Moise şi monoteismul

Sigmund Freud

I. Moise, un Egiptean

Primul lucru care ne stârneşte interesul la persoana lui Moise este numele, care în limba ebraică este Moshe.

Se povesteşte că prinţesa egipteană, care l-a salvat pe băieţelul abandonat în Nil, i-a dat acest nume, cu următoarea bază etimologică: ,,căci eu l-am scos din apă’’ .

Doar că această explicaţie este evident nevalabilă din două motive:

1. Este lipsit de sens ca o prinţesă egipteană să prescrie o derivare a numelui din ebraică.

2. Apa din care a fost scos copilul este foarte probabil să nu fi fost apa Nilului.

J.H Breasted autor al cărţii History of Egipt (1906) a remarcat faptul că numele său, Moise, era egiptean.

Este pur şi simplu cuvantul egiptean mose, care înseamnă ,,copil,, .

Se evidenţiază faptul că recunoşterea numelui egiptean nu este considerată decisivă pentru judecarea originii lui Moise.

Sursele şi tendinţa acestui mit ne-au fost făcute cunoscute prin cercetările lui Rank. Erou este cel care se ridică sfidător împotriva tatălui său şi în final îl învinge. Mitul nostru urmăreşte această luptă pînă în preistoria individului, lăsându-l pe copil să fie născut împotriva dorinţei tatălui şi să fie salvat în pofida intenţiei sale rele. Expunerea într-o lădiţă este o inconfundabilă preyentare simbolică a naşterii, lădiţa este corpul mamei, apa este apa naşterii.

În forma tipică a legendei, prima familie, cea în care s-a născut copilul, este cea sus-pusă, de cele mai multe ori este un mediu regal: cea de-a doua, în care creşte copilul este cea modestă sau înjosită, aşa cum corespunde în circumstanţele de la care porneşte interpretarea. Acest contrast social pe care îl subliniază Rank accentuează natura de erou a marelui om.

II. Dacă Moise ar fi fost Egiptean…

Moise nu era numai conducătorul politic al evreilor originari din Egipt, ci şi legiuitorul şi educatorul lor, cel care i-a obligat să servească o nouă religie, care şi acum este numită, după el, mozaică.

Poporul evreu din Egipt nu era desigur lipsit de orice formă de religie, şi dacă Moise, care i-a dat una nouă era egiptean, atunci nu este exclusă ipoteza că cealaltă religie, cea nouă, era egipteană.

Opoziţia între religia iudaică originată cu Moise şi religia egipteanăEste un monoteism deosebit de

rigid.Există doar un singur zeu.El era unicul,

atotputernicul,intangibilul.Nimeni nu putea suporta privirea

luiNimeni nu avea voie să facă o

imagine a lui sau să rostescă vreodată numele lui.

Exista o serie de necuprins de zeităţi de calibre şi origini diferite.

Zeităţile erau vechile animale totemice, divinităţi greu de deosebit între ele.

Discernabile datorită funcţiei speciale care le era atribuită.

Serviciul divin, ca şi viaţa cotidiană a egiptenilor, erau dominate de acţiuni magice şi ceremoniale, vrăji şi amulete.

Dacă Moise ar fi fost egiptean şi dacă el le-ar fi mijlocit evreilor propria lor religie, atunci aceasta era religia lui Ikhaton, religia Aton.Religia iudaică nu vrea să ştie nimic despre lumea de dincolo şi despre viaţa de după moarte, de vreme ce o astfel de teorie ar fi compatibilă cu cel mai sever monoteism. Uimirea dispare atunci când ne întoarcem de la religia iudaică la religia Aton deoarece pentru Ikhaton zeul morţii Osiris juca un rol poate mai mare decât oricare zeu al lumii de la suprafaţă. Acesta a fost primul argument puternic în favoarea tezei lui Freud.

OSIRIS

De unde provine la iudei obiceiul circumciziunii?Există doar un singur răspuns: din Egipt. Herodot părintele istoriei, ne comunică faptul că obiceiul circumciziunii era deja de mult timp comun în Egipt şi datele sale sunt întărite prin descoperirile mumiilor.

