Georgeta Corni

ARHETIPULUI

ÎN CĂUTAREA

Georgeta Corniță

ARHETIPULUI

ÎN CĂUTAREA

Searching for the

Archetype

″We thus finish the story because

the Law has been brought to

completion. We now open the circle

of a new beginning, because

nothing ends, just ceases for a

moment, and then the Search

begins anew. In the end, the

universe is unfathomable and the

Searchers, the Observers and the

Insightful are a part of it.″ The

Author

Auf der Suche nach dem

Archetyp

„Wir schließen die Geschichte ab,

weil das Gesetz sich vollzogen hat.

Wir eröffnen den Kreis eines neuen

Anfangs, weil nichts zu Ende

geht: es hört nur zeitweilig auf,

dann beginnt die Suche erneut.

Letztendlich, ist das Universum

endlos und die Sucher, Beobachter

und Kenner sind Teil davon." Die

Autorin

1

Georgeta Corniță

ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI

2

3

Georgeta Corniţă

ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI

POVESTE

Pentru Măriuţa și Teodora, când vor începe Căutarea!

Editura EUROTIP

Baia Mare 2018

4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României CORNIȚĂ, GEORGETA În căutarea arhetipului/Georgeta Corniță – , Baia Mare, Editura Eurotip, 2018 ISBN 978-606-617-338-4 821.135.1

Coperta: Foto Constantin Brâncuși, Sărutul, 1907-1908, Sculptură în pia-tră de Marna, Muzeul de Artă din Craiova

Georgeta Corniță, ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI © Georgeta Corniță

5

O INTRODUCERE NECESARĂ

MOTTO

„Iubirea este armonie și Iubirea dintre bărbat și femeie este, mai presus de toate, ARMONIE!” Anonim

Conștiinţa ca dimensiune universală se apleacă cu

generozitate asupra firului de nisip și-i dă puterea să se înalţe până la porţile nevăzute ale forţei creatoare, cu con-diţia să-i respecte legile...

Unul e începutul, Totalitatea, Întregul... El este toto-dată sfârșitul și locul de întoarcere... Unul creat devine doi și dualitatea ajunge condiţie pentru trinitate... Și ciclul se reia...

Omul nu face excepţie! În aproape toate miturile sau religiile, forţa creatoare pornește de la Unul, dar își re-pară instantaneu greșeala și-l împarte în două, prefigurând apariţia fiului, pentru continuarea ciclurilor...

Desigur că această scurtă introducere poate să pară foarte schematică și așa și este, dar noi nu ne-am propus să dezbatem teorii, ci să imaginăm o poveste de dragoste...

6

O poveste foarte serioasă, cu un EL și o EA care respectă, mai mult sau mai puţin, legile despre care aminteam...

Seriozitatea nu se leagă însă numai de lumea aceas-ta, ci și de multele lumi posibile, pe care le străbatem în drumul nostru spre refacerea Unului...

Cât despre dragoste, ar trebui să scriem pagini în-tregi, interesante pentru mulţi, plictisitoare pentru unii şi amuzante pentru alţii. Vom spune doar, pe scurt, că, în po-vestea noastră, dragostea sau iubirea este sentimentul To-talităţii și că atingerea perfecţiunii lui presupune respecta-rea concomitentă a cel puţin trei Legi: Legea Firii, Legea Completării și Legea Continuităţii.

Cel mai simplu de îndeplinit și de înţeles este Legea Firii. Aici funcţionează foarte bine atracţia dintre trupuri și explicaţia pune la treabă o mulţime de formule chimice, puţină energie, câteva instincte, și, dacă se poate, ceva sen-timent...

Legea Completării pare și ea, la prima vedere, foarte ușor de înţeles... Nu toată lumea vorbește de jumătatea căutată, jumătatea dispărută și, mai rar, de jumătatea găsi-tă?

Pe de altă parte, în ultimul timp, Androginul mitic este prezent pe toate canalele și este luat ca bază de discu-ţie pentru cele mai năstrușnice conversaţii știinţifice sau nu. Nici noi nu vom face excepţie, pentru că, vorbind de Legea Completării, nu putem să nu ajungem la Unul iniţial, care, bineînţeles, este, arhetipal vorbind, Androginul...

7

Dacă Legea Firii se aplică la toate fiinţele vii, găsirea celui care reprezintă partea lipsă din celălalt, prin conștien-tizarea necesităţii descoperirii jumătăţii perfecte, este spe-cifică doar omului...

Ce îl face pe om atât de special în faţa creatorului său? S-ar putea crede că sufletul, fiindcă trupurile sunt obi-ecte fizice prezente peste tot în lumea vie... Dar, cu toate că ideea este destul de controversată, suflet au și animalele și, dacă ești generos, accepţi că și plantele ar putea avea. Nu după același tipar, bineînţeles, dar cum poţi vorbi de afec-ţiunea plină de credinţă pe care rareori o găsești chiar la om, dar pe care o manifestă un câine? Și multe alte exem-ple... Nu intrăm în controverse, fiindcă părerea noastră ori-cum este formată. Nu numai omul are suflet!

Atunci, încă o dată, ce-l face pe om atât de special? Dacă ar fi doar mintea, iarăși ar fi voci care ar spune că, uneori, creierele unor animale funcţionează destul de bine și, în unele circumstanţe, chiar mai bine decât ale multor oameni...

Înseamnă că mai e ceva și acest ceva îl face pe om să fie nu numai special, ci și nemuritor!

Credem că este vorba de duh sau spirit, acea parte superioară a sufletului și minţii laolaltă, care se conectează cu spiritul nemuritor al universului, prin supramental1. Este fluxul energetic purtător de informaţii, care, dirijat

1 Unul din cele cinci corpuri recunoscute de medicina orientală. Materia, energiile vitale, înțelesul mental și arhetipurile supramentale sunt toate posibilităţi cuantice ale conștiinţei. (Amit Goswami)

8

spre univers, colapsează2, dând naștere realităţii apropiate sau îndepărtate, adăugând permanent informaţii noi, care derivă din experienţa de viaţă a individului...

Concomitent, aceste fluxuri se întretaie cu altele în sens invers, care vin dinspre baza de date a universului. Stabilitatea lor poate să depindă de conexiunile pe care aceste fluxuri le realizează și, atunci, omul se află pe calea întregirii sale, fiindcă o potrivire perfectă a punctelor de colapsare a fluxurilor emise de un bărbat și o femeie, care se caută prin univers, poate să-i așeze deodată faţă în faţă!

Că-i așază sau nu, asta e o altă problemă și nu e una ușoară, fiindcă întâlnirea trebuie să îndeplinească o mulţi-me de condiţii pe care, probabil, doar fizicienii sau filozofii le-ar putea scoate la iveală...

Noi nu putem s-o facem și nici nu încercăm! Vrem doar să spunem că această căutare a jumătăţii nu se poate face punând la treabă doar trupul și sufletul, și nici chiar mintea... Toate laolaltă, ghidate de spirit, ar putea să obţină darul întregirii, dar și aici există un dacă... Dacă și numai dacă omul are capacitatea de a acorda suficientă atenţie sinelui și, cunoscându-se bine, să aibă încrederea și puterea de a se ridica deasupra trupului, cercetând cu spiritul in-formaţia ce-i stă la dispoziţie în universul apropiat sau mai îndepărtat și determinând cu trupul, mintea și sufletul

2 Termen folosit în fizica cuantică cu sensul de transformare instantanee, printr-un salt cuantic, a unei unde de posibilitate în particulă, a undei pro-pagate în particulă localizată, ca eveniment în spațiu-timp.

9

momentul și persoana care-i asigură armonia, puterea, întregirea și continuitatea...

În marea majoritate a cazurilor, omul nu se cunoaș-te suficient și nu are nici răbdare... Urmează Legea Firii și simte toată viaţa că a rămas incomplet... Instinctele i-au fost îndeplinite, chiar sufletul a răspuns impulsurilor, doar min-tea a început s-o ia razna, punându-și întrebări...

Ce lipsea?... Lipsea cunoașterea de sine și lipsea răbdarea, lipsea spiritul care asigură stabilitatea și nemuri-rea și, mai ales, lipsea Cunoașterea legilor... Ce are a face cunoașterea cu iubirea poate fi o întrebare normală. Are! Lipsa de cunoaștere, un trup, un suflet și o minte nepregăti-te sunt adevăratele cauze ale promovării unui surogat de iubire care, de cele mai multe ori, nu rezistă sau, mai rău, devine o a doua natură în varianta ei falsă și incompletă...

Nemulţumirea, dezacordul, indiferenţa, obișnuinţa cu răul, cu sordidul, cu banalul, chiar și mila, în acest caz, omoară divinul din om și-i răpesc dreptul la adevărata feri-cire...

După părerea noastră, de cele mai multe ori, drumul

spre celălalt se întinde pe mai multe vieţi sau se petrece ubicui, în mai multe dimensiuni... Armonia universală ges-tionează cercurile vieţii fiecărui om și-i oferă posibilitatea de a se desăvârși în spiritul acestei armonii.

Unul este punctul de plecare și ajungere... Dualitatea umple cercul Căutării și-l desăvârșește prin Recunoaștere,

10

permițând triunghiului să deschidă cercul următor, în care fiul devine el însuși Căutător...

De aici încep problemele... Fiecare tânăr, când pără-sește cercul părintesc și trece în cercul său, își începe cău-tarea pentru a se desăvârși. Cum se petrec lucrurile poate fi destul de ușor de observat, dacă privim în jur...

Varianta cea mai des întâlnită este când el habar n-are că este de capul lui și că a pornit căutarea... Ba mai mult, el habar n-are de amândouă și, complet nepregătit, forţea-ză ieșirea din cercul părintesc... A doua variantă este când știe că e de capul lui, dar nu știe că trebuie să caute. Stă și așteaptă, până e prea târziu... A treia variantă este când tânărul știe că e de capul lui, știe că trebuie să caute și chiar o face, dar nu cunoaște nici tehnica, nici mijloacele... Mai este și varianta în care el cunoaște și tehnica și știe și care sunt mijloacele, dar habar n-are ce să facă cu ceea ce găseș-te sau, mai rău, nu știe să păstreze ceea ce găsește...

Cam așa stau lucrurile cu majoritatea celor care pornesc în căutarea jumătăţii...

Asta nu înseamnă că universul se oprește. Nu! Face și el ce poate și reglează lucrurile din mers... În oricare va-riantă s-ar găsi, tânărul va căpăta experienţă...

Dacă va avea o minimă cunoaștere și va înţelege că totul depinde doar de el pentru a o desăvârși, va reuși să găsească răbdarea până la Recunoașterea celui/celei care îi este sortit/ă și va aștepta cercul care îi va permite împlini-rea deplină a Legii...

11

Cunoscător fiind, va accesa cerc după cerc, însoţit de Armonia Iubirii și de cel/cea care reprezintă pentru el ju-mătatea perfectă, și se va întoarce la punctul de început, binecuvântat și în armonie cu Universul... Aceasta poate fi excepţia!

Celelalte situaţii sunt, din păcate, cele mai multe și banal de plictisitoare, prin repetabilitate...

Intrat în cercul său nepregătit și fără să fie preocu-pat de cunoașterea legilor Universului, cauzele fiind foarte diverse, tânărul va experimenta pe propria piele și cele câteva succese, dar și numeroasele eșecuri, de cele mai multe ori încălcând Legea și ieșind din cerc în aceeași cali-tate de Căutător...

Și dacă experienţa trăită nu l-a atenţionat în niciun fel, o ia de la capăt, și tot așa, până când Universul găsește un zid pe care să i-l așeze în faţă, ca să dea cu capul și să se trezească!...

De fapt, discuţia de față pornește de la ideea că, în

cazul în care Căutătorii ar găsi calea spre Recunoaștere și Cunoaștere deplină, fără să fie nevoie de pietre sau ziduri, lumea întreagă ar deveni mai bună, pentru că ar fi sub semnul Armoniei...

Cum se poate accesa această cale am mai spus-o, dar nu strică să repetăm... Atenţi la noi înșine, avem posibilita-tea să știm cu precizie cine suntem și de ce avem nevoie. Fiind atenţi la noi înșine, vom descoperi un simţ de care nu are aproape nimeni grijă... Este intuiţia! Pare să fie simţul

12

care ne conectează la energia universală, permiţându-ne să înţelegem și lucrurile de neînţeles. Și, ca orice simţ, și intui-ţia poate fi ascuţită până ajunge ca bisturiul celui mai pri-ceput chirurg... Cu ea putem pătrunde în tainele Universu-lui și putem ajunge astfel mai ușor la descoperirea puncte-lor de colapsare a undelor venite dinspre cel care ne este hărăzit...

Pe de altă parte, exersarea pozitivă a fluxurilor sim-ţurilor și minţii spre fiinţa ta spirituală te poate pregăti pentru a primi Iubirea ca esenţă a Armoniei Universale... Și nu uita! Jumătatea perfectă are nevoie de Iubire și, deci, de Armonie!

Toate acestea au fost prezentate ca posibilităţi... Că ar fi și realizabile, asta nu mai putem garanta, fiindcă de-pinde în totalitate de cel care caută...

Aminteam că, de cele mai multe ori, Căutătorii nu au

răbdare și încălcarea Legii Completării devine cea mai des întâlnită greșeală în drumul spre Împlinire...

Ideea noastră generoasă este că, uneori, totuși, se produce Recunoașterea jumătăţii, chiar dacă Legea Com-pletării este deja încălcată. Ea nu mai poate acţiona în viaţa curentă, dar cel care recunoaște este categoric câștigat, fiindcă experienţa trăită îl poate ajuta într-o altă existenţă să împlinească Legea... L-am numit Observator!

De ce Observatorul și nimeni altcineva? Pentru că numai legătura cu acesta este de o asemenea constanţă, cuprindere și putere, încât undele de energie să se adune în

13

mănunchiul indestructibil al nemuririi și continuităţii... Celelalte legături, deși afectiv existente, nu acoperă decât o parte din fluxul energiei interioare și se rup cu ușurinţă, transformând trecerea într-un alt cerc nu într-o reînviere, ci într-o risipire...

Dacă Recunoașterea este reciprocă, deși târzie, fi-indcă amândoi au încălcat Legea sau numai unul dintre ei, atunci cei doi Observatori sunt norocoșii, fiindcă au toate șansele ca, într-una dintre existenţe, să se îndrepte fără reţineri unul către celălalt, spiritul lor nemuritor fiind ghi-dul spre fericirea deplină... Și cine știe?! Înţelepţi și com-pleţi se vor întoarce acolo unde a început totul...

Atenţie însă! Despre Observator nu-i poţi vorbi de-cât Observatorului, fiindcă oricărui neiniţiat i se va părea că lumea s-a întors cu susul în jos...

Poţi vorbi însă tuturor despre Iubire... Cât despre Iubire, atunci ea trebuie să fie ceva com-

plet, la care să participi cu toată fiinţa ta! Iubirea dintre bărbat și femeie cere, cu atât mai mult, această participare, iar fiinţa fiecăruia nu poate fi decât o fiinţă cu spirit...

Dragostea spre care s-au îndreptat cele două jumă-tăţi ghidate de fluxurile magice ale spiritului va aduce, în primul rând, o profundă și nemaiîntâlnită Armonie... Am putea spune, cu alte cuvinte, că cei doi trăiesc aceeași mu-zică, dar Armonia reprezintă pentru ei nu numai o stare, ci reprezintă un fel de a fi, creativ și complementar...

Toate celelalte trăiri derivă de aici... Toate faptele lor vor fi în armonie cu fiinţa lor și cu universul, instinctele

14

îi vor purta spre zonele superioare ale sinelui și sentimen-tele se vor îmbogăţi, sufletul se va înălţa și va oferi minţii informaţii noi, care vor fi purtate de spirit spre lumea lor și spre alte lumi... Înţelepţi și buni prin Armonie, vor deveni nemuritori...

În drumul ei, Devenirea se va supune în mod natu-

ral și necesar Legii Continuităţii... Triunghiul în cerc și cer-cul în triunghi sunt modele ale armoniei universale. Uni-versul este armonios, dar nu este static! Fiul care se va naș-te va închide triunghiul și va deschide un nou cerc, asigu-rând Universului dinamismul și continuitatea...

De cele mai multe ori, fiul născut în Armonie este dintru început un iniţiat și modelul din cercul părintesc va fi preluat și experienţiat3 în propriul cerc... Dacă este sufici-ent de atent și va contracara distorsiunile inevitabile călăto-riilor prin cercuri, el va corela în același mod armonios rolul său de Căutător cu cel de Observator și va deveni un Cunos-cător...

Recunoaștem, despre Cunoscători vom vorbi mai

mult din imaginaţie, fiindcă până acum n-am prea întâlnit... Totuși, chiar dacă noi n-am întâlnit, suntem convinși că ei există, altfel, povestea noastră n-ar avea sens... Pentru că vocea unui Cunoscător a picurat, unul după altul, motto-urile și el știa ce spune…

3 Cu sensul de pus în aplicare ca experiență de viață.

15

Așa că, ascultându-le și folosindu-ne imaginaţia, cu precizarea că toate potrivirile cu realitatea sunt absolut întâmplătoare, vă propunem o poveste, în esenţa sa, ficţiu-

ne, dar asta doar până la un punct…

Cărbunar, 9 iunie 2018

16

17

I.

CĂUTĂTORII

„Căutătorii sunt deschizătorii drumului spre Împlinirea Legii... Numai de ei depinde dacă ajung la capăt sau se rătă-

cesc... ” Anonim

18

19

1.

MOTTO

„Încălcarea Legii este o greșeală pe care, dacă ai făcut-o, asumă-ţi-o și n-o lăsa să te doboare! Aruncă frustra-rea și încearcă să faci din greșeala ta o treaptă spre cunoaș-

tere și desăvârșire!” Anonim

Povestea

Terminase de câteva luni școala și se reîntorsese plină de bucurie acasă, unde se simțea cu adevărat iubită și ocrotită... Avea o viață interioară bogată, încât nu se plicti-sea niciodată iar fratele ei urma să vină și el, așa că totul se întrezărea a fi ca în atâtea alte dăți, când ei doi trăiseră va-canțe minunate în casa părintească...

În momentul în care mama ei o anunţă că urmează să-i viziteze un tânăr cu părinţii lui, i se păru că cineva îi face praf toate planurile, dar nu comentă...

Avea nouăsprezece ani și până acum nu se gândise deloc la căsătorie... Pe de o parte, fiindcă fusese plecată la

20

școală și, acolo, micile căutări nu contaseră prea mult, iar pe de alta, fiindcă nu simţise încă fiorul despre care citise atâtea în romanele adolescenţei...

Faţa ei era cu adevărat frumoasă, ochii luminoși fi-ind completaţi de obrajii îmbujorați, de buzele fin arcuite și ovalul de madonă... Singurul lucru care o dezavantaja era trupul foarte subţire, prea slab pentru vârsta ei și, mai ales, prea slab, după canoanele vremii...

Părinţii ei crezuseră că e bolnavă de ceva ascuns, dar nu era așa! Toţi medicii pe la care fuseseră îi liniștiseră că nu are nimic... Așa era constituţia ei!

Pe ea, vizitele la medici nu o ajutaseră deloc! Deve-nise nesigură și suspicioasă privind propria persoană... Acesta ar fi fost, de altfel, al treilea motiv și cel mai serios pentru care nu se gândise până acum că ar trebui să se mă-rite...

Și, dintr-odată, se anunţa un pretendent! Nu se ară-tă curioasă, dar se gândi imediat că nu știa mai nimic des-pre căsătorie și, dintr-un impuls, se îndreptă spre mama ei... Erau bune prietene și putea s-o întrebe orice, totuși ceva o făcu să se oprească... Se gândi că e prea devreme să-și pună asemenea întrebări, fiindcă nici nu știa dacă pre-tendentul o va și cere de nevastă... Se întoarse cu o mică îndoială în suflet și începu să facă pregătirile pentru primi-re...

La ora stabilită, intrară în curte, într-o șaretă trasă de un cal vânăt cu pete, un bărbat mai în vârstă, cu părul alb ca neaua, deși nu foarte bătrân și, alături, un tânăr care,

21

când se apropiară, văzu că nu mai era chiar așa de tânăr... Era însă foarte frumos! Înalt, cu faţa rotundă, luminată de ochii căprui, avea un fel foarte bărbătesc în ţinută și o bună dispoziţie care te fermeca...

Toate acestea fuseseră observate în timp ce îi privea din balconul casei, unde, împreună cu mama ei, îi aștepta... Îl plăcu, dar inima ei nu făcu niciun salt spectaculos înainte, dar nici înapoi... Stătea serioasă și curioasă, puţin intimida-tă de rolul pe care trebuia să-l îndeplinească.

Însoţiţi de tatăl ei, cei doi înaintară veseli spre ele... El se uită direct în ochii ei și ce văzu se pare că îi plăcu, fi-indcă veselia lui crescu, însoţită și de o imperceptibilă tan-dreţe, pe care ea o sesiză și atunci se hotărî! Dacă o cere, va spune da!

Bătrânul se arătă și el fermecat de frumuseţea ei, în-să, om practic, îi măsura și trupul și ce vedea nu-l prea li-niștea... El voia pentru fiul lui o femeie care să fie, într-adevăr, frumoasă, dar să fie și puternică, să ţină gospodă-ria, să facă copii sănătoși și să suplinească partea lui de muncă, fiindcă el avea slujbă și aceasta îl ţinea aproape toată ziua departe de casă...

După ce discutară despre una și alta, despre ce se mai întâmpla în lume, îi invitară la masă și, acolo, mama ei profită de ocazie să o laude, deoarece, cu adevărat, toate erau foarte gustoase și aspectuoase, și fuseseră făcute de mâna ei...

Tatăl lui o rugă de câteva ori să-i aducă ba un pahar cu apă, ba încă puţină pâine... Ea simţi că îi măsoară capaci-

22

tatea de mișcare, ca la cumpărarea unui cal de curse, și se înfurie! Roși toată și ochii începură să-i fulgere... Fiul lui însă îi aruncă o privire plină de admiraţie și, în același timp, împăciuitoare, iar ea se liniști și continuă să servească și să răspundă amabil la întrebări...

Așa decursese prima întâlnire... După cum se des-părţiră, fără niciun cuvânt despre căsătorie, ea se gândi că trecuse și peste asta, și curând nu se mai gândi deloc la bărbatul cu ochi atât de veseli... Din nefericire, nu se mai gândi nici la întrebările pe care voise să i le pună mamei privind căsătoria...

Trecură mai multe luni și, într-o zi, mama ei o anun-ţă că exact bărbatul cu ochii veseli se hotărâse totuși și ve-nea să o ceară de nevastă... Nu găsise ce căuta și se întorse-se la ea, se gândi, dar o întrebă pe mama ei dacă ea crede că îi este potrivit... Aceasta o privi cu dragoste și i se strânse inima, fiindcă înţelese că întrebarea arăta că fiinţa ei nu tresărise...

O spaimă profundă îi trecu mamei prin suflet, dar făcu un efort să nu arate ce simţea și îi răspunse tot printr-o întrebare. Dar ea, ce credea? Roși, însă nu pentru că s-ar fi rușinat de mama ei, ci pentru că își dădu și ea seama că probabil lipsea ceva, dacă adresase o asemenea întrebare... Îi răspunse însă că ei îi plăcuse și, pe de altă parte, alţi pre-tendenţi nu mai erau, iar ea trebuia să se mărite. Nu? Și plecă liniștită la ale ei, lăsând-o pe mamă să se zbată între dorinţa de a o vedea căsătorită și durerea că ceea ce simţea

23

fata lor nu era nici pe departe ceea ce fusese între ea și tatăl ei...

Ar fi vrut s-o cheme și să discute deschis, așa cum făceau ele amândouă în legătură cu tot felul de lucruri, dar ezită și amână discuţia salvatoare, care nici nu mai avu loc, fiindcă lucrurile se precipitară și căsătoria se făcu destul de repede...

Viaţa celor doi proaspăt căsătoriţi se desfășură în

primii ani într-o aparentă armonie, în sensul în care el se arăta foarte atent, ea era mulţumită și parcă înflorea... Se vedea totodată că, deși era slabă la trup, era totuși foarte deșteaptă și puternică sufletește.

Ceea ce trăi și experimentă ca tânără căsătorită fu descoperit în sincopele împlinirilor și neîmplinirilor, sim-ţind mereu că ar mai fi trebuit să știe ceva... Recunoștea că trupurile lor se potriviseră și, într-un fel, se căutau, dar lip-sea magia întâlnirilor care să facă din trăirile lor ceva du-rabil... Sufletul rămânea nepăsător și asta o înfricoșa... Aco-lo căuta ea încă poarta de intrare...

Și, probabil, și el o căuta, deși felul lui mai superfici-al de a privi lucrurile nu arăta că s-ar fi gândit la așa ceva... Pe de altă parte, nici faptul că pleca dimineaţa de acasă și venea abia seara, obosit și preocupat să rezolve problemele slujbei sale, nu-i ajuta să găsească timp pentru a discuta ce-i trecea ei prin cap...

Încet-încet, se îndepărtară unul de altul, iar bruma de înţelegere menţinută de trupuri începu să se topească...

24

Nu foarte surprinsă, dar îndurerată, află de escapa-dele lui, care, însă, se va convinge târziu, mult prea târziu, nu fuseseră decât niște intenţii, probabil ca o încercare de a descoperi ce lipsea în relaţia lor...

Cenzura morală funcţionase și ea nu realiza dacă fu-sese bine sau nu... Probabil că, dacă ar fi înșelat-o cu adevă-rat, n-ar fi așa de tristă acum, când se convinsese că nu fă-cuse nimic deplorabil, dar plecase în alt cerc fără să știe...

Nici ea nu știa cum ar fi fost, dar, având capacitatea de a extrapola, reușise să analizeze relaţia lor după alte modele, cel al părinţilor ei fiind cel mai aproape, și-și dădu-se seama că ceea ce trăiseră ei fusese incomplet...

În afară de copii, nimic nu-i unise cu adevărat... Erau rare momentele în care el îi dezvăluia câte ceva din ceea ce făcea și gândea, preferând să-i spună că nu vrea să-i mai încarce mintea cu problemele lui... Pe de altă parte, ea nu se arătase niciodată interesată cu adevărat de ce făcea el, așa că fiecare își văzuse de ale lui, frustrat și tăcut...

Se gândea uneori la el ca la omul vesel, căruia îi plăcuse mult să cânte, având cu adevărat o foarte frumoa-să voce de tenor... Din nefericire, firea ei prea serioasă judecase veselia lui ca exagerată și-i stopase de fiecare dată încercările de a mai detensiona atmosfera. Copiii începuseră și ei să ocolească momentele... Încet-încet, el renunţase să mai cânte și chiar să mai râdă... Ce păcat! Fiindcă fusese un om fundamental bun...

Pe ea o respectase tot timpul, dar întrebarea dacă o iubise vreodată se năștea tot mai des în mintea ei... Și tot-

25

odată, undeva, adânc, o voce mică și necăjită se auzea în-trebând-o: dar ea, îl iubise?...

Răspunsul venise cu toată durerea recunoașterii... Se plăcuseră, dar nu se iubiseră! Știuseră prea puţine unul despre celălalt ca să ajungă la iubire iar, într-un alt sens, nu se întâmplase deloc miracolul recunoașterii...

Nimic nu tresărise în fiinţa lor atunci când se văzu-seră prima dată. Se priviseră și le plăcuse ce avuseseră în faţa ochilor, fără să se întrebe dacă era suficient... Mai târ-ziu, nu avuseseră nici măcar înţelepciunea să se accepte așa cum erau și să încerce să netezească nepotrivirile din-tre ei...

Ea, mai ales, simţind mai puternic frustrarea, dar fiind și mai intransigentă, îi accentuase defectele, iar aces-tea deveneau tot mai vizibile sub lupa pe care ea o aplica cu orice prilej... Mai rău era că el nu se apăra sau nu știa cum, iar ea credea că nu vrea... Și așa îmbătrâniseră: nefe-riciţi și incompleţi...

Fuseseră amândoi frumoși și tineri, dar nu știuseră

mai nimic sau aproape nimic despre regulile pe care Le-gea Completării le cerea respectate... Nu știuseră nici să privească în jur și nici să întrebe...

El părăsise primul cercul... În curând, va pleca și ea tot în ipostaza de Căutător și cine știe dacă se vor mai în-tâlni vreodată...

O strângere de inimă îi arătă că anii trăiţi împreu-nă nu fuseseră totuși în zadar, fiindcă nu putea să nu re-

26

cunoască faptul că, în felul său tăcut, o ajutase să descope-re greșelile pe care le făcuseră...

Și dacă și el învăţase tot atât cât ea din aceste gre-şeli, atunci Forţa universală va găsi ea calea pentru a le opri căutarea, așezându-l pe fiecare faţă în faţă cu jumăta-tea perfectă...

27

2.

MOTTO

„Exerciţiul căutării este diferit de la Căutător la Căutător, dar, în esenţa lui, până se petrece Recunoașterea, este doar

un exerciţiu...” Anonim

Povestea

Sala mare în care avea loc întâlnirea era plină. Parti-cipanţii se loveau unii de alţii, încercând, fie să găsească un loc mai puţin aglomerat, fie să-și descopere colegii...

Un bărbat între două vârste, cu părul alb pe la tâm-ple, înalt și bine făcut, cu faţa zâmbitoare și plăcută, saluta în dreapta și în stânga, răspunsurile prietenoase arătând că era destul de cunoscut în acel mediu.

Fiindcă venise singură la întâlnire și nu apucase să refacă legăturile mai vechi, ea stătea liniştită într-o margine și se uita zâmbind spre grupurile care discutau cu voce tare despre cele mai diverse și, uneori, neașteptate lucruri...

28

Văzându-i zâmbetul și abia apoi constatând că stă singură, bărbatul se îndreptă hotărât spre ea și, cum nu privea spre el, îi flutură prin faţa ochilor o mână, ca într-un salut. Tresărind, se întoarse, cu o privire întrebătoare... Nu era șocată sau deranjată... Era doar nedumerită, fiindcă nu-l cunoștea.

El se prezentă și trebui să facă și ea la fel... Amândoi constatară că nu erau cu totul necunoscuţi, fiindcă își cu-noșteau cel puţin lucrările.

Ceva din strângerea lui de mână îi atrase atenţia și atunci se uită mirată la el... Îi observă privirea veselă și pă-trunzătoare, faţa armonios bărbătească și părul alb de la tâmple... Se întrebă câţi ani o fi având... Ca un răspuns la întrebarea ei nerostită, el glumi, spunând că nu e așa bă-trân precum pare, dar că grijile vieţii îi albiseră părul... Mai în glumă, mai în serios, ea parase, recunoscând că uneori vopseaua putea face minuni...

Așa începuse legătura dintre ei, care durase cinci zi-le și, exact după un an, reîntâlnindu-se, avuseseră parte de tot atâtea zile în care crezuseră că ei sunt aleșii...

Erau deja doi oameni maturi și nu se grăbiseră să experimenteze ceva, dar premisele se creaseră...

O așteptase zilnic și fuseseră nedespărţiţi la toate evenimentele organizate de gazde. Era atent, privind-o mereu cu admiraţie și cu o așteptare pe care i-o detecta cu ușurință în ochii îndreptaţi asupra ei... Începuse și ea să-i simtă chemarea și, când se uita spre el, fiorii trupului o atenţionau că se apropia de o zonă care, într-un fel, îi era

29

interzisă... Dar, se gândea imediat, era femeie în toată firea și se putea controla!

Așa se și întâmplase, până când, singuri în camera de hotel, el o convinsese să rămână împreună... Nu mai știa cum reușise, dar când rememora întreaga lor întâlnire, își dădea seama că rezistenţa ei se evaporase și asta, datorită singurătăţii, iar el știuse să exploateze momentul...

Totul fusese perfect până în clipa în care, așteptându-l, își dăduse seama că trupul ei se revolta, odată cu mintea, împotriva unei asemenea aventuri... Nu pentru că nu-l plăcea, ci pentru că intuia că se întâmplase ceva care nu trebuia să-i placă... Îi veni în minte că, în timp ce o curtase, toate gesturile lui fuseseră posesive și destul de îndrăzneţe... Dar nu era asta! Imediat, ca într-un coșmar, îi apărură în faţă privirile unor colege care urmăriseră ironi-ce și acuzatoare comportamentul lui... Nu, nu era vorba că îl învinovăţeau că-și înșeală soţia! De altfel, nici nu credea că are o soţie... Îl învinovăţeau că le înșeală pe ele!

Sări din pat ca un arc și, sub privirile lui uluite, înce-pu să se îmbrace... De teamă că ar putea s-o oprească cu forţa, ea bâlbâi o scuză cu un telefon urgent, își luă poșeta și îl lăsă să se descurce singur cu plecarea...

Mergând la întâmplare pe strada abia luminată de câteva becuri, observă la una dintre porţi o bancă și se așe-ză pe ea, încercând să se liniștească...

Nu-și aducea aminte cât stătuse acolo, dar auzi deo-dată o voce blândă care o întreba dacă se simte bine... Ridi-

30

că privirea și văzu alături de ea o femeie cu ochi pătrunză-tori pe o faţă fără vârstă.

Deși nu mai era pe banca de la poartă, ci pe terasa unei cabane, și deși ar fi trebuit să se sperie, ceea ce trăia era atât de liniștitor și plăcut, și, într-un fel, atât de familiar, încât, ca și când ar fi fost de la sine înțeles, la gestul ei încu-rajator, începu să-i povestească ce se întâmplase...

Încercând să se disculpe, recunoscu faptul că era singură, e adevărat, dar totodată întări cu toată puterea că nu se simţea în stare să treacă dintr-o experienţă în alta, doar, doar va găsi ce căuta... Prefera să afle în alt fel ce i se potrivea...

Această stăpânire de sine, continuă ea, era și un atu, dar era și un mare handicap, fiindcă toate căutările de până atunci fuseseră gestionate de mintea ei intransigentă, care stopase toate impulsurile trupului... Fusese desigur o pro-stie, fiindcă până la urmă se căsătorise după aceleași prin-cipii și eșuase lamentabil!

Acum, crezuse că, în sfârşit, găsise ce căuta, fiindcă îi plăcuse mult de bărbatul de care fugise. Dar ceva nu mer-sese cum trebuie... El era un Căutător care încă exersa, or, ea obosise căutând! Ea avea nevoie să atingă un capăt...

Mâna femeii îi mângâie ușor degetele chircite de emoţia mărturisirii și ea se destinse imediat, ca sub baghe-ta unui magician...

Închise ochii și vocea blândă se auzi spunându-i că tot ce se întâmplase nu fusese fără sens... Trăise și învăţase ceva! Căutarea ei pornise greșit, fiindcă alesese o cale pe

31

care, în loc să pună în armonie trupul, sufletul și mintea, le despărțise, și spiritul se ascunsese...

Și acum, așa cum recunoscuse, îi plăcuse de bărba-tul de care fugise, dar se întrebase vreun moment ce și cum îi plăcuse? Trecuse, practic, în cealaltă extremă, lăsând mintea să doarmă și sufletul să aștepte...

