Multiculturalism: E Pluribus Plures

New York University

Particularism

Alas, these painstaking efforts to expand the understanding of American culture into a richer and more varied tapestry have taken a new turn, and not for the better. Almost any idea, carried to its extreme, can be made pernicious, and this is what is happening now to multiculturalism. Today, pluralistic multiculturalism must contend with a new, particularistic multiculturalism. The pluralists seek a richer common culture; the particularists insist that no common culture is possible or desirable.

The new particularism is entering the curriculum in a number of school systems across the country. Advocates of particularism propose an ethnocentric curriculum to raise the self-esteem and academic achievement of children from racial and ethnic minority backgrounds. Without any evidence, they claim that children from minority backgrounds will do well in school only if they are immersed in a positive, prideful version of their ancestral culture. If children are of, for example, Fredonian ancestry, they must hear that Fredonians were important in mathematics, science, history, and literature. If they learn about great Fredonians and if their studies use Fredonian examples and Fredonian concepts, they will do well in school. If they do not, they will have low self-esteem and will do badly.

The particularistic version of multiculturalism is unabashedly filiopietistic and deterministic. It teaches children that their identity is determined by their "cultural genes" – that something in their blood or their racial memory or their cultural DNA defines who they are and what they may achieve; that the culture in which they live is not their own culture, even though they were born here; that American culture is "Eurocentric," and therefore hostile to anyone whose ancestors are not European. Perhaps the most invidious implication of particularism is that racial and ethnic minorities are not and should not try to be part of American culture; it implies that American culture belongs only to those who are white and European; it implies that those who are neither white nor European are alienated from American culture by virtue of their race or ethnicity; it implies that the only culture they do belong to or can ever belong to is the culture of their ancestors, even if their families have lived in this country for generations.

The pluralist approach to multiculturalism promotes a broader interpretation of the common American culture and seeks due recognition for the ways that the nation's many racial, ethnic, and cultural groups have transformed the national culture. The pluralists say, in effect, "American culture belongs to us, all of us; the United States is us, and we remake it in every generation." But particularists have no interest in extending or revising American culture; indeed, they deny that a common culture exists. Particularists reject any accommodation among groups, any interactions that blur the distinct lines between them. The brand of history that they espouse is one in which everyone is a descendant of victims or oppressors. By taking this approach, they fan and re-create ancient hatreds in each new generation.

Particularism has its intellectual roots in the ideology of ethnic separatism and in the black nationalist movement. In the particularist analysis, the nation has five cultures: African American, Asian American, European American, Latino/Hispanic, and American Indian. The huge cultural, historical, religious, and linguistic differences within these categories are ignored, as is the considerable intermarriage among these groups, as are the linkages (like gender, class, sexual orientation, and religion) that cut across these five groups. No serious scholar would claim that all Europeans and white Americans are part of the same culture, or that all Asians are part of the same culture, or that all people of Latin American descent are of the same culture, or that all people of African descent are of the same culture. Any categorization this broad is essentially meaningless and useless.

Particularism is a bad idea whose time has come. It is also a fashion spreading like wildfire through the education system, actively promoted by organizations and individuals with a political and professional interest in strengthening ethnic power bases in the university, in the education profession, and in society itself. One can scarcely pick up an educational journal without learning about a school district that is converting to an ethnocentric curriculum in an attempt to give "self-esteem" to children from racial minorities. A state-funded project in a Sacramento high school is teaching young black males to think like Africans and to develop the "African Mind Model Technique," in order to free themselves of the racism of American culture. A popular black rap singer, KRS-One, complained in an op-ed article in the New York Times that the schools should be teaching blacks about their cultural heritage, instead of trying to make everyone

Americans. "It's like trying to teach a dog to be a cat," he wrote. KRS-One railed about having to learn about Thomas Jefferson and the Civil War, which had nothing to do (he said) with black history.

Multiculturalism

Multiculturalismul este discursul modernitatii tirzii, care prezinta, interpreteaza si reevalueaza experienta sociala a diversitatii si a diferentelor. In constructia identitatii sociale, multiculturalismul se opune strategiilor omogenizante ale modernitatii, considerindu-le pe acestea ca suficiente si opresive, punand accentul pe diferente si diversitate.Ideologia multiculturalismului isi propune ajutarea comunitatilor in sustinerea culturilor lor diferite. Acest lucru insa nu inseamna ca multiculturalismul se opune schimbarii. Multiculturalismul liberal recunoaste ca schimbarea in lumea contemporana este inevitabila, deci scopul acestei politici nu este conservarea culturilor in starea lor primara. Multiculturalismul liberal izvoraste din dorinta de reusita a membrilor societatii. Iar aceasta reusita depinde de respectul si inflorirea grupurilor culturale ale indivizilor.Multiculturalismul pretinde respect si apreciere din partea grupurilor pentru alte culturi din societate, pretinde toleranta unei comunitati fata de cealalta comunitate, si in acelasi timp pretinde dreptul individului de a parasi propriul grup cultural sau refuzul acestuia.In functie de interpretarile de baza a multiculturalismului, se poate vorbi despre multiculturalism descriptiv, normativ si critic. (M. Feischmidt).Multiculturalism descriptiv: priveste multiculturalismul ca fapt, atitudine - acest tip de multiculturalism este considerat de Radtke drept cinic-culinar sau consumator (Schoning - Kalender). In acest sens multicultura se refera la diversitatea culturala a bunurilor din societatea de consum, in primul rand in industria culturii (arta, muzica, film), in domeniul comunicatiei si al serviciilor. Aceasta forma spectaculoasa, dar superficiala a diversitatii culturale este un rezultat al globalizarii, al productiei si consumului transnational. In acest caz toleranta culturala este doar o iluzie. Cel mai des, multiculturalismul este abordat intr-un sens normativ: critica regulile anterioare privind diferentele sociale si culturale si pretinde noi norme in aceasta privinta. Conceptul de baza a multiculturalismului normativ este diferenta, care foarte des - spun criticii multiculturalismului - presupune grupuri inchise, sever delimitate. Radtke si Habermas accentueaza asupra faptului ca multiculturalismul ridicat la nivel politic intareste chiar acel lucru pe care vrea sa-l depaseasca, si anume categorii de identitate rigide, segregatia minoritatilor. Oponentii multiculturalismului sustin ca acesta duce la ghetoizarea minoritatilor si impiedica integrarea acestora in societatea majoritara.Conform lui J. Raz, politica multiculturalismului accepta drepturile privind non-diferentierea, dar in actiunea politica considera ca importante doua judecati de valoare: a) libertatea personala si reusita depinde de apartenenta completa si neingradita la un grup cultural respectat; b) crede in pluralitatea valorilor, in special in valabilitatea acelor valori diferite care se materializeaza in practica diferitelor societati. Multiculturalismul pretinde recunoasterea egalitatii de catre comunitatea politica a tuturor comunitatilor culturale valabile. Statul - daca este multicultural - este format din diferite comunitati, si nu este proprietatea niciuneia.Multiculturalismul critic, pornind de la faptul diversitatii culturale, reevalueaza

conceptele si discursurile folosite de culturile majoritare si minoritare, cu scopul crearii unei culturi comune mai democratice si mai deschise (T. Turner). Multiculturalismul critic contesta regulile existente si accentueaza, in primul rand, importanta reprezentarilor si a institutiilor producatoare de intelesuri. Categoria centrala a multiculturalismului critic este transformarea discursurilor normative anterioare; ei vorbesc despre identitati granita (border identity), unde exista un dialog intre intelesuri si influente culturale diferite.

Sandu Frunza

Key Words: diversity, autonomy,

interculturalism, cultural canon, educational policies, pluralism, identity, minority, cultural communities

Associated Professor, Ph.D., Head ofSystematic Philosophy Department

Faculty of History and PhilosophyBabes-Bolyai University, Cluj, Romania

Author of the books: Fundamentalismul religios

si noul conflict al ideologiilor (2003)Experienþa religioasa în gîndirea lui

Dumitru Staniloae (2001)Iubirea si transcendenta (1999)

O antropologie mistica (1996)E-mail: sfrunza@yahoo.com

Pluralism si multiculturalismPluralism and multiculturalism

previous home nextAbstract: The author focuses on several dimensions of multiculturalism as an ideology of pluralism and diversity. To this end, he uses a series of correlative terms, such as: diversity, autonomy, cultural canon, interculturalism. The affirmation of the cultural identity is shown to be a resource for participating to the public life, to the negotiation of the interests and for participating to the political process of decision-making. The author believes that the access to the public sphere presupposes the previous elaboration of special policies meant to guarantee the preservation of the alternative identities. Consequently, the educational policies are proved to be very important. An illustrative example is the multicultural model of Babes-Bolyai University from Cluj, Romania.

Multiculturalism si diversitate

Ca ideologie a diversitatii, multiculturalismul are menirea de a oferi un cadru de afirmare pentru identitatile de grup. În felul acesta, orizontul ideologic al cultivarii diversitatii vine sa promoveze pluralitatea ca schimbare de paradigma a raportului minoritate/majoritate, ca limita imaginata a repetatelor constructii identitare. C. W. Watson circumscrie multiculturalismul implicatiilor politice si filosofice presupuse de coexistenta modalitatilor variate de situare a omului în lume si de modul în care diferite entitati culturale lupta pentru recunoastere, atît în cadrul statului national cît si în sistemul global. [1] Multiculturalismul pare sa raspunda necesitatilor unei lumi în schimbare în care exprimarea diverselor identitati capata forma

JSRI • No.9 Winter 2004 p.136

unor raspunsuri în fata provocarilor aduse atît de catre statului national, cît si de sfera transnationala si globala. [2]

Astfel, procesul globalizarii ne pune în fata unei continue resituari a raporturilor majoritate/minoritate, în spatii culturale concrete si la nivel global, si ne îndeamna la o continua întelegere, acceptare si afirmare a diversitatii. Discutînd multiculturalismul ca ideologie a diversitatii, Bhikhu Parekh vorbeste de trei forme ale diversitatii culturale [3] : 1) Diversitatea subculturala  ce are în vedere faptul ca membrii societatii participa la o cultura comuna, dar în acelasi timp împartasesc o serie de credinte si practici particulare.  În acest caz, identitatile culturale nu intra în conflict cu cultura dominanta. Jocul tolerantei garantat de statul de drept este cel care asigura suficienta libertate grupurilor subculturale în conservarea identitatii proprii în forma unei constiinte secundare complementare identitatii dominante. 2) Diversitatea comunitara  ce presupune existenta unor comunitati relativ organizate si constiente de sine ce promoveaza o serie de credinte si practici diferite. Diferentele marcheaza mai degraba o apartenenta decît o revendicare de participare la împartirea puterii. 3) Diversitatea perspectivala care presupune ca o parte din membrii unei societatii critica valorile si principiile culturii dominante si încearca sa o reconstruiasca potrivit altor valori. Aceste valori trebuie sa tina cont de prezenta în viata publica a minoritatilor si de necesitatea lor de a se afirma ca entitati distincte în sfera

puterii politice. În acelasi timp, se are în vedere crearea unui cadru în care culturile minoritare participa la o reconstructie continua a principiilor modelatoare ale sferei valorilor.

