MITROPOLIA MUNTENIEI ŞI DOBROGEI

ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

MONOGRAFIA BISERICII SF. SPIRIDON VECHI

BUCUREŞTI 2012

1

PATRIARHIA ROMÂNĂ

Preafericitul Părinte DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

2

DAN TOMA DULCIU

Biserica Sf. Spiridon Vechi

M o n o g r a f i e

Bucureşti 2012

3

uvânt Înainte Desluşitor

“ ntru slava Celui de Sus, cu smerită şi evlavioasă iubire de cele ale lui Dumnezeu, se adună în filele acestei monografii momente din existenţa de veacuri a Bisericii Sf. Spiridon Vechi, adunate din colb de cronici, spre aducere aminte.”

Dan Toma Dulciu

n secolul al XVIII-lea, capitala Ţării Româneşti îşi urma cu resemnare destinul, nutrind însă o tainică speranţă, dătătoare de curaj, aşteptând un ev al reînvierii şi visând la mult dorita vreme, ce va pune capăt trecutelor umilinţi.

n anii ce au urmat plecării în surghiun a Inorogului şi în urma sfârşitului tulburător al Brâncoveanului, cele două ţări nefericite, Moldova şi Valahia, cunoşteau o nouă întocmire de chiverniseală fanariotă, ca o pedeapsă de nesupunere şi ca o lecţie de veşnică luare aminte.

upă un veac învolburat de crâncene şi sângeroase războaie, părea că liniştea va dura o veşnicie, căci

4

domnitori de seminţie creştină, crescuţi la Stambul, în Fanarul plin de uneltiri şi urzeli obscure, erau trimişi de Padişah să meremetisească stricăciunile aduse chelerului împărăţiei de răzvrătirea ţinuturilor ghiaure.

Oraşul Bucureşti, din Walahia

(Anonim, acvaforte, şcoală germană, sec. al XVIII)

5

u asemenea principi ţarigrădeni, orânduiţi pe jilţurile voievodale, unii cu gânduri de venetici puşi pe căpătuială, alţii mânaţi, poate, de idei de înnoire, norodul se leagă sufleteşte de ultima speranţă rămasă neîntinată, credinţa întru bunul Dumnezeu, plecându-şi totuşi fruntea, în obedienţă resemnată, în faţa vremelnicelor domnii fanariote.

in mult-puţinul avuţiei lor, având însă în conştinţă crezul şi porunca de a fi zid nepieritor al credinţei, românul înălţă rugă spre Cer, zidind neîncetat biserici ori mânăstiri, zugrăvind icoane şi adăpostind în inimi temeinicia unui viitor mai bun pentru urmaşi.

Bucureşti, la 1712(după o gravură de Iohan Teodoro Boetio)

6

rezente peste tot, de la un capăt la altul al ţării, bisericile, schiturile şi mânăstirile ortodoxe, care mai falnice şi arătoase, care mai mărunte şi nevoite, după puteri şi îngăduinţa vremurilor, îşi ridică spre cer turlele: le găsim în munţii acoperiţi de păduri necuprinse sau ocrotind aşezări abia născute, dar mai cu seamă în buricul unor târguri şi aşezări vechi de când lumea. Ele sunt reazăm de nădejde acelora care se închină cu speranţă întru mântuire. În evul de mijloc se înalţă, văzând cu ochii, tot mai numeroase lăcaşe de cult, mai cu seamă în oraşele de scaun ale Ţărilor Române, la Iaşi şi Bucureşti.

a rândul lor, domnitori smeriţi ori familii boiereşti pricopsite, cu frica lui Dumnezeu, trimiteau, pe cât le dădea ghes inima sau pe cât le era de grea-uşoară punga, icoane, cărţi, bani şi odoare spre a fi de folos lavrelor Sfântului Munte ori Sfântului Mormânt, precum şi unor semeni întru ortodoxă credinţă, din pustia deşertului, spre a le uşura viaţa, într-un noian de verde semilună.

ceastă frăţietate în iubire de Dumnezeu a dat născare adeseori şi faptelor de reciprocă şi politicoasă înţelegere a nevoinţelor, fiindcă românul primeşte cu azimă şi calde cuvinte în bătătura curţii sale pe cel pripăşit între ai săi, dacă musafirul trece pragul casei cu gânduri bune.

ici, în această blândă şi îndelung încercată de vremuri înţelepciune, desluşim motivul zidirii unei biserici creştine siriene în inima oraşului de scaun al Ţării Româneşti.

7

Bucureşti, la începutul sec. XVIII Bucureşti

ucureştii, în vremea aceea, după spusa lui Anton Maria Del Chiaro, secretarul personal al lui Constantin Brâncoveanu, precum şi al lui Constantin Mavrocordat, era un oraş “ liniştit şi vesel”.

"Lipsit de locuri întărite, aproape rotund, acest oraş are o suprafaţă foarte mare. Totuşi, numărul celor ce trăiesc aici nu este pe măsura întinderii locului, căci casele sunt rare şi foarte separate, fiecare având curte mare cu grajduri, acareturi, bucătaria sa, dar mai ales cu livada sa cu felurite soiuri de pomi, ceea ce da oraşului o înfăţişare liniştită şi veselă. Din toate cele puse la îndemâna mea, nu cred să fie aici mai mult de 50.000 de suflete".

8

n principe levantin, cu chip înţelegător, scăldat de luminile înţelepciunii, „om cucernic, învăţat, temător de Dumnezeu, cercetător al Sfintelor Cărţi, iubitor de biserici şi cinstitor al preoţiei”, cu pohte spre ale cărturăriei întocmiri, pe numele său Constantin Mavrocordat, închină Patriarhiei de Antiohia Mânăstirea Sf. Spiridon Vechi, spre a fi „ metoc pentru ierarhii şi călugării arabi”, veniţi cu treburi însemnate şi grabnice în Ţările Române.

Vedere generală a Bucureştilor(Pictură de T. Heawood)

şa erau timpurile atunci, în al XVIII-lea veac, când traiul Ţării Româneşti se găsea sub aripa şi înrâurirea Orientului. Tot Isarlîcul părea a se fi încuibat aici, încât straiele boierilor, neguţătorilor ori dregătorilor domneşti, ceremonialul de la curte, mâncărurile, dulciurile, băuturile şi graiul de zi cu zi se greco-turcizau. Din limba elină am împrumutat: a agonisi, tacticos, folos,

9

prisos, cost, arvună, mătase, flamură, stol, buzunar, proaspăt, dar din turceşte, am “agonisit” ceva mai multe cuvinte: Acadea; amanet; anason, arpagic; arsic; atlas; baclava; bacşis; balama; basma; berechet; buzdugan; basma; beci; belea; borangic; bostan; bumbac; burghiu; bursuc; butuc; cais; cafea; calcan; capcană; capot; chef; cherem; chiul, ciob; caşcaval; catifea; catâr; cazan; cazma; ceaun; cherestea; chibrit; chihlimbar; chimen; chilipir; chioşc; chirie; cioban; ciomag; ciorap; ciorbă; cişmea; ciulama; cântar; curmal; cusur; dambla; dandana; derbedeu; dovleac; dud; dugheană; dulgher; duşumea; farfurie; fes; fildeş; fistic; geantă; ghiveci; habar; hac; halat; haimana; hal; halal; halva; hamal; hambar; harbuz; hatâr; haz; herghelie; geam; iahnie; iaurt; ibric; ienibahar; lalea; lichea; lighean; liliac; liman; lulea; macara; magiun; maimuţă; manea; moft; moftangiu; moloz; mucava; musafir; musaca; muşama; năut; nufăr; odaie;patlagea; papuc; pastramă; pilaf; rachiu; rahat; salcâm; sarma; satâr; sidef; sofa; soi (“rasă”); susan; şalvari; şandrama; şerbet; şiretlic; tabiet; taifas; tarabă; taraf; tarla; tavan; tava; tejghea; telemea; tertip; tuci; tutun; tărâm; toi; trufanda; zambilă; zarzavat; zeflemea; zor.)

intre savantele vocabule eline, multe au devenit de neînţeles în zilele noastre. O parte a lor a pierit din vorbirea curentă, fiindcă cine ar mai înţelege astăzi termeni precum: “ a acolisi (a nu da pace cuiva)”, “a eglandisi (a petrece, a se distra)”, “clironom (moştenitor)”?

lte cuvinte s-au păstrat mai ales în limbajul teologilor: “eparhie”, “ epitrop”, “epitropie” ş.a.m.d., ori în dicţionarele de arhaisme ale istoricilor (“ protipendadă”, adică cele cinci clase nobiliare din care se alegeau înalţii funcţionari, în realitate numai cei ce purtau barbă având dreptul de a accede la înalte demnităţi), “anaforă”, care înseamnă raport făcut domnitorului, “diată”, adică testament, “eterie”, cu sensul de

10

răzmeriţă, răscoală, dar devenit sinonim cu o mişcare de renaştere naţională: ETERIA)

otuşi, unele grecisme “ sofisticate” au intrat în vocabularul de bază al limbii române: agramat, anarhie, anomalie, anost, argat, a chivernisi, cartofor, a catapulta, a catadicsi, conopidă, a fila, fistic, molimă, a molipsi, olograf, plic, a plictisi, a se sinchisi, a silabisi, sintaxă, stafidă etc.

ă părăsim domeniul lingvistic şi să revenim pe tărâmul arhitecturii religioase, fiindcă, aşa cum cu dreptate sublinia şi istoricul C.C. Giurescu, nicicând nu s-au construit mai multe biserici în Ţările Române, mai frumoase şi mai trainice, ca în Epoca Fanariotă.

Oraşul Bucureşti, văzut de pe Dealul Filaret

(A. Preziosi, 1869)

11

Biserici bucureştene din perioada domniilor fanariote

(Sec. XVIII)

n această „epocă fanariotă”, în pofida abuzivelor învinovăţiri aduse în trecute vremi, apar şi notabile schimbări de vechi întocmiri, prefigurând înnoitorul veac al XIX-lea ce va veni.

e sub oblăduirea acestor domnitori fanarioţi ne-au rămas desăvârşite opere de artă religioasă, biserici pline de miasme de tămâie, mânăstiri afierosite şi hanuri bine căpătuite, tomuri scolastice, bizantine legiuiri civile şi nomocanoane bisericeşti, în totul o bogată literatură cu vag aspect de clasicism.

12

Dealul Mitropoliei, 1859

13

entru a cuprinde cu mintea tainele tiparelor arhitectonice ale veacului al XVIII-lea, pe care majoritatea bisericilor din Bucureşti le adoptă, inclusiv Biserica Sf. Spiridon Vechi, însumăm în filele următoare o seamă de însuşiri definitorii, care reliefează atât punctele de convergenţă şi care adună aceste lăcaşe, din punct de vedere teoretic, într-un mănunchi comun, cât şi diferenţele specifice, ce le separă.

ajoritatea bisericilor de secol XVIII sunt de mărime neimpresionantă, echilibrate şi cu măsură, cu excepţia, desigur, a ctitoriilor domneşti.

le se întemeiază mai ales în marile târguri ca o consecinţă firească a unor danii generoase, făcute de enoriaşi, întreaga suflare a unei mahalale sau de către bresle.

onstructorii lor preiau, fără pic de reţinere, tipicurile unor monumente religioase reprezentative, considerate modele, dar zidite la scară redusă, păstrând totuşi aceeaşi planimetrie, în special „triconcul”.

14

ermenul „triconc” desemnează planul unei biserici cu trei abside, racordate între ele prin intermediul unui dreptunghi. Modelul „treflat” este de influenţă bizantină, sud-dunăreană. În planul decoraţiilor exterioare, se preiau motive definitorii (arcaturi în acoladă, separare a registrelor prin brâie).

in nefericire, unele dintre ele nu mai aduc decât de departe cu modelele originare; cutremurele, incendiile repetate, şi nu, în ultimul rând, restaurările inadecvate, au determinat ca aceste biserici să-şi piardă aspectul pe care l-au avut la început.

junse în veacul XXI, majoritatea bisericilor de secol XVIII ni se înfăţişează, cel mai adesea, sub un chip neoclasic, caracteristic veacului al XIX-lea.

Biserica lui Bucur

a mijlocul veacului al XVIII-lea, mai precis la 1742, se ridică în apropierea Mânăstirii Radu Vodă faimoasa Biserică a lui Bucur, după tradiţie cea mai veche biserică din Bucureşti, ridicată – chipurile- de ciobanul Bucur, în veacul al XIV –lea, dar – în realitate – a fost un paraclis al Mânăstirii Radu Vodă.

15

Biserica lui Bucur (1856)(Acuarelă de Lt. Ferel)

16

Biserica Colţea

cest locaş de cult, aflat în zilele noastre în centrul Capitalei, a făcut parte dintr-un complex arhitectonic, alcătuit din biserică, spital, trei paraclise şi un turn de intrare, paraclisele şi turnul fiind azi dispărute. Turnul, prevăzut cu un modern pentru acele vremuri ceasornic, având în acelaşi timp funcţionalitatea de clopotniţă, a fost demolat în anul 1888, pentru sistematizarea oraşului. La 1714, ctitoria spătarului Mihai Cantacuzino avea ziduri înconjurătoare, care adăposteau în curtea interioară spitalul, ridicat în perioada 1704 –1707.

Oraşul Bucureşti, văzut din Turnul Colţii

17

eşi, cronologic, Biserica Colţei este considerată un moment arhitectonic reprezentativ pentru epoca lui Constantin Brancoveanu, totuşi stilul Bisericii Colţei a avut o înrâurire covârşitoare asupra celorlalte biserici ce vor fi construite în tot cursul secolului al XVIII-lea.

Biserica Colţea

18

19

odelul acestei biserici va fi considerat punct de reper, mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea planimetrică, precum şi sub raportul decoraţiei exterioare, de tip brâncovenesc.

aniera de a împărţi faţadele în doua registre de firide cu arcade polilobate, separate de un brâu în torsadă, va face, totodată, şcoală printre constructorii de biserici. Ferestrele au chenare trilobate din piatră, decorate cu motive florale, iar în partea inferioară au câte un serafim.

Biserica Batiştei (1764)

iserica, aşa cum se prezintă ea în prezent, a fost construită « în zilele Prealuminatului Domn - Io Costnadin Mihai V(oie)v(o)d si Mitropolit Chiriu Chiru Grigorie, l(a) anul de la Zidirea Lumii 7274, iar de la H(risto)s 1764, lun(a) octomvrie 14 » dar, în urma unor reparaţii necesare dar lipsite de responsabilitate, şi-a schimbat chipul avut iniţial. Deşi păstrează forma iniţială, din 1764, biserica se arată azi cu o înfăţişare sobră, neoclasică, dată de frumuseţea faţadelor. Din dorinţa de conformitate cu trecutul, turlele sunt refăcute iar golurile pridvorului sunt astupate, devenind pridvor închis.

iserica prezintă un plan treflat, specific secolului al XVIII-lea, cu pridvor şi pronaos supralărgit (deasupra se află un turn-clopotniţă, având o scăriţă de acces pe latura de nord).

20

Biserica Batiştei (A. Preziosi)

21

n acelaşi model constructiv se încadrează şi bisericile Creţulescu, Olari, Popa Soare, Sf. Elefterie Vechi, Sf. Nicolae Negustori şi Sf. Ştefan Călăraşi.

n element specific secolului al XVIII-lea, frecvent şi cu obstinaţie prezent la majoritatea lăcaşurilor datate în acest veac, este pridvorul deschis. Acesta are trei arcade frontale, cea din mijloc fiind mai îngustă, încardată în părţile laterale de celelalte, toate închise cu arce polilobate şi arhivolte, sprijinite pe stâlpi de zidărie, aşezaţi pe un postament ce continuă soclul clădirii.

ronaosul este marcat de o calotă sferică şi două perechi de arce dublouri. În planul acestei biserici, arcele din Est si Vest sunt mai înguste, cele din Nord şi Sud sunt mai late. Turnul-clopotniţă este de secţiune octogonală, cu 8 ferestre adâncite, cu arcade în retragere, muchiile fiind evidenţiate prin colonete semicilindrice.

niţial, între pronaos şi naos se aflau patru stâlpi, care susţineau trei arcade, însă, în timp, aceştia au fost suprimaţi, rămânând numai arcul dublou, ca şi în cazul bisericii Sf. Nicolae-Udricani.

rhitectura exterioară se încadrează, la rândul ei, în formele tipice promovate în construcţia unor biserici din secolul al XVIII-lea: faţadele sunt divizate în două registre principale inegale, cu ajutorul unui brâu din piatră sculptată, registrul superior fiind şi el divizat printr-un ciubuc orizontal.

22

egistrul inferior este ritmat de arce în acoladă; registrul superior, cu mult mai îngust, are, de asemenea, în partea inferioară un şir decorativ de medalioane circulare pe N, V şi S, în timp ce, pe latura de Vest acestea sunt combinate - trei nişe pătrate, flancate în lateral de câte un medalion. Jumătatea superioară a peretelui nu prezintă motive decorative.

Bucureşti, în prima jumătate a secolului XIX(anonim, şcoală austriacă)

23

Biserica Mânăstirii Stavropoleos (1724)

fost construită în anul 1724, în timpul celei de a doua domnii în Ţara Românească a lui Constantin Vodă Mavrocordat, de către arhimandritul Ioanichie, originar din Epir.

Biserica Stavropoleos, 1868 (Carol Popp de Szathmari)

24

Mânăstirea Văcăreşti

a 1716, anul ungerii ca domn a lui Nicolae Mavrocordat, meşterii şi zugravii încep zidirea ansamblului mânăstiresc de la Văcăreşti; după un episod dramatic (alungarea şi întemniţarea domnitorului la Sibiu), lucrările se reiau cu şi mai multă abnegaţie, în anul 1719. Complexul este terminat în 1722, înfăţişându-se sub forma unui duplex: două incinte, dispuse pe axa E-V, în cadrul unui plan dreptunghiular. Biserica, palatul voievodal, în interiorul căruia exista faimoasa bibliotecă a domnitorului, dar mai ales complexul monastic, reprezintă o surprinzătoare copie, aproape fidelă, a ansamblului mânăstiresc de la Hurezi.

pre deosebire de lăcaşele de cult din aceeaşi epocă, biserica de la Văcăreşti avea două turle pe pridvor, după modelul bisericii episcopale a Curţii de Argeş şi Hurez, dar adoptat anterior la Radu Vodă şi Mitropolia Iaşilor.

inunata înfăţişare a acestei biserici este rezultatul împărţirii pereţilor săi exteriori în două registre, printr-un brâu median, model pe care îl vom reântâlni nu numai la Hurezi, dar şi la Bisericile Antim şi Creţulescu. Privitorul era fascinat şi de bogăţia sculpturală, variată, dar echilibrată şi cantonată în rigori clasice.

25

ar, din nefericire, Vodă Nicolae Mavrocordat nu a reuşit să vadă finalizată ctitoria sa, fiindcă, la 1730, domnitorul este răpus de ciumă, fiind înmormântat în biserica mânăstirii căreia i-a fost ctitor: Văcăreşti.

rimul egumen al mănăstirii a fost un alt cărturar venit din Orient: mitropolitul Anania, de la Bethleem.

Pictură murală recuperată de la demolarea Mânăstirii Văcăreşti

26

n hrisovul de fondare, Nicolae Mavrocordat scria că, din veniturile sale, mănăstirea trebuia „streinii să-i primească, pre goi să-i îmbrace, flămânzii să-i sature, bolnavii să-i caute, pre cei din temniţi să-i cerceteze cu milă".

orind să continuie opera tatălui său, sfântul lăcaş a rămas în grija augustului său fiu, Constantin Mavrocordat, care nu pregetă să o înfrumuseţeze şi să o extindă. Astfel, mai înainte de anul 1736, el porunceşte zidirea pe latura estică a incintei a unui minunat Paraclis, considerat un exemplu strălucit de artă bizantină, precum şi a unei noi curţi.

edem, aşadar, că biserica Sfântului Spiridon, făcătorul de minuni, nu este o floare rară în Bucureştii acelui secol de trecere. Biserica creştin siriană este rezultatul unui program religios temeinic, fiind pereche întru faimă, dar şi întru tragic destin, cu această nestemată a ortodoxiei româneşti de secol XVIII - ctitorie mavrocordată - Mânăstirea Văcăreşti.

veritabilă mostră de măiestrie autohtonă, Văcăreştii reprezintă chintesenţa simbiozii arte bizantine cu reflexia ei creativă, numită „ artă brâncovenească”.

