Efectul de ecou controlat şi la povestirea omonimă. Mircea Nedelciu, Proză scurtă,Bucureşti, Compania, 2003.50 A se vedea, aici, spre exemplificare, nota 1, p.7 din Prefaţă, ed. cit., sau nota 1 p.25, nota 2 de la p. 31, nota 1 de la p.34 ş.a. 51 Ca de exemplu, cel de la pp.21-23, ed. cit.52 Precum cel din Jean Ricardou, p. 32, ed. cit.



9

modul veritabil – dintre cele ce alcătuiesc ansamblul textului (adăugându-se, poate, aici, şi discuţia

finală, referitoare la posibilele abordări critice care ar putea prezenta competenţe veritabile de

analiză a romanului). Discursul din Prefaţă îmi pare, aşadar, unul în esenţă ludic – şi să nu uităm că

el şi porneşte tocmai de la ideea farsei jucate cenzorului : aceea de a-i „ plasa” un roman care oferă o

soluţie de „rezistenţă” la ideologizare şi la propaganda „culturală” – cu alte cuvinte, un text propriu-zis „anticomunist” şi subversiv – cu ajutorul unei diversiuni extrem de elaborate, bazată pe

generarea de (meta)text şi de confuzie prin (meta)text. „Ingineria textuală” a lui Mircea Nedelciu53

cuprinde aici jongleria cu limbajul (sau limbajele) puterii. Cu alte cuvinte, scriitorul îi vinde

cenzorului „prafuri pentru mama-mare” (amorţitoare, totuşi, prin utilizarea cu efect deconcertant, de

aporie, a paradoxului şi prin specularea conştientă a impasului de fond al iluminismului gândirii54

pe care acesta îl imprimă) tocmai în timp ce face „trafic de frontieră” cu „mărfuri” „hard”:

„[...] prima reacţie care a venit de la Consiliul de Editură”, povesteşte autorul în Amendament... „afost de o extremă violenţă: romanul poate fi publicat, dar fără prefaţă [s.a.]. Prefaţa este un text«anticomunist». Acest cuvânt era rareori pronunţat în acea vreme şi reprezenta o acuză gravă. [...]Cum declarasem că prefaţa face parte din roman, nu puteam accepta publicarea cu o amputare decincizeci de pagini. În schimb, consideram că acuza de «anticomunism» adusă textului prefeţei nu poate fi susţinută cu argumente şi eram de acord să «aduc clarificări». Să mi se arate punctele în careaceastă falsă impresie de anticomunism s-a putut face simţită. Pusă astfel problema, ea trebuie să ficauzat ceva dureri de cap celor care se ocupau de romanul meu. [...] Î n manuscrisul prefeţei mele era[...] greu de subliniat un paragraf care era doar o dezvoltare a unui citat din Marx şi a susţine că ideeaeste «anticomunistă»”55.

Tot ludicul îmi pare a fi şi procedura prin intermediul căr eia „persoana cu drept de

decizie”56 este împrinsă încă mai departe în ridicol, adică la operar ea unor schimbări, practic,

aproape nesemnificative în termeni de fond, la o „cenzură a detaliului, [...] o campanie pentru

traducerea [...] în limbă de lemn” 57 a unui discurs care deja pastişează, de multe ori reducând chiar

la absurd (atât prin formă, cât şi prin conţinutul de suprafaţă) această retorică oficială. Modificarea

(cu efect de esenţă astfel substanţial redus) comandată de instituţia discursivă a puterii se produce,

totuşi. Rezultă cea de „a doua” prefaţă, varianta „cenzurată” (prin adaos) din 1986, considerată

suficient de legitimă pentru ca r omanul să vadă lumina tiparului, ea păstrând altfel, fără niciun fel

de dificultăţi, dimensiunea rizibilă a jocului din prima versiune. „Corecturile” formale se reduc, în

mare măsură, la „clarificări” de tipul caracterizării prin atribute din familia de cuvinte a termenului

„capitalist”, a substantivelor din cea a termenului „societate”, sporind inconsistenţa discursului

teoretic. Apare, de exemplu, opoziţia între arta „cu funcţie formativă şi educativă” (şi s-a adăugat

53 Sintagma marcată prin ghilimele îi aparţine. 54 Mă refer aici la spiritul de sorginte iluministă al încrederii absolute în raţiune. V. şi Isaiah Berlin în Adevăratul studiual omenirii, Bucureşti, Meridiane, 2001. 55 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II -a – 1996 , p. 308.56 Idem, Prefaţă, ed. cit., nota 2, p. 30.57 Idem, Avertisment la ediţia a II -a – 1996 , p. 307.



