Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Necesitatea stabilirii unei forme institutionalizate de cooperare intre state s-a facut puternic simtita mai ales in perioada 1945-1949, cand, desi tarile din Europa Occidentala si-au diminuat sistemele de aparare, conform intelegerilor din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, URSS-ul ducea o politica expansionista si nu dadea niciun semn ca ar intentiona sa reduca puterea fortelor sale armate. In plus, impunerea unor regimuri nedemocratice, mai ales, in centrul si estul Europei, amenintarile la adresa suveranitatii Norvegiei, Greciei si Turciei, blocada Berlinului, ca si violarea drepturilor si libertatilor omului in multe dintre tarile lumii au constituit un motiv intemeiat pentru luarea unor decizii in acest sens.

La 17 martie 1948, Benelux, Franta si Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles,

denumit si Tratatul Uniunii Occidentale care cuprinde un angajament de asistenta automata

impotriva oricarei agresiuni. Organizatia care a rezultat din Tratatul de la Bruxelles o evoca deja

pe cea a Tratatului Atlanticului de Nord. URSS si statele aliate ei au format Pactul de la Varsovia

in 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizatii au fost forte oponente in Razboiul

Rece. Dupa caderea Cortinei de Fier in 1989, Pactul de la Varsovia s-a dezintegrat.

Organizatia politico-militara a Atlanticului de Nord (NATO) s-a creat la 4 aprilie 1949,

cand, la Washington, a fost semnat actul sau de constituire de catre reprezentantii guvernelor a

12 tari, respectiv ministrii afacerilor externe din Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franta,

Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia si SUA. La 24 august 1949, a intrat in

vigoare, dupa ce toate tarile membre semnatare au ratificat tratatul si au depus instrumentele de

ratificare la depozitar, care este Guvernul SUA.

Definit ca organizatie de autoaparare si securitate pentru a se incadra in prevederile

normelor dreptului international, Tratatul, in articolul 1 prevedea ca “partile se obliga, asa cum

este stipulat in Carta Natiunilor Unite, sa solutioneze prin mijloace pasnice orice diferende

internationale, in care ar putea fi implicate, in asa fel, incat pacea si securitatea internationala,

precum si dreptatea, sa nu fie primejduite si sa se abtina in relatiile lor internationale de a recurge

la amenintarea sau folosirea fortei, in orice mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite”.1[1]

Primul secretar general al NATO, lordul Ismay, referindu-se la scopul crearii acestei noi

aliante militare in Europa, spunea ca aceasta asigura “a-i pastra pe americani inauntru, pe rusi

afara si pe germani la pamant”. Intr-adevar, aceasta ne da un sumar al principalelor trei obiective

pentru NATO. Mai intai, pentru a forma o pozitie de aparare comuna si unita a Occidentului

impotriva Uniunii Sovietice. In al doilea rand, pentru a restructura peisajul militar occidental

dupa caderea Germaniei naziste si, in al treilea rand, pentru a incuraja America, putere care, de la

1[1] R. Winkler, Viitorul NATO, in Europaische Sichererheit, RFG, an 44, nr.1, ian.1995, pag.32

avertismentul lui Jefferson impotriva „aliantei dificile”, a ramas in mod traditional banuitoare

fata de asociatiile internationale si de a fi parte a unei organizatii de securitate care este

materializata printr-un tratat.2[2] Scopurile s-au mai cosmetizat in timp, astfel ca Grecia si Turcia

s-au alaturat Aliantei la 18 februarie 1952. In 1955, la 10 ani de la capitulare, Germania a aderat

ca Germania de Vest, iar unificarea germana din 1990 a extins participarea Germaniei cu

regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisa la 30 mai 1982, iar fostele tari semnatare ale

Pactului de la Varsovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria si Cehia), fie in anul

2004 (Romania, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania si Bulgaria). Ultimele tari care au

aderat la NATO sunt Albania si Croatia, la 1 aprilie 2009.