27

Interiorul Bisericii Văcăreşti

28

Biserica Kretzulescu

fost construită în anul 1722 de către Iordache Kretzulescu, ginerele lui Constantin Brancoveanu, pe un teren ce i-a fost dăruit cu generozitate de către Vodă Mavrocordat. Era împresurată de case, prăvalii şi un turn cu ceas, care formau la olaltă Hanul Kretzulescu, unul dintre cele 10 hanuri bucureştene de la 1852.

Biserica Kretzulescu

29

lădirile adiacente sunt demolate în anul 1939 pentru a face loc incintei palatului regal. Este de plan triconc, asemănătoare ca proporţi cu biserica Enei, astăzi dărâmată. Biserica Cretzulescu a fost construită în aceeaşi perioadă, după un proiect identic, cu aceeaşi meşteri, probabil. Ca şi celelalte biserici de secol XVIII, are pe pronaos un turn-clopotniţă şi pe naos turla; sistemul de boltire se aseamană cu cel al fostei biserici Enei.

Mânăstirea Antim

ste una dintre ultimele ctitorii mânăstireşti realizate în spiritul epocii brâncoveneşti; biserica, clopotniţa, cuhnia, casa egumenească şi paraclisul, toate fac parte din ansamblul monumental istoric propriu-zis. A fost ridicată de Mitropolitul Antim Ivireanul, între 1713-15.

ătre sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiliile se ruinează şi dispar, dar la intervenţia lui Antim, arhiepiscop de Pogoiana, care ia sub oblăduirea sa mânăstirea, încep lucrările de restaurare (1795).

30

Biserica Antim(Acuarelă de P. Antonescu ,1899)

31

lanul bisericii este triconc, naosului şi pronaosului corespunzandu-le câte o turlă. Decoraţia păstrează aceeaşi împărţire în două registre ( jos panouri de genul celor de la Kretzulescu, sus arcaturile).

Biserica Sf. Elefterie - Vechi

fost ridicată între anii 1741-1744, în vremea celei de-a doua domnii a lui Racoviţă Vodă, după cum scrie pe pisanie; la proscomidie şi diaconicon încă se mai păstrează chenarele de piatră originale. Echilibrată ca proporţii, face parte din aceeaşi familie tipologică cu bis. Sf. Ştefan- Călăraşi, Batişte sau Mântuleasa.

32

Biserica Sf. Elefterie Vechi

33

Bis. “Boteanu”

onstrucţia este datată de pisanie la 1760; este reparată de avocatul Mihail Rioşanu în anul 1884, apoi demolată în 1909, fiindcă era o ruină; această veche biserică se afla la nord de biserica actuală. În 1940, biserica suferă o radicală refacere, având în prezent faţade de inspiraţie bizantină, de secole XIII- XV. Nimic din biserica secolului al XVIII-lea nu mai este păstrat la acest monument, cu excepţia pisaniei.

Biserica Boteanu

34

Sf. Gheorghe Nou

titorie a lui Constantin Brancoveanu, datată 1705 (pictor Pârvu Mutu); în 1718 este resfinţită de Nicolae Mavrocordat. După planimetrie, se încadrează în modelul Văcăreşti, Cotroceni.

Bis.Sf. Gheorghe Nou(Auguste Raffet, 1837)

35

n spiritul tipologiei arhitecturale brâncoveneşti, faţada este împărţită în două registre, în cel inferior având panouri dreptunghiulare, iar sus, arcaturi. Capitelurile coloanelor pridvorului se aseamănă cu cele de la Antim.

Biserica Sf. Nicolae – Băneasa

fost începută în anul 1768 şi târnosită în 1792 ( «  în zilele prealuminatului domn Mihai Suţu »). După planimetrie şi înfăţişare exterioară face parte din aceeaşi familie tipologică cu Sf. Ştefan-Călaraşi, Batişte şi Popa Soare, de remarcat fiind împărţirea faţadelor pe două registre şi planimetria triconcului.

Biserica Sf. Nicolae Băneasa

36

Biserica Popa Soare

ncă mai are forma iniţială a secolului al XVIII-lea. Biserică de plan treflat, aceasta are adaosuri ce îi modifică forma iniţială: pridvorul deschis este adăugat în 1902, dată la care i se ataşează un fronton de tip neoclasic. În compensaţie, se mai păstrează brâul median, ce împarte faţada în două registre, precum şi clasicele medalioane de sub cornişă, de tipul celor de la Elefterie Vechi.

Biserica Popa Soare

37

Biserica Sf. Ştefan – Călăraşi

fost terminată în anul 1768, conform pisaniei. Se încadrează în tipologia bisericilor de dimensiuni reduse: Batişte, Elefterie. Planul este triconc. De remarcat faptul că turnul-clopotniţă este printre rarele exemplare păstrate în forma originală; se menţine împărţirea faţadelor în registre, în partea de sus cu medalioane (după modelul bisericii Stavropoleos) dar acestea au fost repictate în 1907, cu figuri de sfinţi.

Biserica Sf. Ştefan

38

Biserica Foişor

a început, servea drept foişor al caselor doamnei Smaranda Mavrocordat, a treia soţie a lui Vodă Nicolae Mavrocordat. A fost terminată în 1745. Exteriorul a fost foarte mult modificat, conform manierei de restaurare specifice veacului al XIX-lea, dar se mai poate observa însă o oarecare urmă caracteristică stilului de secol XVIII.

stfel, în registrul inferior avem arce oarbe în acoladă, însă registrul propriu-zis este mai înalt decât de obicei; în registrul superior avem nelipsitul şir de medalioane.

Biserica Foişor

39

Biserica Mântuleasa

ste datată, conform pisaniei, 1733, fiind ridicată în zilele dmnitorului Grigore Ghica de jupâneasa Maria ( « Mântuleasa »). Face parte din rândul bisericilor cu plan triconic, cu dimensiuni modeste, faţade tencuite, separate printr-un brâu pronunţat, fiind foarte asemănătoare cu biserica Sf. Elefterie şi biserica Sf. Ştefan.

Biserica Mântuleasa

40

Biserica Vovidenia (cu Sibile)

ste construită pe locul unei foste biserici de lemn de secol XVII şi rezidită de Mitropolitul Daniil la 1728.

re nelipsitul triconc, folosit cu metodă în secolul al XVIII-lea, pridvorul fiind un adaos târziu. Naosul este despărţit de pronaos prin arcade.

a exterior are faţadele marcate de un brâu uşor profilat, registrul de jos fiind decorat cu firide în acoladă, însă registrul superior este zugrăvit cu figuri de Filosofi din Antichitate şi cu Sibile, plasate în firide.

41

Biserica cu Sfinţi (Sibile)

42

Biserica Olari

onform pisaniei, biserica a fost terminată în 1758, ctitor fiind Dumitraşco Racoviţă, mare vistier. Este de tip trilobat, cu faţade divizate în două registre, printr-un brâu modest, însă sunt ornate cu firide terminate în arce în acoladă; asemenea modelului bisericii Batişte, deasupra arcadelor pridvorului apar trei medalioane pictate în frescă, reprezentând pe Maica Domnului în poziţie centrală şi, lateral, pe Sfinţii Petru şi Pavel.

Biserica Olari

43

Biserica Negustori

iserica este operă exemplară, din punct de vedere artistic, a lui Pârvu Mutu Zugravu. Are nelipsitul plan triconic şi, asemenea acestor biserici de secol XVIII, păstrează nelipsitul spaţiu de trecere dintre pronaos şi naos. Faţadele sunt grupate în două registre, însă frontonul pridvorului are un pronunţat aspect de tip clasic.

Biserica Negustori

44

Constantin Mavrocordat

45

Ctitorul Bisericii Sf. Spiridon Vechi

onstantin Mavrocordat (1711 Constantinopol,1769 Iaşi) era nepotul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul (consilier secret), Mare Dragoman al Porţii (un fel de ministru de externe de azi) dar şi om de cultură şi fiul lui Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot. El a domnit în Ţara Românească, întâiaşi dată, la nevârstnica etate de 18 ani, în total de 6 ori, cum nu s-a mai auzit vreodată în istoria românească: 1730; 1731- 1733; 1735 -1741; iulie 1744 – aprilie 1748; 1756 – 1758; 1761 – 1763; aşişderea şi în Moldova, unde urcă pe tronul voievodal de patru ori: 1733 – 1735; 1741 – 1743; 1748 – 1749 şi 1769.

ţinut cu cununii două soţii: în 1728 a intrat în Biserică, prima dată la altar, cu Smaranda Cantacuzino, (decedată în 1730) şi cu Ecaterina Rosetti, în 1732, cu care, prin voia Atotputernicului, a avut doi fii: Dumitru, căruia soarta nu i-a fost să fie domn, şi Alexandru, viitor domnitor, supranumit Deli-Bei (Prinţul Nebun).

ată mai jos tabloul acestui principe luminat, zugrăvit de Markos Antonios Katsaitis, după o şedere la curtea lui Constantin Mavrocordat: (“Călătorie de la Constantinopol la Iaşi şi de la Iaşi la Bucureşti în anul 1742”):

“ Constantin Bei sau Constantin Voievod, căci astfel este numele domnitorului, este de statură obişnuită, oarecum slab, cu barbă neagră şi puţin saşiu, asemânându-se cu totul lui Beizade Iancul (Ioan Mavrocordat, fratele său, n.n.), care este de statură mai mică şi mai saşiu decât Constantin Voievod. Acest domn este, pe de altă parte, foarte erudit, petrecându-şi toate orele libere din zi şi o mare parte din noapte în lectură continuă, iubitor de literaţi, determinându-i să vină la el cu mari salarii; el posedă mai multe

46

limbi, greaca vulgară, greaca literară, turca, latina, italiana, franceza, moldoveana şi valaha, acestea din urmă fiind de fapt una şi aceeaşi limbă. Pe de altă parte, el este puţin ciudat, iubitor de noutăţi şi nerăbdător în rezlvarea chestiunilor lui şi în anumite momente nu este lipsit de mânie şi extravaganţă. Depăşeşte cu puţin vârsta de 30 de ani şi a fost numit domn la 18 ani, atât este de mare reputaţia familiei Mavrocordat pe lângă tuci, încât, în pofida vîrstei lui, după moartea tatălui, a fost învestit cu Principatul…. A fost înlăturat de mai multe ori de către concurenţii săi la Principat, dar a fost în acelaşi timp mutat în celălalt, fără a face alţi paşi decât cei din Valahia în Moldova şi din aceasta în Valahia şi totdeauna în chip de domn… Aceşti domnitori îşi scriu totdeauna numele, precedându-l cu acela de Ioan ( = „cel ales de Dumnezeu”, sau prescurtat „IO” din titulatura domnilor, n.n.), urmat de numele tatălui, adică Constantin Bei semnează Ioan Constantin Nicolae Marvrocordat, iar Iancul Voievod semnează Ioan Iancul Nicolae Mavrocordat şi poartă titlul de Alteţă Serenissimă, precum şi pe acela de Hospodar, Voievod, Despot şi Hegemon.”

47

Podul de la Mânăstirea Mihai Vodă (acuantină de William Watts, dupa un desen de Luigi Mayer, 1793)

arnic cu artiştii, Constantin Voievod îl omeneşte la curtea sa pe Jean - Etienne Liotard (1702 – 1790), celebrul „ pictor după natură” din Genova, spre a zugrăvi portretele augustei sale familii: chipul său, al mamei şi soţiei, precum şi ale beizadelelor şi domniţelor, inclusiv al patriarhului de Antiohia. Astfel, după modele apusene, acest principe luminat este gazdă ospitalieră şi altora asemenea: monseniorul Exupère – Joseph Bertin, medic personal şi unul dintre cei 40 de membri ai Academiei din Paris, marchizului Magnan, consilier pe probleme politice, plătiţi regeşte.

48

ortretele lui Liotard, făcute după gustul şi dorinţa clienţilor regali, erau pictate în maniera barocului şi clasicismului, fiind înconjurate de steme şi simboluri reprezentând puterea. Păcat că nu s-a păstrat şi portretul Patriarhului de Antiohia.

e lângă alte îndeletniciri politiceşti, Vodă Constantin mai avea şi obiceiul cititului, retrăgându-se „ într-o cameră prevăzută toată cu cărţi, unde obişnuia să stea ziua întreagă şi parte din noapte, spre a studia…. Era neobosit în sârguinţa lui de a învăţa, punând să i se citească cărţi timp de şase şi opt ore continue, atribuţie care îi revenea de obicei lui Depasta” ( Petru Depasta Peloponesianul, biograful domnitorului Constantin Mavrocordat, n.n.)

cest silitor principe, din stirpe bizantină, era categorisit drept unul dintre cei mai învăţaţi oameni politici ai epocii sale, ca şi tatăl său, fiind pătruns de reformatoarele idei filosofice ale veacului al XVIII-lea. Cronicarii spun că scaunul domnesc l-a obţinut-o, nu l-a cumpărat, fiind ales de boierii pământeni. După domnia acestuia, ceilalţi fanarioţi au fost numiţi şi nu aleşi.

nspirându-se cu lăuntrică dezinvoltură şi copiind cu seninătate modelul reformelor experimentate de habsburgi în Oltenia, provincie cu forţa ataşată unei incipiente Europe unite, dar aflată în realitate sub vremelnică stăpânire austriacă, Constantin Mavrocordat desfinţează unele impozite indirecte, cum ar fi „văcăritul” şi „pogonitul” , introducând o taxă generală de 10 lei pe an, ce putea fi plătită în 4 „ sferturi”.

49

n spirit reformator iluminist, Domnitorul îi eliberează pe ţărani, dându-le posibilitatra să se mute de pe o moşie pe alta, în schimbul unei sume de 10 lei, ce revenea boierului.

l introduce pentru ţăranii încă legaţi de glie o altfel de “dijmă” (în cheie etimologică, slavonul “dijmă” provine din latinescul “decima”, adică a 10-a parte din produse: “zeciuială”), respectiv un mod de plată a rentei prin muncă: adică 12 zile de lucru pe an în Muntenia şi 24 în Moldova, cu mult mai puţine decât numărul de zile muncite în ţări precum Polonia, Rusia, Prusia Orientală sau Transilvania.

e boieri, domnitorul îi recompensează prin aşa zişii “scutelnici” (60 la un boier mare), “ contribuabili” pe care visteria statului nu putea conta, fiindcă aceştia nu plăteau nimic domnului, ci doar boierului, adică aceştia primeau, am zice azi, oarecari înlesniri fiscale.

n prima sa domnie la Iaşi, Constantin Mavrocordat fondează în capitala principatului “Loja Moldova” (1735), la doar un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice din România de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro.

cest clarvăzător politician, iscusit diplomat şi harnic domnitor obţine reunirea Olteniei la Ţara Românească, prin Tratatul de la Belgrad, din 1739, profitând de urmările războiului ruso - turco - austriac (1736 - 1739), înlăturând cu brio diversele maşinaţiuni ale puterilor vremii.

50

ar faptele sale de pomină nu se opresc aici. Aşa cum stă scris într-un hrisov domnesc emis la 7 februarie 1741, domnitorul purcede la înfăptuirea unui înţelept şi vast proiect de reforme în domeniul fiscal, agrar, administrativ şi juridic.

rogramul, cunoscut în străinătate sub denumirea de “ Constituţie”, uimeşte o Europă abia trezită din negura dogmelor feudale. Atentă la aceste reformatoare politici de experiment social, revista “Mercure de France”, publică ştirea şi dă drept exemplu acest experiment.

stfel, pe drept cuvânt, Constantin Mavrocordat poate fi numit un mare reformator al acelor vremi: este întâiul domnitor care a suprimat şerbia în Ţările Române, mai întâi în Ţara Românească (1746), apoi în Moldova (1749).

u osebită râvnă şi caldă înţelegere părintească, s-a îngrijit şi de cele câteva şcoli existente, de învăţătura preoţilor, cărora le cerea să ştie “carte românească”. Ca urmare, el a pus să se tipărească şi cărţi teologice în româneşte.

n ceea ce priveşte viaţa bisericească, Constantin Vodă Mavrocordat a interzis ridicarea în rang ecleziastic a persoanelor neştiutoare de carte. De asemenea, el a cerut egumenilor mânăstirilor de pe tot cuprinsul ţării să îi înainteze anual dări de seamă, adică bilanţuri economiceşti, referitoare la activitatea gospodărească.

n” hospodar” model şi un abil administrator ţarigrădean !

51

vând în faţa ochilor matrapazlîcurile înregistrate până la el, Mavrocordat a interzis cu străşnicie favorizarea grecilor fanarioţi, mai ales numirile preferenţiale pe funcţii şi trepte ierarhice; de atunci, spre binele vieţii mânăstireşti, alegerea egumenilor s-a făcut numai din rândul călugărilor autohtoni.

Panorama Bucureştilor, 1868(Acuarelă, Şcoala Italiană, A. Preziosi)

52

grijă fără seamăn a acordat-o dezvoltării învăţământului de trepte superioare. Astfel, “Academia Domnească” de la Iaşi a fost trecută în bugetul visteriei, scutind-o astfel de griji materiale sâcâitoare.

ată ce ne spune cronicarul Ion Neculce despre înfăptuirile sale: “Mai socotit-au… pentru şcoli de învăţătură… şi au dat ştire tuturor mazililor în toată ţara ca să-şi aducă copiii la învăţătură la şcoală, ca să-şi înveţe orice limbă le-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi în pământul nostru al Moldovei, precum sânt şi prin alte ţări”.

pre marea bucurie şi apreciere a contemporanilor, Constantin Mavrocordat a ales 15 tineri, fii de boieri, odrasle cuminţi şi setoase de carte, pe care i-a trimis, pe spezele statului, la stagii de trei ani, în Veneţia pentru desăvârşirea studiilor făcute în ţară.

enascentist convins, patriot şi cosmopolit, în acelaşi timp, Domnul a contactat câţiva cărturari străini, propunându-le să întocmească o istorie comună a Moldovei şi a Munteniei, numită “Prodromus historiae Principatum Valachia et Moldavia” .

cestui deschizător de drumuri necesare, istoricii români au a-i mulţumi, fiindcă din înalta sa poruncă este tipărită prima colecţie de documente istorice din Moldova (“Ocolnica”).

i economiştii au a-i acorda iportanţa cuvenită, fiindcă, de exemplu, se ştie că Domnul i-a cerut lui Ion Neculce să scrie un

53

tratat despre istoria fiscalităţii, pe care însă, din nefericire, bătrânul cronicar n-a reuşit să-l întocmească.

Oraşul Bucureşti, văzut din Dealul Mitropoliei, 1856(Acuarelă de lt. Ferel, din armata austriacă)

54

orbind în termeni laudativi despre activitatea culturală a lui Constantin Mavrocordat, grecul Petru Depasta, care i-a consacrat o cronică acestui domn, spunea: “Constantin Mavrocordat a vrut să facă din Ţara Geţilor o imagine a Helladei”, adică a unei ţări de înaltă cultură.

nergic administrator în treburi de stat mărunte sau importante, Mavrocordatul dezvăluie şi talente certe de versat diplomat. El aduna neîncetat, pe faţă, informaţii despre evenimentele politice din diferite ţări ale Europei, primind ziare din aceste state.

nformaţia sistematizată de el era grabnic trimisă la Poartă, câştigând astfel bunăvoinţa Padişahului, dar nu se dădea în lături să întreţină relaţii amicale cu ambasadorul Franţei la Istanbul şi cu alţi diplomaţi europeni.

n anul 1769, în timpul ultimei domnii (în Moldova), pe când Rusia se afla în război cu Imperiul Otoman, Constantin Mavrocordat cade prizonier şi este ucis de un soldat rus.

eşi piere omul, rămâne pentru urmaşi pilda faptelor sale, dragostea lui pentru cultură, pentru ale şcolii şi cărţii griji.

i cum să nu fie astfel, când, mai înainte, cu puţină vreme, tatăl său, Nicolae Mavrocordat, deschidea cu mărinimie

55

domnească o şcoală în limba greacă, dar şi o tiparniţă, în oraşul de scaun al principatului valah.

esigur nu poate fi uitat, ba chiar este demn de laudă, gândul de a aduna în Biblioteca de la Văcăreşti exemplare scumpe şi rare ale unor erudite lucrări ale vremii. Această bibliotecă era cunoscută, pe drept cuvânt, ca una dintre cele mai valoroase şi mai mari biblioteci ale acelor vremuri, din întreaga Europă.

pre deliciul devoratorilor de istorie medievală, Catalogul Bibliotecii de la Văcăreşti, enumerând 237 de autori, s-a păstrat până în zilele noastre. Chiar înainte vreme, cercetată cu osârdie de Efrem, Patriarhul Ierusalimului, acesta rămâne impresionat de “ cărţile bisericeşti şi profane în diferite limbi, anume greceşte, latineşte, arăbeşte….” .