Acest obicei a fost ordonat şi în religia lui Iahve şi dat fiind că el este indisolubil legat de Egipt, acceptarea lui nu poate să fie decât o concesiune făcută oamenilor lui Moise, care cel puţin unii dintre ei, leviţii, nu au dorit să renunţe la acest semn al sfinţeniei lor. Ei doreau să salveze măcar atât din veche lor religie, şi pentru aceasta ei erau gata să accepte noua divinitate şi ceea ce povesteau despre ea preoţii madianiţi.

Ieşirea din Egipt ar fi avut loc între anii 1358 şi 1350, ţelul migraţiei era ţara Canaan.

Evreii posedă şi o bogată literatură extra-biblică, o legendă schişează într-un mod grăitor felul în care s-a manifestat încă din copilărie ambiţia omului Moise.

Când faraonul l-a şuat în braţe şi l-a ridicat, în joacă, băieţelul i-a luat coroana de pe cap şi a pus-o pe capul său. Regele s-a speriat de acest semn prevestitor şi nu a întârziat săi întrebe pe înţelepţii săi despre acest fapt.

Prezentarea biblică îl descrie pe Moise ca fiind violent, iute la mânie, când îl loveşte cu indignare pe paznicu, brutal care l-a bruscat pe un lucrator evreu, când,în amărăciunea cauzată de decăderea poporului, sparge tablele legii pe care le adusese de la muntele lui Dumnezeu.

Moise trebuia să fost greu la vorbă , trebuie să fi suferit de o inhibiţie sau de un defect de vorbire, astfel că în presupusele contacte cu faraonul el avea nevoie de sprijinul lui Aaron, care este numit fratele lui. Acesta fiind o nouă confirmarepentru teza conform căreia Moise ar fi fost egiptean.

Ed. Mayer (1906), este de părere că şi triburile iudee, din care provine mai târziu poporul Israel, au îmbrăţişat o nouă religie într-un anumit punct din istoria lor.

Acest eveniment nu s-a petrecut în Egipt, nici la picioarele muntelui Sinai, ci într-o aşezare care va fi numită Meribat-Quades, în sudul palestinei, de unde au şi preluat venerarea unui zeu, Iahve, de la tribul arab al madianiţilor vecini.

Moise este numit mijlocitor între Dumnezeu şi popor. El este fiul vitreg al preotului madianit Ietro şi păzea turmele acestuia atunci când a simţit chemarea divină.

Iosua a pretins poporului să se circumcidă ,,pentru a ridica de pe el ocara Egiptului,, , deci prin argumentul lui Herodot că fenicienii (iudeii) şi sirienii din Palestina declară ei însuşi că au învăţat circumciziunea de la egipteni.

Mayer este surprins de ideea că un Dumnezeu şi-a

ales o singură dată, un singur popor, îl declară poporul Său şi se declară Dumnezeul lui. Este singurul astfel de caz în istoria religii umane. De obicei, Dumnezeu şi poporul îşi aparţin unul altuia, sunt de la început una: adesea auzim că un popor a acceptat un alt zeu, dar niciodată un zeu îşi alege un alt popor. Poate ne apropiem de înţelegerea acestui proces unic dacă ne gândim la relaţiile între Moise şi poporul evreu. Moise s-a pogorât la evrei, a făcut din ei poporul lui: ei au fost ,,poporul lui ales,, .

Relatarea despre ,,rătăcirea prin pustiu,, care se poate referi la dominaţia lui Moise, schiţează un lanţ de revolte serioase împotriva autorităţii sale, care, conform poruncii lui Iahve, trebuiau să fie reprimate cu o disciplină sângeroasă. Şi renegarea de către popor a noii religii este povestită, un alt episod este povestea viţelului de aur şi ulterior spargerea tablelor legii, care trebuie înţeleasă simbolic, acest fapt fiind motivat de răzbunarea lui mânioasă.

Tot ce ţine de aşezarea poporului evreu în Canaan este destul de neclar. Freud consideră pe acest zeu al evreilor unul, local, primitiv, meschin, violent şi însetat de sânge: el le-a promis adepţilor săi că le dă pământul în care ,,curge lapte şi miere,, şi le-a pretins să îi distrugă pe locuitorii din prezent ,, cu ascuţişul sabiei,, .

Nu este niciodată sigur că religia sa era un monoteism adevărat, s-a ajuns ca propriul zeu să fie mai puternic decât toţi zeii străini. Acest Dumnezeu le fixează oamenilor ca ţel o viaţă în adevăr şi dreptate.