10

aici: „funcţie principală în socialism”) vs. „arta afirmativă sau indiferentă [s.a.]”58 – care, după cum

reiese datorită „completării” impuse, ar fi specifică societăţii „burgheze”, „capitaliste”; aşa-zisa

„clarificare” reduce, de fapt, discuţia la absurd, în cazul în care nu este depistată ca adaos şi nu

citim (în continuare) cu grila „artă cu funcţie critică” vs. „artă a limbii de lemn”.

„De aici încolo [de la acceptarea propunerii de «modificare» şi «clarificare» a prefeţei iniţiale, n.n.]lucrurile s-au mai simplificat. Dacă, să zicem, în textul prefeţei se vorbea despre «ostilitateasocietăţii faţă de artă», rescriam astfel «ostilitatea societăţii capitaliste (sau burgheze) faţă de artă».Unde vorbeam despre valenţele «antropogenetice» ale literaturii, adăugam ceva depre «omul nou».În cele din urmă, mai mult am adăugat decât am tăiat din textul meu, şi după o nouă lectură, cenzoriis-au mai îmbunat. Mă întrebau acum de ce n-am folosit citate din autori români (probabil din cauzaTovarăşului!) [...]. Şi ca s-o fac pe nebunul până la capăt, am introdus un singur citat din Sociologiaculturii de A. Bondrea [...] o banalitate care la rândul ei fusese preluată din altă parte.”,

povesteşte autorul în Avertisment... 59. Modificările de conţinut (precum referirile – indiferent dacă

lipsite de orice pertinenţă – la teoreticieni români) nu capătă consistenţă decât, poate, prin inserarea

de noi exemplificări ficţionale care „atacă” consumismul capitalist60.

Funcţia legitimatoare a prefeţei este însă, de-abia acum, în acestă a doua variantă,

îndeplinită: dincolo de inconsistenţele delirante ale teoretizărilor introductive, romanul îşi capătă

binemeritata „existenţă socială” fără alte „maltratări”. Şi – susţinând mai departe ideea falsei

teoretizăr i ironice pe care am expus-o mai sus – scriitorul adaugă în continuarea citatului anterior

din Avertisment...:

„Pînă la urmă, această prefaţă a devenit un lung şi plictisitor text în care se păstrau urmele lupteimele cu cenzorii anonimi pe probleme de teorie literară, estetică marxistă, sociologia receptării etc.,etc., dar care nu avea decât rolul de a fi salvat textul romanului [...] Când casa de editură All mi-a propus să reediteze romanul Tratament fabulatoriu, primul meu gând a fost să elimin celebra prefaţă”61.

Facticitatea de fond a discursului teoretic al prefeţei „a doua”, deşi „condimentat” cu

(auto)ironie şi înţesat de aluzii subliminale contradictorii, pare să reiasă şi din tentaţia acestui refuz

al autentificării lui de către autor, imediat ce acesta se vede eliberat de spaima cenzurii. Aşadar,

Prefaţa din 1986 nu a funcţionat, pentru scriitor, decât ca discurs de legitimare în acel context , ca

vehicul de transport al romanului spre sfera publică. Iar dacă el este totuşi reluat şi în ediţiile post-

decembriste ale romanului, prin Prefaţa şi Amendamentul la ediţia a II -a – 1996 , acest lucru nu mi

se pare că dă seama de asumarea de către autor a expunerii teoretice propriu-zise, ci de aceea a

subtextului prefeţei originale.

Prefaţa „a treia”, cea amendată post factum în 1996, este publicată tocmai în sensul

expunerii (cu valoare exclusiv documentară, testimonială) a grotescului care caracterizează

versiunile anterioare :

58 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., pp.33-34. V. şi nota 2, p.34. 59 Idem, Avertisment la ediţia a II -a – 1996, ed. cit., p. 309.60 A se vedea, în acest sens, insertul adăugat la paginile 28-29, Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit.61 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II -a – 1996, ed. cit., p. 309.



11

„[...] am retrăit toate acele avataruri ale «negocierii» cu cenzura şi mi-am dat seama că textul adevenit un fel de reportaj sui-generis dintr-o experienţă auctorială pe care sper că niciun scriitor n-ova mai trăi vreodată, nicăieri în lume”62.