Mânăstirea Stavropoleos

(Henry Trenk)

56

şa cum se întâmplă de obicei, după moartea domnitorului, cărţile s-au rătăcit, au intrat pe alte mâini.

estea morţii lui Vodă Nicolae Mavrocordat ajunse până departe, în Europa, şi mulţi cumpărători ai nepreţuitelor bucoavne rare apărură: veneau cereri, se zice, din partea cui nu te aşteptai: Papa Celement al XII-lea, Împăratul Carol al VI-lea, şi a altor capete încoronate.

u e de mirare asemenea vânzoleleală pe seama unui tezaur de cunoştinţe, fiindcă în vremea primului domnitor de la Fanar, şi chiar mai înainte vreme, Bucureştii deveneau focar de înţelepciune, de reputaţie europeană, prin înfiinţarea “Academiei Domneşti” din Bucureşti, la iniţiativa domnului Şerban Cantacuzino, “ spre a învăţa pe fiii de boieri gramatica, retorica şi filosofia”.

ogatul şi generosul Brâncoveanu, nu mai prejos de predecesorul său canatcuzin, a reorganizat şcoala amintită, extinzând-o, dotând-o cu un nou local la Sfântul Sava dar, mai ales, asigurându-i dreptul de gestiune bănească neatârnată, adică surse de venituri sigure şi durabile, cum am spune în zilele noastre.

coală căutată de tineri, fără dascăli mari, nu există ! Un faimos profesor, venit din Elada, Sevastos Kymnitis, îndreptă inspirat şi cu temei studiul de la Sf. Sava spre latură filosofică. Iar o altă faţă bisericească, Patriarhul de Ierusalim, Hrisant Nottara, nepot al marelui Patriarh Dositei al Ierusalimului, “ zelos

57

răspânditor de lumină”, cum îl descrie cu emfatică afecţiune Nicolae Iorga, aflat mai mereu de-a dreapta lui Vodă, pune în practică, la 1707, o nouă programă şcolară, în care excela clasicismul grecesc, în toată splendoarea sa, precum şi filosofia şi ştiinţele naturii. Şi, ca să dea un exemplu de îmbinare a teoriei cu praxisul, viitorul patriarh al Ierusalimului, stabileşte pentru prima dată, la 1716, coordonatele geografice ale Bucureştiului 44°22' latitudine nordică și 23°48' longitudine estică.

n aceste condiţii prielnice, primului reformator de şcoală pe care l-a cunoscut Ţara Românească, Vodă Nicolae Mavrocordat, îi este lesne să reorganizeze cursurile “Academiei Domneşti” (1717), numindu-l în frunte pe Panaiot Sinopens. Aşa se petrecură istoriile, încât nimeni nu se mira că la Bucureşti se înfiinţează o catedră de învăţare a limbii turce.

ar să privim şi făptuirile întru ale lui Dumnezeu podoabe. În timpul primei sale domnii la Bucureşti, Nicolae Vodă Mavrocordat se apucă de punerea în operă a unui măreţ vis al său; să construiască cea mai frumoasă, mai mare şi mai cunoscută lavră din această parte a Ortodoxiei: „Mânăstirea Văcăreşti”, care a fost târnosită la 24 septembrie 1724 şi închinată Patriarhiei Ierusalimului. Măreaţă, iscusită şi de folos visare a acestui domnitor levantin.

58

Biserica Sărindar, 1869(A. Preziosi)

59

Hanurile Mânăstireşti

n perioada secolului al XVIII-lea, centrul Bucureştilor mustea de hanuri ospitaliere, care nu erau numai comptoare de comerţ ci şi surse de ajutor pentru mânăstiri. Multe dintre ele aveau în curtea lor o biserică sau o mânăstire, fiindcă egumenii au ridicat în jurul acestor lăcaşe de cult, ca o anexă aducătoare de venituri, incipiente complexe comerciale şi de ospitalitate.

Hanul Grecilor (A.Raffet)

60

intre mânăstirile cu hanuri mari amintim: Colţea (terminat de zidit la 1748, dărâmat în martie 1848), Sf.Ecaterina, Sf. Ioan, Mihai Vodă, Sf. Spiridon Vechi, Mânăstirea lui Ghiorma Banu, sau Mânăstirea Grecilor, din imediata apropiere a Mânăstirii Stavropoleos (hanul Grecilor este menţionat într-un document din 9 oct. 1747, demolat în anul 1863), Sărindar, Zlătari, Stavropoleos, şi lista ar putea continua (aici însă hanul a precedat construcţia bisericii).

Sfinţirea Bisericii Sf. Spiridon

bnovlenia, adică târnosirea lăcaşului, s-a mântuit în iarna leatului 1746, la 8 decembrie, când arhiereu, adică Mitropolit al Ungrovlahiei, era Neofit Cretanul (Neofit Kretikos), fost al Mirelor, dascăl al fiului lui Constantin Mavrocordat, în tinereţe.

a sfinţirea bisericii este de faţă, ca de obicei în momente de sacralitate ritualică, un oaspete de seamă al domnitorului: Patriarhul Silvestru al Antiohiei (1724-1766), aflat, nu pentru prima şi nici pentru ultimă oară, în vizită la ocrotitorii săi creştini de la Bucureşti.

upă cum spun documentele istorice, pentru Patriarhul de Antiochia, Silvestru, “ pictorul, predicatorul”, se construi frumoasa bisericuţă a Sf. Spiridon, a cărei “pisanie se mântuie cu rânduri arabice” (N. Iorga).

61

Evanghelie tipărită la Bucureşti, la 1750,cu cheltuiala Mitropolitulu Ţării Româneşti,

Kir Neofit Criteanul

62

a un conducător înţelept şi iubitor de cele ale creştinătăţii păsuri, Vodă Constantin Mavrocordat avea mereu sub pavăza sa ocrotitoare pe patriarhii răsăriteni. Silvestru de Antiohia era doar unul din lungul şir de ierarhi orientali ce mişunau, în special după căderea Bizanţului sub stindardul lui Mohamed, pe aceste meleaguri, umblând cu pantahuza.

i nu era singurul: Patriarhul Matei de Alexandria petrecu şi el o vreme pe meleaguri româneşti, fiindcă Constantin Vodă îi câştigase Patriarhia, făcându-se chiar în Bucureşti, la 1746, ceremoniile mutării de la Mitropolia Libiei la Scaunul Patriarhal.

ealtfel, Ioan Mavrocordat, fratele lui Constantin, de care am vorbit mai sus, şi Vodă Grigore Ghica, îl omenesc şi ei, cu osebită dragoste creştină, pe acest chivernisitor Patriarh Silvestru.

ai înainte vreme, primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, în a doua sa domnie, găzduia cu înţelegere frăţească pe bătrânul patriarh Atanasie al Antiochiei, care se stinse aici, ca şi pe episcopul de Bethleem, pe care îl găsim la Sf. Gheorghe ca administrator al moşiilor şi celorlalte averi ale Sfântului Mormânt.

63

i mai se ştie că, în acele timpuri, un important număr de mânăstiri se aflau în atârnare de locurile sfinte răsăritene. Iată doar câteva:

e Sfântul Mormânt, adică de Patriarhia Ierusalimului atârnau Sf. Gheorghe Nou, ctitorie brâncovenească, Văcăreştii lui Nicolae Mavrocordat, Mânăstirea Sf. Sava precum şi Comana, ctitoria lui Radu Vodă Şerban şi a Cantacuzinilor;

untele Sinai avea în stăpânire bogata Mănăstire Mărgineni, a lui Mihai Cantacuzino Postelnicul şi Drăghici cel Bătrân şi Mânăstirea Sf. Ecaterina.

a Scaunul patriarhal al Alexandriei erau închinate Mănăstirile Zlătari din Bucureşti, Segarcea şi Stăneşti din ţară.

Patriarhiei Antiochiei era doar bisericuţa Sf. Spiridon cel Vechi. De mânăstirile greceşti ţineau multe şi bogate mânăstiri din Ţara Românească, pe care nu le vom mai aminti.

64

6 martie 1731, Act al Domnitorului Mihail Racoviţă,( prin care acordă privilegii mânăstireşti de încasare a unei sume de

bani din veniturile vămilor)

65

Kir Silvestru, Patriarh de Antiohia

hir Silvestru, în tinereţe călugăr la Muntele Athos, succedase în scaunul de patriarh lui Athanasios III Dabbas, trecut la cele veşnice la 5 august 1724. Înainte de a muri, defunctul patriarh lăsă cu limbă de moarte ca succesor să-i fie un preot cipriot, pe numele său Silvestru, ce nu avea decât 28 de ani, a cărui candidatură era puternic sprijinită atât de Patriarhia de la Alep, cât şi de cea din Constantinopole.1

n schimb, cercetătorul preot Vasile Radu îl socoate, cu mai mult temei, ce e drept, exponentul ortodoxiei constantinopolitene, nu impus populaţiei siriene, ci opus aşa numitului Patriarh Serafim - Chiril VI, simpatizant al Papalităţii doritoare de a realiza o “unire” cu biserica siriană.

umai că, dintr-o dată, la Damasc, Osman Paşa, hotărî, la 20 septembrie 1724, alegerea ca patriarh a lui Chiril VI, un apropiat mai degrabă de catolicism decât de ortodoxie.

1 N. Iorga îl socoate pe Silvestru ca un patriarh impus populaţiei siriene de către Sultan şi grecii din Constantinopol ( N. Iorga, „ O biserică siriană în Bucureşti”, în Bul. Com. Monum. Ist., XXII/1929, p. 97 – 100;

66

Bis. Schitu Măgureanu, 1869(A. Preziosi)

67

n aceste condiţii, în dispută făţişă cu cercurile damaschine, o săptămână mai târziu, Patriarhul de Constantinopol a decis ca Silvestru să fie uns degrabă Patriarh de Antiohia, hotărâre definitivă la care s-a raliat şi guvernul otoman, care l-a recunoscut pe Silvestru, în timp ce ereticul Chiril a fost înlăturat din scaun şi excomunicat, căutând refugiu în Liban.

otuşi, Papa Benedict XIII a recunoscut în 1729 alegerea lui Chiril drept Patriarh al Antiohiei, astfel născându-se o altă nouă schismă, în urma căreia a apărut un segment catolic în zona Patriarhiei de Antiohia, cunoscut sub numele de Biserica Catolică Melkită Greacă.

n această înaltă calitate a sa de Patriarh al Antiohiei, Silvestru călători în repetate rânduri în Ţările Române (primele vizite sunt menţionate în anii 1730 şi 1733, dar mai vizitează meleagurile româneşti şi în anii 1745, 1748 şi 1749). În acest din urmă an este amintit într-o prefaţă semnată de Vasile Stareţul Mânăstirii Poenii Mărului la cartea “ Întrebătoare răspunsuri”).

şadar, exarhul antiohian venea în Principatele Moldovei şi Munteniei cu foarte multă speranţă şi se întorcea cu mult folos. Să amintim că, pe cheltuiala domnului Moldovei, el înfiinţă o tipografie arabă în chiliile Mânăstirii Sfântul Sava din Iaşi, închinată Patriarhiei de Ierusalim, unde a tipărit, între anii 1745 – 1747 antimise, câteva lucrări teologice (“Liturghierul greco – arab”, 1745) sau cu caracter polemic, dintre care amintim: „ Arbitrul adevărului şi expunerea dreptăţii cu manualul împotriva infailibilităţii Papei (1746)”, de fapt o traducere rezumativă din

68

opera fostului Patriarh al Ierusalimului, Nectarie, tipărită la Cetăţuia, în 1682, “Cina cea Divină” (1747), “Colecţia hotărârilor a două sinoade despre catolicismul în Siria” (1747), etc

ceste cărţi primeau generoasa binecuvântare a Mitropolitului Nichifor al Moldovei, un grec ce oferise, în tinereţe, meditaţii viitorului domn Grigore II Ghica şi care, la rândul său, drept recunoştinţă, atunci când ajunse pe scaunul domnesc, îl unse mitropolit.

Lliteratura liturgică în limba arabă, tipărită în Ţările Române

“ Kitāb qaḍā al-ḥaqq wa-naql al-ṣidq ta’līf al-’ab al-fāḍil”

(Cartea arbitrul adevărului şi expunerea dreptăţii , alcătuită cu multă şi desăvârşită înţelepciune de cucernicia sa, părintele şi filosoful kirios kir Nectarie, Preafericitul Patriarh al

Ierusalimului , Iaşi, 1746)

69

atriarhul Atanasie al Antiohiei s-a ostenit la prefaţa“Liturghierului” bilingv, greco-arab, tipărit la Snagov, în 1701, şi dedicat lui Constantin Brâncoveanu.

upă spusele lui Dositei al Ierusalimului (1669 – 1707), în lucrarea sa “ Istoria patriarhilor Ierusalimului”, tipărită la Bucureşti (1715 – 1723), primul exarh venit din Orient în vizită în Ţările Române a fost Patriarhul Sofronie IV (1579 – 1608), care a poposit la Iaşi în vremea domniei lui Petru Şchiopul şi apoi în Ţara Românească, sub domnul Mihnea Turcitul.

ar apogeul legăturilor românilor cu Orientul este atins la începutul veacului al XVIII-lea, în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu.

cesta era în graţiile eruditului teolog Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului, care era un prieten al familiei voievodale, încă din vremea când era arhimandrit.

răind, deci, un timp la curtea lui Brâncoveanu, el avea să fie profesor fiilor domnitorului.

ot în Bucureşti, la instalarea lui Antim Ivireanu ca mitropolit, era şi patriarhul Alexandriei, Gherasim Palladas, împreună cu patriarhul Hrisant Nottara.

70

in 1700 până la 1704, la curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu este prezent şi patriarhul Alexandriei, Atanasie al II-lea, căruia, la plecare, îl înzestrează cu tiparniţa arăbească de la Snagov.

um bine s-a spus, în plan cultural şi spiritual, Orientul creştin a avut în domnitorii din Ţara Românească şi Moldova ocrotitori de nădejde. Lipsa cărţilor de slujbă şi învăţătură creştină ortodoxă era suplinită de evlavia, înţelegerea şi dărnicia unui principe valah, precum Constantin Brâncoveanu

71

Stema heraldică a lui Antim Ivireanu

72

.

e lângă cei doi patriarhi amintiţi mai sus, care au beneficiat de mărinimia domnitorului valah, au fost şi alţi ierarhi şi oameni de cultură, teologi învăţaţi şt elenişti rafinaţi.

n cucernicia sa, voievodul muntean ajuta pe săracii înalţi ocârmuitori ai bisericilor creştine din Orient, îndeosebi cu cărţi de slujbă şi de învăţătură ortodoxă, pe care, chiar dacă le-ar fi alcătuit, nu le puteau tipări în ţările lor, supuse puterii musulmane.

atriarhul Athanasie Dabbas, fost predicator la Curtea lui Constantin Brâncoveanu, îi amintea acestuia:

„Preoţii din Siria în multe locuri sunt lipsiţi şi săraci şi n-au nici cele necesare pentru trai. Ei nu pot săvârşi nici Sfânta Liturghie după rânduială, deoarece cărţile arabice, în manuscrise, reclamă mulţi bani pentru cumpărare".

De aceea şi noi, de la marginile pământului şi din părţile cetăţii lui Dumnezeu a Antiohiei, auzind de virtuţile tale (ale lui Constantin Brâncoveanu, n.n.) de Dumnezeu luminate, am alergat şi am venit cu toată graba în acest fericit oraş, ca să vedem şi să învăţăm în faptă acelea ce am auzit, fiind departe".

73

Domnul Constantin Brâncoveanu, Martir al Ortodoxiei, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei

(gravură de epocă)

74

Liturghierul greco-arab, tipărit la Snagov, în anul 1701, de Antim Ivireanu

75

onstantin Brâncoveanu a poruncit părintelui Antim Ivireanu tipărirea „ Liturghierului greco-arab” (1701), care a fost oferit în dar preoţilor din Siria. Însuşi Ieromonahul Antim a zămislit literele arabe, cu ajutorul cărora, pe când se afla la Mânăstirea Snagov, dădea la iveală, tot pentru nevoile creştinilor sirieni, un Ceaslov greco – arab (1702).

n Predoslovia acestui Ceaslov, cucernicul ieromonah Antim cerea iertare cititorilor arabi pentru inerentele greşeli, născute din necunoaşterea limbii arabe, limbă străină fiind pentru un ivirian ca el.

tât de generos era principele Constantin Vodă Brâncoveanu încât, la plecarea din ţară a patriarhului Athanasie (1704), i-a dăruit, pe lângă alte minunate şi folositoare ajutoare materiale, însăşi tipografia arabă de la Snagov, cu literele create de Antim.

iparniţa a fost instalată la Alep (1706), fiind prima tipografie arabă pentru cărţi bisericeşti din Siria.

u ajutorul acesteia, aici a fost tipărită, între multe altele, Psaltirea arabă.

76

a rândul său, în anul 1705, patriarhul Athanasie Dabbas a tradus în arabă lucrarea lui D. Cantemir “Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea”, fiind identificate în prezent circa 11 copii, majoritatea în Siria şi Liban.

upă stingerea din viaţă a patriarhului Athanasie Dabbas, în 1724, o parte din această tipografie a fost transferată la mănăstirea Balamand iar cealaltă parte la mănăstirea Sf. Ioan din Saeg, în sudul Libanului, unde, „reînnoită şi reorganizată, publică şi azi cărţi bisericeşti şi şcolare".

stfel, cu generoasa contribuţie a Ţării Româneşti, Liturghierul greco-arab, din 1701, apărut la tipografia aflată la Mânăstirea Snagov, a fost prima carte tipărită cu litere mobile în lume, având caractere arabe.

77

Chipuri de Bucureşteni( Chevalier Auguste de Henikstein,1865)

O istorie “de lucru” a Bisericii Sf. Spiridon Vechi

78

n rezumat istoric al Bisericii Sf. Spiridon, circulând pe la mijlocul veacului al XX-lea, şi aflat în interiorul Dosarului de la Comisia Monumentelor Istorice, descrie astfel istoria acestei biserici:

“ Această biserică - fostă mânăstire – situată pe malul Dâmboviţei, însă nu pe cel drept, ci pe cel stâng (abia în ultimele decenii ale sec. XIX a fost mânăstire, ajunge pe malul drept, în urma lucrărilor de canalizare a Dâmboviţei2) exista în secolul al XVII-lea,după toate probabilităţile ca o ctitorie a neamului boieresc al Floreştilor.

În secolul XVIII biserica era din lemn şi era aşezată în apropierea caselor Floreştilor3.

Vecinătatea dintre Casa Florescu şi Biserica Sf. Spiridon este precis menţionată într-un act de vânzare din 27 martie 1826, publicat de cercetătorul G.D. Florescu, act în care se indică hotarul proprietăţii acesto boieri, “ până în bărbieria ce este lipită cu hanul Sf. Spiridon Vechi”. 4

Pe de altă parte, rosturile ctitoriceşti ale neamului Floreştilor apar şi ele cu limpezime dintr-un act din 26 sept.1787 în care, după moartea egumenului, domnitorul Nicolae Mavrogheni orânduieşte ca epitrop pe arhimandritul Kir Nikodim, “pe carele cu jalbă către Domnia mea ni l-a cerut dumnealui biv-vel paharnic Ioan şi cu fratele dumnealui biv-treti postelnic Manolache Floreşti, ca ctitori” 5.

Biserica Sf. Spiridon este pomenită într-un act de închinare dat la 9 martie 1680 de către Şerban Cantacuzino, în care se vorbeşte despre “egumenul Mânăstirii Sf. Spiridon, care mânăstire se află în cetatea de aici a Bucureştilor”. 6

Aceasta este prima menţiune a mânăstirii. Actul pe care cercetătorul Vasile Radu îl atribuie lui Grigore Ghica, sub data de 25

2 G. D. Florescu, „ Din vechiul Bucureşti”, Bucureşti, 1935, p. 33; idem „Istoricul unei vechi case bucureştene”, Bucureşti, 1935, p.3;3 G. Ionescu- Gion, „ Istoria Bucureştilor”, Bucureşti, 1899, p. 2174 G.D. Florescu, „ Istoricul unei vechi….”, p. 4-55 ibid., p.10 şi nota 32;6 Doc. Hurmuzaki, vol. XIV, Part.I, p. 741.

79

iunie 1718, nu există. Este, fără îndoială, vorba de o eroare: lucru dovedit de faptul că tot Vasile Radu publică în regest hrisovul lui Grigore Ghica din 1748, iunie 25, care este cel real7 şi mai ales de faptul că Grigore Ghica n-a domnit în 1718 în Ţara Românească.