Cu aceeași voce mângâietoare, femeia continuă, de-pănând o poveste, care, îi spuse, era sau va fi și povestea ei...

Odată, demult, m-am îndrăgostit de un băiat care

răspundea celor mai ascunse dorințe ale mele... Dar, mai întâi de toate, ar trebui să încerc să-ți explic ce înțelegeam eu prin a te îndrăgosti! păru ea că zâmbește...

În prima clipă în care l-am văzut, m-a impresionat frumusețea lui sau ceea ce am perceput eu că este frumusețe, fiindcă nu toată lumea credea așa... Apoi, s-a uitat la mine și mi-a plăcut privirea caldă și curată a ochilor lui... Dar cel mai mult mi-a plăcut cum gândea și cum expunea aceste gânduri, în discuțiile noastre nesfârșite...

Desigur că a durat un timp până am înregistrat toate aceste lucruri și am declarat că m-am îndrăgostit. Mai ne-stăpânit, el decretase aproape dintru început că mă iubește și că eu sunt aleasa lui...

Toate bune până aici! Dar, în prezența lui, trupul a început să o ia înaintea minții și a sufletului, și Firea și-a ce-rut drepturile...

32

Deși mintea mea era destul de ascuțită sau așa cre-deam eu, sufletul era amorțit și ceva nu mă lăsa să văd nici înainte, nici înapoi! Lucrul acesta este periculos din start, fiindcă o breșă apare cu ușurință și alunecarea este oricând posibilă...

Așa s-a și întâmplat... Neatentă la suflet și foarte în-crezătoare în minte, am lăsat trupul să-și facă de cap... N-ar fi fost o tragedie dacă măcar băiatul de care mă îndrăgosti-sem ar fi știut mai multe despre legătura dintre trup, suflet și minte, dar era doar un bun vorbitor, în timp ce lucrurile practice nu prea contau pentru el...

Și problema despre care vorbesc este una practică, în ciuda aspectului ei teoretic... Sufletul, mintea și spiritul sunt imateriale până la colapsare, dar colapsate, ele își manifestă puterea în trupul omului, prin simțuri, sentimente și gânduri.

Experiența trupurilor, fără suportul sentimentului de iubire, nu poate conduce la armonie, ci doar la satisfacerea unei necesități dictate de Legea Firii și la senzația că, în sfâr-șit, ești și tu în rândul lumii... Asta este adevărat!, glumi ea, fiindcă toți vrem să fim în rândul lumii...

Deci, mă declarasem îndrăgostită, făcusem dragoste, dar nu eram nici pe departe în al nouălea cer... Și eu credeam că trebuie neapărat să ajung acolo! Bineînțeles că, la un moment dat, am început să mă întreb ce era cu dragostea mea și a lui...

Și am descoperit unde era problema! Fiecare experi-ență a trupurilor se desfășura, în sine, minunat, dar nu lăsa în urmă nicio emoție, nicio bucurie sau așteptare... M-am

33

supărat puțin pe suflet care refuza orice participare, dar curând am înțeles amândoi că nu vom putea fi cele două jumătăți perfecte, cum crezuserăm...

Ne-am despărțit și fiecare a luat cu sine învățătura pe care ne-a oferit-o scurta perioadă cât am stat împreună... Fusese într-un fel, timp pierdut, dar, pe de altă parte, cel pu-țin pe mine, m-a ajutat să descopăr cu adevărat jumătatea...

Ascultase povestea femeii, ținând în continuare

ochii închiși... Nu-i deschise sau nu încercă să-i deschidă nici când ea păru să-și termine povestea, dar o strânse ușu-rel de mână...

O simți zâmbind și răspunsul ei urmă după o scurtă pauză:

Desigur că vrei să auzi cum am găsit-o, dar e o poves-

te cam lungă, pe care o s-o afli cândva în întregime... Acum îți voi spune doar o parte, ca să înțelegi mai bine că ceea ce ți s-a întâmplat este nesemnificativ față de experiențele pe care ți le oferă viața și nu trebuie nici să te superi, și nici să te temi! Trebuie să înveți!

Ce învățasem eu fusese că trebuie să fiu mai atentă la suflet, dar și să nu scot din ecuație pe celelalte două... Toto-dată intuisem că întâlnirea cu cel hărăzit aduce la fața locu-lui pe cel mai important actor al acestei foarte serioase și vitale piese de teatru: spiritul! El asigură uniunea indestruc-tibilă a tuturor componentelor ființei umane și, lucru foarte

34

important, are acces la căutare în sferele cele mai înalte ale ființării și dincolo de ea...

Așa că am fost atentă la toate acestea și, când l-am întâlnit, am știut din prima clipă, nu că m-am îndrăgostit, ci că l-am găsit și el m-a găsit pe mine... A fost un noroc, fiindcă se petrec rar aceste minuni într-un cerc... De cele mai multe ori, recunoașterea este unilaterală și trebuie să alergi prin multe cercuri ca să se petreacă concomitent...

O privire și o atingere a mâinilor au fost suficiente... Am simțit trupul fremătând, sufletul înălțându-se și mintea explodând în mii de gânduri care-l cuprindeau doar pe el... Răspunsul a fost instantaneu, fiindcă întreaga lui ființă îmi dezvăluia același lucru!

A fost momentul magic pe care l-am descoperit atunci, dar împlinirea nu a venit decât într-un alt cerc, când ne-am recunoscut ca Observatori și nu încălcaserăm Legea... Fiica născută din această reîntâlnire își urmează acum cău-tarea ei...

Și tu ești o fiică, dar neinițiată, și trebuie să înveți din tot ce îți oferă viața pe care o trăiești! Iar ce ai trăit este folo-sitor, fiindcă deja ți-a atras atenția asupra greșelilor făcute... Poate că și ceea ce ți-am povestit eu te va ajuta, așa că, fii încrezătoare și generoasă!

Înțelese cumva că femeia își încheiase povestea, dar

nu deschise ochii decât după mai mult timp, căutând parcă să fixeze tot ce îi spusese ea...

35

Când deschise ochii, stătea singură pe banca lumi-nată de un bec chior... Era derutată, fiindcă femeia cu po-vestea ei i se păruse foarte reală, dar locul în care o văzuse, deși părea cunoscut, nu aparținea acestei lumi... Se gândi că, probabil, fusese îngerul ei păzitor și râse recunoscătoa-re...

Simți o senzaţie neașteptată de bună dispoziţie și înţelegere pentru sine și pentru bărbatul de care fugise... Părea că toate îndoielile dispăruseră! Și, acceptând că nimic din ceea ce trăieşti nu se pierde, se hotărî să adune aceste firimituri şi să se pregătească de drum în continuare...

Se întoarse în această stare de bună dispoziţie la ho-

tel și îl găsi pe bărbatul de care fugise, în hol, singur, fu-mând gânditor în faţa unei cafele. Sări imediat din fotoliu și o privi întrebător... Ea nu spuse nimic... Îl sărută ușor pe obraz și îl așeză la loc în fotoliu. În faţa lui, pe un alt fotoliu, începu să-şi depene povestea...

El o ascultă în tăcere, iar când se opri și îl privi, nici nu confirmă, nici nu infirmă ce îi spusese ea că intuise, se aplecă doar, îi luă mâna și i-o sărută cu respect, dar și cu o imensă părere de rău... Poate că nu erau predestinaţi, dar ce frumos ar fi fost să fie!...

Se despărţiră prieteni și ea simţi că se îmbogăţise cu o experienţă interesantă și pilduitoare... Împlinirea Legii cerea, într-adevăr, întâlnirea plină de armonie a trupurilor, dar fără participarea sufletului, fără protecţia plină de grijă a spiritului și fără stabilitatea cunoașterii, cele două jumă-

36

tăţi prezumtive nu puteau forma niciodată Unul, ci doar surogate sau potriviri întâmplătoare...

37

3.

MOTTO

„Drumul tău de Căutător nu este întotdeauna singuratic! Experiențe vechi trec dintr-un cerc în altul și-ți oferă clipa de

lumină de care tocmai ai nevoie...” Anonim

Povestea

„Fii atent la ce te înconjoară și privește în tine însuţi! Ce vezi? Dacă pacea te cuprinde, ești pe drumul cel bun, fi-indcă vei avea răbdare... Dacă neliniștea este stăpâna inimii tale, te vei rătăci, dar vei găsi drumul... Dacă furia și ura sunt cele care acoperă fiinţa ta divină, atunci ești pierdut, copile, așa cum și eu m-am pierdut! Salvează-te și aruncă neliniștea, furia și ura, atâta timp cât mai poţi! Eu n-am vrut și n-am putut, și tot ce rămâne după mine sunt aceste rânduri... Iar pe ea n-o voi mai găsi niciodată...”

38

Pierdut în gânduri, bărbatul privea rândurile scrise cu pana sau cu penița pe o foaie îngălbenită, încercând să înțeleagă...

Găsise jurnalul în timp ce se apucase să recupereze ce se mai putea din cărțile mucegăite și pline de praf, aflate într-un dulap pe care îl descoperise într-una din camerele nelocuite ale vechiului conac.

Se vedea după scris și cerneală că jurnalul aparținu-se cuiva care trăise cel puțin în veacul de dinainte, dar ce îl tulbura în mod deosebit era semnătura neterminată din josul paginii... O singură literă, un J, urmată de ceva ca o încercare de a continua părea să dezvăluie că pana sau to-cul alunecase din mâna celui care scrisese.

Nu era numai asta, fiindcă văzuse multe foi și jurna-le vechi pe care le descoperise în cercetările lui, cu urme mai mult sau mai puțin vizibile ale unor frământări sau tragedii trăite în alte timpuri... Ceea ce încerca să înțeleagă era însă senzația nedeslușită că acela care scrisese cele câteva rânduri era legat de el însuși iar mesajul îi era, într-un fel, adresat lui...

Lăsă caietul pe masă și ieși pe terasa largă a conacu-

lui pe care tocmai îl cumpăraseră... Locul era minunat și, de unde se afla acum, priveliștea era impresionantă prin vari-etate și frumuseţe.

Își aduse aminte că, atunci când văzuse prima dată casa, îl atrăsese, fiindcă era așezată pe vârful dealului, de unde domina o imensă suprafaţă de pășuni, cu mici pâlcuri

39

împădurite și cu un lac nu prea mare în mijloc. Când te apropiai, îţi dădeai totuși seama că locuința nu era deloc mare și că impresia se datora mai degrabă celor doi stejari falnici, care se ridicau de o parte și de alta, ca niște turnuri proteguitoare.

Casa era construită în stilul de conac de ţară, cu pridvor și cu beci sub casă, cu două acareturi laterale, în care fuseseră grajdurile și magaziile, și cu un zid de piatră împrejmuitor, nu prea înalt și destul de lat, uneori susţi-nând practic dealul, așa că se vedea doar din exterior, iar la suprafaţa lui se formase o potecă lată, de plimbare.

Pentru el, fusese un adevărat noroc să-l găsească și, mai ales, să-l poată cumpăra, fiindcă nu era chiar atât de bogat pe cât ar fi presupus cumpărarea unui asemenea loc...

Și felul în care se desfășurase tranzacția nu fusese tocmai obișnuit... Reprezentanții vânzătorilor, deși anterior negociaseră cu numeroși doritori la sume mult mai mari, cu el încheiaseră înțelegerea în două zile, exact la suma pe care el putea să o ofere... Se arătase mirat, dar răspunsul venise liniștitor... Vânzătorii nu erau interesați în primul rând de bani, ci de calitatea celui care prelua conacul... Se mirase într-adevăr, dar după aceea se gândise că există o mulțime de ciudățenii pe acest pământ, iar întâmplarea lui putea intra nestingherită printre ele...

Harnic și priceput, începu imediat să repare, să cu-rețe și să reînnoiască, astfel încât, nu după mult timp, ve-chea clădire era gata să-și primească locatarii...

40

De aici începea însă partea care-l întrista... Era căsătorit de mulți ani și aveau o fată frumoasă și

deșteaptă, care acum era studentă. Deși hotărâseră împre-ună să cumpere casa, după ce o văzură și o analizară pe toate părțile, nu le plăcu nimic și, furioase, mai ales soția lui, plecară, decretând că numai el putea să facă o aseme-nea prostie: să dea atâția bani pe o casă atât de veche...

Nu priviseră deloc la frumusețea locului și nici la detaliile care făceau din clădire ceva foarte puternic, dar cald și primitor, în același timp...

Tristețea îi acoperi pentru o clipă fața plăcută, dar, imediat, ochii lui negri sclipiră în spatele ochelarilor și se înveseliră când se uită din nou în jur și-l văzu, apropiindu-se în salturi, pe bătrânul câine pe care îl găsise acolo și cu care legase o prietenie pe viață...

Îl chemă și se așeză pe trepte, cu gândul la textul pe care îl citise, dar și la viața lui... Evident că și dacă nu ar fi vrut, tot trebuia să admită că ceea ce transmitea acesta era parcă pentru el...

Zâmbi și, după ce mângâie încă o dată câinele, se în-toarse în camera în care lăsase jurnalul... Reciti textul și încercă să vadă dacă semnificația lui acoperea ceea ce trăia el...

Ar fi vrut să simtă pacea despre care vorbea vocea din trecut, dar nu mai era cazul de mult timp... Nu simțea însă nici furie și nici ură, dar neliniște da, fiindcă se gândea că fiica lor ar fi trebuit să învețe din greșelile părinților și nu să le copieze întocmai...

41

Cât despre cea pe care o pierduse autorul mesajului, pentru el era destul de limpede că nu era cazul său...

Cu soția lui se cunoscuseră în studenție și, fără să fie prea atent la răceala din privire, i se păruse frumoasă, deș-teaptă și foarte îndrăzneață... Mai ales îndrăzneala ei, la care se adăuga și o foarte mare doză de aroganță, în loc să-l facă să fugă, îl cucerise, fiindcă lui îi lipsea cu totul aroganța și îndrăzneală avea doar atâta cât trebuia...

Răceala ei era însă foarte adâncă și el o descoperi când fu prea târziu... Se căsătoriseră și el încercă să topeas-că gheața, dar, din nefericire pentru amândoi, încăpățâna-rea ei, orgoliul și supraaprecierea se constituiră în bariere de netrecut...

În fața acestei opoziții constante, participarea fi-rească a trupurilor la împlinirea Legii deveni o așa proble-mă, încât la tot ce purta negativ în sufletul ei se adăugă și frustrarea...

Aceeași frustrare o avea și el, dar măcar se străduia să repare lucrurile cu bunătatea și înțelegerea pe care le manifesta mereu față de ea, în ciuda purtării ei reci și dis-prețuitoare...

Se uită din nou la jurnalul din fața lui și durerea pe

care o simțea că emană din ultimele rânduri ale textului îl făcu să se întrebe despre cine ar fi putut fi vorba... Nu găsi-se prea multe fotografii și existau doar două portrete în casă...

42

Se ridică cu un salt și se îndreptă spre holul unde, într-adevăr, erau două tablouri care reprezentau, unul un bărbat între două vârste, cu perciuni și cu o privire veselă și inteligentă, iar celălalt, o femeie micuță și plină de gingă-șie, cu un frumos zâmbet amuzat pe buze...

Anul în care fuseseră pictate era trecut pe ambele tablouri și era același, cu două veacuri în urmă, dar el tot nu putea stabili dacă era vreo legătură directă între cele două sau făceau parte, separat, din panoplia portretelor unor strămoși ai vechilor proprietari.

Privi mult timp fețele celor două personaje și avu ciudata senzație că el se identifică cu bărbatul, mai ales că observă o lumină veselă în ochii negri, foarte asemănătoare cu ceea ce vedea el uneori când se privea în oglindă, atunci când încerca să-și aranjeze cravata... Nu reușea niciodată să facă nodul ca lumea și, în loc să-l înfurie, faptul îl distra... Era și asta o ciudățenie a lui!

Femeia îi plăcea, dar nu putea să și-o apropie... Cu cât o privea mai mult, cu atât părea că se îndepărtează... „Iar pe ea n-o voi mai găsi niciodată...” își aduse el aminte și se întristă... Deci, n-o mai găsise...

Se întoarse în camera cu jurnalul și începu să-i răs-foiască paginile goale, parcă în căutarea unei lămuriri. Pe la mijloc, dădu, neașteptat, de un desen făcut cu un creion foarte fin. Se uită mai bine și-și dădu seama că era chipul femeii din tablou, dar foarte minuțios lucrat și, foarte im-portant pentru el, fără să prezinte nicio patină a vremii.

43

Probabil, din cauză că jurnalul nu mai fusese răsfoit, desenul se păstrase intact pe foaia protejată de celelalte...

Cuprins parcă de febră, se întoarse la text și-l reciti

de mai multe ori, până simți că amețește... *

Deschise ochii fericit și privi curtea conacului... Era plină de oaspeți și, printre ei, privirea lui descoperi cu bu-curie silueta micuță și vioaie a unei fete abia ieșite din ado-lescență. În timp ce se uita spre ea, o văzu că întoarce capul și îl privește la fel de vesel, cu o căldură și o așteptare care îl făcură să sară din fotoliul în care se odihnea...

Se duse spre ea, fără să țină seama de strigătele câ-torva prieteni care îl chemau... Ea îl văzuse și se desprinse-se din grupul în care se afla, ieșindu-i în întâmpinare.

La mulți ani! îi ură ea și roși imediat... El o prinse de mână și-i mulțumi, dar simți imediat că trebuie să-i mai spună ceva... Tu ești?... murmură el parcă fără să vrea... Eu sunt!... îi răspunse ea cu o bucurie nemăsurată în privirea fixată pe chipul lui...

* Era în casă și, alături de el, pe fotoliu, o așezase pe

ea... Amândoi discutau veseli despre lucruri fără importan-ță și pe fețele amândurora se vedea că erau unul al celuilalt pentru vecie... O mângâie ușor pe rochia care se rotunjea și care îi ascundea sarcina destul de înaintată... Ea zâmbi și-i reținu mâna, privindu-l cu atâta iubire, încât el tresări și o trase spre el, până ce ea îi spuse râzând că există un opo-

44

nent... Ținându-se de mână, plecară spre sufragerie, de un-de se auzeau glasurile vesele ale comesenilor...

* În curtea conacului era din nou multă lume și el se

plimba de la un oaspete la celălalt, până când apărură în ușa casei cei doi sărbătoriți...

Mireasa se îndreptă fericită spre el și-l cuprinse în brațe, mulțumindu-i, în timp ce în spatele ei, timid, dar în-cercând din răsputeri să pară sigur pe el, mirele o mângâia ușor pe braț... Îi privi cu atenție și văzu pe fețele și în jurul lor aura de iubire pe care o aștepta. Răsuflă parcă ușurat și îi sărută pe cei doi, după care se îndreptă spre casă...

Deodată, parcă un fier roșu îl atinse și se uită în dreapta lui... Pe o bancă, mână în mână, mica lui soție și un vechi prieten păreau că-și dezvăluie lucruri foarte intime, fiindcă o văzu cum îi mângâie ușor fața și el îi ia palmele, și-și îngroapă fața în ele... Înainte de a ajunge el la ei, ea se desprinse, îl mângâie încă o dată pe capul plecat și se în-dreptă spre casă... O lăsă să intre și numai după aceea, lu-ând un aer nepăsător, se duse după ea...

Fusese întotdeauna un om vesel și liniștit, răbdător chiar, deși în familia lui nu trebuise niciodată să facă apel la răbdare, fiindcă toți erau oameni rezonabili... Acum însă se petrecu parcă o transformare a întregii lui ființe și demonul furiei îi acoperi sufletul și mintea, în timp ce se îndrepta spre camera în care o văzuse intrând...

Când se deschise ușa, ea se întoarse spre el cu toată dragostea pe care i-o arătase în toți acei ani și, la început,

45

nu sesiză schimbarea din privirea lui... Abia când ajunse lângă ea și-i strânse ca într-o menghină mâna întinsă, se uită mai atentă și se înspăimântă...

N-o lăsă să spună niciun cuvânt, ordonându-i ca, imediat ce se încheie nunta și cei doi copii pleacă, să plece și ea unde va dori! Vru să spună ceva, dar îl privi fix cu ochii ei pătrunzători și se opri... Se desprinse ușor din strânsoa-rea mâinii lui, îl mai privi o dată și se îndepărtă...

* Stătea pe terasa conacului, singur și ochii-i înotau în

lacrimile neputinței și nefericirii... Ea plecase demult și cu toate că încercase tot ce fusese posibil s-o găsească, nu reu-șise...

A doua zi după ce copiii plecaseră în luna de miere, fără să bănuiască ceva, dimineața devreme, ea părăsise casa și pe el, pentru totdeauna...

Aflase de la vechiul lui prieten ce discutaseră și, deși atunci furia nu-l lăsase să accepte, acum știa că nu fusese decât compătimirea ei pentru durerea pe care o trăise acesta la moartea mamei lui...

Uneori se gândise că fusese dreptul lui să se înfurie, văzând-o așa de apropiată de un bărbat pe care îl cunoștea bine și știa că era un bun prieten, dar era și un mare fus-tangiu, însă imediat realiza cât de profund o jignise pe ea care știuse tot timpul că ei doi sunt unul și nimeni altcineva nu conta...

46

Mai avea puțin și pleca din acest cerc iar pe ea n-o găsise... Inima i se strângea de durere, gândindu-se că poa-te nici n-o va mai găsi vreodată...

Apucă pana și începu să scrie... Încercă să semneze, dar mâna căzu, în timp ce pe foaia de hârtie se prelingea un fir de cerneală, după prima literă a numelui său, un J...

Își reveni și se scutură puțin buimăcit... Amețeala

începu să se risipească și el se îndreptă în scaun, păstrând în suflet toată durerea bărbatului care i se arătase în starea sa de inconștiență...

Privi din nou spre jurnal și-l deschise la pagina cu desenul... Femeia nu era o frumusețe, dar emana o bunăta-te și o bună-dispoziție care te fermeca, iar ochii, care fuse-seră foarte expresiv redați, dezvăluiau o mare înțelegere pentru lumea din jur, dar și un respect de sine pe care îl și demonstrase cu prisosință...

Se gândi la sine și compară cele două situații... Unul închisese ochii la ieșire și el îi închisese la intrare... Era si-gur că bărbatul din jurnal trăise Iubirea... O pierduse, e adevărat, dintr-o prostie, dar știa măcar ce trebuie să caute în continuare... El eșuase de la început, fiindcă, pe lângă că nu știuse cum să caute, nici nu știuse ce să caute și, ca să pună capac la toate, nici acum nu știa...

Imediat zâmbi și-și spuse că, de fapt, știa!... Amețea-la lui îl ajutase, fiindcă era sigur că retrăise o experiență care îi arătase calea...

47

Desigur că, în acest cerc, putea să spere doar să o recunoască pe ea, cea care îi era hărăzită cu adevărat... Pe de altă parte însă, un lucru pe care trebuia cu adevărat să-l facă era să adune ceea ce risipiseră el și soția lui și să încer-ce să o facă să înțeleagă, cu răbdare și tact, că are și ea pro-priul drum, care, chiar dacă nu e împreună cu el, este sau poate fi un drum spre împlinire și armonie...

Închise jurnalul și îl așeză cu grijă în sertar, apoi ieși

pe terasă și, plin de speranță, întinse brațele parcă pentru a cuprinde universul, în timp ce bătrânul câine îl privea cu înțelepciune...

48

4.

MOTTO

„Căutarea în sine poate să nu însemne mare lucru, atâta timp cât Căutătorul nu învaţă nimic din experienţa pe care i-o oferă cercul pe care l-a accesat... Greșelile nu înseamnă

altceva decât cercuri risipite...” Anonim

Povestea

Ceva nu era în regulă cu bărbatul din faţa ei... Înalt, suplu, cu trăsături regulate și cu o privire vie, putea fi con-siderat un cuceritor, fiindcă și gesturile lui erau deosebit de armonioase și atractive...

Partea aceasta, să zicem, ar fi fost în regulă! Ceea ce o deranja, însă, era insistenţa lui de a-i demonstra cât o apreciază, ba chiar că o place...

Și nici asta nu ar fi fost ceva nemaipomenit, fiindcă știa că era o femeie, dacă nu frumoasă, sigur drăguţă, dar se gândea că este căsătorit și lucrul acesta se întâmplase nu demult... Soţia lui era undeva, în grupul care se distra, la

49

capătul sălii. Nu suspecta nimic sau nu-i păsa, constatase ea, nedumerită...

Nu era ipocrită... Îi plăcea când bărbaţii îi omagiau frumuseţea sau, mai des, inteligenţa, dar adevărul era că nu-l plăcea pe cuceritor! Ceva din fiinţa ei se răzvrătea doar la gândul că ar putea s-o atingă... Și se mira că el nu sesizea-ză nimic din ceea ce simţea ea în legătură cu el...

Începu dansul și el o invită, dar, fără să-i aștepte răspunsul, o luă de mână și o trase spre mijlocul sălii atât de repede, încât ea nu mai avu timp să se opună, iar când ajunse în mijlocul dansatorilor, i se păru nepoliticos să-l refuze. Îi spuse totuși că ea crede că acesta trebuia să fie dansul soţiei lui... El zâmbi puţin ironic și-i răspunse că ne-vasta lui nu știa să danseze... Desigur că nu era adevărat, fiindcă, în chiar clipa aceea, o văzu în braţele unui coleg, învârtindu-se în ritmul dansului, la fel de zâmbitoare și nepăsătoare...

Pe nesimțite, începu să o tragă tot mai aproape, în-cât, la un moment dat, ea fu nevoită să se oprească și să simuleze că nu se simte bine, rugându-l să o ducă undeva la aer... Îndatoritor, o luă de braţ și o conduse pe terasa largă a casei, unde câteva fotolii erau așezate pentru cei care nu dansau.

Se așezară unul în faţa celuilalt și el, la fel de atent, se oferi să-i aducă ceva de băut... Îl refuză, dar deodată, mintea ei iscoditoare începu să caute explicaţii... Dorea să știe ce gândea și simţea acest bărbat care o preferase pe ea soţiei cu care abia se căsătorise...

50

Se așeză mai bine în fotoliu și îl rugă să-i povesteas-că câteva lucruri despre el... Nu păru deranjat de provocare, ba era chiar încântat când începu să-i spună că nevasta lui de acum era a treia și că nu se va lăsa până nu va avea cele șapte neveste, ca Barbă Albastră, fără să le omoare, bineîn-ţeles...

Ea râse, crezând că glumește, dar văzu în ochii lui un fel de încrâncenare care o atenţionă că fusese sincer...

Îl ascultă cum relata cu dezinvoltură experienţa primei lui căsătorii, în care, bineînţeles, el fusese cocoșul, iar biata femeie nu rezistase asalturilor sale repetate, așa că plecase de acasă și îl anunţase că este undeva, peste ocean... El o învinovăţea pe ea, dar recunoștea că se despăr-ţiseră amiabil și rămăseseră în relaţii prietenești...

Se îndoia, desigur, de realitatea acestei prietenii, dar atâta timp cât el era convins de asta, nu avea ce comenta...

Îl întrebă dacă avea copii și, pentru o clipă, putu să-i privească adânc în suflet... Îi răspunse negativ, după o scur-tă pauză, în timp ce ochii i se întunecară și un rictus de tris-teţe îi marcă faţa frumoasă. Nu-și putu da seama, totuși, care era cauza adevărată a acestei tristeţi, fiindcă el adăugă imediat, ca și când ar fi vrut să contracareze suspiciunea în legătură cu potenţa sa, că nici el și nici una dintre neveste nu doriseră copii...

Ea încercă să schimbe vorba, dar el părea dintr-odată că găsise ascultătorul ideal, fiindcă începu să-i vor-bească de cea de-a doua soţie... Fusese foarte frumoasă, dar nu prea avusese ce să împartă cu ea în ceea ce privește

51

preocupările lui, iar în ceea ce privește potrivirea lor fizică, deși era perfectă, el se săturase la un moment dat de mono-tonia potrivirii lor... Dorea și altceva, așa că, într-o zi, pleca-se el de acasă și o anunţase că înaintase divorţul...

Îl întrebă cum se comportase ea și el recunoscu că nu fusese atât de ușor ca și cu prima soție... Susţinea că îl iubește și că despărţirea îi va distruge viaţa... Până la urmă, o convinsese și-i lăsase apartamentul și toate bijuteriile care erau destul de valoroase, după părerea lui...

Simţi în acel moment o milă profundă pentru bărba-tul din faţa ei... Se gândi că el caută ceva, dar probabil că nimeni nu-i spusese ce și cum să caute... Nevestele din viaţa lui erau ca niște cobai ai unui experiment pe care el nu reu-șea să-l ducă la bun sfârșit.

Îl privi cu o curiozitate nedisimulată... El sesiză inte-resul ei și continuă cinic să recunoască faptul că greșise și când o alesese pe fata care devenise ultima lui nevastă, cea care stătea destul de liniștită, fără să arate vreun interes pentru ce face soţul ei... Îl întrebă de ce crede că greșise... Nu-l iubește? Parcă cu ciudă îi mărturisi că, uneori, el se gândește că nici ea nu știe ce simte cu adevărat, dacă simte ceva... Dar, continuă, se potrivesc fizic și asta contează!

Ea tresări și realiză că obsesia lui era legată, în pri-mul rând, de potrivirea fizică și până atunci înţelesese că una fugise speriată, alta fusese părăsită, fiindcă nu avea imaginaţie, iar a treia părea să se potrivească, dar... exista un dar: nu era suficientă potrivirea...

52

Brusc, el se întoarse spre ea și îi spuse că nu vede nici de data asta că vor sta prea mult împreună, fiindcă no-ua lui nevastă îl plictisește de moarte... O privi lung și dintr-odată îl auzi cum îi face o adevărată declaraţie de dragoste, recunoscând că o femeie precum e ea i-ar trebui lui: fru-moasă, deșteaptă, cu experienţă…

Fiindcă nu se mai mira de nimic, îl întrebă calmă dacă se gândise să-și achiziţioneze a patra nevastă... Fără să ia în seamă ironia ei, el îi răspunse că, dacă nu vor să se căsătorească, pot să stea doar împreună, până își va da seama și ea că ei doi sunt tocmai ce trebuie să fie...

Dacă nu ar fi sesizat modul serios în care îi făcuse propunerea, ar fi râs în hohote... Își dădu seama însă că era un om total debusolat... Nu mai era un adolescent, dar se purta întocmai... Nu știa nimic despre firea femeii, dar nu se cunoștea nici pe sine, fiindcă, dacă s-ar fi cunoscut, nu ar fi făcut, cu seriozitatea care părea să-l caracterizeze, atâtea greșeli.

Îl întrebă dacă e sigur că pe ea o cunoaște suficient ca să formuleze o asemenea propunere... Simţind parcă o capcană în întrebarea ei, așa cum și era de fapt, nu se grăbi să dea un răspuns... O privi mult timp și ceva pe faţa lui se schimbă... Părea că încearcă să înţeleagă ce era cu acea cap-cană, dar și de ce femeia din faţa lui îl ascultase atât de cal-mă și de atentă, dacă nu o interesase persoana lui...

Și atunci ea atacă, întrebându-l direct ce așteaptă când pune ochii pe o femeie sau când o curtează... Surprins de întrebare, răspunse spontan, dezvăluind ce gândea cu

53

adevărat: ca orice bărbat, să fie bună la pat! Și să aibă ima-ginaţie, adăugase...

Păi atunci, îl întrebă ea, de ce nu rămăsese cu una dintre cele trei neveste, fiindcă nu se plânsese decât de rezistenţă sau de lipsă de imaginaţie, dar nu de nepotrivi-re... Putea să le ajute să-i răspundă cum trebuie...

Era prea complicat..., spuse el, și tăcu. Tăcu multă vreme, în timp ce ea îl studia și vedea

cum pe faţa lui se reflecta un fel de luptă interioară, în care ceva încerca să iasă la suprafaţă, în timp ce o altă parte din el se opunea...

Se întoarse spre ea și recunoscu pe neașteptate, cu un zâmbet care se dorea ironic, dar care era numai trist, că, probabil, nu-și găsise jumătatea, dar, sublinie el, nu se va lăsa până n-o va găsi! Ai putea fi tu, încercă el marea cu degetul...

Cu toate că i-ar fi fost ușor să-l pună la punct, îi răs-punse doar că ea își găsise jumătatea și nu era el... Și grăbindu-se să contracareze eventualele lui replici, adăugă că acest lucru nu fusese deloc o treabă ușoară, dar amândoi avuseseră răbdare și încercaseră mai întâi să se cunoască bine pe ei înșiși și fiecare pe celălalt...

El râse și constată doar că asta cere timp și lui nu-i prea place să piardă timpul...

Atunci realiză ea că, greșind, se erijase în Cunoscă-tor, învățându-l pe el ce să facă... Era și ea un Căutător în acest cerc, doar că își folosise timpul pentru cunoaștere și îl

54

descoperise pe Observator, în timp ce el nu avea răbdare de niciun fel...

Totuși, înainte de a se ridica, îl privi în ochi și-i spu-se să nu mai caute decât atunci când va ști ce vrea să gă-sească și, când va găsi, să păstreze ce a găsit... Altfel, timpul este cu adevărat pierdut și mai multe vieţi sunt risipite...

Cu un oftat, se ridică de pe fotoliu, zâmbi și se înde-părtă ușor...

El rămăsese nemișcat acolo unde îl lăsase și, dacă

s-ar fi întors, ar fi văzut că pe faţa lui se luptau demonii cu îngerii... Era și furie și durere și ură și tristeţe, dar se insi-nua tot mai mult înţelegerea, într-o geană de lumină...

55

5.

MOTTO

„Jumătăţile se ating, dar o distorsiune energetică, pe care o întâlnesc sau o trăiesc, rupe fluxurile și Cunoscătorii

devin din nou Căutători...” Anonim

Povestea

Orășelul de la poalele munţilor se desfășura puţin în pantă și ea putu observa de la fereastra trenului cât de pi-toresc era. Se bucură, pentru că iubea cu adevărat munţii și gândul că se vor stabili într-un loc legat atât de profund de munte îi mai atenua emoţiile provocate de statusul ei de tânără căsătorită.

Se uită spre bărbatul de alături, de care se simţea legată până la identificare... El îi simţi privirea și se întoarse spre ea cu tot corpul, ca și când ar fi vrut să-i transmită încă o dată siguranţa pe care o dorea.

Erau tineri și încrezători în viața pe care și-o înce-puseră... El era înalt și sportiv în ţinută. Ea era micuţă, dar cu un trup armonios și foarte expresiv... Oricine i-ar fi privit

56

cu atenţie își dădea seama că era o potrivire între ei care venea de dincolo de trupuri...

Și era adevărat, fiindcă se recunoscuseră cu ușurin-ţă în marea de studenţi și se îndreptaseră unul spre celălalt fără nicio reţinere...