Multiculturalismul apare ca „un discurs tipic pentru o modernitate tîrzie care îsi asuma experienta sociala a diversitatii si diferentei”. [4] Gîndirea postmoderna a pus în evidenta relatiile de putere care se afla în spatele revendicarilor privind identitatea culturala. În  numele dreptului de exercitare a puterii se ajunge, în aparenta, la o împingere în plan secund a drepturilor individului, în favoarea impunerii în sfera publica a drepturilor de grup. Este vorba însa de o noua percepere a individului. Nu individul este elementul cheie care da identitatea de grup, ci apartenenta la grup creeaza cadrul general de regasire a identitatii personale. În acest fel se ajunge inevitabil la o politizare a identitatii si a culturii. Procesul este însotit de o recunoastere a pluralismului valorilor, a diferentelor si  acceptarea punctuala si temporara a unor discriminari pozitive menite sa corecteze inegalitatile si sa asigure promovarea unor politici speciale pentru identitatile alternative. [5]

Multiculturalism si autonomie

Obtinerea autonomiei este un principiu invocat de minoritati drept element constitutiv al conservarii identitatii de grup. Autonomia culturala presupune un efort de conservare a traditiilor unei comunitati. Pe baza acestora se încearca sa se creeze un ritm al vietii comunitare care sa functioneze dupa regulile traditiei, potrivit sistemului de valori rezultat din

JSRI • No.9 Winter 2004 p.137

dezvoltarea istorica a comunitatii si din experienta întîlnirii traditiei cu celelalte traditii si cu efortul general de modernizare a societatii. Autonomia culturala este acceptata si încurajata de multiculturalism doar ca un factor de conservare a identitatii, ca o modalitate de crestere a puterii unei comunitati care se afla într-un raport de discriminare si de dezavantaj accentuat de imposibilitatea de a accede la putere. Este vorba îndeosebi de puterea politica în masura sa promoveze politici culturale în care bunurile comunitare sa se regaseasca drept bunuri culturale ale minoritatii într-un spatiu cultural comun al unei societati în care principiul recunoasterii demnitatii celuilalt functioneaza ca o regula a simtului comun. Autonomia culturala

nu trebuie confundata cu autonomia administrativa pe criterii etnice. Ea presupune mai degraba consolidarea unor minoritati sub forma unor „comunitati imaginate” [6] care se regasesc sub o identitate comuna, construita pe baza unor elemente ale unei traditii comune si pe baza politicilor culturale pe care le promoveaza guvernarea moderna. Principiul autoguvernarii pe care îl revendica promotorii autonomiei culturale are în vedere, de fapt, afirmarea principiului subsidiaritatii. Comunitatea poate sa decida în problemele proprii pîna la limita la care regulile statului de drept si interesul general nu sînt încalcate.

Daca în ce priveste regulile statului de drept putem sa recurgem la un cadru legislativ care reglementeaza raporturile între autonomia comunitara si responsabilitatea în fata întregii societati, în privinta raporturilor între interesul general si interesul de grup intervine un cadru mai larg de ambiguitati. Acesta poate fi clarificat doar prin invocarea drepturilor omului, care însa nu mai au în vedere grupurile sau „comunitatile imaginate”, ci indivizii ca fiinte umane concret identificabile. 

S-a constatat ca grupurile care cer o crestere a libertatii decizionale si de control social, în numele autonomiei structurata pe motivatii identitare, ajung adesea sa îngradeasca libertatile membrilor propriului grup, sa le ceara sa aiba optiuni uniforme, modalitati de actiune conforme cu cele ale grupului, sa-si modeleze propria lor libertate de credinta si de constiinta potrivit exigentelor grupului. În unele cazuri se ajunge la o încalcare a libertatilor si a dreptului la diferenta a membrilor grupului, desi acesta lupta tocmai pentru afirmarea diferentei si pentru largirea libertatilor. De aceea trebuie gasite mecanismele care sa faca posibila afirmarea autonomiei comunitare în strînsa corelatie cu dreptul recunoscut al autonomiei individului.

Multiculturalism si canon cultural

Una din criticile majore la adresa multiculturalismului vizeaza domeniul educatiei. Principala acuza este legata de faptul ca multiculturalismul opteaza pentru introducerea în canonul academic occidental a unor teme, domenii si cursuri care sînt considerate ca fiind marginale si nereprezentative din punct de vedere al canonului educatiei occidentale.

JSRI • No.9 Winter 2004 p.138

Richard Rorty arata ca multiculturalismul începe ca o încercare de a convinge barbatul alb occidental asupra faptului ca trebuie sa manifeste toleranta si sa accepte clasele marginale sau pe cei pe care, datorita stereotipiilor sale, îi considera a fi cetateni de rangul al doilea. Astfel, multiculturalismul încearca, pe de o parte, sa aduca o schimbare de mentalitate în rîndul populatiei dominante, iar pe de alta parte sa aduca în planul echilibrului si egalitatii publice unele clase discriminate precum persoanele de culoare, oamenii saraci, imigrantii recenti, femeile etc. Acestia din urma trebuiau adusi la nivelul unei constiinte a identitatii de grup care sa le permita depasirea imaginii negative pe care o proiecta asupra lor grupul cultural dominant. Un pas important l-a constituit introducerea în colegiile si universitatile americane a unor cursuri menite sa promoveze studiile afro-americane, studiile hispanice, studiile de gen etc. Rorty considera ca, pe de o parte, introducerea acestor cursuri a creat un climat de încredere si s-a ajuns chiar la eliminarea starilor conflictuale în raport cu grupurile vizate de aceste studii. Pe de alta parte, însa, s-a cazut în extrema de a impune aceste cursuri ca obligatorii pentru studentii de nivel licenta cu scopul de a-i sensibiliza fata de diferentele culturale. Obligativitatea de a urma aceste cursuri a condus la o reactie negativa si la o continua încercare a studentilor de a discredita aceste cursuri. În loc sa duca la o constientizare a raporturilor de putere pe care le instituie sistemul inegalitatilor sociale, noua perspectiva curriculara a atras critici virulente îndeosebi dinspre gruparile de dreapta ale scenei politice si religioase americane. Intelectualii si politicieni de dreapta exercita o presiune crescînda asupra claselor de mijloc, dar si asupra rasistilor, homofobilor, sexistilor etc. pentru a-i convinge ca mediile academice se afla sub teroarea politiei corectitudinii politice. Desi întelege ca multiculturalismul e preocupat mai degraba de problema identitatii decît de problemele cu care indivizii se confrunta, Rorty considera ca discursul multicultural trebuie mutat dinspre cultivarea diferentelor culturale înspre discutiile privind inegalitatile în împartirea sferelor de putere. Multiculturalismul ar trebui, dupa Rorty, sa vizeze mai degraba domeniul resurselor si al dobîndirii bunastarii decît sa îi educe pe tineri în ideea ca fac parte din identitati culturale separate. Starea de discriminare în care sînt tinute clasele marginale este în viziunea filosofului american cauzata de factori economici. Disparitia discrepantelor economice poate sa duca la disparitia discriminarilor. Rorty crede ca insistenta pe aspectele culturale poate sa duca la dezvoltarea unor resentimente fata de cultura dominanta si la perceperea acesteia ca un factor opresiv violent

[7] . 

Dincolo de factorii economici, care sînt fundamentali în explicarea relatiilor sociale pentru un gînditor de stînga cum este Rorty, nu putem face abstractie de faptul ca marcarea diferentelor culturale nu este o simpla optiune idealista a grupurilor minoritare. Liderii grupurilor minoritare care reclama dreptul la diferenta au constiinta ca dezvoltarea unor identitati bine conturate este o sursa de putere, de afirmare în sfera publica si de promovare a intereselor de grup si a celor individuale. Dincolo de retorica necesitatii recunoasterii reciproce, a valorilor în jurul carora se

JSRI • No.9 Winter 2004 p.139

structureaza identitatea comunitatii, cresterea autonomiei grupurilor minoritare atrage dupa sine o mai mare libertate în jocul politic, o mai buna negociere a atragerii de resurse si un grad mai mare de satisfacere a intereselor.

Prin prisma acestei accederi la putere si la resurse trebuie privita multiculturalitatea ca o realitate si ca o valoare incontestabila atît în spatii culturale formate în tari cu un mare aport de imigranti, cum întîlnim în cîteva cazuri în spatiul occidental, cît si în spatii culturale cu o îndelunga traditie istorica si cu o structura ce presupune convietuirea între o cultura majoritara si mai multe minoritati istorice, cum este cazul românesc si îndeosebi cel transilvan. Într-un asemenea spatiu, canonul cultural a cunoscut rasturnari de ierarhii conditionate istoric. O data cu crearea statului national unitar român se fac progresiv pasi spre un echilibru (nu lipsit de alunecari si de devieri ideologice) între afirmarea identitatii majoritatii si necesitatea dezvoltarii entitatilor etnoculturale cu o îndelungata istorie si cu o contributie inestimabila la creatia si afirmarea diversitatii culturale în acest spatiu geografic. Spatiul românesc în general si cel transilvan în mod special stau sub semnul multiculturalitatii. Dincolo de ideologia multiculturalismului, multiculturalitatea ca fapt de existenta presupune o modalitate de constituire a canonului cultural dincolo de vocea majoritatii. Ea aduce în mod firesc elementul diversitatii si necesitatea recunoasterii diferentei ca un pas esential al convietuirii.