În schimb, Mânăstirea Sf. Spiridon reapare documentar în 1746, oct. 26, când Patriarhul de Antiohia cere egumenului de la Sf. Spiridon să-i trimită 300 de lei, dania pe acel an. 8

În acelaşi an, la 8 decembrie, Mânăstirea Sf. Spiridon este închinată Patriarhiei de Antiohia. Un document de peste un an, din 11 decembrie 1747, confirmă această nouă situaţie a lăcaşului, căci la această dată Patriarhul de Antiohia dă o carte de întărire arhimandritului Nicodim ca egumen, cu îndatorirea de a plăti 300 de lei anual Patriarhiei. 9

În anul următor închinării Mânăstirii de la Sf. Spiridon către Patriarhia de Antiohia, are loc noua ctitorisire a lăcaşului de către Constantin Mavrocordat.

Daponte menţionează în această privinţă: “Constantin Vodă a domnit în Valahia şi Moldova de 10 ori şi a zidit în Bucureşti Sfânta Mânăstire a Sf.Spiridon, afierosind-o tronului de Antiohia, pentru evlavia şi iubirea către Silvestru al Antiohiei, care de la Iaşi a venit la Bucureşti”. 10

Dionisie Fotină socoate că Mânăstirea o făcuse Mavrocordat în 1732 11, “în timpul celei de a doua domnii în Ţara Românescă şi acelaşi lucru îl susţine şi Ioan Brezoianu, când afirmă că mânăstirea este zidită de Constantin Mavrocordat în locul altei bisericuţe, în a doua sa domnie, pe la anul 1732, şi înzestrată cu averea mânăstirii domneşti, numită Bolentin.”

7 V. Radu, „ Mânăstirea Sf. Spiridon şi Patriarhul Silvestru al Antiohiei”, în Rev. Ist. Rom., III/1933, p. 11- 12;8 ibid, p. 11;9 ibid, p. 11 – 12;10 Chesarie Daponte, „ Catalgul istoric al oamenilor însemnaţi din sec. XVIII, dintre care marea majoritate au trăit în Ţările Române, Valahia şi Moldova”, în C. Erbiceanu, „ Cronicarii greci….”, Bucureşti, 1890, p.183 – 184;11 Dionisie Fotino, „ Istoria Generală a Daciei”, trad. G. Sion, Bucureşti, 1859, Tom II, p. 153;

80

Pisania Bis. Sf. Spiridon

i, mai departe: “ această mânăstire s-a bucurat în a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat de adaosul acela de încăperi şi case ce se văd şi până astăzi .12

Totuşi, un contemporan al lui Brezoianu, Grigore Musceleanu, susţine că mânăstirea este zidită la anul 1747 de Ioan Constantin Nicolae Voievod şi lucrul acesta este precizat şi în pisania scrisă în greceşte şi în arăbeşte, lucru care-l va indigna pe Musceleanu, care socoate inscripţia arabă ca pe un semn de umilinţă faţă de turci. 13

Aşadar, la stăruinţa înaltului oaspete, şi după cum glăsuieşte şi pisania în arabă şi greceşte (tradusă de către cercetătorul Vasile Radu) a Bisericii acesteia, purtând hramul Sfântului Spiridon al Tremitundei, Făcătorul de Minuni, Constantin Mavrocordat porunci supuşilor săi, dar pe cheltuiala propriei visterii, rezidirea bisericii, din temelii.

12 I. Brezoianu, „ Monastirile zise închinate şi călugării străini”, Bucureşti, 1861, p. 57 – 58;13 Gr. Musceleanu „ Monastirea Sfântului Spiridon Vechi”, în „ Calendarulu anticu pe anul 1862, bucureşti, p. 65

81

„Aceasta sfântă şi prea cinstită biserică, cu hramul celui între sfinţi Părintelui nostru Spiridon al Trimitundei, Făcătorul de minuni, s-a zidit cu toate clădirile ei de primprejur în vremea stăpânirii Prea Înălţatului şi iubitorului de Hristos, Domn şi Stăpânitor a toată Ungrovlahia, Domn Ioan Constantin Nicolae Voievod, cu cheltuiala şi socoteala Prea Înălţimii Sale, pentru sufleteasca sa mântuire. Şi s-a închinat prea sfântului apostolicesc şi patriarhicesc scaun al marii cetăţi a lui Dumnezeu, Antiohia, fiind patriarh Prea Fericitul Kir Silvestru care, în vremea zidirii ei era de faţă şi supraveghea. În anul 1747 de la Hristos, Decembrie 8.”

82

curta inscripţie arabă rezumă cuprinsul pisaniei greceşti. 14

Textul arab al pisaniei Bis. Sf. Silvestru

“ Această biserică, întemeiată în cinstea Domnului celui Milostiv, a fost zidită la rugămintea lui Silvestru, patriarh apostolic, de fiul lui Nicolae Voievod, de precainstitul Constantin Vodă, care a închinat-o scaunului Antiohiei, cetatea de reşedinţă a lui Petru, cu hramul celui întru sfinţi (părintele nostru) Spiridon făcătorul de minuni. Voi care veţi citi aceste stihuri, cădeţi la pământ strigând: Întăreşte, Dumnezeule, temelia bisericii tale în vecii vecilor”

14 V. Radu, op. cit. p. 16 – 18. Preotul Vasile Radu aduce o critică întemeiată primei traduceri a lui Nicolae Iorga, publicată în „ Inscripţii din bisericile României”, 1905, Vol. 1, p. 267. Domnia sa precizează îndeosebi că la Mânăstirea Sf. Spiridon Vechi avem o mănăstire şi nu o biserică, aşa cum a tradus N. Iorga; vezi V. Radu, op. cit. p.12 – 14;

83

extul în limba arabă se află în partea de jos a pietrei, fiind scris cu literă de 1,5 – 5 cm, în relief.

n cuprinsul pisaniei se află cele două steme ale Ţărilor Române, îngemănate într-un medalion, iar sub acesta există patru litere greceşi: I K N β cu semnificaţia: Io Constantin Nicolae Voievod.

Stemele unite pe frontispiciul Hrisovului lui Constantin Vodă Mavrocordat dat Mânăstirii Mărgneni 17 februarie 1736

84

Semnificaţia stemei aflate pe Pisania Bisericii Sf. Spiridon Vechi

şa cum se vede în hrisovul dat mânăstirii Mărgineni, Constantin Vodă Mavrocordat foloseşte stemele reunite ale celor două ţări române, pe al căror tron s-a aflat în repetate rânduri. Totuşi, încă de la 1733, acesta a folosit însemne sigilare de tipul “ Nova Plantatio”, iar pe la 1737, pe când domnea în Ţara Românească a folosit o pecete pe care se află scena inspirată din binecunoscuta legendă a corvineştilor. Semnificativ este faptul că simbolul iconografic amintit mai sus, cu unele modificări, apare şi în stema aflată la baza portretului său, executat de pictorul J-E. Liotard.

xplicaţia folosirii simbolului “Nova Plantatio" este următoarea:

oievozii Ţării Româneşti au ajuns, după căderea Constantinopolului, cei mai importanţi sprijinitori ai bisericii ortodoxe, mai ales prin daniile şi ajutoarele oferite reprezentanţilor acesteia, din ţară sau de peste hotare. În acest fel, ei s-au substituit, în bună măsură, rolului jucat de împăraţii bizantini drept protectori ai ortodoxiei.

85

otrivit ipotezei unuia dintre cei mai mari specialişti români în heraldică, gen. Năsturel, reprezentanţii cei mai de frunte ai clerului din Constantinopole, dar nu numai, mai ales patriarhii, au proclamat pe domnitorii valahi drept DIADOHI ai împăraţilor din Orient, conferindu-le anumite prerogative, ce le erau doar patriarhilor în competenţă, cum ar fi semnarea şi pecetluirea Evangheliei Învierii, în Ziua de Paşti, şi dreptul de a sigila cu simboluri heraldice imperiale.

a urmare, simbolul “ Nova Plantatio”, pe care îl foloseşte Constantin Vodă Mavrocordat, are semnificaţia de “ nouă întemeiere”, de fondare a “Noului Oraş”, Romei Noi, adică a Constantinopolului.

cest element heraldic este specific doar şi numai doar iconografiei armorialelor Ţării Româneşti, nu şi Moldovei.

Patriarhul Silvestru, ctitor şi pictor

nsuşi Fericitul Kir Silvestru, care era de faţă şi supraveghea zidirea, a pictat cu mult meşteşug şi icoana Sf. Spiridon, ocrotitorul lăcaşului.

a, spre veşnică pomenire el pictă şi Acatistul Sf. Spiridon, cu următoarea inscripţie în limba arabă, scrisă de Petru Nofal din Tripoli, datată aprilie 1748. Din conţinutul acestei inscripţii aflăm că Vodă Constantin Mavrocordat închinase

86

Mânăstirea Sf. Spiridon Patriarhiei de Antiohia, când a aflat că “ al nostru scaun apostolic se află mai prejos decât celelalte 3 scaune patriarhiceşti şi că nu are încă nici o mânăstire care să-i fie închinată deosebit, ca pentru celelalte scaune patriarhale, din această ţară.” Inscripţia mai oferă câteva importante precizări: “Această mânăstire este aşezată la răsărit de râul care trece prin oraş şi este lipită de pod. El ( este vorba de Constantin Mavrocordat, n.n. ) a zidit-o din nou pentru pomenirea părinţilor săi şi a sa şi este lăcaş pentru ierarhii şi călugării arabi.” ( Înclinăm să dăm crezare acestei idei fiindcă, la 1798, o catagrafie din epocă menţiona în Mahalaua Sf. Spiridon Vechi numai 12 case, or este puţin probabil să se ridice o biserică numai pentru câţiva localnici. n.n.) “Clădirea şi toate chiliile cele dinlăuntrul mânăstirii au fost zidite în vremea şederii noastre acolo. În afară, mânăstirea are danii, aşezăminte şi moşii înscrise în condica mânăstirii.”

elebra icoană de lemn reprezentându-l pe Sf. Spiridon, încadrat cu scene din viaţa lui, avea dimensiunea 127/92 cm şi era aşezată în pronaos, în partea din dreapta; literă de 0,3 – 1,3 cm, pictată cu roşu pe fond auriu. Iată traducerea acestui text:

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Ia aminte, cititorule, că în anul 1747 de la Hristos am venit în Valahia. În această vreme era pe tron şi conducea ţara Măria Sa Constantin Voievod, feciorul lui Nicolae Voievod, fiul lui Scarlat, om cucernic, învăţat, temător de Dumnezeu, cercetător al Sfintelor Cărţi, iubitor de biserici şi cinstitor al preoţiei. Când a aflat că al nostru Scaun Apostolic se află mai presus decât toate celelalte trei scaune patriarhiceşti şi că nu are nici o mânăstire care să-i fie închinată deosebit, ca pentru celelalte scaune patriarhale, din aceasta ţară, Maria Sa i-a făcut danie această Sfântă Mânăstire, cu hramul celui între sfinţi slăvitorul Spiridon, Făcătorul de minuni. Această mânăstire este aşezată la răsărit de râul care trece prin oraş si este lipită de pod. El a zidit-o din nou pentru

87

pomenirea părinţilor săi şi a sa, făcând-o lăcaş pentru ierarhii şi călugării arabi. Clădirile şi

toate chiliile cele dinăuntrul mânăstirii au fost zidite în vremea şederii noastre acolo. În afară, mănăstirea are danii, aşezăminte, şi moşii înscrise în condica mânăstirii. Nădejde avem ca niciodată nu va fi lăsată la o parte pomenirea Măriei Sale Domnului, căci aceasta este o datorie pentru noi. Cu mijlocirea Sf. Spiridon, al cărui hram îl poarta aceasta mânăstire, să o întărească Domnul în slujba Sa şi sa o păstreze înfloritoare până la sfârşitul veacului. Aduceţi-vă aminte şi de noi, smeritul Silvestru, patriarhul Antiohiei, care ne-am străduit să căpătam aceasta danie, pomenindu-i numele lui şi al tatălui său Gheorghe şi al maicii sale Fotini, în toate rugăciunile, ecteniile şi sfintele liturghii. Rog pe Dumnezeu Cel Prea Înalt ca şi pe noi şi pe voi să vă învrednicească cereştii Sale Împărăţii. Anul 1748. Noi am zugrăvit această icoană, iar în mijloc am aşezat icoana cea veche împodobind-o cu argint. Scrisu-s-a aceasta de Petru Nofal, feciorul lui Gheorghe din Tripoli, scriitor în slujba mânăstirii, în anul 1748, luna lui aprilie, cea binecuvântată.”

in toate aceste mărturii reiese cu destulă limpezime că noul complex mânăstiresc al Sf. Spiridon a fost ridicat de Constantin Mavrocordat la 1747.

otuşi, este neîndoios faptul că trebuie să ţinem seamă şi de informaţiile date de Fotino şi Brezoianu, mai ales că s-a păstrat o dovadă materială a grijii pe care o purta lăcaşului membrii familiei Mavrocordat şi înainte de închinarea sa Patriarhiei de Antiohia.

stfel, N. Iorga a înregistrat pe o icoană inscripţia următoare: “ Sultana, Domniţa lui Nicolae Mavrocordat, 1745, iulie 28” 15. Icoana aceasta de lemn, îmbrăcată în argint aurit, avea dimensiunile 66/50 cm şi era aşezată în naos, în partea stângă, în faţa tâmplei. Literă de 0,4 cm, săpată. Text cu majuscule.

15 N. Iorga, op. cit. Vol. I, p. 268;

88

in pisania şi din inscripţia de pe Icoana Sfântului Spiridon mai este de reţinut că, în 1747, biserica apărea ca având în jur clădiri şi chilii, ridicate în acel an prin silinţele domnului Ţării Româneşti şi ale Patriarhului de Antiohia. Cu toate acestea, aceste construcţii, ca şi biserica, nu se făcuseră din senin, mai ales că şi înainte de acest an, lăcaşul apare documentar ca mânăstire şi nu ca biserică. Noua ctitorie a vechii mânăstiri a Floreştilor trebuie pusă în legătură cu persoana patriarhului Silvestru al Antiohiei.

oi ani se nevoiră meşteri pricepuţi să îndeplinească porunca domnească (1747 - 1748), înconjurând sfântul locaş cu chilii cum se cuvine şi han primitor de oaspeţi veniţi din alte zări. Chiriile şi câştigurile acestui han deveniseră scăpare din griji şi suferinţe pentru slujitorii Patriarhiei de Antiohia.

Înlesniri pentru Hanul Bis. Sf. Spiridon Vechi

n vremea lui Grigore Ghica Vodă, urmaşul lui Constantin Mavrocordat, lăcaşul acesta s-a bucurat de o egală cinstire. Astfel, la 25 iunie 1748, Mânăstirea Sf. Spiridon Vechi ia în stăpânire o parte din moşia domnească de la Bolintin, din margine de Bucureşti.

rintr-un hrisov domnesc din 11 octombrie 1748 aflăm că negustorii găzduiţi în hanul de pe lângă Mânăstirea Sf. Spiridon Vechi erau scutiţi de dări, cum ar fi: “ cai de olac, de podine, de schimbul banilor, precum şi de alte cheltuieli şi de toate orânduielile

89

ce ar fi peste an pe alţi negustori dentr-alte hanuri, fără numai de fumărit”.

acă oaspeţii erau de rang înalt, aceştia erau găzduiţi în chiliile Mânăstirii Radu Vodă, probabil mai încăpătoare şi adecvate cerinţelor specifice unor înalte feţe bisericeşti: Patriarhul Macarie al Antiohiei, Patriarhul Dionisie al Constantinopolului sau Patriarhul Gherasim al Alexandriei.

Biserica Radu Vodă, azi

90

otuşi, ei erau obligaţi să plătească egumenului mânăstirii chirii modice anuale (embatic) după cum urmează: 50/taleri pe an pentru o prăvălie mare şi 30 pentru una mică. Obiceiul, păzit cu straşnică poruncă, era ca la hanurile mânstireşti egumenul să ţină evidenţa chiriaşilor, a chiriilor încasate şi a altor obligaţii precizate în contractele de închiriere (sume de bani, termene, scutiri), de unde se vede treaba că reformele fiscale ale fanariotului domnitor Constantin Mavrocordat produceau roade în visteria ţării.

igur, mai erau şi nemulţumiţi, fiindcă în timpul domniei lui Constantin Racoviţă, orăşenii, socotindu-se nedreptăţiţi, “ au dat jalbă şi rugăciune” cum că strămoşii lor nu au plătit chirie nimănui, deci nici egumenului de la Sf. Spiridon Vechi, ce le cerea să plătească o modică, anuală, sumă de embatic, fiindcă locuiau pe locurile mânăstirii, dar domnul făcu dreptate, iar vecinii mânăstiri au stat în pace de acum încolo.

onstantin Mavrocordat ar fi vrut chiar să deschidă o şcoală la Mânăstirea Sf. Spiridon Vechi 16. Cum ştim prea bine, pe icoana Sf. Spiridon se amintea dorinţa ctitorului de a crea aici un loc de popas pentru călugării arabi.

16 G. Ionescu – Gion, op. cit. p. 12

91

a 1833, Elena Becerescu, un nume uitat azi, deschide un pension de fete pe lângă Biserica Sf. Spiridon, fără să primească nici un ajutor de la stat. Acest pension a funcţionat până la 1847.

ealtfel, o schiţă a proprietăţilor de pe malul drept al Dâmboviţei, (între Mânăstirea Sf. Ioan cel Mare, Mânăstirea Sf. Spiridon Vechi şi Mitropolie), datată 5 noiembrie 1804, arată drept proprietari cele trei bisericeşti lăcaşe amintite mai sus, precum şi 3 bogate văduve de boieri: Ecaterina Văcărescu, soţia lui Ienăchiţă Văcărescu, Aniţa Florescu, văduva vornicului Ioniţă Florescu precum şi pe Ecaterina Cantacuzino, văduva lui Răducan Cantacuzino.

in pisanie ştim că biserica se afla la răsărit de râul Dâmboviţa, lângă pod, aşa cum a dăinuit până în a doua parte a secolului XIX când, după asanarea râului şi lucrări inginereşti, ea ajunse pe malul opus, precum o vedem şi în zilele noastre.

i pentru a avea cheag şi snagă folositoare antiohianului scaun patriarhal, căruia i se închinase acest locaş, Constantin Vodă mai dărui acestei mânăstiri case şi locuri în Bucureşti dar şi moşii bogate pe meleaguri valahe.

e ştim însă despre această mănăstire mai înainte vreme? Ei, bine, aflăm dintr-un hrisov al domnitorului Şerban Cantacuzino, din 9 martie 1680, că aici fiinţa încă de demult o bisericuţă din lemn, probabil, după cum spun istorici vestiţi ai

92

oraşului Bucureşti, o ctitorie a boierilor Floreşti. Era un fel de paraclis al caselor acestora, situate pe malul Dâmboviţei, în apropiere.

ceastă ipoteză este enunţată pentru prima oară în erudita lucrare a istoricului G. D. Florescu, intitulată “ Bucureştii Vechi”.

erban Vodă, rămas în amintirea bucureştenilor nu numai prin şoseua ( Calea) ce-i poartă în prezent numele, drum direct spre Stambul, ci mai ales prin Biblia de la Bucureşti, şi totodată, prin începerea la anul de la naşterea domnului Iisus Hristos 1680, a zidirii Palatului de la Cotroceni.

cest Palat va fi fost folosit de mulţi dintre domnitorii Ţării Româneşti ca reşedinţă de vară, sau loc de refugiu în vremuri de molimă. Domni, regi şi preşedinţi au a-i mulţumi vrednicului de veşnică pomenire Şerban Voevod Cantacuzino pentru biserica, biblia şi palatul de care vorbirăm.

nsemnat trebuie să fi fost lăcaşul aceasta, Sf. Spiridon Vechi, dacă în jurul său avea, la 1716, case din zid, unde locuia un Mitrofan Tipograful, şi sub chip de mănăstire era înzestrată cu danii domneşti sau boiereşti.

omnitori fanarioţi, precum Ion Mavrocordat (la 1718), Mihail Racoviţă (la 1742), pomenitul Constantin Mavrocordat ( la 1747), Grigore II Ghica (1748) şi alţii la fel de milostivi, au dăruit acestei biserici preţioase ofrande: acareturi, moşii, case şi înlesniri.