Timp de cinci ani verificaseră tot ce știau de la Cu-noscători că trebuie să îndeplinească, cu excepţia potrivirii trupurilor, și asta nu pentru că ar fi fost conservatori, ci pentru că li se părea că dacă celelalte sunt în ordine, trupu-rile vor intra nestingherite în armonia vieţii lor... Se căsăto-riră și trupurile le dădură dreptate... Totul era perfect! Îm-pliniseră Legea și se simţeau puternici, buni și în armonie cu lumea în care trăiau...

Trenul se opri în gara cochetă și, de la fereastră, el

făcu un semn bucuros către două siluete care așteptau pe peron... De lângă el, privi și ea, și își dădu seama că erau părinţii lui, care-i așteptau. Gestul era foarte frumos, dar ea tot avea în piept un nod care ţinea laolaltă și bucuria, dar și puţină teamă... Făcuseră o nuntă studenţească, așa că nu-i cunoscuse și acum se întreba ce părere vor avea de soția fiului lor...

Când coborâră, privirea ei se fixă pe mama lui și faţa i se lumină! Femeia se uita la ea cu atâta bunătate și bucu-rie, încât știu imediat că totul va fi bine în viaţa ei, fiindcă fiul îi semăna întocmai...

Se salutară cu căldură și plecară pe jos spre casa ca-re nu era departe de gară. Urma ca pentru puţin timp să

57

stea cu părinții lui, până găseau o locuință convenabilă... Deși la început ea se opusese, acum, după ce îi cunoscuse, se declară întrutotul de acord...

Amândoi fuseseră angajaţi de una dintre cele mai noi firme de aparatură medicală, care își avea sediul în oră-șelul lui și sperau să găsească destul de repede, cu ajutorul firmei, o casă care să le placă...

Fetiţa se născu după ce se mutară în noua locuință... Mama lui se dovedi încă o dată de folos și, până la cei trei ani ai fetiţei, fu nelipsită de la ritualurile de îngrijire ale acesteia, așa că ea nu simţi deloc apăsarea familiei sau a slujbei...

În anii aceia trei, uneori cu fetița, alteori singuri, bă-

tură toate potecile munților din jur... Peste tot, frumusețea locurilor le bucura sufletul și viața lor părea că se adapă din ceea ce li se dezvăluia...

În aceste peregrinări, descoperiră un platou pe care fusese adusă la păscut o întreagă herghelie de cai. Și lui și ei le plăceau caii și, când îi văzură, se îndreptară nerăbdători spre bărbatul care părea să-i păzească... Îl întrebară dacă au și cai de călărie și atunci când acesta confirmă, îl rugară să le dea voie să călărească puțin...

Omul nu avu nimic împotrivă și le arătă un grup de vreo șase cai care pășteau undeva, mai la margine... Îi duse la adăpost și le dădu harnașamentele, apoi îi sfătui să alea-gă o iapă sură și un cal roib, amândoi nu prea tineri, dar

58

învățați cu călăria și destul de liniștiți... Îl ascultară pe paz-nic și curând zburau pe cei doi cai spre un platou alăturat.

Fusese prima lor experiență, dar, după aceea, reve-niră aproape săptămânal, închiriind fără probleme aceeași doi cai. Iapa sură și roibul deveniră în curând adevărați tovarăși de plimbare pe drumuri tot mai îndepărtate și mai puțin cunoscute...

Se opreau uneori lângă izvoare care păreau să țâș-nească din fundul pământului, alteori se așezau pe iarba mătăsoasă a unor poienițe ascunse și, acolo, iubirea lor se împlinea, în susurul apelor sau în ciripitul păsărelelor...

Cei doi cai le păzeau clipele lor de fericire și felul în care îi priveau sau dădeau din cap la plecare îi făcea să râdă fericiți și să-i sărute pe botul umed și rece, până aceștia începeau să fornăie și să lovească pământul cu copita...

Așa se derulară două veri în care ei și caii acoperiră nu numai spațiile pe care le străbătuseră, dar și locuri mai îndepărtate și mai greu de atins pe jos...

În a treia vară, după ce încălecară, el îi propuse să meargă spre un munte la care nu ajunseseră până atunci... Ea se uită încă o dată spre locul pe care i-l arătase el și ceva o făcu să tresară... Fusese parcă un glas care îi spunea să nu meargă...

Îi dezvălui ce i se păruse, dar el râse și porni pe roi-bul lui în galop. Cu inima îndoită, își îndemnă și ea calul și curând îl ajunse din urmă... Drumul nu era greu de străbă-tut, astfel că atinseră curând poala muntelui.

59

Nu era nimic deosebit în înfățișarea lui și, ca înălți-me, nu era prea mare, ca de altfel toți munții bătrâni din jur. Totuși, pe la mijlocul versantului, se vedea intrarea într-o peșteră a cărei deschizătură se întrezărea printre brazii din fața lor...

El îi propuse să meargă până acolo, dar, când încă-lecă și încercă să pornească, iapa începu să bată cu copitele din față în pământ și nu vru să înainteze... Oricum o îndem-nă ea să o facă să pornească, nu reuși, dar nici calul lui nu părea dornic să-l ducă mai departe... Era ca și când li se așezase în față un fel de barieră nevăzută, de care nu pu-teau sau nu voiau să treacă...

El se supără și, când văzu că nu reușește să-i con-vingă în niciun fel, îi spuse că vor merge pe jos... Degeaba se strădui ea să-i demonstreze că mai bine s-ar întoarce, fiind-că observă în privirea lui o hotărâre și o încăpățânare pe care nu le mai văzuse, așa că, legară caii care fornăiau în continuare, ca și când i-ar fi atenționat, și îl urmă pe poteca șerpuitoare care ducea la grotă...

Nu era o potecă umblată de oameni și ea se miră, fi-indcă orice peșteră reprezenta o atracție pentru cei care cutreierau munții, or, aici părea că nu fusese nimeni de mult timp sau niciodată... Pe potecă se vedeau doar urme de animale și se gândi să nu fie ceva periculos, așa că îl stri-gă și-i spuse de ce se temea.

El dădu din mână și grăbi pasul... Fiindcă rămăsese mult în urmă, când ajunse la gura

peșterii, el nu mai era acolo și ea se sperie... Începu să-l

60

strige, dar nu primi niciun răspuns... Aproape plângând, îl strigă în continuare, până când îl văzu că apare din întune-ric...

Bucuria că nu-l pierduse se stinse însă când îi privi fața... Era el și parcă nu era... Trăsăturile erau aceleași; ochii, obrajii, buzele erau aceleași, dar lumina care apărea întotdeauna când o privea nu mai era! I se părea cumva că îmbătrânise brusc...

O spaimă venită din străfundurile ființei îi opri stri-gătul... Se apropie de el și-i prinse mâna... Era rece și aproa-pe inertă... Atunci îl scutură și îl întrebă ce se întâmplase cu el... Văzuse ceva? Auzise ceva? Ce era cu privirea lui întune-cată?

Nu-i răspunse, dar o împinse spre ieșire și n-o lăsă să înainteze spre întunericul care se întindea în spatele lor... Abia la lumina soarelui observă ea mai bine privirea lui stranie... Îl luă de mână și îl trase de acolo aproape fu-gind... El nu se opuse și o urmă fără să spună nimic.

Când ajunseră la locul în care legaseră caii, încetini și se opriră... Amândoi caii fornăiau speriați și se trăgeau din calea lor... Văzându-le reacția, ea se înspăimântă și mai mult, dar se gândi că orice ar fi fost, el era ea și puterea ei era și a lui, așa că trebuia să-l facă să-și revină și să-i spună ce se întâmplase...

Găsi un loc la umbra unui copac și se lăsă jos, rugându-l și pe el să se așeze alături. Făcu ce-i spuse ea, ca în transă, fără să i se schimbe privirea stranie și întuneca-tă... Ea îl luă în brațe ca pe un copil și începu să-i murmure

61

toate cuvintele de iubire pe care ei doi le știau... Îi mângâia fruntea, capul plecat în poala ei, ochii închiși și-i murmura cuvintele, rugându-se...

Încet-încet, simți că se destinde și, într-adevăr, după un timp văzu că îi strânge mâna ca o recunoaștere... Ea nu încetă să se roage și, în același timp, să-i transmită toată puterea ei, și, în curând, reuși să-l facă să o privească din nou cu ochii limpezi, în care se oglindea de data aceasta înțelegerea...

Se uită fix la ea și-i șopti că fusese cât pe-aci să se piardă...Scăpase însă, datorită strigătelor și plânsului ei... O luă el de data aceasta în brațe și o strânse, ca și când ar fi vrut să se convingă că revenise cu adevărat... Dar, cu toate întrebările ei, nu reuși să afle ce se întâmplase, fiindcă el dădea invariabil răspunsul că fusese cât pe-aci să se piardă și ea îl salvase...

Când se întoarseră la cai, aceștia stăteau liniștiți și îi lăsară fără probleme să încalece... În sufletul ei, spaima nu dispăruse însă, fiindcă nu putea să înțeleagă ce se petrecu-se acolo și ce era cu peștera aceea...

Lăsară caii la paznic, dar, înainte de a pleca, în timp ce el era ceva mai departe, îl întrebă pe acesta ce știa de peștera de pe muntele la care ajunseseră și i-l arătă... Băr-batul se uită îngrozit la ea și o întrebă dacă intraseră în peș-teră. Îi spuse că ea nu intrase, dar soțul ei, da...

Paznicul se întoarse, la fel de speriat, spre acesta și-l măsură atent cu privirea. Îi văzu fața schimbată, dar obser-vă că ochii îl priveau liniștiți, deși întrebători... În șoaptă îi

62

spuse ei că peștera era blestemată, fiindcă niciun om care intrase acolo nu ieșise întreg la minte... Probabil că el nu stătuse mult, fiindcă nu părea că-l afectase atât cât pe alții...

La întrebarea ei mută, paznicul își recunoscu nești-ința, dar îi spuse că niște cercetători depistaseră ceva ca un fel de loc rău care, cică, ar crea încurcături de energie...

Ea încercă să traducă în mintea ei și se gândi că, probabil, era vorba de un punct energetic negativ...

Își luă rămas bun de la paznicul care îi recomandă să nu-l lase singur nicio clipă, îl chemă și porniră amândoi spre casă... Pe drum, ea mai încercă să scoată ceva de la el, dar, fără să refuze direct, îi dădea de înțeles că ar fi mai bine dacă l-ar lăsa în pace... Și pentru prima dată de când erau împreună, tăcură amândoi aproape tot drumul de întoarcere...

Un an întreg căută ea să afle ce era cu peștera bles-

temată și i se clarifica tot mai mult că era vorba de o acu-mulare de energii negative, despre care însă nu reuși să afle în niciun fel cum se manifestau, fiindcă nici unul dintre cei care fuseseră afectați nu putea sau nu voia să vorbească despre asta...

Problema era că nici de la soțul ei nu mai reuși să scoată niciun fel de informație, deși, încet-încet, își revenise și se purta aproape ca înainte... Aproape, pentru că dispă-ruse lumina spontană de pe chip, dar și ceea ce fusese lu-minos în toată ființa lui... El, bărbatul mereu vesel și tandru, era acum de multe ori rece și întunecat. Cu fetița se mai

63

juca, dar o părăsea de multe ori în mijlocul jocului, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva și pleca...

Nu mai fuseseră în drumeții și nici pe la cai nu mai

trecuseră... Ea încerca să fie foarte atentă cu el și se strădu-ia să-i arate aceeași iubire care-i umplea sufletul, dar i se părea că intenția ei se lovea acum de un fel de zid...

Stătea zile întregi și se întreba ce ar trebui să facă... Își dădea seama că nu era o boală fizică și nici psihică nu o putea numi. Era o boală a ființei întregi, care părea să-i fi afectat legătura cu sine însuși, cu ea, dar și cu întreaga lu-me... Și pentru asta doar Forța Universală putea hotărî lea-cul!

Într-o zi, în timp ce stăteau și citeau liniștiți la um-bra bătrânului tei din curte, se auzi la poartă un fornăit puternic... Se deschise poarta și paznicul intră, ducând de căpăstru pe cei doi cai...

La întrebarea din ochii lor, le spuse că n-avusese în-cotro și trebuise să-i aducă, fiindcă plecaseră singuri, pro-babil hotărâți să vină la ei... Nu știa ce aveau în cap, dar își spusese că n-are ce să strice... Și adăugând asta, el se uita mai ales la ea...

Caii îi priveau și dădeau din cap, și, din când în când, din copită. Păreau să-i cheme să încalece și să plece...

Ea nu prea avea chef de plimbare, dar se uită la el și, când îi văzu interesul pentru o asemenea încercare, se ho-tărî, și îi spuse paznicului că vor duce ei caii pe urmă la grajduri...

64

O lăsară pe fetiță cu bunicul care venise pe la ei și plecară... Călăriră unul lângă celălalt și ea se bucură când văzu bucuria lui... Curând. însă, el începu să-și îndemne calul și se îndepărtă în galop, iar ea nu-l mai putu ajunge...

Degeaba privi în direcțiile în care l-ar fi putut ve-dea... Nu era nimeni! La început se supără, dar, imediat, o gheară începu să-i strângă inima... Undeva, în față, era o carieră de piatră și de multe ori el râsese, spunând că-l trec fiorii când o vede... Nu știa de ce tocmai acest lucru îi venise în minte, dar, abia stăpânindu-și spaima, se îndreptă spre ea.

Era încă departe, când văzu calul... I se luă parcă o piatră de pe inimă, dar, privind mai atentă, țipă și iapa se opri... Calul era fără călăreț și venea direct spre ele... Când ajunse aproape, se întoarse și o luă în sens invers, ca și când le-ar fi spus că le conduce. Ea îndemnă iapa și o porni pe urmele roibului...

Știa ce va găsi și tot sufletul ei se goli... Când ajunse pe malul carierei, privi în jos și-l văzu

ca pe o pată albă pe fundul imensei prăpăstii... Nu putea coborî pe acolo... Trebuia să ocolească mult și primul im-puls fu să se arunce în prăpastie, jos, lângă el, dar ea nu intrase în peșteră, așa că partea sa pozitivă era la locul ei și se gândi nu numai la fetiță, ci și la cei doi părinți care urmă-riseră și ei înspăimântați schimbările din ființa fiului lor... Trebuia să le rămână cineva alături și să le explice, cum putea, ce se întâmplase...

65

Îl aduseseră acasă și jalea părinților o făcu să caute și mai asiduu cauza acestei tragedii... Nu punea la îndoială că destinul lui fusese acesta, dar se întreba ce trebuia să caute ea în continuare, când toată ființa ei se dusese cu el?

Ce o înspăimânta mai mult era că el plecase într-un câmp energetic negativ și se chinuia să găsească o cale ca să-l scoată de acolo, fiindcă știa că numai așa putea să spe-re într-o regăsire...

Răspunsul i-l dădură părinții lui, care, după câțiva ani în care ea nu mai ieșise din studiile privind câmpurile energetice și legile universului, și în care ajunsese o umbră a celei de odinioară, îi spuseră să-și trăiască viața, să caute, ca un Cunoscător ce era, și sigur că, atunci când se va putea, îl va regăsi, pentru că Forța nu lasă nimic să se piardă...

66

6.

MOTTO

„Uneori Forţa Universală te pune la încercare... Dacă nu înţelegi la timp mesajul, din Cunoscătorul care ai fi putut

fi, devii din nou Căutător...” Anonim

Povestea

Străduţele pe care mergeau erau întunecoase și în-tortocheate, și, într-un fel, înfricoșătoare... Dar ei nu-i păsa! Ţinea ochii închiși, în timp ce mâna i se odihnea încreză-toare în mâna bărbatului care o însoţea... Mergea astfel de mult timp și simţea că ar fi putut merge așa până la capătul lumii...

El nu vedea că ea are ochii închiși și vorbea nestin-gherit despre tot felul de lucruri... Era atentă la el, dar, în același timp, era atentă și la felul în care reacţiona ea la acest exerciţiu de verificare a potrivirii dintre ei.

Nu era prima dată că făcea exerciţiul și se convingea tot mai mult că, dacă cineva îi spusese despre acest mod de a testa potrivirea cu viitorul ei partener de viaţă, poate că o

67

spusese dintr-o experienţă de Cunoscător, așa că merita să încerce!

La un moment dat, într-un loc mai luminat, el o privi brusc și văzu că are ochii închiși. Începu să râdă în hohote, o îmbrăţișă și o întrebă dacă îi este frică... Puţin supărată că fusese surprinsă, îi răspunse la început în doi peri, însă imediat îl liniști că nu-i era frică, dar testase ceva...

Curios, el începu să o descoase... Îi spuse că va afla, dar numai dacă va fi de acord să închidă și el ochii și, timp de un sfert de oră, să nu-i deschidă, indiferent ce va face ea... Mai în glumă, mai în serios, el acceptă și, într-adevăr, în următoarele cincisprezece minute nu deschise ochii... Ea preluase conducerea și, în timp ce mergeau, ţinându-se de mână, la fel ca el, începu să vorbească despre tot felul de lucruri...

Când se împlini sfertul de oră, îi dădu voie să des-chidă ochii... Amuzat, el îi deschise și îi ceru să-i dezvăluie secretul... Dar ea îl rugă mai întâi să-i spună dacă se temuse de ceva sau dacă se gândise că ar trebui să deschidă totuși ochii, ca să vadă unde sunt... El mărturisi că nici nu-i trecu-se prin cap și că, de altfel, dacă nu ar fi fost vocea ei, care uneori îl trezea, ar fi dormit tot drumul...

Își dădu seama că glumește, dar când îi ceru să fie serios, el confirmă că răspunsul fusese corect, fiindcă știa că poate să aibă încredere în ea... Oricum, nu l-ar fi lăsat să cadă în vreo groapă!

68

Glumele lui continuau, dar ea aflase ce era mai im-portant: și el simţise aceeași siguranţă pe care o simţea și ea!

Descoperind o bancă lângă un părculeţ, se așezară și ea îi povesti despre exerciţiul pe care îl făcuse de mai multe ori, dar voise să vadă dacă ce constatase era valabil numai pentru ea sau așa simţea și el...

Când auzi ce-i umbla prin cap, el o luă în braţe și o sărută, șoptindu-i că acum pot să se căsătorească... Bineîn-ţeles că nu pentru a-l grăbi pe el făcuse exerciţiul, așa că îi spuse în glumă că mai are de trecut câteva probe, ca să fie totul ca în basm...

Plecaseră fericiţi, cu ochii deschiși, dar râzând și glumind pe seama ineditului exerciţiu și, desigur, pe seama probelor pe care se gândea ea să i le propună...

Erau studenţi în ultimul an și nu prea mai aveau timp de plimbări, dar la câteva petreceri tot ajunseră... Fi-ind organizate de colegi, ei mergeau cu plăcere, pentru că dansul era cel mai important lucru, iar ea avea deja proba în minte...

Bruneți amândoi, înalţi, supli și frumoși, erau veseli și plini de viață... Dansul era pasiunea amândurora, dar, deși mai dansase cu el de nenumărate ori, nu conștientiza-se sau n-o interesase cât de mare era potrivirea lor...

Acum, la petrecerea oferită de colegul lui de cameră, care se logodise, se gândi că trebuie să vadă cum este cu această potrivire...

69

Intrară în dans printre primii și, în loc să se lase în voia lui și a dansului, ea începu să analizeze tot ce se în-tâmpla cu ei, așa că, în curând, se sperie... De câteva ori ea greși pașii, iar de alte câteva ori el o călcă ușor pe picior... Nu-și aducea aminte să se fi întâmplat așa ceva până acum, încât în mintea ei apărură deodată piedici peste piedici în calea potrivirii lor.

Numai că, privind-o, el sesiză foarte repede ce în-cerca ea să facă și îi șopti la ureche să se lase în voia lui cu ochii închiși, fiindcă proba aceea o trecuse... Își dădu seama de ce se întâmplase și, zâmbind, făcu exact ce-i ceruse el! Simţi atunci că în ringul de dans nu erau doi, ci doar unul care se unduia și executa impecabil mișcările, în timp ce un sentiment de ușurare îi umplu sufletul...

Am trecut proba? întrebă el, iar ea îi întoarse între-barea: Dar eu? Amândoi! constatară într-un glas... Atunci, putem să ne căsătorim chiar acum, plusă el... Ea râse și îi spuse să mai aibă puţină răbdare și să-și dea licenţa... Asta da probă! confirmă el amuzat, dar ea nu licenţa o avea în cap, ci o probă pe care nu știa dacă o va putea accesa la timp...

Era vorba de întâlnirea cu mama lui și de posibilita-tea de a o plăcea sau nu... Știa că ea nu avea cum să ajungă de acolo, de departe, aici, în orașul studenţesc și, ca să o cunoască, ar fi trebuit să se căsătorească mai întâi...

Dar curând uitase de această probă, fiindcă apăru-seră altele care îi ţineau mai tot timpul ocupaţi... După examenul de finalizare, se căsătoriră în mijlocul colegilor

70

lor şi toţi se răspândiră apoi în ţară și unii, prin lumea lar-gă...

Înainte de a merge la părinţii ei, trecură pe acasă pe la el și o cunoscu pe mama lui... Nu-i plăcu deloc de ea, dar, paradoxal, o îndrăgi din prima clipă și asta pentru că, deși avea o mulţime de defecte, era totuși un om fundamental bun...

Tot ce avea pozitiv în ea, îi transmisese fiului... Asta pe de o parte, iar pe de alta, era evident că, din clipa în care o văzuse, tot sufletul ei se îndreptase spre frumoasa noră pe care o avea în faţă...

Atunci se gândi că avusese noroc... Cineva răspun-sese dorinţei ei neexprimate și făcuse posibilă și îndeplini-rea celei de-a treia probe.

Era ciudat totuși, fiindcă, deși nu era nici superstiţi-oasă, nici neștiutoare, acordase acestor probe întreaga ei încredere...

Probabil că și ele se adăugaseră modului serios în care ei priviseră la tot ce li se întâmpla... Glumeau tot tim-pul, pentru că erau veseli și pozitivi din fire, dar căsătoria o acceptaseră cu responsabilitate și multă cunoaștere...

Se derulară câţiva ani de viaţă perfectă... Ea îl urma

cu ochii închiși, dansau până la epuizare, într-o armonie deplină, și băieţelul care se născu închise triunghiul...

Numai că, fiecare are cercul său și, de multe ori, no-ul cerc în care împlinește Legea sau nu, este doar unul de trecere, pe care omul îl acoperă după cum îi este dat...

71

Pentru ei, cercul lui era problema... Se îmbolnăvi și nu mai putu fi salvat... Moartea lui o lăsă pustiită și debuso-lată... Se tot întreba ce nu fusese în regulă, ce făcuse ea gre-șit, cine o ura atât de mult, încât îi luase singura ei lumină călăuzitoare...

Încet-încet, copilul născut din iubirea lor o ajută în-să să se ridice și să-și continue drumul... Nu mai era ace-eași! O parte din ea însăși lipsea și acest lucru se observa mai ales în felul în care se raporta acum la viaţă... Era o lup-tătoare și nu lăsase să i se vadă infirmitatea, dar dispăruse-ră tandreţea și armonia fiinţei ei interioare. Acum era rece, intransigentă cu sine și cu ceilalţi, preocupată doar de lu-cruri exterioare...

Uitase cu totul de probe și se căsători din nou, fiind-

că ura singurătatea... Constată prea târziu că nu putea să facă nici măcar un pas cu ochii închiși alături de noul soţ... Când dansau se loveau unul de altul în contratimp, iar pe mama lui nici n-o plăcuse și nici nu putuse să o îndrăgească și, observase ea, nici invers...

Curând se despărţiră... Ea rămase singură din nou și se învăţă să trăiască astfel... Încălcase Legea și devenise Căutător...

72

7.

MOTTO

„Căutarea înseamnă să te descoperi pe tine și să accesezi posibilităţi... Dacă nu afli la timp ce cauţi, posibilităţile devin

realităţi și devin, de cele mai multe ori, încălcări ale Legii Completării...” Anonim

Povestea

Se legăna în balansoarul de pe terasă și privea mun-tele din faţă, căutând un reper pentru gândurile care i se întorceau mereu spre experienţele ei de Căutător...

Studiase îndelung drumurile acestei lumi și, într-un fel inexplicabil, pipăise cu puterea minţii și celelalte dru-muri din lumile care îi adăpostiseră spiritul nemuritor... Se simţea atât de bogată spiritual pe cât putea fi o fiinţă ome-nească... Și totuși, nu atinsese Totalitatea...

Nu reușise să se sustragă nici încălcării Legii, poate pentru că drumurile cu cotituri neașteptate îi ascunseseră la un moment dat posibilităţile de a o împlini...

Pe de altă parte, trupul se dovedise uneori mai pu-ternic decât spiritul și atunci încălcarea fusese inevitabilă.

73

Nu-i părea rău deloc de încercările nereușite, fiind-că simţea că așa își îmbogăţise nu numai simţurile, dar și mintea... Doar că, bineînţeles, pierduse ocazia de a trăi Ar-monia și continua să caute...

În același timp, era conștientă că, în toate cercurile, Observatorul rămăsese strâns legat de ea, prin ceea ce se păstra nemuritor în fiinţa lor, chiar dacă uneori părea să se facă nevăzut, lăsând-o să se descurce cum știa ea mai bine...

Privea muntele și se gândea că fiecare cerc îi dezvă-

luise din secretele propriei fiinţe și totodată îi arătase faţa frumoasă a căutării, dar și abisurile în care, cu un pas gre-șit, poţi să te rostogolești și greu mai poţi să te ridici... Fi-indcă, de ridicat, te poţi ridica, mai devreme sau mai târ-ziu... Depinde de cât de supărat este spiritul tău lăsat de izbeliște...

În aceste peripluri, înţelesese că omul începe Căuta-rea din clipa în care deschide ochii asupra lumii din jur, dar Căutător devine doar atunci când trupul, sufletul și mintea îi sunt pregătite pentru ieșirea din cercul părintesc sau, cel puţin, aşa ar trebui...

Trupul este sfânt și de acolo începe împlinirea Le-gii... Sufletul și mintea îl ajută pe Căutător să aibă grijă de acesta. Trebuie doar să le asculte și să se înalţe cu toată puterea spre partea sa nemuritoare... Spiritul este călăuzi-torul și, se convinsese, orice clipă de neatenţie îl supără nespus... Și se lasă foarte greu împăcat...

74

Pe drumul căutării avusese nenumărate posibilităţi să o ia în direcţia corectă, dar, își dădea seama acum, une-ori nu-și mai adusese aminte nimic din ceea ce ar fi trebuit să știe și nici nu se mai străduise să înveţe sau să întrebe, iar alteori, ceea ce știuse, ori nu fusese suficient, ori nu ieși-se la iveală la momentul potrivit...

Așa că, în cercurile pe care le străbătuse, cel mai adesea rătăcirile ei se datoraseră lipsei de cunoaștere... Nu-și cunoscuse suficient trupul, nu fusese atentă la sem-nalele sufletului și nu-și pusese mintea la treabă... Cât des-pre intuiţie, nici nu-și adusese aminte decât foarte târziu că există, așa că spiritul se ascunsese rușinat de atâta indolen-ţă...

Zâmbi când își aduse aminte cât de încurcată fusese

atunci când primul băiat o făcuse să conștientizeze că înce-puse Căutarea... Era o secvenţă de viață banală prin simpli-tatea ei, dar ea o așezase în tolba amintirilor ca pe un mic giuvaer...

Ce fusese pentru el nu încercase să afle, dar căldura cu care o întâmpina întotdeauna, chiar bătrâni fiind, arăta că păstrase vie amintirea acelei scurte şi nevinovate strân-geri de mână... Iar ea se gândea că fusese, poate, primul gest pe care îl descoperise pe lungul drum al căutării...

Cum stătea cu ochii pierduţi în zare, zâmbetul înce-pu să-i dispară și pe faţa ei apăru pentru o clipă o undă de tristeţe. Nu dură mult, fiindcă reveni la atitudinea ei poziti-vă și se gândi că mereu învăţase ceva... Iar ce-i venise toc-

75

mai în minte nu fusese o amintire foarte plăcută, dar și ea făcea parte din descoperirile ei de început, când nu știa prea bine ce înseamnă trupul într-un asemenea periplu...

Încercarea lipsită de respect a tânărului care în-drăznise să o mângâie fără voia ei îi dezvăluise lucruri pen-tru care nu era pregătită... Fusese prima invazie în intimita-tea ei și nu-i plăcuse deloc!

Întâmplarea o va face de multe ori să se tragă suspi-cioasă din calea unor experienţe care nu aveau nimic din invazia pe care o sesizase atunci, dar care îi aminteau de ea...

O clipă de ușurinţă îi marcase negativ cunoașterea, însă o învăţase două lucruri foarte importante: că are pute-rea să-şi controleze instinctele și că poate stopa instinctele celorlalţi, dar, mai ales, o învățase că, fără sentimente și fără conectarea deplină, trupurile devin simple obiecte, supuse Legii Firii și atât!

Se schimbaseră cu adevărat multe în lumea în care

trăia și observase că întreaga cunoaștere se multiplica ex-ponenţial pentru generaţiile care veneau...

Și, totuși, ceva rămânea neschimbat în esenţa sa! Sufletul era, în continuare, miracolul care permitea

minţii să acceseze spiritul, și omul trebuia să aibă grijă de el, fiindcă era cel mai vulnerabil obiect în drumul către îm-plinire, așa cum fusese întotdeauna...

Gândindu-se la ce trăise ea, i se păru că o întâmpla-re merită scoasă la iveală, măcar pentru faptul că atunci

76

trecuse printr-o experiență care îi arătase că omul, cu toată vulnerabilitatea lui, poate, cu umor și inteligență, și, mai ales, cu sprijinul Observatorului, să se ridice și să spere...

Se așeză mai bine în balansoar și-și zise cu o ironie plină de afecţiune că e un film ceva mai lung...

Trenul oprise în cea mai mare staţie din drumul ei...

Era noaptea târziu și era atât de obosită, încât pleoapele i se închiseseră grele peste imaginile care îi tulburau sufletul.

Încălcarea Legii o preocupa și nu vedea nicio ieșire din cercul apăsător în care intrase... Nu dădea vina pe ni-meni pentru greșeala ei, dar uneori simţea că cineva era totuși vinovat că întreaga ei putere se evaporase.

Unde erau liniștea și stăpânirea de sine, unde erau optimismul și capacitatea ei intuitivă? I se părea că rămăse-se goală pușcă în margine de drum și că degete ameninţă-toare se îndreptau spre ea, învinovăţind-o...

În starea aceasta de goliciune sufletească, simţi că ci-neva se așază lângă ea și o privește atent... Deschise ochii care se luminară o clipă, crezând că recunoaște pe un vechi prieten... Probabil că luminiţele care-i sclipiră în ochi îi atra-seră atenţia vecinului ei, fiindcă îi zâmbi cu căldură...

Recunoașterea greșelii dură ceva mai mult decât cre-zuse, așa că îi zâmbi și ea... El întinse mâna și o mângâie ușor pe obraz... Nu simţi altceva decât o mângâiere, însă sufletul ei rănit o acceptă, fără să se retragă.

Se uită mai atentă la el și-și dădu seama de ce ezitase să-l pună la punct... Era tânăr și cu adevărat frumos, dar nu

77

asta o atrăsese, ci mai degrabă tandreţea care i se citea în privire...

Se gândi pentru o clipă că, datorită oboselii, nu avu-

sese puterea să discearnă dacă tandrețea lui era reală sau jucată și nici astăzi, după atâta timp, nu știa care fusese adevărul... Dar, constată ea zâmbind, asta nu mai avea nicio importanță și-și continuă firul amintirilor...

Curând, starea de confuzie dispăru, dar se simţea așa

de bine susţinută de căldura din ochii tânărului și de senza-ţia de ocrotire a braţelor lui, încât se lăsă în voia simţurilor...

El îi povestea în șoaptă cum o remarcase și cum se hotărâse să o scoată din tristeţea pe care i-o simţea adâncă și pustiitoare...

Cuvintele lui răspunseră parcă celor mai profunde gânduri ale ei și îl privi cu speranţa înecatului căruia i se aruncă frânghia salvatoare... Se uită la faţa lui tânără, la ochii căprui, calzi și înţelegători, se uită la el de sus până jos și îl întrebă câţi ani are... El îi spuse o vârstă care era cu doi ani mai mare ca a ei.

Încercă și ea să dezvăluie ceva din marele ei secret, dar nu reuși decât să lege câteva propoziţii care nu spuneau nimic... Era prea adâncă neîmplinirea și problemele apărute nu aveau încă rezolvare în mintea ei. Așa că tăcu, în timp ce el începu să o mângâie tot mai îndrăzneţ...

Îl urmărea cu detașare, ca și când nu era vorba de trupul ei, și se întreba dacă asta ar fi soluţia... Nu prea știa,

78

dar se temea că o nouă experienţă în care sufletul și mintea nu se pun de acord cu trupul i-ar distruge pentru totdeauna și bruma de încredere pe care o avea în salvarea ei...

În ciuda acestor gânduri, i se ghemui în braţe și totul păru că e așa cum ar trebui să fie...

Gesturile lui erau discrete, dar ea simţi, la un moment dat, o senzaţie de disconfort... Întoarse ochii spre colţul sălii, unde, un bărbat cu ochii negri o privea direct, întrebător și prevenitor... Mesajul ajunse în creierul ei amorţit şi, imediat, se trase din îmbrăţișare...

Desprinderea din îmbrăţișarea caldă și plăcută o de-busolă o clipă, dar când bărbatul de alături, neînţelegând cauza retragerii, îi propuse să meargă undeva, unde ea ar putea fi toată a lui, se uită dintr-odată la el cu cea mai pă-trunzătoare privire a ei și îl rugă să repete...

Mai mult bâlbâindu-se, el repetă... Și atunci ea se în-toarse ușor spre el, îl mângâie pe obraz și-i murmură: Graba, graba strică treaba! Ce multă dreptate au avut înţelepţii care au scornit o asemenea zicală! Vezi tu, îi spuse ea, toată nefericirea mea se trage de la această grabă... Și eu, cândva, nu am avut răbdare și am crezut că, dacă, la un moment dat, firea te îndeamnă să-ţi satisfaci instinctele, atunci ai rezolvat toate problemele existenţei tale... Or, nu este așa!... O aseme-nea experienţă, dacă nu ne cunoaștem suficient, ne va lăsa și mai goliţi sufletește decât suntem acum, pentru că și tu porţi o tristeţe asemănătoare, deși nu știi sau nu recunoști...

79

Privind-o puțin nedumerit, el își ceru scuze, dar îl li-niști, glumind că nu are de ce să se scuze, vina fiind în totali-tate a ei care-și pierduse vigilenţa, și, implicit, capul...

Înțelegând că glumește, el o privi cu și mai multă atenţie și o întrebă ce i se întâmplase de fapt și unde-i pleca-se capul... Bineînţeles că nu-i spuse, dar îi aruncă în treacăt că ar fi fost o prostie să încalce a doua oară Legea...