Nu cred ca  gresim în vreun fel afirmînd ca specificul multiculturalitatii transilvane are drept materializare

Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Asa cum afirma Andrei Marga, artizanul reconstructiei multiculturale a acestei universitati,  ea este “Universitatea cu cea mai dezvoltata organizare multiculturala, asigurînd studii complete în româna, maghiara, germana, precum si specializari în ebraica, alaturi de o gama larga de programe în limbi moderne (engleza, franceza, italiana, spaniola, etc.)” [8] . Organizata în Departamente comune, Universitatea dezvolta o larga autonomie a liniilor de studiu în limbile minoritatilor. Minoritatile se bucura de o reprezentare privilegiata în toate structurile de conducere si cele decizionale ale universitatii, la toate nivelurile. Mai mult decît atît, este practicata o discriminare pozitiva menita sa asigure o cît mai performanta si competitiva dezvoltare a învatamîntului în limbile minoritatilor. Aceasta actiune afirmativa are inclusiv o importanta dimensiune financiara. Astfel, pentru scolarizarea unui student la linia de studii maghiara se aloca o finantare de 1,5/student, iar pentru linia germana 1,8/student. Cu alte cuvinte, daca pentru educatia unui student la linia de studiu în limba româna se aloca 1. 000. 000, pentru educatia unui student la linia de studiu în limba maghiara se aloca 1. 500. 000, iar pentru educatia uni student la linia de studii în limba germana se aloca 1. 800. 000 (cifrele de fata au doar valoare de exemplu explicativ). Aceste linii de studiu nu au în vedere doar aspectul de predare într-o anumita limba ci si introducerea în planul de pregatire a studentilor a unor cursuri referitoare la cultura si traditia minoritatilor nationale respective. Dincolo de pozitiile criticilor multiculturalismului, care nu sînt putini în cultura româna, raspunsurile

JSRI • No.9 Winter 2004 p.140

pe care le da mediul academic cerintelor concrete ale sferei publice românesti, arata ca multiculturalismul nu este nici o categorie datata si fixata într-o preistorie a mediului academic american, nici un fenomen conjunctural care a ajuns la un declin ireversibil. [9]

Desi este o universitate laica moderna, Universitatea Babes-Bloyai acorda o importanta deosebita valorizarii unei bogatii extraordinare a spatiului cultural transilvan: diversitatea confesionala si religioasa. Astfel, ea este “universitatea cu cele mai extinse programe de studii teologice (avînd patru facultati de teologie: Teologie Ortodoxa, Greco-Catolica, Romano-Catolica, Reformata,  reprezentînd sapte biserici istorice ale

Transilvaniei, precum si un renumit Institut de Studii Iudaice) care asigura posibilitati unice de investigare a bazelor civilizatiei iudeo-crestine.” [10] În felul acesta, într-un spatiu cultural în care convietuirea dintre majoritatea religioasa si minoritatile religioase si confesionale, dintre cultura dominanta si minoritatile culturale poate sa capete amprenta intolerantei, se promoveaza un model educational care, pe de o parte, ajuta minoritatile sa ajunga la o mai buna autocunoastere si o mai activa prezenta în sfera publica, iar pe de alta parte, ajuta majoritatea sa perceapa într-un mod mai adecvat alteritatea si sa se defineasca pe sine ca limita si deschidere a identitatii celorlalti. În acelasi timp deschide spre o situare în sfera puterii atît pe principiile proportionalitatii si subsidiaritatii, cît si pe cele concretizate în politici speciale pentru minoritati.

Multiculturalism si/sau interculturalism

Disputa pentru impunerea în cadrul cultural românesc a unuia sau altuia dintre cei doi termeni pentru a desemna pledoaria pentru afirmarea diversitatii nu pare o simpla „cearta de cuvinte”. Pasiunile puse în joc în îmbratisarea unuia sau altuia dintre acesti termeni se atenueaza, însa, de îndata ce sesizam ca promotorii lor ajung la o finalitate comuna: cea a sublinierii necesitatii cultivarii diversitatii culturale si a convietuirii armonioase cu alteritatea.

În fapt, cei doi termeni se presupun reciproc în asa mare masura încît fac referinta la o realitate comuna.  Multiculturalismul porneste de la starea de fapt a multiculturalitatii [11] si încearca o reconstructie a spatiului cultural comun în care identitatile minoritare sînt privite ca parteneri egali în procesul afirmarii importantei contributiei comune la o constructie axiologica ce sta sub semnul pluralismului. Afirmarea publica a minoritatilor, angajarea lor în jocul politic presupune însa o adîncire a autonomiei identitare în raport cu celelalte entitati minoritare si în special în raport cu cea a grupului majoritar. De aceea multiculuralismul presupune afirmarea unor identitati clar conturate. Pentru a evita caderea în separatism, autonomizarea unui grup cultural poate merge pîna acolo unde se mentine constiinta apartenentei la un spatiu multicultural comun. Dincolo de aceasta se poate ajunge, asa cum a semnalat Rorty, la fenomenul perceperii culturii majoritare ca una dominatoare si incompatibila cu participarea la constructia unui

JSRI • No.9 Winter 2004 p.141

spatiu multicultural comun. Atunci cînd discutam multiculturalitatea ca fapt de existenta avem în vedere îndeosebi necesitatea afirmarii unor identitati clare, cu un profil propriu accentuat si capabile sa intre în dialog cu alte identitati. În felul acesta autonomizarea identitara nu are alt scop decît cel de a crea un spatiu al interdependentelor, al actiunii interculturale.

Interculturalismul porneste de la necesitatea interculturalitatii. Procesul convietuirii dovedeste ca interculturalitatea presupune afirmarea diversitatii si straduinta pentru a crea un spatiu al dialogului si al respectului pentru diversitate. De pe aceasta pozitie, multiculturalismul este criticat ca fiind o ideologie ce duce la separatism, la autonomizare, la închiderea în sine si la exclusivism. Semnalarea acestui pericol este binevenita [12] . Însa cîmpul interdependentelor presupune entitati bine conturate care sa nu se topeasca într-o tesatura abstracta, ambigua, a interrelationarii. Accentuarea interdependentelor poate sa duca la omogenizare si la nasterea de conflicte în numele diversitatii. Comunitatile trebuie sa-si creeze „propriile lor matrici de reproducere culturala” [13] . De aceea, interculturalitatea si multiculturalitatea trebuie concepute ca realitati interdependente, ca fetele aceleiasi monezi care asigura jocul schimbului în cadrul pluralismului cultural.

Note:

[1] C. W. Watson, Multiculturalism, Open University Press, Buckingham, Philadelphia, 2000, p. 107.

[2] C. W. Watson, Multiculturalism, Open University Press, Buckingham, Philadelphia, 2000, p. 110.

[3] Bhikhu Parekh, Religion and Public Life, în Tariq Modood (ed.), Church, State and Religious Minorities, Policy Studies Institute, 1997, p. 27.

[4] Margit Feischmidt, Multiculturalismul. O noua perspectiva stiintifica si politica despre cultura si identitate, în Altera, nr. 12/1999, p. 5.

[5] Margit Feischmidt, Multiculturalismul. O noua perspectiva stiintifica si politica despre cultura si identitate, în Altera, nr.

12/1999, p. 23.

[6] Folosim aceasta sintagma cu sensul oferit de Benedict Anderson, Comunitati imaginate. Reflectii asupra originii si raspîndirii nationalismului, Ed. Integral, Bucuresti, 2000.

[7] Richard Rorty, Demonizing the Academy, în Robert Emmet Long (ed.), Multiculturalism, The H. W. Wilson Company, New York, 1997, pp. 3-6.

[8] Andrei Marga, Manifest pentru o universitate performanta si competitiva, adoptat de Senatul Universitatii Babes-Bolyai în reuniunea solemna din 29 noiembrie 2004 consacrata aniversarii a 85 de ani de la întemeierea Universitatii Românesti din Cluj. În Manifest se arata ca Universitatea Babes-Bolyai este “universitatea cu cea mai veche traditie academica din România. Aceasta traditie a început cu Colegiul Iezuit din 1581 si a continuat cu Colegiul Calvinist fondat de Gabriel Bethlen în 1692, apoi cu universitatea germana înfiintata de Maria Tereza si cu Liceul Piarist fondat de Iosif al II-lea. În 1872 a fost înfiintata Universitatea maghiara din Cluj. În 1919 a fost fondata Universitatea Româneasca din Cluj. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, au

JSRI • No.9 Winter 2004 p.142

functionat la Cluj doua universitati: “Victor Babes” si Janos Bolyai”. Cele doua universitati au fost reunite în 1959 sub numele de Universitatea Babes-Bolyai. Istoria de dupa 1989 a universitatii marcheaza dezvoltarea si democratizarea sa fara precedent, ce se poate ilustra cu date statistice relevante, si preocupari intense pentru înscrierea cu succes în era globalizarii, a electronicii si a societatii bazate pe cunoastere”.

[9] O critica în acesti termeni a multiculturalismului gasim la Monica Spiridon, Splendoarea si mizeriile unui concept: multiculturalismul, în Altera, nr. 12/1999, pp. 26-34.

[10] Andrei Marga, Manifest pentru o universitate performanta si competitiva, adoptat de Senatul Universitatii Babes-Bolyai în reuniunea solemna din 29 noiembrie 2004 consacrata aniversarii a 85 de ani de la întemeierea Universitatii Românesti din Cluj.

[11] Adrian Marino, Multiculturalitatea, lumini si umbre, Altera,

nr. 13/200, pp. 166-172.

[12] Adrian Marino, Multiculturalitatea, lumini si umbre, Altera, nr. 13/200, pp. 166-172.

[13] George Schopflin, Pe cai diferite spre multiculturalitate, în Lucian Nastasa si Levente Salat (ed.), Relatiile interetnice în România post-comunista, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturala, Cluj-Napoca, 2000, p. 130.