93

n hrisovul lui Alexandru Ipsilante, din 16 August 1797, se întăreşte bisericii Sf. Spiridon Vechi “ milele ce le-a avut atât de la el însuşi, în Domnia întâia, câţi şi de la ceilalţi domni din urma lui, deci şi de la A. Moruzi, din 1793, Iulie 18.”

ată cum arată o carte de înlesnire, acordată la 1813 Bisericii Sf. Spiridon Vechi:

“Fiindcă sfânta şi dumnezeiasca mânăstire a Sfântului Spiridon-Vechi de aici din oraşul Domniei Mele Bucuresci, unde se află egumen cuviosul Anania, are milă atât de la fraţii Domni de mai înainte, cât şi de la Domnia Sa Constantin Vodă Ipsilante, prin cartea ce o văzum, cu leat 1806 Iunie 27, ca să ia vinărici din sud. Saac, însă din Valea Dobrotei I Vai de Ei, I Mărtineşti, I Popesci şi Chiliile, I Cuibul şi Nucetul, câte 2 bani de vadră, iar părpărul numai din poporul valea Dobrotii I Vai de Ei, I Mărtinesci, I Popesci I Chiliile, cum şi liude 6 de pricină de dajdie, oameni străini; care milă de vinăriciu şi părpărul, cum şi aceşti liude şase străini, ne Milostivim şi Domnia Mea de le înnoim şi, la vremea vinăriciului, să aibă a-şi trimite Mânăstirea omul său, ca să umble dimpreună cu vinăricerii domneşti la scrisul vinăriciului din numitele popoare şi, după ce va măsura vinurile cu cotul cel domnesc pecetluit, să facă două catastişe, iscălite atât de vinăricerii domnesci, cât şi de omul mânăstirii, şi unul să ia vinăricerii domnesci, după care să ia câte doi bani de vadră şi ploconul de nume, iar altul să rămâie la omul mânăstirii, după care să aibă a lua partea mânăstirii pe deplin câte doi bai de vadră şi părpărul, după cum se coprinde mai sus, făr de a se amesteca vinăricerii domnesci întru nimic la banii mânăstirii, nici a pretenderisi vre-o cheltuială sau zeciuială pentru ei, nici a sta cu vreo împotrivire omului mânăstirii; cum şi pentru scutelnici, să aibă a-i găsi, şi ducându-I la

94

Dumnealor ispravnicii, să-I cerceteze şi să le dea adeverinţă pe numele şi chipul lor, ca să li se dea şi pecetluiri gpd. Spre a fi sfintei mânăstiri de chiverniseală şi de întărire, iar Domniei Mele şi Părinţilor Domniei Mele vecinică pomenire; I sam receh gpd. – 1813 Februarie 15” Vel logofăt

i o altă carte, de la 1816, acordă aceleiaşi biserici alte asemănătoare înlesniri:

“ Dat-am acest Domnescul Nostru hrisov sfintei şi dumnezeescei mănăstiri a sf. Spiridon vechi de aici din Bucuresci, care este închinată la patriarhia Antiochiei şi cuviosul egumen de la această mânăstire Chir Anania, ca să aibă a lua pe fieş-care an milă de la ocnă taleri 500, pentru că această mânăstire aflându-se săracă şi cu puţin venit, şi fiind aici în oraşul scaunului Domniei Mele în vederea noastră, s-au arătat cu jalbă de rugăciune, numitul egumen arătându-ne proasta stare a acestei mânăstiri şi că au fost din vechime rânduiţi aceşti bani, pentru care văzum la mâna cuvioşiei sale şi hrisoave şi jalba lui rânduind-o la dumnealui Vel Logofătul de Ţara de Sus, prin anafora ce-au făcut arătare, că mila aceasta, din pricina iconomilor ce au fost după vremi la această mânăstire n-au îngrijit să o reînnoiască, şi că mânstirea fiind la o proastă stare, fără moşii şi fără alte acareturi are trebuinţă de ajutor şi de milă domnească; drept aceea, milostivindu-se Domnia mea printr acest hrisov domnesc ce-l dăm, înnoim mila de mai sus arătată pe seama acestei mânăstiri, de care poruncim dumi-sale epistatule al cămărăşiei ocnelor, ca să dai aceşti taleri 500 pe fieş-care an spre a fi sf. Mânăstiri de ajutor şi întărire, iar Domniei Mele şi răposaţilor Domniei Mele, vecinică pomenire; rugăm dar şi pe alţi domni care în urma noastră se vor învrednici a fi oblăduitorii acestei creştineşti ţări, să bine-voiască a înnoi şi a întări această milă, ca şi ale domniilor sale milă şi faceri de bine să fie în urmă de alţii ţinute în seamă şi am adeverit hrisovul acesta cu însăşi credinţa Domniei Mele I cu credinţa iubiţilor Domniei Mele: Gheorghe Caragea Voevod, Constantin Caragea Voevod, martori fiind şi dumnea-lor cinstiţi şi credincioşi boieri veliţi ai Dvanului Domniei Mele… şi s-au scris hrisovul acesta întru al patrulea an din întâia domnie a

95

Domniei Mele, aici în oraşul scaunului Domniei Mele, Bucuresci, la anii de la naşterea Domnului Dumnezeu şi mântuitorul nostru Iisus Hristos 1816, August 13, de Nicolae Logofăt de Divan.”

ntocmire zdravănă şi cu aşezământ, biserica avea, pe la începutul veacului al XVIII-lea, case de zid, solide, găzduind felurite feţe, cum ar fi Mitrofan Tipograful, după cum ne arată un document din 21 martie 1716. Chivernisindu-şi averea, egumenii atrăgeau danii domneşti, cum este prăvălia dăruită acestei mânăstiri, la 5 iulie 1718, de Ion Mavrocordat, dar şi multe altele, aşa cum se arată în documentele păstrate în arhive.

ar, vremurile de strălucire a mânăstirii încep să apună, astfel încât, după secularizarea averilor mânăstireşti (1863), Sf. Spiridon Vechi se transformă în biserică de mir, devenind filie, la început a Parohiei Mihai Vodă, iar ulterior Parohiei Sf. Apostoli, aflate toate în imediata sa apropiere.

96

Istoria Bis. Sf. Spiridon Vechi în sec. XIX

n anii domniei lui Cuza Vodă, biserica Sf. Spiridon Vechi avea următoarea înfăţişare:

“ Această monastire sau mai bine zis Han exista pe marginea râului Dâmboviţa, vis a vis de Casele Brâncoveneşti. Are o întindere foarte mare: în toate părţile este ocolită cu case şi prăvălii de închiriat. Deşi sunt vechi şi stricate, încât ai putea să crezi că nu sunt locuite de oameni, deşi în partea dreaptă şindrila după învelitoare a ajuns ca un gunosi putred (excepţie la casele egumeneşti, la care se vede o spoială cu var şi o învelitoare cu fier alb, celelalte toate sunt o ruină), cu toate astea, toate sunt închiriate pentru că sunt la loc bun, în apropiere de centru. Am zis Han, fiindcă aşa este cunoscut de toţi, pentru că nu seamănă a mânăstire, fiincă biserica nu are nici un turn, este învelită cu olane, nu are nici clopotniţă, care să se vază, pusă într-un colţ, înghesuiă între case mai înalte decât dânsa… În fine, a zidit case de speculă, în apropiere, încât a făcut anevoiasă trecerea unui singur om, ce ar vrea să ocolească. Curtea este destul de spaţioasă, poate să manevreze un regiment de oştire. Am zis că biserica este învelită cu olane, pe afară văzând-o crezi că ar fi o magazie, pe dinăuntru jumătate albită cu var, nu are nici un odor preţios, un foarte mic număr de candele, un policandru sărac şi alt nimic.” După această descriere deprimantă, Musceleanu mai adaugă următoarele: “ Această biserică are destul venit încât s-ar putea singură să se rezidească destul de falnic, iar nu aşa precum se găseşte astăzi, tocmai ca o biserică din turchia, dar acest venit se consumă altfel…. Mai cu seamă că egumenul actual, care precum crez, încă nu a ajuns etatea de 30 de ani. “ 17

17 Gr. Musceleanu, op. cit. p. 85 – 86

97

rumoasă şi însemnată ctitorie domnească trebuie să fi fost Mânăstirea Sf. Spiridon Vechi dacă este prezentă în toate planurile şi hărţile oraşului Bucureşti, începând cu acela al lui F. I. Sulzer (care scrie o lucrare dedicată Principatelor Dunărene, tipărită laViena, în anul 1781, la sfârşitul căreia publică o hartă a oraşului, unde este menţionată Biserica Sf. Spiridon Vechi) şi F. Purcel (Planul Bucureştilor) aşa cum arătau aceştia în secolul XVIII sau mai cunoscuta hartă a Bucureştilor a lui Artur Boroczin (1852), realizată la porunca domnitorului Barbu Dimitrie Şirbey.

iserica aceasta părea să călătorească de pe un mal pe altul al Dâmboviţei, asemănător patronului său, Spiridon făcătorul de minuni, neobosit călător taumaturg. Şi nu este de mirare, fiindcă la începuturile sale, Dâmboviţa cea plină de şerpuitoare coturi, se apropia foarte mult de biserica Sfinţii Apostoli, astfel încât, după ce

Palatul Brâncoveanu şi Dâmboviţa în anul 1870

98

străbătea mahalaua Arhimandritului, tăia Drumul Cilibiului, între bisericile Sf. Apostoli şi Sf. Spiridon Vechi, îndreptându-se spre Curtea Veche sau Curtea Domnească.

ulte şi aprige vremuri a cunoscut mănăstirea Sf. Spiridon Vechi, (cutremurele din 1802 şi 1838 îndeosebi, când dispare turla, au afectat-o mult) până la mijlocul veacului al XIX-lea, când clădirile înconjurătoare deveniseră o veritabilă ruină, necesitând degajarea lor, altfel ameninţau să se prăbuşească, devenind un pericol public.

ncă din anul 1830, edilii Bucureştilor erau preocupaţi de starea clădirilor aflate pe malul Dâmboviţei, cum vedem şi în actul pe care îl reproducem mai jos:

“ 1830 22 martieComisia întocmită pentru înfrumuseţarea politii Bucureştilor.Domnealui biv vel căminar Iancul Cărbunescu, epitropul

Mânăstirii Sf. Spiridon.Fiindcă această comisie asupra lucrărilor însărcinării ce este pusă

asupră-i, are trebuinţă neapărată ca să vază toate ctitoriceştile documenturi ale acestei mânăstiri, pofteşte comisia pe dumneata, ca poimâine, luni, la 24 ale următoarei, la 6 ceasuri turceşti din zi, să osteneşti a veni aici, împreună cu toate pomenitele documenturi spre a se vedea.”

99

u ştim ce au hotărât atunci aceşti dregători ai oraşului, dar se vede că nu au ajuns la nici un rezultat, de vreme ce, peste 17 ani, clădirile de la Sf. Spiridon Vechi erau din nou în atenţia lor.

a 1847 Mânăstirea Sf. Spiridon era stricată rău, astfel încât, printr- un ofis al autorităţilor orăşeneşti, datat 28.06.1847, se cere stareţului mânăstirii să dărâme trei prăvălii dinspre Dâmboviţa, inclusiv alte încăperi, ce ameninţau să se prăbuşească. Totodată se recomandă repararea altor părţi ale hanului.

“ Comisia Văpselii Roşie Anul 1847, luna iulie 28Nr. 2303Oraşul BucureştiPreasfinţeii Sale, părintele arhiereu Palmiros, năstavnicul

mânăstirii Sf. Spiridon Vechi.După raportul îndreptat de comisie către cinstita politie, primindu-

se drept răspuns porunca cu nr. 7263, prin care arătam că în urma înştiinţării făcută Cinstitului sfat oăşenesc, pentru proasta stare a hanului Sf. Spiridon, a primit şi ea răspuns de la acest cinstit sfat, prin adresul cu nr. 2345, prin care îi arată că orânduind pă unul din cilenii săi, împreună cu domnul arhitectonul oraşului, spre cercetarea acestui han, a primit din parte-I următoarea relaţie:

“ Mergând suptiscăliţii la faţa locului şi luînd în băgare de seamă cu de-amăruntul, am văzut ce este de neapărată trebuinţă, a să pune la cale dărâmarea cât şi meremeturile în jos arătate anume, spre apărarea primejdiei ce să poate ivi, adică:

1. trei prăvălii care sunt despre podul Dâmboviţei ce se lucrează croitorie, cizmărie şi strungărie, să se dărăme, reclădindu-se după plata ce se va lua de la constitul sfat.

100

2. la tinda bisericii să se dărâme bolţile, făcându-se de şipci3. la odăile despre apus, să dărâme cercurile de deasupra stâlpilor celor de zid, spre aşezarea învelitoarei de deasupra ei, făcându-li-se legături cu două rânduri de şine de fier, la căpătâiul numitelor odăi despre partea stângă. 4. totodată, să se aducă în bună stare şi grajdul care s-a prăvălit, mai cu seamă că are o povară mare de olane deasupra lor, spre a nu se simţi mai rău.”

Şi cum nu era de glumit, “ sunteţi pofiţi ca, în soroc de zece zile, să puneţi negreşit în lucrare părerea de sus arătată.”

rătatele primejdii îşi arătaseră forţa în trecut, la 11 decembrie 1844, când „ pe la 11 noaptea, este cuprinsă de flăcări locuinţa arhiereului Palmiros, din curtea Hanului Sf. Spiridon Vechi. Focul este stins cu cea mai mare iuţeală înainte de a face mari stricăciuni” cum spuneau ziarele vremii.

101

Oraşul Bucureşti văzut de la Curtea Arsă, 1841 (După M. Bouquet)

102

“ Focul cel Mare”Bucureşti, 23 martie 1847(Acuarelă din Mustacoff)

103

Case năruite pe marginea Dâmboviţei (foto: L. Angerer)

şa se face că, la 1862, Mânăstirea Sf. Spiridon Vechi, năruită din prea multele stihii ce s-au abătut asupra ei, se pregăteşte de reparaţii,. Acestea au loc, însă, ceva mai târziu, în 1865.

um ştim, casele egumeneşti, chiliile şi celelalte acareturi specifice unui han se ruinaseră iremediabil. Doar clădirea

104

bisericii, suferind vizibile schimbări, părea de nezdruncinat. La origine, biserica aceasta avea dimensiuni neînsemnate, construită pe plan trilobat, lărgindu-i-se ulterior pronaosul, prin împingerea zidurilor în afară, începând chiar de la punctul de pornire a absidelor laterale, şi pridvorul.

cest pridvor, tinda bisericii, deschis şi mărunţel, ca dimensiuni, avea iniţial doar patru coloane, ce sprijineau arcadele molcome ale bisericii.

ronaosul a fost şi el lărgit, prin adaos de încă două coloane, pe care se sprijină cele două arcade laterale, ce fac intrarea în pridvor. Privită din exterior, bisericuta siriană este sobră, cu pereţi exteriori tencuiţi cu modestie, fără panouri sau arcaturi decorative.

ceastă sărăcie arhitecturală contrastează însă cu coloanele pridvorului, din piatră, având baze pătrate şi caneluri răsucite, terminate cu elegante frunze de acant. La ultimele reparaţii, făcute spre ciuda lui N. Iorga, faţada a primit un fronton deasupra porticului. De asemenea, biserica are şi o frumoasă uşă din lemn sculptat, ca şi vechea tâmplă de veac fanariot.

105

Bis.Toţi Sfinţii(Carol Popp de Szathmari)

106

Dâmboviţa, 1869 ( A.Preziosi)

107

Panorama Bucureştilor, 1909(în fundal Bis. Spiridon Nou)

108

Podul Radu Vodă, 1877(foto F. Duschek)

flăm de asemenea că, pe la 1875, biserica încă mai

109

“ era împrejmuită cu case”, aici locuind, uitaţi de vreme şi “ doi bătrâni cântăreţi greci, Simeon şi Aristide, care erau din ultima rădăcină a fanarioţilor” .18

n anul 1875, spre sfârşitul anului, deşi fusese reparat în nu puţine rânduri, hanul Mânăstirii Sf. Spiridon va fi demolat, eveniment prilejuit de începerea lucrărilor de canalizare şi rectificare a Dâmboviţei. Molozul rezultat din dărâmarea hanului a fost întins în jurul bisericii, acoperit cu pământ, astfel încât intrarea în biserică a ajuns să fie cu aproape un metru mai jos decât nivelul străzii.

Preoţi, 1875 (H.M.Teatre)

18 Marin Dumitrescu, „ Istoricul a 40 de biserici din România”, Bucureşti, 1907, Vol. III, p. 76 - 77

110

lterior, o parte din terenul hanului a rămas liber, iar pe partea de miazănoapte s-au construit diferite clădiri, precum “Societatea de Tir”, transformată ulterior în local de teatru. Această societate se numea oficial “ Societatea Română de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn”. Ea a fost înfiinţată de profesorii Gheorghe Moceanu şi Constantin Constantiniu.

Între anii 1875 şi 1907, “ statul a dărâmat casele din jurul bisericii şi a construit băi cu un mare bazin şi a construit şi localul societăţii de tir şi dare la semn, care se află în bună stare” . 19

Dealtfel, în anul 1879, cu ocazia aceloraşi lucrări de regularizare a râului, este dărâmată şi Casa Floreştilor, aflată în apropierea Bis. Sf. Spiridon Vechi, în mahalaua Scorţarului (Mahalaua Scorţarului se mai numea şi Mahalaua Şerban Vodă). Floreştii, după tradiţie, ar fi ridicat acolo prima bisericuţă de lemn.

ndreptări şi demolări vor mai fi şi în 1877, dar cele mai importante schimbări vor fi cele din 1881, când biserica ajunge pe malul drept al Dâmboviţei, şi la 1898, când este dărâmată clopotniţa.

19 ibidem, p. 77.

111

Bis. Sf. Spiridon – o biserică pe malul Dâmboviţei

ste nevoie să explicăm cum s-a produs această schimbare a locului tradiţional al Bisericii de pe un mal pe altul al Dâmboviţei.

Dâmboviţa crea mereu bătăi de cap locuitorilor, prin revărsările neîncetate. De aceea, domnitorii porunceau administratorilor oraşului să îndrepte lucrurile, cum vedem şi din hrisovul de mai jos:

“ Io Ioan Gheorghe Caragea VoevodCinstite şi credincios boerule al Domnei Mele dumnea-ta Vel

Vornice Iordache Slătinene, nazîrule al Casei Podurilr, fiind-că podul dintre casele stolnicului Dumianu şi dintre Sf. Spiridon cel vechi, ce urmează spre podul gârlei, este foarte stricat, după cum şi înşine Domnia Mea trecând pe acolo ne-am pliroforisit prin chiar vederea noastră, de aceea poruncim domniei-tale, ca ducend podurile vechi ce se scot de la Podul Mogoşoaiei, să orânduiască făr de zăbavă se drege negreşit acel pod. Tolco pisah GPD. 1814 Iunie 13”

112

Dâmboviţa la Radu Vodă, 1869 (A. Preziosi)

113

Lucrări de acoperire a Dâmboviţei

114

şadar, la 2 noiembrie 1880 încep lucrările de canalizare a râului, încredinţate antreprenorului francez A. Boisquerin, însă după planurile întocmite de arhitectul român Gr. Cerchez.

n Bucureşti, furnizarea apei de băut a fost o problemă serioasă nu de ieri, de azi, ci de peste două secole!

e la mijlocul veacului al XVIII-lea, necesitatea aprovizionării Capitalei cu apă potabilă preocupa atât pe locuitori, cât şi pe domnii Ţării Româneşti.

ub domnia lui N. Mavrogheni (1787), reţeaua de alimentare a oraşului Bucureşti a fost simţitor lărgită, apa fiind captată printr-un canal de la Crevedia şi Ciocăneşti.

n vremea lui A. Ipsilanti, sistemul de aprovizionare cu apă din râul Dâmboviţa a fost parţial înlocuit, cantitatea de apă potabilă fiind adusă prin conducte de la Creţuleşti. Tot în cursul domniei acestui fanariot (1774-1782), s-a executat în comuna Lunguleţu o mare lucrare hidraulică, respectiv devierea Dâmboviţei spre Argeş, pentru a se feri Capitala de inundaţii.

omnul care i-a urmat, Mihai Constantin Şuţu, a avut şi el în vedere îmbunătăţirea sistemului de aducţiune a apei potabile a

115

oraşului. El porunceşte aducerea apei de băut până la Podul Mogoşoaiei, din surse aflate în afara Bucureştilor.

a urmare, acum apar şi primele cişmele pe străzile oraşului (1779) şi o nouă afacere: “casa cişmelelor”. Cu această îndeletnicire prosperă se ocupau doi “neguţători de apă”, “sulugi-başa”: Papazoglu Hagi Dimitrie şi Panait Hagi Nica, cărora Vodă Şuţu le încredinţă postul de casieri la Epitropia Apelor.

lături de ei, existau şi paznici ai cişmelelor. Mai toţi locuiau în Mahalaua Stejarului unde, în timpul Brâncoveanului, se afla “Şipotul Fântânilor”.

e cunoaşte că, după încheierea Tratatului de la Kuciuk-Kainargi (1774), comerţului şi industriei manufacturiere, aflate într-un stadiu incipient, li se oferă o şansă de dezvoltare semnificativă. Ca urmare, acum apar mori şi postăvării, situate pe malurile Dâmboviţei, atât în amonte cât şi în avalul râului ce străbate capitala Ţării Româneşti.

in documentele vremii rezultă prezenţa multor mori, vaduri şi poduri, sau chiar manufacturi de producere a hârtiei. Aceste exploataţii, realizate pe firul Dâmboviţei, sporeau valoarea proprietăţilor existente.