Precizările retroactive din prefaţa (şi postfaţa) „testimonială” vin să închidă astfel un nou cerc

„fabulatoriu”:

„Este, dacă vreţi, o poveste [s.n.] despre cum să treci de cenzură adăugând. [...] în fond, ea face partedin viaţa mea ca şi toate celelalte romane sau povestiri [s.n.] pe care le-am scris”63.

Din nou, aici, referirea la Prefaţă în termeni de „poveste”, „roman”, „povestire” – toate, specii ale

ficţiunii, şi nu ale teoriei literare – mi se pare că semnalează destul de explicit faptul că în viziunea

lui Mircea Nedelciu, discursul teoretic al prefeţei nu trebuie luat în considerare prin şi pentru sine ,

ca expresie a convingerilor intime ale autorului, ci mai degrabă prin şi pentru subtextul pe care îl

ascunde, pe de o parte, şi prin şi pentru felul în care o face, pe de altă parte.

Fără să mai insist inutil asupra prefeţelor „doi” şi „trei”, voi mai adăuga doar că prinintermediul explicitărilor din cuprinsul ultimei variante (a cărei principală funcţie este cea

„documentară”) gradul de autenticitate asumat de scriitor faţă de primele două apare (paradoxal –

din nou – tocmai prin faptul că nu este), ca unul absolut64: „Cititorul, dacă va avea răbdare să

răsfoiască paginile prefeţei şi dacă a trăit acele vremuri, va judeca. Eu îmi asum totul.” 65, scrie el în

propoziţiile de încheiere ale Amendament...-ului. „Totul”, însemnând, după părerea mea, „întreg

jocul”, mult mai degrabă decât inconsistenţele particulare ale discursului prefaţial considerate sui-

generis. De aceea, ideile de tipul celei exprimate de Sanda Cordoş în introducerea la ediţia din 2006a romanului66, cum că „Prefaţa nu joacă doar rolul de paratrăsnet ideologic (inclusiv prin

depozitarea aici a concesiilor ideologice), ci dovedeşte apetenţa şi înzestrarea reală a lui Mircea

Nedelciu pentru teorie”67 nu mi se pare plauzi bilă decât în sensul în care admirăm dezinvoltura cu

care scriitorul jonglează cu feluritele limbaje în contextul demersului ludic de profunzime pe care

încerc să-l argumentez aici. Astfel pusă problema, „temeinicia” teoretică a prefeţei ar consta tocmai

în această deconstrucţie sofisticată (realizată – din nou – prin supra-constr ucţia de structuri

suprapuse), care vine să submineze retorica teoriei literare marxiste. Altfel, mă îndoiesc că autorul

însuşi şi-ar „asuma”, fără rezerve, producţia prefaţială – sau, cu alte cuvinte, nu cred că Mircea

Nedelciu îşi asumă acest text introductiv „legitimator” altfel decât ca pe un „tratament (sau meta-

tratament) fabulatoriu” al relaţiilor cu „câmpul puterii” comuniste.

*

62 Ibidem, p. 309.63 Ibidem, p. 309.64 În sensul că autorul îşi asumă prefaţa republicând-o, dar nu ca şi conţinut teoretic, ci ca soluţie legitimatoare ludică. 65 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II -a – 1996, ed. cit., p.310.66 Sanda Cordoş, Un obiect util. Cuvânt înainte, în Tratament fabulatoriu, ed. cit.67 Ibidem, p. 8.



12

Ca să „fac punctul”68 acestei destul de alambicate analize, voi rezuma spunând că metoda

imaginată de Mircea Nedelciu, pe care am numit-o formal „a multiplei prefaţări” (sau a „adăugării”

la text) este aceea a unui demers legitimator laborios şi heteroclit. Fundamentat pe mecanismele

baroce ale punerii în abis – de la nivelul conceptelor şi sintagmelor, la cel al frazării şi citării, şi nu

în ultimul rând, atingând nivelul de ansamblu al construcţiilor textuale supraetajate în paliere dehiper- (şi hipo-) text multiplu suprapuse – acest discurs de legitimare, construit iniţial ca specific

unor relaţii nefireşti ale literaturii cu câmpul socio-cultural şi politic, se lasă uşor reconfigurat spre a

face faţă unor situaţii foarte diferite (v. totalitarism vs. democraţie, spre exemplu). În acest sens, el

ajunge, în final, să fie un instrument foarte maleabil, şi deci, util, eficient. Avem de a face cu o

construcţie obligată la ingeniozitate, care este capabilă să răspundă diferit la nevoile textului „de

legitimat”, în funcţie de contextul extra-literar la care acesta se cere raportat. Legitimarea se face pe

principiul unei risipe de mijloace care autorizează (sau măcar maschează la modul eficace) schimbările de rol destul de dramatice ale discursului prefaţial (de la „soteriologia” suicidară a

„anticomunismului” prefeţei originale, la legitimarea neloială, marxizantă, dar eficientă, a celei din

1986 şi în final la valoarea „testimonială”, de document, a versiunii adnotate după 1990 a prefeţei).