Astazi, exista in esenta trei scoli de gandire care isi disputa intaietatea asupra mostenirii

Aliantei Atlantice si viitorul relatiilor transatlantice, in general. Prima scoala de gandire

argumenteaza ca nu exista probleme fundamentale in relatiile SUA – Europa si afirma ca pilonii

principali ai acestei relatii sunt puternici. Adeptii acestei scoli pretind ca SUA si guvernele

europene au multe interese comune si ei insista ca NATO este si va continua sa fie centrul

relatiilor SUA – Europa. De inteles, acestia sunt, in general, reprezentanti ai guvernelor europene

si ai NATO3[3]. A doua scoala de gandire argumenteaza ca Statele Unite si Europa au orientari

diferite si sunt pe punctul de a se separa, deoarece peisajul strategic s-a schimbat si Statele Unite

si Europa vor actiona impreuna, nu pentru mult timp, in fata unei amenintari comune pentru

mentinerea supravietuirii lor. Ca rezultat, NATO a devenit nerelevant, si ei cred ca NATO, cel

mai probabil, va disparea 4[4]. A treia scoala de gandire este undeva in mijlocul celor doua,

argumentand ca problemele nu sunt asa de grave, la urma urmei, si ca vointa NATO intrucatva

si-a pierdut relevanta, dar va ramane un factor important in relatiile transatlantice5[5].

Alianta Nord Atlantica a fost creata in temeiul Art. 51 al Cartei Natiunilor Unite, care

reafirma dreptul inalienabil la aparare individuala sau colectiva. Tratatul sprijina drepturile

individuale precum si obligatiile internationale pe care le au statele conform Cartei Natiunilor

Unite. Fiecare tara membra este obligata sa isi asume atat riscurile si responsabilitatile, cat si

2[2] Tomas Valasek, The Fight against Terrorism: Where’s NATO?, World Policy Journal, Winter 2001/02, pag.19-25.

3[3] Ronald Asmus, Rebuilding the Atlantic Alliance, Foreign Affairs, septembrie/octombrie 2003, pag.20-32.

4[4] Robert Kagan, Power and Weakness, Policy Review, iunie 2002, pag. 1-22.

5[5] Tomas Valasek, op. cit., pag.19-25.

avantajele securitatii colective angajandu-se sa nu ia parte la niciun alt acord international care ar

putea intra in conflict cu clauzele Tratatului.

Astfel, primele articole ale tratatului reitereaza principalele prevederi ale Cartei

Natiunilor Unite care stau la baza intelegerii; reglementarea prin mijloace pasnice a diferendelor

internationale; abtinerea de la folosirea fortei si amenintarea cu forta in rezolvarea neintelegerilor

precum si modalitatile de actiune pentru dezvoltarea relatiilor internationale si incurajarea

colaborarii economice intre membrii tratatului.

Ca preambul la pozitia Tratatului, scopul aliatilor este acela „de a promova relatii de pace

si prietenie in Zona Nord-Atlantica”. Cu toate acestea, in momentul semnarii Tratatului, scopul

imediat al NATO a fost sa isi apere membrii de o potentiala amenintare care ar fi putut rezulta in

urma politicii si sporirii capacitatii militare ale fostei Uniuni Sovietice.

Tratatul Atlanticului de Nord a pus bazele unei aliante de tari independente avand ca

principiu fundamental un angajament comun fata de cooperarea mutuala intre statele membre

bazat pe indivizibilitatea securitatii acestora, mentinerea pacii si apararea libertatii lor prin

solidaritate politica, coeziune si aparare militara pentru a impiedica si respinge, daca este

necesar, toate formele posibile de agresiune impotriva lor. Solidaritatea in interiorul Aliantei

asigura faptul ca nicio tara membra nu este nevoita sa se bazeze doar pe propriile eforturi

nationale in abordarea provocarilor fundamentale legate de securitate. Fara a priva statele

membre de dreptul si datoria lor de a-si asuma responsabilitatile suverane ce le revin in domeniul

apararii, Alianta le da posibilitatea de a-si realiza obiectivele esentiale de securitate nationala

prin efort comun.

In scopul infaptuirii eficiente a obiectivelor tratatului, partile actioneaza individual sau

colectiv pentru intarirea capacitatii lor individuale si colective de aparare. Orice masura ce va fi

luata in domeniul securitatii se va lua dupa o consultare intre parti.

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord asigura structura care permite implementarea

obiectivelor Aliantei, au loc consultari in urma carora tarile membre iau decizii in probleme

politice si militare care le pot afecta securitatea. NATO ofera structurile necesare pentru

facilitarea consultarilor si cooperarii intre tarile membre, in domenii militare, politice si

economice, precum si stiintifice sau in afara sferei militare. Astfel, ideea de securitate

impartasita de catre membrii Aliantei, indiferent de diferentele specifice sau de capacitatile

militare nationale, contribuie la stabilitatea din zona Euro-Atlantica. Se creeaza conditii care

favorizeaza extinderea cooperarii intre membrii Aliantei, precum si intre membrii Aliantei si alte

tari.