116

117

n secolul al XIX-lea, existau pe Dâmboviţa, după cum se ştie, câteva poduri, consemnate într-o catagrafie întocmită de topografii ruşi în vremea Regulamentului Organic.

ceste hărţi înregistrau un număr de 5 poduri, de la vărsare la izvorul Dâmboviţei!

e moşia Fundeni este menţionată cea mai veche manufactură de producere a hârtiei, aparţinând Biv - Vel Vistierului Dumitrşcu Racoviţă, numită în documentele vremii “hardughia de pe apa Colentinei” (1765-1776).

alta, similară, este instalată pe moşia Ciorogârla - Catichea. A funcţionat din 1796 până în primul deceniu al veacului al XIX-lea. Anterior anului 1862, pe malurile Dâmboviţei se aflau în exploatare nu mai puţin de 49 de mori de apă.

118

Alexandru Ioan Cuza şi Al. Davila, vizitând cartierul

“Tabaci”, inundat de Dâmboviţa (1862)

119

Dâmboviţa pricinuieşte daune cartierele bucureştene

in nefericire, multe dintre ele creau un mare pericol pentru localnici, mai ales în timpul ploilor abundente, când se produceau mari inundaţii. Apele stagnau sub formă de bălţi şi lacuri cu aspect tulbure, creând focare de infecţii, care periclitau sănătatea locuitorilor.

in acest motiv, în anul 1840, domnitorul Ţării Româneşti porunceşte închiderea morilor situate în amonte şi desfiinţarea stăvilarelor de pe Dâmboviţa.

ar decizia definitivă va fi luată abia în urma gravelor inundaţii din anii 1864 şi 1865, care au afectat cel mai periculos pe locuitorii Capitalei.

cum, stăpânirea decide măsura desfiinţării tuturor morilor aflate pe malurile Dâmboviţei, şi nu erau puţine !

120

Pod peste Dâmboviţa, 1869( A. Preziosi)

121

Bucureşti , 1876

(după un tablou de F. Sorrieu)

122

Lucrări de sistematizare a Dâmboviţei

Solemnitatea deschiderii şantierului a avut loc într-un pavilion special amenajat, lângă Podul de Fier, de pe Calea Văcăreşti, lângă „fântâna apelor”, în prezenţa domnitoului Carol, a primarului general D. Cariagdi, şi a altor oficialităţi. Carol I a ridicat prima lopată de pământ, cu o cazma specială, cu limba de argint şi cu coada de abanos şi argint. Pe limba cazmalei era scris:

„ Cazma întrebuinţată la începerea lucrărilor Dâmboviţei, în ziua de 2 noiembrie 1880, sub Domnia lui Carol I „

lbia râului a fost adâncită cu 6 metri, au fost taluzate malurile, construite mai multe poduri de piatră şi de fier dar, mai ales, rectificat cursul Dâmboviţei. Astfel, vor dispărea ostroavele, numeroasele meandre ale râului, inclusiv marea buclă din dreptul Bisericii Sf. Spiridon Vechi, încât construcţiile aflate pe malul stâng al râului se vor găsi acum pe malul drept.

ucrările se vor finaliza abia peste 6 ani, la sfârşitul cărora bucureştenii vor admira 2 căderi de apă (la Grozăveşti şi Vitan) şi câteva poduri noi: 7 de piatră şi 5 de fier. În toponimia oraşului, se vor mai păstra, până în zilele noastre denumiri precum: Podul Grozăveşti, Podul Mihai Vodă, Podul Vitan etc.

123

Dâmboviţa, la începutul sec. XX

124

Documentele Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi aflate în arhivele naţionale

n anul 1954, o vrednică cercetătoare a Arhivelor Statului, Maria Pănoiu, clasifica după criterii ştiinţifice actele Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi.

ocumentele aflate în depozitele arhivelor naţionale însumează 791 unităţi arhivistice, împărţite în 21 de pachete, la care se adaugă încă două manuscrise în limba greacă (ms. 317 şi ms. 318), în care sunt trecute contractele embaticarilor de pe moşiile Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi.

ontractele de embatic (sau emfiteoză, din cuvântul grecesc emphýteusis, plantare, adică „arendare așa de lungă, încât poți planta și aștepta până când pomii vor rodi”) ale acestei mânăstiri reprezintă o veritabilă catagrafie a tuturor embaticarilor care se găseau la mijlocul veacului XIX pe moşiile sfintei mânăstiri, pornind de la capătul Uliţei Herăstrăului şi Podul Mogoşoaiei, până la moşia Sf. Sava iar, înăuntru, în mahalalele Sf. Vasile, Sf. Visarion şi Cişmeaua Roşie.

ondicile Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi sunt inventare foarte minuţioase şi pot constitui un tezaur de date istorice. De aceea este necesar să prezentăm câteva reguli cu privire la embaticarii Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi, dar cele descrise mai jos erau valabile pentru toate moşiile mânăstireşti.

125

hiriaşii aflaţi pe o moşie mânăstirească erau liberi să clădească case şi alte «namestii», să sădească pomi, să planteze viţă şi, în fine, puteau să facă toate îmbunătăţirile, fără să fie împiedicaţi, însă cu respectarea următoarelor condiţii:

mbaticarul care solicita o bucată de pământ se învoia să dea o sumă oarecare la semnarea contractului, „ca ajutor pentru mânăstire”, cu menţiunea expresă că locul respectiv este al mânăstirii şi nu al embaticarului;

lauza de mai sus avea un scop bine precizat: să forţeze embaticarul să plătească ratele egumenului mânăstirii, în mod regulat, adică de zilele de Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru.

mbaticarul se mai obliga să aducă de Paşti, de Crăciun şi la Hramul Bisericii o anumită cantitate de lumânări, unt-de-lemn, smirnă, tămâie, după învoială.

126

Figuri de târgoveţi, odinioară embaticari

mbaticarul nu puteau să vândă vin, rachiu, să ţină băcănie, cu mici excepţii, ori să aibă scaun de măcelărie şi cuptor (de pâine).

nele dintre aceste restricţii puteau fi anulate de embaticar prin efortul de a convinge pe egumen că nu va concura produsele obţinute pe moşiile mânăstireşti, în schimb era strict interzis de a ţine cârciumă pe moşia mânăstirii (se înţelege că egumenii greci ai mânăstirilor administrau multe din plantaţiile de

127

vie din Ţara Românească iar ei doreau ca băuturile, în special vinurile, rachiurile, ţuica să fie monopol exclusiv.)

ând embaticarul voia să-şi vândă casa unui cumpărător, aceasta urma să se realizeze cu ştirea egumenului, care trebuia să treacă numele noului embaticar în condica de socoteli a mânăstirii. În situaţia în care embaticarul încălcă această regulă, atunci mânăstirea este liberă să cumpere casa, dând o despăgubire echivalentă fostului chiriaş.

acă nu se plăteau în mod regulat ratele, atunci egumenul putea să transfere casa unui altui embaticar, de la care se recuperau ratele datorate.

ânăstirea Sf. Spiridon Vechi beneficia de dreptul de a avea clăcaşi.

ceştia erau obligaţi să ofere mânăstirii „ câte un taler şi o găină de tot omul, 3 oameni de clacă zilnic, câte o para de fiecare stup, şi câte 4 bani de fiecare oaie”, dar li se interzicea de a vinde vin sau rachiu.

iganii mânăstireşti, ca şi cei boiereşti, munceau pe moşii, primind în schimb hrană şi îmbrăcăminte.

n timpul iernii, ţiganii mânăstireşti erau liberi să umble prin ţară, vânzând produse manufacturate.

i mai erau folosiţi ca bucătari, lăutari dar şi ca bufoni, mult apreciaţi la petreceri.

128

oşiile mânăstireşti deţineau sute şi mii de pogoane de teren arabil, vii, livezi etc. Ele încasau sub formă de embatic sume frumoase de la bunurile închiriate, beneficiind şi de alte privilegii: vinăritul, oieritul, bolovanii de sare de la ocne, cârciumi în care se vindeau numai bucate mânăstireşti.

n concluzie, embaticurile, clăcaşii, robii, stupii, casele, prăvăliile, bălţile, iazurile, morile etc erau izvoare nesecate de venituri.

Chipuri de bucureşteni (Carol Popp de Szathmari)

129

entru a culege rodul acestor proprietăţi, se ducea o luptă greu de imaginat în zilele noastre, în care erau angrenaţi egumenii greci.

upă 1821, Turcia a interzis ocuparea posturilor de egumen de către călugări greci, pentru a curma astfel lăcomia acestora şi jaful asupra veniturilor şi averilor mânăstirilor româneşti.

recând la celelalte categorii de documente, precizăm că, până la ora actuală, cel mai vechi document din lotul aparţinând Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi, aflat în depozitele arhivelor naţionale, este datat 20 mai 1640 (7148) şi se referă la o cumpărare de ocină la Stănceşti

mpărţite după criterii cronologice, manuscrisele interesând istoria Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi se ordonează astfel:

8 documente aparţin veacului al XVII-lea, 97 de documente sunt datate secolul XVIII iar lotul cel mai numeros este din secolul XIX: 684 documente.

intre cele două 21 de pachete amintite mai sus, următoarele prezintă o importanţă mai mare:

130

achetul 9 conţine documente de corespondenţă cu Patriarhia Antiohiei;

achetul nr. 10 se referă la locurile de case din Mahalaua Scorţarului şi Şerban Vodă, toate proprietăţi ale Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi.

achetul nr. 11 conţine diferite contracte ale Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi privind moşiile sale Bolintin şi Spiridoneanca.

achetul nr. 13 însumează documente privind moşiile Popeşti, Poenari, Bolintin şi Colentina.

achetul nr. 14 adună documente referitoare la arendarea moşiilor Mânăstirii Sf. Spiridon Vechi.

achetul nr. 15- locuri cu embatic din Bucureşti.

achetul nr. 16- contracte pentru nişte case de lângă Mănăstire.

achetul nr. 17- corespondenţa cu patriarhii de Antiohia.

131

achetul nr. 18- documentele moşiei Stăneşti (Buzău).

esigur, dintre sutele de documente evocate mai sus, ilustrăm doar pe cele mai semnificative.

1792 nov.1 – Constantinopole, obligaţii ale mânăstirii, orig. grec, pac.XVII/13;

1793 sept. 17 - idem, orig. grec. pac.XVII/17; 1794 iul. 22 -interesele mânăstirii, scrisoare, orig. grec.

Pac.XVII/21; 1798 - idem, orig. grec. pac. XVII/33; 1805 oct. 6 - despre grajdurile mânăstirii, pach. XVII/55; 1806 – 1809 - despre odăi şi magazii, pac. XVI/2; 1816 - danii domneşti de ocne, orig. pac. I/32; 1823 - odăile mânăstirii, preţuire, orig. pac. XVI/7 1830 - catastih de averea mânăstirii, orig. grec. pac.

VIII/21; 1832 mai 26 - socotelile egumenului mânăstirii, pac. IV/7; 1833 mart. 8 - moşiile mânăstirii, orig. pac. XIX/6; 1833 iulie 30 – odăile egumeneşti, dărâmare de bolţi;

p.XIX/8;1833 - despre moşiile mânăstirii Sf. Spiridon

Vechi, p.XIX/9;

1834 mart. 26 - hartă administrativă, face trimitere la mănăstire, orig.

pac. XIX/11; 1834 apr. 16 - obligaţiile mânăstirii; pac. XIX/12; 1834 iul. 1 - moara de cai a mânăstirii, invitaţie de a fi

reparată, pac. XIX/12; 1834 - idem, pac. XIX/13;

132

1834 - averea mânăstirii, orig. grec pac. IV/14; 1836 iul. 10 - Atanasie Palmiras invitat la Bis. din Ruşii

de Vede orig. pac. XIX/25; 1836 oct 26 - măsuri pentru ca oraşul să nu se mai

întindă, orig. pac. XIX/28; 1836 oct 26 - Bucureşti, hotare şi împărţire, idem; 1838 ian 21 - poruncă pentru arătarea pagubelor produse

de cutremur; orig. pac. XIX/37; 1838 - înfiinţare de şcoli pe moşiile mânăstirii, orig. pac. XIX/48;

1838 - poruncă pentru predarea cărţilor aflate la mânăstirea Sf. Spiridon bibliotecarului colegiului Sf. Sava, orig.

pac. XIX/51; 1838 aug. 25 - înfiinţare de şcoli pe moşiile mânăstirii, orig. pac. XIX/52;

1839 nov. 20 - morile mânăstirii, orig. pac. XIX/55; 1839 dec. 13 - poruncă pentru refacerea porţilor curţii

bisericii, orig. pac. XIV/7; 1841 mart. 21 - despre pădurile mânăstirii, orig. pac.

XIX/72; 1842 ian. 5 - obligaţiile mânăstirii, orig. grec pac.IX/26; 1844 ian. 8 - paharnicul Ioan Eliade; ofis domnesc pentru

mânăstire prin care se cere cumpărarea de cărţi; pac. XIX/158;

1844 aug. 17 - Damasc, obligaţiile mânăstirii, orig. grec pac. IX/31

1845 aug. 3 - clădire, reparaţii, pac. XIX/156; 1845 oct. 8 - pricini pentru hotare între moşiile Colentina şi Grozăveşti, orig. pac. XIII/10; 1845 dec. 3 - recomandare pentru cumpărarea tabloului lui

Mihai Viteazul, orig. pac. XIX/169; 1847 apr. 7 - instrucţiuni pentru clădire şi reparaţii, pac.

XIX/200 1847 apr. 7 - plata Psaltirii trimise de Patriarhul de la

Ţarigrad, orig. pac. XIX/201;

133

1847 - hanul mânăstirii, reparaţii pac. XIX/202 si 203;

1850 nov. 7 - Constantinopol, interesele mânăstirii, orig. grec

pac. IX/46, 47,48 1851 feb. 27 - Listă de moşioarele şi locurile sau

acareturile mânăstirii, orig. pac. XI/19; 1851 iun. 4 - Constantinopol, obligaţiile mânăstirii,

orig. grec. pac. IX/52; 1852 iun. 15 - Antiohia, obligaţiile mânăstirii, orig. grec. pac.IX/51.

Documente privitoare la Bis. Sfântul Spiridon Vechi aflate în Arhiva Comisiei Monumentelor Istorice

134

biserica Sf. Spiridon Vechi a cunoscut lucrări de reparaţii, în anii: 1865, 1877, 1914, 1939 si 1951, fiindcă poziţia sa pe malul apei i-a afectat mult rezistenţa.

e altfel, în veacul al XX-lea, această bisericuţă era situată cu aproape 1 metru sub nivelul străzii, iar circulaţia vehiculelor îi afecta în continuu structura de rezistenţă.

entru a pune adevărul la îndemâna cititorului din zilele noastre, iată mai jos documente care prezintă modul în care mai marii vremurilor trecute au catadichsit să păstreze fiinţa acestui juvaier printre lăcaşurile de cult bucureştene.

u fost două urgii ce s-au abătut asupra bisericii Sf. Spiridon Vechi: câinoşenia naturii (inundaţii, cutremure, incendii) şi zavistia oamenilor (indolenţă, neglijenţă, rea voinţă, duşmănie).

lădită atât de aproape de malul Dâmboviţei, este de mirare cum de a reuşit să supravieţuiască atâta amar de vreme. Alte biserici nu au rezistat agresiunii apelor învolburate, cutremurelor, mai ales, cum s-a întâmplat cu una dintre bisericile ridicate de Domniţa Bălaşa în apropiere. Dar nu despre aceste fenomene vom

vorbi în continuare, ci de modul cum s-au raportat edilii Bucureştiului în două momente cruciale ale existenţei oricărui monument istoric important: reparaţii/restaurări sau decizii de demolare.

135

iserica Sf. Spiridon Vechi a cunoscut toate aceste tribulaţii. Iată ce spunea Iorga cu privire la modul în care s-au restaurat aceste preţioase monumente de artă relgioasă, din vremea sa:

“ La Arnota, la Mislea, Mitropolia Târgoviştei, la Stelea, la Târşor, la Vieroş, stilul vechi nu fu schimbat, dar la Curtea Veche din Bucureşti, la Sf. Gheorghe Nou, la Sf. Spiridon Vechi, tot caracterul bisericilor fu nimicit, cu o inconştienţă naivă…” ( N. Iorga, “Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor”, Vol.2, Bucureşti, 1932, p.236-237).

xistenţa bisericii Sf. Spiridon Vechi a pendulat între două poziţii diametral opuse: a fi dărâmată (eventual translatată) sau a fi păstrată şi restaurată.

136

Biserica Sf. Gheorghe Nou

rezentăm, în paginile următoare, câteva documente din Arhiva Comisiei Monumentelor Istorice care ilustrează această istorie neştiută a bisericii mavrocordate.

ceste documente ilustrază două chestuni importante ce trebuiesc prezentate: atât în veacul al XIX-lea, cât şi în cel următor, Biserica Sf. Spiridon Vechi a avut o situaţie incomodă vis à vis de planurile de sistematizare ale edililor urbei lui Bucur.

137

u este de loc un secret faptul că, în secolul al XIX-lea, s-au exercitat repetate şi puternice presiuni asupra acestui aşezământ religios, în sensul de a se demola construcţiile din jurul bisericii (hanul, clopotniţa, clădirile anexă), din diverse motive invocate de autorităţi.

na dintre motivaţii a constat în aşa zisa nevoie de sistematizare a oraşului. Astfel, în secolul al XIX-lea s-a invocat acţiunea de drenare a Dâmboviţei, de asanare şi regularizare a cursului acestui râu, motiv pentru care biserica a fost în situaţia de a se supune schimbărilor prevăzute în schiţele şi planurile amintite, diminuându-se suprafaţa pe care o avea în proprietate sau dărămându-se acareturile înconjurătoare.

n prima parte a secolului XX, asupra existenţei acestei biserici a planat o altă gravă ameninţare: sistematizarea Pieţii Senatului şi proiectul construcţiei acestei instituţii puneau în pericol de demolare biserica Sf. Spiridon Vechi.

n a doua jumătate a veacului al XX-lea, biserica a sucombat însă tot ca urmare a apariţiei unor alte planuri de sistematzare a oraşului ( este vorba de construcţia Centrului Civic).

138

n anii 80 ai secolului trecut, asemănător situaţiei din cea de a doua jumătate a secolului XIX, când asupra multor zeci de biserici şi mânăstiri s-au abătut efectele “ secularizării” averilor mânăstireşti, apare o altă agresiune colectivă, de proporţii: “sistematizarea” unor cartiere întregi ale oraşului a condus la dispariţia prin demolare a peste 20 de lăcaşe de cult.

l doilea aspect care rezultă din consultarea arhivei Comisiei Monumentelor Istorice este lupta continuă a preoţilor parohi, a enoriaşilor, a erarhilor Bisericii Ortodoxe Române, a unor specialişti în domeniul monumentelor istorice şi restaurărilor pentru păstrarea acestei biserici, pentru repararea şi restaurarea ei.

139

1914- N. Ghica şi G. Balş sunt solicitaţi să găsească soluţii pentru salvarea de la dărâmare a Bis. Sf. Spiridon Vechi, prin

integrarea ei în noua Piaţă a Senatului.