Nu-și dădu seama dacă el pricepu ceva, cert este că se retrase respectuos, şi, luându-şi rămas bun, se îndepărtă gânditor... Ea se întoarse spre colţul unde se aştepta să vadă ochii negri care să-i aprobe comportamentul... Nu era nimeni şi zâmbi pentru prima dată din toată inima... Care va să zică, mai era speranţă şi pentru ea!

Se gândea și acum cu recunoștinţă la Observatorul

ei, care, în momentul acela de cumpănă, o ajutase să-și sal-veze sufletul de la o nouă greșeală...

Accepta însă că își aducea aminte cu un soi de înțe-legere și de tânărul care o ajutase să se ridice din tristeţea și nemulţumirea pe care le simţise, oferindu-i o mângâie-re... O mângâiere care fusese pentru trup, dar pe care ea o transferase sufletului și îl salvase de la autodistrugere...

Ar fi trebuit să se ridice, fiindcă o aștepta o întâlnire

importantă, dar o altă imagine se insinua cu încăpăţânare în mintea ei...

În cercurile pe care le străbătuse, existaseră oameni pe care nu-i căutase și pe care îi înregistrase doar ca pe

80

niște repere ale vieţii ei... Toți se îndreptaseră spre ea, nici ea nu știa prea bine de ce... Ceea ce își amintea era însă sen-zaţia pozitivă pe care o avea întotdeauna după întâlnirile cu ei, deși nu erau nici Observatori și nici nu se punea pro-blema încălcării vreunei legi... Prieteni? Era prea puţin spus... Erau persoane dedicate ei și o sprijineau cu toată puterea lor, fără să ceară nimic în schimb. Li se părea sufi-cient ca ea să le zâmbească și să-i asculte, să le sprijine pro-iectele și, din când în când, să le ofere o strângere de mână caldă și apreciativă...

Zâmbi când se gândi cum simplifica lucrurile, dar așa se întâmplase...

Probabil că experienţa lor de viaţă îi ajutase să înţe-leagă că, dacă nu se mulţumesc cu atât, rămân fără nimic și, la o anumită vârstă, acest nimic este înspăimântător...

Așezase în tolba ei fermecată și această amintire, ca un fel de atenţionare... Singurătatea Căutătorului poate fi pustiitoare, dacă nu păstrează speranţa...

Continua să se legene în balansoarul primitor de pe

terasă, privind munţii, în timp ce zâmbetul i se răspândea pe fața frumoasă...

Cele câteva secvenţe de viaţă se dezvăluiseră ca pie-sele unui puzzle, pe care un necunoscător ar fi putut încer-ca să le reaşeze, doar-doar va ieși ceva... Nu era cazul, fiind-că erau prea disparate și insuficiente ca să creeze imaginea coerentă a Căutătorului, iar ea nici nu încercase acest lu-cru...

81

Pe de altă parte, era convinsă că atâta timp cât ca-racterul superficial și incomplet al întâmplărilor din viaţa ta nu te oprește din drum, că atâta timp cât ele nu distrug echilibrul și armonia fiinţei tale nemuritoare, și, mai ales, atâta timp cât îţi oferă cunoaştere şi nu afectează descope-rirea Observatorului, era chiar amuzant și instructiv să le trăiești și, desigur, să ţi le amintești…

82

83

II.

OBSERVATORII

„Observatorul este un cuvânt... Când nu mai este doar un cuvânt, este o forţă care corectează încălcarea Legii, iar Le-gea cel mai des încălcată este cea a Completării...” Anonim

84

85

PRIMUL CERC

MOTTO

„Subconștientul păstrează comorile cele mai de preţ ale fiin-ţei tale... Dacă ești atent, acolo vei descoperi semnalul Obser-

vatorului...” Anonim

Povestea

... Strada se întindea înaintea ei sub razele fierbinţi ale soarelui... Simţi o durere ascuţită. Se uită și văzu că e desculţă și tălpile îi sunt însângerate... Privi neajutorată spre casele din jur, dar, ciudat, nici una nu avea uși sau fe-restre...

Încercă să se tragă spre marginea străzii, însă pi-cioarele nu o ascultau. Mergeau înainte și durerea devenea insuportabilă... Privi în sus spre soarele arzător, apoi se întoarse spre strada pustie... I se păru că vede pe cineva lângă o poartă și încercă să alerge într-acolo, dar cu cât alerga mai tare, cu atât acel cineva se îndepărta... Scoase un

86

scâncet și se prăbuși... Privirea însă rămăsese fixată pe silu-eta care, i se păru, venea acum spre ea cu braţele întinse...

Înălță și ea braţele și văzu că se poate ridica. Nu o mai durea nimic... Se uită la picioare și văzu că era încălţată, și strada se transformase în drumul din grădina ei de aca-să... Chiar în capăt revăzu silueta din stradă... Era un bărbat cu părul negru, căzut în bucle rebele pe frunte, cu ochii negri, mari și cu privirea pătrunzătoare... Îndreptându-se spre el, simți că prin întreaga ei fiinţă trece un curent în-cărcat de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată...

Se trezi zâmbind... Nu deschise ochii și refăcu visul,

încercând să-și identifice salvatorul... Nu găsea nicăieri în amintirile ei figura întrezărită în vis...

Se sculă și stând pe marginea patului se întrebă ce putea să însemne visul ei... Într-o străfulgerare, revăzu silu-eta într-un vis mai vechi, dar nu putea reface coerent ima-ginea... Se gândi însă că impresia pe care o păstra era legată tot de o trăire zbuciumată, care se sfârșise când aceasta apăruse...

Stătu puţin pe gânduri, apoi se ridică și începu să se pregătească pentru ziua grea care o aștepta. Dar, ciudat, deși ce avea de rezolvat în acea zi era și dificil și delicat, simţea că nu era deloc apăsată de grijă, ba mai mult, soluţia se întrezărea de o simplitate uluitoare...

Plecă zâmbind spre serviciu și toată ziua se derulă sub semnul acelui zâmbet... Seara, îi mulţumi încă o dată salvatorului din vis și se gândi că poate ar trebui să desco-

87

pere secretul legăturii lui cu viața ei și să vadă dacă avea cu adevărat vreun rol în modul acela armonios în care se așe-zau lucrurile...

Trecu mai mult timp și ea nu se mai gândi nici la vis

și nici la silueta din vis... Avea de luptat cu multe lucruri care îi afectau liniștea și dinspre serviciu și dinspre mica ei familie...

Era tânără și i se dăduse pe cap o instituție întreagă de condus... Organizată, profund pozitivă și cu o mare ca-pacitate intuitivă, reușea să gestioneze eficient activitatea oamenilor și să contracareze toate necazurile cauzate de neînțelegerile dintre ei.

Ocupată toată ziua, nu prea mai avea timp de fami-lie, dar făcea eforturi să-i ofere băiatului căldura unui că-min și soţului ei, dragostea...

În legătură cu soţul ei, de multe ori se gândea că lu-crurile nu erau tocmai în ordine... Se curtaseră ceva timp, dar fuseseră total neștiutori în ale dragostei și li se păruse că, dacă atracţia trupurilor fusese destul de nestăpânită, atunci era, desigur, și suficientă pentru a se căsători...

Se căsătoriseră și primele experienţe arătaseră că lipsa de cunoaștere putea distruge foarte repede ceea ce părea să fie o potrivire... El era, în general, atent și preveni-tor, iar minţile lor funcţionau destul de bine împreună... Lipsea însă ceva esenţial în relaţia dintre ei și ea încerca să nu recunoască acel ceva...

88

Într-o noapte, visul reveni și se sculă brusc, ţinând ochii închiși, străduindu-se să nu-l piardă... Deși o înspăi-mântase prin absurdul imaginilor derulate, senzaţia finală era plină de pace... Încercă să înţeleagă cauza acesteia și descoperi silueta bărbatului cu ochii negri, care îi apăruse odată cu salvarea din spaima ei... O privea doar, calm și preocupat... Nu se apropiase de ea și nu-i vorbise, dar ea se simţise imediat ușoară ca un fulg, scăpată ca prin minune de ameninţările absurde care o torturau...

Se culcă la loc și, dimineaţa, când se trezi, se întrebă ce va urma, fiindcă deja începea să înțeleagă că sigur era o legătură între apariţiile miraculoase ale siluetei din vis și modul în care se derula viaţa ei...

Într-adevăr, reuși cu zâmbetul pe buze să contraca-reze o ceartă incipientă cu soţul ei, iar la serviciu, mai mul-te probleme complicate deveniră dintr-odată niște bagate-le... Seara, băiatul ei i se cuibări în braţe, deși nu mai făcuse lucrul acesta de mult timp, iar în casă se instaură pacea și liniștea...

Câteva zile la rând, senzaţia de bine o ajută să-și re-zolve toate problemele, fără nicio sincopă... Și atunci se gândi ea din nou că trebuie să descifreze misterul...

Până a se apuca să cerceteze posibilele cauze, un

eveniment care avu loc o ajută să se îndrepte cu și mai ma-re curiozitate spre fenomenul care părea să-i gestioneze viaţa...

89

În instituția lor urma să vină o delegaţie de persona-lităţi interesate de cercetările pe care le derulau... Întâlni-rea cu membrii delegaţiei trebuia să aibă loc în cadrul unei mici petreceri pe care hotărâseră să o organizeze în sala lor de consiliu.

Nu era o sală mare, dar era aerisită și frumos ame-najată, cu flori de toate culorile așezate în ghivece mari sau în vaze, iar printre ele, mesele fuseseră încărcate cu tot ce crezuse ea de cuviinţă că mulţumește pe toată lumea... Ici și colo, fotolii grupate câte două sau în cerc ofereau locuri plăcute pentru discuţii...

La ora fixată, delegaţia formată din mai mulţi băr-baţi și câteva femei intră în sală și ea îi întâmpină pe oas-peţi, salutându-i cu multă căldură... Nu-i privea foarte aten-tă, fiind destul de emoţionată, așa că trecuseră aproape toţi prin faţa ei, fără să reţină cu adevărat vreo figură.

Mai erau trei persoane care așteptau să o salute și, dintr-odată, încremeni! Se sprijini cu o mână de ușa din spatele ei și, printr-un efort imens, reuși să-și revină, să zâmbească și să strângă mâna primilor doi.

Aceștia, o femeie și un bărbat mai în vârstă, se în-dreptau deja spre mijlocul sălii, în timp ce ea... mai privea încă în ochii negri ai siluetei din vis, întinzându-i încet mâ-na... Un zâmbet ușor, puţin ironic, puţin maliţios, dar foarte plăcut și cald se oglindea pe întreaga lui faţă, în timp ce ochii pătrunzători nu se dezlipeau dintr-ai ei...

Ea se agăţă de această privire, încercând să-și revi-nă și să-și folosească luminiţele aurii ale ochilor ca să înţe-

90

leagă... O intensă senzaţie de recunoaștere îi explodă în minte, în timp ce el îi strângea ușor mâna...

Nu scoseseră niciun cuvânt, doar se priviseră și atingerea mâinilor venise ca o pecetluire...

Îi venea să strige de fericire și în același timp să adreseze întregului univers întrebarea: cine sunt ei doi?! Nu avu timp însă, pentru că el deja plecase spre un grup din sală, iar ea trebuia să se ocupe de oaspeţi...

Din când în când, se uita spre locul în care se afla el și, de fiecare dată, privirile li se împleteau, iar ea simţea că toate lucrurile se așază și că el era cu adevărat îngerul ei păzitor...

Pentru ea, seara trecu nici ea nu știa prea bine cum, dar felul în care toţi îi mulţumiră la plecare o convinse că întâlnirea fusese un succes...

El rămase din nou ultimul... Își strânseră mâinile și, de data aceasta, ea îl ţintui cu privirea, în timp ce îi murmu-ra ca într-un vis: Tu ești?... Eu sunt!... răspunse el, zâmbind, dar și oarecum încurcat, fiindcă vedea cât de copleșită era și nu mai aveau timp de explicaţii...

După ce plecară și ajutoarele ei, se așeză pe un foto-

liu și începu să rememoreze fiecare moment, încercând să înţeleagă ce se întâmplase între ei doi... Fusese ceea ce se numea dragoste fulgerătoare, la prima vedere? Într-un fel da și în multe nu... În primul rând că nu era, categoric, o primă vedere, iar în al doilea rând, ceea ce simţise era din-colo de ea însăși, de trupul ei, chiar de sufletul ei... I se pă-

91

ruse că, prin ochii lui, universul întreg o cuprinde și-i ordo-nează fiinţa, că ei doi formau un tot și că, de fapt, se recu-noscuseră... Exact așa era! Se recunoscuseră...

Se scutură și-și spuse că trebuie să se dezmeticeas-că, altfel o ia razna de tot... Și totuși, se gândi iarăși, e atât de plăcut să o iei razna, dacă așa se întâmplă lucrurile...

Bineînţeles că recunoașterea lor rămase mult timp

fără o explicaţie cât de cât raţională... Asta nu numai pentru că ei nu se mai întâlniră, dar nici ea nu-l mai visă, iar viaţa se complica de la o zi la alta și, greșind fundamental, partea pozitivă din fiinţa ei începu să se deterioreze...

Parcă nimic nu mai mergea cum trebuie și, cu toate că la serviciu se descurca, acasă toate începeau să se încur-ce... Intuiţia îi spunea că nu asta era calea, dar ajunsese într-un asemenea hal de oboseală psihică, încât nu mai avea puterea să o asculte...

Într-o seară, se culcă devreme și, în starea dintre somn și trezie, i se păru că cineva o privește fix, întrebător și acuzator... Închise puternic ochii, încercând să detecteze a cui era privirea, dar nu reuși decât să-și declanșeze o pu-ternică durere de cap. Începu să plângă încet și soţul ei făcu mai multe încercări să o consoleze... Nu reuși, dar îi aduse un somnifer și adormi...

În somnul acela adânc, indus de somnifer, silueta din vis se refăcu cu toată acurateţea și ea îl văzu pe bărba-tul de la petrecere... O privea în tăcere și ea simţea cum energii nebănuite îi ridică întreaga fiinţă spre ceva luminos

92

și, i se păru ei, vesel, fiindcă faţa lui se lumina sau zâmbea, în timp ce ea se înălţa și parcă plutea...

A doua zi se trezi schimbată cu totul... Le zâmbi alor săi și le spuse că se terminase cu certurile, cu feţele întune-cate și cu nemulţumirile... Fiecare va trebui să-și ducă cru-cea cu încredere în sine și în cei de lângă el...

Și copilul și soţul o priviră miraţi, dar nu comentară și se bucurară că o văd iarăși zâmbind...

Atitudinea ei pozitivă se observă din nou în relaţiile cu toţi cei pe care îi cunoștea și, cel mai important, în rela-ţia cu sine... Părea că înflorește, în timp ce informaţiile adu-nate din studiul ei asupra universului se adunau în fascicu-le pe care le descifra cu ușurinţă, dovedind o capacitate intuitivă pe care nici măcar nu visase că o poate dezvolta într-o așa măsură...

Tot ce fusese fundamental pozitiv în fiinţa ei se mul-tiplica și, ca un făcut, lumea din jur chiar se transforma într-una mai bună și mai cooperantă...

Privirea îi devenise pătrunzătoare și luminiţele au-rii se îndreptau pline de umor și înţelegere spre toate lu-crurile văzute și nevăzute...

Printre cele nevăzute de ceilalţi și văzute doar de ea

se afla și silueta din vis, care, încet-încet, începea să-și fixe-ze identitatea...

Nu se mai miră deloc când, la serviciu, i se spuse că va lucra împreună cu el la un proiect. Îl aștepta cu toată fiinţa ei, dar îl așezase deja într-un sistem existenţial, în

93

care el era Observatorul, acela pe care ea îl recunoscuse ca parte din ea, precum și el o văzuse ca parte din el... Trebu-iau doar să accepte că, în acest cerc, ei încălcaseră Legea, iar împlinirea deplină, spre care tindeau cu toată fiinţa lor, aparţinea altui cerc...

Începură să lucreze și bucuria ei era ceva ce nu pu-tea fi măsurat... Se înţelegeau din priviri... Fluxurile de in-formaţii erau concomitent în mintea ei și în mintea lui... Când unul obținea un rezultat, mulţumirea se reflecta pe feţele amândurora... Nu vorbeau aproape deloc în timp ce lucrau, fiindcă părea că au aceeași minte și aceeași bază de date...

Doar când se deconectau de la cercetările lor, atunci se desfășurau într-o adevărată partidă de ping-pong verba-lă, în care replicile pline de umor și, de multe ori, ironice zburau nestăpânite de la unul la celălalt...

Colegii îi priveau cu admiraţie, dar și cu teamă, fi-indcă era evidentă puterea lui de a arunca replicile ironice, care puteau deveni cu ușurinţă sarcastice... Nu vedeau însă fericirea care li se reflecta în ochi, în timpul acestor așa-zise lupte... Ei doi nu puteau să se rănească, fiindcă erau Unul... Încă nedesăvârșit, dar drumul era deschis...

Se cercetau mereu cu aviditate și înţelesese și ea ce norocoși erau că se recunoscuseră. Puterea energiilor care îi legau devenea uneori palpabilă și, deși atracţia trupurilor exista, ea se disipa de fiecare dată, parcă sub influenţa unei interdicţii venite din străfundurile fiinţei lor... Nu era tim-

94

pul și nici cercul, iar dacă nu aveau răbdare, forţa lor ca Observatori se sfărâma ca o cărămidă prost arsă...

Se întâmplă totuși ca, într-o după-amiază, în timp ce lucrau adânciţi în cercetările lor, să tresară parcă sub im-pactul unui curent electric, să se întoarcă brusc și să se pri-vească... Luminiţele aurii îi cercetară avid privirea și sesiză că Forţa îi punea la încercare... Dar nu reușiră să se opună atracţiei pe care o simțeau amândoi și se îndreptară ca în transă unul spre celălalt... El o cuprinse și, simţind-o lipită de el, închise ochii și oftă ușor... În acel moment, deși un sărut îi atinsese buzele, ea se dezmetici și se trase încet din îmbrăţișare...

Se așezară, privindu-se în continuare, în timp ce pe feţele lor se observa o mare ușurare... Forţa putea fi mul-ţumită! Trecuseră testul...

Ea se gândi, cu un zâmbet încărcat de o dureroasă înţelegere, că ar fi putut deveni iubiţi, ar fi putut deveni amanţi și ar fi devenit biete fiinţe vulnerabile, slăbite de temeri și de remușcări, fugind până la urmă unul de celălalt și pierzându-se ca Observatori... Toată puterea lor de regă-sire s-ar fi făcut praf și pulbere și ar fi rătăcit în continuare prin univers, fără să mai găsească punctul de echilibru și, cu atât mai mult, Armonia, iar cercul împlinirii lor s-ar fi îndepărtat de ei pentru mult, mult timp!...

El îi făcu un mic semn din cap că înţelesese, se aple-că și o mângâie ușor pe umăr... Ea îi luă mâna și o duse spre obrajii pe care o lacrimă se prelingea încet, în timp ce ochii îi străluceau plini de imaginea lui...

95

Terminaseră proiectul și el plecă... Avea și el familie și încercase, ca și ea, să nu complice lucrurile mai mult de-cât era cazul... De altfel, legătura lor nu presupunea nicio schimbare în realitatea imediată, care să poată fi măsurată, evaluată, apreciată sau incriminată. Totul era inefabil, venit de dincolo de ei și cu o putere care îi ajuta să pășească mai ușor peste toate pragurile din acest cerc...

Câţiva ani buni nu se mai întâlniră, deși fiecare îl observa pe celălalt într-un fel care depășea înţelegerea lu-mii în care trăiau... Erau la mare distanţă și împreună în același timp, așa că nu se mai mira nici unul că simţea în-totdeauna bucuria sau durerea celuilalt...

Visul rămăsese pentru ea locul în care puterea legă-turii dintre ei se manifesta la fel de profund ca și prima dată, doar că acum îl recunoștea chiar și atunci când silueta din vis era doar un fum...

Ori de câte ori îl visa, lucrurile din viaţa ei se reor-donau și întreaga ei fiinţă se încărca cu o forţă care se pu-tea observa cu ușurinţă în ochii căprui cu luminiţe aurii...

În rarele momente în care se revedeau, el o căuta cu privirea și, de fiecare dată, cunoașterea lui o ajuta să așeze la locul potrivit propria cunoaștere...

Erau conectaţi și această miraculoasă legătură îi fă-cea fericiţi și invulnerabili... Tu ești?... Eu sunt!... erau ca niște parole de recunoaștere pe care le foloseau în întâlniri-le lor... Acestea erau întotdeauna legate de evenimente pu-blice, iar ei foloseau doar salutul lor parolat și scurte strân-

96

geri de mână... Privirile, în schimb, se împleteau de multe ori până la pierderea identităţii...

De când se recunoscuseră, viaţa lor se desfășurase cu adevărat protejată de forţa care îi unea, și, datorită efec-tului ei pozitiv, toate relaţiile cu lumea, inclusiv cu familiile lor, se armonizaseră...

Stăteau acum la masa pe care cele două cafele se ră-

ceau liniștite și se priveau, încercând să-și întipărească parcă fiecare undă care le străbătea fiinţa...

Îmbătrâniseră frumos sub semnul legăturii lor ma-gice... Se convinseseră că experienţa lor era ceva ce îi ţinea indestructibil legaţi unul de celălalt și, atâta timp cât mai erau în acest cerc, trebuiau să încerce să întărească această legătură, prin înţelegerea deplină a adevărurilor deţinute.

Erau doi Observatori cărora li se oferise șansa să se recunoască... Împlinirea Legii ţinea de o altă dimensiune, dar Recunoașterea îi ajutase ca viaţa să capete sens... Forţa pozitivă a celor doi Observatori făcuse ca încălcarea Legii și spaimele inerente contactului cu viaţa de zi cu zi să fie ac-ceptate și depășite...

De fapt, după Recunoaștere, spiritul lor se eliberase de chingile care-l ţineau în frâul nemilos al unei existenţe terne și fără orizont, și se îndreptase îndrăzneţ și încreză-tor spre universul din care se născuse...

Încercară să bea cafeaua, dar își dădură seama că se răcise și începură să râdă... Se priviră ca de obicei și o feri-cire imensă se revărsă din ochii cu luminiţe aurii, în timp ce

97

îl vedea așa cum rămăsese, de altfel, pentru totdeauna în sufletul ei: silueta din vis, cu ochii negri, pătrunzători, tânăr și frumos, tandru și parte din ea însăși... Ochii lui îi spuneau despre ea același lucru și amândoi mulţumiră încă o dată Forţei că făcuse posibilă întâlnirea lor...

Se ridicară și plecară ţinându-se de mână, în pofida

tuturor regulilor pe care, până atunci, le respectaseră... La urma urmei, ei erau cei doi Observatori care veneau de dincolo de această lume și se întorceau acolo, ieșind din Timp...

98

AL DOILEA CERC

MOTTO

„Recunoașterea nu înseamnă doar un pas spre împlinirea Legii... Ea este momentul în care spiritul tău nemuritor te

poartă mai sus decât Nemurirea însăși...” Anonim

Povestea

Profesorul împlinise treizeci de ani și primise acum patru ani una dintre cele mai bune clase din scurta sa cari-eră. De patru ani îi urmărise pe cei douăzeci și cinci de copii cu atenţie și cu mirare în același timp, fiindcă nu se gândise niciodată până atunci că aceste mici gâgâlice de zece-unsprezece ani pot să fie atât de surprinzătoare în dezvol-tarea lor fizică și intelectuală... Îi privise pe toţi în bloc, fără să facă diferenţieri între ei... Îl amuzau sau îl supărau toţi și fiecare pe rând...

În ultimul an, observase totuși că se detașa destul de ușor un grup format din vreo șapte fete, conduse de o fetișcană înaltă și subţire, grup care avea tot felul de iniţia-

99

tive care mai de care mai ingenioase și mai periculoase pentru prestigiul lui de diriginte...

Erau bune la învăţătură, iar conducătoarea grupului și prietena ei erau chiar cele mai bune, de aceea și atunci când afla de vreuna dintre surprinzătoarele lor activităţi subversive, nu se neliniștea și nici nu se supăra... Când însă lucrurile păreau să iasă de sub control, o chema pe condu-cătoarea grupului și încerca să le disciplineze... Venea în-totdeauna cu chipul vesel, fără nicio reţinere și privirea ochilor ei căprui arunca spre el luminiţe aurii provocatoa-re, pline de maliţie, dar într-un fel înţelegător și respectuos, așa că nu se putea supăra pe ea...

În mod normal, o privea ca pe un copil și sfaturile i le dădea în această calitate... Este adevărat însă că uneori i se părea că este pus în inferioritate de privirea ei pătrunză-toare, care transmitea interlocutorului un fel de semnal că, de fapt, știe mai multe decât credea el...

Încet-încet, începu să o observe mai atent și într-un fel în care nu i se mai întâmplase până atunci...

Dacă ar fi fost întrebat ce simte, ar fi răspuns prompt că i se lipise de suflet, dar răspunsul nu ar fi fost deloc complet... Nu era vorba că se îndrăgostise de eleva lui, cum se mai întâmpla în lumea lor... Nici pomeneală de așa ceva! O vedea copil, așa cum era încă, dar o vedea și că-și depășește limitele într-un fel care nu era doar feminin: o vedea cum se conectează instantaneu cu tot ce gândea, simţea și trăia el, fără să ceară ceva sau să se gândească cu

100

adevărat la el ca la un bărbat... I se părea în mod ciudat că ea era el într-o altă ipostază...

Se scutura, încercând să revină la realitate și să-i urmărească aventurile, fiindcă tot ce făcea ea cu celelalte șase fete putea fi încadrat întotdeauna în categoria aventu-rilor...

Ea îl vedea preocupat de ceea ce inventau ele, dar nu încercase niciodată să se ascundă de el, deși faţă de cei-lalţi foloseau tot felul de tertipuri pentru a nu se descoperi cu ce se ocupă.

El află întâmplător că, împreună cu prietena ei, dă-duse numele grupului „muschetarii regelui” și se tot gân-dea cine o fi regele și pe cine slujeau... Așa se face că, dintr-un profesor de literatură apreciat, dintr-un diriginte iubit de elevii lui, deveni curând un fel de Sherlock Holmes...

Ajunse să-și petreacă după-amiezile printre ruinele vechii mănăstiri sau printre insuliţele râului care trecea pe la marginea orășelului, de unde le urmărea curios cum, preocupate, construiau, reparau, se jucau sau discutau de-osebit de serios...

Fusese precis observat, fiindcă o vedea uneori pe ea cum aruncă o privire pătrunzătoare spre locul în care era așezat, prefăcându-se că citește; îi vedea zâmbetul plin de misterioasă bucurie, dar nu se manifesta în niciun fel, aș-teptând parcă să se decidă singur asupra următorului pas...

Uneori i se părea că aștepta chiar să intre în jocul lor, dar el se temea prea mult că, odată intrat în acel joc,

101

misterul pe care îl intuia ar fi dispărut și l-ar fi lăsat sărac și singur, așa cum era de fapt...

Iarna acelui an le-a stopat iniţiativele și a fost con-

vins că sunt ocupate doar cu învăţatul pentru treaptă... Era doar o iluzie, fiindcă descoperi curând că una dintre grotele mănăstirii fusese amenajată de ele ca teatru și acolo pu-neau în scenă piese scrise de ea sau de prietena ei, ori dra-matizări, mai ales după „Cei trei muschetari” ai lui Dumas. Tot acolo, în zilele în care nu era așa de frig, discutau de proiectul viitoarei reviste...

Nu înceta nicio clipă să se minuneze de capacitatea lor de a trăi atât de intens ceea ce le trecea prin cap, fără să ţină seama de locul înghețat în care se aflau...

El găsise o trecere de unde le putea urmări cu ușu-rinţă, auzind tot ce discutau... Dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce făcea era un lucru incorect, chiar rușinos, dar când se autoanaliza, observa că, de fapt, nu se simţea în afara grupului, ci acolo, lângă ea, făcând și gândind același lucru, ca un copil, fie el și de paisprezece ani...

Pe de altă parte, ea îl ajuta, într-un fel, să nu se simtă un spion, fiindcă privirea ei îl recunoștea de cum apărea prin apropiere și nu se revolta sau nu întrerupea joaca... Era ca și cum ar fi acceptat că el trebuia să fie acolo și nu se putea altfel...

Încercă de câteva ori să o facă să vorbească despre ce-i trece prin minte, dar privirea cu care îl fixă îl făcu să lase capul în jos, încurcat... Un reproș mut părea să-i pă-

102

trundă până în străfundurile sufletului... Ce putea ea să mai spună, când el știa prea bine tot ce era și gândea ea? Cel puţin așa înţelese el și se opri din încercarea de a face pe dirigintele...

Venise primăvara... O primăvară timpurie și plină de

soare și verdeaţă... Fetele lui dispăreau acum după-amiezi întregi, parcă evaporându-se... Mai mult curiozitatea decât grija îl puse iar pe urmele lor...

Curând, le găsi în cel mai frumos loc care s-ar fi pu-tut imagina, într-unul din grupurile de insuliţe ale râului... Construiseră acolo o adevărată grădină din povești. Peste apele care despărţeau insuliţele puseseră lemne și împleti-seră balustrade de susţinere. În fiecare insuliţă ridicaseră corturi din ramuri, dar în așa fel, încât nimic nu fusese rupt, ci doar dirijat...

Pe una dintre ele, o salcie foarte bătrână le permise-se să construiască o căsuţă în scorbura ei. În căsuţă își așe-zase ea sediul și el văzu că avea acolo hârtie de scris, cre-ioane, câteva căni, un covoraș și, dintr-o scândură, făcuse o masă pe care, acum, când o privea, scria ceva...

Fetele își puseseră pe insuliţe trunchiuri de copaci, pe care le așezaseră în așa fel, încât să se poată sta cât mai comod, iar acum erau grupate câte două-trei și povesteau cu voce tare tot felul de întâmplări de-ale lor...

El ajunse pe malul drept al râuleţului, de unde putea cuprinde cu privirea această imagine de vis... Nu-i venea să creadă că ceea ce vede este real, dar în același timp simţea

103

din nou că el făcea parte din acel loc și din acel grup... Unde era profesorul, unde era dirigintele nu mai știa și nu-l mai interesa!

Era atât de fermecat, încât nici nu băgă de seamă că înaintase mai mult decât trebuia și că se îndrepta instinctiv către locul în care era ea... Fetele săriră speriate și alergară peste podeţe spre insuliţa ei, parcă cu intenţia de a o apă-ra... Într-o clipă îi trecu prin minte deviza muschetarilor: „toţi pentru unul și unul pentru toţi!” și zâmbi către ele și către ea, liniștindu-le... Ea însă nu era deloc speriată... Zâm-bea la fel ca el, ca și când ar fi gândit aceeași replică...

O fericire fără seamăn îl cuprinse și simţi că, cel pu-ţin în această viaţă, nu va mai trăi un asemenea sentiment...

Ea le făcu un semn și prietena ei împreună cu alte două fete traseră spre scorbură niște trunchiuri pregătite pentru întrunirile lor, iar celelalte așezară pe doi butuci scânduri, astfel că, într-o clipă, poieniţa deveni cel mai pri-mitor loc cu putinţă...

Ba, mai mult, ea veni cu cănile și cu o sticlă cu apă, iar prietena ei scoase de undeva din scorbură un pacheţel cu niște prăjiturele rotunde, umplute cu gem. Pe frunze verzi, mai late, ele așezară totul ca în casa de păpuși, cu o asemenea seriozitate și plăcere, încât, imediat, armonia, care păruse ruptă de sosirea lui, se refăcu...

Atunci și acolo înţelese el cât de important era ceea ce se petrecea pentru mintea și sufletul acestor fetiţe aflate în pragul adolescenţei... Înţelese că toate beneficiile se da-

104

torau minţii cuprinzătoare și îndrăzneţe a copilului din faţa lui, de care se simţea legat pentru veșnicie...

O privea și se întreba de unde venea, încât înţelege-rea dintre ei să fie atât de profundă și definitivă... Nu avea încă răspunsul, dar își promise că nu va închide ochii până nu va descoperi cine era el și cine era ea în această lume...

Anii de liceu au trecut fără să fi găsit răspunsul... De

altfel, din nefericire, nu le-a mai fost profesor și nici dirigin-te... O observa pe ea cum crește, vedea puterea grupului care se menţinea sub conducerea ei și aranjase ca să-i par-vină toate numerele revistei pe care o scoseseră sub deviza muschetarilor... Fusese amuzat, fusese intrigat și fusese, de cele mai multe ori, mândru că ele erau atât de creative și talentate...

Într-un fel, parcă îi părea rău că ea crește, fiindcă oricine putea să interpreteze profund greșit relaţia lor, vă-zând cât de perfectă era armonia întâlnirilor dintre ei...

Nu se mai întrebase ce simţea ea sau ce credea... Într-un fel era inutil, fiindcă știa. Era o senzaţie de putere absolută, de stăpânire a lumii, fără efort, de siguranţă și echilibru... Era și multă fericire, dar și ea simţită într-un mod absolut, spiritul amândurora acoperind tot ce aparţi-nea simţurilor și minţii...

De când se despărţise de ele, îi lipseau tot mai mult

momentele în care curiozitatea se împletise cu admiraţia pentru modul lor de evadare. Se mai ducea la insuliţe, spe-

105

rând că le va descoperi, dar ele nu mai mergeau acolo și grădina fermecată se părăginise... La un moment dat, se surprinsese încercând să repare un podeţ, altădată se așe-zase pe treapta scorburii și mereu făcea eforturi să înţelea-gă...

Ea avea acum optsprezece ani... Era subţire și înaltă, cu trăsături frumoase, dar nu ieșite din comun. Ceea ce îi atrăgea însă atenţia și-l uimea și acum era privirea ei pu-ternică, cu luminiţe aurii, care îi transmitea senzaţia unei legături profunde, venite de undeva, fără să știi de unde...

El avea treizeci și patru de ani... Era încă frumos, brunet, cu părul negru, nu foarte înalt, dar bine proporţio-nat... Ochii, și ei negri, erau mari și de cele mai multe ori, triști...

Nu se căsătorise, dar, ciudat, nu o vedea pe ea ca fiindu-i jumătatea căutată... Era ca și când ea făcea parte deja din el, dar nu venise încă timpul să împlinească Le-gea... Nu venise timpul sau trecuse demult, nu știa...

Într-una dintre zilele lui de peregrinări prin insuliţe,

simţi o emoţie atât de puternică și totală, încât sări speriat de pe trunchiul pe care se așezase... În faţa lui, în insuliţa cu scorbura, o zări pe ea cum înainta gânditoare spre locul în care stătuseră pe trunchiurile de copaci aduse de fete, cum se așază și mângâie ușor cu palma locul de lângă ea... Sen-zaţia pe care o trăia era că ea îi mângâia sufletul și trupul totodată și că își lua într-un fel rămas bun...