In domeniul militar partile isi asigura sprijin reciproc, actionand si in alte domenii,

inclusiv prin solicitarea interventiei Consiliului de Securitate incat sa se asigure masurile

necesare pentru restabilirea si mentinerea pacii si securitatii internationale. Totodata, in tratat se

delimiteaza zona sa geografica in care se aplica prevederile tratatului: teritoriile statelor

semnatare, insulele aflate sub jurisdictia acestora in Zona Atlanticului de Nord, la Nord de

Tropicul Racului, precum si fortele supuse protectiei: fortele terestre, navale si aeronavale ale

partilor aflate in aceste teritorii sau in raioane de stationare in orice alta regiune a Europei, in

Marea Mediterana sau Atlantic, la Nord de Tropicul Racului.

Prin prevederile tratatului partile s-au angajat sa nu aduca prejudicii drepturilor si obligatiilor ce decurg din Carta Natiunilor Unite si indeplinirii responsabilitatilor ce le revin in Consiliul de Securitate, in domeniul mentinerii pacii si securitatii internationale sau din angajamentele internationale in vigoare.

In vederea intaririi securitatii si stabilitatii spatiului euroatlantic, Alianta este pregatita sa

contribuie, de la caz la caz si prin consens, la prevenirea eficienta a conflictelor, la angajarea

activa in managementul crizelor, inclusiv in operatii de raspuns la crize, sa promoveze pe scara

larga parteneriatul, cooperarea si dialogul cu alte tari din spatiul euroatlantic, in scopul cresterii

transparentei, increderii reciproce si a capacitatii de actiune comune cu Alianta.

Scopul esential al NATO este acela de a asigura libertatea si securitatea tuturor

membrilor sai prin mijloace politice si militare. Inca de la inceputurile sale, Alianta a depus

eforturi pentru stabilirea unei ordini juste si durabile de pace in Europa, bazata pe valorile

comune ale democratiei, drepturile omului si in conformitate cu litera legii. Acest obiectiv al

Aliantei a dobandit o noua semnificatie odata cu sfarsitul Razboiului Rece, deoarece, pentru

prima data in istoria europeana de dupa razboi, perspectiva indeplinirii lui a devenit o realitate.

NATO reprezinta legatura transatlantica prin intermediul careia securitatea Americii de

Nord este in permanenta conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practica a

efortului colectiv depus de catre membrii sai pentru sustinerea intereselor lor comune in

problema securitatii.

Sarcinile fundamentale de securitate vizeaza:

● asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe institutii democratice;

● solutionarea pasnica a diferendelor;

● servirea ca forum de consultari intre aliati pe orice problema care ar afecta interesele lor vitale;

● descurajarea si apararea impotriva oricarei amenintari de agresiune la adresa oricarui stat membru NATO.

Telul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectura de securitate europeana pentru care contributiile Aliantei la securitatea si stabilitatea spatiului euroatlantic si a celorlalte organizatii internationale sunt complementare si se consolideaza reciproc, atat prin adancirea relatiilor intre tarile euroatlantice cat si prin gestionarea crizelor.

Alianta incearca sa intareasca securitatea si stabilitatea euroatlantica prin:

● pastrarea legaturii transatlantice;

● mentinerea unor capabilitati militare eficace si suficiente pentru descurajare si aparare,

pentru indeplinirea intregului spectru de misiuni ale NATO;

● dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare in cadrul Aliantei, o

capacitate completa pentru gestionarea cu succes a crizelor;

● continuarea procesului de deschidere fata de noi membri;

● urmarirea constanta a relatiilor de parteneriat, cooperare si dialog cu celelalte tari ca

parte a abordarii problemelor de securitate euro – atlantica prin cooperare, inclusiv in domeniul

controlului armamentelor si dezarmarii.

Structurile create in cadrul NATO permit tarilor membre sa-si coordoneze politicile, in

scopul indeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigura o permanenta conlucrare si

cooperare in domeniul politic, economic, ca si in alte domenii non-militare, precum si

formularea de planuri comune de aparare: stabilirea infrastructurii, a echipamentelor si

facilitatilor de baza necesare operatiunilor fortelor militare; si aranjamentele pentru programe si

exercitii comune de instructie. La baza acestor activitati se afla o structura militara si civila

complexa, care implica un personal administrativ, bugetar si de planificare, precum si agentii

desemnate de tarile membre ale Aliantei, in scopul de a coordona lucrul pe domenii de

specialitate – de exemplu, sistemul de comunicatii necesar in facilitarea consultarii politice,

comanda si controlul fortelor militare si suportul logistic in sustinerea acestora.