Toate acestea sunt posibile, însă, doar pe fondul unei detaşări ludico-ironice relativ la teoria

literară aşa cum era ea practicată de către retorica oficială (sau oficial acceptabilă) şi prin blocarea

sistematică, deconcertantă, a logicii textului de suprafaţă citit singur . Această dez-angajare teoretică

de suprafaţă pactizează, însă, într-o manieră foarte intimă, cu ideea esenţială a Tratamentului

fabulatoriu. Şi mă refer aici atât la romanul propriu-zis, cât şi la soluţia pe care acesta o propune –

aceea a schimbării sensului manipulării prin inversarea semnelor discursului. Aşadar, este

anticipată, prevenită şi „dejucată” intervenţia cenzorului, el nu mai este cel care deţine controlul, cel

care „de-construieşte”, ci cel care este deconstruit. De altfel, mi se pare că ideea este reluată (încă

mai explicit, poate) şi într-un pasaj din Zodia scafandrului: „figurile de stil, voiam să-i arăt

[cenzorului romanului Femeia în roşu, n.n.], situează literatura mult deasupra puterilor pe care le

avea el asupra corpului material al unei cărţi sau boala asupra trupului meu”69. Iată, deci, care îmi

pare a fi principiul de acţiune al acestui tip de „rezistenţă”.

„[...] Ideea mea a fost de la început să fac din roman un obiect util, un instrument pentru creşterearezistenţei la manipulare. Într-un fel,” – recunoaşte scriitorul în Amendament... – „această idee era şimărturisirea unui eşec: dacă nu poţi lupta sau dacă lupta n-are şanse de succes, singura formă derezistenţă este să ne refugiem în «fabulatoriu». Cam ăsta era singurul mesaj pe care îl adresamcititorilor prin acest «obiect util»: ca să nu fim tot timpul o masă manipulabilă, haidem să neconstruim din propria fabulaţie refugii şi adăposturi. O utopie, în fond. O contrautopie faţă de utopianegativă de tip Orwell pe care o trăiam în realitatea acelui 1984”70.

68 Preiau, aici, expresia obsesivă a personajului Luca din Tratament fabulatoriu.69 Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, Bucureşti, Compania, 2000, p. 9. 70 Idem, Avertisment..., ed.cit., p. 307.



13

În încheiere, mă văd nevoită să revin, aşadar, succint, la discuţia deschisă de criticii

„rezistenţei prin cultură” – această luare de poziţii pe care Sorin Antohi ar numi-o „jocul cu

mărgelele de sticlă” al unor „Navetişti în Castalia”71 – în contextul în care soluţia anti-cenzură a lui

Mircea Nedelciu din prefaţa la Tratament fabulatoriu s-ar încadra, mai degrabă, în acest gen de

subversiune decât în cel al conflictului direct şi deschis cu puterea. Fără să insist inutil asuprariscurilor procedeului particular de legitimare ales de Mircea Nedelciu – expuse suficient de

elocvent de Adina Diniţoiu în „Textualism socialist” şi „rezistenţă prin cultură” în proza anilor

`8072 (observaţii la care subscriu, de altfel, în bună măsură) – nu m-aş opri decât asupra câtorva

detalii mai puţin luate în considerare de către adversarii declaraţi ai refugiului în „fabulatoriu”, dar

care mie mi se par, totuşi, semnificative. Şi anume, mă interesează să atrag atenţia şi asupra unor

calităţi ale acestui procedeu legitimator care ar putea să contrabalanseze, măcar întrucâtva,

compromisul făcut.Este vorba, în principal, despre efectele postmodernist73-deconstructiviste pe care le

produce configurarea particular ă, ludică şi ironică, a retoricii de tip „tratament fabulatoriu” din

prefaţă (sau din prefeţe). Dincolo de alegerea estetică extrem de valoroasă pe care mi se pare că o