JSRI • No.9 Winter 2004 p.143

JSRI • No. 9/Winter 2004

Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj-NapocaFacultatea de Ştiinţe Politice şi AdministrativeAnul universitar 2003-2004, Semestrul II

Multiculturalitate şi comunicare interculturală

Curs obligatoriu pentru anul IIConf. dr. Levente SalatNumăr de credite: 7

Obiectivul cursului este familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază şi câteva modelele explicative utilizate în studiul fenomenului diversităţii etnoculturale precum şi ale consecinţelor acestuia în lumea contemporană, pe de o parte, şi în fundamentarea de tehnici de comunicare interculturală, pe de altă parte. Cursul este alcătuit din trei părţi distincte, dar interconectate. Primele şase cursuri se opresc asupra implicaţiile etnopolitice ale diversităţii, explorând, pe de o parte modele explicative cauzale ale conflictelor etnopolitice, împreună cu cele mai des utilizate metode de gestionare sau control al conflictelor, şi prin analiza pe de altă parte a şanselor democraţiei în societăţile adânc divizate. Cea de-a doua parte a cursului trece în revistă câteva exemple de politici de stat prin care se încearcă acomodarea instituţională a diversităţii, în încercarea de a găsi răspunsuri la întrebarea: “cum sunt naţiunile multiculturale posibile”. În ultimele trei întâlniri ale cursului studenţii vor avea ocazia să-şi însuşească competenţe de comunicare şi înţelegere interculturală. Această parte a cursului urmăreşte de asemenea sensibilizarea lor în legătură cu unele aspectele etice şi politice privind comunicarea într-o lume în care conştientizarea diversităţii apare ca o veritabilă provocare, atât în contextul globalizării şi mondializării, cât şi în cel al procesului de integrare europeană.

1. Diversitatea etnoculturală ca o provocare pentru stabilitatea lumii contemporane

Dimensiunile problemei. Originile şi formele de manifestare ale diversităţii. Dificultăţile definiţiei conceptului de cultură. Consideraţii preliminare asupra influenţa culturii asupra percepţiei şi a cunoaşterii. Tipologii culturale (Hofstede, Andersen, Lewis). Sursele diversităţii în lumea contemporană: diviziunea etnopolitică a lumii şi fenomenul migraţiei. Puncte de vedere divergente privind semnificaţia termenului de multiculturalitate. Discursuri dominante în filosofia politică privind consecinţele diversităţii.

1. Lewis, Richard D.: The Cultural Imperative. Global Trends in the 21st Century, Yamouth: Intercultural Press. Inc. 20032. Brislin, Richard: Understanding Culture's Influence on Behavior, Fort Worth–Philadelphia: Hacrcourt Brace College Publishers, 19933. Our Creative Diversity. Report of the World Comission on Culture and Development, UNESCO, Paris, 1996;4. Jandt, Fred E.: Intercultural communication, Thousand Oaks–London–New Delhi, SAGE Publications, 1995;5. Hofstede, Geert: Managementul structurilor multiculturale, Bucureşti, Editura Economică, 1996;6. Mircea Maliţa: Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Bucureşti, Nemira, 1998;7. Kymlicka, Will: Relaţiile etnice şi teoria politică occidentală, in: Altera, Anul V., Nr. 10, 1999, 95-148.

Seminar: Care sunt acele consecinţe (discursuri asupra) ale diversităţii care prezintă interes pentru ştiinţele politice?

2. Conflicte etnopolitice în lume – încercări de explicaţii cauzale

Evoluţia conflictelor etnopolitice în perioada 1945-2000. Tipologia interpretărilor şi analiza teoretică a conflictelor etnopolitice: punctul de vedere al lui Donald Horowitz; modelul Gurr-Harff; modelul Lake-Rothchild; cadrul teoretic oferit de Wolfgang Zeller.

1. Gurr, Ted Robert: Minorities at Risk: A Global View of Ethnopolitical Conflict, Washington D.C., United States Institute of Peace Press, 1993;2. Gurr, Ted Robert: Minorities, Nationalism, and Ethnopolitical Conflict, in: Crocker, Ch. A.–Hampson, F. O.–Aall, P. (ed.): Managing Global Chaos. Sources and Responses to International Conflict, Washington D.C., United States Institute of Peace Press, 1997, 53-79;3. Gurr, Ted Robert–Harff, Barbara: Ethnic Conflict in World Politics, Boulder-San Francisco-Oxford, Westview Press, 1994;4. Salat, Levente: Multiculturalismul liberal, Polirom, Iaşi, 2001 (cap. 1 şi 2.)

Seminar: Care dintre modelele prezentate vi s-a părut mai convingător şi de ce?

3. Conflicte etnopolitice în lume – modalităţi de control, gestionare şi/sau soluţionare

Modalităţi de gestionare a conflictelor etnopolitice: modalităţi care urmăresc gestionarea conflictelor prin eliminarea diversităţii; modalităţi care urmăresc gestionarea conflictelor prin instituţionalizarea diversităţii. Alte perspective asupra modalităţilor de gestionare a conflictelor: semnificaţia conceptelor de conflict resolution şi conflict management. Metode utilizate în managementul conflictelor: diplomaţia preventivă, medierea, negocieri interculturale.

1. Salat, Levente: Multiculturalismul liberal, Polirom, Iaşi, 2001 (cap. 3 şi 4.);2. Sandole, Dennis J. D.–van der Merwe, Hugo (ed.): Conflict Resolution Theory and Practice. Integration and Application, Manchester–New York, Manchester University Press, 1993;3. Crocker, Ch. A.–Hampson, F. O.–Aall, P. (ed.): Managing Global Chaos. Sources and Responses to International Conflict, Washington D.C., United States Institute of Peace Press, 1997;4. Schneckener, Ulrich: Auswege aus dem Bürgerkrieg. Modelle zur Regulierung ethno-nationalistischer Konflikte in Europa, Frankfurt am Main: Suhrkamp, 2002.

Seminar: Care sunt acele metode de gestionare a conflictului etnopolitic pe care le consideraţi compatibile cu statul de drept şi cu democraţia?

4. Şansele democraţiei în societăţile adânc divizate din punct de vedere etnocultural

Dilemele teoriei despre democraţie în contextul celui de al "treilea val de democratizare". Critici ai democraţiei. Provocările procesului de democratizare în societăţile adânc divizate din punct de vedere etnocultural. Factorul etnic în procesul de democratizare a societăţilor post-comuniste. Alternative la democraţia liberală de tip occidental: democraţia etnică sau democraţia multinaţională.

1. Cunningham, F.: Theories of Democracy. A Critical Introduction, London–New York: Routledge, 2002;2. Snyder, Jack: From Voting to Violence. Democratization and National Conflict, NewYork–London: W. W. Norton & Company, 2000;3. Lijphart, Arend: Democracy in Plural Societies. A Comparative Exploration, New Haven–London: Yale University Press, 1977;4. Bugajski, Janusz: Political Parties of Eastern Europe. A Guide to Politics in the Post-Communist Era. Armonk, NY–London, England: M.E. Sharpe (The Center for Strategic and International Studies), 2002;5. Stein, J. P. (ed.): The Politics of National Minority Participation in Post-Communist Europe. State-Building, democracy, and Ethnic Mobilization, Armonk, NY–London, England: M.E. Sharpe (EastWest Institute), 2002;6. Kymlicka, W.– Opalski, M. (esd.): Can Liberal Pluralism Be Exported? Western Political Theory and Ethnic Relations in Eastern Europe, Oxford: Oxford University Press, 2000.

Seminar: Care sunt argumentele în favoarea şi care sunt cele împotriva şanselor pe care democraţia reprezentativă le are în contextul societăţilor adânc divizate din punct de vedere etnopolitic?

5. Pacea etnică din perspectiva filosofiei politice normative: teoria lui Will Kymlicka I.

Posibilitatea fundamentării unei teorii a echităţii etnoculturale, ca o soluţie a prevenirii mobilizării etnopolitice. Teoria cetăţeniei multiculturale a lui Will Kymlicka

1. Kymlicka Will: Multicultural Citizenship, Oxford, Oxford University Press, 1996;

2. Salat, Levente: Multiculturalismul liberal, Polirom, Iaşi, 2001 (cap. 5, 6 şi 7.)

Seminar: Care sunt principalele merite şi deficienţe ale teoriei lui Kymlicka?

6. Pacea etnică din perspectiva filosofiei politice normative: teoria lui Will Kymlicka II.

Consecinţele teoriei cetăţeniei multiculturale. Consecinţele privind unele concepte de bază ale filosofiei politice: comunitate politică; noţiunea de cetăţenie; integrare socială. Consecinţele privind şansele democraţiei autentice în societăţile multiculturale.

1. Salat, Levente: Multiculturalismul liberal, Polirom, Iaşi, 2001 (cap. 11.)

Seminar: Care sunt acele evoluţii în politica internaţională care favorizează promovarea, la nivelul politicilor de stat, a teoriei lui Kymlicka, şi care sunt factorii care fac puţin probabilă o astfel de perspectivă?

7. Cum sunt posibile naţiunile multiculturale? (I.)

Tipologii de politici de stat menite să acomodeze diversitatea. Cazuri de pluralism dominant (India şi Rusia). Cazuri de pluralism bipolar (Belgia şi Cehoslovacia). Cazuri de pluralism complex (Liban, Elveţia, Yugoslavia). Eşecuri şi succese.

1. MacIver, Don (ed.): The Politics of Multinational States, London: MacMillan Press Ltd., 1999;2. Ghai, Yash (ed.): Autonomy and Ethnicity. Negotiating Competing Claims in Multi-ethnic States, Cambridge: Cambridge University Press, 2000;3. Gagnon, Alain-G.–Tully, James (eds.): Multinational Democracies, Cambridge: Cambridge University Press, 2001.

Seminar: Cum aţi explica succesele şi respectiv eşecurile în cazurile studiate?

8. Cum sunt posibile naţiunile multiculturale? (II.)

Soluţii teritoriale: forme de autonomie şi federalism. Exemple de autonomii operaţionale (Canada, Spania, China, Africa de Sud). Autonomii eşuate (Yugoslavia). Autonomii urmărite sau în devenire (Sri Lanka, Cipru, Australia). Eşecuri şi succese.