Emblema NATO a fost adoptata ca simbol al Aliantei Nord-Atlantice de catre Consiliul Nord-Atlantic, in octombrie 1953. Cercul este simbolul unitatii si cooperarii iar roza vanturilor, inscrisa in acesta, sugereaza calea spre pace pe care s-au angajat cele 14 state, membre, in acel moment, ale Aliantei, iar fondul albastru reprezinta Oceanul Atlantic.

Asa cum am afirmat, NATO este o alianta politica si de aparare: capacitatea sa de aparare are drept scop descurajarea agresiunii sau oricarei alte forme de presiune, iar dispozitivul sau militar se bazeaza pe principiul ca tarile membre trebuie sa mentina colectiv o aparare adecvata pentru descurajarea agresiunii si pentru a-si pastra integritatea teritoriala si a restabili pacea.

La sfarsitul Razboiului Rece, a devenit evident ca, desi nu mai exista pericolul unei

invazii militare la scara larga, s-au dezvoltat noi riscuri legate de posibila instabilitate a anumitor

parti ale Europei.

Statele membre NATO au inteles ca evolutiile militare si non-militare in afara zonei Aliantei ar putea afecta puternic securitatea acesteia si a regiunii transatlantice. NATO a trebuit sa se centreze pe noi riscuri la adresa stabilitatii, precum tensiunile etnice si religioase, instabilitatea politica, fragilitatea economica, dezastrele ecologice si proliferarea armelor de distrugere in masa. O privire de ansamblu asupra securitatii euro-atlantice si posibilitatea ca NATO sa o realizeze si sa o apere au fost incluse in Noul Concept Strategic al Aliantei din 1991. NATO a inceput, intr-o anumita masura, sa se axeze pe problematica cooperarii, managementului crizelor si a prevenirii conflictelor.

In 1994, NATO a folosit forta militara, pentru prima data in istoria sa, nu pentru

realizarea apararii colective, ci in sprijinul fortelor ONU in Bosnia-Hertegovina. Aceasta,

impreuna cu desfasurarea ulterioara a IFOR, a semnalat un moment de cumpana. In urmatorii

cinci ani, politica sa de mentinere a pacii a fost revizuita de doua ori pentru a deveni practicabila

si pentru a tine cont de invatamintele din Bosnia-Hertegovina si Kosovo. Momente semnificative

le ofera si participarea sa la ISAF in Afganistan sau cooperarea mai stransa cu UE, pe baza

aranjamentelor Berlin Plus, sau cu statele Europei, Caucazului si Asiei Centrale, ale Dialogului

Mediteranean, Orientului Mijlociu largit (misiunea de formare din Irak sau Initiativa de

Cooperare de la Istanbul), ori actiunile de parteneriat contra terorismului (PAP-T), insa si

preocuparile transformationale post-Riga.

O previzionare corecta a viitorilor 10 – 15 ani ai organizatiei euro-atlantice realizeaza

Directiva politica globala6[6] adoptata de sefii de stat si de guvern ai celor 26 de state membre, la

Summit-ul NATO din noiembrie 2006, de la Riga, care contureaza reperele strategice ale

transformarii sale militare de perspectiva.

Studiind cu atentie orientarile in materie de capacitati ale Aliantei, limitele in care se

executa transformarea organizatiei, a mijloacelor si capacitatilor sale, restructurarea planificarii

apararii, se poate concluziona ca documentul respectiv impulsioneaza si da o

orientare mai pregnanta programului de transformare a NATO, ce a fost lansat la Praga, in 2002.

6[6] Directive politique globale entérinée par les chefs d’État et de gouvernement de l’OTAN, Riga, Letonia, 29 nov. 2006, http://www.nato.int/docu/basictxt/b061129f.htm.

Analiza pe care, uzand de probabilitati, o intreprinde noua Directiva politica globala

asupra viitorului mediu de securitate asaza transformarea NATO in urmatorii 10 -15 ani pe

primul loc in preocuparile oficialilor. Optiunea respectiva se sprijina pe argumente care cuprind:

- complexitatea mediului in schimbare;

- extensia in viitor a terorismului si a armelor de distrugere in masa la nivel mondial;

- instabilitatea generata de statele esuate sau in curs de esuare;

- crizele si conflictele regionale, cauzele si efectele lor;

- raspandirea din ce in ce mai mare a armamentului conventional sofisticat;

- folosirea gresita a tehnologiilor emergente;

- influentarea negativa a fluxului de resurse vitale, considerata a fi unul din principalele riscuri si

provocari probabile la adresa Aliantei in aceasta perioada.