106

Primul impuls îl trimise spre ea, dar dintr-odată realiză că, de fapt, ea știa că el este acolo, numai că nu do-rea sau nu îndrăznea să se apropie de el... Când o văzu că îl privește direct prin frunzișul care îi despărţea și că face un mic gest de rămas bun, înţelese că nu era vorba de îndrăz-neală, ci de ceva pe care ea îl știa și el încă nu, și care o oprise să i se alăture...

Așa se despărţiră și nu se mai revăzură decât după mulţi, mulţi ani...

Viaţa se derulase inexorabil și fiecare încălcase Le-

gea în felul lui... Ea își continuase căutarea, avându-l încă în minte ca model, dar eșuase lamentabil și se despărţise de cel pe care îl alesese sau care o alesese, nu mai știa... El se căsătorise mult mai târziu și, din fericire, avusese o fată care îl ajutase să treacă mai ușor peste bătrâneţe și boală...

Când se reîntâlniră, bătrân fiind, el îi mărturisi că în-ţelesese... Se priviră la fel de intens și direct, refăcând in-stantaneu legătura întreruptă de anii în care nu se văzuse-ră...

El întinse mâna și ea își așeză ușor mâna ei în palma deschisă care aștepta atingerea... Proiecţia magică a cercu-lui împlinirii le umplu sufletul de bucuria recunoașterii... Tu ești?... Eu sunt!...

Observatorul nu rămăsese singur... Se conectase la spiritul celuilalt și acum putea să treacă fără teamă într-un alt cerc, știind că acolo misterul se va revela în deplinătatea lui...

107

AL TREILEA CERC

MOTTO

„Moartea și Învierea încep și se termină în același punct... Căutarea începe și se termină în același punct... Tu și Eu, Eu

și Tu suntem feţele acestui punct...” Anonim

Povestea

Curtea liceului se umpluse de adolescenţii care, unii se regăseau, era vorba de cei din clasele mai mari, alţii stă-teau, fie singuri, fie în grupuri mai mici și se uitau admirativ sau curioși la colegii lor mai mari. Ultimii erau bobocii cla-sei a noua și, printre ei, se detașa un grup de fete, aproape toate foarte înalte și zvelte, care discutau aprins și priveau din când în când spre intrare, așteptându-l pe noul dirigin-te...

Într-o margine, stăteau puţin stingheri mai mulţi băieţi care se vedea că nu se simţeau deloc în siguranţă în marea aceea fremătătoare de feţe străine...

108

Printre ei, un băiat slăbuţ, destul de înalt, cu o faţă cu trăsături frumoase și cu niște ochi negri, inteligenţi și triști, stătea singur și se uita atent la grupul fetelor, întrebându-se dacă ele vor fi noile lui colege...

Era curios și puţin speriat, dar, nu după mult timp, se apropie de el un alt băiat mai scund și blond, care, pro-babil, era și el speriat, dar nu o arăta deloc. Îi întinse mâna și se prezentă... Băiatul cu ochii negri îi zâmbi recunoscător și amândoi începură să privească în continuare grupurile, comentând ceea ce se petrecea...

Erau deosebiţi și ca înfăţișare, dar și ca fire. Unul brunet, celălalt blond, unul reţinut, melancolic, celălalt ve-sel și îndrăzneț... Se completau atât de bine, încât cei doi aveau să rămână prieteni toată viaţa...

Cu toate acestea, primul nu numai că părea, dar și era o fire foarte sensibilă și nici măcar prietenia lor nu era suficientă pentru a-i schimba destinul nefericit...

Curând, festivitatea de deschidere se termină și,

conduși de profesorul-diriginte, se îndreptară spre clasa lor... Împreună cu noul lui prieten se duseră spre ultima bancă și se așezară. De acolo, începură să privească în jur și el constată că grupul de fete pe care-l văzuse în curte era acolo întreg și nevătămat... Nu se așezaseră, așteptând par-că un ordin, și atunci remarcă în mijloc o fată puţin mai înaltă decât celelalte, care părea să fie conducătoarea gru-pului. Ea le arătă rândul de la geam și toate porniră în șir și se așezară...

109

Ea rămăsese în urmă și, înainte de a se îndrepta spre bancă, se întoarse spre colegii ei, așezaţi deja, uitân-du-se la ei cu ochi cercetători, dar veseli și prietenoși... Pri-virea ei alunecase ușor peste capetele colegilor și ajunsese la el...

Când luminiţele aurii ale ochilor ei căprui se fixară asupra lui, el simţi imediat cum o liniște ciudată îl cuprinde, cum toată încordarea pricinuită de contactul cu atâta lume necunoscută dispare și cum toată fiinţa lui îi vine în întâm-pinare și găsește calea...

Fără vreo reţinere, ea se îndreptă spre ei și, întin-zând mâna, se prezentă, mai întâi colegului său blond și apoi, lui... Atingerea mâinii ei ferme și calde îi dădu o ase-menea senzaţie de bine, încât, în pofida timidităţii, avu în-drăzneala să i-o reţină și să o privească atent...

Adevărul celor simţite mai înainte, când ea se uitase la el, se dezvălui încă o dată și el înţelese în clipa aceea că primise un sprijin neașteptat, și că toate temerile lui con-crete sau existenţiale puteau fi îndepărtate, cel puţin pen-tru moment...

Ea își desprinse ușor mâna, părând că nu bagă de seamă impoliteţea, le făcu un mic semn de pe curând și se așeză liniștită lângă prietena ei, la fel de înaltă și subţire ca și ea, dar cu niște frumoși ochi verzi.

Le privi pe amândouă, încercând să vadă dacă privi-rile verzi îl ating la fel ca luminiţele aurii, dar nu simţi nimic în momentul în care îi întâlni privirea prietenei ei și se li-niști...

110

Era destul de matur pentru vârsta lui ca să nu-și dea seama că întâlnirea cu ea nu fusese o simplă întâmplare... Simţea acest lucru și se gândea că anii de liceu, pe de o par-te, nu vor fi deloc plictisitori, iar pe de alta, că în acești ani, cu ea alături, va fi puternic și va putea să înlăture multe din spaimele lui...

Rămânea, desigur, problema cât de conștientă era și ea de acest lucru sau dacă strângerea de mână și privirea ochilor ei cercetători fuseseră o recunoaștere a legăturii dintre ei, ori un simplu gest de politeţe faţă de doi colegi care păreau puţin speriaţi...

Observă însă că ea nu mai dădu mâna cu niciun co-leg... La început, crezu că ceilalţi toţi, inclusiv grupul ei, se cunoșteau deja. Curând, înţelese însă că nu era așa, remar-când pe mai mulţi dintre ei, băieţi sau fete, stând la fel de stingheri în băncile lor... Se gândi că ceea ce i se dăduse fusese un dar și nu mai trebuia să despice firul în patru, ci să se bucure cu tot sufletul de el...

Din acea zi, ei doi fuseseră nedespărţiţi, cel puţin în gând, fiindcă fizic se apropiau rar, fiecare dintre ei aparţi-nând deja unor grupuri de adolescenţi care, chiar dacă se acceptau, nu prea colaborau...

Privirile lor se încrucișau în timpul orelor sau în pa-uze și el simţea deodată cum toate lucrurile intră în matca lor și starea de bine revine instantaneu... De multe ori o privea, uitând de locul în care se afla, și atunci prietenul lui îl atingea cu cotul și-l readucea în realitate... El era singurul care nu-l tachina, înţelegând parcă nevoia lui de puterea ei;

111

restul colegilor, însă, îi observaseră obsesia și nu pierdeau niciun prilej să-l ia peste picior. E drept că niciodată când era ea prin preajmă...

Păreau să se teamă de reacţia ei, fiindcă avea un mod de a-și exprima supărarea care îi încurca așa de tare, încât, de cele mai multe ori, preferau să-i dispară din cale... Îi privea doar fix, fără să spună nimic și le întorcea brusc spatele, fără să mai vorbească cu ei, până ce vreun gest al lor arăta că le pare rău că o supăraseră... Nu era în privirea ei nici încruntare, nici furie, nici reproș, ci o imensă înspăi-mântătoare liniște care le pătrundea în suflete ca o lamă rece de cuţit... Desigur că senzaţia era aproape insesizabilă, dar cu atât mai eficientă, fiindcă nu le dădea timp să se dezmeticească...

Doar cu el și, tot pentru el, cu prietenul lui, nu folo-sise niciodată privirea ei rece... Pentru el, ochii ei străluceau cu aceeași bucurie a recunoașterii și lui nu-i mai păsa de tachinările colegilor, atâta timp cât vedea că pe ea n-o ating...

Uneori, în pauze, se așezau pe câte o bancă mai izo-lată și povesteau câte ceva despre ei, mai ales ea care era o povestitoare și care chiar avea ce povesti, fiindcă grupul lor era destul de năzdrăvan... El se bucura de aceste scurte întâlniri și veselia ei îi reumplea sufletul de speranţă, și-i alunga toată neliniștea...

Învăţau amândoi foarte bine... Erau primii din clasă pe cele două paliere: ea la partea umană, el la partea reală... Se completau în toate, inclusiv ca firi... Melancolia lui avea

112

drept contrapunct optimismul ei și, invers, veselia ei căpăta uneori ceva din seriozitatea lui.

Nu vorbiseră niciodată de ce simţeau... Era și dificil, fiindcă iubirea în termeni adolescentini era prea puţin faţă de ce se întâmpla cu ei...

Așa trecuse clasa a noua... În clasa următoare, trebu-iseră să se despartă... El se înscrise la real, iar ea, la uman... Nu era nimic neliniștitor pentru nici unul dintre ei, fiindcă era vorba doar că nu se mai puteau privi în timpul orelor, dar existau pauzele, orele de bibliotecă și posibilele plim-bări...

Pronosticurile fuseseră însă prea optimiste... Luaţi cu sarcinile școlare tot mai mari și cu aplecarea lor spre perfecţiune, timpul în care se revedeau era din ce în ce mai scurt... Nevoia să o vadă și bucuria pe care o simţeau amân-doi când se întâlneau erau, într-un fel, neschimbate, doar că ei crescuseră și începuse să dispară spontaneitatea...

Ea se purta la fel de firesc, dar el se uita la ea și i se părea că simpla privire devenise prea puţin faţă de impul-surile pe care le simţea cu întreaga lui fiinţă... O lua uneori de mână, alteori îi înconjura umerii și toate aceste gesturi păreau că fac parte din ceva ce se întâmplase, doar că mai lipsea ceva... Și totuși nu îndrăznise nu să o sărute, dar nici măcar să-i spună ceva despre ce simţea...

Pe de altă parte, era conștient uneori că ea știa mai multe decât el și că trăia ceva la fel de complicat... Dar ceea ce știa ea în plus intuise ca Observator și o durea că nu avea cum să-l ajute...

113

Se vedeau din ce în ce mai rar și, după terminarea liceului, o luă fiecare pe calea lui... Nu înainte însă de a în-cerca încă o dată să se apropie de ea și să o ia cu el. Îl privi-se cu atâta înţelegere și cu atâta părere de rău, încât el ac-ceptase că nu-i era dat să o aibă tot timpul lângă el, așa cum simţea că i-ar fi fost necesar, și plecase cu umerii încovoiaţi, ducând parcă o mare povară...

Viaţa i-a purtat departe unul de altul, dar fără să ru-

pă legătura dintre ei, doar că ea nu mai avea puterea nece-sară pentru a face din el un om optimist, care să ia viaţa în piept cu îndrăzneală, așa cum simţise în liceu că ar putea să facă... Acum el intra de multe ori în depresii din care ieșea cu dificultate și numai pentru puţin timp...

Ajunsese un specialist recunoscut și era respectat de toţi cei care îl cunoșteau... Își făcuse o familie, dar știa că încălcase Legea, fiindcă ceea ce simţise pentru fata cu care se căsătorise nu fusese nici pe departe atât de complet cum simţise pentru luminiţele aurii, iar într-un alt sens, nu pri-mise sprijinul de care ar fi avut nevoie ca să depășească spaimele care-l bântuiau...

După ani buni se reîntâlniră, împreună cu alţi foști

colegi, și simţi atunci că renaște sub privirea ei pătrunză-toare care rămăsese neschimbată... Se recunoscură de de-parte și, la fel ca atunci când se văzuseră prima dată, își prinseră mâinile și, zâmbind, se prezentară... Rămaseră

114

mână în mână, sub privirile maliţioase, dar înţelegătoare ale colegilor...

Aceștia se bucurau cu adevărat de întâlnirea lor, fi-indcă îi văzuseră faţa încărcată de o profundă tristeţe și o dureroasă neliniște, întunecată la sosire, cum se luminase ca la vederea soarelui când aflase că vine și ea, iar din mo-mentul în care privirile lor se împletiseră, el devenise cu totul alt om, amintindu-le de acela cu care parcurseseră, mai ales, primii ani de liceu...

El știa că și ea se căsătorise și intuia că încălcase, la fel ca și el, Legea... Nu discutară însă de aceste lucruri... De fapt, nu discutaseră de nimic. Se priviseră doar și el se adă-pase la forţa pe care ea i-o oferea, mulţumindu-i cu fiecare strângere de mână...

Plecase de la acea întâlnire înseninat și parcă înti-nerit... Vechiul lui prieten se apropiase de ea și-i mulţumise printr-o strângere de mână... Ea însă nu-i împărtășise deloc entuziasmul și nici nu-i mărturisise nimic din ceea ce știa...

Nu după mult timp, află că era din ce în ce mai rău...

Avea dureri mari și se izolase de familie... Se hotărî atunci să-l scoată încă o dată din prăpastia în care se zbătea și îl invită la ea...

După multe amânări, el se hotărî să răspundă invi-taţiei, nu neapărat că ar mai fi sperat să scape de ceea ce-i era sortit, dar dorea cu toată fiinţa lui să o mai vadă o dată și să ia cu el partea ei nemuritoare, de care era convins că nu se poate desprinde...

115

Așa se și întâmplă, fiindcă revederea lor, deși nu-i redase în totalitate puterea, îi atenuă imediat durerile atro-ce care îl chinuiseră în ultimul timp și îi aduse din nou pe buze zâmbetul lui frumos și tandru...

Când o văzu, înţelese că era ultima lor întâlnire în această viaţă, dar totodată primi cu toată fiinţa lui mesajul care îi confirma că drumul spre împlinirea Legii nu-i fusese închis și că trebuia doar, în peregrinările prin cercuri, să aibă răbdare și să privească în jur cu atenţie...

Se întoarse în cămăruţa în care se izolase și, la limita

dintre lumi, alunecă ușor de pe scaunul pe care se urcase și trecu dincolo însoţit de explozia luminiţelor aurii, care se împleteau cu bucuria reîntâlnirii din ochii lui negri, rămași deschiși și împăcaţi...

116

AL PATRULEA CERC

MOTTO

„Fiecare prag pe care îl treci te apropie de desăvârșire... Dar fii atent! Există praguri atât de mici, pe care nu le vezi și de

care te împiedici... Ridică-te și învață să așezi cu înțelepciune cele trei Legi sub semnul Armoniei!”

Anonim

Povestea

În clădirea imensă a Universităţii, o mare de stu-denţi din toată lumea încerca să se acomodeze cu spaţiile care adăposteau bibliotecile, sălile de curs sau laboratoare-le... Ea rătăcea, gândindu-se că niciodată nu va învăţa să se orienteze ca lumea în acest labirint.

Așteptase cu nerăbdare să termine liceul și să ajun-gă aici, în cea mai mare capitală a acestei părţi de lume, în universitatea atât de cunoscută și de greu accesibilă... Reu-șise la examenul de admitere și, abia când realizase că va rămâne aici pentru ani buni, se speriase de singurătatea pe care o simţea...

117

Se oprise în centrul imensului hol și se uita după un indicator pentru facultatea ei...

Deși simţise de la intrare apăsarea unei priviri, nu-i dăduse atenţie, dar acum se pomeni cu privirea aceea drept în faţa ochilor... Era cea a unui băiat subţirel, destul de scund în realitate, dar care părea mai înalt decât era. Își dădu seama că de vină era felul în care-și privea interlocu-torul... Mai scund, ţi se părea că te privește de sus... Așa se întâmplase și de data aceasta, fără a fi vorba de indolenţă sau de obrăznicie... Nu, era vorba doar de o soluţie pentru a completa ce i se părea lui că-i lipsește...

Ea vru să treacă de el, dar... ceva o opri... Era zâmbe-tul lui larg, atât de complet, atât de luminos și de cuprinză-tor, încât intră toată și... nu mai ieși de acolo decât atunci când trecu în următorul cerc...

O viaţă întreagă căutase să înţeleagă de ce el și de ce

atât de perfect și definitiv... Fusese considerată o fată frumoasă, făcuse chiar fi-

guraţie în filme, o curtaseră mulţi băieţi sau bărbaţi fru-moși și doi chiar voiseră să se căsătorească cu ea, la termi-narea liceului...

Îi plăcuse să fie curtată și o flataseră cererile în căsă-torie, dar nicio clipă nu se gândise că vreunul dintre ei ar putea fi jumătatea așteptată... Îi privise deschis, dar își păs-trase felul de a fi, politicos și distant, făcându-i de cele mai multe ori să nu mai priceapă ce dorește... De fapt, dorea doar ceea ce permitea ea să se întâmple, fiindcă, plecată de

118

mică de acasă, era destul de matură pentru vârsta ei și știa să se apere, și mai știa și unde trebuie să se oprească și să-i oprească pe admiratori...

El însă... îi zâmbi și o cuceri definitiv! Nu-i lăsă prac-tic nici măcar o secundă să reflecteze sau să se mire... O prinse de mână, o întrebă în limba ei la ce facultate e și îi spuse că o s-o conducă el... Atunci înţelese că e străin, dar nici măcar nu-i trecu prin minte să-l întrebe din ce ţară e...

O conduse cu dexteritatea omului scund printre grupurile aflate în imensul hol și așa pricepu ea că era din-tre studenţii cu oarecare vechime, fiindcă după ce-i spuse facultatea, el o luă cu multă precizie pe ușa care se deschi-dea în dreapta lor.

Pe coridor, se opri o clipă și o întrebă cu zâmbetul lui larg, dar cu seriozitate în ochii mari și negri, dacă... vrea să se căsătorească cu el... Ea îl privi uluită, dar culmea, nu zise nu... Atunci el îi spuse că mai are patru ani de stat în universitate, tocmai timpul care-i trebuie ei să termine, după care vor pleca în ţara lui...

Se dezmetici și, parcă acesta fiind cel mai important lucru din tot ce îi relatase el, îl întrebă din ce ţară e... Când îi spuse numele ţării, se uită siderată la el, crezând că nu înțe-lesese bine... Era într-adevăr spre vest, dar ea trăia într-un imperiu și el îi propunea să se ducă cu el într-o ţărișoară despre care abia auzise...

Sigur pe el, începu să-i povestească cât de frumos era în ţara lui, în locurile din care se trăgea, cât de mult îi va plăcea ei să cutreiere ţara, trecând de la munte, la mare, de

119

la câmpie, la dealuri, din deltă, pe vârfuri de munte, și el îi garanta că acest lucru se va întâmpla cu adevărat...

Deși aproape că nu o lăsase să intervină, își dădu seama că vorbele lui începuseră să-și facă loc tot mai con-fortabil în mintea ei...

Avu impresia ciudată că-l cunoștea dintotdeauna și, pentru prima dată, nu se întreba dacă e frumos sau nu... De altfel, părea că acest lucru, destul de important până atunci, trecuse pe planul doi. Ceea ce prevala acum era ceva de dincolo de trup, cel puţin pentru ea, fiindcă pe el parcă îl auzise lăudându-i frumuseţea... Prea obișnuită cu aprecie-rea frumuseţii ei, nu-l luase în seamă, fiind mai atentă la semnalele pe care le primea, în timp ce încerca să o convin-gă cât de frumos e la el în ţară și cât de fericită va fi ca soţie a lui...

Ajunseră în zona facultăţii... Îi arătă unde erau sălile de curs și laboratoarele, după care îi spuse că la amiază va fi acolo să o conducă la masă. Nici măcar nu o întrebase unde mănâncă de obicei sau unde are abonamentul... Îl lăsă să plece, gândindu-se că îi va trebui ceva timp să analizeze în liniște ceea ce i se întâmplase și să înțeleagă...

Într-adevăr, după ce primi de la secretară plicul cu programul cursurilor, se așeză singură într-una din sălile în care nu intrase încă nimeni și începu să se gândească... In-teresant era că nu-i apărea niciun gând de respingere a tânărului, ci, mai degrabă, un fel de încercare de transpu-nere în pielea soţiei lui... I se păru ciudat, dar nu imposibil,

120

ba, după un timp, acceptă faptul că putea fi nu numai inte-resant, dar chiar plăcut...

Așa începu cea mai spontană și directă legătură din-tre doi oameni care, fără nicio ezitare, porniră pe calea îm-plinirii Legii și, timp de cincizeci de ani, până la moartea ei, nu vor înceta să mulţumească pentru norocul pe care îl avuseseră de a se recunoaște...

Trăiră patru ani de studenţie plini de bucuria succe-

sului, dar și de bucuria potrivirii sufletești, și, după încheie-rea studiilor, în prezenţa colegilor, se căsători cu el...

Plecară imediat spre ţara lui și, așa cum era obiceiul acolo, primul drum îl făcură la părinţi, în satul în care se născuse... Deși în cei patru ani încercase să-i înveţe limba, foarte ocupaţi cu studiul, cu examenele și chiar cu distrac-ţia, nu apucase să reţină decât câteva structuri de bază, însă, ajunsă în faţa mamei lui, nu reuși să deschidă gura...

Femeie simplă, dar inteligentă, aceasta o lăsă în pa-ce să se familiarizeze cu ei, adresându-i-se mereu prin in-termediul lui... Atitudinea mamei o salvă de la eșec, fiindcă în chiar clipa când văzuse că ea, cea atât de curajoasă, se blochează în faţa unei bătrâne, se gândise că trebuie să se întoarcă acasă, că ea nu are ce căuta acolo...

Încet-încet, își aminti ceea ce învăţase și, cu ajutorul lui, al mamei lui, dar, mai ales, al unei surori mai mici, înce-pu să prindă curaj și să participe la conversaţiile lor, iar cei din casă puteau acum să i se adreseze direct...

121

Timpul petrecut acolo o ajută să se acomodeze cu spiritul locurilor și să înceapă să se gândească optimist la viitorul ei... El era la fel de atent, la fel de zâmbitor și foarte fericit, transmiţându-i și ei, instantaneu, un sentiment pro-fund de încredere și împlinire...

Plecară curând spre celălalt capăt al ţării și el se ţinu de cuvânt, purtând-o de la munte, la mare, din câmpie, pe vârfuri de dealuri și din înălţimile munţilor, în misterioasa deltă... Cu fiecare pas făcut, descoperea că toate aparţineau unui deja vu care, într-un fel, o liniștea, dar care uneori o făcea să cadă pe gânduri...

Se întorcea atunci spre el și rămânea cu privirea aţintită pe chipul lui, întrebându-se de ce i se părea atât de potrivit, de apropiat și de necesar... El glumea atunci, între-bând-o dacă nici acum nu știa cine este... Desigur că știa cine era el acum, dar ea simţea că ar fi vrut să știe mai mult în legătură cu cine fusese el până acum, fiindcă, cu anii care treceau, ea își dădea seama că explicaţia simplistă „s-au văzut, s-au plăcut, s-au luat” nu funcţiona în cazul lor...

Fiul născut în orașul din Deltă o făcu să-și dirijeze

gândurile, emoţiile și grija spre mica făptură, dar fără să exagereze, fiindcă, spre deosebire de soţul ei, care-l primise ca pe un dar suprem, ea simţea că nu fusese suficient de pregătită pentru rolul de mamă și că ceva lipsise în legătu-ra lor, ceva care să îi dea senzaţia că se prelungește energe-tic în fiul ei...

122

Privi în jur, observă cum se comportă celelalte ma-me și făcu și ea la fel, așa că mai mulţi ani trecură, purtând-o prin ei cu mintea aproape amorţită... Luminiţele aurii erau la locul lor în relaţia cu el... Potrivirea trupească și su-fletească era ca la început; el era mereu atent, bun, respec-tuos, iubitor și ar fi putut înșira alte multe însușiri poziti-ve... Era, în schimb, foarte ocupat și implicat în ceea ce lu-cra, în timp ce ea rămânea acasă, așa că, încet-încet, legătu-ra lor păru că slăbește...

La un moment dat, ca o încercare de a limpezi lu-crurile, ea îi ceru să o ducă acasă la ea cu copil cu tot, măcar pentru un an... Băieţelul avea trei ani, astfel că putea să se descurce ușor cu el în călătorie și acasă, la mama ei...

La început, el păru să nu înţeleagă ce-i cere, apoi, o privi lung, îi cercetă pătrunzător privirea și fu de acord... Se miră și ea de ușurinţa cu care acceptase, după cum arătase prima reacţie... Atunci nu realiza care era cu adevărat rolul lui și nu știa mai nimic de Legi și de Observatori...

Plecă la mama ei și stătu acolo nu un an, ci trei... El o lăsă pe ea să decidă data întoarcerii și, fără niciun reproș, veni cam la fiecare trei luni să-i vadă, mai ales că avea și câteva contracte de colaborare cu institute din ţara ei.

În anii aceia trei, ea își dădu seama de puterea legă-turii dintre ei și înţelese că ei doi erau pe drumul corect, dar că experienţa lor acumulată în cercuri precedente nu fusese de ajuns... Altfel, se grăbiseră să împlinească Legea, fără să fie atenţi dacă ei se întâlniseră ca Observatori în cercul care trebuia...

123

El avea, desigur, mai multă experienţă și fusese pre-gătit pentru această întâlnire, dar ea nu era suficient de înţeleaptă pentru a accesa acest cerc ca Totalitate... Trupul, sufletul și mintea fuseseră ușor de pus de acord, dar partea ei nemuritoare, spiritul, nu reușise să răspundă tuturor încercărilor de împlinire a Legii...

Toate acestea le aflase meditând și căutând răspun-suri în textele înţelepte ale timpului... Trebuia totuși să re-cunoască faptul că înţelegerea deplină nu venise de acolo, ci din capacitatea ei de a primi informaţia, accesând zone la care doar intuiţia putea ajunge...

Se întoarse în ţara lui după cei trei ani, convinsă că făcuse cel mai mic rău posibil și că trebuie să accepte că legătura lor, cu toate că era incompletă, era, totuși, cea mai apropiată de perfecţiunea împlinirii Legii, și că, la urma urmei, o nouă experienţă nu era altceva decât o treaptă spre Totalitate...

Anii care au urmat au fost marcaţi de înțelepciunea

câștigată... Uneori o undă de regret se insinua prin mintea și sufletul ei, dar o alunga în ungherele ascunse ale fiinţei sale și încerca să-l răsplătească pe cel care o recunoscuse cu tot ceea ce ea putea să-i ofere...

Bătrâni fiind, se gândise de multe ori dacă alegerea lor fusese sau nu corectă... După Legea Firii, care cere să te supui regulilor nescrise ale fiinţării cu orice preţ, lucrurile se petrecuseră în cel mai corect mod cu putință... Legea

124

Completării funcționase și ea perfect, dar triunghiul avuse-se o breșă și breșa se datorase insuficientei sale inițieri...

Meditând la experiența ei și a atâtor altora, nu putu-se să nu constate că dacă oamenii ar fi mai răbdători și, mai ales, dacă ar fi mai atenţi la ce se întâmplă în jurul lor și cu ei, dacă ar fi Căutători iniţiaţi, și, cu deosebire, dacă și-ar educa, în primul rând, capacitatea intuitivă, punerea de acord a celor trei legi: Legea Firii, Legea Completării și Le-gea Continuităţii, ar fi cu adevărat realizabilă... Atunci omul ar fi atât de puternic pe cât l-a gândit Creatorul, iar lumea pe care ar parcurge-o ar fi o lume mult mai bună...

Cu acest gând, își îndreptă pentru ultima dată lumi-niţele aurii ale ochilor căprui spre bărbatul de alături, îi zâmbi, și strângându-i mâna uscată de bătrâneţe, se în-dreptă liniștită spre următorul cerc, convinsă fiind că înţe-lepciunea câștigată îi va ajuta să se reîntâlnească...

125

AL CINCILEA CERC

MOTTO

„Căutarea este drumul, Recunoașterea este fântâna iar Îm-plinirea Legii este casa de la capătul drumului... Dacă ești suficient de atent și nu te rătăcești, drumul spre casă va fi

scurt, fântâna va avea destulă apă și casa te va aștepta râzând...” Anonim

Povestea

Galeria de la parterul primăriei era plină ochi de prieteni, cunoscuţi sau de alţi iubitori de artă... Printre ei se detașa o femeie îmbrăcată neconvenţional, cu un rucsac mic în spate și cu un baston de munte în mână. Deși apari-ţia ei era cu totul surprinzătoare, nu părea că o interesează privirile celor din jur. Sosise atunci din peregrinările ei obișnuite și se grăbise să vină la vernisaj...

Nu mai era foarte tânără, dar întreaga ei făptură de-gaja nu doar o mare stăpânire de sine, ci și o profundă îm-

126

păcare cu viaţa, așa că trăsăturile ei senine impresionau până la urmă și bârfele încetau... Așa se întâmplă și acum...

Trecea încet de la un tablou la altul, strecurându-se printre ceilalţi privitori, până ajunse într-un colţ unde erau expuse două tablouri, unul lângă celălalt... Primul era por-tretul unui bărbat, iar al doilea, un peisaj în amurg. Se opri îndelung în faţa lor și, dacă cineva ar fi fost atent la trăsătu-rile feţei ei, ar fi văzut cu uimire cum o strălucire puternică se aprinde în ochii cu luminiţe aurii, în timp ce mâna de pe baston se strânge spasmodic, ca și când astfel ar fi putut opri strigătul de fericire pe care abia îl mai putea reţine...

Se aplecă spre peisajul în amurg și studie cu atenţie imaginea casei care se întrezărea printre copacii umbroși... Un zâmbet cald îi învălui faţa frumoasă și, când se ridică, privirea i se fixă cu același zâmbet în ochii negri ai portre-tului, care, într-o străfulgerare, părură să-i răspundă la fel...

Se întoarse brusc când simţi pe braţ o atingere ușoară... Tu ești?... Eu sunt!... șoptiră amândoi deodată și ea privi fericită în ochii bărbatului de alături, la fel de negri ca aceia din tablou... Fără să ia în seamă curiozitatea celor din jur, ea îl sărută ușor pe obraz și-i ură succes, după care se îndreptă spre ușa larg deschisă a galeriei și ieși...

Se îndepărtă cu pași ușori de clădire și o coti pe o alee cu castani umbroși... Se așeză pe o bancă și abia atunci bucuria se manifestă în toată fiinţa ei ca o strălucire care-i multiplică lumina din ochii căprui...

127

Portretul, casa și el erau punctele spre care ea navi-ga de mult timp, căutând și găsind echilibrul care o făcea atât de specială printre oamenii apăsaţi de griji...

* Atunci, demult, urcase panta, sărind cu ușurinţă din

treaptă în treaptă, fiindcă străduţa era de fapt o scară de piatră care începea pe platoul de la marginea orășelului și se încolăcea până sus, în vârful dealului... Acolo se găsea micul centru al acelei localităţi parcă spânzurate pe versan-tul pietros...

Pe la jumătatea drumului, cotise la dreapta pe o străduţă săpată și ea în coasta dealului, dar care se întindea pe o distanţă destul de mare, fără trepte. Pe margini se în-șirau mai mulţi copaci bătrâni, cu coroane largi și umbroa-se... Case mai mici sau mai mari se aliniau pe stânga dru-mului... La una dintre ele, ea încetini și privi cu atenţie în curte. Casa era veche, dar de o frumuseţe arhitectonică desăvârșită...

În acel moment, simţi că ea și casa aceea aveau ceva în comun, deși era sigură că nu călcase niciodată nici măcar în curte, darămite în casă...

Un impuls neașteptat o făcu să se îndrepte spre mi-ca portiţă ce părea întredeschisă... Într-adevăr, o împinse ușor și se deschise larg... Privi în curte și văzu că era pustie și la fel părea să fie și casa. Înaintă și, abia când ajunse în faţa ușii, se gândi la ce va spune dacă va ieși cineva din ca-să... Dar nu ieși nimeni și, deși ascultase atentă, nu auzi niciun zgomot. Îndrăzni și bătu ușor la ușă... Nu primi nici-

128

un răspuns. Bătu ceva mai tare, dar tot nu-i răspunse ni-meni...

Se întoarse, gata să plece, dar ceva mai puternic de-cât ea aproape că o împinse spre ușă... Prinse clanţa și, spre stupoarea ei, ușa se deschise brusc, ca și când cineva din interior ar fi tras-o spre el. Dar nu fusese nimeni...

Ea se gândi că spaima ei amplificase impresia și în-cercă să se liniștească... Păși peste prag și intră în holul în mijlocul căruia era o canapea mare și rotundă, îmbrăcată în catifea care părea neagră, dar care, când ajunse aproape de ea, văzu că, de fapt, era roșie... În rest nu mai era nimic... Pereţii erau goi, cu excepţia peretelui opus ușii de la intra-re, pe care era atârnat un portret.

Fiindcă era prea departe și în hol era semiîntuneric, nu putu distinge pe cine reprezenta. Se apropie și, când ajunse în faţa lui, un fascicul din lumina care pătrundea pe ușă se opri pe faţa bărbatului din tablou... Șocul fu atât de puternic, încât căzu pe canapeaua care era în spatele ei... Îl cunoștea pe bărbatul din tablou! Sau cel puţin îi bântuise de multe ori imaginaţia ca o figură cunoscută...

Se apropie de portret și încercă să distingă semnă-tura pictorului... Nu găsi însă decât un an mâzgălit în colţul din stânga, care o trimitea în afara timpului ei...

Încercă să-și reamintească în ce circumstanţe îi apă-ruse imaginea în minte, dar nu reuși să stabilească dacă fusese în visul din timpul somnului sau dacă o construise mintea ei când visa cu ochii deschiși...

129

Stătu mult timp pe canapea cu privirea aţintită pe chipul din tablou și, din fixitatea privirii ei, se născu impre-sia că bărbatul era prezent acolo, lângă ea, și-i transmitea ceva care îi umplea sufletul de o bucurie nemaiîntâlnită...

Se uită în jur, căutându-l, și dintr-odată își dădu seama că întârziase prea mult în casa aceea străină în care intrase aproape pe furiș. Așa că se grăbi spre ușă, întor-cându-se mereu spre portretul care părea să o fixeze în continuare cu privirea ochilor săi negri și pătrunzători...

Reuși să iasă și să închidă ușa, apoi, aproape în fugă, traversă curtea și respiră abia când ajunse dincolo de poar-tă... Se uită spre strada pustie și mulţumi cerului că nu o văzuse nimeni...

Și totuși nu fusese speriată, chiar dacă ieșise în fugă din casă... Ceva din privirea bărbatului din tablou, suprapus pe chipul pe care îl purta cu ea, îi dezvăluise parcă un se-cret al fiinţei ei celei mai adânci...