1. Cornwell, Grant H.–Stoddard, Eve Walsh (eds.): Global Multiculturalism. Comparative Perspectives on Ethnicity, Race and Nation, Lanham–New Zork–Boulder–Oxford: Rowman & Littlefield Publishers, Inc. 2001;2. Ghai, Yash (ed.): Autonomy and Ethnicity. Negotiating Competing Claims in Multi-ethnic States, Cambridge: Cambridge University Press, 2000;3. Gagnon, Alain-G.–Tully, James (eds.): Multinational Democracies, Cambridge: Cambridge University Press, 2001.

Seminar: Cum aţi explica succesele şi respectiv eşecurile în cazurile studiate?

9. Cum sunt posibile naţiunile multiculturale? (III.)

Politici de stat menite să acomodeze identităţi contestatare: Brazil, Kenya, Bosnia, Mexic. Succese, eşecuri, crize statale.

1. Cornwell, Grant H.–Stoddard, Eve Walsh (eds.): Global Multiculturalism. Comparative Perspectives on Ethnicity, Race and Nation, Lanham–New Zork–Boulder–Oxford: Rowman & Littlefield Publishers, Inc. 2001;2. Ghai, Yash (ed.): Autonomy and Ethnicity. Negotiating Competing Claims in Multi-ethnic States, Cambridge: Cambridge University Press, 2000;

Seminar: Cum aţi explica succesele şi respectiv eşecurile în cazurile studiate?

10. Comunicarea interculturală

Importanţa studiilor dedicate problemelor interculturalităţii. Istoria comunicării interculturale ca disciplină. Un model analitic al comunicării interculturale. Barierele comunicării interculturale: stereotipuri şi prejudecăţile. Limba ca o barieră în comunicare. Valorile şi comunicarea. Natura comunicării non-verbale. Funcţiile, caracteristicile şi structura comunicării non-verbale. Aptitudini interculturale în comunicarea nonverbală.

1. Chen, Guo-Mong–Starosta, William J.: Foundations of Intercultural Communication, Boston–London, Allyn and Bacon, 1998;2. Lewis, Richard D.: The Cultural Imperative. Global Trends in the 21st Century, Yamouth: Intercultural Press. Inc. 20033. Weaver, Gary R.: Culture, Communication and Conflict: Readings in Intercultural Realations, Needham Heights, GINN Press, 1994;4. Jandt, Fred E.: Intercultural communication, Thousand Oaks–London–New Delhi, SAGE Publications, 1995.

Seminar: Care este relaţia între termenii de multiculturalitate şi interculturalitate?

11. Managementul conflictelor interculturale şi adaptarea interculturală

Influenţa culturii asupra managementului de conflicte. Eficienţa managementului conflictelor interculturale. Şocul cultural şi adaptarea interculturală. Etapele adaptării interculturale. Modelele explicative ale adaptării interculturale. Educaţia interculturală. Obiectivele educaţiei interculturale. Competenţe în comunicarea interculturală. Trainingul intercultural: modele ale trainingului intercultural; tehnici ale trainingului intercultural.

1. Chen, Guo-Mong–Starosta, William J.: Foundations of Intercultural Communication, Boston–London, Allyn and Bacon, 1998;2. Hofstede, Geert: Managementul structurilor multiculturale, Bucureşti, Editura Economică, 1996.

Seminar: Discuţii despre meritele şi deficienţele tehnicilor de training intercultural.

12. Etica şi viitorul comunicării interculturale

Definirea conceptului de etică a comunicării interculturale. Principii ale eticii privind comunicarea interculturală. Reguli ale eticii privind comunicarea interculturală. Viitorul comunicării interculturale: factori care contribuie la sporirea respectiv diminuarea importanţei comunicării interculturale. Viitorul multiculturalismului în lume.

1. Jandt, Fred E.: Intercultural communication, Thousand Oaks–London–New Delhi, SAGE Publications, 1995;2. Chen, Guo-Mong–Starosta, William J.: Foundations of Intercultural Communication, Boston–London, Allyn and Bacon, 1998;3. Joppke Christian–Lukes, Steven (ed.): Multicultural Questions, Oxford, Oxford University Press, 1999;4. Mio, Jeffery Scott–Awakuni, Gene I.: Resistance to Multiculturalism, Philadelphia, BRUNNER/MAZEL, 1999.

Seminar: Discuţii de recapitulare şi de evaluare a cursului.

Evaluare:

Lucrare (max. 3 puncte) Participare activă la cursuri şi seminarii (max. 3 puncte) Examinare finală (max. 4 puncte)

Total 10 puncte

Prezenţa la 75% dintre întâlnirile de seminar este obligatorie. Tema lucrării: poate fi aleasă din următoarele două opţiuni:

1. Un studiu de caz privind administratrea consecinţelor diversităţii de către un stat multinaţional sau multietnic, selectat dintre sau din afara cazurilor prezentate la curs. Accentul trebuie să cadă asupra analizării critice a politicilor de stat relevante în cazul ales;

2. Subiect la alegere, cu condiţia să fie în legătură cu tematica cursului.

În legătură cu tema aleasă pentru lucrare trebuie să vă consultaţi cu cadrele didactice cel mai târziu până la sfârşitul celui de-al nouă-lea curs sau seminar.

Termen de predare al lucrării: ultimul curs din semestru.

Lucrarea trebuie să fie tehnoredactată, de 6-10 pagini standard (2000 de semne pe pagină).

MULTICULTURALISM

Margit Feischmidt: Multiculturalismul: o nouă perspectivă ştiinţifică şi politică despre cultură şi identitate Monica Spiridon: Splendoarea şi mizeriile unui concept: multiculturalismul Isabela Corduneanu: Identitate, memorie şi multiculturalism: reconsiderări metodologice

Will Kymlicka: Teoria şi practica multiculturalismului canadian

Omul mondializat  

                                                                                                     MULTICULTURALISM SI UNIFORMIZARE                                                                                                                                          Ovidiu HURDUZEU

     Multiculturalismul constã într-un mãnunchi de ideologii si practici culturale dezvoltate în Occidentul ultimilor treizeci de ani. Miscãrile pacifiste ale tinerilor americani din timpul rãzboiului din Vietnam, protestele studentilor francezi din mai ’68, luptele pentru drepturi civile ale minoritãtilor de culoare din SUA au produs circumstantele istorice în care au

apãrut germenii doctrinelor multiculturale. Desi invocat adeseori în departamentele de Studii Culturale din universitãtile americane, spiritul protestatar al acelor vremuri nu are nimic în comun cu corectitudinea politicã si conformismul generalizat al multiculturalismului doctrinar de astãzi. Este uimitor cît de rapid au pãtruns aceste ideologii în spatiul cultural românesc. Universitãtile noastre au deja programe de Studii Culturale, reviste literare, de genul „Observatorului Cultural”, promoveazã în mod constant activismul multicultural, sanctionînd prompt devierile de la normã sub acuza de „antioccidentalism”, oameni politici, de toate culorile, invocã mereu o „Românie, model de convietuire multiculturalã”, intelectualii de valoare, în general, s-au dumerit, dar pãstreazã tãcerea de frica marginalizãrii. (în România, dacã esti împotriva multiculturalismului, esti prin definitie nationalist, anti-semit si simpatizant legionar). în scandalul iscat de aparitia Omului recent, elitele noastre intelectuale s-au plasat, în mod corect, de partea lui Patapievici. Protestul lor a fost însã îndreptat în mare parte împotriva manierei rudimentar-totalitare în care a fost „demascat” autorul Omului recent. Prea putini au fost cei care au analizat ideologia în numele cãreia au actionat inchizitorii. Faptul cã multiculturalismul si corectitudinea politicã provin de la cei care, vezi Doamne, ar trebui sã-i „imitãm”, creeazã o dilemã pe care intelectualitatea noastrã nu stie încã s-o rezolve. Pînã una alta, o ignorã cu seninãtate: „altele sînt problemele noastre, tovarãsi!”. Eu unul rãmîn la credinta cã lipsa unor dezbateri serioase în jurul multiculturalismului este profund pãguboasã. Iatã de ce, în acest eseu îmi propun sã prezint adevãrata fatã a ideologiilor multiculturale, încercînd sã sap la rãdãcina lor doctrinarã. Sincer vorbind, nu este usor sã „demasti” multiculturalismul. Cum sã crezi cã „multiculturalism” nu înseamnã „diversitate culturalã”, asa cum ne-ar sugera firma de la poartã, ci, pur si simplu, monoculturã? Cum sã-ti treacã prin minte cã „multi” este de fapt „unul”, „culturalism” este profund anti-cultural, iar împreunã, cei doi termeni desemneazã ideologia tehnoglobalismului actual? înotînd împotriva curentului gîndirii conformiste, as îndrãzni sã afirm: multiculturalismul apartine acelei traditii culturale occidentale care a subordonat sau chiar reprimat particularul. începînd cu Sfîntul Augustin, Occidentul s-a reîntors la ontologia greacã. Gîndirea greacã, de la Parmenide la Aristotel, a acordat prioritate Fiintei, ea singurã fiind absolutã, eternã, „substantialã”. Elementele particulare erau privite doar din prisma apartenentei lor la o totalitate. (La Heidegger, particularul este încã un