Aliatii au facut un angajament pentru a construi capabilitatile necesare in vederea desfasurarii

operatiilor in afara zonei de responsabilitate. S-a decis sa se realizeze o Forta de Raspuns NATO

(NRF) de 20000 militari, pentru o „introducere” rapida in scena operatiilor. NRF se compune din

unitati de lupta extrem de instruite ale statelor membre, care pot fi folosite pentru lupta impotriva

terorismului. Aditional, aliatii au fost de acord cu o lista redusa de noi capabilitati, denumite

Angajamentul Capabilitatilor de la Praga (PCC), in vederea asigurarii finantarii acestora din

bugetele europene de aparare reduse. In conditiile PCC, anumiti aliati au consimtit sa ,dezvolte un

consortiu pentru a finanta impreuna asemenea sisteme, ca transportul aerian strategic si realimentarea

aeriana cu combustibil, destinate pentru a furniza mobilitate operatiilor de lupta la mare departare de

Europa sau capabilitati specializate „de nisa”, ca, de exemplu, fortele sau unitatile speciale pentru

detectarea agentilor chimici sau biologici7[7]. In ciuda intelegerilor transatlantice asupra noilor

amenintari comune, exista diferente semnificative intre Statele Unite si aliatii sai in ceea ce priveste

raspunsurile corespunzatoare. Cu toate aceste eforturi, exista o mare teama printre experti ca

majoritatea guvernelor aliate nu va fi capabila sa raspunda asteptarilor, din cauza altor prioritati

bugetare nationale (ca, de exemplu, planificarea pensiilor) care concureaza cu fondurile pentru

aparare. Pentru anumiti observatori, Forta de Reactie NATO este ultimul prilej pentru Statele Unite

de a imparti capabilitatile cu aliatii, pentru a permite aliantei de a fi un pic mai mult interoperabila.

Asa cum un cercetator asociat in afacerile europene, de la Institutul Davis, John C. Hulsman, a

7[7] www.nato.int

estimat, „daca un asemenea efort, un scop foarte modest si realizabil, nu este rezolvat, e timpul sa se

stranga corturile si sa se recunoasca faptul ca, in cele din urma, casatoria s-a destramat”.

In perimetrul capacitatilor, se proiecteaza ca linii directoare:

- nevoia de agilitate si suplete, pentru a inlatura pericolele complexe si imprevizibile ce pot sa

survina departe de frontierele statelor membre si dupa un scurt preaviz;

- aranjamente eficace pentru impartirea surselor de informatii si a informatiilor;

- capabilitate de a lansa si purta simultan operatii interarme de mare anvergura si operatii de

mica amploare, pentru apararea colectiva si raspunsul la crize, pe teritoriul sau, la periferie si la

distanta strategica;

- capacitate conservata de a duce operatii la scara mare si de mare intensitate;

- structura de comandament si control permitand planificarea si ducerea unei campanii cu

realizarea unui obiectiv strategic sau operational, prin combinarea corespunzatoare a elementelor

aeriene, terestre si maritime;

- forte structurate, echipate, dotate si antrenate pentru operatii expeditionare;

- nevoia de a avea suficiente forte terestre in intregime desfasurabile si sustenabile, ca si

elemente aeriene si maritime corespunzatoare, precum si o angajare suficienta a resurselor, cu

cresterea investitiilor in capacitati esentiale.

Viitoarele forte NATO vor trebui sa detina un set de capacitati si aptitudini importante

care sa le permita: ducerea unor operatii expeditionare interarme multinationale departe de

teritoriul national, pe perioade prelungite, cu un sprijin redus sau nul din partea tarii gazda. Ca

proces complex, multidirectional, strict necesar, transformarea va asigura conservarea capacitatii

NATO de a indeplini un evantai complet de misiuni, de la cele de inalta la cele de joasa

intensitate, concentrandu-se asupra operatiilor cele mai probabile, raspunzand nevoilor

operationale actuale si viitoare si fiind capabila sa execute operatiile cele mai pretentioase. Pe de

alta parte, liderii Aliantei, analizand viitorul acesteia, apreciaza ca organizatia euro-atlantica

trebuie sa se afirme mai degraba ca instanta ce permite schimbul de vederi asupra amenintarilor

si provocarilor viitoare, decat ca instrument de constituire a fortelor.