140

1915 - Comisia Monumentelor Istorice sprijină cererile enoriaşilor Bis. Sf. Spiridon Vechi

n anul 1915, la data de 28 iulie, Consiliul Parohial adresează un memoriu scris Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, Direcţia Comisiei Monumentelor Istorice, cerând ajutorul acestui organism pentru repararea şi restaurarea bisericii, preotul paroh, Ovidiu Musceleanu, aducând următoarele argumente:

rin reforma lui Cuza de secularizare a averilor mânăstireşti, această biserică a fost privată de importante resurse proprii de subzistenţă, ca urmare este datoria statului să intervină pentru restaurarea ei.

iserica a fost recent vizitată de familia regală română, în urma acestei vizite fiind emis un decret regal prin care toate mânăstirile şi bisericile anterioare anului 1834 sunt declarate monumente istorice.

nalt Prea Sfinţitul Mitropolit Primat, vizitând la rândul său această biserică, a emis Ordinul nr. 1994/ 23.05.1915, prin care încuvinţează strângerea de fonduri necesare reparării, prin subscripţie publică (pantahuza).

n adresa de răspuns adresată epitropiei Bis. Sf. Spiridon Vechi, Comisia Monumentelor Istorice este de acord cu

141

propunerea Consiliului Parohial, sugerând continuarea operaţiunii de strângere de fonduri necesare.

enind războiul, toate proiectele sunt abandonate, astfel încât, în anul 1921, parohul bisericii, preot econom Ovidiu Musceleanu, se adresează disperat aceloraşi foruri, arâtând că este absolută necesitate a se repara învelitoarea, pentru că plouă în biserică, în special în altar, la proscomidie, din cauză că a putrezit cartonul. Sunt necesare şi lucrări de zidărie. Altfel, nu se mai poate face nici un fel de slujbă în această biserică. Evident, CMI aprobă şi lucrarea de reparaţie a acoperişului se execută.

Primăria Capitalei insistă să includă în proiectul său de “ sistematizare” şi biserica

Sf. Spiridon Vechi !

n documentul pe care îl reproducem mai jos, datat 1927, Primăria Bucureştiului cere Comisiei Monumentelor Istorice să aprobe din nou dărâmarea sau mutarea paraclisului bisericii Sf. Spiridon Vechi fiindcă acesta împiedică circulaţia şi deschiderea pieţei Senatului, la capătul străzilor Apolodor şi colţul nord – vestic al Senatului. Anterior, edilii solicitaseră efectuarea formelor de expropriere parţială a proprietăţii Societăţii de Scrimă şi Gimnastică din Splaiul Mihai Vodă şi strada Apolodor în interesul construirii şi degajării Palatului Senatului, urmând să fie demolate construcţiile de pe acest teren.

142

143

n anul 1934, Comisia de Sistematizare a Capitalei nu decisese încă soarta Bisericii Sf. Spiridon Vechi, dar promitea că va ţine cont, atunci când se va lua o decizie, de părerea Comisiei Monumentelor Istorice.

n anii celui de-al Doilea Război Mondial, un alt proiect, la fel de bizar prevedea încadrarea Bisericii Sf. Spiridon Vechi în curtea interioară a noului Palat de Justiţie, cu acces şi vizibilitate printr-o serie de arcade, din Piaţa ce rămâne în faţa Palatului.

ar anii au trecut, restaurarea bisericii, făcută înaintea războiului, nu era încă terminată iar problemele rămâneau nerezolvate.

n această situaţie, părintele Gh. M. Tomescu, preotul paroh al Bisericii Sf. Spiridon Vechi, se adresa din nou, în anul 1946, Comisiei Monumentelor Istorice, precizând că “ în preajma noastră am grupat o mână de intelectuali, dornici de a vedea restaurate pictura, zidăria şi mobilierul bisericii noastre cât mai apropiat de stilul în care este construită biserica. “

l solicita, de asemenea, eliberarea planului de sistematizare a zonei precum şi planurile de restaurare a bisericii, “ pentru a coordona iniţiativele şi a canaliza daniile pe linia tradiţiei” .

144

a acest memoriu, arhitectul Gh. Balş, răspundea următoarele: “O restaurare completă a monumentului trebuie să cuprindă următoarele lucrări: coborârea nivelului terenului din jurul bisericii până la vechiul nivel exterior, care se află cu circa 1 m mai jos; restaurarea soclului şi executarea unui trotuar; refacerea pardoselii interioare din lespezi de piatră; consolidarea catapetesmei existente; executarea unor noi strane; restaurarea şi completarea picturii; ridicarea unei clopotniţe alături de biserică.”

Biserica Sf. Spiridon Vechi – în curtea noului Palat de Justiţie ? (1942)

145

Restaurarea Icoanei “Sf. Spiridon”

coana Sf. Spiridon al Tremitundei este unul dintre cele mai preţioase obiecte ale bisericii Sf. Spiridon Vechi. La mijlocul secolului al XX-lea, preotul paroh al Bisericii Sf. Spiridon Vechi, părintele Gh. M. Tomescu, solicita, în 1947, restaurarea acestei preţioase icoane, sugerând “ în urma unor consultări avute cu diferite personalităţi artistice” ca icoana, în forma actuală, să fie introdusă între două geamuri, şi păstrată ca piesă de muzeu, urmând a-i lua locul o copie fidelă, executată de o persoană recomandată.

reţioasa icoană a fost restaurată în anul 1947 de doi specialişti în restaurare, pictorii autorizaţi Eugen Profeta şi Marius Popescu.

a măsoară 104 cm/74 cm fără cadru. Rama este din stejar iar în spatele acesteia se află două chingi transversale, care o susţin. Pictura în tempera, pe lemn uşor, înfăţişează bustul Sf. Spiridon al Tremitundei, înveşmântat în polistavrion, cu omofor şi mitră caracteristică pe cap. Cu mâna dreaptă binecuvântează iar în stânga ţine o cărămidă, din care se înalţă flăcări .

n partea inferioară a tabloului se află o inscripţie în limba arabă, parţial deteriorată.

146

ingaş pictate, în jurul icoanei se află 14 iconiţe, care ilustrează viaţa sfântului.

estaurarea din anul 1947 a constat în înlocuirea uneia dintre chingile de lemn din spate, putrezite, şi adăugarea altor 3 noi chingi.

anoul central, format din două plăci, a fost readus la forma iniţială, prin chituirea spaţiului dintre ele.

u ajutorul laptelui de caolin s-au lipit peliculele de vopsea dezlipite.

otodată, au fost efectuate următoarele operaţiuni tehnice: S-au colorat, conform cu tonul general al tabloului, părţile de pictură estompate sau cele lipsă. S-au şters cu grijă toate iconiţele din jurul panoului central. S-a şters negrul ramei de stejar, colorându-se cu auriu.

estaurarea s-a efectuat “ pro – bono”.

147

Icoana Sf. Spiridon

148

Un proiect îndrăzneţ - translatarea bisericii

otărâţi să găsească o soluţie salvatoare pentru acest monument istoric de referinţă, specialiştii propuneau în anul 1960 un proiect radical, extrem de ingenios, care ar fi fost o premieră în Bucureşti: mutarea bisericii pe un alt amplasament.

ată un document de arhivă, care demonstrează preocuparea acestor oameni curajoşi de a păstra intact acest unic monument cu valoare istorică, religioasă, culturală:

“ Studiu tehnico-economic privind mutarea bisericii Sf. Spiridon Vechi

Bucureşti, 1960

Adresă a Sfatul Popular al Capitalei, prin Serviciul de Arhitectură şi Sitematizare, către Direcţia Monumentelor Istorice, 18.11.1960.

“ Vă informăm că, prin avizul nr. 493 din 18.10.1960 al CTS, referitor la acest cartier, se cere ca să se studieze de către IPB, împreună cu CSCAS –DMI, posibilitatea mutării acestei biserici în zona verde prevăzută spre sud (aceeaşi piaţetă).

Avizul este aprobat de către tov. Preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, Dumitru Diaconescu.”

Semnează: Arh. Al. Iosif, Arhitect Şef Adjunct al Oraşului Bucureşti

Arh. Dan Virgil Marinescu, Şef Serviciu Avizări.

149

Memoriu Tehnic

“ Grupa de studii şi cercetări din DMI, la dispoziţia conducerii CSCAS, a luat în studiu posibilitatea mutării acestui monument într-un amplasament nou, în axul străzii Apolodor, în spaţiul verde ce se creează în jurul noului bloc de locuinţe.

Studiul a condus la concluzia că mutarea construcţiei este posibilă din punct de vedere tehnic şi nu implică angajarea unor sume care să facă prohibitivă operaţia.

Conform evaluării anexate, mutarea construcţiei ar urma să se ridice la suma de 235 000 lei.

În acest scop, trebuie parcurse următoarele etape:Consolidarea construcţiei prin centuri de beton armat;Sprituirea la interior şi exterior cu lemn;Crearea unor fundaţii grinzi prin subzidire pentru a nu se

deforma construcţia în timpul transportului;Ridicarea monumentului cu circa 2 m cu ajutorul preselor

hidraulice sau cu ajutorul cricurilor cu şurub (sau cremalieră);Crearea unei căi de rulare din balast (piatră spartă) şi şine de

cale ferată;Glisarea monumentului cu ajutorul unor cărucioare pe role

sau a cărucioarelor speciale pentru lansajul podurilor.Aşezarea monumentului pe fundaţiile noi, cu ajutorul preselor.Translaţia urmează să se facă pe o distanţă de 40 m.Proiectul poate fi început de îndată, urmând să fie executate de

către Trustul de Construcţii al Capitalei şi Departamentul Căilor Ferate.

În România, asemenea lucrări s-au mai efectuat în trecut: ridicarea cu 3,5 m a Bisericii din Rebegeşti (1937) şi deplasarea cu 10 m a Bisericii din Orăştie.

Asemenea lucrări se fac în mod curent în ţări precum Franţa, Germania şi URSS.”

150

În jurul unei ipoteze privind biserica Sf. Spiridon Vechi

arnic slujitor alaltarului, preotul paroh al Bisericii Sf. Spiridon Vechi informa autorităţile ecleziastice, în 1960, cu privire la faptul că, de mulţi ani, tot curăţind de fum pictura interioară şi ştergând de praf pereţii, a descoperit sub 1-2 straturi de pictură mai nouă, sau sub un strat de spoială de var, pictura originală a bisericii Sf. Spiridon Vechi.

eaşteptata constatare a părintelui paroh, care atenţiona că această pictură era foarte bine păstrată în sfântul altar şi în pridvor şi mai puţin păstrată în restul bisericii, nu era pe placul specialiştilor care îşi vedeau contrazise teoriile lor docte.

“ Din cercetările care se fac, din documentele care ies la iveală, şi din consideraţiile arhitecturale se pare că pisania de afară (1747) nu ar fi decât un fals istoric, care în loc să relateze o restaurare a bisericii vorbeşte de o zidire nouă ”, afirmă preotul paroh.

l propune ca o comisie de specialişti în arta plastică să se deplaseze la faţa locului spre a stabili:

- vechimea picturii originale;- valoarea ei artistică;- posibilitatea de restaurare a acesteia.

otărât lucru, prin această restaurare, biserica Sf. Spiridon Vechi ar deveni un punct de atracţie foarte important, dar şi o reparaţie de ordin istoric în ceea ce priveşte data acestei biserici.

151

ândit ca un demers menit a veni în interesul bisericii şi al enoriaşilor, deşi memoriul a fost trimis şi către conducerea altor instituţii ale statului, această descoperire importantă nu a putut fi pusă în valoare, nici chestiunea în suspensie a anului fondării bisericii nu a fost elucidată.

152

153

Sistematizarea Pieţii Operetei şi situaţia Bisericii Sf. Spiridon în dezbaterea arhitecţilor bucureşteni, în anul 1960

„ Piaţa Splaiului, situată la întretăierea căii Victoriei cu Dâmboviţa, se defineşte prin amplasarea în axa principală a unui ansamblu de patru blocuri de locuinţe din care cel central va constitui un accent puternic, înalt de 60 de metri, pentru piaţă şi pentru perspectivele lungi din calea Victoriei şi de pe cheiurile Dâmboviţei.

La debuşarea căii Victoriei şi a cheiului în piaţă se prevede construirea unor blocuri de regularizare cu extremităţile pe traseul de formă circulară început cu blocurile de locuinţe construite după planurile acad. prof. arh. Petre Antonescu. Spre dealul Uranus, care în viitor va putea primi un accent arhitectonic, se prevede deschiderea unei perspective lungi şi înverzite, iar centrul pieţei nou create se propune a se agrementa cu spaţii verzi adecvate şi o fântână arteziană monumentală Se prevede, în locul teatrului de Operetă şi al clădirii fostei Administraţii Financiare, crearea unui mare spaţiu verde în care va fi inclus complexul central şi în care se va păstra şi biserica Sf. Spiridon Vechi, monument istoric, creându-se prin aceasta un contrast interesant între vechi şi nou, ca în cazul bisericii Creţulescu. Aceste spaţii verzi vor servi pentru jocul copiilor şi pentru parcaje auto.

În acest fel se va pune ordine monumentală în acest nod important de circulaţie al oraşului, desfiinţându-se actualul haos urbanistic şi folosindu-se raţional, pentru ansamblul central, fundaţiile, subsolul şi parţial parterul care cu patruzeci de ani în urmă au fost construite pentru fostul Senat.Proiectarea a urmărit ca ambianţa dominantă a neoclasicului să se

154

înscrie în gândirea de esenţă clasică - deşi expresia proprie va fi contemporană - pentru a intra în acest fel pe linia de concepţie a predecesorilor care au construit clădirile mai importante acolo existente.”

Arh. C Moşinschi - Studii privind reconstrucţia Căii Victoriei

“ Rezolvarea pieţei Splaiului, problemă de altfel foarte incomodă, prezintă unele aspecte discutabile. Aşezarea unui accent vertical de amplă dezvoltare în cazul unei delimitări spaţiale incerte, la capătul unui profil longitudinal descendent şi al unui traseu sinuos, pare excesivă şi distonantă. Rezolvarea acestui cap de perspectivă printr-o masă aşezată, de limitare statică şi nu dinamică a vederii, punct de finalitate care să ducă la odihnirea vederii, după parcurgerea unui traseu excesiv de variat ar fi fost preferabilă realizării unei tensiuni în perceperea elementului de închidere a ansamblului.

De asemenea, va rezulta un contrast prea brutal între vechi şi nou, între biserica Sf. Spiridon Vechi şi noul ansamblu de patru blocuri de locuinţe, aspect care în nici un caz nu poate fi comparat cu situaţia de la Biserica Creţulescu.

Acolo s-a realizat o unitate de convenienţă care admite o mai mare varietate a compoziţiei, un mai mare rafinament în tratarea cadrului decât în cazul unităţii de stil şi în care se pune în valoare relativă fiecare element component al ansamblului, respectându-se predominarea unui edificiu care este punctul de formare şi centrul de atracţie al compoziţiei.

Cadrul şi amenajarea din preajma bisericii Creţulescu o servesc, o scot în evidenţă, nu o distrug. Credem că în cazul rezolvării frontului sudic al pieţei Splaiului nu au fost analizate cu mai mare atenţie soluţiile mai vechi, în care se crea un front liniştit, la adăpostul căruia se realiza un cadru propriu şi adecvat bisericii Sf. Spiridon Vechi.

155

Trebuie semnalat că prezentarea şi comentarea acestor studii apar cu întârziere, marea majoritate a construcţiilor propuse au şantiere deschise ; aceste reflecţii, ca şi altele care vor mai veni, nu mai pot avea decât parţial rezultate practice pentru cazurile prezentate, iar receptarea lor va fi făcută de pe poziţia faptului împlinit.”

Conf. arh. R. Laurian – “Unele aspecte legate de sistematizarea căii Victoriei şi a magistralei nord-sud a oraşului Bucureşti”

(Arhitectura, 1959-1960)

Ultimele zile ale bisericii, înainte de demolare

ste de mirare modul cum s-a ajuns la demolarea acestei importante biserici. Iniţial, în anul 1981, ea urma să fie minuţios restaurată. Printre documentele de interes ce demonstrează acest fapt se află Adresa nr. 12926/545/1981 a Departamentului Cultelor prin care acesta cere avizul favorabil din partea CCES - Direcţia Economică şi a Patrimoniului Cultural Naţional- pentru începerea lucrărilor de reparaţii/restaurare a Bisericii Sf. Spiridon Vechi, ataşându-se documentele aferente. ( Dosar DMI/1867).

a data de 08.12.1981, CCES prin Comisia Centrală a Patrimoniului Cultural Naţional, a emis avizul nr. 221/1981 privind începerea lucrărilor de reparaţii/restaurare la Bis. Sf. Spiridon Vechi, în valoare de 498.000 lei

vizul este însoţit de următoarele precizări:

156

“ Ţinând cont că turla de pe naos s-a dărămat la cutremurul din anul 1938, neexistând nici un martor grafic, privind formele şi dimensiunile sale, aceasta nu se va reface.”

ârtiile din acelaşi dosar amintesc faptul că, anterior acestei date, autorităţile aprobaseră devierea mijloacelor de transport greu şi transport în comun, aflate în apropierea bisericii, fiindcă prin trepidaţiile produse afectau structura de rezistenţă a bisericii. (Dosar 1866 DMI).

emiloase minţi întunecate au decis altfel: biserica Sf. Spiridon Vechi, scăpată ca prin minune de planurile demolatoare ale unor edili nemiloşi (1914, 1927, 1936, 1940, 1960) sfârşeşte prin a fi demolată la data de 27 august 1987.

157

Renaşaterea Bisericii Sf. Spiridon Vechi

Zidurile bisericii prind contur

upă Decembrie 1989, la dorinţa credincioşilor, s-a declanşat campania de rezidire a bisericii pe vechiul ei amplasament, pe noi temelii însă (cu păstrarea conturului iniţial al fundaţiilor dar şi cu coborîrea cu 5 trepte a nivelului pardoselii faţă de nivelul curţii şi a trotuarului). Au fost reamplasate la locul lor iniţial piesele valoroase, păstrate de la vechea biserică: porticul de la intrare, pisania, coloanele de piatră cioplită, ancadramentele ferestrelor, precum şi icoanele din catapeteasmă, aduse de la Mânăstirea Cernica.

158

imic din aspectul exterior, nimic din punct de vedere arhitectonic nu impresionează, fiindcă, iniţial ctitorul a conceput un edificiu de mici dimensiuni, pe plan trilobat, dar fără turlă şi clopotniţă. Simplu, la intrare se află un pridvor, cu patru coloane (devenite 6, după restaurare), sprijinind arcadele.

ăstrând stilul şi gustul estetic al epocii iniţiale, coloanele din pridvor, elegante şi bine proporţionate, cu baze pătrate şi caneluri răsucite, se termină în partea superioară cu superbe frunze de acant.

159

Clopotniţa Bis. Sf. Spiridon Vechi

160

idită din nou, nu s-a modificat nimic esenţial din configuraţia originară. Pereţii laterali, exteriori, sunt austeri, fără motive decorative, însă după ultima restaurare, faţada principală a căpătat un elegant fronton, situat deasupra porticului, pereţii sunt zugrăviţi cu pictură cu temă religioasă, încadrând o uşă de lemn, minunat sculptată. Reconstrucţia bisericii a durat 5 ani, desfăşurându-se sub atenta îndrumare a arhitectului Florea Voicu, de la arhiepiscopia Bucureştilor.

arul sfânt s-a pogorât din nou asupra acestui lăcaş. În documentul de resfinţire al bisericii Sf. Spiridon Vechi se menţionează:

„ Aceasta lucrare s-a împlinit, prin stăruinţa şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh TEOCTIST, de către Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, cu sprijinul Ministerului Finanţelor, Secretariatului de Stat pentru Culte, Băncii Naţionale a României, Primăriei Municipiului Bucureşti şi a multor credincioşi, miluitori şi făcatori de bine din ţară şi din cuprinsul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada”.

161

Sfinţirea Bis. Sfântul Spiridon Vechi

i veni şi ziua binecuvântatei sfinţiri a bisericii: la ea au participat Prea Fericiţii Părinţi Patriarhi Teoctist al României şi Ignatie al IV-lea al Antiohiei. Însoţiţi de un ales sobor de slujitori şi în mijlocul unei mulţimi de credincioşi, sfinţirea a avut loc de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, la 26 octombrie 1996.

162

ei ce au împlinit voinţa Celui de Sus, realizând un adevărat miracol, atunci când nimeni nu mai spera în renaşterea acestei biserici demolate, merită a fi amintiţi aici, pentru a fi scrişi în cartea Domnului: arhitect Florea Voicu, de la Arhiepiscopia Bucureştilor, pentru partea de construcţie, iar pentru partea de artă amintim echipa de pictori condusă de Vasile Buzuloi, care a urmat îndeaproape proiectul Prea Cuviosului Arhimandrit pictor Sofian Boghianu, stareţul Mânăstirii Antim.

Vedere din curtea bisericii Sf. Spiridon Vechi

163

Patriarhul Daniel la hramul Bis. Sf. Spiridon Vechi(11 Decembrie 2011)

164

Centrul socio-medical Sf. Spiridon

ub oblăduirea preotului paroh Ioan Iordache, al cărui suflet generos se regăseşte în toate faptele de bine ce au loc aici, la Biserica Sf. Spiridon Vechi funcţionează unul dintre cele mai mari aşezăminte socio-medicale patronate de Biserica Ortodoxă Română.

deea acestei fapte creştineşti a aparţinut părintelui Ioan Iordache, care în toţi aceşti ani s-a bucurat de sprijinul Nadiei Comăneci. Gimnasta a contribuit cu bani la acest proiect şi a adus din străinătate toată instalaţia sanitară pentru clinica ce-i poartă numele acum.