Știa cumva că îl cunoaște pe bărbat sau că trebuia să-l cunoască, chiar dacă logica îi spunea că nu se poate... Era ceva prea familiar, prea apropiat și în același timp inac-cesibil sau, oricum, greu de atins... Era ca și cum ea era aici și el era acolo și între ei nu era niciun pod de piatră pe care să pășească... Era doar un imens pod de lumină...

Imediat însă chipul ei se însenină... Nu, nu era adevărat că nu existau poduri de piatră!

Omul din tablou era, într-adevăr, inaccesibil, pentru că aparţinea unui alt timp, dar ea trebuia să-l caute pe bărba-tul din mintea ei, fiindcă pe acela precis îl văzuse undeva...

130

Și când îl va revedea, va afla și legătura lui cu acel tablou și cu ea însăși...

* De la experienţa de-atunci trecuse destul de mult

timp... Plecase din ţară, peregrinase o vreme prin lume și se întorsese în orășelul spânzurat pe dealul stâncos...

Se căsătorise, crezând că și-a găsit jumătatea și totul funcţionase în limitele normalităţii timpului, până în clipa în care el constatase că între ei nepotrivirea era prea mare ca să mai rămână împreună... Plecase cu o altă femeie și ea nu avusese nimic de obiectat, fiindcă el avea dreptate. Nu se potriveau și hotărârea lui fusese poate dură și egoistă, dar ea simţise atunci o mare ușurare... Nu aveau copii, așa că nu exista nimeni altcineva în afara lor care ar fi putut să sufere... Iar ei doi nu sufereau, astfel că eliberarea lor dintr-o legătură care încălcase Legea fusese cea mai bună soluţie.

De când se despărţiseră, chiar când fusese plecată, se gândise mereu că nu întâlnise încă pe bărbatul din ta-blou sau pe cel care îi semăna... În căutarea ei, simţea o tris-teţe nedeslușită, dar, ciudat, era și bucurie, și era din ce în ce mai convinsă că el este legat de ea într-un fel pe care încă nu-l putea înţelege...

Această legătură încercase ea să o deslușească și pășise pe lungul drum al cunoașterii...

Știa acum mult mai multe despre potrivirea imagi-

nii din mintea ei cu tabloul, despre constanţa Observatoru-lui și despre posibilitatea colapsării...

131

Atunci când îl întâlnise, se convinsese că el era punctul de echilibru al vieţii ei și, se gândi ea, înţelesese și că, dacă nu l-ar fi întâlnit în acest cerc, era pregătită să-l recunoască în altul...

Zâmbind, își spuse că Forţa Universală îi apreciase însă credinţa și cunoașterea și o ajutase să descopere pute-rea Observatorului ei, chiar când se aștepta mai puţin...

* Nu mai trecuse pe strada cu casa de mult, foarte

mult timp și atunci când se hotărî să o ia pe străduţa um-brită, se gândi că, probabil, nici nu mai este... O durere ascu-ţită îi opri pentru o clipă inima doar la gândul dispariţiei ei și atunci pricepu ea cu adevărat că toate aveau un rost... Ea și casa trăiau în același câmp energetic, iar cel care hrănea acel câmp era Observatorul ei... Și acel Observator trebuia să fie acolo, într-un fel sau altul...

Văzu de departe că nu se întâmplase nimic și casa era la locul ei... O bucurie a întregii ei fiinţe păru să o con-ducă pe sus până la portiţa pe care se aștepta să o găsească tot deschisă... Încercă clanţa și-și dădu seama că e încuiată... De la bucuria pe care o trăise și care o făcuse să plutească, începu să cadă ameţitor de repede spre pământ, când... simţi că o mână o sprijină ușor și o trage în curte...

Printre lacrimile care-i împăienjeniseră ochii, avu o clipă impresia că bărbatul din tablou ieșise de acolo în în-tâmpinarea ei... Se șterse repede la ochi și mai privi o dată spre cel care o susţinea în continuare...

132

Asemănarea cu tabloul era cu adevărat foarte mare, dar pe când primul era al altor timpuri, cel de lângă ea era viu și o privea cu un zâmbet cald și plin de bucurie...

Și, dintr-odată, știu cine e! Chipul din mintea ei că-pătă formă și identitate și atunci luminiţele aurii din ochii larg deschiși se răspândiră cu toată forţa recunoașterii pe faţa lui și se opriră în ochii negri și adânci... Zâmbetul băr-batului se accentuă și ea simţi cum se strânge laolaltă în-treaga energie care parcursese veacurile parcă pentru a-i așeza faţă în faţă...

O luă de mână și o conduse în casă... Acum era locui-tă, dar holul rămăsese cu aceeași canapea rotundă și roșie și pe perete era doar un tablou: cel pe care îl văzuse ea...

Se desprinse de el și înaintă ca în transă spre por-tret... Când ajunse aproape, se ridică pe vârfuri și mângâie ușor faţa bărbatului... Celălalt, cel viu, se apropie de ea și-i luă mâna pe care o așeză pe obrazul lui, apoi îi sărută pal-ma...

Tu ești?... Eu sunt!... Te-am așteptat din celălalt veac, păru el să glumească, dar ea îl privi și văzu că ochii îi erau serioși. Tabloul era al lui, dar fusese făcut într-un alt cerc, când, glumi el din nou, la fel de serios, te așteptam...

Deși nimic nu părea să aibă sens în ce spunea el, ea înţelese dintr-odată nu numai propria viaţă, ci și pe cele care fuseseră și pe cele care vor veni... Căutarea prin cer-curi se terminase! Îl recunoscuse pe Observatorul ei și el o recunoscuse pe ea!...

133

O luă de mână și o așeză în balansoarul de pe terasă. Se așeză și el pe un scaun în faţa ei și așteptă să se linișteas-că...

Simţind o mișcare în casă, ea întoarse capul spre ușa întredeschisă și i se păru că în umbră vede un chip de copil... El îi observă privirea și, mângâindu-i ușor mâna, îl chemă cu o voce plină de tandreţe pe băieţel. Acesta ieși din umbră și se îndreptă zâmbind spre ei... La ea se uită cu privirea ochilor negri ai tatălui și ea tresări ușor când per-cepu extraordinara putere ascunsă în ei...

Părea să fie un Cunoscător, fiindcă îi cântărise din ochi pe amândoi și salutul lui fusese o prindere concomi-tentă a mâinilor lor în mâinile lui micuţe, dar puternice... Atentă la gesturile și privirea copilului, simţi atunci că acest băieţel era și el un pas spre împlinirea Legii...

Băiatul îi privi cu același zâmbet nevinovat și cu-noscător totodată, își luă trotineta rezemată de o coloană și zbură cu ea pe aleea care ducea în spatele casei...

Rămași singuri, mâinile li se uniră, și încet-încet, el îi dezvălui ceea ce ea ghicise în clipa de iluminare... Într-adevăr, îl văzuse, fiindcă venise de multe ori la expoziţiile lui și el o recunoscuse din prima clipă, dar ea nu păruse să reacţioneze la chemarea lui... Era neștiutoare și nu-i detec-tase puterea...

La un moment dat, ea dispăruse și atunci se întâm-plase să uite și el de rolul său de Observator și se căsători-se... Practic, încălcase Legea, dar nu avea nimic să-i repro-șeze femeii care crezuse că o împlinește...

134

Nu după mult timp, pentru el fusese evident că în relaţia lor lipsea ceva... Și acum știa că și ea fusese conștien-tă de acest lucru, dar se ascunseseră unul de altul și se lup-taseră să nu se rănească reciproc...

Fusese o femeie blândă și sensibilă, care îl înţelese-se și-l apreciase ca artist... Ca bărbat, îl admira, dar în rela-ţia lor nu era nimic magic. Legătura dintre ei fusese super-ficială și, desigur, doar a acestui cerc...

Când apăruse copilul, se crease parcă un moment special, de compensare, în care dăduseră ce era mai valo-ros în ei pentru acest univers atât de pretenţios...

Ea purtase greu sarcina și, după naștere, nu mai trăise decât câteva zile... Înainte de a se stinge, îi șoptise cu greutate cuvintele dureroase ale înţelegerii depline... Nu fuseseră ce trebuiau să fie și încălcaseră Legea... Îl ruga să încerce să-și îndrume copilul pe calea împlinirii acesteia, fiindcă numai așa Forța Universală îl va ocroti cu toată pu-terea ei...

Pe copil îl crescuse singur și, cu fiecare zi care tre-cea, i se părea că nu el trebuie să-l înveţe pe copil Legile, ci invers... Se întâmpla de multe ori ca o sugestie puternică venită din partea băieţelului să-l facă să se întoarcă cu spe-ranţă spre legătura pe care o stabilise cu ea... Așa ajunsese-ră și la casa bunicilor lui...

Trecuse cu copilul pe străduţă și acesta deschisese, nu se știe cum, portiţa... Când intrase în curte, el o văzuse pe ea, acoperind întregul spaţiu cu o chemare plină de iubi-re... Se frecase la ochi și-l privise pe copil. Acesta deschisese

135

deja ușa casei și-i spusese cu un glas hotărât că acolo trebu-ie să stea ei...

Se mutaseră de puţin timp și nu știuse că ea fusese vreodată acolo... Tabloul rămăsese la locul lui, fiindcă, nu-și dăduse nici el seama de ce, părea că așteaptă să se întâm-ple un miracol... Miracolul acela fusese recunoașterea lor!...

Tăcu și se priviră îndelung, fiecare încercând să fi-xeze pentru totdeauna senzaţiile pe care le trăiau... Era bu-curie, era mulţumire, era recunoștinţă, era putere și era o profundă pace... Mai presus de toate era însă cunoaștere și înţelegere...

Se ridică de pe bancă și, cu faţa pe care luminiţele

aurii ale ochilor păreau să ardă, se uită spre galerie și văzu că vernisajul se încheiase... Așteptă puţin până ce ultimul participant părăsi intrarea și, cu pași repezi, se întoarse în galerie. În faţa celor două tablouri, el o aștepta cu fața lu-minată de un zâmbet fericit... Fusese un succes, dar nu asta îl interesa pe el... Ea era cea care revenise și pentru el era suficient... Tu ești?... Eu sunt!...

În galeria pustie, cele două tablouri se luminară o

clipă și dispărură…

136

AL ȘASELEA CERC

MOTTO „Atunci când întâlnirea devine condiţie a salvării de la risipi-

re a unuia dintre ei sau a amândurora, Puterea Spiritului îi apropie pe Observatori, indiferent de unde trebuie să-i

aducă...” Anonim

Povestea

Urcase neabătut pe cărarea îngustă care înconjura vârful prăpăstios și acum se apropia de micuţa cabană atârnată parcă de nori... Mersese neîntrerupt săptămâni în șir, iar noaptea dormise în cortul pe care îl purta cu el de mulţi ani, de când își căuta liniștea și speranţa...

Fusese unul dintre cei mai străluciţi specialiști în domeniul său. O lume întreagă îi pronunţa numele cu evla-vie... El însă sesizase că se produsese o imensă greșeală cu el însuși, fiindcă descoperise omenirii ceva pentru care ea nu era pregătită...

Încercase să șteargă din memoria generaţiei sale ceea ce transmisese, dar, din nefericire, generaţia care ve-nea și pe care el n-o luase în seamă, considerând-o superfi-

137

cială și dezinteresată, îi preluase deja ideile și le dezvolta într-un sens pe care el nu-l prevăzuse și care putea deveni periculos...

Într-o zi, plecase pur și simplu și luase calea munţi-lor neumblaţi, sperând că va găsi ceva care îl va duce spre cunoașterea viitorului sau îi va arăta ce trebuie să facă în situaţia acestei primejdii pe care o sesiza, dar nu o putea îndepărta...

De când umbla singuratic, nu mai știa ce se întâmpla în lumea din care plecase și îi era și teamă să afle... Dar vă-zând că munţii erau tot la locul lor și nu se clătinau, se liniș-tea și pornea mai departe...

Într-o clipă de pauză a norilor, ridicase privirea spre vârful muntelui și i se păruse că vede acolo sus o construc-ţie... Era așa de sus, că prima dată crezuse că e o cruce, dar uitându-se din mai multe unghiuri, își dăduse seama că putea fi o cabană, deși locul era cu totul neașteptat pentru așa ceva, având în vedere că muntele pe care îl urcase mai mult de jumătate era unul dintre cei mai înalţi din lume...

Fiind destul de antrenat, nu șovăise nicio clipă și în-cepuse urcușul... Nu știa ce va găsi, dar se gândea că mai sus de atât nu are cum să ajungă cu propriile picioare... Totodată îşi dădea seama că era tot mai obosit cu fiecare zi care trecea şi, urcând pieptiș cărarea abruptă, îşi imagina că va rămâne acolo pentru totdeauna...

Acum vedea clar că era ceva ce părea să fie o caba-nă, dar semăna în același timp și cu un punct de observa-

138

ţie... Se gândi că probabil e ceva meteorologic, deși nu auzi-se niciodată că acolo ar putea exista așa ceva.

Locul în care se afla era un mic platou, dar așa de mic, încât din potecă aproape că puneai piciorul pe prima treaptă. Nici nu voia să se gândească ce se află în spatele cabanei, pentru că văzuse de jos cât de ascuţit și prăpăstios era acest vârf...

Răsufla greu, fiindcă aerul era foarte rarefiat... Își scoase masca cu oxigen și inhală o gură, în speranţa că, odată intrat în cabană, nu va mai avea nevoie de mască...

Abia apucase să pășească pe prima treaptă, că ușa cabanei se deschise și... avu în faţă cea mai neașteptată și, în același timp, cea mai așteptată fiinţă din tot universul...

Tu ești?... șopti el. Eu sunt!... îi răspunse vocea atât de iubită a femeii...

Nu se dezmetici decât înăuntru, unde, într-adevăr, nu avea nevoie de mască, dar avea nevoie de timp ca să înţeleagă... Ce era locul acela și cum de ajunsese ea acolo? Ea, cea pe care n-o mai văzuse de atât de mult timp, după ce apăruse parcă din neant și dispăruse la fel, dar nu înain-te de a-i da lui viaţa sentimentală peste cap...

Ea îi lăsă timp să se dezmeticească și, parcă pentru a-l zăpăci la loc, îi spuse că, în sfârșit, avusese curajul să intre într-un alt univers...

Toată viaţa lui se ocupase de salturile temporale și de trecerile dintr-un univers în altul, dar nu încercase nici-odată să experimenteze direct pe nici unele... Uneori se îndoise chiar de aceste posibilităţi, numai că întreaga cu-

139

noaștere parcă o luase razna în ultimii ani în care lucrase, și, îi trecu imediat prin minte, că asta putea să fie una din cauzele pentru care încercase să scape din acel carusel...

O privi și, văzându-i luminiţele aurii ale ochilor cum se joacă pe faţa lui, crezu că glumește... Ea îl privea totuși foarte serios, însă cu o nemărginită și profundă bucurie...

Se vede treaba că ai uitat ce ţi-am spus când m-ai vă-zut ultima dată, încercă ea să-l ajute... Privirea lui mirată îi arătă că într-adevăr nu mai știa... Ţi-am spus că ne vom revedea într-un alt univers și poate că acolo vom fi Obser-vatorii care nu au încălcat Legea...

El recunoscu, puțin încurcat, că își amintește că i-a spus ceva de genul acesta, dar nu stătuse nicio clipă să des-cifreze ce-i transmitea ea... Crezuse că face o aluzie la des-coperirile lui...

Privind în jur, începu să caute explicaţii pentru în-tâlnirea lor, mai ales că trebuia să recunoască faptul că, după ce plecase în peregrinările sale neștiute, se gândise foarte rar la ea și numai atunci când se debarasa de multele probleme care îl preocupau... În niciun caz nu se gândise că o va găsi acolo...

Acolo te așteptam, dar aici suntem la mine acasă, îi spuse ea cu cel mai liniștitor zâmbet al ei, care însă nu reuși să-i oprească saltul spre fereastră... Se uită afară și văzu într-adevăr o potecă de munte, dar era undeva în faţa casei, iar muntele înalt părea să fie undeva în depărtări...

Se apropie de ea, îi luă mâinile și o rugă cu glas șop-tit să-l ajute să înţeleagă...

140

Îl conduse încet spre un fotoliu și se așeză pe o per-nă la picioarele lui, strângându-i mâinile crispate de emo-ţie...

Începu să-i povestească și, în timp ce o asculta, el simţi că toată ființa lui își găsește liniștea, în timp ce trăia sentimentele care reînviau bucuria primei lor întâlniri...

Tu ar trebui să fii primul care să înţeleagă ce s-a în-tâmplat... Totul se datorează capacităţii noastre de a reface legăturile energetice născute din întâlnirea ca Observatori, continuă ea... Doar că tu erai copleșit de ceva care îţi ţinea spiritul în chingi, în timp ce eu reușisem să mă debarasez de orice ar fi putut să-l afecteze pe al meu... În subconștient însă, legătura exista și mie nu mi-a fost greu să te contactez și să refac legătura, pentru a te îndrepta spre mine, chiar dacă asta însemna trecerea într-o altă dimensiune...

În legătură cu apariţia mea în universul în care tră-iai și te zbăteai, Observatorului i se permite uneori să ajun-gă lângă cel care îi e sortit și să-l sprijine măcar pentru o perioadă, ca să-i dea curajul de a decide... Orice, dar să fie în sensul salvării spiritului său, aflat pe marginea prăpastiei... Oamenii îl numesc, de cele mai multe ori, îngerul lor păzi-tor, dar, în cazurile ca al nostru, este vorba de Observator...

Zâmbind, cu bucuria acelor clipe în ochi, îi aminti că recunoașterea lor fusese reciprocă și amândoi arseseră ca o flacără, când se priviseră și când își strânseseră mâinile...

Cum ardem și acum..., recunoscu el cu ochii negri pierduţi în mulţimea luminiţelor aurii.

141

Ea îl aprobă mângâindu-i mâna, și continuă să-i transmită ce trebuia să știe...

Fusese destul de ciudat ce se întâmplase cu ei, fiind-că recunoașterea se produsese în timp ce ei se găseau în universuri diferite... Probabil că Forţa Universală hotărâse astfel, sau, glumi ea din nou, un cercetător nebun încurcase fericit undele...

Ea trecuse în universul lui și încercase să-l atenţio-neze că se grăbea, dar își dăduse seama că el nu putea s-o asculte, așa că se întorsese în propriul univers și își pusese în funcțiune capacităţile, scoţându-l din impas și dirijându-l spre portal...

Deci am trecut printr-un portal, cu adevărat?! se mi-ră el...

Da, ai trecut, și tu știai că este posibil acest lucru, fi-indcă tu ai descoperit posibilitatea... Și asta trebuie să te liniștească și în legătură cu viitorul omenirii... Chiar dacă o dimensiune se abstrage, ea se poate reface într-un alt plan, prin saltul pe care îl realizează... Dar despre asta vom dis-cuta mai târziu...

Acum aș vrea să te întreb ce s-a mai întâmplat cu ti-ne după ce am plecat... Știu că soţia ta dorea să se despartă de tine...

S-a despărţit și cred că avea dreptate, răspunse el, după o scurtă pauză. Şi cu o voce șoptită, adăugă că, după ce se despărţiseră, se recăsătorise cu un coleg și murise la naștere... Îi părea rău, fiindcă ea nu fusese de vină cu nimic pentru eșecul lor, sau chiar dacă fusese, nu-și dăduse sea-

142

ma... El era cel ocupat, care nu mai avusese timp de nimic altceva și nici măcar de ea...

Încercând să se rupă de amintirile dureroase, se ui-tă în jur și văzu că stăteau de vorbă într-o cameră rotundă, cu ferestre spre toate cele patru puncte cardinale, și abia atunci remarcă mărimea ei...

Fotoliile pe care stăteau erau în centru și după ce-l privi zâmbind, ea apăsă pe un buton... Camera se roti și el văzu cum muntele din faţa lor se deplasează și locul lui e luat de o priveliște cu un lac albastru, pe care se vedeau câteva bărci... Își aduse aminte într-o străfulgerare că zărise ceva asemănător pe una dintre ferestrele laterale...

O casă rotitoare! râse el total destins, privind-o mi-rat și admirativ totodată...

Ea îl prinse de mână și îl scoase din cameră pe o ușă care era deschisă spre lac... Privind în jur, își dădu seama că era un fel de cartier și se uită întrebător la ea... Recunoscu că ideea îi aparţinea și că avea și alte secrete ale acestei case, pe care i le va dezvălui numaidecât...

Reintrară în casă și ea îi demonstră că, de fapt, ca-mera era un fel de apartament multifuncţional, care se pu-tea restrânge la camere separate, care se putea completa, după dorinţă, cu băi, bucătării și chiar un garaj... Toate se îmbinau, se dezbinau, se roteau, apăreau și dispăreau, încât el începu să râdă și o rugă să oprească toată această sara-bandă și să se fixeze la o formă pe care să o păstreze, ca să-i treacă durerea de cap...

143

Era fericit cum nu mai fusese niciodată... Avea sen-zaţia profundă că ajunsese la liman și că se putea bucura de toate lucrurile pe care i le arăta ea, dar, mai ales, că se pu-tea bucura în primul rând de ea...

După ce făcu ce-i ceruse, ea îl invită într-o cameră care părea să fie o imensă bibliotecă, încât el o privi mirat... Acesta este secretul meu, îi spuse... Am adunat aici tot ce mai rămăsese din vechea cultură a cărţii și sunt fericită că am reușit... Aici este locul cel mai drag inimii mele!... Întinse mâinile și el se apropie și o cuprinse în braţe...

În acel moment, avu senzaţia palpabilă că tot ce era împărţit în sufletul, mintea și trupul lui se leagă într-un foc lăuntric care i se păru că arde tot ce nu fusese el cel adevă-rat, apoi, înteţit parcă de prezenţa ei, îi cuprinde pe amân-doi și îi poartă spre nemurire...

144

AL ȘAPTELEA CERC

MOTTO

„Androginul există ca tipar, dar el nu este expresia vieţii... Viaţa cere perfecţiunea, iar perfecţiunea include în cerc

triunghiul...” Anonim

Povestea

Muntele înalt, dar prietenos acoperea ca o perdea lumina dimineţii de vară... Așezată pe pajiștea din faţa ca-sei, mângâia cu gândurile împrăștiate blăniţa moale a căţe-lului...

Era tânără și frumoasă... Părul castaniu i se revărsa pe umeri în cascade de bucle și ajungea până aproape de brâu. Obrazul prelung era marcat de privirea ochilor căprui cu luminiţe aurii, așezaţi sub sprâncenele fin conturate, în timp ce nasul drept și buzele senzuale completau trăsături-le clasice ale figurii...

145

Un zgomot ușor care venea din spatele casei o făcu să sară în picioare și să fugă spre intrare... Acum se vedea că era înaltă și subţire, dar minunat proporţionată...

Purta o cămașă albă, lungă până în pământ, fără niciun artificiu. Materialul, în schimb, părea să fie de o rară fineţe, fiindcă se mula perfect pe formele corpului și flutura în jurul picioarelor ca o mângâiere îndrăzneaţă și dulce totodată...

Tu ești?... întrebă ea cu o voce plină de iubire și aș-teptare...

Eu sunt!... se auzi din întunericul holului imens, gla-sul vesel al celui așteptat.

Într-adevăr, imediat apăru în lumina ușii deschise o altă siluetă îmbrăcată în același tip de veșmânt alb, dar care avea în jurul mijlocului un brâu auriu...

Deschise braţele și o cuprinse cu o asemenea gingă-șie și tandreţe, încât, atunci când ea se lipi de pieptul lui, atmosfera de iubire și înţelegere îi acoperi nu doar pe ei, ci și întregul spaţiu în care se mișcau...

Bărbatul era la fel de înalt, cu un păr castaniu, bogat, cu ochi pătrunzători, mari și negri, cu o barbă rotunjită în jurul obrazului, cu nasul drept, în armonie perfectă cu faţa prelungă... Buzele, frumos conturate, acum deschise într-un zâmbet larg, lăsau totuși să se ghicească firea lui serioasă și meditativă...

O îndepărtă puţin și o privi atent, încercând să mai vadă și altceva sub chipul ei atât de iubit... Ea ţinea ochii închiși și capul i se sprijini din nou pe umărul lui... Era un

146

gest de profundă tandreţe și abandonare, dar și ceva care semăna cu o încercare de ascundere...

O cunoștea atât de bine, încât o purtă ușurel spre canapeaua rotundă din mijlocul holului și, luându-i faţa în mâinile lui lungi și fine, o obligă să-l privească, fără să spu-nă un cuvânt... Ea simţi dorinţa lui și deschise încet ochii în care luceau urme de lacrimi...

Bărbatul o mângâie și-i sărută ușor buzele, gândin-du-se la lungul drum pe care îl străbătuseră ei doi până la acest punct miraculos...

* Fuseseră doi Observatori în viaţa de dinainte și, în

clipa morţii, drumurile nu le fuseseră despărţite... În acest cerc nu se recunoscuseră de la început. Era și greu... Muri-seră bătrâni și se regăsiseră tineri... Multe din trăsăturile lor fizice nu mai erau cele din primul cerc...

Existase însă ceva ce nu se schimbase și care îi adu-sese cu ușurinţă unul spre celălalt... Spiritul lor unit prin recunoaștere în viaţa de dinainte rămăsese intact și aici nu făcuse altceva decât să reconstruiască universul lor interior și să-l așeze pe direcţia oferită de noua dimensiune...

Miracolul reîntâlnirii se petrecuse cu mult timp în urmă, când amândoi fuseseră invitaţi la o întrunire foarte importantă pentru viitorul cercetărilor asupra universu-lui... În mulţimea în care se aflau, trecuseră de mai multe ori unul pe lângă celălalt, fără să se oprească. Simţeau amândoi un fel de magie, dar nu-și dăduseră seama de cau-

147

za ei, până în momentul când, întâlnindu-se în mijlocul imensei săli, privirile li se împletiseră...

Ea îl recunoscuse prima și tresărise plină de bucu-rie, dar și de un fel de teamă că s-ar putea să nu fie adevă-rat ce vede... Privirea ei fusese semnalul care îl făcuse să se îndrepte spre ea și, cu cât se apropia, o regăsea și o recom-punea în esenţa ei de Observator...

În momentul în care se recunoscuseră, nu erau de-ţinătorii decât a amintirilor legate de calitatea lor de Ob-servatori... Nimic altceva nu le tulbura noua lor existenţă și, la puțin timp după prima întâlnire, plecaseră împreună și se plimbaseră până aproape de locul unde se afla acum casa și unde înainte era doar crângul care se întindea până la poalele muntelui...

Acolo, în crângul luminos, se prinseseră de mână și atingerea fusese ca un fel de potrivire a firelor de lumină... În momentul acela recunoașterea fusese totală și realizase-ră că experienţele lor anterioare îi conduseseră spre împli-nirea Legii...

Îşi construiseră locuinţa într-o margine a crângului, în timp ce muntele străjuia locul și părea să-l protejeze, iar lor să le arate, într-un fel, care le sunt posibilităţile, dar și limitele... Ea iubea muntele și i se închina în fiecare dimi-neaţă mai în glumă, mai în serios, iar muntele îi răspundea cam în același fel: fie încruntându-se, fie zâmbindu-i cu toate crestele luminate de soare...

148

Timpul trecuse pe nesimţite. Tu ești?, Eu sunt! erau cuvintele care le pecetluiau realitatea unirii lor și ceea ce urma era întotdeauna un exerciţiu de înţelegere, armonie și împlinire... Și totuși… se întâmplase din nou ceva care părea să repete o experienţă pe care ea o descoperea ca o distorsiune energetică în subconștient... Ce nu era cum tre-buie? Ce nu se limpezise în momentul trecerii dintr-un cerc în altul?

Neliniștea apăruse la câţiva ani după ce se mutaseră în locuinţa lor din crâng... Era fericită, veselă, era lumina și raţiunea noii lui vieţi și era sigur că așa era și el pentru ea... Mai puţin analitic, el acceptase imensa bucurie a reîntâlni-rii ca pe un dar, fără să mai încerce să despice firul în pa-tru...

Pentru ea însă, viaţa interioară era mai complexă, universul interior refăcut era mai complicat și întrebările începuseră să apară, pe măsură ce experienţa noii ei vieţi folosea sau se raporta la experienţe care-și lăsaseră am-prenta asupra spiritului ei nemuritor...

O lăsa veselă și plină de lumină... O găsea plânsă și parcă supărată pe neputinţa ei de a înţelege ce e cu ea...

Viaţa lor era însă frumoasă și bogată spiritual, așa

că aceste crize existenţiale erau destul de rare... Serile le petreceau vorbind despre tot ce li se întâmpla peste zi, dar și despre ce aflau în plus, citind sau cercetând. Ascultau cu plăcere muzică, iar, uneori, el îi prezenta ideile lui îndrăz-

149

nețe și ea, cu adevărat interesată, își punea în funcţiune intuiţia, ajutându-l să găsească răspunsurile corecte...

O privea și toată fiinţa lui se întorcea spre ea cu o imensă și constantă bucurie... Orice atingere dintre ei se transforma într-un foc care îi conducea întotdeauna pe culmile împlinirii depline... Era o asemenea potrivire între ei, încât trupurile lor se mulau perfect, în timp ce energii nebănuite treceau dintr-un trup în altul...

Experienţa era o permanentă redescoperire și re-cunoșteau amândoi, fără cuvinte, că forţa pe care o deţi-neau era aproape de neconceput... Mulţumeau cerului pen-tru ce li se oferea și asta ar fi trebuit să fie de ajuns...

Văzând-o plânsă, el se întristă, dar imediat găsi ges-tul lui de liniștire, o atrase spre el și îi transmise o parte din puterea pe care era capabil să i-o dăruiască de fiecare dată, cu toată fiinţa lui, pentru a-i readuce echilibrul, bucuria și încrederea în ea însăși... Se aplecă spre ea şi văzu cum faţa i se înseninează și cum ochii ei cu luminiţe aurii îl fixează cu o privire care îl făcu să freamăte...

Se ridică și o ridică și pe ea... Mâinile lui îi atinseră șoldurile și realmente scântei ale energiei pe care ei o eli-berau doar din această atingere se răspândiră în cameră, creând un câmp de dorinţe și chemări pe care amândoi le percepură deodată...

Ochii lor se deschiseră larg și privirile se împletiră într-o profundă uitare de sine... Fiecare era celălalt, fiindcă trupurile trecuseră demult graniţele jumătăţilor... Se petre-cea, de fapt, o transformare a lor în ceva imaterial, care se

150

răspândea instantaneu până dincolo de graniţele universu-lui în care se aflau... Era ca moartea și învierea și amândoi păstrau în suflet o bucurie imensă că puteau să trăiască acest miracol...

Se desprinseră ușor din îmbrăţișare și ziua începu la fel de armonios ca întotdeauna... Amândoi lucrau până spre amiază, după care el se ocupa de grădină iar ea de animăluţele pe care le adăpostea... Avea și căţei, dar și un purcel, o căpriţă cu iezii ei, două oi, găini și raţe și o vacă cu viţel... Acestea erau cele ale casei, fiindcă, periodic, primea vizita unei căprioare cu puiul ei, a unui vultur și a unei buf-niţe, pe care le salvase și le îngrijise în ultima perioadă...

Ca ajutor aveau un bărbat mai în vârstă, care venea zilnic și asigura munca mai grea... Tăcut și eficient, el era deja de-al casei şi ţinea mult la cei doi tineri cu care ajunse-se să se înţeleagă doar din priviri sau scurte gesturi.

Amândoi tinerii iubeau animalele și organizau în se-rile de vară, înainte de a le adăposti pentru noapte, adevă-rate șezători în care fiecare animal stătea sau se plimba liber în jur, povestind pe limba lui, după cum îi era firea... Cel mai vesel era purcelușul iar cea mai liniștită și serioasă era văcuţa care-și urmărea cu o privire iubitoare viţelușul...

De cele mai multe ori intrau și ei în jocul acesta al animalelor și urmarea era o asemenea stare de bucurie, cum nimic altceva nu putea să le creeze, în afară de certitu-dinea existenţei celuilalt...

Alteori, după ce terminau ceea ce aveau de făcut în ziua respectivă, plecau spre munte și urcau până la prima

151

creastă... Nu încercaseră încă să le atace pe cele mai înalte, iar ce aflaseră privind de pe creasta pe care se urcau de obicei îi și încântase, dar îi și speriase, fiindcă, în afara lacu-lui care se zărea undeva jos, la poale, în faţă se deschidea un nou munte, mai înalt și foarte prăpăstios.

Faţă de muntele lor, destul de accesibil, cu câteva locuri mai periculoase, dar cu multe treceri pe care ei găsi-seră potecile făcute de animalele sălbatice, celălalt munte era cu adevărat înspăimântător: înalt, ascuţit, brăzdat de prăpăstii adânci și întunecate, fără niciun fir de iarbă sau copac, se ridica inaccesibil și ameninţător...

De pe creasta pe care urcau, privind spre lac, zărise-ră, de la prima lor ascensiune, o cabană de lemn care părea crescută din stânca pe care se afla...

La început nu înţeleseseră cum se putea ajunge aco-lo... Curând însă, văzuseră că în partea ei dreaptă se des-chidea un drum, mai mult o potecă, pe care o puteau ur-mări cum șerpuia spre poale, despărţindu-se la un moment dat în două... O potecă venea spre versantul lor, iar alta se ducea spre muntele înspăimântător din faţă.

Bineînţeles că, din prima clipă, ea dorise, poate mai mult ca el, să cunoască pe temerarii care se hotărâseră să se caţere acolo... Nu aveau prieteni și nici nu cunoșteau pe cineva care să locuiască în apropierea crângului, astfel că se îndreptau cu toată firea lor deschisă spre posibilitatea descoperirii unor viitori prieteni...

Cu acest gând, într-o duminică, se hotărâră să caute poteca pe care se putea ajunge la cabană și să-i viziteze...

152

Ieșiră din crâng spre munte și, după ce merseră o vreme, observară în partea stângă a direcţiei lor de mers cum se deschide un drum mai larg și, din el, cum pleacă o potecă nu prea lată, care se întinde spre poala muntelui...

Până la amiază abia ajunseseră la poale și se gândi-ră o clipă dacă să continue sau nu. Dar se uitară unul la al-tul, zâmbiră și începură să urce... Știau că asta dorea fiecare și că, la urma urmei, erau echipaţi pentru ascensiune și chiar pentru o înnoptare pe munte...

Poteca urca destul de ușor, fiindcă serpentinele erau largi, așa că, aproape de amurg, ajunseră în faţa caba-nei... Impresia produsă fu deosebit de puternică... Făcută din lemn și piatră, părea efectiv crescută din coasta munte-lui, în timp ce toată faţada era plină de flori care păreau așezate de o forţă iubitoare de frumos venită dinspre celă-lalt munte...