presupune, metoda de legitmare a lui Mircea Nedelciu devine, dacă este privită din acestă

perspectivă, mai puţin atacabilă, din (cel puţin) două motive. În sensul acesta, am încercat să

argumentez în primul rând că modificările impuse de cenzor nu reuşesc să anihileze dubla lectură

posibilă a textului introductiv, tocmai datorită construcţiei aparte, voit derutante şi (relativ) anti-

teoretice care caracterizează discursul prefeţei. Mai mult, mi se pare şi mai relevant să avem în

vedere că „maltratarea” acesteia (deşi riscantă pentru cititor) reuşeşte într -adevăr să apere de

mistificări romanul propriu-zis (adică textul de cel mai larg interes public): este important de reţinut

că astfel protejat, textul esenţial este nu doar publicat , ci şi prezervat (aproape74) în original. În al

doilea rând, soluţia ironiei teoretice găsită de Mircea Nedelciu îmi pare nu doar a da seama de

puternica „spectralitate”75 a cenzurii şi a mecanismelor de represiune din anii de sfârşit ai regimului

comunist, ci cred că ea a fost menită, în acelaşi timp, să „dezvrăjească”76 (să demistifice, să

deconstruiască) temutele instituţii ale statului şi tehnicile de manipulare utilizate de ele. În viziunea

mea, constatarea că cenzura „nu avea de apărat o concepţie estetică”77, şi nici nu stăpânea, nici pe

71 V. Sorin Antohi, Războaie culturale. Idei, intelectuali, spaţiu public, Bucureşti, Polirom, 2007.72 Adina Diniţoiu, op. cit. 73 Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Bucureşti, Univers, 1997. 74 V. primul alineat de la pagina 208 din Avertisment la ediţia a II -a -1996 , ed. cit., pentru clarificări. 75 Jacques Derrida foloseşte termenul de „spectralitate” pentru a se referi la o „prezenţă a absenţei”, şi strict în acest

sens îl preluăm şi noi aici ( în Spectres of Marx, London, Routledge, 1994.)76 Expresie preluată de la Max Weber (Sociologia religiei. Tipuri de organizări comunitare religioase, Bucureşti,Teora,1998.)77 Mircea Nedelciu, Avertisment…, ed. cit., p. 307.



14

departe, „o adevărată «tehnologie» ştiinţifică a manipulării maselor şi a represiunii”78, este cea care

îi sugerează scriitorului posibilitatea de a reduce la ridicol nişte structuri care se autosusţineau,

printre altele, şi prin simpla generare de angoasă ca mijloc de intimidare79. Iată de ce nu cred că este

o greşeală a spune că Prefaţa la Tratament fabulatoriu se prezintă ca o metodă de rezistenţă (şi

subzistenţă) originală, aparte şi admirabilă nu doar sub aspect intelectual.

Referinţe bibliografice NEDELCIU, Mircea. Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, Cartea Românească, 1986.

NEDELCIU, Mircea. Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, Allfa, Paideia, 1996.

NEDELCIU, Mircea. Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, Compania, 2006.

NEDELCIU, Mircea. Prefaţă în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, Compania, 2006, pp.13-64.

NEDELCIU, Mircea. Avertisment la ediţia a II -a – 1996 în Tratament fabulatoriu. Roman cu o

prefaţă a autorului, Bucureşti, Compania, 2006, pp. 305-310.

NEDELCIU, Mircea. Interviu cu Mircea Nedelciu în Interval , nr. 4, 1998. Interviu realizat deAndrei Bodiu. [online, citat 2010-10-05].

Disponibil pe internet: http://interval.tripod.com/04-98/nedelciu.html.

NEDELCIU, Mircea. Zodia scafandrului. Roman inedit, Bucureşti, Compania, 2000.

NEDELCIU, Mircea. Efectul de ecou controlat , Bucureşti, Cartea românească, 1981.

ANTOHI, Sorin. Războaie culturale. Idei, intelectuali, spaţiu public, Bucureşti, Polirom, 2007.

BERLIN, Isaiah. Adevăratul studiu al omenirii, Bucureşti, Meridiane, 2001.

BOKIBA, André Patient. Le discours préfaciel: instance de légitimation littéraire, Québec, 1991,

Presses de l'Université Laval, vol. 24, no 2 (14 ref.), pp. 77-97.

BOURDIEU, Pierre – Regulile artei, Bucureşti, Univers, 1998.