"De la început, ideea Părintelui Iordache mi s-a părut deosebită. Şi m-am simţit onorată să mă implic în acest proiect. Iar acum sunt încântată să văd că ideile noastre au prins contur şi vreau să împărtăşesc această bucurie cu toţi prietenii, pe care îi invit să continue să sprijine acest loc minunat, unde oamenii aflaţi în dificultate vor primi un sprijin real", a declarat Nadia Comăneci, prezentă la inaugurare alături de soţul său, Bart Conner, şi fiul, Paul Dylan.

entrul este compus din patru clădiri, o cantină, unde pot servi masa în jur de 100 de copii săraci, 20 de cabinete medicale, 6 laboratoare, o farmacie, trei săli de meditaţie pentru copii, unde circa 75 de elevi pot să participe la diferite cursuri de pregătire.

n Clinica "Nadia Comăneci" din cadrul Aşezământului

165

socio-medical Sf. Spiridon Vechi se oferă consultaţii gratuite de peste douăzeci de medici, 11 din ei fiind reputaţi profesori doctori.

u o trimitere de la medicul de familie, oricine poate solicita consultaţii de cardiologie, medicină internă, obstetrică-ginecologie, pediatrie, oftalmologie, ORL.

n clinică există, de asemenea, un cabinet de kinetoterapie şi fizioterapie şi altul de medicină de familie. Se pot realiza aici endoscopii şi ecografii cardiace, ginecologice, abdominale.

e lângă această clinică, în aşezământul socio-medical există şi o cantină unde aproximativ o sută de copii săraci (cazuri preluate de la Primăria Capitalei) vor primi trei mese calde pe zi, precum şi două săli de meditaţie pentru elevi, unde copiii supradotaţi proveniţi din familii sărace vor avea posibilitatea să participe la cursuri gratuite de engleză, germană, franceză, spaniolă, dar şi de română, matematică, fizică şi chimie.

.

166

Monumente din vecinătatea Bisericii Sf. Spiridon Vechi

ată cum arătau împrejurimile bisericii Sf. Spiridon Vechi, în vechime:

“ Peste gârlă în dreptul Bisericii Zlătari şi din jos de Biserica Sf. Ioan se afla casa Văcărescului, chiar în locul unde este casa Baronului Belu, şi mergea până în zidul bisericii Măgureanu.

Dincolo de Sf. Spiridon, era casa lui Manolache Brâncoveanu şi, peste gârlă, pe malul drept, casa Dudescului. Mai jos, sub dealul Mitropoliei, venea casa lui Nicolae Brâncoveanul, al cărui coprins se întindea pe sub poalele dealului până în zidurile Bisericii Sf. Ecaterina şi ale Bălăceanului.”

167

Teatrul de Operetă, în ultimul sfert de secol al veacului XX

n această clădire a funcţionat timp de câteva decenii (a fost demolat în august 1986) Teatrul de Operetă devenit, după anul 1990, Teatrul de Operetă “ Ion Dacian”, pe a cărui scenă au strălucit nume importante ale teatrului liric românesc: Ion Dacian, Silli Popescu, Virginica Rmanovski, Maria Wauvrina, Migry Avram Nicolau, Nae Roman, Bimbo Mărculescu, Toni Buiacici, George Hazgan, Tamara Buciuceanu, Lili Dușescu, Tiberiu Simionescu, Cleopatra Melidoneanu, Dorin Teodorescu, Nicolae Țăranu, Eugen Fânăţeanu, Consțanta Câmpeanu, Valli Niculescu, N. Ionescu - Dodo, Gabriel Gheorghiu şi mulţi alţii.

168

Podul din dreptul Bisericii Sf. Spiridon Vechi

169

Ştrandul Tirul

ot în apropiere se afla “Ştrandul TIRUL”, de pe Str. Apolodor, considerat cel mai vechi bazin de înot din Bucureşti, devenit nefuncţional, din anii 60 şi demolat definitiv în 1978.

a un detaliu de istorie: în apropiere se afla Baia Mitrasewschi, locul unde a început calvarul lui Eminescu, la 28 iunie 1883. De altfel, după o schiţă din anul 1906, în Bucureşti funcţionau mai multe băi publice: Baia Centrală, situată pe Str. Enei, Baia Diana (Mitrasewschi), din Str. Poliţiei, Baia Griviţa, Baia Populară (din Piaţa Bibescu) şi Baia Regală, din Palatul Eforiei.

170

Fântâna George Em. Lahovary

ceastă frumoasă fântână aminteşte povestea tragicului duel la care au luat parte doi fruntaşi conservatori:

171

ratele omului politic Alexandru Lahovary, pe numele său George Em. Lahovary, jurnalist la „ L’ Independance Roumaine”, a scris în noiembrie 1897 un şir de violente articole, prin care ataca politica lui Nicolae Filipescu, acuzat de duplicitate şi de apropiere de liberali.

iindcă nu a dat curs insistenţelor sale repetate de a retracta cele scrise, Nicu Filipescu se adresează imperativ lui George Emil Lahovary cerându-i satisfacţie, iar acesta din urmă acceptă să se dueleze.

duelul are loc, desfășurându-se în „Sala de Tir și Gimnastică”, de lângă Bis. Sf. Spiridon Vechi (ulterior, în 1924, aici se va construi Teatrul Regina Maria, devenit în anul 1953 Teatrul de Stat de Operetă, demolat în anul 1986).

n urma acestuia, ziaristul George Lahovary moare, Filipescu este judecat şi condamnat la închisoare, dar regele Carol I îl graţiază pe Nicolae Filipescu.

ai târziu, în memoria acestui nefericit eveniment, prinţesa Zoe Şuţu decide să se ridice un monument comemorativ, o fântână, amplasată iniţial în faţa sălii unde a avut loc tragicul duel.

172

upă demolarea Teatrului Regina Maria (Teatrul de Operetă), în 1986, dispare şi această fântână, apoi este reamplasată după anul 1989 într-un scuar din spatele Blocului Turn.

ona în care se află acum monumentul, în faţa Blocului Turn, a fost aleasă după reconstrucţia Bisericii Sf. Spiridon Vechi, şi mai ales după edificarea Aşezămintelor Nadia Comăneci, din incinta curţii bisericii.

173

Piaţa Senatului

ultă vreme, această parte centrală a oraşului, situată în apropierea Bisericii Sf. Spiridon, era cunoscută sub numele de Piaţa Senatului, fiindcă aici urma să se ridice Palatul Senatului României. Primul proiect a aparţinut lui Louis Blanc, înainte de 1900, care imaginase un proiect asemănător “ Micului Palat” de la Paris. Însă, în urma concursului de proiecte, câştigători au fost desemnaţi arhitecţii D. Maimarolu şi E. Doneaud (de numele lor este legat şi proiectul Cercului Militar), la care lucrau concomitent.

Piaţa Senatului , 1938

174

n conformitate cu acest proiect, urma să fie demolată şi Bis. Sf. Spiridon Vechi, odată cu dărâmarea Palatului Brâncoveanu-Bibescu, dar începe Războiul Balcanic, fondurile sunt tăiate şi, în 1912, nu se finalizează decât turnarea fundaţiilor.

upă 1918 vor fi reluate lucrările la clădirea Senatului, se construieşte zidul parterului, dar – ca de obicei în România – nu mai sunt bani iar lucrările sunt sistate, astfel încât şi situaţia Bis. Sf. Spiridon depăşeşte faza foarte critică în care se găsea.

ucrările Senatului se vor desfăşura în localul fostului Club Austro-Ungar, actualmente clădirea din Bd. Elisabeta nr. 45.

ână în preajma Celui de al Doilea Război Mondial, construcţia neterminată a viitoarei clădiri a Senatului devenise un fel de rai al hoţilor şi bagabonzilor, un univers descris cu talent de Mateiu Caragiale.

upă demolarea aspectului inestetic al zidurilor, în 1938, se deschide aici o expoziţie de carte, apoi Cinematograful „ Gioconda”, nume sub care va fi cunoscut mai târziu Blocul Turn, înălţat chiar pe vechile fundaţii ale Senatului, prin anii 60 ai secolului trecut.

175

Blocurile “ Adriatica” şi “Agricola”

n perioada interbelică, în această zonă a capitalei au fost construite două dintre cele mai frumoase edificii din Bucureşti. Piaţa Naţiunile Unite a rămas cu frumoasele blocuri cu gloriete, Palatul Societăţii de Asigurări „Adriatica” şi Palatul Societăţii „Agricola Foncieră”.

Piaţa Senatului

.

176

le au fost proiectate de celebrul arhitect român Petre Antonescu, în 1930, la cererea Întreprinderii Tehnice „Inginer Tiberiu Eremia”.

alatul Societăţii „Agricola Foncieră” a fost finalizat în 1932, după care a început construcţia celui de al doilea imobil

Societatea de Asigurări “ Adriatica” şi Palatul Societăţii “ Agricola Foncieră

177

Piaţa Operetei, 1974

178

Aruncarea Crucii în apă, de Bobotează

a capătul Podului Senatului avea loc, începând din anul 1930, de Bobotează, sfinţirea apelor râului Dâmboviţa.

lujba se ţinea la Biserica Zlătari iar, apoi, alaiul cu preoţi şi oficialităţi se oprea la Podul Senatului, unde Regele primea o cruce din mâna Patriarhului şi o arunca în apă, de unde era readusă de unul dintre credincioşi.

179

“Palatul Coconilor”, din imediata apropiere a Bis. Sf. Spiridon Vechi

( Aici a funcţionat Institutul de Anatomie Patologică şi Bacteriologie)

soartă vitregă a cunoscut şi vestitul Palat al lui Brâncoveanu, din apropiere a cărui poveste este intim legată de soarta Bisericii Sf. Spiridon Vechi. Marele Spătar Toma Cantacuzino îl trădase pe Constantin Vodă Brâncoveanu, trecând de partea ruşilor, în lupta de la Stănileşti, din 1711.

180

a măsură de represalii faţă de “hainirea” cantacuzinului, Brâncoveanu a confiscat toate averile lui Toma, inclusiv minunatul său palat, construit pe la 1708 pe malul Dâmboviţei. Ca pedeapsa să fie ţinută minte, Brâncoveanu donează această proprietate fiilor săi, de aceea impozanta construcţie se va numi mai apoi „ Palatul Coconilor”.

ituat în mijlocul unui parc enorm, mărginit de apa Dâmboviţei, palatul avea multe camere luminoase, elegante.

ar pentru folosul său dar şi al târgoveţilor, domnitorul deschide prin curtea spătarului Toma Cantacuzino vestita arteră cunoscută sub numele de Podul Mogoşoaiei (devenită Calea Victoriei, de la 1878), care va lega Palatul Domnesc şi celelalte proprietăţi ale sale cu Palatul de la Mogoşoaia.

remurile nu stau pe loc, sunt mereu schimbătoare, ca şi destinul domnitorilor. Şi, astfel, se risipi şi domnia Brâncoveanului, care îşi pierde viaţa, împreună cu cei patru fii ai săi, la Constantinopol.

uând puterea, Ştefan Cantacuzino îşi însuşeşte cu mare iuţeală această măreaţă construcţie, pe care o lasă moştenire nepotului său, pe nume Constantin.

181

alatul, cunoscut în epocă drept “Palatul Cantacuzino-Brâncoveanu” ajunge însă ulterior pe mâinile lui Iordache Creţulescu, ginerele fostului domnitor, apoi în posesia Ghiculeştilor, şi din nou în mâinile Brâncovenilor.

oarta acestui palat se schimbă din nou, astfel încât ultimii proprietari ai impozantului edificiu din preajma Bisericii Sf. Spiridon Vechi au fost Bibeştii. Prin urmare, Gheorghe Bibescu, viitorul domn al Munteniei, căsătorit cu Zoe Brâncoveanu, moşteneşte ambele palate brâncoveneşti de pe malurile Dâmboviţei, adică palatul de la Poalele Dealului Mitropoliei, folosit ca Palat Domnesc, precum şi “Palatul Coconilor”, fiindcă acestea făcuseră parte din zestrea Zoiei Brâncoveanu, prima sa soţie.

ai târziu, aici a locuit Valentina Bibescu, mama lui George Valentin Bibescu şi soacra Marthei Bibescu.

n decursul vremii, Palatul Cantacuzino-Brâncoveanu, cel aflat în imediata apropiere a capriciilor Dâmboviţei, a fost reparat şi modificat de mai multe ori.

stfel, pe la 1880, în urma amplelor lucrări de amenajare a cursului Dâmboviţei, şi a devierii cursului acesteia, clădirea somptuasă, împreună cu Mânăstirea Sf. Spiridon Vechi, ajung pe malul drept al Dâmboviţei. După această dată, mai precis pe la 1888, imobilul amintit a fost închiriat şi aici a funcţionat Institutul de Patologie şi Bacteriologie condus de dr. Victor Babeş,

182

cunoscut pe la 1887 drept Institutul Antirabic. În vremea primului Război Mondial, laboratorul a fost confiscat de germani.

alatul moştenit de prinţul George Valentin Bibescu, urma să fie reparat, dar proprietarul tergiversează repararea clădirii, astfel încât, în anul 1912, fiind o veritabilă ruină, palatul intră în proprietatea statului, care ordonă demolarea.

Biserica Domnița Bălașa

rima biserică, purtând numele de “Domniţa Bălaşa”, a fost construită între anii 1743 – 1744, adică în vremea în care se pregătea construcţia Bisericii Sf. Spiridon Vechi.

titorii acesteia au fost Domniţa Bălaşa, a şasea fiică a lui Constantin Brâncoveanu, şi soţul ei, marele ban Manolache Rangabe, zis Lambrino. Transformată în paraclis, ea a fost demolată în 1871, iar ulterior a fost reconstruită în stil neoromantic şi bizantin, între anii 1881 – 1885, în formă de cruce, la care se mai adaugă absida poligonală.

lanurile de construcţie au fost întocmite de Alexandru Hristea Orăscu, cu colaborarea lui Carol Benesch şi Hartman, dar vizate de André Lecompte du Nouy. Are un plan în formă de cruce, la care se adaugă absida poligonală a altarului.

183

Vedere de epocă cu Bis. Domniţa Bălaşa

n preajma primei sale ctitorii, Domniţa Bălaşa a ridicat, pe la 1750, o a doua biserică, cu hramul “ Înălţarea Domnului”, pe lângă care a înfiinţat o şcoală şi un azil de bătrâni. Cutremurul din 1838 a afectat atât de tare această biserică, încât a trebuit să fie demolată.

a scurt timp, Safta Brâncovanu, fondatoarea Spitalului Brâncovenesc, văduva marelui ban Grigore Brâncoveanu, construieşte, pe acelaşi loc, o a treia biserică, între 1838 – 1842.

184

in cauza inundaţiilor frecvente ale nărăvaşelor ape ale Dâmboviţei, această biserică s-a degradat în mod progresiv, astfel încât va fi demolată la 1881.

Biserica “ Domniţa Bălaşa” şi Spitalul Brâncovenesc

iserica actuală este, aşadar, a patra în ordine cronologică, fiind construită în perioada 1881 – 1885. Efor era Mitropolitul Calinic Miclescu, epitropi fiind N. Bibescu şi T. Văcărescu.

n această biserică se găsesc mormintele fondatoarei: Domniţa Bălaşa, trecută la cele veşnice în anul 1752, iar într-o nişă laterală se odihneşte trupul Domniţei Zoe Brâncoveanu, soţia

185

domnitorului Gheorghe Bibescu, plecată din această lume în anul 1892. Monumentul funerar al fondatoarei este opera sculptorului Ion Georgescu şi poartă numele „ Întristarea”, în timp ce sculptorul francez Jules Roulleau este autorul celeilalte statui a Domniţei Zoe Brâncoveanu.

n curtea bisericii se află mormântul Domniţei Bălaşa, al cărei monument funerar este opera sculptorului Karl Storck. Pe soclul statuii sunt înscrise numele moşiilor care au constituit daniile acestei biserici.

Azilul “Domniţa Bălaşa”

a căsătoria sa cu banul Manolache Lambrino (1708), Bălaşa Brâncoveanu primeşte ca zestre terenul şi casele de zid de pe malul Dâmboviţei, din Mahalaua Prundului (la est de actuala Piaţă a Unirii).

upă moartea soţului, în 1745, Domniţa Bălaşa se hotăreşte să ridice o biserică impunătoare şi un aşezământ, care includeau o şcoală şi un azil.

coala “ Domniţa Bălaşa”, având doar ciclul de învăţământ elementar, a funcţionat neîntrerupt până în anul 1898.

186

n schimb, Azilul a funcţionat până la mijlocul secolului XX.

Azilul Domniţei Bălaşa

upă cutremurul puternic din anul 1838, care a deteriorat grav biserica, soţia marelui ban, Safta Brâncoveanu, decide reconstrucţia bisericii dar şi construcţia Spitalului Brâncovenesc. Acesta a fost lucrat cu deosebită îngrijire, având elemente decorative de bun gust, mobilier comandat la Paris, Munchen sau Veneţia, făcându-l să fie una dintre cele mai moderne instituţii medicale ale timpului respectiv.

187

vem astfel, în inima oraşului, un complex impresionant: biserică, şcoală, azil, spital, de fapt elementele ce vor da utilitate şi vor face glorie unei instituţii adânc intrate în conştinţa românilor: “ Aşezămintele Brâncoveneşti”.

Palatul de Justiţie

n perioada în care se construia Biserica Sf. Spiridon Vechi, în Bucureşti exista un „Tribunal”, având sediul într-un conac mai acătării de pe malul Dâmboviţei, râul nefiind, la acea vreme, amenajat.

pele Dâmboviţei atingeau aproape zidurile Hanului lui Manuc.

lădirea Judecătoriei se găsea în locul unde Podul Calicilor (ulterior Podul Rahova - locul de unde începea Calea Rahovei – astăzi dispărut) traversa Dâmboviţa.

eoarece vechea instituţie judecătorească devenise neîncăpătoare pentru un Regat în plină afirmare cum era România, autorităţile au luat decizia de a construi un Palat demn de o Capitală în plină dezvoltare.

otărârea a venit oarecum ca o urmare logică a finalizării primei etape de regularizare a Dâmboviţei, când cursul apei a fost modificat.

188

n acest fel, vechiul sediu a fost demolat şi s-au demarat lucrările de construcţie pentru viitorul Palat al Justiţiei în 1890.

Palatul de Justiţie

cest Palat aflat pe malul Dâmboviţei este considerat drept una dintre cele mai frumoase clădiri de acest gen din Europa acelei perioade.

lădirea este opera arhitectului Albert Ballu, un arhitect celebru în epocă, cel care a proiectat şi alte clădiri de tribunale în Europa, cum ar fi Tribunalul din Paris („Palais de Justice”) sau Palatul de Justiţie din Bruxelles. De aceea, clădirea este tributară stilului eclectismului francez – Renaissance. Regele l-a

189

desemnat pe arhitectul Albert Ballu pentru a alcătui planurile pentru exteriorul clădirii.

ucrările pe şantierul acestui palat au durat 5 ani (1890 –1895), au costat 7,5 mil. lei, însă proiectantul nu a mai apucat să vadă opera dusă la bun sfârşit, proiectul şi detaliile fiind finalizate de arhitectul român, Ion Mincu.

e faţada principală a clădirii se găsesc 6 statui alegorice care simbolizează: Legea, Dreptatea, Justiţia, Adevărul, Forţa şi Prudenţa.

ltimele două statui sunt opera lui Karol Storck (fiul), flancând ceasul clădirii.

ccesul în clădire se face urcând treptele de la intrare, prin trei uşi largi, două conducând vizitatorul spre spaţiile funcţionale de la subsol.

n interior, spre faţada principală se află Sala Paşilor Pierduţi (Sala orologiului), care ocupă un sfert din suprafaţa clădirii.

ealizate în totalitate din marmură, pe laturile acestei vaste săli se găsesc două scări de onoare monumentale.

190

ALBUM

Bis. Sf. Spiridon Vechi, în sec. XIX

191

Bis. Sf. Spiridon, în perioada interbelică

192

Bis. Sf. Spiridon Vechi(Gh. Petraşcu)

193

Bis. Sf. Spiridon Vechi

(Vasile Parizescu)

194

Bis. Sf. Spiridon Vechi(Acuarelă de Gh. Leahu)

195

Teatrul de Operetă

196

197