Pe terasa ieșită mult în afară, observaseră două si-luete care se legănau în cele două balansoare... De unde erau ei nu-și dăduseră seama dacă ocupanţii balansoarelor sunt tineri sau bătrâni, așa că strigară de jos un salut politi-cos... O femeie se ridică din balansoar și se aplecă peste balustrada terasei. Îi privi bucuroasă, cu un zâmbet cald pe chipul zbârcit ca o gutuie, făcându-le semn cu mâna să ur-ce...

Când ajunseră sus, cea de-a doua siluetă se ridică și ea și-i privi la fel de cald și primitor... Era un bărbat potrivit de statură, bătrân și el, cu niște ochi negri, pătrunzători...

153

Vizitatorii observară acum că femeia era înaltă și subţire, manifestându-și deschis și vioi plăcerea de a-i primi...

Din prima clipă se petrecu parcă o recunoaștere... Și unii și ceilalţi se priviră intens, fără să-și spună mare lucru, după care ea o luă de după umeri pe vizitatoare și o condu-se în interior... Rămâneau acolo peste noapte și acest lucru era de la sine înţeles...

Cele două gândeau unul și același lucru concomi-tent, astfel încât nu fusese nevoie nici de invitaţii și nici de refuzuri politicoase... Pe terasă, bărbaţii comunicau în ace-lași fel, astfel încât invitaţia la masă și seara întreagă fuse-seră ca un fel de punere de acord a celor două lumi de din-colo și de dincoace de munte...

Așa începuse un fel de dublă existenţă, în care legă-

tura dintre ei ajunsese atât de puternică, încât cel puţin săptămânal trebuiau să găsească timp să-i viziteze pe locui-torii cabanei...

Aceştia erau marcaţi de vârstă doar fizic, fiindcă alt-fel erau plini de energie, o energie fundamental pozitivă... Se întâmplase parcă un fel de filtrare a undelor și ei păstra-seră doar ce era bun...

La fel ca vizitatorii lor, se înţelegeau în mare parte telepatic, așa că vorbele erau puţine și nesemnificative... Ca un privilegiu, lărgiseră aria telepatică și-i cuprinseseră în-dată și pe vizitatori, urmarea fiind că mai mult se priveau decât vorbeau... Dar câtă bucurie simţeau toţi când își dez-văluiau reciproc lumi nebănuite de cunoaștere și simţire!

154

Și, paradoxal, aveau impresia că aceste lumi le aparţinuseră și unora și altora, și acum nu făceau altceva decât să le re-memoreze...

Ca și ei, bătrânii fuseseră Observatori într-o altă di-mensiune, parcurseseră cerc după cerc și, de fiecare dată, adunaseră experienţe care se decantaseră, păstrând doar ceea ce era favorabil existenţei lor și destul de puternic ca să reziste în trecerile succesive prin cercuri...

De când îi cunoscuseră pe locuitorii cabanei se

scursese ceva timp și viaţa tinerilor părea completă... Nu era vorba de prieteni, ci de ceva mai mult... Aveau impresia că întreaga lor cunoaștere se îmbogăţea într-un mod mira-culos, că energia pe care o emanau bătrânii se multiplica pentru ei și în jurul lor... Casa se lumina prin prezenţa lor, animăluţele plecau și veneau, grădina era parcă fermecată prin felul în care le răsplătea grija...

Îi vizitau pe bătrâni, se încărcau energetic cu gân-duri pozitive, lucrau la proiectele lor și erau tot mai mul-ţumiţi de ceea ce reușeau... În fiecare moment, forţe invizi-bile îi chemau unul spre celălalt și trăiau un preaplin care îi făcea să se simtă binecuvântaţi...

Privindu-se, uneori, în lumina amurgului sau în um-bra amiezii, rămâneau conectaţi într-un tot, retrăind și trăind momentele de vrajă ale existenţei lor...

155

* Atunci, demult, când se recunoscuseră, o simplă

strângere de mână și o privire declanșaseră cea mai pro-fundă și completă trăire a sentimentului împlinirii Legii...

Stătuseră unul în faţa celuilalt, în crângul luminat de lună și se priviseră până când simţiseră efectiv că ei doi sunt unul... Sentimentul nu se datora contopirii fizice, dar sesizau cumva că atunci când se va întâmpla, vor trăi cea mai miraculoasă experienţă ce este dată omului în existen-ţa sa... De aceea, nu se grăbiseră... Se cercetau mereu cu privirea, gesturi fugitive lăsau urme energetice pe obrajii lor, pe braţe, pe spatele mângâiat ușor... Aflaseră din aceas-tă cercetare că se cunoșteau până în cele mai ascunse co-tloane ale gândului și că simţiri uitate se refăceau cu rapidi-tate în legătura dintre ei...

Până la construirea locuinţei, reveniseră mereu în crâng unde, așezându-se sub copacul înalt ce domina locul, se ţineau de mână și din când în când se priveau, iar atunci păreau să se ridice, acoperind cu bucuria lor crângul și în-treaga lume...

Odată casa terminată, el o purtase în braţe peste prag și o așezase pe canapeaua rotundă din hol... Când in-traseră, senzaţia lor fusese că întreaga casă fremăta împre-ună cu ei... În genunchi, în faţa ei, continuase s-o privească, în timp ce luminiţele aurii se măreau și explodau în mii de săgeţi care îi pătrundeau sufletul cu atâta dulceaţă, cu atâta putere și cu atâta dăruire, încât el devenise nerăbdător... O luase de mână și porniseră spre camera dinspre munte...

156

Acolo, faţă în faţă, lăsaseră să cadă veșmintele, descoperindu-se unul altuia în toată goliciunea și frumuse-ţea tinereţii lor... Erau curioși parcă să vadă ce mai putea urma după simţămintele complete pe care le trăiseră până atunci...

Fluxuri de energie aproape palpabile le apropiau trupurile, în timp ce mâinile se împreunau într-o strângere care nu mai permitea practic să se vadă unde se termină unul și unde începe celălalt... Când el simţi pe piept atinge-rea sânilor ei tari și vii ca niște fiinţe dornice să-i pătrundă pielea și când buzele se împreunară pentru prima dată, știură amândoi că în momentul contopirii depline nu va mai fi cale de întoarcere...

O explozie de energie îi acoperi... Ardeau amândoi și concomitent înfloreau, se ridicau parcă cu casă cu tot spre spaţiile necuprinse ale lumilor prezente și viitoare...

Rămăseseră așa uniţi nici ei nu știuseră cât și atunci când se despărţiseră erau doi oameni care împliniseră Le-gea... Cele două jumătăţi se găsiseră și creaseră întregul...

Ajunşi la cabana din munte, bătrânii știuseră că

erau speciali, iar tinerii intuiau că experienţa lor era ase-mănătoare cu cea a gazdelor, fiindcă nu se putea explica altfel modul în care prietenii lor trăiau și se completau... Se vedea din privirile pe care și le trimiteau, din gesturile mă-runte de atingere, că trăiau unul prin celălalt și că parcur-seseră un drum lung până să ajungă aici...

157

Simţeau cumva că sunt ca ei, dar în același timp li se transmiteau informaţii despre încercări și praguri înalte pe care cei doi bătrâni trebuiseră să le depășească... Și într-un fel, aceste praguri și încercări deveneau și ale lor, fără să fie convinși că le-au trecut ei înșiși...

Încet-încet, casa și cabana din munţi deveniseră cei

doi poli ai existenţei lor. Aveau de multe ori senzaţia că sunt tot ei și la un capăt și la celălalt... Muntele părea să le despartă, ca și cum ar fi despărţit două lumi, și, uneori, ea se temea că acesta o va ascunde pentru totdeauna pe una dintre ele...

Într-o discuţie cu bătrâna, ea îi verbaliză temerea... Ca de obicei, însă, aceasta doar zâmbi și o undă de tristeţe se aprinse și se stinse imediat în ochii ei... Puţin mai târziu, o luă pe terasă și-i arătă muntele din faţă. Spuse doar „Din-colo de munte...”

Tânăra rămase cu ochii ţintă spre prăpastia îngrozi-toare ce se deschidea dincolo de lac și se scutură ca de frig... Intui că pentru ea al doilea munte emisese deja chemări și că destinul ei se lega oarecum de el... Se întoarse spre bă-trână cu o privire rugătoare... Aceasta îi zâmbi și, cu multă dragoste, îi spuse în felul ei eliptic: „Încă un cerc…”

Trecuseră mai multe săptămâni în care se întâlnise-

ră fără întrerupere... La un moment dat însă, zăpada acope-rise piscurile și drumul spre cabană nu mai putea fi par-curs. Nu se impacientaseră, fiindcă știau că bătrânii trăise-

158

ră și până atunci fără griji acolo sus, unde aveau provizii pentru toată perioada când drumul era inaccesibil.

Când veni primăvara, se grăbiră să-i viziteze... Urca-ră pe munte până unde locul le permitea să vadă cabana. ...Nu se vedea nimic! Versantul muntelui se înălţa de la ei în sus, fără nicio urmă a vreunei construcţii... Se frecară la ochi și priviră din nou... Nu se vedea nimic, dar concomitent se insinua în mintea lor o undă de înţelegere... Fuseseră doar pentru ei, atât cât putuseră să stea... Îi ajutaseră să se împlinească deplin, prin propria lor împlinire; le transmi-seseră ce știau ei despre puterea Legilor și plecaseră... Nu muriseră, fiindcă atunci ar fi rămas cabana și poate trupuri-le lor... Nu! Se mutaseră cu totul... Unde? „Dincolo de mun-te...”, șopti ea. El înţelese și o strânse ușor de mână...

A mai trecut un timp și viaţa lor se desfășura în ace-

lași fel magic ca și până atunci... Totuși el vedea că acel „dincolo de munte” o preocupa și tristeţile ei îl îndurerau...

Știa că nu se poate opune, că ei doi trebuie să-și ur-meze intuiţia și destinul, așa că, într-o dimineaţă, o cuprin-se în braţe și îi murmură propunerea... Ea o preluă recu-noscătoare, printr-un gest care arăta ca o eliberare... Ceea ce urma era ce trebuia să fie și, fără el, ei nu mai erau...

Plecară în aceeași zi... Se echipară pentru ascensiu-ne și pentru înnoptat... Înaintară pe poteca dinspre cabană până la locul în care cele două căi se despărţeau. Priviră o clipă spre versantul pe care fusese cabana și nu văzură ni-mic... O luară spre lac și merseră până spre seară... Nu vor-

159

beau... Se priveau doar cu o așa intensitate, încât păreau transparenţi...

Se opriră și înnoptară pe malul lacului, iar a doua zi începură să urce... La început, găsiră câteva poteci făcute de animalele sălbatice, dar, curând, pe peretele stâncos nu se mai vedeau decât ici și colo mici grote la care nu se putea ajunge decât căţărându-se... Erau pregătiţi pentru asta și curând începură ascensiunea...

Sincronizarea perfectă îi ajută să ajungă, în prima jumătate a zilei, pe un platou pe care izbutiră să se odih-nească și să mănânce ceva. Parcurseseră cam un sfert din înălţime și se uitară în sus să vadă unde s-ar putea opri pentru noapte... Observară, cam la jumătatea versantului stâncos, o ieșitură și, deasupra, o umbră, ca și când ar fi fost o grotă mai mare. Nu erau foarte siguri, dar era singurul loc care le oferea măcar o speranţă de adăpost...

Începură din nou să urce și, odată cu amurgul, atin-seră grota... Era, într-adevăr, un fel de peșteră nu prea adâncă, săpată în stâncă de șuvoaiele de apă. Părea să fie și un cuib de vulturi acolo și un timp se uitară atenţi să vadă dacă nu sosesc locatarii...

Își făcuseră deja culcușul, încercând să nu atingă spaţiul în care era cuibul, când un fâlfâit de aripi se auzi apropiindu-se și curând, în deschizătură, un cioc ameninţă-tor se îndreptă spre ei... Doar un moment însă, fiindcă ime-diat vulturul îi privi, când cu un ochi, când cu celălalt și scoase un sunet de recunoaștere... Ea se întinse repede și-i cuprinse fericită capul în braţe... Era vulturul ei!

160

Un nou sunet scos de pasărea uriașă aduse în grotă pe tovarășa lui, care, cu teamă, dar și cu îndrăzneala dată de prezenţa soţului, se duse liniștită la locul liber...

Femeia și vulturul se priviră momente lungi și, la un moment dat, pasărea lăsă capul în jos, acceptând parcă cu tristeţe ceea ce ea îi transmisese...

Se odihniră toţi patru și noaptea trecu repede... A doua zi, vulturul zbură spre vârful muntelui, după care re-veni și începu să-i ghideze pe un povârniș care părea ceva mai accesibil... Așa se face că urcară mult mai repede și, pe la amiază, parcurseseră mai mult de trei sferturi din înăl-ţime... Cei doi vulturi zburau proteguitori în jur, dându-le parcă din puterea lor...

Priviră spre vârf și-și dădură seama că nu-l vor pu-tea atinge în seara aceea, așa că se opriră pe o margine ieși-tă în afară, unde el o cuprinse în braţe și adormiră destul de repede, în timp ce vulturii se odihneau și ei pe o altă ieșitu-ră, foarte aproape...

În somn, ea se lipi de el speriată și el îi văzu visul... O mângâie și-i șopti să nu se sperie, fiindcă sunt amândoi... Ea se liniști și dormiră până în zori... Ce văzuse el în visul ei îl întristase, dar în același timp îl și liniștise... Acum știa!

Reluară urcușul și, cu toate că păruse mai puţin de mers, ajunseră pe vârf aproape spre seară... Fusese neaș-teptat ce li se deschidea în faţă... Pentru că... nu era nimic!

Era ca și când acolo se termina lumea, dar se termi-na într-un mod ciudat... Simţeau că mai era ceva, dar nu

161

vedeau nimic, deși lumina soarelui era încă puternică aco-lo, pe vârf...

Era ca în visul ei și era, desigur, înspăimântător... Dar nu pentru ei... Ea se trezi parcă din vis și-l întrebă încet: „Tu ești?...” iar el răspunse cu toată iubirea lumii „Eu sunt!...”.

O mișcare, o alunecare și ea porni spre nimicul de sub ei, în timp ce el o urma, ţinând-o strâns de mână și apropiindu-și-o... O lumină puternică îi însoţi o clipă, apoi dispăru...

Vulturii se roteau deasupra și scoteau sunete stri-dente de rămas bun... Curând nu se mai văzu nimic... Cei doi fuseseră parcă înghiţiţi de ceva ce nu exista, dar sigur era…

162

163

III. CUNOSCĂTORII

„Cunoașterea te poartă spre Iubire... Iubirea este ARMONIE, iar cel care-i descoperă izvorul împlinește Legea și asigură

ARMONIA UNIVERSULUI...” Anonim

164

165

A FOST ODATĂ...

MOTTO

„Ei au existat și, fără să știe că s-au căutat, s-au găsit... Ob-servatori în alte dimensiuni, au știut să aștepte până când

Legea s-a împlinit. Acum, ei sunt Cunoscătorii...” Autorul

Povestea

Cu o geantă specială în mână, bărbatul se îndrepta cu pași hotărâţi spre capătul străzii, unde se găseau maga-zinele mici și îngrămădite ale evreilor. Era tânăr, foarte înalt, subţire, însă bine făcut... Îmbrăcat într-un costum îngrijit, dar destul de purtat, părea să fie un comis-voiajor care prezenta negustorilor marfa fabricilor pe care le re-prezenta.

Într-adevăr, se opri la prima prăvălie și intră... Se vede că era cunoscut acolo, fiindcă bătrânul negustor se ridică din spatele tejghelei și-l întâmpină cu faţa numai zâmbet și cu o plecăciune adâncă...

166

În prăvălie erau mai multe categorii de mărfuri, dar, la vedere, cel mai bine așezate, erau colonialele. Sticluţe de parfum de toate formele, mărimile și culorile umpleau o vitrină destul de arătoasă, având în vedere că magazinul nu era unul prea mare.

Tânărul deschise geanta cu mostrele și începu să i le prezinte pe rând negustorului... Acesta le deschidea, le mi-rosea și-și nota ceva pe o foaie de hârtie...

În timp ce ei se ocupau cu cercetarea ofertei, pe ușă intră o fată înaltă, îmbrăcată elegant, dar nu provocator sau luxos. Salută și se îndreptă spre partea unde erau expuse vasele de bucătărie, uneltele și tot felul de mărunţișuri ne-cesare casei, așteptând politicoasă să termine cei doi discu-ţia...

Când o văzuse intrând, negustorul îi făcuse un semn prietenos și respectuos de recunoaștere, iar ea îl liniștise, arătându-i că nu se grăbește...

La început, bărbatul nu-i acordă nicio atenţie, preo-cupat cum era să arate mostrele și să-l convingă pe bătrâ-nul evreu, dar în timp ce ea părea că se uită la mărfuri, se întoarse brusc și îi întâlni privirea aţintită asupra lui...

Îl privi în continuare, fără să-și plece ochii, preocu-pată de ceva ce se petrecea în sufletul și mintea ei... Era ca și când îl vedea acolo și parcă îl mai vedea undeva, și nu-și dădea seama unde...

Momentul nu dură mult, dar el apucă sa-i vadă pri-virea pătrunzătoare a ochilor căprui pe faţa frumoasă, să-i

167

vadă silueta subţire, dar armonios împlinită, să observe simplitatea și eleganţa hainelor...

Totodată simţi și el ceva asemănător cu o recunoaș-tere, dar totul trecu așa de repede, că nici măcar nu apucă să se întrebe ce poate să însemne asta... El fu cel care își întoarse privirea și încercă să continue discuţia cu negusto-rul...

Bătrânul zâmbi în barbă și îl rugă să aștepte puţin până o servește pe fată... Aproape fără să bage de seamă, ea ajunse și la parfumuri, unde tânărul aștepta liniștit, dar foarte atent la toate mișcările ei... Acum, el nu-și mai lua privirea de la ea, părând că și gândurile lui îi sunt cu totul în altă parte...

Când îl observă, ea roși și-și grăbi pe neașteptate plecarea... Cumpără ceva, la întâmplare, salută și ieși cât de demn se putea, având în vedere tulburarea pe care o sim-ţea...

Trezindu-se din contemplare cu obiectul contem-plării dispărut, el zâmbi către negustor și-l întrebă cine e domnișoara... Îi spuse... Era fata impiegatului care stătea în casa mare de la numărul 11. Nu era măritată și tatăl ei aș-tepta să vină un pretendent bogat, în timp ce fata precis visa la Făt-Frumos din poveste s-o ia pe un cal alb...

Imediat însă, bătrânul se corectă și recunoscu că es-te o fată foarte deșteaptă, liniștită și, după cum văzuse și el, frumoasă, așa că nu ducea lipsă de pretendenţi... Pe de altă parte, tatăl ei îi asigura o zestre măricică, numai că fata îi

168

refuzase pe toţi, chiar dacă unii dintre ei fuseseră și tineri, și frumoși, și nu chiar săraci...

Mai în glumă, mai în serios, bătrânul negustor îi su-geră să-și încerce norocul, mai ales că păruseră că nu sunt chiar niște străini...

El tresări şi își aduse imediat aminte pentru ce veni-se... În câteva clipe, înţelegerea dintre ei fu stabilită. Luă comanda de la bătrân, îi mulţumi și-i promise să revină cât de curând...

Ieși din prăvălie și se uită lung spre mijlocul străzii, unde-i spusese bătrânul evreu că este casa fetei, dar nu o luă într-acolo, ci se duse mai departe cu mostrele să le ara-te și altor negustori...

Era imediat după primul război și mulţi tineri încer-

cau să iasă din cercul familiei, și să-și găsească de lucru acolo unde puteau și unde se potriveau... Și el plecase de acasă, dintr-o familie de oameni simpli, dar care le cultiva-seră înclinaţia spre învăţătură, fiindcă el urmase școala comercială, iar fratele lui reușise la școala normală și acum era învăţător într-unul din satele din nord... Rămăsese aca-să sora lor mai mică să aibă grijă de gospodărie și de pă-rinţi...

Fiind un băiat prezentabil, chiar frumos, înalt de aproape doi metri, stăpân pe sine, deosebit de priceput în problemele ce ţineau de comerţul vremii, el primise foarte ușor slujba de comis-voiajor pentru una dintre cele mai importante firme de coloniale. Îl atrăsese această slujbă și

169

pentru că putea să călătorească și să cunoască tot felul de locuri și oameni.

Dintr-un băiat tăcut și retras, ajunsese să se descur-ce destul de ușor cu negustorii care îl îndrăgeau, fiindcă era fundamental cinstit și fundamental pozitiv... Își plasa cu ușurinţă comenzile, dar urmărea cu multă atenţie și serio-zitate îndeplinirea obligaţiilor de ambele părţi...

Așa ajunsese în orașul în care o întâlnise prima da-tă... Nu era un fustangiu, dar fiind băiat frumos, fetele nu-i lipseau... Seriozitatea băiatului de la ţară îl ferise însă de încurcături și, până acum, nu avusese nicio legătură care să-l împiedice să-și găsească jumătatea...

Privirea lui îndrăzneaţă fusese ceva nou pentru el și nu-și explica deloc impoliteţea, decât ca pe un impuls mai puternic ca voinţa lui... Chiar în momentul acela simţea că ar trebui să o revadă, măcar pentru a-și cere scuze dacă o jignise...

Trecură însă mai multe săptămâni până ce avu pri-lejul să o vadă din nou... Nu se gândea în mod special la ea, dar uneori, printre trecătorii de pe străzile orașului, inima îi tresărea când, observând vreo fată care-i semăna, avea impresia că o recunoaște... De fapt, nici nu mai știa ce ar fi putut recunoaște, fiindcă, în afară de amintirea ochilor pă-trunzători, cu luminiţe aurii, nu mai reţinea mare lucru...

Tocmai se îndrepta spre prăvălia bătrânului negus-tor, când își dădu seama că o luase, din instinct, pe partea pe care era casa ei... Când ajunse aproape de poartă, știu că o va revedea și nu se mai miră deloc când poarta se deschi-

170

se și ea ieși în stradă, ţinând în mână un coș pentru cumpă-rături...

Ceea ce era ciudat se datora și faptului că nici ea nu părea surprinsă... Îi zâmbi și el o salută, se apropie de ea, îi luă coșul și-i sărută mâna, prezentându-se... Își spuse și ea numele și porniră ca doi vechi prieteni spre capătul străzii, unde era și piaţa, alături de magazinul bătrânului evreu. Nu vorbeau mai deloc... În schimb, la fiecare pas, ochii se cău-tau și privirile lor păreau să recunoască mai mult decât puteau spune prin cuvinte...

Cine îi vedea, nu se putea să nu observe de la distan-ţă că erau perfecţi: potriviţi în înălţime, ţinută, gesturi și, dacă ar fi văzut și sufletul și mintea lor, ar fi constatat ace-eași potrivire...

Bineînţeles că acest lucru nu rămase fără efect și, hotărârea odată luată, el se prezentă la tatăl ei și o ceru de nevastă...

Deși băiatul îl impresionă plăcut pe bătrân, nu-i dă-du răspunsul așteptat... Fata încerca din când în când să-l facă să priceapă că nu va accepta niciodată pe altcineva, dar tatăl, gândindu-se desigur la viitorul ei, dar fiind și destul de zgârcit, tot amâna, așteptând, probabil, pe cineva cu mai multă avere...

Ei se vedeau destul de rar, fiindcă drumurile lui îl duceau prin toate colţurile ţării... Îi lăsase ei sarcina să-l convingă pe bătrân și ea tocmai asta nu reușea...

La un moment dat, acesta îi adusese ca pretendent un negustor destul de bogat, între două vârste, nici frumos,

171

nici urât, văduv, cu doi copii încă mici... Atunci fata se supă-ră de-a binelea și-l ameninţă că va pleca de acasă, dacă nu-l acceptă pe tânărul comis-voiajor...

Tatăl ei nu-i mai aduse pe nimeni, dar nici nu-i dădu acordul decât după câţiva ani, când ea ajunsese să fie con-siderată deja fată bătrână... Rămăsese tot frumoasă, dar căpătase o aură de tristeţe și de maturitate forţată, care pe el îl îndurera și-l înfuria de fiecare dată când se întâlneau... Deși ea se încăpăţâna să obţină acordul alor săi, el insista mereu să plece și să se descurce singuri...

Șase ani dură încercarea lor de a se căsători, respec-tând regulile timpului, dar veni și momentul în care răbda-rea părea să fi luat sfârșit...

Într-o dimineaţă, el se prezentă bătrânului impiegat, când ea era plecată la cumpărături, și-i ceru să nu mai amâne la nesfârșit acordul pentru căsătoria lor, demon-strându-i că și el strânsese destui bani ca să poată să o în-treţină pe ea și familia pe care o vor avea...

Acesta încercă din nou să-l respingă, dar el nu se lă-să... Până la urmă, îi puse condiţia renunţării la slujba lui și retragerea la ţară, unde era de acord să le dea o dotă cu care, dacă vor munci cu cap, vor putea să trăiască și chiar să devină mai bogaţi decât erau...

El nu se gândise deloc la această soluţie și, puţin speriat, îi ceru un răgaz să o întrebe și pe ea... Plecă cople-șit, întrebându-se cum va reacţiona ea la o asemenea posi-bilitate... O cunoștea bine, dar îndoiala omenească îl făcea

172

să încetinească pașii cu care se târa parcă spre capătul străzii...

O văzu de departe și luminiţele aurii ale ochilor ei părură să-i ia cu mâna temerile... Se opriră în faţa vechii prăvălii și bătrânul negustor, când îi văzu, îi invită înăun-tru... Acolo, îi așeză la o măsuţă într-un colţ și-i lăsă să vor-bească... El îi povesti ce făcuse și, când îi văzu bucuria din ochi, își dădu seama că ei doi puteau muta și munții din loc, dacă erau împreună...

Mână în mână se ridicară și-i mulţumiră bătrânului negustor pentru găzduire, apoi îi spuseră ce hotărâseră... Acesta verbaliză ceea ce gândiseră amândoi: împreună vor trece peste toate greutăţile și vor fi fericiţi oriunde s-ar duce... Conducându-i spre ieșire, bătrânul îi rugă, mai în glumă, mai în serios, să nu-l uite și să-l cheme la nuntă...

Nunta se făcu în oraș, la casa miresei, bătrânul im-piegat vrând să arate lumii că fata lui nu era oricine și că, la urma urmei, ginerele era nu numai arătos, dar nu era nici așa sărac cum ar fi putut crede unii și alţii...

Tinerilor nu le păsa deloc de calculele pe care le fă-cea tatăl ei și se bucurau din plin de momentul pe care-l așteptaseră atâta...

Bineînţeles că la nuntă fusese invitat și bătrânul ne-gustor evreu, care le dăruise unul dintre cele mai moderne gramofoane ale vremii, cu discuri a căror muzică, spusese el, să le însoţească serile de pace și liniște, petrecute în săl-băticia satului în care plecau... Ei îi mulţumiseră și râseseră,

173

fiindcă satul era într-adevăr destul de retras, dar nu cre-deau că este chiar așa de sălbatic...

După nuntă, plecară spre noua lor casă... Satul nu

era foarte departe de orașul în care se cunoscuseră, dar, după ce parcurgeau o parte a distanţei cu trenul, cel puţin jumătate trebuiau să o acopere cu căruţa sau călare... De aceea, cu câteva zile înainte, el cumpărase, cu ajutorul unui prieten, o căruţă cu doi cai, pe care o găsiră la coborârea din tren... Prietenul lui îl ajută să se familiarizeze cu caii și, când văzu cât de ușor reușește să-i stăpânească, îi lăsă să plece singuri mai departe.

Pe drum, începu el să înţeleagă ce însemna această reîntoarcere... În afară de puterea pe care i-o susţinea în-treaga ei fiinţă, tovărășia pe care o încheie în această primă călătorie cu caii săi îl ajută să deschidă o perioadă lungă, în care caii aveau să fie o parte din sufletul lui...

Dota ei consta dintr-o casă așezată în mijlocul satu-lui și din mai multe fâșii de pământ, pe dealurile care se înălţau de-o parte și de alta a văii. Casa era bine situată, fiind chiar în centru, cu ieșire la drumul principal...

Privind casa și împrejurimile, mintea lui începuse deja să găsească soluţii... Încrezători, se uitară unul în ochii celuilalt și ea înţelese imediat ce vrea el... Îl aprobă și, nu după mult timp, camera dinspre drum a casei era pregătită cu tot ce trebuia pentru prima prăvălie a satului...

174

Celelalte două camere deveniră locuinţa lor. Aici își așeză ea zestrea care nu era de ici de colo și, curând, amân-doi simţiră că și-au găsit drumul...

Munceau de dimineaţa până seara, se sfătuiau pen-

tru fiecare lucru, se regăseau mereu cu aceleași soluţii... Când se încheia ziua, se așezau în balansoarul larg, în care încăpeau amândoi, puneau gramofonul și, lipiţi unul de celălalt, ascultau melodiile ce picurau în liniștea care-i cu-prindea și mulţumeau cerului că le dăduse răbdarea să aștepte clipa lor...

Tânăra domnișoară de la oraș devenise o gospodină care se ocupa de toată casa, dar și de prăvălie, fără a uita o clipă că el o văzuse și o recunoscuse în ţinuta ei simplă și elegantă, așa că se îngrijea și se îmbrăca întotdeauna cu haine care-i veneau bine, majoritatea făcute de mâna ei...

El îi aprecia aceste gesturi și, în același timp, felul ei de a se purta, ca și când ar fi continuat viaţa de la oraș, îi lua de pe umeri teama că s-ar putea să regrete ceea ce lăsase în urmă... Ea știa acest lucru și îi venea în întâmpinare mereu cu luminiţele aurii aprinse, încercând în acest fel să-l ajute și pe el să nu regrete slujba de comis-voiajor...

Curând observară că prăvălia mergea foarte bine și făcură următorul pas... Cumpărară la capătul dinspre răsă-rit al satului, la o întretăiere de mai multe drumuri, un loc pe care construiră moara... Era prima moară cu motor din zonă și oamenii erau foarte mulţumiţi că aveau o asemenea minune în satul lor...

175

Prăvălia și moara, conduse în felul lor cinstit, direct și prietenos, le aduseră în curând aprecierea întregului sat...

Împreună cu caii săi, el aducea și ducea marfă, saci de făină sau de grâu, lemne și alte lucruri care le trebuiau, dar duminica sau la sărbători îi înhăma la trăsura nu prea mare sau la șaretă și plecau să se plimbe sau să-și viziteze prietenii pe care și-i făcuseră cu repeziciune...

Amândoi înalţi, frumoși și eleganţi, făceau impresie oriunde se duceau... Femeile rămâneau de multe ori cu ochii fixaţi pe bărbatul de aproape doi metri, cu ochii negri, cu o mustaţă mică sub nasul drept, în perfectă armonie cu faţa luminată de un zâmbet cald și plăcut... El rămânea însă insensibil la toate aceste ocheade și își întorcea mereu ochii spre ea, admirând-o și, în același timp, arătându-i că nimic nu conta în afara ei...

Și ea avea admiratori, numai că felul său mai reţinut de a se manifesta nu prea le lăsa loc de întoarcere, astfel că renunţau ușor, mai ales când le vedeau privirile căutându-se și punându-se de acord...

Trecură astfel câţiva ani buni... Moara mergea, pră-

vălia le aducea cât trebuia, cumpăraseră pământ și câteva zeci de hectare de pădure... Viaţa nu era ușoară, dar fiind tineri, muncitori, serioși și optimiști reușeau să-și trăiască cât mai complet viaţa...

Nicio neînţelegere nu apăruse în relaţia dintre ei... Era un fel de contra-balans care se realiza între stările lor

176

sufletești, dar și între gândurile lor, încât orice dereglare era sesizată înainte de a ajunge la celălalt și imediat era atenuată sau reparată...

El era calul înaintaș al vieţii lor iar ea era trăpașul și, de multe ori, râdeau când făceau comparaţia... Nici unul nu era mai important sau mai puţin important decât celălalt...

Armonia vieţii lor era asigurată permanent de felul în care priveau la ceea ce li se întâmpla... Uniţi în păreri, erau însă și mai uniţi în simţuri și trupurile lor se împli-neau cu fiecare regăsire, iar Legea era respectată în toată complexitatea ei...

La puţin timp după cumpărarea morii, mulţumiţi și liniștiţi, încercau să fie mai mult unul cu celălalt... Privirile lor erau la fel de pătrunzătoare și se căutau cu tot atâta aviditate ca la început... Balansoarul rămăsese locul în care trupul fiecăruia răspundea nevoii de celălalt și, nu de puţi-ne ori, sărutările care începeau aici continuau în camera în care-și amenajaseră dormitorul...

Curând, Legea se desăvârși, întregind triunghiul și se născu fiul așteptat... Frumos ca un înger, copilul era re-prezentarea armoniei din care se născuse... Crescu în atmo-sfera plină de echilibru și înţelegere a casei, deși vremurile pe care le trăiau adulţii erau din ce în ce mai grele...

Privind copilul care le completase viaţa, amândoi continuaseră să se caute și să se descopere cu aceeași uimi-re în faţa fericirii pe care o simţeau...

Al doilea triunghi se deschise și fata le arătă încă o dată că ei erau cu adevărat binecuvântaţi... La fel ca băiatul,

177

fata era perfectă, iar cei doi copii reflectau în tot ce făceau armonia pe care o trăiau părinții lor...

Se completau în toate și, ţinându-se de mână, des-copereau lumea cu o extraordinară capacitate de înţelegere a lucrurilor cu care se confruntau, așa se face că rareori aveau nevoie de ajutorul părinţilor ca să-și rezolve pro-blemele...

Din păcate, fiecare avea cercul său, așa că, la câţiva ani, o boală neiertătoare trecu peste satul lor și o lăsă pe fată marcată pentru totdeauna de infirmitate... Era o încer-care pentru fată, dar era, în primul rând, o încercare pentru cei doi părinţi care erau puși în faţa unei situaţii unde pute-rea lor trebuia dirijată nu spre eliminarea urmărilor bolii, fiindcă oricum era un lucru pe care ei nu mai puteau să-l facă, ci spre construirea unei adevărate strategii pentru a nu transforma fata lor într-o neajutorată...

Și timpul le confirmă înţelepciunea... Înţelegerea profundă dintre ei făcu posibilă dezvoltarea copiilor lor nu numai ca doi copii normali, ci ceva mai mult chiar, deschizându-le calea spre învățătură...

Nu avea importanţă că toate veniturile lor se redu-ceau, că trebuiau să ţină cu dinţii de ceea ce dobândiseră, muncind din greu, băiatul fu înscris la o școală superioară, iar fata, la școala de menaj...

Cei doi copii rămăseseră la fel de legaţi sufletește și vacanţele erau pentru ei prilej de a exersa armonia pe care o trăiseră de la naștere în casa părinţilor lor... Se adresau unul altuia cu „matale” și, deși băiatul era mult mai mare,

178

surioara lui era mereu prinsă de mâna lui ocrotitoare... Această legătură va dura, la fel de puternică, până ce fiecare va părăsi, la rândul său, cercul care îi fusese destinat...