COLONNA, Vincent. L’autofiction (Essai sur la fictionalization de soi en littérature), Thèse dedoctorat, EHESS, 1989. [online, citat 2010-09-14].Disponibil pe Internet : http://tel.archives-ouvertes.fr/docs/00/04/70/04/PDF/tel-00006609.pdf.

CORDOŞ, Sanda. Un obiect util. Cuvânt înainte, în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, Compania, 2006, pp.7-12.

78 Idem, p.306.79 A se vedea, în acest sens, pp. 305-307 din Avertisment…, ed. cit.

http://interval.tripod.com/04-98/nedelciu.html

http://tel.archives-ouvertes.fr/docs/00/04/70/04/PDF/tel-00006609.pdf

http://tel.archives-ouvertes.fr/docs/00/04/70/04/PDF/tel-00006609.pdf

http://interval.tripod.com/04-98/nedelciu.html



15

CR ĂCIUN, Gheorghe. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu

Petrescu şi Mircea Nedelciu, Cluj-Napoca, Grinta, 2003.

DERRIDA, Jacques. Spectres of Marx, London, Routledge, 1994.

DINIŢOIU, Adina.„Textualism socialist” şi „rezi stenţă prin cultură” în proza generaţiei `80, în

Observator cultural, nr. 553, 03.12.2010. [online, citat 2010-10-15].Disponibil pe Internet: http://www.observatorcultural.ro/Textualism-socialist-si-rezistenta-prin-cultura-in-proza-anilor-80*articleID_22362-articles_details.html.

DOBRESCU, Caius. Inamicul impersonal , Piteşti, Paralela 45, 2001.

DOBRESCU, Caius. Revoluţia radială. O critică a conce ptului de postmodernism dinspre

înţelegerea plurală şi deschisă a culturii burgheze, Braşov, Editura Universităţii „Transilvania” dinBraşov, 2008.

GENETTE, Gérard. Palimpsestes: La littérature au second degré, Paris, Éditions du Seuil, 1992.

GIDE, André. Les faux-monnayeurs, Paris, Gallimard, 1960.

HUTCHEON, Linda. Politica postmodernismului, Bucureşti, Univers, 1997.

ION, Angela. Le Réalisme et le Roman moderne în Histoire de la littérature française, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982, pp.67-73.

LASZLO, Alexandru. Istoria hollywoodiană a l iteraturii române, în Tribuna, nr.85, 2006.

LEFTER, Ion Bogdan. O oglindă purtată de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatea

românească, Piteşti, Paralela 45, 2010, pp. 300-314.

MIHĂIEŞ, Mircea. Viaţa ca o bielă-manivelă în Observator cultural , nr. 101, ianuarie 2000.[online, citat 2010-10-6] .Disponibil pe Internet: http://www.observatorcultural.ro/Viata-ca-o-biela-manivela-(Interviu-cu-Mircea-Mihaies)*articleID_272-articles_details.html.

MITTÉRAND, Frédéric. Le discours du roman, Paris, Presses Universitaires de France, 1980.

ORWELL, George. 1984,London, Penguin Books, 2004.

RAYMOND, Michel. Le Roman depuis la Révolution, Paris, Armand Colin, 1967.

RICARDOU, Jean. Literatura : o critică în Pentru o teorie a textului. Anthologie Tel Quel 1960-

1971, Bucureşti, Univers, 1980.

ROBERTSON, Alan. Interpreting the rhetoric of contextual instrumentality, în Working Papers in

Art and Design, vol 4, 2006, University of Hertfordshire, ISSN 1466-4917. [Citat 2010-10-05]Disponibil pe Internet: http://sitem.herts.ac.uk/artdes_research/papers/wpades/vol4/arfull.html.

ŞTEFĂNESCU, Alex. Mircea Nedelciu, în România literară, nr.6, 2002.

WEBER, Max. Sociologia religiei. Tipuri de organizări comunitare religioase, Bucureşti, Teora,1998.

http://www.observatorcultural.ro/Textualism-socialist-si-rezistenta-prin-cultura-in-proza-anilor-80*articleID_22362-articles_details.html


http://www.observatorcultural.ro/Viata-ca-o-biela-manivela-(Interviu-cu-Mircea-Mihaies)*articleID_272-articles_details.html


http://sitem.herts.ac.uk/artdes_research/papers/wpades/vol4/arfull.html

http://sitem.herts.ac.uk/artdes_research/papers/wpades/vol4/arfull.html





Documents

Nedelciu_Tripla_prefata