derivat, nu are valoare cauzativã, existã în orizontul unificator al mortii, care îl precede). Gîndirea occidentalã a plecat de la premisa cã existã întotdeauna o „esentã universalã deasupra”, ca în platonism, sau o „esentã interioarã”, ca în aristotelism. Esenta este consolatoare întrucît oferã certitudine si adevãr, de aici, poate, fascinatia pe care a exercitat-o permanent asupra gîndirii occidentale. Alunecarea în monismul esentialist a condus, în final, la abandonarea Dumnezeului trinitar si înlocuirea sa cu o divinitate unicã si abstractã. Tendinta occidentalã de a defini divinitatea în termenii unei substantia abstracte si nedeterminate prezintã douã consecinte importante: Pe de o parte, se dezvoltã conceptia metafizicã a unui „substrat etern”, „esentã” a realitãtii. Drept consecintã, realitatea a fost despãrtitã în esentã si aparentã, particularul fiind trecut la capitolul „aparentã”, întrucît nu este etern, tine de un timp si loc anume. Pe de altã parte, divinitatea monistã si nedeterminatã a fost înzestratã cu o vointã arbitrarã. Secularizat, Dumnezeu devine „individul liber”, mînat si mãcinat de o vointã nestãpînitã. Revolta modernitãtii si postmodernitãtii împotriva unui Dumnezeu monist si abstract nu a fãcut decît sã exacerbeze schemele voluntariste ale scolasticii medievale. în Modernitate, particularul este imaginea în oglindã a Dumnezeului monadic. Repliat asupra lui însusi, devine autonom, dar lipsa unui fundament îl face abstract, privîndu-l de concretete. Ideea unei temelii eterne a realitãtii este atît de înrãdãcinatã în constiinta occidentalã încît încercãrile de a elimina substantia au promovat-o si mai mult. Postmodernismul nu rezolvã nici el problema. Pretinde doar cã reabiliteazã particularul concret prin suprimarea esentei metafizice. Prin faptul cã este obsedat de „esentialism” si nu viseazã decît la suprimarea fundamentelor metafizice, postmodernismul confirmã vechea tezã a gîndirii occidentale: particularul si esenta sînt indisolubil legate. Mai mult. Fãrã un fundament, entitãtile particulare ale postmodernitãtii „nu mai au nici o noimã”, îsi pierd unicitatea si concretetea, se transformã în entitãti-simulacru. De aici, relativismul cultural si ideologiile uniformizatoare. Multiculturalismul, în calitatea sa de fenomen postmodern, nu înlãturã „esentialismul” si „monismul”, ci le exacerbeazã. Conceptul de „diversitate culturalã” manifestã o predilectie vãditã pentru particularul abstract si o suspiciune „platonicã” fatã de pluralitate, concretete si devenire. în fond, multiculturalismul nu este decît o adaptare a esentialismului metafizic la relativismul cultural al postmodernitãtii! Mai mult, multiculturalismul neagã

atît pluralismul, cît si individualitatea, prin postularea identitãtii de grup – o abstractiune platonizantã, ce produce în mod programatic indivizi stersi si inautentici. în spatiul multiculturalist, individul îsi poate împlini personalitatea doar dacã adoptã identitatea de grup. Nu-i greu de recunoscut doctrina platonicã a perfectionãrii de sine sub autoritatea statului si a strãjerilor lui. în campusurile universitare americane, armatele de administratori, terapeuti, cadre didactice îndoctrineazã studentii în Weltanschauung-ul „grupului” – nu-s ei oare Gardienii din Republica lui Platon? Pentru multiculturalism, a-ti „construi” identitatea înseamnã, nici mai mult nici mai putin decît sã aderi la o esentã arbitrarã – feminitate, masculinitate, homosexualitate, afro-americanitate. Precum divinitatea monistã, identitatea de grup este garantul identitãtii personale. Nu te poti „împlini” în urma unei relatii libere, dialogale cu persoane din afara grupului. Ideologiile multiculturaliste considerã individul o victimã – un „eu” minimal, instabil si lipsit de concretete, legat de celelalte victime printr-o calitate abstractã si generalã (de pildã calitatea de a fi femeie). O femeie este doar în mãsura în care se recunoaste în „esenta” sa de femeie, esentã definitã în termenii stabiliti de gardienii feminismului. Plasînd femeia în carne si oase într-un „grup” de victime, ideologic definit, multiculturalismul ignorã realitatea ei concretã, îi sacrificã unicitatea personalã. Victima multiculturalistã este rezultatul unui proces ilicit de abstractizare. Concretetea si unicitatea fiintelor umane sînt reduse la diferente „universal acceptate”. Nu numai cã aceste „diferente” se dovedesc arbitrare si reductioniste, mai sînt si statice, închise în ele însele ca niste fortãrete. Persoana se transformã astfel într-o abstractiune ideologicã, ferecatã definitiv în categoriile „sex”, „rasã”, „sexualitate”. Multiculturalismul nu este preocupat de persoane, ci de „esente” platonizante. Se neagã astfel eterna nãzuintã umanã a eliberãrii din constrîngerile de naturã biologicã, socialã, sexualã. Fiecare din noi întretine cu celãlalt o legãturã unicã, particularizantã. Ne slefuim personalitatea în cadrul unor relatii interpersonale libere, nicidecum în urma unei participãri obligatorii la viata unor grupuri oficial desemnate. Multiculturalismul si-a construit edificiul pe urmãtorul paradox postmodern: orientãri si practici individualiste tind sã impunã norme abstracte si colectiviste. Pe de o parte, grupurile multiculturaliste se definesc în termeni „individualisti”: sînt entitãti abstracte, monadice, aflate într-o falsã opozitie unele fatã de altele. Ca si Dumnezeul voluntarist si monist, grupul se declarã autosuficient, se defineste în termenii propriei sale „sete de putere” (woman

power, girl power, gay power), nu se simte rãspunzãtor fatã de contextul larg al realitãtii sociale, pretinde drepturi speciale. Cu alte cuvinte, multiculturalismul continuã proiectul epocii Luminilor, proiect care a înlocuit Dumnezeul abstract al scolasticii cu o multitudine de vointe individuale („grupuri” în multiculturalism), fiecare aspirînd la conditia „autonomiei divine” (în viziunea epocii Luminilor, individul imitã capacitatea divinitãtii voluntariste de a alege în mod liber si arbitrar). Pe de altã parte, grupurile auto-definite dau dovadã de reflexe si atitudini colectiviste. Ca obiectiv major, multiculturalismul îsi propune sã controleze comportamentul uman. Ca orice institutie totalitarã, multiculturalismul promoveazã forme de control colectivist (controlul hãrtuirii sexuale, coduri de vorbire, clasificarea oficialã a persoanelor dupã rasã, sex, vîrstã) menite sã limiteze sau sã elimine din viata omului DISONANTUL si tot ceea ce se opune înregimentãrii („integrare” în limbajul etic al postmodernitãtii). Procesul de disciplinare se înfãptuieste prin intermediul „marginalilor”. Desteaptã miscare! Marginalilor – grupuri minoritare potential recalcitrante – li se oferã posibilitatea de a deveni „vizibile” pe scena politicã si în viata socialã („minoritãtile” oficial desemnate au însã un acces neglijabil la mecanismele decizionale ale puterii). Angrenate în sistem, „victimele” institutionalizate – lesbienele, homosexualii, afro-americanii, handicapatii si cîte or mai fi – sînt folosite ca instrumente de control al relatiilor interumane. Foucault este autorul en vogue în universitãtile multiculturale. Ideologii multiculturalismului denatureazã însã teoriile puterii elaborate de celebrul gînditor francez. Foucault pretinde cã marginalul si surghiunitul se plaseazã întodeauna de partea elementelor eterogene, cele care se opun asimilãrii. Multiculturalismul actioneazã însã pentru eradicarea oricãror obstacole din calea integrãrii omului în structurile societãtii tehnologice. Intr-o lume multiculturalã, orice element intractabil, orice se dovedeste viatã concretã - spontanã, imaginativã, creatoare, anarhicã, metafizicã, în sensul larg al cuvîntului – trebuie eliminat. Existã o mai mare congruentã decît s-ar crede între protagonistul individualismului „burghez”, al ordinii „patriarhale” (atacat cu furie de multiculturalisti) si eul colectivist al totalitarismului. în cultura occidentalã, atît individualismul cît si colectivismul împãrtãsesc deseori aceeasi tendintã omogenizatoare, desigur în proportii diferite. Atît individul monadic al individualismului cît si grupul multiculturalist revendicã un statut privilegiat în termenii unei „unicitãti” abstracte, aproape transcendente. „Unicitatea” este o calitate definitã în termeni juridici. Esti „liber”, „suveran” si „diferit” fiindcã asa spune litera legii – forma contractualã prin care te legi de ceilalti

indivizi, abstracti ca si tine. Lumea multiculturalistã este împînzitã de o multime de grupuri aflate în rivalitate unele cu altele pentru dobîndirea unei pozitii cît mai „vizibile” în societatea tehnologicã globalã. Tehnoglobalismul este liantul între grupurile monadice. în lumea tehnoglobalistã, procesele de „separare” si „omogenizare” nu mai sînt antagoniste, ci corelative. Se trece sub tãcere sau, pur si simplu, nu se întelege cã multiculturalismul este ideologia oficialã a noii societãti tehnologice globale. în ciuda numelui, multiculturalismul apartine spatiului tehnologiei, nicidecum sferei culturii. Iatã de ce este inutil sã analizãm doctrinele multiculturaliste în termeni strict culturali, fãrã sã interogãm paradigma economic-tehnologicã pe care multiculturalismul cu onor o serveste. Ne-am obisnuit deja cu tristul adevãr: societatea tehnologicã globalã – pe care eu am numit-o Angrenajul – are un efect omogenizator asupra vietii umane. Tehnologia unificã si integreazã în spatiul sãu toate elementele culturale si orice stil de viatã. (Ne amãgim dacã vorbim de independenta culturii fatã de tehnicã în epoca actualã.) Sînt eliminate astfel traditiile si valorile locale, iar valorile universale rãmîn exclusiv cele „tehnice”. Prin fluxurile nestãvilite ale tehnologiei si comertului se urmãreste crearea unui single global lifestyle (unic stil de viatã global) pe baza celebrei converging commonality – convergenta a tot si toate spre realizarea pietii mondiale integrate. Spatiul tehnologic este un tãrîm al purei uniformizãri, prezentat însã – culmea mistificãrii! – în chip de „domeniu al diferentei” si „ocrotirii diferentei”. Fluxurile întrepãtrunse si omogenizatoare ale tehnologiei si capitalului global pozeazã în chip de „spatii libere”, unde „diferentele” cresc precum ciupercile dupã ploaie. De ce oare aceastã mistificare? Societatea tehnologicã mondializatã este, în esenta ei, o „societate de control” (Foucault) în care constrîngerile, din ce în ce mai apãsãtoare, trebuie sã fie interiorizate de fiecare fiintã umanã. Odatã cu prãbusirea comunismului, s-a prãbusit si modelul „societãtii disciplinare” (Foucault), în care dominau constrîngerile exterioare. „Societatea disciplinarã” a caracterizat prima fazã a acumulãrii capitaliste; comunistii au preluat modelul, perfectionînd cu entuziasm latura represivã. Astãzi acest model a devenit ineficient. Individul trebuie sã fie convins, nu numai constrîns. De aici, nevoia unei ideologii „multiculturaliste” care, pe de o parte, sã sustinã tehnoglobalismul mercantil în procesul de uniformizare a lumii, iar pe de altã parte, sã ascundã natura devastatoare a acestui proces prin promovarea unei retorici a diferentei si a „încrîncenãrii” diversioniste împotriva unui dusman, de fapt, inexistent: cultura omului alb, acel Dead