Puterea celor doi părinţi crescuse parcă în timp și

momentele în care, în balansoar, el o sprijinea pe pieptul lui lat și primitor deveneau puncte de încărcare energetică, asigurându-le capacitatea de regenerare pentru încercările următoare... Tot atunci, înţelepciunea lor se cristaliza, în lupta pe care o duceau pentru a contracara necazurile care începuseră să cuprindă nu numai casa lor, dar și lumea întreagă...

Trecură prin al doilea război ca mai toate familiile acelor vremuri, cu deosebirea că, având moara, el fu mobi-lizat pe loc, cu obligaţia de a asigura aprovizionarea arma-tei în limitele impuse de lege...

Ales primar, se strădui să contracareze cât putu greutăţile războiului pentru mica localitate pe care o admi-nistra... Așa, salvă de la deportare întreaga comunitate de rudari, pe care o aduse la biserică, pe unii botezându-i, pe alţii cununându-i, astfel încât ei doi ajunseră nașii pe care cel puţin încă o generaţie de după război îi va recunoaște cu drag...

Moara servea armata, dar aducea și multor familii sărace pâinea zilnică... Prăvălia le servea și ea ca mijloc de ajutorare a celor săraci, folosind trocul cu produse sau îm-prumuturi pe termen lung sau fără termen...

179

Când forţele politice ale vremii hotărâră să-l înde-părteze din funcţie, comunitatea se răzvrăti și el rămase primar până la terminarea războiului...

Încercările acestea le întăriră încrederea în ei înșiși și a unuia în celălalt, încât armonia în care trăiau rămase statornică să le gestioneze gândurile și faptele...

De aceea, schimbările de după război îi găsiră la fel de puternici... Era de ajuns să se privească și fiecare se în-corda în hamul vieţii, conducând viaţa lor și a fiicei pe care o ajutau să-și depășească infirmitatea, fără să se plângă, fără să se teamă și fără să se îndoiască...

Loviturile au fost grele! Cei doi cai, mândria și ajutorul lor, le-au fost rechizi-

ţionaţi spre sfârșitul războiului. Li s-a lăsat în loc o iapă bătrână, care făcuse tot războiul și care fusese afectată de ce văzuse și auzise, încât nu mai era de încredere...

Ei au îngrijit-o și au încercat să contracareze prin această grijă ceea ce trăise... Era, însă, prea târziu! Condu-când-o odată prin pădurea de unde luase câteva lemne cu căruţa, iapa nu a mai răspuns comenzilor și, ca și când ar fi hotărât că trebuie să termine cu viaţa ei de chin, s-a arun-cat în prăpastia care se deschidea în faţă...

El era cât pe-aici să se răstoarne odată cu căruţa, dar a scăpat și doar puterea luminiţelor aurii a reușit să-i redea încrederea în realitatea pe care o trăiau...

Același lucru s-a întâmplat când moara, prăvălia, pământurile și pădurea le-au fost luate și naţionalizate... În

180

felul ei tăcut, s-a uitat la el cu privirea în care, deși luminiţe-le aurii nu mai străluceau la fel de puternic, era la fel de pătrunzătoare și mult mai înţeleaptă...

Înţelepciunea a trecut de la unul la altul și au accep-tat ceea ce se întâmpla, la fel cum acceptaseră boala fetiţei lor... S-au îndreptat și au găsit soluţii pentru a repara ce se mai putea repara... Și ei credeau în continuare că este ce repara, fiindcă atâta timp cât erau împreună, merita să re-pare tot ce se strica în jurul lor, ca să nu le strice propria viaţă....

El a acceptat să preia moara lui ca slujbaș, fiindcă oricum nu avea cine să o pornească, iar puţin mai târziu, când n-a mai putut învârti roata morii, a preluat, tot ca slujbaș, fosta lui prăvălie devenită magazin al statului... Aici, uneori, și ea putea să-l ajute, și asta făcea ca lucrurile să nu-i mai pară lui așa de nedrepte...

Seara se așezau în balansoar, deși nu mai erau la fel de supli, și, de multe ori, se distrau pe seama bătrânului obiect care protesta din cauza greutăţii lor... Aici se luau de mână și stăteau tăcuţi, trimiţând unul spre celălalt undele pline de iubire ale spiritului lor, convinși fiind că fuseseră fiecare pentru celălalt ceea ce trebuia să fie...

Îmbătrâniseră și nu mai puteau să stea amândoi în

balansoar, dar de fiecare dată când erau împreună, o aură de profundă înţelegere și armonie îi înconjura, încât nepoţii lor, care își puneau probleme existenţiale, sesizaseră potri-virea lor deplină și, privindu-i, înţelegeau că împlinirea lor

181

în acest cerc închisese de fapt un ciclu de căutări și de re-cunoașteri...

Înţelegeau și că răbdarea lor, cunoașterea și perse-verenţa făcuseră posibilă regăsirea... Lucrul acesta li se confirmă când, după moartea ei, el mai trăi doar câteva luni, împuţinându-se cu fiecare zi care trecea, ca și când, odată cu ea, plecase o parte din el, nu numai imaterial ci și fizic...

Mai târziu, își aminteau de ei ca de singurii oameni

pe care îi percepuseră în calitatea lor de Cunoscători și se bucurau pentru ei și pentru drumul lor prin cercurile vii-toare, în care, cine știe? o reîntâlnire în care ei înșiși să fie Cunoscători nu era de neimaginat... Desigur, cu puțin efort...

182

ȘI VA FI...

MOTTO

„Închidem povestea, fiindcă Legea s-a săvârșit deplin... Des-chidem cercul unui nou început, fiindcă nimic nu se termină, ci doar se încheie pentru o clipă, după care reîncepe Căuta-

rea... La urma urmelor, universul este necuprins iar Căutăto-rii, Observatorii și Cunoscătorii fac parte din el...” Autorul

Povestea

Pe coridorul nesfârșit care ducea spre poarta de intrare în hangarul unde se afla nava de legătură, două siluete veneau, una dintr-o parte iar cealaltă din partea opusă... Deși uniforma nu te ajuta să discerni dacă e vor-ba de bărbați sau femei, totuși, silueta din dreapta, înaltă și subțire, cu un mers vioi, dar elegant și ușor, arăta că e vorba de o femeie, în timp ce din stânga se îndrepta spre poartă, cu un pas hotărât și apăsat, categoric un bărbat, și el înalt, dar bine legat, cu un păr negru, ușor buclat, căzut pe frunte, de unde îl dădea spre spate cu o mișcare bruscă, de mânz sălbatic...

183

Femeia înainta și-l privea amuzată și din ce în ce mai curioasă, până când, brusc, se opri și-și duse mâna la piept, ca pentru a-și opri bătăile nestrunite ale inimii...

Bărbatul mergea preocupat, așa că nu băgă de seamă că femeia se oprise, dar ceva din tăcerea care se lăsase îl făcu să-și îndrepte privirea spre silueta pe care o observase inițial, dar de care parcă uitase...

În prima clipă i se păru că femeia cere ajutor, așa de expresivă era poziția în care încremenise, dar, apropiindu-se, încetini pașii și ochii i se măriră de sur-priză, în timp ce o bucurie nestăpânită îi cuprindea sufle-tul...

Totul era așa de neașteptat, încât el însuși încre-meni o clipă, fiindcă, în următoarea, cele două siluete zburară parcă una către cealaltă și, când ajunseră față în față, se auziră șoaptele lor de recunoaștere: Tu ești?... Eu sunt!... și el o primi în brațele deschise...

Privirea ei cu luminițe aurii se pierdu în întune-cimea ochilor negri și recunoașterea fu deplină, în timp ce mâinile lor se regăseau și se împleteau... Se priviră un timp fără să poată spune altceva decât: Tu ești?..., Eu sunt!..., Tu ești?..., Eu sunt!.... Se cercetau și se redescope-reau...

Tot ce trăiseră ca Observatori prin cercurile pe care le depășiseră împreună sau separat trecu de la unul spre celălalt și refăcu legătura dintre ei ca un dar pe care Forța Universală li-l oferea, recunoscându-le experiența

184

și cunoașterea, puterea spiritului lor generos și credin-cios, iubirea lor statornică, cerc după cerc...

Se luară de mână și intrară împreună în hangar... Comandantul stației îi aștepta și, când îi văzu, i se păru că vede un singur trup cu două fețe, iar fețele erau expresia celei mai puternice și adevărate iubiri care i se arătase în lunga sa viață...

Își dădu seama că se recunoscuseră și se bucură că nava vie va fi locul în care împlinirea lor va încheia un drum lung, plin de răbdare și înțelegere, dar și de aștep-tări, de alunecări și de praguri înalte, de suferință și de speranță...

Le zâmbi și-i lăsă să se bucure de regăsirea lor, în timp ce în hangar intrau, unii după alții, ceilalți membri ai echipajului, pe care îi salută cu aceeași bucurie...

Erau încă douăzeci și doi, unsprezece bărbați și unsprezece femei, selectați în urma unor teste complica-te, care urmăriseră capacitatea lor de armonizare ca grup și, în mare parte, ca perechi, fiindcă aceasta era o condiție esențială pentru călătoria în spațiu cu navele vii...

Privindu-i, diferențele dintre ei nu prea lăsau loc ideii de jumătăți posibile, dar era doar o impresie, fiind-că, dacă erai atent, puteai detecta că unii dintre ei păreau să se fi recunoscut deja ca Observatori, chiar dacă nu conștientizau deplin acest lucru...

Intrară în aeronava de legătură și se îndreptară spre nava vie care îi aștepta la o distanță apreciabilă de

185

Pământ, de unde urmau să străbată în lung și în lat uni-versul cunoscut și, în câteva cazuri, să treacă de acesta...

Misiunea lor era de explorare, dar și de stabilire a unor contacte cu alte civilizații, fie pentru a se perfecțio-na, fie spre a oferi ajutor...

Nava vie avea ca sursă energia universală, inepui-

zabilă în fapt, lucru care le permitea să străbată orice distanță, fără să mai aibă grija combustibilului, a conec-tărilor de orice fel sau a timpului... Ea depășea însă toate tiparele cunoscute și prin faptul că deținea o „minte” și un „suflet” datorate Forței Universale care îi ajutase pe inventatorii planetari să-și desăvârșească creația...

Conducerea navei și asigurarea fluxurilor direcți-onale unice ale echipajului și navei pentru îndeplinirea misiunilor se bazau pe Principiul Armoniei... Orice nepo-trivire anula dorința echipajului și nava prelua conduce-rea...

Toți cei douăzeci și patru de membri ai echipaju-lui fuseseră timp îndelungat pregătiți pentru această misiune, fiindcă era pentru prima dată că nava vie ieșea în afara galaxiei și ataca distanțe pe care cu puțin în ur-mă omenirea nici nu visase că le poate atinge...

Unii dintre membrii echipajului se știau din peri-oada de pregătire, alții însă, așa cum se întâmplase și cu cei doi tineri care se recunoscuseră la intrarea în hangar, fuseseră pregătiți pe planete diferite și nu se întâlniseră decât la părăsirea Pământului.

186

Acum ascultau ultimele cuvinte ale comandantu-lui stației și se priveau curioși, mai ales că jumătate din-tre ei se întâlneau pentru prima dată...

Cei doi se țineau în continuare de mână și aura din jurul lor le atrase atenția noilor veniți, făcându-i să se îndrepte prietenoși spre ei, așa că, în curând, ei deveniră un fel de lideri de suflet ai micului grup...

Totul se desfășurase spontan și comandantul se gândi că ei doi vor deveni curând modelul perfect pentru echipaj, și aceasta în beneficiul misiunii lor...

Nava era imensă, din perspectiva constructorilor

ei și a micului echipaj, dar, desigur că era minusculă față de corpurile cerești printre care se deplasa...

Proiectată ca un sferoid, reproducea, în mic, Pă-mântul, de aceea toţi se simţeau ca acasă, umblând ne-stingheriţi prin imensele spaţii ale acesteia...

Viaţa pe navă era liniară într-un fel și plină de ne-prevăzut în altele... Era liniară prin partea care ţinea de conducerea ei spre punctele stabilite în prealabil, în con-cordanţă cu planul iniţial de zbor și cu scopurile misiunii lor... Toţi erau cei mai buni în domeniile solicitate de misi-une, așa că, din acest punct de vedere, călătoria se desfășu-ra conform planului...

Neprevăzutul venea din două direcţii... Una ţinea de oameni și de relaţiile dintre ei; a doua ţinea de relaţia lor cu nava...

187

În drumul pe care-l străbătuseră, echipajul și nava se armonizaseră atât de mult, încât existase doar o sin-gură clipă în care nava hotărâse singură, în pofida dorin-ţelor majorităţii... Asta fusese demult, tare demult şi cei doi, care făcuseră încercarea de a se sustrage ideii de armonie, rămăseseră undeva în urmă, pe una dintre pla-netele vizitate...

Alți zece nu rezistaseră atracţiei manifestate de lumile noi la care ajunseseră, așa că, acum, la bord, se găseau șase bărbați și șase femei, formând perechi care făcuseră față tuturor încercărilor...

Relaţia cu nava era una mai complicată... În afară de Armonia necesară dirijării, nava îi solicita într-un mod care imita până la detaliu viaţa de pe Pământ...

Se stabiliseră câte doi sau mai mulţi în case pe care și le ridicaseră singuri, în munţi, pe dealuri sau la câmpie... Se întâmpla uneori să le schimbe între ei și, de foarte multe ori, să se adune toţi la cabana celor doi, aflată în crângul de la poalele muntelui. Acolo se simţeau cel mai bine, fiindcă experienţa acestora, în esenţa ei, pozitivă, îi ajuta să se mo-deleze în aceeași direcţie...

Pe de altă parte, nava, preluând Pământul ca model, solicita soluţii pentru fiecare situaţie, pornind de la regla-rea naturală a selecției animalelor, până la producerea apei sau a hranei proaspete, astfel că lucrurile căpătau de multe ori caracteristicile vieţii complicate de acasă...

188

Înţelegerea profundă dintre membrii echipajului anulase însă orice încurcătură... Nava părea mulţumită și-i ajuta, funcţionând perfect...

În mijlocul echipajului, cei doi continuau să-i sur-

prindă pe toți... Exista ceva în comportamentul şi în pri-virea lor, care dezvăluia multă înţelepciune şi o perfectă înțelegere... Continua să existe în jurul lor o aură poziti-vă, care, atunci când erau împreună, devenea aproape palpabilă prin impresia de armonie pe care o transmitea privitorilor, încât aceștia recunoscuseră în ei ţelul pro-priei lor existenţe...

Nu vorbeau aproape deloc... Se priveau doar şi, ca roţile unui perpetuum mobile, gândurile lor se potriveau instantaneu iar ceea ce simţeau se manifesta ca mici ex-plozii stelare în întreaga lor făptură, pornind de la ochii ei căprui cu luminiţe aurii spre ochii lui negri și adânci ca noaptea...

În momentele lor libere hoinăreau pe drumuri știute sau neștiute, pe care nava miraculoasă le oferea cu generozitate, așa că, la puţin timp după ce porniseră în lunga lor călătorie, într-o asemenea plimbare, descoperi-ră un loc care le aminti amândurora în aceeași clipă de insuliţele primei recunoașteri...

Văzură mai întâi scorbura și abia apoi câteva mici adăposturi din crengi și trunchiuri căzute, așezate în cerc... Mână în mână, se întoarseră unul spre celălalt... Luminiţele din ochii ei ardeau, în timp ce el părea să o

189

cuprindă toată în privirea intensă a ochilor mari și negri... O trase ușor spre el și când ea se lipi de pieptul lui, simţiră amândoi că lumea lor interioară se deschidea spre a treia Lege...

Plutiră parcă spre insuliţa cu scorbura... Fără să-și desprindă privirile, lăsară să cadă veșmintele și-și uniră buzele în sărutul așteptat în atâtea cercuri... Nu se mai săturau unul de celălalt și, trăind același vis, se lăsară pe iarba moale, căutându-se cu aviditate, ca și când ar fi vrut să se asigure că sunt cu adevărat...

Ea închise ochii, dar el îi ceru în șoaptă să-l pri-vească... Luminiţele aurii se adânciră în întunecimea ochilor lui și explozia simţămintelor lor îi purtă dincolo de limitele universului... Atunci se desăvârși triunghiul în cercul vieţii lor, iar ea șopti: „Visul de dincolo de mun-te…”

La întoarcere, încă pluteau... Colegii lor îi priveau cu uimire, dar și cu multă dragoste, înţelegând că sunt primii care împlineau Legea în toate ipostazele ei...

Purtându-și fiul, ea înflorise... El era Ea și nimic

din ceea ce însemna legătura lor nu se schimbase... Ceea ce li se dezvăluise era că, într-o asemenea legătură, copi-lul nu însemna altceva decât încă o dată ei doi la un loc, echilibrul și continuitatea... El era și rămăsese jumătatea ei perfectă... Copilul era cel care deschidea un nou cerc și o nouă căutare...

190

Născut din legătura lor plină de iubire, copilul crescu în mijlocul micii lumi de pe navă, având totodată o mare libertate, fiindcă nava deveni locul lui de joacă și, pentru un copil, asta însemna nemărginirea...

De câteva ori îl pierduseră, dar de fiecare dată se priviseră și zâmbiseră... Nu era el fiul care să se piardă... Într-adevăr, apărea după un timp mai lung sau mai scurt, cu hainele rupte, cu mutriţa lui, de pe care ochii negri îi priveau provocator, și cu ceva în mână, un ceva descope-rit de el... Îl primeau liniștiţi și tatăl se ducea cu el să cer-ceteze acel ceva... Aceste cercetări îl formară, fiindcă, în curând, deveni cu adevărat preocupat de aflarea unor lucruri la care nici unul de pe navă nu se gândise...

Se uitaseră la el în clipele lui de liniște și observa-seră mirați și bucuroși cum se înţelegea cu nava... Părea că aceasta îi dezvăluia direct tot ceea ce dorea să cunoas-că și adăuga mereu informaţii în plus, deţinute de ea sau culese din universul pe care îl parcurgeau...

Fiul lor crescuse și ei erau tot mai conștienți că el era cu adevărat un punct de echilibru, dar și un perma-nent prilej de a înțelege esența Legilor pe care ei le res-pectaseră...

Când ajunseră într-una din galaxiile prietene, acesta ceru să-l lase pe una dintre planete, pentru a se perfecţiona... Triunghiul funcţiona încă, dar fiul lor își începea căutarea pentru propriul său triunghi, sărind într-un alt cerc...

191

Își luă rămas bun de la ei și de la navă, promiţând revederea... În acest cerc sau în altul...

Deși li se părea că se rupe ceva din ei doi, accepta-ră despărţirea, încredinţaţi că fiul lor își va urma calea spre deplina cunoaștere, ca un iniţiat...

Rămași pe navă, ei doi își continuau viaţa în ace-

eași armonie a jumătăţilor perfecte... Trăiau la fel de in-tens fiecare întâlnire a trupurilor lor, dar găseau bucurii în orice clipă în care privirile lor se împleteau sau când gândurile li se conectau, indiferent de ceea ce urmau să facă... Uneori se cercetau cu o asemenea putere, încât dacă erau la distanţă unul de altul, se apropiau ca în transă, până ce mâinile lor se atingeau, asigurându-se parcă de existenţa celuilalt...

Trecuse mai mult timp după plecarea fiului lor, când, la un moment dat, privind-o, ochii i se luminară și o bucurie imensă se răspândi peste toată făptura lui...

Ușurarea și speranţa care i se citeau pe faţă o fă-cură să se apropie de el și, în timp ce-l cuprindea în căl-dura luminiţelor aurii, o nouă poartă se deschise în fiinţa ei, pe care pătrunse și-l prinse de mâna întinsă...

El întrebă șoptit: Tu ești?... Eu sunt!... răspunse ea cu toată dragostea adunată în lungile lor căutări... Era ea, Observatorul de care avusese atâta nevoie în drumul lui prin cercuri și pe care acum îl regăsea în el însuși...

Retrăind intensitatea legăturii lor, o luă în braţe și o sărută cu toată iubirea și așteptarea care îl însoțiseră

192

de când părăsise mica odăiță în care se izolase... Ea înţe-lese mesajul acestui lung sărut... Dar mai înțelese și că era ca un fel de a-i spune că asta dorise el, de când, ado-lescent neștiutor, pornise pe calea cunoașterii... Îl mân-gâie cu duioșie și amândoi deodată mulţumiră Forţei care le ajutase să se regăsească...

Că erau niște privilegiaţi devenise evident pentru

toţi colegii lor... Trăiau atât de armonios, încât acest lu-cru se reflecta și în relaţia cu nava, dar și în relația cu ei...

Cercetările lor erau primite întotdeauna cu ne-răbdare și de la rezultatele obţinute de ei se deschideau întotdeauna căi noi de cunoaștere pentru fiecare...

Pe de altă parte, mica lor comunitate le oferea tu-turor prilejuri nenumărate de petrecere a clipelor libere, astfel ca viața lor să fie cât mai apropiată de ceea ce trăi-seră înainte de lunga călătorie...

Într-una din zile, doi dintre colegi organizară o petrecere la casa lor, pe care tocmai o reconstruiseră...

Se îndreptară și ei spre locuința prietenilor pe ca-re nu-i mai vizitaseră de mult timp... Priviră casa de pe poteca pe care mergeau și se opriră, fulgeraţi de același gând... Și tot atunci se întoarseră unul spre celălalt și ros-tiră amândoi deodată: Tu ești?... Eu sunt!..., râzând și bucurându-se atât de complet, încât forţa bucuriei lor îi scoase pe toţi din casă...

Zâmbeau, tachinându-i, fiindcă acum erau destul de iniţiaţi ca să înţeleagă ce trăiau prietenii lor...

193

Se mai uitară o dată și-și dădură seama că nu era deloc casa lor, dar îi mulţumiră în gând că declanșase recunoașterea... Erau tot ei, dar mult mai compleţi, mai puternici, mai înţelepţi...

Când se reîntoarseră acasă, în dormitorul dinspre munte, o dezbrăcă cu nerăbdare și o privi la fel cum pri-vise proiecția magică din curtea casei în care se întâlni-seră... Acum însă erau unul și ea era el... O cuprinse în braţe și, în timp ce trupurile lor se întâlneau, luminiţele aurii se pierdeau în ochii lui negri și adânci... Era tot ce-și doreau și încă ceva... Triunghiul se refăcea și Legea con-tinuităţii le asigura încă o dată nemurirea...

Fiica se născu și crescu și ea în același cadru ca și

băiatul... Se înălţa cu repeziciune și, deosebit de curioasă, știa cam tot ce se putea cunoaște pe navă... Intuise că adevăratele cunoștinţe erau deţinute de aceasta, dar nu îndrăznise s-o contacteze, așa cum făcuse fratele ei... Ini-ţiativa o luase nava, care, la un moment dat, o oprise din peregrinările ei și îi dăruise cunoștinţele necesare...

Fata rămase și ea pe una dintre planetele pe care avusese loc ultima lor oprire... Se priviseră toţi trei cu forţa pe care le-o da triunghiul și o lăsaseră să plece... Durerea fusese aceeași ca și la despărţirea de băiat, dar ei știau că cei doi copii erau deja inițiați și, parcurgând cercurile, nu făceau altceva decât să-și desăvârșească Cunoașterea...

194

Nava se apropia de sfârșitul călătoriei și, puţin înainte de a se conecta cu Pământul pentru a fi transfe-raţi, se prinseră de mână și, la fel ca la început, se priviră și plecară să revadă locul în care Legea se împlinise de-plin...

Insuliţele erau neschimbate... Ei doi se simţeau la fel de tineri, dar mai compleţi, mai puternici și mai legaţi unul de celălalt ca niciodată...

Reveniră pe Pământ cu bucuria reîntoarcerii, dar și cu o reală părere de rău că se despart de nava care le fusese mai mult decât un partener... Îi mulţumiră în felul în care învăţaseră să o facă și ea păru mișcată de senti-mentele lor... Le transmise totodată încrederea pe care o avea în destinul lor în acest cerc, ca și în cele care îi aș-teptau să reia căutarea... La urma urmei, erau Cunoscăto-rii!...

După ce încheiară toate formalităţile legate de mi-siune, se despărţiră, promiţându-și să se viziteze și poa-te, cine știe, chiar să-și schimbe locuinţele între ei, așa cum făcuseră pe navă... Râseseră, veseli că sunt din nou acasă și pot să trăiască experienţa deplinei împliniri în spaţiul real și familiar din care se desprinseseră la pleca-rea în lunga călătorie...

Contactul cu realitatea le aminti, însă, că ei trăise-ră într-un cerc, în timp ce pe pământ cercurile se succe-daseră și se intersectaseră, lăsându-i pe ei în afara cur-gerii... Trebuiau să se readapteze și, pregătiţi prin cu-

195

noașterea pe care o deţineau, se îndreptară încrezători spre locurile lor de baștină...

Ei doi plecară aproape imediat spre crângul în ca-re fusese casa lor, înainte de acest cerc... Nu mai era de-cât crângul, dar se așteptaseră la asta, așa că se priviră și amândoi în același timp se uitară spre munte... Acolo era casa lor, știau asta! O purtaseră cu ei în atâtea cercuri, așteptând clipa în care destinul le va opri căutarea și le va oferi desăvârșirea...

Se luară, ca întotdeauna, de mână și porniră pe poteca din dreapta care ducea spre versantul opus crân-gului... Undeva sus, atârnată parcă de stânca pe care fu-sese construită, se vedea cabana de lemn, casa lor, ultima lor casă în acest cerc... Părea suspendată în spaţiu și timp și ei realizau că sunt, într-un fel, în aceeași situaţie...

Ajunseră la baza cabanei și observară că parcă îi așteaptă, florile fiind la locul lor, în ferestrele deschise... Figura unui bătrânel fără vârstă se ivi în capul scărilor și ei îl recunoscură pe vechiul lor îngrijitor... Desigur că nu putea fi el, dar nu le păsa... Îl recunoscuseră și el la fel... Îl salutară, se duseră pe terasă și priviră spre muntele în-fricoșător din faţă...

Ciudat, dar nu mai era nimic înfricoșător... În pră-păstii crescuseră copaci, iar ici și colo se vedeau capre sălbatice sărind din piatră în piatră spre izvoarele care se iţeau prin frunzișul des al arbuștilor... Lacul oglindea acum o imagine de vis....

196

După plecarea bătrânului îngrijitor care le arătase că totul era la locul potrivit, ea se așeză în balansoar și el o privi... Simțindu-i privirea, se întoarse spre el și ceea ce văzu o făcu să-și ducă mâna la frunte și să închidă pentru o clipă ochii, ca și când ar fi vrut să refacă o imagine pe care o păstra dintotdeauna în sine însăși...

Se ridică și se apropiară unul de celălalt, așa cum o făcuseră atunci, cândva, în sala în care Forța îi pusese la încercare... Rezistaseră și se regăsiseră... Brațele lui o înconjurară, în timp ce cuvintele pecetluiau întregirea... Tu ești?... Eu sunt!... și ea îl privi fericită pe Observatorul din vis...

Realizau încă o dată că prin trecerile succesive dintr-un cerc în altul, ei păstraseră neștirbită Recunoaș-terea... Iar nava vie le dăruise cercul magic al refacerii legăturii care-i purtase uniți peste timp, oferindu-le însă, cu încrederea ei, și momentul acesta de regăsire...

Înțelegeau instinctiv că regăsirea și tot ceea ce trăiau acum erau nepreţuite și, cu acest gând, prelungeau clipa, găsind gesturi care le descopereau ascunzișurile trupului și sufletului, așteptând cu un freamăt al fiinţei lor, extazul împlinirii...

Când luminiţele aurii se aprinseră în întunericul privirii lui, unirea lor trecu dincolo de ei ca o preţioasă informaţie pe care universul o preluă cu aviditatea ava-rului...

197

Legea se împlinise deplin... Jumătățile se regăsise-ră și recreaseră Unul... Doiul desăvârșise triunghiul și funcţionase până la recrearea Unului, iar Treiul îndepli-nea rolul său de motor al mișcării universului...

Forţa putea fi mulţumită! Căutarea putea re-

începe...

198

199

CUPRINS

O INTRODUCERE NECESARĂ 5

MOTTO „Iubirea este armonie și Iubirea dintre bărbat și femeie este, mai presus de toate, ARMONIE!” Anonim

I. CĂUTĂTORII 17

„Căutătorii sunt deschizătorii drumului spre Împlinirea Le-gii... Numai de ei depinde dacă ajung la capăt sau se rătă-cesc...” Anonim

1. 19

MOTTO „Încălcarea Legii este o greșeală pe care, dacă ai făcut-o, asumă-ţi-o și n-o lăsa să te doboare! Aruncă frustra-rea și încearcă să faci din greșeala ta o treaptă spre cunoaș-

tere și desăvârșire!” Anonim

200

2. 27

MOTTO „Exerciţiul căutării este diferit de la Căutător la Căutător, dar în esenţa lui, până se petrece Recunoașterea,

este doar un exerciţiu...” Anonim

3. 37

MOTTO „Drumul tău de Căutător nu este întotdeauna sin-guratic... Experiențe vechi trec dintr-un cerc în altul și-ți ofe-

ră clipa de lumină de care tocmai ai nevoie...” Anonim

4. 48

MOTTO „Căutarea în sine poate să nu însemne mare lucru, atâta timp cât Căutătorul nu învaţă nimic din experienţa pe care i-o oferă cercul pe care l-a accesat... Greșelile nu în-seamnă altceva decât cercuri risipite...” Anonim

5. 55

MOTTO „Jumătăţile se ating, dar o distorsiune energetică, pe care o întâlnesc sau o trăiesc, rupe fluxurile și Cunoscăto-rii devin din nou Căutători...” Anonim

6. 66

MOTTO „Uneori Forţa Universală te pune la încercare... Da-că nu înţelegi la timp mesajul, din Cunoscătorul care ai fi

putut fi, devii din nou Căutător...” Anonim

201

7. 72

MOTTO „Căutarea înseamnă să te descoperi pe tine și să accesezi posibilităţi... Dacă nu afli la timp ce cauţi, posibilită-ţile devin realităţi și devin, de cele mai multe ori, încălcări ale Legii Completării...” Anonim

II. OBSERVATORII 83

„Observatorul este un cuvânt... Când nu mai este doar un cuvânt, este o forţă care corectează încălcarea Legii, iar Le-gea cel mai des încălcată este cea a Completării...” Anonim

Primul cerc 85

MOTTO „Subconștientul păstrează comorile cele mai de preţ ale fiinţei tale... Dacă ești atent, acolo vei descoperi semnalul Observatorului...” Anonim

Al doilea cerc 98

MOTTO „Recunoașterea nu înseamnă doar un pas spre îm-plinirea Legii... Ea este momentul în care spiritul tău nemuri-tor te poartă mai sus decât Nemurirea însăși...” Anonim

Al treilea cerc 107

MOTTO „Moartea și Învierea încep și se termină în același punct... Căutarea începe și se termină în același punct... Tu și Eu, Eu și Tu suntem feţele acestui punct...” Anonim

202

Al patrulea cerc 116

MOTTO „Fiecare prag pe care îl treci te apropie de desăvâr-șire... Dar fii atent! Există praguri atât de mici, pe care nu le vezi și de care te împiedici... Ridică-te și învață să așezi cu înțelepciune cele trei Legi sub semnul Armoniei!” Anonim

Al cincilea cerc 125

MOTTO „Căutarea este drumul, Recunoașterea este fântâna iar Împlinirea Legii este casa de la capătul drumului... Dacă ești suficient de atent și nu te rătăcești, drumul spre casă va fi scurt, fântâna va avea destulă apă și casa te va aștepta

râzând...” Anonim

Al șaselea cerc 136

MOTTO „Atunci când întâlnirea devine condiţie a salvării de la risipire a unuia dintre ei sau a amândurora, Puterea Spiritului îi apropie pe Observatori, indiferent de unde trebu-

ie să-i aducă...” Anonim

Al șaptelea cerc 144

MOTTO „Androginul există ca tipar, dar el nu este expresia vieţii... Viaţa cere perfecţiunea, iar perfecţiunea include în

cerc triunghiul...” Anonim

203

III. CUNOSCĂTORII 163

„Cunoașterea te poartă spre Iubire... Iubirea este ARMONIE iar cel care-i descoperă izvorul împlinește Legea și asigură

ARMONIA UNIVERSULUI...” Anonim

A FOST ODATĂ... 165

MOTTO „Ei au existat și, fără să știe că s-au căutat, s-au găsit... Observatori în alte dimensiuni, au știut să aștepte până când Legea s-a împlinit. Acum, ei sunt Cunoscătorii...” Autorul

ŞI VA FI... 182

MOTTO „Închidem povestea, fiindcă Legea s-a săvârșit de-plin... Deschidem cercul unui nou început, fiindcă nimic nu se termină, ci doar se încheie pentru o clipă, după care reîncepe Căutarea... La urma urmelor, universul este necuprins iar Căutătorii, Observatorii și Cunoscătorii fac parte din el...”

Autorul

De același autor:

• (Coord.) Mimica. Dicţionar

multilingv (român, francez,

englez, german, maghiar),

Editura Universităţii de Nord

din Baia Mare, 2007

• Comunicare şi semnificare.

Studiul mimicii. Perspective

interdisciplinare, Editura

Universităţii de Nord, Baia

Mare, 2006

• Comunicare şi semnificare.

Atributele mimice în

paradigma fizionomiei,

Editura Universităţii de

Nord, Baia Mare, 2006

• Fonetica integrată, Editura

Umbria, Baia Mare, 2001

• Dialogul în paradigma

comunicării, Editura Umbria,

Baia Mare, 2001

• Paradigme ale expresivităţii

în lirica populară nerituală

din Maramureş, Editura

Umbria, Baia Mare, 1997

• Manual de stilistică, Editura

Umbria, Baia Mare, 1995

• Metodica predării şi învăţării

limbii şi literaturii române

(grădiniţă, clasele I-IV,

gimnaziu şi liceu), Editura

Umbria, Baia Mare, 1993

Profilul autorului:

Georgeta Corniță,

prof.univ.dr emerit, Centrul

Universitar Nord din Baia Mare,

Universitatea Tehnică din Cluj-

Napoca

„Închidem povestea, fiindcă Legea sdeplin. Deschidem cercul unui nou început, fiindcă

nimic nu se termină, ci doar se încheie pentru o clipă, după care reîncepe Căutarea. La urma

urmelor, universul este necuprins iar Căutătorii, Observatorii și Cunoscătorii fac parte din el.”

EUROTIP*2018

ISBN 978-606-617-338-4

Închidem povestea, fiindcă Legea s-a săvârșit deplin. Deschidem cercul unui nou început, fiindcă

nimic nu se termină, ci doar se încheie pentru o clipă, după care reîncepe Căutarea. La urma

urmelor, universul este necuprins iar Căutătorii, Cunoscătorii fac parte din el.”

Autorul