White Male. Urmînd logica tehnologicã, multiculturalismul suprimã diferentele reale (alteritãtile), înlocuindu-le cu diferente igienizate, de tip Derrida, în care „celãlalt” devine un insignifiant, o imagine platã si interschimbabilã. Existã însã un obiectiv si mai ambitios. Noua societate globalã are nevoie de un om nou: homo economicus. Considerat din prisma vechii dihotomii individualism/colectivism, homo economicus a economiei globalizate nu-i nici un pur „individualist”, nici un „om colectiv”. Este produsul INDIVIDUALISMULUI TEHNOCRATIC ale cãrui prototipuri sînt Victima de profesie sau „activistul multicultural” – în domeniul vietii culturale si politice, managerul din corporatiile transnationale – în economie si finante, Terapeutul, în domeniul vietii personale normate juridic si medical. Toti trei sînt TEHNICIENI. Au în comun dorinta de a suprima rezistentele (justificarea lor: „eliminãm conflictele, fluidizãm viata economicã si socialã”) prin strategii care oblitereazã separatia dintre manipulare si non-manipulare, autoritate si putere, legitim si nelegitim. Scopul este construirea unui om nou în conformitate cu rationalitatea tehnologicã (analizatã de Max Weber) a adecvãrii optime a mijloacelor la scopurile propuse. Fiecare grup multiculturalist îsi construieste identitatea pe baza calitãtilor prototipice ale „minoritãtii victimizate”, calitãti care se aplicã celorlalte grupuri oficial desemnate. Grupurile sînt interschimbabile, nimic nu le deosebeste în afarã de o „diferentã culturalã” neglijabilã, redusã la niste aspecte superficiale, cum ar fi traditiile culinare, costumele populare. Recunoastem din nou modul de functionare al tehnologiei, conjugat, de aceastã datã, cu maniera de operare a consumismului. „Grupurile”, cultivate de ideologiile multiculturalismului, sînt echivalentul „cultural” al acelor consumption communities (comunitãti de consumatori). Produsele de consum nu sînt importante prin ele însele, ci prin faptul cã perpetueazã praxisul consumist. Este evident mimetismul dintre „comunitatea de consumatori”, cu care opereazã specialistii în marketing, si „grupul victimizat” al multiculturalismului. Consumatorii, izolati între ei, formeazã o „comunitate” prin relatia „pe verticalã” pe care o întretin cu o abstractiune „construitã”, transcendentã lor: consumatorul ideal, garantul identitãtii oricãrei consumption community. La rîndul lor, „victimele”, apartinînd grupurilor etnice „oprimate” sau grupurilor bazate pe o anumitã preferintã sexualã, au în comun ideea abstractã a unei „victimizãri” universale. „Victimizarea”, aceastã abstractiune platonizantã stã la baza identitãtii lor de grup. Drept urmare, diferentele reale dintre indivizi dispar, iar grupurile devin, la rîndul lor, interschimbabile. Ian Burma, într-un celebru articol publicat în prestigioasa „The New York Review of Books” (8 aprilie 1999)

sub titlul Bucuriile victimizãrii remarca: „imaginarul sacrificial din zilele noastre este anistoric, întrucît experientele concrete ale victimelor care au suferit în istorie se amestecã într-un fel de supã a suferintei. Chinezii, evreii, homosexualii si altii au suferit cu adevãrat – asupra acestui fapt nu planeazã nici o îndoialã; este însã mai putin sigur cã ei toti au suferit la fel.” în cadrul angrenajului tehnoglobalist, atît produsul de consum cît si victima multiculturalã au statut de mãrfuri, menite sã producã un rãspuns emotional (dorintã achizitivã, compasiune, milã, admiratie etc.) Orice proces de construire a identitãtii umane oferã în mod explicit sau implicit niste standarde morale. Ca si „bucuriile consumismului”, popularizate de cultura advertising-ului (publicitãtii), „bucuriile victimizãrii” sînt bazate pe emotii. Orice justificare moralã postmodernã evitã criteriile de valoare/evaluare, înlocuindu-le prin emotivism. Soldati de nãdejde ai postmodernismului, multiculturalistii pretind cã n-au posibilitatea de a distinge binele de rãu. Iatã de ce, nici capul nu-i doare cînd una dintre vedetele victimizãrii, Rigoberta Menchu, tãranca maya care a cîstigat premiul Nobel pentru pace, este prinsã cu mîta în sac. Chiar dacã, în mult mediatizata ei autobiografie, respectiva a inventat „atrocitãtile” (comise de autoritãti), la care, zice-se, ar fi fost martorã – sentimentele sale nu pot fi puse sub semnul întrebãrii. în lumea relativistã a multiculturalismului, adevãrul este o chestiune de „preferintã”, dar sentimentele victimei sînt totdeauna autentice; una sau douã povestiri autobiografice false nu pot schimba contextul general al victimizãrii. Tehnicile de perception management („manangement al perceptiei”) sînt un înlocuitor constant al faptelor în discursul cultural si politic al multiculturalismului. Emotiile, „trãite” de membrii grupurilor victimizate si sustinãtorii lor, sînt superficiale si ambivalente. Ele sînt mediate cultural, iar circulatia lor este manipulatã cu abilitate de mass media si intelectualii înregimentati. Fiind un insignifiant interschimbabil, „victima multiculturalã” nutreste sentimentele pe care i le sugereazã cultura emotivistã a victimizãrii. în multiculturalism se gîndeste si se simte la unison. Sentimentul general de „vulnerabilitate” nu este spontan, o emotie vie. Este bazat pe imitatie si constructie culturalã, pe felul „politic corect” în care „simt” ideologii multiculturalisti. Emotiile sînt echivalente banilor, nu existã prin ele însele, circulã în chip de semne – dacã banii sînt semnul bogãtiei, emotiile sînt semnul apartenentei la grupul victimizat cel „corect”. Si banii, si emotiile „corecte” aduc profit. Emotionalismul transformã pe orice individ într-un agent moral în mãsura în care el exprimã „sentimentele” grupului victimizat. Dacã nu devii membru al „comunitãtii de sentiment”, esti redus la tãcere, ti se atîrnã o placã de gît: „Nesimtitule! Nepãsãtorule!” (Cititorii pot gãsi numeroase exemple în acest

sens, rememorînd „episodul Kosovo”, cînd parte din intelectuali au… stiti dumneavoastrã)      * Multiculturalismul nu ia în piept realitãtile lumii. Viseazã, ca orice utopie, sã creeze o societate aplatizatã. Nici o diferentiere majorã între rase, popoare, state, religii sau culturi; fãrã criminali, fãrã poeti; nici un rãzboi, nici un conflict. „Celãlalt”? Nici gînd! Imperiul Roman, taedium vitae al ultimilor sãi ani… Bum! Bum! Ben Landen! Se întoarce Replicatul! Suprimarea disonantului si trimiterea „celuilalt” (alteritãtii) în exil are ca rezultat întoarcerea „replicatului”. Replicatul este real, ia chipul si asemãnarea omului, dar sistemul sãu de valori este incompatibil cu cel al lumii civilizate. Hitler, Stalin, Ben Laden au reîntronat în Occident sentimentul pierdut al realitãtii într-o orgie a distrugerii si terorii. Pervertind toate valorile, au umplut cu prezenta lor monstruoasã golul lãsat prin eliminarea alteritãtii însãsi. Dacã tehnoglobalismul, si ideologiile care-l însotesc, vor continua neabãtute marsul lor fortat întru uniformizarea planetarã, un alt „replicat” le va tãia probabil calea. îmi imaginez cu groazã marele, infinitul pericol: … si dacã noul „replicat” va poseda vointa si mijloacele pentru a împlini ceea ce Unabomber, teroristul tehnofob, a îndrãznit doar sã gîndeascã: „ar fi mai bine sã aruncãm la gunoi sistemul ãsta împutit si sã suportãm consecintele”…

Gabriel Andreescu

Naþionalismul civic: între ciocan ºi nicovalã Numãrul anterior al suplimentului "Provincia" a venit cu surpriza sã facã din conceptul naþionalismului civic un þap ispãºitor. Primul care se referã la el în cadrul suplimentului este Molnár Gusztáv, care-l trateazã în articolul sãu, "Provincia «premodernã»", în felul urmãtor: "...între timp, gînditori serioºi (...) considerã cã alternativa «naþionalismului civic» de tip secolul al XIX-lea poate deveni o alternativã viabilã fatã de naþionalismul etnic, dominant". Pe pagina imediat urmãtoare, Bakk Miklós reia ideea, susþinînd: "Naþionalismul civic al secolului XIX a pus, astfel, practic în acord, omogenitatea ºi loialitatea caracteristica ei (a structurii de stat) cu funcþionarea ºi cu sistemul instituþional al democraþiei". Cel care îi acorda cea mai mare importanþa este însã Caius Dobrescu, transformîndu-l în subiect principal al eseului sau - citez pe sãrite din Berea dezalcoolizatã - o soluþie politicã: "în viziunea creatorilor sãi, acest hibrid ideologic «naþionalismul civic» este menit sa reprezinte o alternativã la naþionalismul visceral ºi colectivist"; "...eu cred cã «naþionalismul civic», aºa cum a fost el lansat pe piaþa de idei în acest moment, nu reprezintã o soluþie la contradicþiile care greveazã societatea româneascã"; "a vorbi despre o reconstrucþie, fie ºi ea civicã, a naþionalismului, mi se pare cã þine de cel mai pur ridicol".

Faptul cã, mai sus, Caius Dobrescu trimite la H.-R. Patapievici ca posibil autor al sintagmei - informaþie preluata dintr-o expunere pe ecran fãcutã de Alex Mihai Stoenescu, fostul purtãtor

de cuvînt al MApN, actual vicepreºedinte al UFD - aratã cã ne aflãm, întîi de toate, în fata unei neînþelegeri. "Naþionalismul civic" nu este în nici un fel o producþie româneascã. Însuºirea ºi vehicularea lui de cãtre autori prea puþin informaþi în problematica în materie nu face decît sa complice lucrurile. Naþionalismul civic este opus prin definiþie naþionalismului clasic. Confuzia care vede în acest concept o reconstrucþie a naþionalismului prin împreunarea sa cu ideea de civism rezultã din omiterea contextului lingvistic originar. Sensurile cuvintelor anglo-saxone "nation" ºi "nationality" sunt corelatele patriotismului constituþional al lui Jürgen Habermas, despre care aminteºte chiar Caius Dobrescu ºi nu "naþiunii" cu conotaþie etnicã, din limba/cultura româneascã sau a regiunii.

Naþionalismul civic denumeºte "gîndirea naþiunii în sens civic". Adicã, "o comunitate de culturã, de legi þi de cetãþenie care leagã o comunitate aflatã pe un teritoriu anume". De vreme ce vorbim despre legi, despre cetãþenie etc., ºi nu despre genealogie ºi despre mobilizarea popularã a naþiei, înseamnã cã vorbim despre o comunitate politicã. Înþelegerea naþiunii în sens civic se opune înþelegerii naþiunii în sens etnic - ultima într-adevãr, expresie a gîndirii secolului al XIX-lea.

Ideea de naþiune în sens civic are precedente mai vechi iar o codificare a ei suficient de precisa gãsim deja în Convenþia de la Montevideo (1933) care enunþã: "Statul, ca entitate de drept internaþional, ar trebui sã deþinã urmãtoarele caracteristici: (a) populaþie permanentã; (b) teritoriu bine definit; (c) guvern; (d) capacitatea de a intra în relaþie cu alte state". Iatã deci un concept politic, fãrã nici-un atribut etno-cultural, "asumat" acum 70 de ani. Dar impunerea naþionalismului civic a avut loc dupã al doilea rãzboi mondial. Mulþimea principiilor dreptului internaþional, aºa cum au fost ele dezvoltate începînd cu Carta ONU ºi rafinate ulterior prin mulþimea de documente adoptate de acest organism nu au fãcut decît sã întãreascã înþelegerea civicã a naþiunii.

Printre alte valori fundamentale, sistemul de drept postbelic include "nediscriminarea", adicã, obligaþia tratãrii egale a cetãþenilor þarii, indiferent de identitatea lor rasialã, etnicã, religioasã, lingvisticã. Iatã de ce naþionalismul, reprezentînd "eforturile «întreprinse» de un grup lingvistic, religios (...) sau etnic în scopul cîºtigãrii puterii politice pentru a rãspunde necesitãþilor «naþiunii sale» (Hurst Hannum) constituie o provocare la actuala ordine internaþionalã. Realizarea aspiraþiilor naþionaliste ar însemna crearea unui "stat naþional etnic". O politicã naþionalistã ar fi compatibilã cu principiile dreptului internaþional numai dacã statele ar fi omogene din punct de vedere identitar. Ceea ce nu se întîmplã. De aici provine siguranþa autorilor ºi oamenilor politici care exprima viziunea "occidentalã" asupra statului ºi se referã la apusul statului naþional, respectiv, la pericolul ºi ilegitimitatea naþionalismului în lumea modernã.

Culmea este cã în timp ce autorii "Provinciei" condamnã naþionalismul civic pentru cã ar fi "naþionalism" - am arãtat, sper, cã nu este aºa - existã, iatã, ºi o criticã din partea opusã. Dintr-o perspectivã multiculturalistã, naþionalismul civic ar suferi întrucît el reduce totul la civism. Recent, argumentul acesta îl dezvoltã Radu Neculau într-un foarte binevenit eseu publicat în Altera nr. 13 ("Multiculturalism, anticomunism, naþionalism"). Va trebui sã extrag pentru cititor urmãtorul citat, cerîndu-mi scuze pentru faptul cã el se referã ºi la mine:"Este suficient, însã, sã menþionez cã, în pofida unei simpatii explicabile fatã de retorica civicã a lui Andreescu ºi a unei reticenþe faþã de pesimismul cultural ºi elitismul conservator reprezentate de Paler ºi Paleologu, susþinãtorii multiculturalismului par a se afla, într-un sens strict, la o egalã distanþã de ambele poziþii. (...) Ambele abordãri, din considerente diferite, contravin pretenþiilor analitice ale multiculturalismului, prin exacerbarea relevanþei valorice a unui particularism etnic-cultural, fie prin ignorarea rolului particularitãþii etno-culturale într-o abordare voit obiectivista ºi universalistã" (p. 64).Dupã cum vedem, naþionalismul civic se aflã între ciocanul multiculturalismului ºi nicovala naþionalismului! Are însã dreptate Radu Neculau?

Voi spune "nu", întrucît - ºi aici aº sublinia - naþionalismul civic nu este doar o concepþie. Este o

normã. Este expresia aplicãrii de cãtre state a unui numãr de principii minimale, obligaþii ale lor în raport cu dreptul internaþional. Asumã, mai înainte de toate, principiile de egalitate ºi non-discriminare care guverneazã lumea modernã. Accentul pus în polemica invocatã de cãtre Radu Neculau pe naþionalismul civic rezultã din nevoia "interiorizãrii" unei astfel de atitudini de cãtre statul român într-un moment istoric cînd el trebuia sã se supunã normelor europene dacã dorea sã participe la procesele de integrare.

A susþine valorile naþionalismului civic nu înseamnã a nu recunoaºte coloratura etno-culturalã a statelor moderne. Evident cã aceasta existã. Germania garanteazã cetãþenia germanã persoanelor care probeazã faptul cã au origine germanã. (Deºi ea ar fi, conform Constituþiei, patria comunã a germanilor, a sorbilor, a danezilor, a turcilor care sunt acolo cetãþeni.) Constituþia ungara enunþa: "guvernul maghiar este responsabil faþa de maghiarii din afara Ungariei". Chiar ºi în democraþia tipicã a Statelor Unite, Will Kymlicka a putut da patru exemple demonstrînd cã statul american nu este total "neutru din punct de vedere etnic". Doar ca o astfel de coloraturã nu are voie sa aducã atingere normelor naþionalismului civic.

Valorile naþionalismului civic nu se opun strategiilor multiculturale. Ultimele nu înlocuiesc ci se adaugã strategiilor civice. Ele participa la realizarea echitãþii sociale prin recunoaºterea ºi eventual, prin punerea în valoare a solidaritãþii ºi loialitãþii pe baza etno-culturalã.

Recunoaºterea identitãþii etno-culturale, necesitatea ºi valoarea ei sînt un subiect mai uºor de argumentat. Cineva ar avea motive sã se întrebe dacã într-adevãr se pot da exemple pozitive - pentru cã negative sînt nenumãrate - privind manifestarea solidaritãþii de naturã etno-culturalã la nivel naþional, deci ca expresie a identitãþii majoritare.

Iatã-le! Situaþia vorbitorilor de limbã germanã din Tirolul de Sud a putut evolua pînã la condiþia de astãzi datoritã presiunii Austriei asupra vecinului italian. Acordarea de cãtre Germania a statutului pe care ºi-l doreau danezii din nordul þarii a depins de intervenþia directa a Danemarcei ºi de capacitatea acesteia de a ºantaja Germania, în procesul de dezvoltare a instituþiilor europene. Presiunea Federaþiei Ruse asupra þãrilor Baltice constituie un factor determinant pentru tratamentul ruºilor de acolo. În sfîrºit, situaþia maghiarilor din România ºi Slovacia a beneficiat masiv de politica sistematicã de susþinere a lor de cãtre statul ungar.

Solidaritatea etno-culturalã poate avea efecte interesante ºi asupra relaþiilor dintre naþiuni civice deosebite, "legate" însã prin soarta conaþionalilor lor. Un exemplu ni-l oferã mutarea frontierei Schengen spre Est. Uniunea Europeanã (an de an: în raporturile Comisiei pe 1997, 1998, 1999) ºi în special Austria au fãcut mari presiuni asupra guvernului maghiar ca sã introducã vize pentru cetãþenii români. Ungaria a refuzat însã adoptarea acordurilor Schengen din grijã pentru soarta minoritarilor maghiari din România. Ceva asemãnãtor se întîmplã în relaþiile Poloniei cu Ucraina. Soarta minoritãþii poloneze din regiunea Lvov obligã guvernul de la Varºovia sã gîndeascã o relaþie mai puþin drastica cu vecina sa de la sud-est. În absenþa minoritãþilor maghiarã ºi respectiv, polonezã, în lipsa solidaritãþilor etno-culturale, fortãreaþa Schengen s-ar fi ridicat deja la marginea Europei Centrale.

Iatã de ce aº concluziona cã manifestãrile identitãþii ºi solidaritãþii etno-culturale sunt binevenite dacã ºi numai dacã sînt respectate principiile naþionalismului civic. Acesta nu este un adversar al multiculturalismului, cum afirmã Radu Neculau, ci un aliat al sãu. Cine lucreazã "pe teren", în mijlocul realitãþii multiculturale, ºtie foarte bine cã trebuie sã invoce cînd nediscriminarea, cînd discriminarea pozitivã; cînd universalitatea drepturilor fiinþei umane, cînd specificitatea ei - inclusiv etno-culturalã - cu adevãrat ireductibilã. Teoriile noastre despre naþionalism ºi multiculturalism se supun (pînã la un punct) logicii unei gîndiri ºtiinþifice: le aprofundãm înþelegerea ºi le dezvoltãm conceptele prin supunerea lor la testele confruntãrii cu realitatea.

2000.06.01